Politici publice

Stabilirea agendei de politică publică

 Etapele modelului procesual

• Stabilirea agendei
• Formularea alternativelor
• Decizia
• Implementarea politicilor
• Evaluarea
 Stabilirea agendei
Definiţii:
• Agenda poate fi definită ca o listă de itemi pentru
acţiune, lucruri ce trebuie făcute.
• Stabilirea agendei poate fi definită ca procesul prin
care guvernul recunoaşte o problemă ca fiind
problemă de politici publice.
• În cadrul curentului pluralist, stabilirea agendei a fost
considerată a fi procesul prin care cererile diverselor
grupuri din populaţie sunt traduse în itemi sau teme
care concurează pentru atenţia oficialilor publici.
• J. Kingdon oferă o definiţie neutră a agendei, ca o listă
a subiectelor sau problemelor cărora oficialii
guvernamentali, precum şi persoanele din afara
structurilor guvernamentale care sunt apropiaţi le
acordă atenţie la un moment dat.
 Tipuri de agende de politică publică
• W. Cobb şi Charles D. Edler, au identificat două tipuri
de agende: agenda sistemică şi cea instituţională.
• Agenda sistemică include toate problemele care sunt
percepute în mod obişnuit de membrii comunităţii
politice ca necesitând atenţie publică şi ca implicând
aspecte în cadrul jurisdicţiei legitime a autorităţii
administrative existente. Pe agenda sistemică are lor
iniţierea temei, specificarea soluţiei, extinderea
suportului pe această temă.
• Agenda instituţională reprezintă acea listă explicită de
itemi pentru a fi considerate activ şi serios din partea
decidenţilor cu autoritate.
 Iniţierea agendei
Diferite tipuri de stabilire a agendei în funcţie de regimul politic al
ţărilor:
• Iniţierea externă apare în cazul societăţilor liberale, pluraliste, în
care grupurile exterioare au un rol cheie.
• Mobilizarea apare în cazul regimurilor totalitare în care se anunţă
tema mai întâi pe agenda instituţională şi apoi se caută sprijin pe
agenda sistemică.
• Iniţierea internă se întâlneşte în regimurile birocratice autoritare în
care rolul cheie este deţinut de grupuri cu acces special la factori de
decizie. În acest caz, sprijinul popular, agenda sistemică are o
importanţă redusă.

Critica adusă acestui model este supra-generalizarea – deşi există

legături între tipul regimului şi stabilirea agendei, nu se poate
generaliza, stabili un model unic pentru un anumit regim.
Întotdeauna, indiferent de regimul politic, agenda instituţională se
stabileşte prin metode multiple, iar varianta cheie care este
importantă în acest proces este natura problemei.
 Ferestre de oportunităţi
Kingdon susţine că există trei tipuri de surse pentru politicile
publice:
• Percepţia problemei ca problemă publică solicită acţiunea
guvernamentală, precum şi eforturile de a rezolva aceste
probleme. În această situaţie, temele ajung în atenţia
oficialilor în momente de criză sau prin mecanismul de
feed-back.
• Expertiza – experţii examinează problema şi propun soluţii
• Voinţa politică – politicul prin schimbări administrative,
legislative, campanii ale grupurilor de interes.

Atunci când aceste trei izvoare converg şi se întâlnesc, apar

aşa-numitele ferestre de oportunităţi (duce la trecerea
problemei de pe agenda sistemică pe cea instituţională).
Ajungerea pe agendă şi menţinerea necesită insistenţă. Crizele
pot reconfigura agendele de politică publică.
 Dinamica stabilirii agendelor
• În condiţiile în care luăm în considerare
dimensiunile de acces şi organizare a grupurilor,
se ajunge la următoarea împărţire (Jones):
cu acces fără acces

bine organizate 1. grup bine 2. grup bine

organizat cu acces organizat fără acces

slab organizate 3. grup slab 4. grup slab

organizat cu acces organizat fără acces