P. 1
teoria multimilor

teoria multimilor

|Views: 218|Likes:
Published by Viorica Calin

More info:

Published by: Viorica Calin on Oct 10, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/10/2015

pdf

text

original

Partea a II-a Elemente de teoria mulţimilor şi aplicaţii

Cuprins
I. Logică, mulţimi, axiome .................................................................................................. 2
I.1. Mulţimi, teorie naivă. Paradoxuri şi necesitatea axiomatizării................................................ 2 I.2. Principiile axiomaticii Zermelo-Fraenkel................................................................................ 4 I.3. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor........................................................... 5 I.4. Axiomele extensionalităţii, reuniunii, mulţimii părţilor ........................................................ 10 I.5. Axioma-schemă a selecţiei. Axioma perechii ....................................................................... 12 Exerciţii........................................................................................................................................ 14 I.6. Relaţii, funcţii ........................................................................................................................ 15 I.7. Relaţii de ordine şi relaţii de echivalenţă............................................................................... 20 Exerciţii........................................................................................................................................ 23 I.8. Axioma infinităţii. Mulţimea numerelor naturale. Inducţie................................................... 24 I.9. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor ...................................................... 27 Exerciţii........................................................................................................................................ 34

Index ................................................................................................................................... 36 Bibliografie......................................................................................................................... 39

I. Logică, mulţimi, axiome

I.1. Mulţimi, teorie naivă. Paradoxuri şi necesitatea axiomatizării
Teoria modernă a mulţimilor începe odată cu lucrarea „Teoria raţională a infinităţii” a lui Georg Cantor1, în care se manevrează liber mulţimile infinite şi se dezvoltă o tehnică de măsurare a lor (teoria cardinalelor). Pînă la Cantor, matematicienii adoptau punctul de vedere al filozofilor Greciei antice: există noţiunea de infinit actual (o infinitate de obiecte concepute ca existînd simultan) şi cea de infinit potenţial (o mulţime sau o mărime finită, dar care se poate mări oricît de mult). Filozoful Zenon, prin faimoasele sale aporii (paradoxuri) a atras atenţia asupra consecinţelor absurde care par să apară introducînd infinitul actual în raţionamente. Se considera de aceea că infinitul actual nu este accesibil intuiţiei şi doar infinitul potenţial poate fi folosit în gîndirea matematică. Cantor are meritul de a fi spart această barieră mentală şi de a fi încercat să „numere infinitul”. El a avut ideea de a compara mulţimile (finite sau nu) cu ajutorul funcţiilor bijective: două mulţimi sînt „la fel de mari” (echipotente) dacă există o bijecţie între ele. Cantor a obţinut rezultate precum: N este echipotent cu Q şi cu mulţimea numerelor algebrice (numerele complexe care sînt rădăcini ale unui polinom nenul cu coeficienţi raţionali). Deja aceste afirmaţii nu sînt în acord cu percepţia obişnuită şi arată că uneori „partea este la fel de mare ca şi întregul”. A mai arătat că N nu este echipotent cu R şi că, în general, o mulţime A nu este echipotentă cu mulţimea părţilor sale P(A). Există, deci, mai multe tipuri de infinitate. Alte rezultate contrazic şi mai mult simţul comun: există tot atîtea puncte pe un segment cîte sînt pe o dreaptă sau în întregul plan (sau chiar în întregul spaţiu)! Astfel, în cazul mulţimilor infinite poate fi contrazis principiul „partea este mai mică decît întregul”: există cazuri cînd „partea este la fel de mare ca întregul”.

1

Georg Ferdinand Ludwig Philipp Cantor (1845-1918), matematician german.

I.1. Mulţimi, teorie naivă. Paradoxuri şi necesitatea axiomatizării

3

În cadrul teoriei lui Cantor a mulţimilor (astăzi numită „teoria naivă a mulţimilor”), prin mulţime se înţelege o colecţie (un ansamblu, un set) de obiecte distincte (elementele mulţimii), bine determinată şi considerată ca o entitate. Georg Cantor spunea „Unter eine Menge verstehen wir jede Zusammenfassung M von bestimmten Wohlunterschiedenen Objekten m unseres Denkens zu einem Ganzen“: „Prin mulţime înţelegem orice grupare într-un tot M a unor obiecte distincte şi bine determinate m ale gîndirii noastre”. Însă teoria mulţimilor în forma descrisă de Cantor conducea la paradoxuri care provin din „definiţia” foarte permisivă şi vagă a conceptului de mulţime. Însuşi Cantor în 1895 observă că nu se poate vorbi de „mulţimea tuturor ordinalelor” (paradox publicat de Burali-Forti în 1897); mai tîrziu, s-a constatat că există şi alte „mulţimi contradictorii”: „mulţimea tuturor cardinalilor”, „mulţimea tuturor mulţimilor”, „mulţimea mulţimilor care nu se conţin ca element” (paradoxul lui Russel2). Prezentăm acest paradox: presupunem că există mulţimea mulţimilor care nu se conţin ca element şi o notăm cu C (în notaţie modernă, C = {A | A ∉ A}). Evident, are loc: sau C ∈ C, sau C ∉ C. Dacă C ∈ C, atunci C ∉ C din definiţia lui C, contradicţie. Dacă C ∉ C, atunci C nu satisface condiţia de definiţie a lui C, deci C ∈ C, contradicţie. Aceste paradoxuri au putut fi eliminate de teoria axiomatică a mulţimilor, care, printre altele, nu permite existenţa mulţimilor „foarte mari”, care apar mai sus. O primă axiomatizare a fost dată de Zermelo3 în 1908. Una din axiomele sale (care evită apariţia paradoxurilor de tipul de mai sus) este Axioma selecţiei (sau a specificării), care în esenţă spune că, dată o „proprietate” 4 P şi o mulţime A, există mulţimea elementelor din A care satisfac proprietatea P. Cu alte cuvinte, o proprietate nu determină o mulţime (ca în definiţia originală a lui Cantor), ci, dată o mulţime A, se poate vorbi doar de existenţa submulţimii lui A formată din elementele lui A care satisfac P. În 1905 Richard construieşte un paradox de alt tip (simplificat ulterior de Berry şi publicat de Russel în 1906). Să considerăm următorul concept: „cel mai mic număr natural care nu poate fi definit cu mai puţin de 17 cuvinte”. Dacă acest număr ar exista, atunci el poate fi definit cu 16 cuvinte, chiar de enunţul anterior (care are 16 cuvinte, număraţi). Contradicţia obţinută arată că nu există un astfel de număr. Pe de altă parte, mulţimea numerelor naturale care pot fi definite cu cel mult 16 cuvinte este finită (căci mulţimea frazelor cu cel mult 16 cuvinte care definesc un număr natural este finită) şi deci există numere naturale care nu pot fi definite cu mai puţin de 17 cuvinte. Cel mai mic dintre acestea este un număr… care nu poate exista, conform celor de mai sus!

2 3

Bertrand Russel (1872-1970), matematician şi filozof britanic. Ernst Friedrich Ferdinand Zermelo (1871-1953), matematician german. 4 Mai precis, este vorba de un predicat cu o variabilă liberă.

Nu putem defini un obiect fără a face referire la alte obiecte. ci cum se comportă unele faţă de altele şi faţă de relaţia de apartenenţă. acceptată în cvasitotalitatea matematicii moderne) toate obiectele sînt mulţimi. Principiile axiomaticii Zermelo-Fraenkel În teoria axiomatică a mulţimilor (axiomatizarea Zermelo-Fraenkel-Skolem.2. şi anume ambiguitatea limbajului natural. Toate obiectele teoriei sînt mulţimi (în particular. Orice altă . toate elementele unei mulţimi sînt tot mulţimi!). o teorie axiomatică trebuie să pornească de la un minim de noţiuni primare şi distincţia între element şi mulţime ar complica lucrurile inutil. Cu această ocazie. În acelaşi timp. trebuie restrîns limbajul natural la cîteva modalităţi bine precizate şi simple de exprimare. prezentat intuitiv. pe lîngă o axiomatizare a teoriei mulţimilor. Altfel spus.4 I. o prezentare riguroasă a unui limbaj formal depăşeşte cu mult cadrul şi scopurile noastre). obişnuit. Aceste scopuri sînt realizate de un limbaj formal. în plus. Această idee este la baza oricărei teorii axiomatice. Prezentăm cîteva elemente din teoria axiomatică Zermelo-Fraenkel-Skolem (ZFS) a mulţimilor. Aşadar. Acest punct de vedere este firesc. În axiomatizarea teoriei mulţimilor. mulţimi. Pentru o tratare mai detaliată. Vom prezenta un astfel de limbaj (de fapt. I. trebuie să considerăm în cele din urmă noţiuni care nu se definesc (noţiuni primare). axioma alegerii etc. incluzînd multe teme interesante (ordinali. Aceste noţiuni satisfac un set de axiome (care. Ce înseamnă exact a defini un număr natural? Din consideraţiile de mai sus rezultă că. Axiomele stabilesc regulile care se aplică obiectelor abstracte numite mulţimi şi relaţiei de apartenenţă. este vorba de un limbaj semi-formal. Logică. vom sublinia anumite aspecte de logică matematică. noţiunile de mulţime şi de relaţie de apartenenţă se consideră noţiuni primare (nu se definesc). nu ne interesază ce sînt mulţimile. posibilităţile trebuie să fie suficient de permisive pentru a putea formula orice enunţ matematic. cardinali. Lista axiomelor este de fapt o listă de propoziţii (din limbajul formal al teoriei mulţimilor. axiome Paradoxul de mai sus are altă sursă. Altfel spus. pe care îl vom descrie) care sînt declarate şi acceptate ca adevărate. într-un anumit sens. orice alte obiecte vor fi definite pornind de la noţiunile primare. definesc obiectele respective). presupuse cunoscute. dacă ne gîndim că o mulţime poate fi element al altei mulţimi. nu se face distincţie între conceptele „element” şi „mulţime”. vezi SCORPAN [1996]. Aceste obiecte „cunoscute” trebuie la rîndul lor definite… Se vede că acest proces nu poate continua la infinit.).

vom nota mulţimile cu majuscule: A. se garantează existenţa unei noi mulţimi cu anumite proprietăţi (construită cu ajutorul mulţimilor iniţiale). atunci scriem a ∈ A (citit „a aparţine lui A” sau „A conţine pe a”). …. adică a unui enunţ privitor la mulţimi („sintaxa limbajului”) şi care este sensul acestor enunţuri („semantica limbajului”). Axiomele teoriei sînt enunţuri ale limbajului formal care sînt declarate adevărate (vezi secţiunea următoare). Intuitiv. În acest mod se deduc toate proprietăţile „uzuale” ale teoriei mulţimilor. folosind operatori logici şi cuantificatori) din enunţuri de forma x ∈ y şi x = y. o expresie a limbajului formal este o expresie logică. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor 5 afirmaţie despre mulţimi trebuie demonstrată pornind de la axiome. În esenţă. poate trece direct la secţiunea următoare. distincţia tradiţională în notaţie: în general. prin precizarea clară a regulilor de construcţie de noi mulţimi. în teoria axiomatică elementele unei mulţimi sînt tot mulţimi. Axiomele teoriei (cu excepţia Axiomei extensionalităţii) sînt toate de următorul tip: fiind date una sau mai multe mulţimi. poate fi găsit în REGHIŞ [1981]). Dacă A este o mulţime şi a este un element al lui A. după cum am spus. Dacă a nu este element al mulţimii A. avem nevoie de prezentarea (intuitivă) a limbajului formal al acestei teorii. Deşi. Subliniem că nu este vorba de o formalizare propriu-zisă. I. ….3. b. Cu alte cuvinte. unde x şi y numesc mulţimi. conţinînd operatori logici şi cuantificatori. (∀A) (∀B){[(∀x) (x ∈ A ↔ x ∈ B)] → A = B} este o expresie a limbajului formal. Un limbaj formal prezentat riguros ar ocupa zeci de pagini (un exemplu de astfel de formalizare. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor Această secţiune poate fi omisă la o primă lectură. .3. Mai întîi descriem sintaxa limbajului (regulile după care putem forma expresii corecte ale limbajului formal). vom adopta (pe cît posibil). construită (conform regulilor cunoscute de la Logică. Pentru a putea enunţa axiomele teoriei mulţimilor.I. De exemplu. se descriu explicit regulile de formare a unui expresii a limbajului formal. Cititorul care cunoaşte regulile de manipulare a expresiilor logice formale. Se regăseşte astfel motivul pentru care a fost creată teoria: evitarea paradoxurilor generate de construcţii de mulţimi „prea mari”. în cadrul axiomatizării Gödel-Bernays a teoriei mulţimilor. axiomele descriu construcţii permise în cadrul teoriei. B. scriem a ∉ A. iar elementele mulţimilor cu minuscule: a. pentru a nu crea confuzii cititorului.

descrise mai jos. „non”) Dacă E. axiome 3. A. variabile). ¬ (negaţia. „şi”). pentru a combina mai multe expresii într-una nouă. în cazul nostru). y sînt nume (constante sau variabile). iv) Cuantificatorii logici sînt următoarele simboluri: ∀ (numit cuantificatorul universal şi citit „oricare”). E este adevărată”). iii) Conectorii (sau operatorii) logici sînt simboluri care se folosesc pentru a exprima proprietăţi mai complexe. „sau”). Logică. Din punct de vedere intuitiv. ii) Există simbolurile care notează relaţii: relaţia de egalitate. mulţimi. constante). un enunţ exprimă un fapt bine determinat despre obiectele la care se referă (adică despre mulţimi. notată cu simbolul ∈ . (∃x)E este expresie (citită „există x astfel încît are loc E” sau „există x astfel încît E este adevărată”). x ∈ y (citit „x aparţine lui y” sau „x este element al lui y” sau „y conţine pe x”). notată cu simbolul = .…. Cu ajutorul cuantificatorilor (numiţi uneori şi cuantori) se precizează dacă. ¬E (citită „non E”). ∨ (disjuncţia. şi relaţia de apartenenţă.1 Definiţie. format după anumite reguli. o variabilă se referă la toate obiectele sau măcar la un obiect. . Dacă E este o expresie a limbajului şi x este o variabilă. care notează un obiect generic (arbitrar. care denumesc mulţimi (acestea sînt singurele obiecte pe care le considerăm!). Operatorii logici sînt: ∧ (conjuncţia. care se referă la un obiect bine precizat. atunci sînt expresii şi următoarele şiruri de simboluri: E ∧ F (citită „E şi F”). b. ∃ (numit cuantificatorul existenţial şi citit „există”). Descriem acum tipurile de simboluri şi regulile de construcţie a expresiilor limbajului formal (adică sintaxa limbajului): i) Există simboluri de tip nume (pe scurt. y. Un enunţ al limbajului formal (numit şi expresie a limbajului formal) este un şir finit de simboluri. c. E ∨ F (citită „E sau F”). neprecizat). Dacă x. F sînt expresii (deja construite).6 I. nume variabile (pe scurt. Se presupune că avem la dispoziţie o colecţie suficient de mare de nume constante şi variabile. nume). atunci următoarele şiruri de simboluri sînt expresii ale limbajului formal: x = y (citit „x este egal cu y”). Numele sînt de două feluri: nume constante (pe scurt. a. într-o expresie. Exemple de nume: x. atunci: (∀x)E este expresie (citită „pentru orice x are loc E” sau „pentru orice x. B.

Fiind date constantele c1. Reamintim că o expresie care nu conţine variabile libere se numeşte propoziţie. Dacă expresia E conţine variabilele libere x1. Descriem acum regulile de determinare a valorii de adevăr a unei propoziţii date. (∀z)(∃y)(x ∈ y). ….I. în construcţiile precedente. ¬((a ∈ b) ∧ (x = y)). cn. xn sînt toate variabilele libere din E. şi 1 (sau adevărat). Valorile de adevăr sînt: 0 (sau fals). xn. …. se pot folosi şi parantezele pătrate [ ] sau acoladele { }. Să trecem acum la interpretarea sensului expresiilor (adică semantica limbajului). ) au rolul de a elimina ambiguităţile. atunci E(c1. b sînt constante. pentru un plus de claritate.3. Arătaţi că următoarele şiruri de simboluri sînt expresii: x ∈ y. . y variabile. a lui xn cu cn se obţine o nouă expresie. y. Dacă x1. xn). dar E nu conţine nici o cuantificare a lui x (adică nici ∀x. Care sînt variabilele libere din fiecare? Şirurile de simboluri: x(∀y). Fie a. O propoziţie nu poate fi simultan falsă şi adevărată. O expresie care are variabile libere se mai numeşte predicat. …. o propoziţie cu valoarea de adevăr 1 se numeşte propoziţie adevărată. acest lucru este descris de axiome (în paragraful următor). Singurele expresii (enunţuri) admise ale limbajului formal sînt cele construite respectînd regulile precedente. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor 7 v) Parantezele rotunde ( .2 Exemple. sau (∀x)(E) în loc de (∀x)E dacă pot apărea confuzii. intuitiv. z sînt variabile şi a. Evident. prin înlocuirea peste tot în E a variabilei x1 cu c1. Presupunem că x. Spunem că variabila x este legată în E dacă E conţine un subşir de simboluri de forma (∀x)F sau (∃x)F (unde F este o expresie). O propoziţie cu valoarea de adevăr 0 se numeşte propoziţie falsă. b constante şi x. după regulile descrise mai jos. (∀x)(x ∈ y). nici ∃x nu apar în E). ii) Valoarea de adevăr a propoziţiilor de forma a ∈ b nu poate fi precizată acum. Spunem că variabila x este liberă în expresia E dacă x apare în E. i) Propoziţiile de forma a = b sînt adevărate exact atunci cînd a şi b denumesc acelaşi obiect. după regulile uzuale cunoscute. Uneori. a ∈ b este adevărată dacă şi numai dacă mulţimea numită a este un element al mulţimii numită b. a lui x2 cu c2. (a ∈ b) ∧ (x = y). cn). se scrie de exemplu (E) ∧ (F) în loc de E ∧ F. cn) este o propoziţie (adică o expresie care nu are variabile libere). vom sublinia uneori acest lucru scriind E(x1. x = ∈ . Variabilele unei expresii pot fi libere sau legate. Astfel. notată cu E(c1. Oricărei propoziţii i se asociază o unică valoare de adevăr. …. …. 3. …. ∀y nu sînt expresii corecte ale limbajului formal (de ce?). ….

¬(E ∨ F) ≡ (¬E) ∧ (¬F). xn) au aceeaşi valoare de adevăr. …. . Dacă E. E ∨ F se poate defini prin tabele de adevăr.8 I. că. F şi G sînt expresii. 3. 3. axiome iii) O propoziţie de forma E ∧ F (unde E şi F sînt propoziţii) este adevărată dacă şi numai dacă E şi F sînt ambele adevărate. mulţimi. …. (legile lui DeMorgan) (E ∧ F) ∨ G ≡ (E ∨ G) ∧ (F ∨ G).3 Observaţie. atunci E ∨ F are valoarea de adevăr 1. atunci au loc echivalenţele : ¬(E ∧ F) ≡ (¬E) ∨ (¬F). dacă E are valoarea de adevăr 0.4 Definiţie. evidenţiind variabilele libere. iv) O propoziţie de forma E ∨ F este adevărată dacă şi numai dacă măcar una din propoziţiile E şi F este adevărată (adică sau E. construit după regula iv): E 1 1 0 0 F 1 0 1 0 E∨F 1 1 1 0 S-au scris pe linii toate combinaţiile posibile de valori de adevăr pentru E şi F. xn) şi (∀x1)(∀x2)…(∀xn)F(x1. a) Două propoziţii E şi F se numesc echivalente dacă au aceeaşi valoare de adevăr. Logică. 3. Scriem atunci E ≡ F sau E(x1. …. (distributivitatea lui ∧ faţă de ∨ ) ¬((∀x)E) ≡ (∃x)(¬E). Scriem aceasta sub forma E ≡ F. Două expresii E şi F sînt numite echivalente dacă: . sau F. ¬((∃x)E) ≡ (∀x)(¬E) (legile de negare a cuantificatorilor).orice variabilă care este liberă în E este liberă în F. xn variabilele din E şi F).propoziţiile (∀x1)(∀x2)…(∀xn)E(x1. sau atît E cît şi F sînt adevărate). v) O propoziţie de forma ¬E este adevărată dacă şi numai dacă propoziţia E este falsă. …. vi) O propoziţie de forma (∀x)E(x) (unde variabila x este liberă în E) este adevărată dacă şi numai dacă pentru orice obiect c propoziţia E(c) este adevărată.5 Exerciţiu. şi reciproc. Iată tabelul de adevăr pentru E ∨ F. …. b) Definiţia se poate extinde la expresii oarecare. Tabelul se citeşte pe linii: de exemplu. linia 3 a tabelului spune. xn) ≡ F(x1. .E şi F conţin aceleaşi constante şi aceleaşi variabile (fie x1. Valoarea de adevăr a propoziţiilor de tipul E ∧ F. vii) O propoziţie de forma (∃x)E(x) (unde variabila x este liberă în E) este adevărată dacă şi numai dacă există măcar un obiect c astfel încît propoziţia E(c) să fie adevărată. xn). . iar F are valoarea de adevăr 1. (distributivitatea lui ∨ faţă de ∧ ) (E ∨ F) ∧ G ≡ (E ∧ G) ∨ (F ∧ G).

sau E este adevărată şi atunci automat F este adevărată (adică are loc F). ∧. Astfel. F expresii.6 Definiţie. De altfel. 3. Insistăm asupra implicaţiei. →. atunci F”.3. . Atunci scriem: E → F în loc de (¬E) ∨ F şi citim „E implică F” sau „dacă E. larg utilizate. Se justifică intuitiv că E → F este acelaşi lucru cu (¬E) ∨ F. de exemplu x ≠ y pentru ¬ (x = y) sau x ∉ y în loc de ¬ (x ∈ y). Pentru a face scrierea mai inteligibilă. introducem următoarele prescurtări uzuale. de exemplu în cazul demonstraţiilor prin reducere la absurd).7 Exerciţiu. E ↔ F este adevărată dacă şi numai dacă E şi F au aceeaşi valoare de adevăr. E ↔ F în loc de (E → F) ∧ (E → F) şi citim „E este echivalent cu F”. proces absolut necesar în înţelegerea unor demonstraţii (sau în găsirea unor soluţii la o problemă dată). astfel: "E → F" înseamnă "dacă E este adevărată. Altfel spus. Fie E. Toate regulile de calcul cu expresii logice şi toate tautologiile demonstrate la partea de Logică rămîn valabile pentru expresii ale limbajului formal al teoriei mulţimilor. atunci F este adevărată". Vom mai folosi şi alte prescurtări. Dacă E şi F sînt propoziţii.I. sau E este falsă (adică are loc ¬E). pe scurt. utilă mai ales cînd trebuie negată o implicaţie (lucru care intervine frecvent. Ca şi la partea de logică. Legile lui DeMorgan arată că am fi putut reduce setul de conectori logici şi cuantificatori. concluziile bazate pe un calcul logic formal trebuie totdeauna interpretate intuitiv. ¬. Scrieţi tabelele de adevăr pentru conectorii → şi ↔. Această interpretare este conformă cu intuiţia („bunul-simţ”). (¬E) ∨ F. ¬(E ∧ F) ≡ (¬E) ∨ (¬F) se poate demonstra cu următorul tabel de adevăr: E 1 1 0 0 F 1 0 1 0 E∧F 1 0 0 0 ¬(E ∧ F) 0 1 1 1 ¬E 0 0 1 1 ¬F 0 1 0 1 (¬E) ∨ (¬F) 0 1 1 1 Identitatea coloanelor ¬(E ∧ F) şi (¬E) ∨ (¬F) demonstrează echivalenţa cerută. Este important de conştientizat această echivalenţă logică. de exemplu la ∀. 3. faptul că E → F este falsă înseamnă că are loc (E → F) ≡ ¬(¬E) ∨ F) ≡ E ∧ (¬F) (ipoteza este adevărată şi totuşi concluzia este falsă). vom scrie E ⇒ F dacă E → F este adevărată E ⇔ F dacă E ↔ F este adevărată. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor 9 De exemplu.

incluzînd multe teme interesante (ordinali. propoziţia următoare este adevărată: (∀A) (∀B) {[(∀a) (a ∈ A ↔ a ∈ B)] → A = B}. axiome I. Axiomele stabilesc regulile care se aplică obiectelor abstracte numite mulţimi şi relaţiei de apartenenţă. atunci orice element a care aparţine lui A aparţine şi lui B. Acest fapt este evident: A şi B denumesc acelaşi obiect. trebuie să considerăm în cele din urmă noţiuni care nu se definesc (noţiuni primare). după cum am spus. Deşi. vezi SCORPAN [1996]. avem : [(∀a) (a ∈ A ↔ a ∈ B)] → A = B. Lista axiomelor este de fapt o listă de propoziţii (din limbajul formal construit anterior) care sînt declarate şi acceptate ca adevărate. distincţia tradiţională în notaţie: în general. Axiomele extensionalităţii. . b.4. Dacă a nu este element al mulţimii A. …).). …). vom adopta (pe cît posibil). în teoria axiomatică elementele unei mulţimi sînt tot mulţimi. Aceste noţiuni satisfac un set de axiome (care. pentru a nu crea confuzii cititorului. presupuse cunoscute. deci orice enunţ referitor la A este adevărat şi pentru B (şi reciproc). Observăm că are loc şi implicaţia inversă: dacă A = B.1 Axioma extensionalităţii (sau a extensiei): Pentru orice două mulţimi A şi B. B. Mai riguros spus. Aceasta este un principiu de bază în orice teorie axiomatică. 4. Această axiomă nu spune decît că o mulţime este determinată de elementele sale. Logică. toate elementele unei mulţimi sînt tot mulţimi!). ci cum se comportă unele faţă de altele şi faţă de relaţia de apartenenţă. În axiomatizarea teoriei mulţimilor. cardinali. Aşadar. cu ajutorul lor vom putea defini alte obiecte. mulţimii părţilor Prezentăm cîteva elemente din teoria axiomatică Zermelo-Fraenkel-Skolem (ZFS) a mulţimilor. Cu alte cuvinte. Pentru o tratare mai detaliată. atunci scriem a ∈ A (citit „a aparţine lui A” sau „A conţine pe a”). Altfel spus. scriem a ∉ A. axioma alegerii etc. Nu putem defini un obiect fără a face referire la alte obiecte. se notează mulţimile cu majuscule (A. nu ne interesază ce sînt mulţimile. În acest mod se deduc toate proprietăţile „uzuale” ale teoriei mulţimilor. atunci mulţimile coincid. într-un anumit sens. reuniunii. Dacă A este o mulţime şi a este un element al lui A. iar elementele mulţimilor cu minuscule (a. dacă două mulţimi au aceleaşi elemente. Aceste obiecte "cunoscute" trebuie la rîndul lor definite… Se vede că acest proces nu poate continua la infinit.10 I. mulţimi. Orice altă afirmaţie despre mulţimi trebuie demonstrată pornind de la axiome. noţiunile de mulţime şi de relaţie de apartenenţă se consideră noţiuni primare (nu se definesc) şi toate obiectele teoriei sînt mulţimi (în particular. definesc obiectele respective).

Axiomele care urmează sînt toate de următorul tip: fiind date una sau mai multe mulţimi. Într-adevăr. Se regăseşte astfel motivul pentru care a fost construită teoria: evitarea paradoxurilor generate de construcţii de mulţimi „prea mari”.4. 4. (∀M) (∃P) ((∀A)(A ∈ P ↔ A ⊆ M)). Cu această notaţie. în timp ce un punct este conţinut în plan. Pentru înţelegerea acestei axiome. Axioma de mai sus nu face decît să postuleze existenţa reuniunii acestei familii de mulţimi. notăm A ⊄ B. cu anumite proprietăţi (construită cu ajutorul mulţimilor iniţiale). 4.3 Axioma mulţimii părţilor unei mulţimi. . avem: (∀A) (∀B) [ (A = B) ↔ (A ⊆ B ∧ B ⊆ A)].4 Axioma reuniunii. Mulţimea P a cărei existenţă este postulată mai sus este unic determinată de mulţimea M. atunci avem. vom scrie A ⊆ B (şi citim A inclus în B sau A este submulţime a lui B sau B include pe A) dacă orice element al lui A aparţine şi lui B: (∀a) [(a ∈ A) → (a ∈ B)]. se garantează existenţa unei noi mulţimi. dacă şi Q satisface condiţia (∀A (A ∈ Q ↔ A ⊆ M)). Axiomele extensionalităţii.I. 4. se admite existenţa unei mulţimi ale cărei elemente sînt elementele mulţimilor din A. adică: (∀A) (∃U) (∀x) [(x ∈ U) ↔ (∃a) (a ∈ A ∧ x ∈ a)]. În caz contrar. o dreaptă este inclusă într-un plan. Pe această proprietate se bazează majoritatea demonstraţiilor de egalitate de mulţimi.„x include pe y” înseamnă că „y este o submulţime a mulţimii x” (adică orice element al lui x este şi element al lui y). Mulţimea U – a cărei existenţă este garantată de axiomă – este unic determinată de A (demonstraţi!) şi se notează ∪A sau ∪x ∈ A x sau ∪{x | x ∈ A}. mulţimii părţilor 11 Dacă A şi B sînt două mulţimi.2 Observaţie importantă.„x conţine pe y” înseamnă că „y este un element al mulţimii x”. pentru orice mulţime x: x ∈ Q ↔ x ⊆ M ↔ x ∈ P. există o mulţime P astfel încît elementele lui P sînt exact submulţimile lui M. . Această situaţie evidenţiază din nou futilitatea distincţiei dintre element şi mulţime. Din axioma extensionalităţii obţinem că P = Q. sensurile sînt diferite! De exemplu. În cuvinte: fiind dată o mulţime M. este util să privim A ca pe o familie de mulţimi. Atenţie la folosirea cuvintelor include şi conţine: . Notaţia tradiţională pentru P este P(M) (mulţimea părţilor lui M). axiomele descriu construcţii permise în cadrul teoriei. Pentru orice mulţime A (subînţeles: avînd ca elemente tot mulţimi). reuniunii. Evident. Cu alte cuvinte.

Unicitatea lui ∅ este o consecinţă a axiomei extensionalităţii (demonstraţi!). Φ. Notăm deci ∅ := {x ∈ A | x ≠ x}. atunci x ≠ x. conform definiţiei. pentru orice expresie cu o variabilă liberă a limbajului formal se obţine o axiomă. acest rezultat era enunţat ca axiomă şi era numit Axioma selecţiei. ci o expresie. Axioma perechii Axioma-schemă a selecţiei (numită şi Axioma-schemă a specificării sau Schema de comprehensiune) nu este o simplă axiomă. axiome I. o prescurtare ¬(x ∈ ∅) ∨ (x ∈ M).12 I. 7 Nu este litera grecească majusculă phi. Conform definiţiei. ci un simbol matematic derivat dintr-o literă norvegiană.7 Într-adevăr.1 Axioma-schemă de comprehensiune (a selecţiei. Acest fapt este postulat de axioma infinităţii. a specificării). fie P(x) : "x ≠ x". Nu se pot condensa toate aceste enunţuri într-unul singur. absurd). Din schema de comprehensiune. Formal. Formal (∀M)(∅ ⊆ M). 5. Mai precis. există ∅ := {x ∈ A | x ≠ x}. Dacă se presupune că există măcar o mulţime6 A.3 Propoziţie.5 Axioma extensionalităţii asigură că A şi P(x) determină unic mulţimea B din enunţ. avem x ∉ ∅ (dacă x ∈ ∅. enunţată mai jos. care este adevărată. Subliniem din nou că se obţine cîte o axiomă pentru fiecare alegere a unei expresii P cu o variabilă liberă. 5. mulţimi. Această mulţime se notează tradiţional: {x ∈ A | P(x)} (citit „mulţimea elementelor din A care satisfac P”).2 Observaţie. există submulţimea elementelor din A pentru care P este adevărată.5. Mulţimea vidă este submulţime a oricărei mulţimi. Ø. Logică. ci o schemă de axiome. Demonstraţie. avem de a face cu o infinitate de axiome. (∀A)(∃B)(∀x)[x ∈ B ↔ (x ∈ A ∧ P(x))]. . Dar expresia (x ∈ ∅ → x ∈ M) este. Axioma-schemă a selecţiei. axioma de mai sus asigură existenţa unei (unice) mulţimi ce nu conţine nici un element. Pentru orice mulţime A şi pentru orice expresie cu o variabilă liberă P(x). Pentru orice x. pentru ! 5 6 În axiomatizarea lui Zermelo din 1908. de tipul (∀E expresie cu o variabilă liberă)(∀A)(∃B)(∀x)[x ∈ B ↔ (x ∈ A ∧ P(x))]. Aşadar. deoarece acesta nu este o expresie a limbajului formal (vezi definiţia expresiilor limbajului formal): P nu denumeşte un obiect legitim (o mulţime). 5. numită mulţimea vidă şi notată cu ∅. căci ¬(x ∈ ∅) este adevărată. avem ∅ ⊆ M dacă şi numai dacă (∀x) (x ∈ ∅ → x ∈ M).

are loc (x ∈ U) ↔ (∃y)[(y ∈ {a. b} şi se citeşte „mulţimea formată din elementele a şi b”. Formal: (∀a)(∀b)(∃c)(∀x) [(x ∈ c) ↔ (x = a ∨ x = b)] Din axioma de extensionalitate. în axioma de mai sus. Astfel. care a stat la baza teoriei naive a mulţimilor. b. pentru orice două mulţimi A şi B. există submulţimea elementelor lui M care satisfac P. schema de comprehensiune restrînge această modalitate doar la posibilitatea următoare: pentru orice mulţime dată M şi orice „proprietate” P. există o mulţime U cu proprietatea că. Putem acum defini şi alte „operaţii cu mulţimi”. pentru orice x: (x ∈ U) ↔ (x ∈ a)∨(x ∈ b)]. Fie a şi b mulţimi.8 Fie a şi b două mulţimi. Fie a. Axioma-schemă a selecţiei.8 Exerciţiu. a = b? Dată a o mulţime. folosind schema de comprehensiune.6 Observaţie. 5. Formal. 8 Sensul cuvîntului „pereche” este aici de „pereche neordonată”. c}. duce la paradoxuri. Din axioma perechii. Atunci există o mulţime c care are drept elemente pe a şi pe b şi numai pe ele. Această mulţime se notează {a. b} ↔ [(y = a)∨(y = b)]. adică unica mulţime T cu ∀x[(x ∈ T) ↔ (x = a ∨ x = b ∨ x = c)].5.4 Observaţie.7 Exerciţiu. există {a. mulţimea c de mai sus este unic determinată de a şi b (demonstraţi!). S-a văzut că această modalitate. b}. (∀a)(∃c)(∀x) [(x ∈ c) ↔ (x = a)] Această mulţime se notează cu {a} şi se citeşte „mulţimea formată din elementul a”. . b}.5 Axioma perechii. există o unică mulţime c care are drept element pe a şi numai pe el. deducem că are loc.I. Demonstraţi că A∩B = B∩A. 5. 5. Ce se întîmplă dacă. Arătaţi că. ! 5. aplicînd axioma perechii mulţimilor a şi a. Demonstraţie. b. Termenul de comprehensiune descrie modalitatea de a preciza o mulţime prin enunţarea unei proprietăţi pe care o au doar elementele mulţimii şi numai ele. Demonstraţi că există mulţimea {a. b})∧(x ∈ y)] Cum y ∈ {a. există mulţimile: A∩B := {x ∈ A | x ∈ B} (numită intersecţia lui A şi B) A \ B := {x ∈ A | x ∉ B} (numită diferenţa lui A şi B). în general. Demonstraţi că există reuniunea lor a ∪ b (adică unica mulţime cu proprietatea ∀x[(x ∈ a ∪ b) ↔ (x ∈ a ∨ x ∈ b)]). Axioma perechii 13 5. c mulţimi. Aplicînd axioma reuniunii mulţimii {a. pentru orice x. A \ B ≠ B \ A.

Dacă A ⊆ M. diferenţa simetrică a mulţimilor A şi B este mulţimea A∆B := (A \ B) ∪ (B \ A). Fie M o mulţime. o mulţime se mai poate preciza prin extensiune. !A este tot o submulţime a lui M.14 I. există {c}. Celelalte relaţii sînt propuse ca exerciţiu. 5. A. x ∈ A ∧ (x ∈ B ∨ x ∈ C) ⇔ (x ∈ A ∧ x ∈ B) ∨ (x ∈ A ∧ x ∈ C) ⇔ x ∈ A∩B ∨ x ∈ A∩C ⇔ x ∈ (A∩B)∪ (A∩C). ! Exerciţii 1. Din axioma perechii. A ⊆ A∪B. Demonstraţie. Însă ştim de la logică formula p∧(q∨r) ≡ (p∧q)∨(p∧r) (distributivitatea lui ∧ faţă de ∨). B ⊆ A∪B. Din exerciţiul precedent. 5. Evident. xn. b}∪{c} =: T. ii) A∩B ⊆ A. b}. Scrieţi o expresie a limbajului formal care să semnifice că: a) Mulţimea A nu este inclusă în mulţimea B. Astfel. A∪B = B∪A. Scrierea X = {x1. Complementara lui A se notează !A sau !M A dacă există pericol de confuzie. Pentru orice mulţimi A. fiind date elementele x1. Avem deci. b) A ≠ B (folosiţi doar relaţia de apartenenţă). A \ A = ∅. mulţimi. B ∈ P(M). v) A∩(B∪C) = (A∩B)∪(A∩C). …. xn. pentru orice x: x ∈ A∩(B∪C) ⇔ x ∈ A ∧ (x ∈ B ∨ x ∈ C). Fie A. există mulţimea X ale cărei elemente sînt exact x1. adică prin enumerarea tuturor elementelor sale. Logică. xn} este o prescurtare a scrierii (∀x)(x ∈ X ↔ (x = x1 ∨ x = x2 ∨ … ∨ x = xn)). A∪(B∩C) = (A∪B)∩(A∪C). există {a. A∪(B∪C) = (A∪B)∪C. P(M). v) A∩(B∪C) = {x ∈ A | x ∈ B∪C} = {x ∈ A | x ∈ B ∨ x ∈ C}. C. aplicată mulţimilor a şi b. ∅∪A = A. definim complementara lui A (faţă de M) ca fiind mulţimea M \ A. vi) A∪A = A = A∩A. ! Pe lîngă comprehensiune.10 Propoziţie. există {a. au loc relaţiile: i) ∅∩A = ∅. Avem. axiome Demonstraţie.9 Definiţie. d) A conţine cel mult un element. b})∨(x ∈ {c})]. iv) A∩(B∩C) = (A∩B)∩C. A∩B ⊆ B. pentru orice x: (x ∈ T) ↔ [(x ∈ {a. . adică (x ∈ T) ↔ [x = a ∨ x = b ∨ x = c]. B. A \ ∅ = A. adică A aparţine mulţimii părţilor lui M. e) A este submulţime a oricărei mulţimi. B mulţimi. iii) A∩B = B∩A. Dacă. Astfel. …. Aplicînd aceeaşi axiomă mulţimii c. …. c) A conţine măcar un element.

a}. însă {a. există şi {a. are loc: A ⊆ B ⇔ A∪B = B ⇔ A∩B = A. 4. există mulţimea {a}. a). Relaţii. b) = (a'. Fie a. atunci (a.1 Definiţie. b) ≠ (b. Atunci are loc: (a. 5. b}. 2. a'. Relaţii. f) A∆∅ = A. Are loc proprietatea fundamentală următoare (demonstraţi!): 6. noţiunea de cuplu (pereche ordonată) format(ă) de elementele a şi b diferă de mulţimea {a. b) contează ordinea elementelor a şi b. Această distincţie între a şi b se realizează prin: 6.6. Avînd definită noţiunea de cuplu. Aplicînd axioma perechii mulţimilor a şi a. dacă a = b. Fie a şi b mulţimi. b') ⇔ a = a' şi b = b'. anume la cel de funcţie. g) B ⊆ ∪A. funcţii 15 f) A este element al oricărei mulţimi. spre deosebire de mulţimea {a. Pentru fiecare enunţ de mai sus. b) !(A∩B) = (!A) ∪ (!B). Pentru aceasta.I. Are loc întotdeauna ∪A ⊆ A? Dar ∪A ⊇ A? Justificaţi. b.6. avem nevoie de noţiunea de cuplu (pereche ordonată). Daţi exemplu de mulţime A cu proprietatea A ≠ ∅ şi ∪A = ∅. b}}. Observaţi că. definim noţiunea de triplet: . atunci (a. b}. dacă a ≠ b. negaţi enunţul respectiv şi scrieţi negaţia în limbaj natural şi în limbaj formal. Această idee de introducere a noţiunii de cuplu este atribuită lui Kuratowski. Demonstraţi că. Cîte astfel de mulţimi există? 3. Fie M o mulţime şi A. C ∈ P(M). Atunci au loc: a) !(A∪B) = (!A) ∩ (!B). b' mulţimi. Aplicînd din nou axioma. B. prin faptul că avem o „ordine”: a este primul. funcţii Să trecem la un alt concept fundamental. în cuplul (a. b) şi se numeşte perechea ordonată (cuplul) format de a şi b. I. d) A∆B = B∆A = (A∪B) \ (A∩B).2 Propoziţie. B. iar b este al doilea. pentru orice două mulţimi A. b}. e) (A∆B)∆C = A∆(B∆C). b} = {b. Intuitiv. {a. ! Astfel. b) = {{a}}. c) A \ B = A ∩ !B. există mulţimea {{a}. care se notează cu (a. g) A∆(B∪C) = (A∆B)∪(A∆C).

adică de mulţimea cuplurilor {(a. Dacă A = B. se subînţelege că pentru orice funcţie se poate descrie un procedeu (algoritm) de obţinere a imaginii oricărui element prin funcţia dată. Fie A şi B două mulţimi. . …. Uneori vom exprima acest fapt sub forma „ρ este o relaţie între A şi B”. deoarece foloseşte noţiunea nedefinită de procedeu (lege)). b) cu a ∈ A şi b ∈ B. B. b) O relaţie binară f de la A la B se numeşte funcţie (sau aplicaţie) definită pe A cu valori în B dacă pentru orice a ∈ A există un unic b ∈ B astfel încît (a. ρ). c) şi. Aceasta este şi ideea definiţiei conceptului de funcţie în cadrul unei tratări riguroase. ρ) şi spunem că ρ este o relaţie pe A. bn) ↔ a1 = b1 ∧ … ∧ an = bn. b) ∧ a ∈ A ∧ b ∈ B]}. …. Se observă însă că o funcţie f : A → B este perfect determinată de graficul său. b. care să conţină toate perechile de forma (a. o funcţie definită pe o mulţime A cu valori într-o mulţime B este „definită” (mai bine spus descrisă) ca fiind „un procedeu (lege). f (a)) | a ∈ A}. b) ∈ f. adică să indicăm o mulţime a cărei existenţă este certă. …. ρ). şi ele fundamentale: 6. respectînd schema de comprehensiune: A × B := {c ∈ P(P(A∪B)) | (∃a)(∃b)[c = (a. b) = {{a}. ∀n ≥ 3 (a1. n-uplu. b') ∈ f → (b = b')} Deoarece pentru orice a ∈ A există un unic b ∈ B astfel încît (a. simplu. al cărui nume latinizat era Cartesius. în plus. Adeseori. an) = (b1. prin care oricărui element din A i se asociază un unic element din B”. Astfel. Formal: ( f ⊆ A×B) ∧ (∀a){(a ∈ A) → (∃b)[(b ∈ B) ∧ (a. În manualele de liceu (şi în multe alte cărţi de matematică). deci {{a}.3 Definiţie. Intuitiv. b) ∈ f]} ∧ (∀a)(∀b)(∀b'){(a ∈ A) ∧ (b ∈ B) ∧ (b' ∈ B) ∧ (a. putem defini. b). se spune. an−1).4 Definiţie. y) ∈ ρ se scrie xρy. se scrie: (*) 9 În onoarea lui René Descartes (1596-1650). b}} ∈ P(P(A∪B)). Are loc: (a1. descrierea este corectă (dar vagă. …. Acest lucru nu este necesar şi în matematică se întîlnesc exemple de funcţii pentru care acest fapt nu are loc. an). „relaţia ρ” în loc de (A. prin recurenţă. an) := ((a1. Numim produsul cartezian9 al mulţimilor A şi B mulţimea A × B := {(a. {a. Dar (a. Folosind produsul cartezian putem defini noţiunile de relaţie şi de funcţie: 6. b) | a ∈ A ∧ b ∈ B}. Începem cu alte două noţiuni. B. b) ∈ f ∧ (a. axiome (a. în loc de (x. c) := ((a. Dacă sînt subînţelese mulţimile A şi B. {a. unde ρ ⊆ A × B. scriem (A. b}}. mulţimi. b) ∈ f.16 I. a) Numim relaţie binară între A şi B (sau de la A la B) orice triplet de forma (A. b} ∈ P(A∪B). Observăm că avem {a} ∈ P(A∪B) şi {a. Fie A şi B mulţimi. Avem dreptul de a defini o astfel de mulţime? Ar trebui să arătăm că ne încadrăm în schema de comprehensiune. Logică.

Orice element a din domeniul lui f se numeşte argument al funcţiei f. A .6 Exerciţiu. b' ∈ B. funcţii 17 „f(a) = b” în loc de „(a. Mulţimea A se numeşte domeniul funcţiei f . B2} = ∪i∈I Bi = B1∪B2.5 Observaţie. Observăm că. Această convenţie. mai puţin formalizat: ( f ⊆ A×B) şi ∀a ∈ A. b') ∈ f implică b = b'. ∪{B1. dacă I = {1. idA(a) = a. B se numeşte codomeniul lui f. Notaţii tradiţionale pentru această noţiune: (Bi)i ∈ I (unde Bi := b(i)). b se numeşte valoarea funcţiei f în a sau imaginea lui a prin f. (a. Astfel. în care implicaţia → nu apare explicit.I. Fie A o mulţime. Condiţia (*) se scrie. lucru care nu este clar din scrierea prescurtată (dar este destul de clar din punct de vedere intuitiv). x ∈ Bi}. {Bi}i∈I = {B1. ∀a ∈ A. ∀b. O funcţie b : I → M.6. B2}. prin definiţie: ∩i∈I Bi := {x ∈ M | ∀i ∈ I. 6. unde M este o mulţime. Dacă a ∈ A şi b ∈ B astfel încît f(a) = b.7 Definiţie. 2}. reuniunea familiei (Bi)i∈I este reuniunea imaginii funcţiei b: ∪ A = ∪i∈I Bi := {x ∈ M | ∃i ∈ I astfel încît x ∈ Bi}. Fie I o mulţime (interpretată ca „mulţime de indici”). atunci mulţimea {(a. ∃ b ∈ B astfel încît (a. notaţia f : A → B nu este decît o prescurtare a expresiei (*). anume: idA : A → A. în expresii. se scrie adesea "∀a ∈ A. de genul (∀a)[(a ∈ A) → P(a)]. Din punct de vedere formal. Pentru orice mulţime A. sau {Bi | i ∈ I}. ∩{B1. şirurile de forma "(∀a)(a ∈ A)" se scriu adesea prescurtat "∀a ∈ A". B2} = ∩i∈I Bi = B1∩B2. b) ∈ f ”. 6. P(a)". mai ales cînd apare necesitatea negării unei astfel de expresii: negaţia ei este (∃a){(a ∈ A) ∧ ¬P(a)}. ascunde o capcană: o implicaţie. se numeşte familie de mulţimi indexată după I. Trebuie conştientizat acest fapt. b) ∈ f şi ∀a ∈ A. Pentru mulţimile A şi B. definiţia 6. Cîte funcţii ϕ : ∅ → A (respectiv ϕ : A → ∅) există? 6. De exemplu. Dacă (Bi)i ∈ I este o familie de mulţimi ca mai sus. Se mai spune „f este o funcţie (aplicaţie) de la A la B” şi se notează aceasta prin f : A → B ⎯→ sau A ⎯ f B . Relaţii. la fel. larg răspîndită. Dacă adoptăm punctul de vedere naiv: o funcţie f : A → B este o „lege de corespondenţă” prin care oricărui element a din A i se asociază un unic element f(a) din B. notăm cu 1A sau cu idA funcţia identitate a mulţimii A. se notează cu B mulţimea funcţiilor definite pe A cu valori în B: A B := {f ⊆ A×B | f este funcţie}. Intersecţia familiei {Bi}i∈I este.b) identifică o funcţie cu graficul ei.4. f(a)) | a ∈ A} ⊆ A × B se numeşte graficul lui f. b) ∈ f şi (a.

ρ) relaţia (B. Se notează Im f = f [A] (imaginea mulţimii A prin funcţia f) şi se numeşte imaginea funcţiei f. se defineşte imaginea lui C prin f ca fiind f [C] = {y ∈ B | (∃x)(x ∈ C ∧ f(x) = y)}. Folosirea notaţiei f nu înseamnă în nici un caz că funcţia f este inversabilă şi că f inversa lui f (vezi definiţia 6. Dacă D ⊆ B. Acest lucru este adevărat. axiome Se spune că reuniunea familiei {Bi}i∈I este disjunctă dacă {Bi}i∈I sînt disjuncte două cîte două: pentru orice i. C. ∀i ∈ I. iii) f (∩j∈J Bj) = ∩j∈J f (Bj). nu se poate folosi o astfel de notaţie în teoria axiomatică a mulţimilor. f [C] = {f(x) | x ∈ C}. ρ) şi (B. unde −1 −1 . i ≠ j implică Bi∩Bj = ∅. y ∈ ∩i∈I f [Ai] dacă şi numai dacă. B.13). Pentru orice familie de mulţimi (Bi)i ∈ I şi orice mulţime A. Logică. mai puţin riguros. Fie f : A → B o funcţie. 6. Pentru orice funcţie f : A → B. ! 6. Notaţia tradiţională pentru imaginea lui C prin f este f(C). ∃xi ∈ Ai astfel încît y = f(xi). ρ −1) unde ρ −1 = {(b. −1 −1 ar fi 6. Dacă C ⊆ A.8 Propoziţie. Totuşi. Demonstraţie. b) ∈ ρ} ⊆ B × A. a) | (a.11 Definiţie. A. C. Pe de altă parte. cu Bj ⊆ B. orice familii de mulţimi (Ai)i ∈ I. τ ◦ρ). ! 6. Uneori se scrie. astfel de situaţii apar rar în „matematica uzuală” şi se scrie în majoritatea cazurilor f(C) pentru imaginea submulţimii C prin funcţia f. căci ∃x ∈ ∩i∈I Ai astfel încît f(x) = y. Relaţia (A. ii) f [∩i∈I Ai] ⊆ ∩i∈I f [Ai]. Se numeşte inversă a unei relaţii (A. pentru că C poate fi simultan submulţime a lui A şi element al lui A (puteţi da exemplu de un astfel de caz?) şi este foarte posibil ca f(C) (valoarea în C a lui f ) să difere de f [C] (imaginea submulţimii C prin f ). j ∈ I. Exerciţiu. −1 −1 iv)) f (∪j∈J Bj) = ∪j∈J f (Bj). definim contraimaginea lui D prin f: −1 f (D) = {x ∈ A | f(x) ∈ D)}. au loc relaţiile: i) f [∪i∈I Ai] = ∪i∈I f [Ai].10 Propoziţie. mulţimi.9 Definiţie. cu Ai ⊆ A şi (Bj)i ∈ J. B. ii) Fie y ∈ f [∩i∈I Ai]. Avem de arătat că y ∈ ∩i∈I f [Ai]. au loc relaţiile: i) A∩(∪i∈IBi) = ∪i∈I(A∩Bi) ii) A∪(∩i∈IBi) = ∩i∈I(A∪Bi) Demonstraţie. τ). Dar y ∈ f [∩i∈I Ai] înseamnă că ∃x ∈ ∩i∈I Ai astfel încît f(x) = y. Fie relaţiile (A. Am aplicat schema de comprehensiune.18 I.

compusa v◦u este tot o funcţie. Dacă există.η). ii) funcţie surjectivă dacă: ∀y ∈ B. f◦g = 1B. ∃ x ∈ A astfel încît f(x) = y. ! Definiţia produsului cartezian poate fi extinsă la o familie de trei sau mai multe mulţimi. avem c = d. c) ∈ v.12 Propoziţie. funcţii 19 τ ◦ρ = {(a. condiţiile ce definesc funcţiile inversabile pot fi −1 rescrise în modul următor: g◦f = 1A. pentru o mulţime M. a) Fiind date mulţimile A1. Fie c. avem b = b'. d) ∈ v. ρ). c) ∈ v◦u şi (a. Deci există b ∈ B astfel încît (a. ∀x ∈ M (numită şi funcţia identitate a lui M. Atunci: a) Funcţia f este inversabilă ⇔ f este bijectivă. Fie f : A → B şi g : B → C funcţii. b)Compunerea a două funcţii injective (surjective) este funcţie injectivă (surjectivă). f(x) = f(y) ⇒ x = y. y ∈ A. Cum v este funcţie şi b ∈ B. sau. a) Avem de arătat că v◦u este funcţie. D. ∀x ∈ A şi ( f◦g)(y) = y. Arătăm unicitatea lui c ∈ C cu proprietatea că (a. 10 În această ordine! De fapt. la o familie oarecare de mulţimi: 6. prin 1M : M → M funcţia 1M(x) = x. (a.6. v◦u : A → C. compunerea funcţiilor este asociativă. notată şi cu idM sau id). B. Fie a ∈ A. d) ∈ v◦u. şi. iv) funcţie inversabilă dacă există g : B → A (numită inversa lui f ) astfel încît (g◦f )(x) = x. are loc: (v◦u)(a) = v(u(a)). (B. 6. Atunci există b ∈ B astfel încît (a. Din definiţia compunerii relaţiilor. iii) funcţie bijectivă dacă este injectivă şi surjectivă. Demonstraţie. Fie f : A → B o funcţie. există c ∈ C astfel încît (b. C. A2. definim produsul lor cartezian: A1 × A2 × A3 := (A1 × A2) × A3.3}. b') ∈ u şi (b'. ∀a ∈ A. b) ∈ u. τ).I. Cum v este funcţie. mai general. Relaţii. c) ∈ v◦u. . se dă o familie de mulţimi indexată după {1. În particular.2. b) ∈ u şi (b. c) Funcţia g◦f este bijectivă ⇒ g este surjectivă şi f este injectivă. b) Pentru orice relaţii (A. v : B → C. ∀y ∈ B. d ∈ C astfel încît (a. ! Se disting următoarele tipuri remarcabile de funcţii: 6. 6.13 Definiţie. c) ∈ A × C | (∃b)(b ∈ B ∧ aρb ∧ bτ c)} este numită compusa (sau compunerea) relaţiilor τ şi ρ. Notînd. inversa lui f se notează f . (C. A3 10. Spunem că f este: i) funcţie injectivă dacă: ∀x. c) ∈ v◦u. Cum u este funcţie. avem (η ◦τ)◦ρ = η ◦(τ ◦ρ) (compunerea relaţiilor este asociativă).14 Propoziţie. c) ∈ v◦u şi există b' ∈ B astfel încît (a. a) Fiind date funcţiile u : A → B.15 Definiţie.

nu are loc aρa. avem funcţia bijectivă β.antisimetrică dacă ∀a. Există însă o bijecţie naturală între mulţimile obţinute prin cele două definiţii. Spunem că relaţia ρ este: . b ∈ A. c ∈ A. a3). …. n}. .relaţie de echivalenţă dacă este reflexivă.20 I.7. Logică. . dacă I = {1. De exemplu. A1 × A2 ×…× An se mai notează cu n ∏ Ai i =1 n sau ∏1≤ i ≤ n Ai.2. a2). ∀a1 ∈ A1. simetrică şi tranzitivă. . 11 Folosim o accepţie intuitivă a noţiunii de definiţie prin recurenţă. mulţimi. a2. ϕ(2)). . . . ∀i ∈ I}. definim (prin recurenţă11): A1 × A2 ×…× An := (A1 × A2 ×…× An − 1) × An. Relaţii de ordine şi relaţii de echivalenţă Relaţiile de ordine şi de echivalenţă sînt deosebit de importante în toată matematica şi este esenţială o bună cunoaştere a proprietăţilor lor.1 Definiţie. notăm ((a1. …. . mai simplu. 2} → A1 ∪ A2 | ϕ(i) ∈ Ai. b) Pentru orice n ≥ 3 şi orice familie de n mulţimi A1. aρb → bρa. a3). …. b ∈ A. b ∈ A. an) ∈ ∏ Ai cu (a1. an − 1). se notează ((a1.reflexivă dacă aρa. A2. indexată după o mulţime de indici I. aρb şi bρc → aρc. Pentru relaţii de echivalenţă se folosesc notaţii de tipul a ≡ b. Fie o mulţime nevidă A şi ρ o relaţie pe A. an) | ai ∈ Ai. Produsul cartezian definit ca la c). ∀a2 ∈ A2. …. A × A ×…× A (de n ori) se notează cu An. a ∼ b în loc de aρb. cu (a1. …. i = 1. ∀a ∈ A.3. a2. 2}. c) Este necesară şi o definiţie în cazul general al unei familii oarecare de mulţimi (Ai)i∈I. Formal: (∀a)(a ∈ A → aρa). b. nu este exact acelaşi cu cel definit la a) şi b) şi la 6. 6. Definim următoarele tipuri remarcabile de relaţii pe o mulţime: 7. ai ∈ Ai. Dacă ∀i ∈ {1. axiome Astfel.simetrică dacă ∀a. Se defineşte produsul cartezian ∏i∈I Ai: ∏i∈I Ai := {ϕ : I → ∪i∈I Ai | ϕ(i) ∈ Ai. An.ireflexivă dacă ∀a ∈ A. definită pe {ϕ : {1. în cazul unei familii finite de mulţimi. I.16 Observaţie. ∀i ∈ I} cu valori în A1 × A2. n } În cazul A1 = A2 = … = An = A. dată de β(ϕ) = (ϕ(1). an). ∀a3 ∈ A3.asimetrică dacă ∀a. Astfel. a2. i =1 A1 × A2 ×…× An = {(a1. aρb → ¬bρa.tranzitivă dacă ∀a. (aρb şi bρa) → a = b. Se pot astfel identifica noţiunile de produs cartezian definite mai sus. a2.

Uneori. deci m = m' din antisimetrie. Relaţii de ordine şi relaţii de echivalenţă 21 - relaţie de preordine dacă este reflexivă şi tranzitivă. ≤) o mulţime ordonată şi B o submulţime a lui A. 7. ≤) este mulţime ordonată. atunci. ∀b ∈ B. se spune relaţie de ordine parţială. Dacă pentru orice a. Dacă B conţine un majorant M pentru B. exprimaţi definiţiile şi proprietăţile de mai sus (date pentru relaţii de ordine) pentru relaţii de ordine strictă. ∀b ∈ B.7. orice definiţie sau rezultat aplicabil unei relaţii de ordine se aplică şi relaţiei de ordine strictă asociate (şi reciproc). Dacă B are un prim element m ∈ B. ρ este −1 simetrică înseamnă că ρ ⊆ ρ. pentru a sublinia că o anumită relaţie de ordine nu este totală. avem m ≤ m' (m este prim element) şi m' ≤ m. atunci ≥ este tot o relaţie de ordine. Pentru relaţii de (pre)ordine se folosesc în general notaţii de tipul a ≤ b în loc de aρb. Un element m ∈ A se numeşte minorant al lui B dacă m ≤ b. Un element M ∈ A se numeşte majorant al lui B dacă b ≤ M. relaţie de ordine strictă dacă este ireflexivă şi tranzitivă. acesta este unic: ∀m' ∈ B. tranzitivă şi antisimetrică. Dacă ≤ este o relaţie de ordine pe A. Submulţimea B se numeşte minorată (resp. ≤) şi spunem că (A.5 Exemplu. În loc de a ≤ b se scrie şi b ≥ a. Verificaţi! Aşadar. Dacă B conţine un minorant m pentru B. Fie (A. Exprimaţi definiţiile de mai sus în termeni de incluziuni şi compuneri de relaţii (şi eventual de inverse). există o bijecţie între relaţiile de ordine pe A şi relaţiile de ordine strictă pe A.2 Exerciţiu. dată de: ∀a. b ∈ N (a|b ⇔ ∃c ∈ N astfel încît b = ac) .3 Observaţie. M se numeşte cel mai mare element (sau ultimul element) al lui B. spunem că m este cel mai mic element (sau primul element) al lui B. 7. dacă < este o ordine strictă pe A. 7. definind x ≤ y ⇔ (x < y ∨ x = y) se obţine o relaţie de ordine pe A. definită prin: x < y ↔ (x ≤ y ∧ x ≠ y) este o relaţie de ordine strictă pe A. ultimul element al lui B este unic (dacă există). majorant). De exemplu. 7. b ∈ A avem a ≤ b sau b ≤ a. ≤) se numeşte mulţime total ordonată (sau lanţ) şi relaţia ≤ se numeşte relaţie de ordine totală. relaţie de ordine dacă este reflexivă. scriem (A. dacă ≤ este o relaţie de ordine pe A. Se observă că.4 Definiţie. Relaţia de divizibilitate "|" pe N. Dacă ≤ este o relaţie de ordine pe A. atunci (A. De aceea. Ca exerciţiu. Reciproc. majorată) dacă are un minorant (resp. atunci relaţia < pe A. Pentru relaţii de ordine strictă se folosesc în general notaţii de tipul a < b în loc de aρb.I. La fel. ρ este reflexivă înseamnă că idA ⊆ ρ .

Fie (A. Care sînt toate elementele sale minimale? Această mulţime nu are elemente maximale (de ce?). 0 este ultimul element al lui (N. O mulţime ordonată (A. Intuitiv. mulţimi. Orice mulţime bine ordonată este total ordonată (demonstraţi!). Dacă există cel mai mic element al lui Maj(B). orice submulţime nevidă majorată are supremum (aceasta este o proprietate fundamentală a lui R. ori r > 2 (căci r = 2 este . nu există ultimul element al lui (N. ∀b ∈ A cu m ≤ b rezultă m = b. B} = A∩B. ordonată cu ordinea uzuală. ≤).8 Exemple.∀c' ∈ A astfel încît ∀b ∈ B. Pentru orice A. ⊆) este chiar o latice completă. De exemplu. Un element m se numeşte element minimal al lui A dacă. mulţimea 2 A = {x ∈ Q | x < 2} este majorată (de exemplu de 2) şi nu are supremum. Un element m al unei mulţimi ordonate (A. 2 este element minimal. . în mulţimea ordonată N \ {0. se poate proceda astfel. b} şi sup {a. Date numerele naturale a. A se numeşte latice completă.7 Definiţie. ≤) cu proprietatea că orice submulţime cu două elemente a sa are supremum şi infimum se numeşte latice. mulţimea P(M) a părţilor lui M este ordonată de relaţia de incluziune. care nu este număr raţional (deci nu există sup A în Q). B} = A∪B şi inf{A. „Dual” (considerînd relaţia de ordine ≥) se obţine noţiunea de infimum (sau margine inferioară) al submulţimii B a lui (A. (P(M). Mai întîi se arată că 2 ∉ Q. b ≤ c (c este majorant al lui B).22 I. nici 3|2). Apoi. r = sup A. 7. 7. a) Pentru o mulţime nevidă oarecare M. sup A există în R şi este 2 . Pentru o demonstraţie riguroasă. d) Nu orice submulţime nevidă majorată a lui Q are supremum. B ∈ P(M). |) este o latice.6 Definiţie. axiome este o relaţie de ordine. |) şi 1 este primul element al lui (N. b ≤ c'. avem două posibilităţi: ori r < 2. acest element se numeşte supremumul (sau marginea superioară a) lui B şi se notează sup B. Logică. Într-adevăr. ∀b ∈ A cu b ≤ m rezultă m = b. Fie Maj(B) mulţimea majoranţilor lui B. 0 este primul element al lui (N. b) (N. Relaţia uzuală de ordine "≤" pe N este totală. |). 1} cu divizibilitatea. notat (dacă există!) cu inf B. atunci c este „cel mai mic majorant al lui B”. există sup{A. esenţială în Analiză). ≤). ≤). dacă ar 2 2 2 exista r ∈ Q. Mulţimile bine ordonate sînt foarte importante: pe o mulţime bine ordonată se poate aplica un raţionament prin inducţie. care nu este totală (nu are loc nici 2|3. ≤) o mulţime ordonată şi B o submulţime a sa. rezultă c ≤ c' (c este mai mic decît orice alt majorant c' al lui B). cine este inf {a.∀b ∈ B. O mulţime (A. ≤) se numeşte element maximal al lui A dacă. 7. Dacă există sup B = c. b}? c) În mulţimea numerelor reale R. b. adică satisface condiţiile: . ≤) cu proprietatea că orice submulţime nevidă B a lui A are un prim element se numeşte mulţime bine ordonată (caz în care relaţia ≤ pe A se numeşte relaţie de bună ordine). Dacă orice submulţime a lui A are sup şi inf.

Să se arate că următoarele afimaţii sînt echivalente: a) f este surjectivă. Ce înseamnă că: −1 −1 −1 a) idA ⊆ ρ. ∀D ∈ P(B). c) f∗ este surjectivă. ∗ b) f este injectivă. 6. atunci se găseşte un număr raţional r1 astfel încît r < r1 şi r1 < 2. să se arate că următoarele afimaţii sînt echivalente: −1 −1 −1 . D ⊆ A. d) ρ∪ρ = A×A. 3. Definim: f∗: P(A) → P(B). b) ρ◦ρ ⊆ ρ. f) idA∩ρ = ∅. 8.7. f (D) = f (D). C. ceea 2 ce contrazice faptul că r = sup A (r1 ∈ A şi r < r1). Arătaţi că (A∪B)×C = (A×C)∪(B×C) şi că (A∩B)×(C∩D) = (A×C)∩(A∩B)×(B∩D). B C B C e) A ∪ şi A ×A . b) (A×B)×C şi A×(B×C). ∀X ∈ P(A). respectiv n elemente. Fie A. ∀C ∈ P(A). Fie A. D mulţimi. C. B mulţimi finite. are loc f [C] = ∅ ⇔ C = ∅. Exerciţii 1. σ) sînt relaţii. are loc f [C∩D] = f [C]∩ f [D]. e) ρ∩ρ ⊆ idA. 4. B. dacă r > 2. f∗(C) = f[C] (imaginea submulţimii C ∗ ∗ −1 prin f). a) Cîte elemente are A×B? b) Cîte relaţii binare de la A la B există? c) Cîte funcţii definite pe A cu valori în B există? d) Cîte funcţii injective definite pe A cu valori în B există? 5. Fie f : A → B o funcţie. b) ∀C ⊆ A. dacă B∩C = ∅. se găseşte un număr 2 raţional r2 astfel încît 0 < r2 < r şi r2 > 2. B. ceea ce contrazice faptul că r este sup A (am găsit un majorant r2 pentru A cu r2 < r). c) ρ ⊆ ρ . Cu aceleaşi notaţii ca în exerciţiul precedent. Să se arate că: a) f este injectivă ⇔ ∀C. 7. cu m elemente. 2. Arătaţi că există o funcţie bijectivă între mulţimile: a) A×B şi B×A. Analog. d) !f [X] ⊆ f [!X]. B. ρ) şi (B. atunci (σ◦ρ) = ρ ◦σ .I. f : P(B) → P(A). B×C B C c) (A) şi (A ) . Relaţii de ordine şi relaţii de echivalenţă 2 2 23 imposibil). Fie (A. Fie f : A → B o funcţie. Fie A. C mulţimi. Dacă r < 2. C C C d) (A×B) şi A × B . Dacă (A. ρ) o relaţie pe mulţimea A.

d) f [!X] ⊆ !f [X]. adică numere naturale.24 I. rolul funcţiei succesor va fi jucat de o funcţie în sens uzual. . 5. Vom arăta că se poate da o construcţie satisfăcătoare a lui N în cadrul teoriei axiomatice a mulţimilor. a relaţiei de ordine şi deducerea principalelor proprietăţi ale acestora folosind axiomatica Dedekind-Peano sînt interesante şi instructive.nume variabile. 2. cu deosebirea că numele denumesc acum obiectele acestei teorii. mulţimi. întrucît este vorba de un concept care poate apărea drept primar. 12 + Întrucît este vorba de o teorie axiomatică. ∀X ∈ P(A). ∗ b) f este surjectivă. numit succesorul + + lui n şi notat s(n) sau n : (∀n)(∃n ). Limbajul acestei teorii axiomatice este format din: .simbolul 0 (notează un număr natural privilegiat fixat). conectorii logici (ca la limbajul teoriei axiomatice a mulţimilor). I. Logică. axiome a) f este injectivă. Axioma infinităţii. Axiomele acestei teorii sînt: 1. 0 nu este succesorul nici unui număr natural: (∀n)(n ≠ 0). de a axiomatiza N). . Introducerea operaţiilor cu numere naturale. O modalitate de introducere a lui N este dată de binecunoscuta axiomatica DedekindPeano. . funcţia succesor nu este a priori o funcţie în sensul teoriei mulţimilor (ci este o noţiune primară). + 4. este adevărat însă că în modelul pe care îl construim. Observăm că axioma 5 (binecunoscutul principiu de demonstraţie prin inducţie) este de fapt o schemă de axiome. (Axioma inducţiei) Pentru orice predicat cu o variabilă A(n) are loc: [A(0) ∧ (∀n)(A(n) → A(n )] → (∀m)A(m).simbolul = (notează egalitatea a două obiecte). Mulţimea numerelor naturale. + + 3. Orice două numere naturale cu acelaşi succesor sînt egale: (∀m)(∀n)(m = n → m = n). c) f∗ este injectivă. există un număr natural unic determinat. Inducţie În toată matematica este esenţială mulţimea numerelor naturale N. Se pune problema unui mod de a construi această mulţime (sau. Există un număr natural notat 0.8. Pentru orice număr natural n. constante. Noţiunile primare sînt cele de număr natural şi funcţie succesor12.

care să satisfacă axiomele de mai sus.2 Teoremă. {∅}. următorul termen este x ∪{x}. Atunci P(n) este adevărată pentru orice număr natural n. Instrumentele oferite pînă acum de axiomele teoriei mulţimilor permit considerarea următorului „şir de mulţimi”: ∅. {∅. ∅ să joace rolul lui 0. că se poate modela sistemul axiomatic de mai sus în cadrul teoriei mulţimilor. Nu intrăm în detaliile acestei abordări (vezi SCORPAN [1995]). Intuitiv. orice submulţime nevidă a lui N are un prim element.1 Axioma infinităţii. rezultă că P(n) este adevărată. Este deosebit de importantă următoarea teoremă. Vom arăta. {∅}}. acest model se expune în general. (∃M) [∅ ∈ M ∧ (∀y)(y ∈ M → y ∪ {y} ∈ M)]. iar funcţia succesor să fie s(x) = x ∪{x}. … (1) Se observă că. {∅}}}. atunci mulţimea N a numerelor naturale va fi obţinută prin comprehensiune. pentru orice număr natural n. în schimb. Mai precis. Altfel spus. Fie P(x) un predicat cu proprietatea că. Apoi se demonstrează că toate aceste obiecte satisfac axiomele Dedekind-Peano. Considerăm utile cîteva remarci şi rezultate privind tehnica de demonstraţie prin inducţie. pentru fiecare termen x al şirului. Apar două probleme: definirea riguroasă a „mulţimii tuturor termenilor şirului (1)” şi garantarea existenţei unei astfel de mulţimi. vom construi o mulţime + N. În teoria axiomatică a mulţimilor. aceasta nu înseamnă că M conţine doar aceste mulţimi. BECHEANU et al. Inducţie 25 Aceste aspecte fiind însă destul de cunoscute (vezi de ex.3 Propoziţie.m.d. Ar fi tentant să considerăm drept mulţime a numerelor naturale „mulţimea tuturor termenilor acestui şir”.a. care stă la baza raţionamentelor prin inducţie: 8. nu insistăm în această direcţie. {∅. se adoptă următoarea strategie: se defineşte riguros clasa mulţimilor din şirul (1) (aceasta va fi clasa ordinalelor finite). {∅. ca fiind mulţimea acelor elemente din M (dată de axioma infinităţii) care sînt în plus ordinale finite.I. [1983]). are loc (subînţelegem că toate variabilele sînt în N): . este clar că axioma de mai sus garantează existenţa unei mulţimi M care conţine toate mulţimile şirului (1). Primul termen are 0 elemente. dacă mai introducem o axiomă (de fapt. Faptul că există o mulţime care conţine toţi termenii şirului (1) este asigurat de o nouă axiomă: 8. un element 0 ∈ N şi o funcţie (în sens uzual) s : N → N. Mai precis. s(n) = n . Mulţimea numerelor naturale N este bine ordonată în raport cu relaţia de ordine uzuală. {∅}. Axioma infinităţii. cînd se vorbeşte de axiomatica Peano). Mai întîi dăm un rezultat denumit uneori ca o „variantă a principiului de inducţie”: 8. Nu demonstrăm acest enunţ (pentru că nu am construit riguros N …). al doilea are 1 element ş. Mulţimea numerelor naturale. dacă P(k) este adevărată pentru orice k < n.8.

Propunem cititorului să reia ideea demonstraţiei de mai sus pentru a arăta : 8. dacă P(k) este adevărată pentru orice k < n. ! Un exemplu de aplicare a acestei propoziţii este demonstraţia teoremei polinoamelor simetrice: Orice polinom simetric de n nedeterminate este polinom de polionoamele simetrice n fundamentale. deoarece k < 0 este falsă pentru orice k ∈ N (o expresie de forma p → q este adevărată dacă p este falsă!). Prezentăm o proprietate foarte importantă a lui N.4 Propoziţie. Să demonstrăm P(a). 13 Aşadar. Într-adevăr. P(a) este adevărată. cu ordinea lexicografică). a cărei demonstraţie ilustrează principiul de demonstraţie prin inducţie. 13 Presupunem prin absurd că există n ∈ N astfel încît P(n) să fie falsă.26 I. ∀k < a. ∀k ∈ N. Cum are loc implicaţia (∀k(k < a → P(k)) → P(a). Demonstraţie. (Aici mulţimea bine ordonată este N . Demonstrăm prin inducţie după a. Presupunem acum că a ≥ b şi P(k) este adevărată. Mai precis. Se presupun cunoscute operaţiile de adunare şi înmulţire în N şi proprietăţile lor. cu b ≠ 0. Demonstraţie. k ∈ A. r astfel încît a − b = bq + r şi r < b. rezultă că P(a) este adevărată.3. 8. În plus. Atunci mulţimea nevidă {n ∈ N | P(n) falsă} are un prim element a. cu r < b. pentru n = 0 are loc implicaţia: [∀k(k < 0 → P(k)] → P(0). Deci are loc P(a − b): ∃q. b. mulţimi. k < a. nu are rost să se arate că P(0) este adevărată cînd se foloseşte acest raţionament prin inducţie! . Dar ∀k(k < 0 → P(k)) este adevărată. Pentru orice numere naturale a. Mai întîi observăm că. luînd q = 0.5 Teoremă (Teorema împărţirii cu rest în N). în condiţiile din enunţ. absurd. P(0) este adevărată. considerăm P(a): ∃q ∃r (q ∈ N ∧ r ∈ N ∧ a = bq + r ∧ r < b). pentru orice n ∈ A. Atunci P(n) adevărată pentru orice n ∈ A. adică a = b(q + 1) + r. Logică. r = a. din modul de alegere a lui a. ! Este remarcabil faptul că acest rezultat are loc în orice mulţime bine ordonată. axiome {∀n[(∀k (k < n → P(k)) → P(n)]} → (∀m)(P(m)). Fie b ≠ 0 fixat. Mai precis. q şi r sînt unic determinate cu aceste proprietăţi. ≤) o mulţime bine ordonată şi fie P(x) un predicat cu proprietatea că. Pentru orice a < b. există q. Cum a ≥ b avem a − b ∈ N şi a − b < a. rezultă că P(n) adevărată. Deci P(0) adevărată. Fie (A. Deci P(k) este adevărată. r ∈ N astfel încît a = bq + r şi r = 0 sau r < b (q se numeşte cîtul iar r restul împărţirii lui a la b). aplicînd 8. are loc (subînţelegem că toate variabilele sînt în A): {∀n [(∀k (k < n → P(k)) → P(n)]} → (∀n)(P(n)).

comentariul de la axioma-schemă a substituţiei). se poate arăta că orice enunţ despre mulţimi. În cadrul teoriei Gödel-Bernays (GB). clasa este noţiune primară (nu se defineşte clasa. Dacă ar exista mulţimea tuturor mulţimilor. O clasă nu este un obiect al teoriei ZFS. acest predicat defineşte „clasa tuturor mulţimilor”. Astfel. Astfel de colecţii „foarte mari” de obiecte apar însă frecvent în matematică (dorim de exemplu să vorbim de o proprietate pe care o au „toate” grupurile) şi este necesară precizarea unui cadru riguros pentru aceste situaţii. 14 15 În plus. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor În această secţiune vom discuta cu titlu informativ anumite aspecte ale teoriei axiomatice a mulţimilor. MANIN [1977]. Observăm că orice mulţime a defineşte o clasă. în loc să se spună ca un anumit x satisface P sau „P(x) este adevărată”. fiind dată o clasă P(x). Quine în 1963. Atunci b(q − t) = s − r. se spune „x aparţine clasei P” sau „x este un element al clasei P”. Pentru a face o alegere. se pot consulta lucrări precum SCORPAN [1996]. demonstrabil în GB. O rezolvare rezonabilă este dată de conceptul de clasă. mulţimile vor fi un tip particular de clase – cele care sînt elemente ale altor clase). ci este dat un set de axiome referitoare la clase. O primă aplicaţie a ei este reprezentarea numerelor naturale într-o bază dată (vezi Exerciţii). ci o expresie a limbajului formal (cf. . ! Teorema împărţirii cu rest este de o importanţă covîrşitoare în matematică. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 27 Unicitatea: presupunem că a = bq + r = bt + s. este demonstrabil în ZFS. Pentru detalii. ar exista şi mulţimea C = {B ∈ A | B ∉ B}. Se vede că regăsim paradoxul lui Russel. Teoria astfel dezvoltată este însă considerabil mai complicată decît ZFS 14. În teoria ZFS. Cu alte cuvinte. fie q ≥ t. prin clasă se înţelege o expresie cu o variabilă liberă (un predicat cu o variabilă)15. de unde obţinem q − t = 0 şi s − r = 0. ci este privită ea însăşi ca o entitate şi o numim clasă. I. Cum s < b. anume „x ∈ a”. o proprietate nu mai defineşte o mulţime de obiecte. Abuzînd de limbajul de la mulţimi.9.I. predicatul P(x) : „x = x” este evident satisfăcut de orice mulţime x. fie aceasta A. cu r < b şi s < b. Clase Nu există o „mulţime a tuturor mulţimilor”. conform schemei de comprehensiune. rezultă că s − r < b. atunci. căci acest concept conduce la paradoxuri. De exemplu. adică q − t ≥ 0.9. b(q − t) < b. Această interpretare pentru clase a fost prezentată de W.

are un enunţ aparent „evident”. există o mulţime care conţine exact cîte un element din fiecare mulţime nevidă din A : (∀A)[(∀x)(∀y)(x ∈ A ∧ y ∈ A ∧ x ≠ y) → x∩y = ∅] → (∃c)[(∀x)(x ∈ A ∧ x ≠ ∅) → (∃z)(c∩x = {z}]. În majoritatea matematicilor contemporane. 16 16 17 Acronimul expresiei Axiom of Choice. Demonstraţia a fost dată chiar la începutul acestui paragraf! Se pot defini şi operaţii cu clase. intersecţia lor este clasa P(x) ∧ Q(x). are un caracter neconstructiv care i-a atras multe critici. În 1963 s-a demonstrat că AC nu poate fi dedusă din ZF. AC se enunţă: Pentru orice mulţime A în care elementele sînt disjuncte două cîte două 17. Apare acum destul de clar că exprimări de genul „mulţimea tuturor grupurilor” nu sînt legitime. În formularea lui Zermelo. putem „alege” cîte un element din fiecare mulţime nevidă din A şi forma cu ele o nouă mulţime. . Există multe enunţuri echivalente cu această axiomă. prin analogie cu cele de la mulţimi. axiome Reciproc. mulţimi. o exprimare corectă fiind „clasa tuturor grupurilor”. AC este acceptată alături de ZF. pe de altă parte. Iată cîteva: Principiul bunei ordonări (Zermelo 1904). spunem că o clasă P(x) corespunde unei mulţimi M dacă are loc ∀x (P(x) ↔ x ∈ M): obiectele care satisfac P sînt exact elementele lui M. Logică. În acest sens. Astfel. Uneori spunem în acest caz chiar că P este o mulţime. schema de comprehensiune nu spune altceva decît că intersecţia dintre o clasă şi o mulţime este o mulţime. definim reuniunea claselor P şi Q ca fiind clasa P(x) ∨ Q(x). dacă P(x) şi Q(x) sînt clase.28 I. Reamintim că elementele lui A sînt tot mulţimi. Produsul cartezian al unei familii de mulţimi nevide este nevid. Controversele privind această axiomă provin şi din faptul că unii matematicieni consideră că existenţa unei astfel de mulţimi implică şi existenţa unui „procedeu de alegere” a unui element dintr-o mulţime nevidă. Orice mulţime nevidă A poate fi bine ordonată (există o relaţie de bună ordine pe A). datorită faptului că. Cum s-ar defini diferenţa lor? Dar faptul că clasa P este inclusă în clasa Q? În această terminologie. Altfel spus. Noţiunea de clasă este esenţială în teoria categoriilor. Axioma alegerii Axioma alegerii (AC) este o nouă axiomă care joacă un rol deosebit în matematică. în sistemul numit ZFC. Există numeroase enunţuri echivalente cu Axioma Alegerii. pe de o parte. clasa tuturor mulţimilor nu corespunde unei mulţimi.

. Lema lui Zorn este folosită în Algebră în demonstrarea unor teoreme importante: existenţa unei baze într-un spaţiu vectorial oarecare. C. putem spune că relaţia de echipotenţă " ∼ " este o relaţie de echivalenţă pe clasa mulţimilor. B. pentru orice mulţimi A. existenţa închiderii algebrice a unui corp comutativ. adică nu există funcţii bijective (mai precis surjective) de la A la B.9. funcţia f "alege" cîte un element f(x) din fiecare mulţime nevidă x ∈ a. spunem că A este o mulţime numărabilă. B. Spunem că A şi B sînt echipotente (sau că sînt cardinal echivalente. Pentru o tratare mai în detaliu. Se verifică imediat că. Nu putem vorbi de "mulţimea tuturor mulţimilor echipotente cu A". x ≠ ∅ → f(x) ∈ x). Lema lui Zorn. Observăm că | A | ≤ | B | dacă: există o funcţie injectivă ϕ : A → B. O mulţime care nu este finită se numeşte infinită. Definiţia este corectă: dacă A ∼ A'. B ∼ B' şi există o funcţie injectivă ϕ : A → B. Scriem atunci A ∼ B sau | A | = | B |. 18 Pentru orice funcţie surjectivă ϕ : E → F există ψ : F → E astfel încît ϕψ = idF. Astfel. sau că au acelaşi cardinal) dacă există o bijecţie f : A → B. 9. …. n}| =: n. Clasa19 tuturor mulţimilor echipotente cu o mulţime dată A se numeşte cardinalul mulţimii A şi se notează card A sau | A |. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 29 Pentru orice mulţime a. existenţa idealelor maximale într-un inel. dar | A | ≠ | B |. Atunci există un element maximal al lui A. b) Dacă A ∼ B. Fie (A. Pentru orice mulţimi A. SCORPAN. …. Dacă | A | = | N |. Cardinali În continuare prezentăm cîteva noţiuni de teoria cardinalilor. C are loc: 18 19 Altfel spus. Se introduce o relaţie de ordine între cardinali: spunem că | A | ≤ | B | dacă există o funcţie injectivă ϕ : A → B. NĂSTĂSESCU [1974]. există o funcţie de alegere f : a → ∪a (adică f are proprietatea că. atunci A ∼ C (tranzitivitate). au loc: a) A ∼ A (reflexivitate). Spunem că A este o mulţime finită cu n elemente (n ∈ N) dacă A ∼ {1.6 Definiţie. atunci există o există o funcţie injectivă ϕ' : A' → B' (demonstraţi!). ∀x ∈ a.I. c) Dacă A ∼ B şi B ∼ C. atunci B ∼ A (simetrie). vezi MIRON. n} şi atunci notăm | A | = |{1. Fie A şi B două mulţimi. ≤) o mulţime ordonată nevidă în care orice submulţime total ordonată este majorată (mulţime „inductiv ordonată”). Se poate demonstra că: mulţimea A este infinită ⇔ există o funcţie injectivă ϕ : A → A care nu este surjectivă ⇔ există o funcţie injectivă ψ : N → A.

Faţă de prezentarea adoptată de noi. axiome a) | A | ≤ | A | (reflexivitate). b) | A | ≤ | B | şi | B | ≤ | C | implică | A | ≤ | C | (tranzitivitate). ∅ ∈ M. Idee: să găsim D ⊆ A astfel încît A \ D ⊆ Img şi α : A → B. Are loc următoarea teoremă importantă. Definim M := {E ⊆ A | E ⊆ ϕ(E)}. Evident.8 Teoremă. Noi căutăm un D cu ϕ(D) = D. are loc | A | ≤ | B | sau | B | ≤ | A |. (Cantor-Schröder-Bernstein) Fie A şi B două mulţimi. atunci | A | = | B |. Se arată uşor că ϕ este crescătoare: dacă E ⊆ F. Astfel. y) ∧ E(x. Logică. Relaţia de ordine ≤ este şi totală (demonstraţia face apel la Axioma Alegerii): 9. Aplicînd ϕ acestei incluziuni. Demonstraţie. mulţimi. axioma reuniunii.30 I. în sistemul axiomatic ZFS diferenţa este că axioma-schemă de comprehensiune şi axioma perechii sînt înlocuite de un enunţ mai puternic. O expresie E(x. 9. z)) → y = z). De aici.1 Definiţie. dată de: ⎧ f (a ) dacă a ∈ D α (a ) = ⎨ −1 ⎩ g (a ) dacă a ∉ D să fie o bijecţie (faceţi un desen!). Deci D ⊆ ϕ(D). adică D = A \ g(B \ f(D)). ! Lăsăm cititorului verificarea faptului că α este bijecţie. anume de Axioma-schemă a substituţiei. Această ultimă proprietate este chiar echivalentă cu Axioma Alegerii.7 Teoremă. y) să fie adevărată: (∀x)(∀y)(∀z) ((E(x. y) să aibă loc. M este nevidă căci. axioma-schemă a substituţiei şi axioma infinităţii. putem privi o relaţie funcţională ca pe o „funcţie parţial definită pe clasa mulţimilor”: pentru anumiţi x există un unic y astfel încît E(x. y) cu exact două variabile libere x şi y se numeşte relaţie funcţională dacă pentru orice x există cel mult un y astfel încît E(x. de exemplu. Intuitiv. Avem ϕ(D) = ϕ(∪{E | E ∈ M}) = ∪{ϕ(E) | E ∈ M} ⊇ ∪{E | E ∈ M} = D. Pentru a găsi D ca mai sus. 9. obţinem ϕ(D) ⊆ ϕ(ϕ(D)) adică ϕ(D) ∈ M. Să arătăm că ϕ(D) = D. Dacă | A | ≤ | B | şi | B | ≤ | A |. B. Pentru enunţarea acestei axiome avem nevoie de o definiţie. axioma mulţimii părţilor. Trebuie să avem atunci A \ D = g(B \ f(D)). Fie D := ∪M (scrisă şi ∪{E | E ∈ M}). ϕ(E) := A \ g(B \ f(E)). atunci ϕ(E) ⊆ ϕ(F). care arată că ≤ este şi antisimetrică (deci are într-adevăr aceleaşi proprietăţi ca o relaţie de ordine). se notează uneori . D = ∪{E | E ∈ M} ⊇ ϕ(D). definim ϕ : P(A) → P(A). Oricare ar fi două mulţimi A. ∀E ∈ P(A). ϕ(D) = D. Axiomatica ZFS ! Sistemul axiomatic ZFS (Zermelo-Fraenkel-Skolem) propriu-zis conţine 4 axiome şi o schemă de axiome: axioma extensionalităţii.

Observăm că nu este neapărat adevărat că (∀x)(∃y)E(x. y) şi pentru orice mulţime a. se demonstrează imediat că imaginea unei mulţimi printr-o relaţie funcţională este unic determinată (mulţimea b a cărei existenţă este garantată de axioma schemă a substituţiei este unic determinată de E şi a). ceea ce revine la a spune că y ∈ B ↔ (y ∈ A ! ∧ P(y)). Subliniem din nou că se obţine cîte o axiomă pentru fiecare alegere a unei relaţii funcţionale E. acest rezultat era enunţat ca axiomă şi era numit Axioma selecţiei. pentru mulţimea A există o mulţime B astfel încît: (∀y)[y ∈ B ↔ (∃x)(x ∈ A ∧ E(x.20 Demonstraţie. Nu se pot condensa toate aceste enunţuri într-unul singur. adică y ∈ B ↔ (∃x)(x ∈ A ∧ (x = y) ∧ P(y)).2 Definiţie. În cuvinte: Pentru orice relaţie funcţională E(x. există „imaginea prin E a mulţimii a”. adică: (∀y)[y ∈ b ↔ (∃x)(x ∈ a ∧ E(x. cu x ∈ a”. y). Formal. y) şi pentru orice mulţime a. Axioma-schemă a comprehensiunii (a selecţiei. ci o expresie. Pentru demonstraţie. y) dacă „elementele lui b sînt de forma E (x). fie x. a specificării) este în acest cadru o teoremă. consecinţă a axiomei-schemă a substituţiei: 9. y)). deci y = z.z) adevărate.3 Teoremă (Schema de comprehensiune). axioma-schemă a substituţiei afirmă că: Pentru orice relaţie funcţională E(x. căutăm o relaţie funcţională şi aplicăm axioma-schemă a substituţiei. ceea ce trebuia demonstrat. y. Fie expresia E(x. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 31 ~ chiar „funcţional”. 20 În axiomatizarea lui Zermelo din 1908. Evident.y) : "(x = y) ∧ P(y)". 9. Într-adevăr. de tipul (∀E relaţie funcţională)(∀a)(∃b)(∀y)[y ∈ b ↔ (∃x)(x ∈ a ∧ E(x. Afirmăm că E este o relaţie funcţională. deoarece acesta nu este o expresie a limbajului formal (vezi definiţia expresiilor limbajului formal): E nu denumeşte un obiect legitim (o mulţime).y) şi E(x. Atunci x = y şi x = z.I. Pentru orice mulţime A şi pentru orice expresie cu o variabilă liberă P(x). y))]. are loc: (∀a)(∃b)(∀y)[y ∈ b ↔ (∃x)(x ∈ a ∧ E(x. y) (pentru orice x să existe un y astfel încît E(x. Conform axiomei-schemă a substituţiei. y))]. există submulţimea elementelor din A pentru care P este adevărată. z cu E(x. Spunem că mulţimea b este imaginea mulţimii a prin relaţia funcţională ~ E(x. (∀A)(∃B)(∀x)[x ∈ B ↔ (x ∈ A ∧ P(x))]. În termeni mai puţin formali. Axioma-schemă a substituţiei este: pentru orice relaţie funcţională E(x. . y))]. y = E (x) în loc de E(x.9. y). există imaginea prin E a mulţimii a. trebuie să definim riguros conceptul de „imagine a unei mulţimi printr-o relaţie funcţională”. y))]. Folosind axioma extensionalităţii.

axioma perechii este tot o teoremă: 9. atunci IR este mulţime. Construim (cu axioma mulţimii părţilor) mulţimea P(∅). Demonstraţi că. Pentru orice relaţie R(x. . deci P({∅})} = {∅. Fie E(x. y) putem defini "domeniul" DR şi "imaginea" IR ca fiind clasele: DR(x): "(∃y)R(x. b} ca imaginea lui D printr-o relaţie funcţională bine aleasă. y) i se asociază o relaţie ρ între DR şi IR (în sensul definiţiei 6. Imaginea prin E a lui P({∅}) este chiar mulţimea căutată c. Unicele mulţimi incluse în {∅} sînt ∅ şi {∅}. O teorie care nu este consistentă nu are nici o valoare ştiinţifică: dacă există o propoziţie p astfel încît p şi ¬p sînt adevărate. y) adevărată}. Într-adevăr. axiome De asemenea. deci P(∅) = {∅}). y)" Demonstraţi că. Ştim că există mulţimea vidă ∅. aplicînd axioma substituţiei. Logică.a). care are un element (avem ∅ ⊆ ∅. dacă R este relaţie funcţională şi DR este mulţime. Cum ∅ nu are nici un element. atunci q este adevărată.b) dacă şi numai dacă R este relaţie funcţională. mulţimi. Formal: (∀a)(∀b)(∃c)(∀x) [(x ∈ c) ↔ (x = a ∨ x = b)] Mulţimea c de mai sus este unic determinată de a şi b şi se notează {a. dacă clasele DR şi IR sînt mulţimi.4. această relaţie este funcţie (în sensul definiţiei 6. y): "(x = ∅ ∧ y = a) ∨ (x = {∅} ∧ y = b)" (verificaţi că este o relaţie funcţională).4. deci ∅ ∈ P(∅). O expresie cu exact două variabile libere se numeşte relaţie. Însă p e adevărată din ipoteză. Invers. b}. deducem că P(∅) ≠ ∅. y) ∈ DR × IR | R(x. unei funcţii f : A → B i se asociază o relaţie funcţională F(x. ∅ este chiar unicul element al lui P(∅). adevărată căci ¬p este adevărată. Mai mult. {∅}} are două elemente (cum am dorit). este clar că. iar p → q este ¬p ∨ q. dacă p şi p → q sînt adevărate. Atunci există o mulţime c care are ca elemente pe a şi pe b şi numai pe ele. atunci relaţiei R(x.4 Propoziţie (Teorema perechii). y)" IR(y): "(∃x)R(x. atunci orice propoziţie q este adevărată (ceea ce elimină orice interes în stabilirea adevărului unei propoziţii). Construim acum P(P(∅)) = P({∅}). y) : "x ∈ A ∧ y = f(x)". Ideea este de a construi o mulţime cu două elemente D şi de a obţine {a. 9. Demonstraţie. modele Este de dorit ca orice teorie axiomatică (deci şi ZFS) să satisfacă următoarele proprietăţi: Consistenţa (sau necontradictorietatea) teoriei: din axiomele teoriei nu se poate deduce simultan o propoziţie şi negaţia ei (adică nu se poate obţine o contradicţie). ρ := {(x. ! Unicitatea lui c rezultă din axioma extensionalităţii. independenţă. Fie a şi b două mulţimi. Reciproca este adevărată? Consistenţă.32 I.5 Observaţie.

Acest enunţ implică: Nici o mulţime nu este element al ei însăşi. cel mult. Însă ZF este suficient de cuprinzătoare pentru a putea servi drept fundament al întregii matematici. Orice mulţime nevidă conţine un element de care este disjunctă: (∀a)[a ≠ ∅ → (∃b)(b ∈ a ∧ b∩a = ∅)].a. Se observă că. În acest sens. că un model pentru o teorie axiomatică poate fi construit doar într-o teorie mai largă. xn} contrazice AF (de ce?). chiar dacă ar apărea. un model pentru axiomele inelului este (Z. Pînă acum toate demonstraţiile bazate pe aceste axiome nu au dus niciodată la o contradicţie. nu există „lanţuri de mulţimi” de forma x0 ∈ x1 ∈ x2 ∈ … ∈ xn ∈ x0. axioma fundării.I. Într-adevăr. cu excepţia cazului cînd o eventuală inconsistenţă formală este demonstrată. p. în exemplele de mai sus. verificarea consistenţei unei ipotetice teorii mai largi revine la construcţia unei teorii şi mai largi ş. Mai mult. La fel. +. Aşadar. 102: Problema consistenţei formale a axiomelor Zermelo-Fraenkel trebuie să rămînă o chestiune de credinţă. modelele teoriilor sînt obiecte construite în cadrul teoriei (axiomatice) a mulţimilor (care este mai largă decît teoriile respective). x1. care depind în mică măsură de formalismele alese pentru a le descrie. Strîns legată de problema consistenţei este modelarea unui sistem axiomatic. · ) etc. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 33 Independenţa axiomelor: nici o axiomă nu este o consecinţă a celorlalte. Dacă ar exista un asemenea lanţ. Se pot da exemple numeroase: un model al axiomelor geometriei plane este R×R. ar servi doar la clarificarea. …. Să exemplificăm aceasta pe cazul unei noi axiome. Această lume are o anumită realitate şi o viaţă proprii. au deschis în faţa noastră bogata lume a matematicilor clasice şi moderne. O teoremă a lui Gödel afirmă. dacă avem o mulţime x astfel încît x ∈ x.d. am văzut că a fost creată tocmai pentru a elimina contradicţiile apărute în teoria naivă a mulţimilor). un eventual model pentru ZF (care i-ar demonstra consistenţa) nu ar putea fi construit decît într-o teorie mai largă. Independenţa axiomelor are şi ea legătură cu consistenţa. Are loc următorul rezultat: o teorie axiomatică este consistentă dacă şi numai dacă are un model. nu poate exista un şir (xn)n ∈ ω astfel încît . atunci {x} contrazice axioma fundării: singurul element al lui {x} este x şi avem x∩x nevidă. pe de altă parte. acuzată de redundanţă). O descoperire a unei contradicţii în oricare din diversele formalisme. Se numeşte model al unei teorii axiomatice o structură de obiecte care satisfac axiomele teoriei. este grăitor următorul citat din MANIN [1977]. atunci mulţimea {x0. rafinarea şi poate reconstrucţia unor anumite idei. Se vede că această cale nu conduce la o demonstraţie a consistenţei teoriei ZF. Problemele stabilirii consistenţei şi independenţei unui sistem axiomatic sînt dificile şi profunde. O teorie în care axiomele nu sînt independente nu este însă lipsită de interes (poate fi. Axioma fundării (AF). dar nu ar conduce la falimentul lor. Se poate doar presupune că teoria ZF nu conduce la apariţia de contradicţii (de fapt. dimpotrivă. într-o exprimare neriguroasă. căci conţine pe x.m. cum s-a întîmplat de mai multe ori în trecut.9.

Exerciţii 1. (0. dacă acceptăm că ZF este consistentă. b). Cum se poate ieşi din acest (aparent) cerc vicios? 4.0). astfel încît a = cn − 1b n−1 + … + c1b + c0 (R) Astfel. 95-102).0). cu a. (Ind. …. într-un şir. Demonstraţi că. orice lanţ de forma x ! x0 ! x1 ! … ! xn ! … este finit şi se termină cu ∅: ∃n astfel încît x ! x0 ! x1 ! … ! xn ! ∅. are loc |A| < | P(A) |. d) |R| > |N|.) c) |Q| = |N|.2). 3. Axioma infinităţii face referire la mulţimea vidă ∅. întregul univers descris de ZF şi AF este "creat" pornind de la ∅ (universul "von Neumann". (2. (1.34 I. s-a construit un alt model (tot în cadrul ZF) care satisface ZF şi negaţia AF. Arătaţi că: a) | Z | = |N| b) | N×N | = |N|. Fie B = {x ∈ A | x ∉ f (x)}. (Ind. b ∈ N. 21 . Arătaţi că. Această probare a consistenţei relative a AF s-a realizat prin construirea unui model (în cadrul ZF) care satisface ZF + AF. pentru orice mulţime A. cn − 1 ∈ {0.) 2. Logică. pentru orice mulţime x. p.1). Arătăm că orice funcţie f : A → P(A) nu este surjectivă. În plus.0). 1. ∀n ∈ ω. …. a cărei existenţă rezultă din existenţa măcar a unei mulţimi. există şi sînt unice n ∈ N şi c0. printr-un procedeu asemănător în principiu cu cel de mai sus. atunci ZF + AF (sistemul ZF la care se adaugă AF) nu conduce la contradicţii. O posibilitate este dată de şirul: (0. Un alt rezultat în această direcţie este demonstrarea independenţei axiomei infinităţii faţă de restul axiomelor ZF. Atunci B nu este în imaginea lui f. Dar acest lucru este asigurat de axioma infinităţii. axiome xn + 1 ∈ xn. vezi MANIN [1977]. (Reprezentarea unui număr în baza b) Fie b un număr natural nenul fixat (numit bază de * numeraţie). b) şi definiţi cu ajutorul ei o funcţie bijectivă de la N×N la N. Deduceţi o formulă generală pentru locul în şir al lui (a. adică orice şir descrescător (faţă de relaţia ∈) este finit şi „fundat” pe ∅. Din aceste două rezultate se vede că AF este independentă de ZF (nu poate fi dedusă din axiomele ZF). ∀a ∈ N. (1. ….1). AF îşi datorează numele faptului că. Demonstraţia revine la a aranja perechile de forma (a.21 S-a demonstrat că. b − 1}. (0. mulţimi.

2. 115210. 3. Pentru unicitate. B pe 11 etc. 1057 = 5410. De exemplu. numerele 12910. Uneori. ∃! q. A se remarca distincţia între număr şi cifră (într-o bază fixată). unde A îl reprezintă pe 10 (scris în baza zece). Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 35 ⎯ În cazul în care are loc egalitatea (R) de mai sus. 7. A. E. 5. 9.9. 1. B. 16. 6. …. De exemplu. 8. scriere numită reprezentarea lui a în baza b. C. mai riguros. F. Scrieţi în bazele 2. D. (Ind. 7. Reprezentaţi în baza 10 numerele 10112. se observă că c0 este restul împărţirii lui a la b şi se aplică o inducţie după cel mai mic număr de cifre dintr-o reprezentare a lui a în baza b). Numerele naturale 0. Se pune c0 = r şi se repetă procedeul pentru q – sau. cifrele în baza 16 (sistem hexadecimal) sînt 0. 5. se mai scrie a = cn − 1…c1c0. ca indice.I. scrisă aici pentru a evita confuzia cu produsul cn − 1…c1c0). 22 . 12123. Din teorema împărţirii cu rest aplicată lui a şi b. r ∈ N astfel încît a = bq + r. b − 1 se numesc cifre22 în baza b (pentru scrierea concretă se dau b simboluri care reprezintă aceste cifre şi nu se foloseşte bara superioară. se mai specifică baza b. în notaţie. 1. se aplică o inducţie după a. 4.

Index A D apartenenţă. 10 axiomele Dedekind-Peano. 4. 6 constantă. 19 injectivă. 13 disjuncţia. 19 surjectivă. 6 aplicaţie. 15 familie de mulţimi. 6 enunţ. 6 cuplu. 27 codomeniul unei funcţii. 14 compunerea a două relaţii. 13 axioma-schemă a substituţiei. 17 complementara. 28 extensionalităţii. 18 imagine printr-o relaţie funcţională. 16 argument. 19 inversabilă. 16 bijectivă. 14 F cardinal. 6 contraimagine. 19 G graficul unei funcţii. 11 axioma perechii. 10 fundării. 33 inducţiei. 24 infinităţii. 6 expresii echivalente. 19 conectori. 14 diferenţă. 29 clasă. 31 infimum. 17 E egalitate. 31 axiome. 6 conjuncţia. 18 cuantificatori. 11 reuniunii. 17 I imagine. 19 identitate. 17 axioma alegerii. 22 . 17 funcţia identică. 6 domeniul unei funcţii. 25 mulţimii părţilor. 6 expresie. 6 cuantori. 17 funcţie. 30. 8 extensiune. 24 C diferenţa simetrică.

16 propoziţie. 18 inversa unei funcţii. 6 noţiuni primare. 29 M pereche ordonată. 22 de echivalenţă. 7 primul element. 29 infinită. 12. 35 reuniune a unei familii. 20 de ordine. 3 bine ordonată. 19 L P lanţ. 20 tranzitivă. 17 disjunctă. 33 mulţime. 21 ireflexivă. 22 finită. 29 echipotente. 21 mulţimea vidă. 22 Lema lui Zorn. 30 reprezentarea unui număr într-o bază. 21 latice. 10 nume constant. 20 simetrică. 17 inversa unei relaţii. 22 minorant. 21 total ordonată. 20 relaţie (clasă). 29 N relaţie antisimetrică. 21 majorată (submulţime). 21 Principiul bunei ordonări. 18 S negaţia. 7 R majorant. 29 ordonată. 21 model. 29 numărabilă. 12 mulţimi cardinal echivalente. 11 supremum. 22 completă. 6 nume variabil. 20 reflexivă. 32 relaţie binară. 21 de ordine totală. 21 minorată (submulţime). 21 maximal (element). 21 de preordine. 22 T teorema perechii. 6 submulţime. 31 simbol. 20 de bună ordine.37 intersecţie. 16 relaţie funcţională. 15 predicat. 29 inductiv ordonată. 13 a unei familii. 6 schema de comprehensiune. 28 produs cartezian. 21 de ordine strictă. 4. 32 .

38 U ultimul element. 4. 10 . 21 V variabilă legată. 7 variabilă liberă. 7 Z valoare de adevăr. 7 variabilă. 3 ZFS. 6 Zermelo.

NIŢĂ. 10. Ed. 2..D. LAVROV. ION. Bucureşti. 4. Facla. SPIRCU. [1973]. M. Tehnică. T.. YU. Academiei R. Ed. et al. 9.. Tehnică. New York. RADU. I. C.. [1996] Introducere în teoria axiomatică a mulţimilor. Didactică şi pedagogică. [1981a] Algebra. Springer Verlag. I. Tehnică. I. Proofs and fundamentals.R. E. BLOCH.S. 3. A. Ed.. Ed. REGHIŞ. N. [1981] Elemente de teoria mulţimilor şi logică matematică. 11. C. Timişoara..L. [1981b] Probleme de algebră. POPESCU. Birkhäuser. Bucureşti.. RADU. Ed. Boston. 8.A. Bucureşti. A Course in Mathematical Logic. 12. NĂSTĂSESCU. C. Bucureşti. ION. [2000]. L. Bucureşti. Bucureşti. FREUDENTHAL. MAKSIMOVA. [1983]. Bucureşti. Didactică şi pedagogică. Ed. M. 5. H. N. D. [1977]. Probleme de teoria mulţimilor şi logică matematică. 2000. SCORPAN. [1974] Introducere în teoria mulţimilor. NIŢĂ. [1974] Probleme de structuri algebrice. Algebră pentru perfecţionarea profesorilor. Didactică şi pedagogică. 7. Bucureşti 1974. a first course in mathematics. MANIN. NĂSTĂSESCU. 6. BECHEANU. didactică şi pedagogică. C. [1983] Teoria dimensiunii în algebra necomutativă.Bibliografie 1. Limbajul logicii matematice. Ed. Ed. Ed.. I. Universităţii Bucureşti. Bucureşti. .D. Ed.D.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->