FACULTATEA DE CONTABILITATE SI INFORMATICA DE GESTIUNE, ASE, BUCURESTI 2010

Proiect geopolitica
UE- Atitudini geopolitice

Studenti: Gavril Carmen Lenuta Gheorghe Raluca Mihaela Grupa: 641 Seria: B An: III

DECIZIA DE EXTINDERE CATRE EST A UNIUNII EUROPENE

In epoca moderna Europa a reprezentat centrul lumii. De aici s-au lansat principalele curente, de aici au plecat marii exploratori, aici s-a inventat parlamentarismul. Razboaiele mondiale au slabit forta continentului, facand posibila ascensiunea Statelor Unite ale Americii (care chiar daca s-au implicat in razboi, nu au suferit distrugeri teritoriale si nici nu le-a fost afectata economia intr-o foarte mare masura. Pentru urmatoarea perioada puterea lumii a fost impartita intre SUA si URSS in asa numitul razboi rece, Europa ramanand pe un plan secund. In conditiile in care, dupa caderea comunismului Rusia si-a pierdut statutul de putere mondiala (si ii va fi tot mai greu sa-l recupereze, datorita situatiei economice precare in care se afla si datorita pierderii anumitor republici importante), statele asiatice (China, Japonia) se dezvolta tot mai mult, SUA isi consolideaza puterea mondiala jucand un rol din ce in ce mai important in conducerea lumii, era necesar ca Europa sa inceapa un proces de autodefinire si de autoafirmare. Cursa economica este cea in care sunt implicate azi majoritatea statelor lumii, SUA, Europa si Japonia fiind cele trei superputeri economice. Cine va detine suprematia economica este clar ca va conduce lumea. Este bine de precizat faptul ca nici un stat nu mai poate face fata singur problemelor dezvoltarii contemporane, este si motivul pentru care vorbim de regiuni economice. Exista trei astfel de regiuni, care au fiecare cate o locomotiva: Uniunea Europeana cu Germania, NAFTA cu SUA si Asia- Pacific cu Japonia. Capacitatea acestei locomotive este cea care asigura puterea de inaintare a intregii regiuni. Este si motivul pentru care Z. Brzezinski afirma ca fara Germania si Franta, Uniunea Europeana nu mai poate exista. Prin decizia de extindere a Uniunii Europene luata la Helsinki, Europa a inaugurat un nou model de dezvoltare bazat nu pe potentialul unei tari, ci pe cel al unei intregi regiuni geografice. A trecut de la un proces preponderent economic, la unul preponderent geopolitic, dictat de realitatile actuale. Integrarea fostelor tari socialiste insemnand luarea acestora din sfera de influenta a Rusiei, dar si o incercare de supradimensionare a spatiului detinut, de crestere a puterii (daca judecam lucrurile pe termen lung). Toate acestea se justifica prin prisma presiunii pe care o cunoaste Uniunea Europeana in competitia economica cu celelalte centre de putere. Pozitia geografica si geopolitica a tarilor invitate la negocieri este foarte importanta. Astfel Lituania, Letonia si Estonia (ultima invitata deja din anul 1998) izoleaza Rusia, taindu-i accesul la Marea Baltica (portiunea ramasa acesteia este mult prea in nord, unde ghetarii ingreuneaza navigatia in cea mai mare parte a timpului). Se stie foarte bine ca atunci cand Rusia a avut capitala la Petrograd si iesire la Marea Baltica, ea a fost o tara prospera, mult legata cu Occidentul, liberala si deschisa schimburilor. Ori pierderea Republicilor Baltice din sfera ei de influenta o condamna la inchistare si la regres economic. Aderarea Romaniei, Bulgariei si a Turciei la Uniunea Europeana este de natura sa izoleze de tot Rusia, prin intreruperea accesului acesteia la Marea Neagra (Ucraina nefacand parte din CSI). In aceste conditii ea nu va mai putea sa joace un rol important in aceasta zona. Este motivul pentru care politicienii rusi nu agreaza Occidentul, orientandu-si realizarea de aliante spre Asia. Acest lucru este de o potriva periculos daca tinem cont de faptul ca Rusia detine un teritoriu important in Eurasia si ca o alianta a acesteia cu China sau Japonia este de natura sa ingrijoreze Europa. Masuri in acest sens sau luat, Uniunea Europeana incercand in permanenta realizarea de contacte cu Rusia pentru a preintampina constituirea unei noi puteri. Din pacate Rusia nu s-a impacat inca cu

gandul ca nu mai este un imperiu, nostalgia dupa acesta fiind inca prezenta. Iata de ce decizia de aderare la Uniunea Europeana a tarilor foste socialiste este foarte importanta, chiar daca acestea inca nu sunt pregatite din punct de vedere economic. Turcia este unul dintre statele pivot ale lumii, de origine islamica. Importanta lui strategica este foarte mare. Este situat la o rascruce de civilizatii, religii si rute comericale. Ea este cea care vegheaza stramtorile Bosfor si Dardanele, asigurand echilibru si stabiliate in S-E Europei. Aflarea Turciei in sfera de influenta a Uniunii Europene da posibilitatea acesteia de a exercita si o oarecare influenta in lumea islamica, dar acest lucru ramane de vazut (cum se va impaca Europa cu fundamentalismul islamic). Poate va reusi o temperare a acestuia prin oferirea alternativei unei economii prospere. Prin Turcia, Uniunea obtine o importanta punte de legatura cu Asia si cu Orientul Mijlociu. Au fost chemate la negocieri de asemenea Malta si Cipru (ultima in 1998). Decizia in ceea ce le priveste este justificabila tot din punct de vedere geopolitic (desi economiceste ele stau mai bine decat Romania, Bulgaria sau Turcia). In teoria zonei pivot, Mackinder spunea ca Anglia va fi in Mid Ocean o Malta la o alta scara. Din acesta afirmatie putem deduce cat de important este, pentru cineva care doreste sa domine Marea Mediterana, sa aiba in sfera lui de influenta Malta. Datorita pozitiei geografice (intre Sicilia si tarmul Africii), Malta poate conferi nu doar avantajul de a domina marea ci si acela de a avea influenta in continentul african. Ea poate constitui si un fel de refugiu (ceea ce inseamna "malta" in feniciana). Ea a fost stapanita pe rand de cartaginezi, de romani, de bizantini si de arabi, pentru ca in final sa devina colonie engleza, devenind cea mai importanta baza navala si aeronavala britanica. Importanta ei a fost recunoscuta deci inca din antichitate, Uniunea Europeana neputand ignora acest fapt. Cipru este si ea o tara cu o pozitie geografica strategica (in bazinul rasaritean al Marii Mediterane, aproape de Turcia), intre Europa, Asia Mica si Africa de Nord. Este de asemenea o tara ravnita de marile imperii (Egipt, Asiria, Persia, Macedonia, Roman, Bizant, Arab si Englez). De aici se poate controla nu doar Africa ci si Asia Mica, influenta Uniunii Europene putand ajunge si aici. Era de asteptat ca un stat aflat sub influenta greaca si turca (in partea de nord) sa fie chemat si el la negocieri avand in vedere ca si Turcia a fost invitata, iar Grecia este membra din 1981. Poate acum problema controlului asupra Ciprului (dintre Grecia si Turcia) va fi rezolvata. Slovacia a fost chemata si ea la negocieri, Cehia, Polonia, Ungaria si Slovenia fiind invitate din 1998. Cu aceasta ultima aderare Uniunea Europeana va avea pana in 2025, 28 de membrii, adica va cuprinde toata Europa cu exceptia Norvegiei, Elvetiei si a statelor create din fosta Jugoslavie (mai putin Slovenia). Populatia Uniunii va numara 500 milioane, ceea ce va reprezenta o crestere de 30 % . Daca avem in vedere afirmatia lui Simion Mehedinti, si anume ca "puterea natiunilor creste si scade precum creste si scade populatia lor" , decizia de extindere teritoriala a Uniunii Europene isi gaseste inca o justificare. Puterea ei va creste nu doar datorita numarului de populatie marit ci si ca urmare a teritoriilor inglobate (se cunoaste formula lui Ray Cline, care spune ca puterea perceputa este data si de populatie si teritoriu, nu doar de puterea economica, militara, de planificare si de vointa). Europa secolului al XXI- lea trebuie sa fie o Europa care sa nu sa mai sfasie, care sa fie competenta pe plan mondial, sa fie o adevarata putere si sa aiba un rol puternic de jucat in ordinea lumii, nu sa stea pasiva fara sa poata sa faca nimic (asa cum s-a intamplat atunci cand NATO a decis sa intervina in Kosovo). O decizie in acest sens a fost luata la summitul de la Helsinki, cand s-a decis ca pana cel tarziu 2003 sa se creeze o forta europeana in scopuri umanitare si de mentinere a pacii. Trei organisme urmeaza sa fie create pentru realizarea acestui deziderat: o comisie politica de securitate, o comisie militara si un stat major (care sa ofere expertiza).

Uniunea Europeana s-a creat initial pe considerente economice dar ea nu a pierdut niciodata din vedere aspectul politic. Chiar atunci cand s-a infiintat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (in 1950), in afara de libera circulatie a carbunelui intre Franta si Germania, Uniunea mai asigura si "prezervarea pacii" intre cele doua state. Prin decizia de aderare a tarilor din Estul Europei la Uniunea Europeana, caracterul geopolitic a primat in fata celui economic (realizabil si el dar pe termen lung). Ceea ce face sa existe pareri contradictorii cu privire la aceasta aderare oarecum fortata, este faptul ca pendului economic al Uniunii nu a avut aceeasi frecventa de miscare cu cel politic. Daca din punct de vedere politic, asa cum am aratat, decizia este binevenita si in interesul viitorului Uniunii ca putere mondiala, din punct de vedere economic nu putem afirma acelasi lucru. Exista deja un decalaj considerabil intre statele foste comuniste (chemate la negociere in 1998) si tarile membre, chiar si intre statele membre existau diferente (spre exemplu in prezent PIB-ul Poloniei il depaseste pe acel al Greciei). Deci, era nevoie mai intai de timp, de un ragaz care sa-i permita Uniunii sa asimileze noile tari membre, sa inlature decalajele, sa faca anumite restructurari institutionale si sa-si rezolve problemele deja existente (cu anumite tari membre care nu mai tineau pasul cu liderii). Economiceste, Uniunea Europeana absorbind tari mai putin pregatite, risca sa-si diminueze viteza de inaintare, sa piarda timp si pozitii castigate cu greu. Totusi la Helsinki s-a decis: sunt invitate la negocieri din 2000 inca sapte tari a caror economie este in decalaj nu doar fata de statele membre ci si fata de cele invitate in 1998: Polonia, Cehia, Ungaria etc. Misiunea Europei va fi de doua ori mai grea pentru a ajuta aceste tari sa-si redreseze economia. Intrebarea este de ce ? Raspunsul este simplu: avantajele pe termen mediu si lung, acestea fiind singurele care conteaza. Extinderea Uniunii Europene spre est aduce deci in prim plan disputa intre adancirea si largirea integrarii. Este clar ca in conditiile largirii actuale a Uniunii, cursa mondiala poate fi momentan pierduta de Europa in favoarea celorlalte regiuni Asia-Pacific si NAFTA. Fostul ministru de externe al Frantei, Jean-Francois Poncet isi punea intrebarea legat de viitorul Europei: "spatiu economic sau putere mondiala". Se pare ca Uniunea vrea sa fie si una si alta. Pentru a deveni putere mondiala Uniunea Europeana trebuie sa-si intareasca institutiile, sa aiba o moneda comuna (ceea ce s-a intamplat deja), o diplomatie comuna si o aparare comuna. Toate aceste deziderate s-au avut in vedere la Helsinki, spre a fi realizate intr-un viitor apropiat. Anumiti politicieni au adoptat, de mai multa vreme, pozitii defavorabile constituirii Europei ca putere mondiala care sa concureze America. Charles de Gaulle si Margaret Thatcher sunt unii dintre acestia. Ei sustin faptul ca, constituirea unui superstar european ar genera o lume mai periculoasa, cu blocuri de putere aflate in competitie. Viziunea aceasta este sintetizata in formula "Europa a la carte sau Europa cu geometrie variabila". Aceasta ar insemna ca statele componente si-ar putea alege politicile in functie de scopul lor imediat, in cadrul unor institutii mai mult simbolice. Acest deziderat este insa iluzoriu deoarece istoria ne-a demonstrat ca, Comunitatea Europeana a evoluat intr-o directie supranationala, pe trei paliere de integrare: realizarea uniunii monetare, integrarea politica si militara si elaborarea unei politici interne si de securitate sociala comune. Uniunea Europeana trebuia sa-si supradimensioneze teritoriul datorita pozitiei geopolitice in care sa afla. Alt argument in favoarea summitului de la Helsinki poate fi faptul ca, in domeniul cercetarii nici o tara europeana ori cat de dezvoltata ar fi ea, nu poate rezista concurentei de peste ocean decat daca si-ar realiza proiectele in colaborare cu alte state membre. Nivelul cheltuielilor facute pentru cercetare nu este mai mic, dar alocarile se fac dispersat. Acest lucru nu poate decat sa duca la accentuarea decalajului dintre Europa si celelalte zone. Doar o Europa supranationala poate face fata evolutiei tehnologice care are loc la ora actuala in lume cu viteze foarte mari. Tarile foste socialiste

pot fi folosite si ele in acest sens, deoarece au pe de o parte forta de munca calificata si ieftina, iar pe de alta parte acest demers ar asigura noi locuri de munca. Alt argument pentru extinderea europeana se refera la primirea la negocieri a unor state de religie musulmana sau a unor tari aflate din punct de vedere geografic la confluenta acestor civilizatii. In prezent fundamentalismul islamic castiga teren. In plus aceasta religie este prezenta in: tarile Magrebului (semnal ingrijorator deoarece Algeria a fost o tara in principal francofona, statele din Magreb fiind sub influenta Europei), in Franta unde exista circa 5 milioane de islamisti (fiind a doua religie dupa cea crestina) si sa nu omitem faptul ca, s-au creat doua state islamice in Europa ca urmare a destramarii Jugoslaviei si a razboaielor etnice care au avut loc aici. Iata ca Europa trebuie sa fie unita si pentru a face fata acestei presiuni (in conditiile in care populatia Europei inregistreaza spor negativ de crestere, iar cea din lumea islamica este intr-o continua crestere). Pericolul unei migratii din acest sens este cu atat mai iminent. O Uniune extinsa pana la Turcia, Malta, Cipru, Slovenia va avea un alt cuvant de spus . Un alt argument pro extindere a Uniunii Europene este acela ca, SUA joaca un rol din ce in ce mai important in lume. De aceea sunt temeiuri adanci pentru ca Europa sa devina o adevarata putere mondiala, cu institutii proprii de aparare. Doar asa ea va putea face fata procesului de globalizare si va influenta in mod real viata economica internationala. In literatura de specialitate s-a discutat foarte mult asupra intrebarii: cui va apartine secolul urmator, Americii sau Europei ? Multi autori l-au considerat un secol al Pacificului (oceanul viitorului, locul unde se vor confrunta marile puteri, maritime si continentale), deoarece alte state importante: China si Japonia se intrevad ca vor deveni mari puteri. Altii il considera al doilea secol american, datorita avansului tehnologic pe care il detine SUA intr-un domeniu de maxima importanta: sfera informatica. Este adevarat ca exista si analisti care opteaza pentru o influenta europeana in acest secol. Doar evolutia geopolitica a lumii ne va putea raspunde. Samuel Huntington este de parere ca "sceptrul de lider mondial" detinut de America va trece in mana Uniunii Europene daca: aceasta va realiza coeziunea politica intre tarile membre, va dispune de populatia necesara (fapt realizabil prin decizia luata la Helsinki), va avea resursele si bunastarea economica necesare (tarile din estul Europei detin importante bogatii naturale, care pot fi exploatate), va avea tehnologia necesara (posibil in conditiile in care statele vor coopera intre ele) si va avea forta militara rela si potentiala (deziderat realizabil pana in 2003). Dupa cum observam multe dintre aceste conditii sunt posibil de realizat, atunci de ce sa nu speram ca Europa va deveni o putere mondiala ? Acelasi autor mai spune ca Japonia, SUA si Rusia s-au specializat in investitii, in consum si in arme, in vreme ce Europa a realizat un echilibru intre aceste trei domenii (investeste mai putin, consuma mai putin si se inarmeaza mai putin). Huntington conchide astfel: "daca secolul urmator nu va fi american, atunci este foarte probabil ca va fi european". Paul Kennedy ne avertizeaza asupra pericolelor catastrofale care s-ar produce daca unificarea nu s-ar realiza. Faptul ca s-a creat acesta uniune economica a dus in primul rand, la disparitia granitelor dintre tari. Ori Kennedy ne avertizeaza tocmai asupra costurilor care ar fi fost imense daca aceasta comunitate nu ar fi existat (costul legat de tranzactiile de schimb dintr-o moneda in alta, costul referitor la timpul pierdut la granita, costul legat de obtinerea de vize, costul legat de ingreunarea tranzactiilor comerciale etc). Decizia de extindere a Uniunii Europene este categoric una politica. Prin inglobarea noilor state ea va putea sa controleze Marea Neagra cu stramtorile Bosfor si Dardanele precum si Marea Baltica, deci va detine principalele rute comerciale din zona, extinzandu-si zona de influenta (cum de fapt am precizat deja). Uniunea isi va putea valorifica anumite avantaje din aceasta integrare si pe termen

scurt. Ma refer la extinderea pietii de desfacere, la importul de materii prime si la exportul de produse cu un grad inalt tehnologic. Totusi avantajul principal este acela pe termen lung si anume cel politic. Cat de repede va reusi Uniunea Europeana sa inlature decalajele economice dintre tarile membre si cat de repede va realiza reforma institutionala ramane de vazut. Oricum, de acest lucru depinde ramanerea ei in cursa pentru castigarea supreatiei de putere mondiala pentru secolul al XXI- lea.

UE in geopolitica secolului XXI

Ce tip de putere va fi si ce rol va juca UE intr-o lume multipolara? UE va fi o putere de esalonul doi, predispusa la crize interne, o putere care pare sa reproduca vulnerabilitatile structurale ale Imperiului Austro-Ungar de secol XIX: incercuita, poligama din punct de vedere geopolitic si predispusa la dependenta in raport cu vecinii mai puternici. O uniune multinationala este in mod fundamental diferita de celelalte mari puteri. Succesul sau intern si extern depinde de actiunile si vointa celorlalte mari puteri. Fatalismul strategic al UE, vazut prin prisma experientei Imperiului Habsburgic de secol XIX, poate fi rezumat astfel: fragmentare interna + declin relativ = dependenta geopolitica. Fragmentare interna Ca si Austro-Ungaria secolului XIX, UE este formata din multipli actori politici, cei mai multi plasati in orbita geostrategica a unei puteri externe. De altfel, exista numeroase afinitati strategice intre puterile mici si mijlocii din interiorul proiectului european si marii actori geopolitici din afara (Statele Unite si Rusia). Pentru Austria, acestea erau Germania si Rusia. In ultimii ani, Moscova a practicat o forma de coercitie bilaterala pentru a submina sistematic din interior proiectul european. S-a urmarit crearea unor legaturi de dependenta permanenta (si asimetrica) care vor putea bloca emergenta Europei ca un actor geopolitic unitar sau care vor putea, la nevoie, submina acele politici europene comune care lovesc interesele Moscovei. La fel cum Moscova doreste astazi fragmentarea UE prin cultivarea unor parteneriate privilegiate cu state puternice, precum Germania, dar si cu fostii sateliti, precum Slovacia si Bulgaria, Rusia tarista submina monarhia habsburgica prin cultivarea unor relatii privilegiate cu grupuri proruse din interiorul Imperiului (cehii, slavii de sud si rutenii). Insa, pe fond, problema Europei institutionalizate este de natura structurala. Statele membre au urmarit dintotdeauna sa atraga sprijinul unor patroni politici externi in scopul consolidarii propriei pozitii in interiorul balantei de putere intraeuropene: statele Europei Centrale, Marea Britanie si statele scandinave sunt state atlantiste; inima Europei (Germania, Franta) si statele din sfera lor de influenta considera eurasianismul ca fiind un avantaj. Aceste forte bidirectionale vor continua sa lucreze impotriva oricarui consens strategic paneuropean. A supravietui acestor forte de sens opus este posibil numai intr-un mediu international deosebit de permisiv. Celelalte mari puteri trebuie sa vrea ca Europa institutionalizata sa existe. In sens minimal, asta inseamna sa nu actioneze premeditat impotriva coeziunii interne a proiectului comunitar. Celelalte mari puteri isi vor modera tentatia de a submina politica

externa si de securitate comuna europeana numai daca vor vedea beneficii semnificative din existenta acestui actor geopolitic poliglot. Europa poate relua destinul strategic al AustroUngariei. In epoca, aceasta era considerata o necesitate (Metternich) - un agent de stabilizare de neinlocuit si fara de care balanta de putere continentala nu ar fi putut functiona; rolul era acela de a umple un vacuum geopolitic potential instabil, moderand prin existenta sa apetitul teritorial al marilor puteri (Germania si Rusia). Declin relativ Dar, pentru a-si asigura statutul de puteri necesare, Austro-Ungaria si UE trebuie sa fie cu adevarat puternice, cat mai putin vulnerabile. Declinul geopolitic este o provocare pentru orice mare putere, insa este, in mod special, deosebit de periculos pentru un stat multinational. Pe parcursul secolului XIX Austria a cunoscut o panta descendenta de declin geopolitic (economic, militar, demografic) si care finalmente a plasat-o intr-o permanenta conditie de "maretie geriatrica" in raport cu celelalte mari puteri. Efectele acestui declin relativ au condus la o erodare a capacitatii de a actiona independent, pe fondul accentuarii dependentei de ceilalti poli. Ambele simptome sunt vizibile astazi la nivelul Uniunii Europene. In multipolaritatea secolului XXI, UE are destule sanse pentru a deveni una dintre cele mai slabe puteri si, in anumite dimensiuni, cea mai slaba putere. Din punct de vedere militar, UE cheltuieste doar 1,7% din PIB pentru aparare (fata de 3,6% in Rusia si 4% in Statele Unite). Se estimeaza ca in 2050 ponderea economiei UE va reprezenta numai 12% din economia globala, fata de 20,3% cea a SUA sau 24% cea a Chinei. Ratiunea acestui potential declin geopolitic european este in mare masura demografic: populatia UE va scadea cu 30 de milioane, in timp ce populatia SUA va creste cu 116 milioane. Nu numai ca o astfel de Europa va fi incapabila sa conduca sistemul international, dar ceea ce se trece mult prea usor cu vederea este ca deficitul sau de "hard power" va limita semnificativ potentialul de "soft power". Sa ne imaginam UE peste 10 ani, incercand sa gestioneze de una singura o problema majora globala. Daca un alt tsunami ar devasta din nou Pacificul de Sud, absenta capacitatilor expeditionare (de transport strategic) ar bloca UE sa devina un actor relevant. In cazul nuclearizarii Iranului, Bruxellesul nu ar dispune de un capital de presiune credibil pentru a intimida Teheranul sau pentru a-l determina sa-si modifice politicile regionale. In cazul unui acord de pace intre Israel si Palestina, niciuna dintre parti nu ar dori ca UE sa fie unicul mediator sau garant al aranjamentului de pace. UE nu are la dispozitia sa optiunea neutralitatii geopolitice. Nu poate fi o Elvetie uriasa. Dupa cum ne-a aratat istoria Imperiului Habsburgic, o mare putere aflata in declin, dispusa geografic intre doi poli activi geopolitic, nu poate ramane in afara jocului. UE pare sa reproduca fatalismul Austriei de secol XIX: existenta sa va fi vizualizata fie ca o necesitate geopolitica, fie ca un obstacol. Iar vecinii mai puternici vor cauta sa manipuleze in propriul beneficiu clivajele unei astfel de constructii. Mai devreme sau mai tarziu (fragmentata intern, dezarticulata si in declin), o astfel de putere multinationala va fi fortata sa graviteze intr-o zona de dependenta strategica fata de unul dintre polii relevanti ai sistemului. Spre sfarsitul secolului XIX, confruntata cu o disparitate de putere tot mai mare, pe fondul unei Rusii tot mai agresive, Viena a devenit din ce in ce mai dependenta de Germania pentru a-si sustine

pozitia in balanta de putere continentala. Austriei ii lipsea de fapt un activ strategic pe care Germania il avea din abundenta: puterea militara. Dependenta geopolitica Intrebarea este: spre care dintre cei doi poli va pivota Europa institutionalizata? Competitia geopolitica pentru orientarea strategica a Europei este departe de a avea un castigator. Suntem tentati sa credem ca America este optiunea naturala a UE. Insa istoria secolului XIX ne arata ca dependenta strategica de un vecin mai puternic ii confera acestuia o parghie esentiala in exercitarea unui control sistematic asupra comportamentului unui actor geopolitic vulnerabil. Parghia pe care Rusia o detine asupra unor state membre cheie ale UE poate slabi ireversibil atlantismul ca orientare strategica in Europa. Pe acest fundal, pentru multe state europene, Rusia devine mai atractiva. Motivul este simplu: resursele energetice si, de fapt, capitalul de santaj energetic pe care Moscova il detine raspund unor interese si nevoi imediate, mai urgente pentru cetatenii europeni decat virtuala umbrela de securitate militara furnizata de catre Statele Unite. Un recent raport al Ministerului suedez al Apararii considera ca, intre 1992 si 2006, Moscova a folosit energia ca instrument politic de 55 de ori. De altfel Rusia nici nu trebuie sa suspende alimentarea cu energie a Europei; pentru multe dintre statele membre, imperativul unei aprovizionari permanente cu energie, ca de-altfel si relatiile economice privilegiate cu Rusia, reprezinta o componenta de descurajare suficient de puternica pentru a nu promova politici care sa loveasca in interesele Moscovei. In aceste conditii, in decembrie 2007, un raport al European Council on Foreign Relations considera ca 16 dintre cele 27 de state membre ale UE formau un asa-numit grup informal de lobby pro-Moscova. Balanta de putere pare sa se incline in favoarea Rusiei: cele 16 state partenere (care detin relatii economice privilegiate cu Moscova) controleaza 211 voturi in Consiliul European (fata de 134 detinute de cele 11 state atlantiste) si 463 de locuri (fata de cele 269) in Parlamentul European. Din acest grup face parte si Germania - cel mai important actor geopolitic european, cel mai mare contributor la bugetul UE si cel mai bun prieten al Rusiei in interiorul proiectului comunitar. Astazi, Germania este cel mai mare partener comercial al Rusiei, cea mai mare piata energetica si, de fapt, fereastra prin care Rusia s-a infiltrat politic chiar in inima procesului decizional al UE. Efectele nu au intarziat sa apara: Berlinul s-a opus initiativelor SUA de a oferi MAP-ul Ucrainei si Georgiei, a respins eforturile de liberalizare a pietei energetice europene, a refuzat desfasurarea unei misiuni de pace a UE in Republica Moldova. Kremlinul pare sa influenteze din ce in ce mai mult agenda de politica externa a statelor europene si chiar sa defineasca regulile jocului. Capitalul de presiune energetica al Moscovei a functionat fara fisura in timpul crizei georgiene, cand state pivot ale UE au evitat sa se alature pozitiei dure a Washingtonului. Dupa cum a precizat ministrul de Externe al Frantei, Bernard Kouchner: "sanctiunile impuse de furnizori sunt foarte diferite de cele impuse de catre cei care se gasesc la celalalt capat si care nu pot inchide robinetul". Liderii rusi speculeaza pur si simplu un set de oportunitati structurale, oferite pe fondul tranzitiei la multipolaritate. Este foarte putin probabil ca, in aceste conditii, sa rezulte traditionala Europa gaullista dorita de comentatorii conservatori. O imagine mult mai sugestiva ar fi sa proiectam comportamentul recent al Germaniei (foarte sensibil la interesele Moscovei) la scara

europeana. Din punct de vedere geopolitic, Europa institutionalizata s-ar putea transforma intr-un pol de putere negationist care, fara a respinge pe fata obiectivele SUA, totusi nici nu va dori sa-si asume riscuri semnificative pentru a le sprijini. Rolul sau ar putea fi cel de amortizare si tergiversare a initiativelor strategice americane impotriva Rusiei, dar fara a furniza o alternativa viabila leadership-ului exercitat de Washington. Provocarea pentru Statele Unite este o Europa mult prea slaba si dependenta de un actor din afara lumii euroatlantice. Totodata, pentru America miza pe termen lung este simpla: sa se asigure ca, atunci cand va exista o Europa unita, aceasta sa reflecte, mai ales la nivelul politicilor asumate, interese euro-atlantice fundamentale. Pe termen scurt, Washingtonul poate insa aplica o strategie de tip Bismarck, scopul fiind acela ca balanta de putere din interiorul proiectului european sa se incline in avantajul statelor de orientare atlantista. Prioritatea administratiei Obama ar trebui sa fie cultivarea unui nucleu de state atlantiste capabile sa influenteze procesul decizional european in sensul adoptarii unor politici publice care sa reflecte interese euro-atlantice. Contrar opiniei generale, istoria este departe de a fi luat sfarsit in Europa. Ne aflam la inceputul unei noi competitii strategice pentru sufletul si inima Europei. Rezultatul ramane unul deschis. Intre timp, trebuie sa renuntam la certitudinile trecutului si mai ales la aceea ca Europa va ramane intotduauna atlantista.

SUA si UE intr-o lume multipolara A Wess Mitchell* Interviu Cum se vede astazi lumea de la Washington? Ce tip de sistem international mosteneste administratia Obama? Cel mai important aspect pe care noua administratie de la Washington trebuie sa il inteleaga este acela ca isi va asuma mandatul intr-un moment de profunda transformare a fundamentelor sistemului politic international. Si spun asta intr-un sens structural: balanta de putere globala, cu alte cuvinte fundatia pe care se sustine rolul Americii in lume, se reconfigureaza. Ne aflam, de fapt, intre momente structurale - undeva intre unipolaritate si multipolaritate. In prezent, sistemul este format din doua mari puteri conservatoare (Statele Unite si Uniunea Europeana) si trei mari puteri aflate in ascensiune, potential revizioniste (China, Rusia si India). Istoria ne arata ca tranzitiile sistemice pot fi pasnice sau conflictuale. Ceea ce stim, insa, cu certitudine este ca puterea si influenta spatiului euro-atlantic asupra dinamicilor internationale scade pe masura ascensiunii puterilor emergente. Pe de o parte, Vestul va trebui sa reformeze organizatiile internationale in scopul integrarii statelor emergente. Pe de alta parte, America trebuie sa se obisnuiasca cu gandul ca nu mai poate face tot ceea ce isi doreste in imediata vecinatate a marilor puteri emergente, fara a tine seama si de interesele vitale ale acestora. Recent, acest lucru a fost afirmat destul de agresiv prin asanumita Doctrina Medvedev si care nu vizeaza altceva decat recuperarea statutului de arbitru al Rusiei in spatiul considerat sfera sa traditionala de influenta geopolitica - strainatatea apropiata. Pe fond, insa, politica externa a Statelor Unite pare ca se afla intr-o stare de profunda inadecvare, chiar decuplare cognitiva in raport cu realitatile secolului XXI: suntem inca legati de pespectiva strategica acumulata pe parcursul anilor 90, operam cu un set de institutii

internationale mostenite de pe vremea Razboiului Rece (si care reflecta structura de putere din acea epoca), in conditiile in care ascensiunea puterilor emergente reconfigureaza balanta de putere globala. Cum imi place mie sa spun, avem o grila de interpretare unipolara, un set de instrumente bipolare, pe fondul unei lumi multipolare. Sistemul international nu a cunoscut tranzitia de la o structura unipolara la o lume multipolara. In plus, nu cunoastem cum se va comporta (cat de stabil sau instabil este) un sistem international caracterizat de o distributie multipolara, cu adevarat globala. Din punct de vedere istoric, cea mai apropiata aproximare a lumii spre care ne indreptam este Europa secolului XIX - un sistem conturat in jurul unei balante de putere in care avem nu unul, nu doi, ci patru-cinci poli intr-o permanenta interactiune. Astazi, tindem sa il vizualizam ca pe unul inerent instabil. Este multipolaritatea mai predispusa conflictului decat un sistem unipolar? Secolul XIX furnizeaza argumente pentru ambele ipoteze. Ceea ce cunoastem cu certitudine este ca multipolaritatea reclama o diplomatie mai activa si politici de stat mult mai flexibile decat o lume uni sau bipolara. Multipolaritatea nu are nimic de a face cu simplitatea geopolitica a bipolaritatii, nici cu oportunitatile strategice ale unipolaritatii (care a parut sa se structureze pe coordonatele clivajului centru-periferie: un concert al marilor puteri la centru, pe fondul unei periferii neimblanzite si instabile). Intr-o lume multipolara, relatiile de putere devin mai fluide, iar ideologia conteaza mai putin. Totodata, spatiul pentru eroare este mult mai ingust. Exista o mare probabilitate fie pentru conflict, fie pentru cooperare, dar totul depinde de input-ul nostru. Care este rolul pe care Europa institutionalizata il poate juca in geopolitica secolului XXI? Pozitia geopolitica a UE in sistemul multipolar al secolului XXI este foarte asemanatoare pozitiei pe care a ocupat-o Imperiul Austro-Ungar in sistemul multipolar european de la inceputul secolului XIX. De fapt, Europa institutionalizata reproduce astazi vulnerabilitatile geopolitice ale Austro-Ungariei secolului XIX. Ca si aceasta, UE este plasata intre polii cei mai activi, din punct de vedere geopolitic, ai sistemului. Dispunerea traditionala a acestor mari puteri pe flancuri, de o parte si de alta (Prusia si Rusia pentru imperiu, SUA si Rusia pentru UE) afecteaza dinamica relatiilor interne, dar si formularea intereselor macroeuropene. Mai mult, acest fapt creeaza un camp gravitational bidirectional, care determina statele membre ale UE (similar nationalitatilor din cadrul fostului imperiu) sa caute patronajul uneia dintre cele doua mari puteri de pe flancuri, in intentia de a-si consolida pozitia de putere relativa in interiorul Uniunii. O constructie geopolitica multinationala de acest tip cere un sistem international neobisnuit de permisiv si care depinde, de fapt, de vointa celorlalte mari puteri. Este necesar ca si celelalte mari puteri sa vrea ca tu sa existi (in sens minimal, asta inseamna sa nu se actioneze premeditat impotriva ta). Pentru a functiona, ai nevoie de un sponsor extern activ care sa te ajute sa te coagulezi - asa cum Otto von Bismarck a sustinut Austro-Ungaria, iar SUA au sprijinit UE. Conditia este sa fii perceput ca o necesitate, un element esential pentru echilibrul sistemic. Dar, in momentul in care una dintre marile puteri incalca consensul tacit, precum Rusia tarista in 1907 fata de Austria, devine imposibil sa mai functionezi ca un actor unitar. UE reproduce destinul Austro-Ungariei de secol XIX - un sandvis din punct de vedere geografic, poligam din punct de vedere geopolitic, o uniune multinationala in declin, plasata intre doi poli monolitici care isi urmaresc propriile interese nationale. Ce optiuni are Europa

institutionalizata in geopolitica secolului XXI? Ce nu poate UE sa faca este sa se transforme intr-o Elvetie gigant, sa ramana neutra. Dar nici nu poate fi liderul sistemului. Care sunt interesele Rusiei fata de o Europa care reproduce particularitatile geopolitice ale Austro-Ungariei de secol XIX? Atitudinea Rusiei lui Putin fata de Uniunea Europeana este similara cu cea adoptata de Rusia tarista fata de Austro-Ungaria: divide et impera. Strategii rusi au reusit fragmentarea monarhiei habsburgice prin cultivarea unor relatii privilegiate cu grupuri proruse din cadrul Imperiului Austro-Ungar, indeosebi cu cehii, slavii sudici si rutenii. Principalele metode folosite de Sankt Petersburg se asemanau cu "bilateralismul coercitiv" utilizat de puterea actuala de la Kremlin in relatiile cu state membre UE precum Germania, Ungaria, Slovacia si Bulgaria. Tendintele segregationiste reprezinta astazi un instrument politic de care Rusia se foloseste pentru a trata cu un vecin european; este o metoda la fel de eficienta astazi, precum era in secolul XIX. In trecut, Rusia s-a folosit de ideologia panslavismului, astazi prefera gazele naturale (santajul energetic). Scopul, acum ca si atunci, este de a pune bazele unui context de dependenta permanenta care sa permita Moscovei sa blocheze aparitia unui actor european unificat (in masura in care o astfel de coagulare poate avea loc) si de a dispune de un capital suficient de presiune si santaj pentru a sabota eventuale politici europene comune ce ar putea afecta interesele rusesti. Europa institutionalizata are putine optiuni de contracarare a acestor tendinte. In secolul al XIX-lea, Austro-Ungaria a reusit sa-si depaseasca vulnerabilitatile geopolitice folosind doua retete: pe de o parte, Metoda Metternich, privind construirea unui consens axiologic, a unei cupole unitare de valori ce leaga celelalte puteri de tine, convingandu-le ca perpetuarea existentei imperiului este in interesul lor; pe de alta parte, avem Metoda Andrassy, de a deveni aliatul vecinului mai puternic care iti poate garanta, de unul singur, independenta strategica. Acestea sunt cele doua optiuni. Prima devine tot mai greu de imaginat pentru UE, care nu va putea atrage Rusia lui Putin intr-o comunitate euro-kantiana de valori, precum a reusit Metternich cu Rusia lui Alexandru I. A doua optiune poate reprezenta o panta alunecoasa catre dependenta geopolitica si alienarea polului de putere de pe flancul opus. Ce trebuie sa faca America pentru a contracara obiectivele distructive ale Moscovei fata de UE? Istoria (cazul Austro-Ungariei) ridica mari semne de intrebare cu privire la capacitatea UE de a deveni o forta in politica globala, in sensul dorit de politicienii americani. De zeci de ani, opinia dominanta la Washington a fost aceea ca, mai devreme sau mai tarziu, UE se va transforma intr-un actor geopolitic unitar (cu o identitate geopolitica coerenta), in sensul in care va dezvolta multe dintre caracteristicile oricarui alt actor national din sistemul international, dar cu o predispozitie intrinseca catre o complementaritate de interese cu Statele Unite. Istoria Habsburgilor ar trebui sa ne faca mai sceptici. Dilema habsburgica a urmarit AustroUngaria pana in ultimele sale zile, desi aceasta a dezvoltat o politica externa comuna, despre care multi europeni spera ca va fi leacul pentru bolile lor strategice. Dar, la fel cum s-a intamplat cu Austro-Ungaria, acest lucru creeaza o bresa pe care puterile externe o pot specula pentru a lua ostatici (exact ce face Rusia intr-un mod foarte inteligent, chiar acum, in UE). Este ceea ce cred ca ar trebui sa contracareze viitoarea politica a Statelor Unite in Europa, in primele decenii ale secolului XXI. Ar trebui sa invatam de la Bismarck, care a

aratat ca este posibila influentarea orientarii strategice a unei uniuni multinationale, fara insa a obstructiona proiectul general de integrare. Rusia a folosit incursiunile in proiectul austriac in mod distructiv; Bismarck le-a folosit constructiv. Daca Statele Unite doresc ca UE sa devina, in viitor, o forta atlantista unitara care sa ne ajute sa administram o lume multipolara, va trebui sa lucram in acest sens, prin interventii strategice continue si specializate. Ar trebui sa imitam pragmatismul lui Bismarck si sa investim in relatiile atlantiste strategice din interiorul proiectului UE. Pe termen lung, obiectivul nostru este coagularea unei mase critice de state euroatlantice si proamericane, capabile sa influenteze decisiv procesul decizional european. Acestea sunt relatii pe care le-am neglijat; sunt relatii care s-ar putea sa nu mai existe multa vreme in forma lor actuala; si sunt relatii de care vom avea nevoie daca vrem ca UE sa joace un rol tot atat de pozitiv in sistemul multipolar al secolului XXI, precum rolul jucat de Austro-Ungaria in sistemul multipolar al secolului al XIX-lea. * Director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington D.C., un think-tank dedicat studiului Europei Centrale. Interviu realizat de Octavian Manea