Asupra omului acioneaz simultan o multitudine de obiecte i fenomene din care numai o parte sunt necesare la un moment dat

pentru adaptare. Schimbrile de comportament nregistrate n acest proces evideniaz noiunea de atenie. Atenia are un loc aparte n structura i dinamica sistemului psihocomportamental al omului. Ea nu este un proces cu coninut reflectoriu informaional propriu i distinct precum percepia, reprezentarea, gndirea sau procesele afective i motivaionale. Mai mult dect att ea nu are nici o existen i o desfurare independent, n sine ci numai sau eminamente sau n contextul altor procese i activiti psihice cu coninut i finalitate specifice. Atenia este procesul psihic de orientare selectiv i concentrare a energiei psihice asupra obiectelor, fenomenelor ori sarcinilor, n scopul realizrii optime a activitii. Atenia este un proces de activare, tonificare, mobilizare, orientare selectiv i concentrare focalizat a proceselor psihocomportamentale n vederea unei reflectri optime i facile sau i a unei intervenii eficiente n adaptarea psihocomportamental. (Paul Popescu-Neveanu)

n concepia lui M. Golu, atenia poate fi definit ca proces fiziologic de orientare, concentrare i potenare selectiv a funciilor i activitilor psihice i psiho-comportamentale modale specifice n raport cu obiectul i finalitatea lor proprii, asigurndu-le atingerea unui nivel optim de eficien adaptativ. Ea este, nainte de toate o condiie primar, de fond o stare de pregtire psihofiziologic general, ce se contureaz n cadrul strii de veghe difuze i care face posibil, principial declanarea unui proces psihic contient de percepie, de memorare, de reproducere, de gndire sau efectuarea unei aciuni instrumentale motorii (n plan extern).

Structura ateniei este dubl: fiziologic i psihologic. Componenta fiziologic precede ontogenetic pe cea psihic i constituie premisa pe care se formeaz aceasta. Forma n care se manifest i se obiectiveaz atenia n plan comportamental, este reflexul necondiionat de orientare. (P . Anohin, E. Sokolov, K.Pribram), determinat de noutatea stimulilor, de modificri neateptate n ambian sau n starea proprie a organismului. Reflexul de orientare poate lua i o form condiionat, el constnd n acest caz n crearea strii de ateptare n raport cu un anumit obiect-stimul, pe baza aciunii anterioare a unui semnal (de avertizare), sau n crearea anticipat a unei stri pregtitoare de aciune motorie pe baza unei semnalizri corespunztoare (sonore sau luminoase)- starea de start. n ambele cazuri reflexul necondiionat de orientare se asociaz cu inducerea unor montaje perceptive i motorii seturi care vor facilita i optimiza desfurarea actelor senzoriale sau motorii specifice.

Componenta fiziologica se identific aproape total cu ceea ce psihologii numesc atenie involuntar sau necondiionat. Componenta psihic a ateniei este indisolubil legat de participarea inteniei i a reglrii voluntare care se activeaz prin deliberare i comenzi specifice la presiunea situaiilor externe sau a condiiilor interne. Pentru a se putea menine i realiza, componenta psihic trebuie s aib la baz tot o activare selectivpreferenial pe fondul strii de vigilen i crearea de focare de dominan funcional la nivelul creierului.

se suprapune peste ceea ce numim atenie voluntar i postvoluntar. n plan subiectiv, atenia voluntar este contientizat ca stare de ncordare, de concentrare, de efort neuropsihic, iar n plan psihocomportamental- prin selectivitate i autoorientare impuse, deliberate, n raport cu coninutul i modul de desfurare a actelor senzoriale, intelectuale i motorii. n acelai timp, atenia voluntar se manifest i ca modalitate subiectiv intern de lupt cu influenele perturbatoare, de distragere i mprtiere. La om ea devine forma principal de organizare i inere sub control a desfurrii activitii. Atunci cnd activitatea atinge un grad nalt de structurare, consolidare i automatizare i cnd are o baz motivaional proprie (intrinsec), atenia pe fondul creia se defoar acea activitate funcioneaz oarecum de la sine, fr ca subiectul s depun un efort neuropsihic special n acea direcie Afirmm atunci c din voluntar ea a devenit postvoluntar, situndu -se nu n afara activitii specifice, ci n interiorul ei. Se poate admite c o activitate devine cu att mai eficient, cu att atenia implicat n reglarea ei se integreaz mai intim i mai durabil, n schema ei intern de organizare, i viceversa este cu att mai fluctuant cu ct atenia pe care o reclam rmne mai n afara schemei de organizare.

Atenia nu este un proces omogen i unidimensional, ci prezint un tablou complex, eterogen care se manifest n trei forme principale. Dup intenia i efortul solicitat, dup complexitatea mecanismelor prin care este declanat, atenia se clasific n atenie involuntar, atenie voluntar i postvoluntar. Atenia involuntar este forma elementar i natural a ateniei umane, care se declaneaz i se menine spontan, fr intenie i fr vreun efort voluntar special din partea subiectului. Ea se realizeaz pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor i de modificrile din ambiana familiar.

Studiind mecanismele activrii, D.E. Berlyne a demonstrat c unele caracteristici formale ale stimulilor duc la declanarea mai rapid a ateniei involuntare i la o cretere mai puternic a nivelului de vigilen dect altele. Printre trsturile cu fora activatoare cea mai mare sunt menionate: eterogenitatea (un cmp perceptiv alctuit din elemente diferite, de exemplu litere, cifre, figuri geometrice incit mai rapid atenia involuntar dect unul alctuit din elemente de acelai gen), asimetria, contrastul, neregularitatea, micarea, intensitatea mare. Atenia involuntar intr frecvent n competiie i cu atenia voluntar. Dac n timp ce ne concentrm asupra unui obiect sau asupra rezolvrii unei sarcini apare n cmpul nostru perceptiv un stimul nou, puternic, brusc se interpune aciunea n curs i locul ateniei voluntare este luat de atenia involuntar susinut de reflexul necondiionat de orientare. Funcia principal a ateniei involuntare este aceea de explorareinvestigare a noului i imprevizibilului i de pregtire a intrrii n scen a ateniei voluntare pentru perfomarea activitilor adaptabile specifice.

Atenia voluntar este forma superioar i specific uman de realizare a controlului contient asupra evenimentelor din mediul extern i asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea const n orientarea selectiv i n focalizarea deliberat asupra unui obiect, sarcini sau a unei activiti i n meninerea acestei focalizri ct timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus. Atenia post-voluntar apare la unii subiecti datorit repetrii neschimbate a condiiilor de activitate; ea este deprinderea de a fi atent.

Calitile ateniei Sunt dependente de alte nsuiri ale sistemului nervos, de vrsta i antrenamentul subiectului, de dotarea lui psihologic. Calitile ateniei sunt: concentrarea; stabilitatea; volumul cantitatea de obiecte cuprinse n cmpul ateniei; mobilitatea capacitatea de a deplasa intenionat sau post-voluntar atenia de la un obiect la altul; aceast comutare variaz de la o persoan la alta, fiind mai mici atenie mobil sau mai mari atenie rigid. Mobilitatea nu este aceeai cu fluctuaia ateniei, care este involuntar i deci nociv; distribuia capacitatea de a scinda atentia pe diferite activiti sau obiecte diferite (ex. oferul urmrete traficul, manevreaz automobilul, vorbete la telefon, etc.)

Prima conditie a desfasurarii unei lectii, a unui proces de invatare este atentia, care presupune orientarea selectiva a activitatii psihice, asupra unui obiect, fenomen etc. paralel cu asigurarea unui tonus celebral optim. Din multimea de stimulari care actioneaza asupra receptorilor, subiectul alege si raspunde in mod corespunzator numai la o mica parte: circa 1% din aceste influente parcurg- dupa D.E.Berlyne- sistemul nervos pentru a iesi sub forma de comportamente. Filtrajul si selectia mesajelor are loc nu numai la nivelul scoartei celebrale, ci si in etajele inferioare ale sistemului nervos. Concentrarea atentiei determina cresterea eficientei activitatii cognitive si motorii. Cercetarile arata ca un optimum de atentie corespunde unui grad de excitabilitate medie, unui nivel medie de activare cerebrala, care faciliteaza integrarea mesajelor (10) si ca sub acest nivel nu are loc reactia de orientarea, in timp ce depasirea nivelului optim produce mai curand o reactie de alarma, de neliniste, care distorsioneaza perceptia sau caracterul adaptiv al reactiei.

Focarul de excitabilitate optima corespunzator atentiei concentrate atat in sfera senzoriala, intelectuala, cat si in cea motrica determina-prin inductie negativa- inhibitia celorlalte zone corticale. In consecinta, atentia comporta doua laturi solidare: concentratie asupra unui fapt, asupra unei idei sau activitati si detasarea simultana fata de rest. Rezistenta fata de stimulii perturbatori, distractivi, constituie indirect o masura a gradului de concentrare. Elevul isi poate mentine atentia concentrata asupra unui fapt sau obiect in medie 15-20 de minute, eventual si mai mult daca il observa, il examineaza etc. Evident, exista variatii in gradul de concentrare, anumite oscilatii usoare, fara a se intrerupe directia, orientarea de baza a atentiei. Dificultatea la lectii consta in a mentine stabila concentrarea activitatii.

De asemenea, volumul atentiei, adica numarul de obiecte sau fenomene care pot fi cuprinse simultan si cu suficienta claritate in campul atentiei, are un caracter limitat. Dupa unele estimari campul nostru perceptiv nu depaseste, intr-un domeniu senzorial dat, 4-7 elemente diferite prezentate simultan. In centrul atentiei se afla desigur, la un moment dat, un numar mai mic de date discrete. La scolarii din primele clase volumul atentiei este mai restrans. De aceea anumite dificultati de invatare pot sa provina din supraincarcarea campului de aprehensiune al elevului. De exemplu, tabla este prea incarcata, sau se cer corelate la lectie prea multe elemente, eventual distantate in spatiu ori timp. Alternarea focarului de excitabilitate optima presupune, de asemenea, o anumita mobilitate a proceselor nervoase. Fenomenul atentiei se exteriorizeaza intr-un tablou de comportare usor de identificat de profesorul cu experienta: o motricitate redusa a corpului si a mainilor, privirea atintita asupra sursei de stimuli, orientarea aparatului auditiv pe traiectoria undelor sonore , o mimica aprobativa sau dezaprobatoare (dupa caz), dupa caz reactii spontane -in expresia fetei- in momentele de neintelegere a materialului etc. In schimb, elevul neatent are o privire absenta, distrata, se preocupa de lucruri straine de lectie, este mereu agitat, da semne de plictiseala, parca numara minutele pana la pauza. Cand atentia este centrata unui punct oarecare, ochii privesc parca in gol.

Se intampla insa ca expresia sa nu redea fidel starea reala a atentiei. Spre exemplu, un elev poate sa stea nemiscat si cu privirea atintita spre profesor, dar cand este intrebat in legatura cu cele predate sa dea raspunsuri cu totul straine de lectie;dimpotriva, un alt copil mai vioi, nu tocmai linistit in banca si cu tendinte de a antrena vecinii la vorba, surprinde prin raspunsul corect la o intrebare adresata de profesor pe neasteptate. Prin urmare, asupra atentiei copiilor, ca si asupra reusitei lectiei ca atare, nu se poate conchide numai pe baza expresiei, ci trebuie puse intrebari de sondaj sau prevazute fixari partiale. Pe de alta parte, trebuie mentionat ca linistea ideala, pozitia riguroasa de ascultare, stare completa de nemiscare prin faptul ca silesc copiii sa-si inhibe prea mult miscarile, reactivitatea duc mai repede la oboseala, indeosebi la clasele mici si mijlocii.

Abaterea sau distrugerea atentiei apare uneori ca efect al inhibitiei externe. Un stimul nou, neobisnuit sau mai intens, provoaca prin inductie negativa in scoarta cerebrala un focar puternic de excitatie, care pune in umbra, inhiba pe cele existente. In consecinta, atentia se va indrepta spre noua sursa de stimulari. In cazul lectiilor orale, stimulii sonori colaterali exercita obisnuit o influenta perturbanta mai mare decat cei vizuali. Desigur in baza fenomenului neatentiei stau, de asemenea, numeroase surse interne: lipsa de interes, de motivatie, preocupari laterale, starea de oboseala, lacune in educatia vointei si altele. Dupa cum se stie, in clasele mari intervine o diferentiere a intereselor, care se accentueaza evident catre sfarsitul scolaritatii, datorita mai ales supraincarcarii. Anchetele efectuate in randul elevilor atesta disocierea neta a mecanismelor energetice, repartizarea eforturilor in clasele terminale ale scolii medii indeosebi asupra domeniului de optiune profesionala. In consecinta atentia va fi prin definitie selectiva.

Nu trebuie ignorat la lectii nici fluxul liber al asociatiilor, orientat mai ales pe directia preocuparilor laterale. O parte din elevi abia asteapta sa fie chemati altii la raspuns sau sa inceapa explicarea noii teme, pentru ca in timpul acesta sa poata visa. O asociatie provocata de o intamplare sau o preocupare exterioara lectiei pot avea ca efect indeosebi la preadolescenti, o distragere indelungata si constanta. Pe fondul monotoniei se intaleaza usor saturatia psihica. Exista diferente individuale relativ stabile in ceea ce priveste manifestarea neatentiei, fapt care a dus chiar la schitarea unei tipologii. Astfel unii elevi prezinta o atentie extrem de fluctuanta, manifesta nerabdare la lectii, nevoie de variatie in activitate si in dcor, sunt mereu agitati sau ocupati cu ceva strain de ora, intreaba ceva pe vecini, rasfoiesc cartea, intorc capul la cel mai mic zgomot. Este tipul excitabil nestapanit, la care neatentia se contureaza intr-un tablou de indisciplina.

La alti elevi, lipsa de atentie apare sub forma unei pasivitati, care se asociaza cu o stare exterioara de nemiscare, deci cu o concentrare aparenta; in fond ei fixeaza privirea mult timp asupra obiectului fara sa-l urmareasca in fapt, sunt inerti, nu-si pot comuta atentia de la un obiect la altul. O organizarea corecta a lectiei poate preveni sau elimina in buna masura toate aceste forme de neatentie. Printre procedeele eficace in aceasta privinta se mentioneaza grija de a da sarcini concrete, de a face ca fiecare elev sa fie ocupat, apoi asigurarea unui continut si a unor metode variate in cadrul lectiei, si desfasurarea activitatii in ritm optim.

n procesul de predare-nvare educarea ateniei i dezvoltarea nsuirilor ei presupun: trezirea interesului pentru problema/tema de studiat dinamizarea permanent a procesului de gndire i implicare acional n activitate ( s ntrebm, s rspundem, s cerem explicaii, s experimentm, s comparm etc) legarea faptelor vechi de cele noi, dar i de cele proiectate pentru a se nfptui n viitor reprezint o bun modalitate pentru a menine mai mult timp atenia treaz. ndeplinirea contient a activitii bazat pe nelegerea diferitelor ei faze d posibilitatea ateniei s se menin asupra tuturor componentelor activitii. activitatea organizat, planificat, desfurat metodic, contribuie la concentrarea, stabilitatea i distribuia ateniei.

ADHD este un sindrom definit clinic, caracterizat prin limitarea inadecvata pentru vrsta a atentiei sustinute, asociata de obicei cu impulsivitate si hiperactivitate. Are o nalta prevalenta, puternic impact personal si social si deseori este asociat cu alte tulburari de dezvoltare sau psihiatrice. Genetica joaca un rol important n originea ADHD, dar si factorii de mediu par a fi importanti n expresia acestui sindrom. Informatiile despre ADHD sunt importante pentru pediatru, care deseori joaca un rol central n identificarea, coordonarea si evaluarea tratamentului.

Atunci cnd copiii se prezinta la medicul de familie sau la pediatru cu un comportament sugestiv pentru ADHD tulburari de atentie, impulsivitate si hiperactivitate este necesara o evaluare medicala cuprinzatoare care sa confirme diagnosticul sau sa identifice alte situatii care mimeaza un sindrom de acest fel. n mod obisnuit, abordarea cuprinde un istoric n detaliu, un examen fizic foarte atent, o evaluare a dezvoltarii neurologice si efectuarea unor teste selectate dintr-o larga varietate de proceduri biomedicale. La nceput pare ca o asemenea evaluare medicala nu poate fi efectuata dect de un specialist cum ar fi neurologul sau pedopsihiatrul, care sa nu aiba timpul limitat si sa aiba autoritatea de a evalua o baterie larga de proceduri. ntr-adevar, deseori parintele se asteapta ca medicul sa recomande teste specifice serologice, electrofiziologice sau radiologice pentru a confirma un diagnostic medical. Aceasta este o perceptie necorespunzatoare a practicii medicale, destul de ntlnita. Diagnosticul de ADHD, ca majoritatea diagnosticelor construite pe baza unor tulburari de comportament, nu concorda cu modelul medical obisnuit de abordare.

Aceasta abordare este reductionista, adica ia un numar de simptome si le distileaza pna la un singur diagnostic categoric care separa clar indivizii cu acel diagnostic de cei care nu au diagnosticul (normali) si de cei cu alte diagnostice similare dar discrete. Pentru a mentine un diagnostic pe modelul medical, simptomele ce definesc afectiunea trebuie sa fie verificate de un set de comportamente sau teste de laborator care sa fie exclusiv valabile pentru acel diagnostic. Studiile recente arata ca ADHD reprezinta capatul extrem al unei distributii continue de comportamente similare, deci este un diagnostic dimensional si nu un diagnostic categoric discret. Diagnosticul ADHD trebuie gndit ca un diagnostic dimensional, ca HTA si cefaleea, la care nivelul severitatii si afectarii functionale acasa, la scoala sau n diverse situatii sociale determina cine este diagnosticat si tratat. Daca un pediatru si asuma provocarea evaluarii unui copil cu ADHD, este datoria lui de a educa familia cu privire la inutilitatea (deseori absenta) oricarui test de laborator pentru confirmare. n general, majoritatea copiilor cu ADHD pot fi diagnosticati cu precizie si tratati optim fara efectuarea vreunui test sau proceduri biomedicale.

Majoritatea cercetatorilor si numerosi clinicieni folosesc schema DSM-IV ca punct de plecare n abordarea diagnosticului. Aceasta considera tulburarea de atentie si hiperactivitatea/impulsivitatea ca dimensiuni centrale ale ADHD. Diagnosticul pus pe baza criteriilor DSM necesita ca: debutul simptomelor sa aiba loc nainte de vrsta de 7 ani; simptomele sa fie prezente de cel putin 6 luni de zile; simptomele sa fie pervazive si sa se manifeste n cel putin 2 locuri diferite (scoala sau serviciu si acasa); frecventa si severitatea simptomelor sa fie mai mari dect cele de la copiii cu acelasi nivel de dezvoltare; simptomele sa determine o afectare semnificativa a functionalitatii la nivel social, academic sau ocupational; simptomele sa nu apara exclusiv n cursul unor afectiuni de dezvoltare, schizofrenie sau alte psihoze si sa nu se explice mai bine prin alte tulburari mentale (de exemplu afective, anxioase, de personalitate).

Diagnosticul include o lista de comportamente si caracteristici operationale care par legate de neatentie, hiperactivitate sau impulsivitate. Tulburari de atentie: a. deseori esueaza n a acorda atentie detaliilor sau face greseli din neatentie la temele de la scoala, n munca sau alte activitati; b. deseori are dificultati n sustinerea atentiei la sarcinile date sau la joaca; c. deseori nu pare sa asculte cnd i se vorbeste direct; d. deseori nu urmeaza instructiunile si esueaza n a-si termina temele la scoala, treburile sau ndatoririle la locul de munca (nedatorndu-se unui comportament opozitional sau nentelegerii instruct iunilor); e. deseori are dificultati n organizarea sarcinilor si activitatilor; f. deseori evita, nu i place sau e refractar la angajarea n sarcini care necesita efort mental sustinut (cum ar fi temele de la scoala sau de acasa); g. deseori pierde lucrurile necesare pentru sarcini si activitati (de exemplu jucarii, notitele de la scoala, creioane, carti sau unelte); h. deseori este usor de distras de stimuli externi; i. deseori este uituc n activitatile zilnice.

Hiperactivitate: a. deseori agita minile sau picioarele sau se rasuce ste pe scaun; b. deseori paraseste locul n clasa sau n alte situatii n care ar trebui sa stea asezat; c. deseori umbla dintr-un loc n altul (ncoace si-ncolo) sau se catara excesiv n situatii n care nu este adecvat (la adolescent sau adult poate fi limitata la senzatia subiectiva de neliniste); d. deseori are dificultati la joaca sau n angajarea n activitati libere n liniste; e. deseori este pe picior de plecare sau actioneaza ca si cum ar fi mpins de un motor; f. deseori vorbeste excesiv. Impulsivitate: a. deseori raspunde grabit, nainte de a se ncheia ntrebarea; b. deseori are dificultati n a-si astepta rndul; c. deseori ntrerupe sau deranjeaza pe ceilalti (de exemplu se baga n conversatie sau jocuri). Desi cei mai multi pacienti au att simptome de neatentie ct si de hiperactivitateimpulsivitate, exista unii indivizi la care predomina unul din acestea. Subtipul corespunzator trebuie indicat pe baza pattern-ului simptomatic predominant n ultimele 6 luni. Subcategoriile includ tipul ADHD predominant neatent (daca prezinta 6 sau mai multe simptome de neatentie), tipul predominant hiperactiv-impulsiv (daca ntruneste 6 sau mai multe criterii din listele de hiperactivitate si impulsivitate), tipul combinat (cu 6 sau mai multe simptome n ambele categorii) si un ADHD fara alta specificatie (valabil la copiii cu probleme semnificative care nu ntrunesc n ntregime criteriile de diagnostic) n functie de modelul comportamental. Exista si o categorie ADHD n remisiune partiala (de obicei la adolescent sau adult) care poate sa nu ntruneasca numarul de simptome cerut, dar care prezinta tulburari functionale semnificative.

Relatiile intrafamiliale Parintii copiilor cu ADHD traiesc un stress mai mare, sunt epuizati si frustrati, se adapteaza mai greu la situatie, au un comportament rigid sau chiar primitiv fata de copil. Familia este deseori dezorganizata, cu mai multe probleme maritale dect familiile fara copii cu ADHD. Statusul ntre colegi si abilitatile sociale Copiii cu ADHD intra rapid n conflict cu colegii care i dezaproba, fiind respinsi de acestia si exclusi din grup. Aceasta respingere este semnificativa pentru clinica si prognostic, putnd prezice abandonul scolar, delincventa si problemele mentale din perioada de adult. Achizitiile teoretice Performantele teoretice ale acestor copii sunt mai scazute dect cele asteptate si dect ale colegilor lor, mai ales la cei cu ADHD subtipul neatent sau combinat. Ei au note mai slabe, repeta clasele, sunt suspendati sau chiar exmatriculati din scoala. De asemenea, acesti copii se vor folosi mult mai mult de resursele de educatie speciala. Parerea si perceptia despre sine Copilul hiperactiv, care face gafe, greseli, este obtuz din punct de vedere emotional, poate sa scada mult n propriii sai ochi din cauza modului n care simptomatologia lor i afecteaza pe prieteni sau profesori. Astfel, au o slaba parere de sine. Ei tind sa minimalizeze problemele de comportament si conduita si sa exagereze capacitatile lor scolare. Injurii accidentale O serie de studii au aratat ca pacientii cu ADHD prezinta o rata mai mare de injurii accidentale dect ceilalti, cnd sunt copii, pentru ca n perioada de adolescent a si adult sa fie implicati n mai multe accidente de masina sau de conducere. Injuria fizica devine astfel arie relevanta, din punct de vedere clinic pentru tulburarea functionala. Totusi, exista si studii care nu au confirmat aceasta, aratnd ca ADHD nu este factor de risc pentru expunerea la traumatisme.

Billy este un copil n continua miscare, indiferent daca este asezat, n timpul predarii sau lucrului n clasa, sau se joaca. Ochii lui fug de la un factor de distragere la altul si deseori si exprima propriile gnduri. Uneori va recurge la rezolvarea rapida a temei, ceea ce nseamna ca va trebui sa o refaca, proces care nu i place. Billy nu poate sta linistit sa-si faca treaba. El va ngenuchea, se va ridica, va sta pe marginea scaunului n timpul lucrului. Pe lnga acestea, Billy atinge tot timpul obiecte si oameni. n perioadele de odihna nu poate sta linistit fara sa se miste sau sa atinga obiecte din jur; continua sa se miste constant n orice pozitie. Billy e capabil sa-si aminteasca conexiuni de simboluri sau sunete si ncepe sa descifreze cuvinte. Poate sa spuna povesti pe baza desenelor folosite. Are mai multe dificultati de pronuntare atunci cnd nu se folosesc indicatii vizuale. Abilitatiile sale la matematica sunt bune pentru denumiri, formare de grupuri si numarat. Din ariile lui cele mai slabe fac parte scrisul literelor si numerelor. Ocazional pot aparea diferente ntre raportarile parintilor si ale profesorilor (din cauza tolerantei individuale, temperamentelor si conditiilor de mediu sau limitarii capacitatii de observatie individuala), moment n care se recomanda sa se foloseasca mai multe surse de informare (listele de comportamente, relatarile profesorilor si interviul clinic cu parintele si copilul).