P. 1
Continutul Infractiunii

Continutul Infractiunii

|Views: 53|Likes:
Published by AndraAlina
drept
drept

More info:

Published by: AndraAlina on Apr 04, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/14/2014

pdf

text

original

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
DISCIPLINA: DREPT CONŢINUTUL INFRACTIUNII

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC,

ABSOLVENT,

1

CUPRINS Capitolul 1. Introducere………………………………………………............... ..pag. 1 1.1. Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii……………..pag. 1 1.1.1. Planuri de manifestare a infraţiunii …………………………….…..... pag. 4 1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii …………………………………..pag. 5 1.2.1. Preliminarii …………………………………………………….….......pag. 5 1.2.2. Pericolul social ……………………………………………..................pag. 10 1.2.2.1. Elementele pericolului social al faptei………………………………...pag. 12 1.2.2.2. Felurile pericolului social …………………………………………..... pag. 15 1.2.3. Vinovăţia ……………………………………………………………...pag. 16 1.2.4. Prevederea faptei în legea penală……………………………………...pag. 22 Capitolul 2. Conţinutul infracţiunii…………………………………………….…pag. 24 2.1. Conceptul de conţinut al infracţiunii………………………………... pag. 24 2.1.1. Noţiuni……………………………………………………………… ...pag. 24 2.2. Clarificarea conţinutului de infracţiuni………………………………...pag. 25 2.2.1. Actul obiectiv de conduită, ca element al conţinutului infracţiunii…....pag. 25 2.2.2. Actul subiectiv de conduită, ca element al conţinutului infracţiunii …. pag. 25 2.2.3. Valoarea socială lezată, ca element al conţinutului infracţiunii…….. . .pag. 26 2.2.4. Obiectul, ca element al conţinutului infraţiunii…………………… …..pag. 26 2.2.5. Subiecţii, ca element al conţinutului infracţiunii……………………….pag. 32 2.2.6. Locul săvârşirii faptei, ca element al conţinutului infracţiunii………….pag. 39 2.2.7. Timpul săvârşirii faptei, ca element al conţinutului infracţiunii…….… pag. 39 Capitolul 3. Elemente de structură a conţinutului infracţiunii………………….....pag. 41 3.1. Structura conţinutului infracţiunii…………………………………..…pag. 41 3.1.1. Obiectul infracţiunii…………………………………………………… pag. 44 3.1.2. Clasificarea infracţiunilor după obiect…………………………… ……pag. 49 3.2. Subiectul infracţiunii …………………………………………………...pag. 54 3.2.1. Subiecţi activi ai infracţiunii………………….……………………….. pag. 55 3.2.2. Subiecţi pasivi ai infracţiunii …………………………………………...pag. 62 Capitolul 4. Aspecte din practica judiciară……………………………………..…pag. 74 4.1. Soluţii din practica judiciară …………………………………………..pag. 74 4.2. Concluzii……………………………………………………………….pag. 90 Capitolul 5. Instituţia conţinutului infracţiunii în lumina prevederilor noului cod penal………………………………………………….……pag. 91 5.1. Consideraţii generale ………………………………………………….……..pag. 91 5.2. Necesitatea adoptării unui nou Cod penal în România ……………………....pag. 94 5.3. Infracţiunea în noul cod penal ……………………………………………..…pag. 99 Planul lucrării ……………………………………………………………….…….pag. 117 Bibliografie ………………………………………………………………….…….pag. 122

2

LISTA DE ABREVIERI
Art. Al. B.Of. C.D. C.P. C.pr.pen. I.C.C.J. Dec. Ed. H.G. Jud. M.O. O.G. O.u.G. Prev. R.D.P. R.R.D. S.a.m.d. Sec. S. pen. T.J. Trib. T.S. Vol. Articolul Alineatul Buletinul Oficial Culegere de Decizii Codul Penal Codul de Procedură Penală Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia Editura Hotărârea Guvernului României Judecătoria Monitorul Oficial Ordonanţa Guvernului României Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României Prevazut(ă) Revista de Drept Penal Revista Româna de Drept şi aşa mai departe secolul Sentinţa penală Tribunalul Judeţean Tribunalul Tribunalul Suprem Volumul

Capitolul 1
- Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii
3

ei fiind înzestraţi de Creator cu anume drepturi inalienabile. V. p 111. realizându-se stabilitatea structurii sociale. p 100 . op. ca fenomen social. şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic. Dongoroz şi colab. Infracţiunea este reprezentată de atitudinea individuală . politică. printre aceste drepturi se găsesc viaţa. Responsabilitatea juridică. p 100. Faptele umane determinate şi interzise prin lege sub sancţiunea aplicării unei pedepse constituie infracţiuni1. Bulai. op cit.Pericolul social . Aspecte introductive privitoare la instituţia infracţiunii Exprimarea libertăţii individuale constituie "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile . Răspunderea penală . p..Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii . Apărarea atributelor socio – umane impune doar anumite raporturi sociale prin reglementări juridice esenţiale...cit... fiind contrare conduitei socialmente necesară prin generarea conflictului social. Legea foloseşte omului (“hominis causa”) prin impunerea unei conduite şi stabilirea valorilor socio – umane care trebuie ocrotite prin adoptarea unor sancţiuni penale compatibile cu pericolul social concret pentru faptele contrare regulilor de drept “socialmente periculoase”2. op. religioasă determină reformarea individului în sensul prescripţiilor legale şi asigură integritatea valorilor socio – umane fundamentale. precum şi stabilitatea socială.Vinovăţia . Unele acţiuni – omisiuni pun în primejdie valorile umane fundamentale.68. ilegală şi periculoasă îndreptată împotriva regulilor general – umane..Mitrache.. echitabil şi util” (semper aequum et bonum). C. Dacă orice individ poate să comită o 1 2 C. op. alături de responsabilitatea morală. "Oamenii au fost creaţi egali. Infracţiunea (infractio – distrugere) reprezintă o reglementare cu trăsături generale a acţiunii umane prin care s-au înfrânt regulile de conduită şi care atrage aplicarea unei pedepse penale corespunzătoare. el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel" (Montesqieu "Despre spiritul legilor"). V 4Dongoroz şi colab.Prevederea faptei în legea penală 1. cit.1. derivă din acceptarea de către individ a condiţiilor impuse în procesul interacţiunii sociale ca formă de raportare şi asumare a răspunderii pentru acţiunile – omisiunile sociale. libertatea şi căutarea fericirii" (Declaraţia de Independenţă a SUA). a normelor de conduită socială determinând răspunderea penală şi aplicarea pedepsei penale în mod “permanent. cit.

ca reacţie de răspuns a societăţii la încălcarea regulilor sociale. Infracţiunile ca fapte socialmente negative. fapt care determină incriminarea acţiunii – omisiunii săvârşită în sensul pedepsirii prin lege ca act criminal îndreptat împotriva întregii societăţi. pentru pagubele cauzate statului. pedeapsa penală compatibilă cu gravitatea infracţiunilor produse nu se va aplica personalului diplomatic care beneficiază de imunitate diplomatică. sunt imputabile doar persoanelor fizice care au capacitatea penală de a înţelege exigenţa legii şi necesitatea aplicării pedepsei ca formă de sancţionare socială.infracţiune (orice acţiune – inacţiune interzisă şi sancţionată de legea penală). Caracterul ilicit al acţiunilor – inacţiunilor (omisiunilor) considerate a fi infracţiuni. pentru infracţiunile săvârşite în timpul funcţiei. Conduita antisocială a infractorului va trebui să fie precizată în lege pentru a constitui o formă de comparaţie cu atitudinea corespunzătoare validată de societate şi pentru a fi eliminată sau redusă prin aplicarea sancţiunii penale. Ilicitul penal devine socialmente periculos. potrivit legii. statistică infracţională. Infracţiunea (“infractio” – distrugere) constituie o faptă gravă deoarece produce consecinţe socialmente neconvenabile care nu pot fi combătute decât prin aplicarea pedepselor penale. (minorul în vârstă de peste 14 ani care posedă deplinătatea factorilor psihopsihici şi majorul căruia nu i se impută infirmităţi mentale). Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut. trebuie abordat multidisciplinar. Infracţionalitatea deşi este un fenomen social. miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului răspund civil. Este vorba de o acţiune umană. prin pedeapsă instituindu-se menţinera integrală a valorilor socio-umane şi a structurii sociale. Printr-o excepţie constituţională cercetarea şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită se suspendă în cazurile privind pe parlamentari (senatori şi deputaţi) care beneficiază de imunitate parlamentară. medicină legală. Deşi actele politice nu pot şi nu trebuie să fie asimilate delictelor penale. valorile umane fiind apărate de legea penală. rezultă din încălcarea regulilor de conduită socială impusă prin norme şi reguli de drpt penal cât şi producerea unor urmări vătămătoare pentru societate. pentru acte administrative emise ilegal sau pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri privind un drept recunoscut de lege. dreptul de a pedepsi (“ius puniendi”) “este stabilit pentru toţi” – (iura generaliter constituutur). 5 . Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de : criminologie. ca act comis de o persoană concretă intr-o situaţie concretă. psihiatrie criminală. sociologie judiciară. trebuie cercetată ca act individual. psihologie judiciară. determinată 3 În proiectul de lege privind responsabilitatea ministerială. persoanelor juridice sau fizice. Prin excepţiile care sunt reglementate în tratate internaţoinale. antropologie criminală. primul – ministru. membrii Guvernului pot să fie judecaţi în baza legii privind responsabilitatea ministerială3.

caracteristice perioadei de tranziţie. a crescut numărul infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc. fals şi uz de fals realizate prin cele mai diverse forme. în domeniul traficului de droguri. societatea democratică întrgul său ansamblu. al afacerilor cu autoturisme furate. corelate cu deficitul de personal şi logistica. O amploare deosebită au luat actele de înşelăciune. Situaţia este explicabilă prin perpetua distincţie ce se face între dreptul ca şi doctrină (sau dreptul ca ştiinţă) şi dreptul material (sau dreptul ca practică). fraude valutar-vamale şi nerespectarea legislaţiei în domeniul operaţiunilor de import-export etc. tendinţe. Corupţia ameninţă nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetaţeanului. Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologice. Legislaţia lacunară şi supraîncărcarea sistemului justiţiei penale. trebuinţe. În România. În ştiinţele juridice tot timpul întâlnim două categorii de definiţii pentru diferite categorii sau noţiuni juridice: definiţii oferite de doctrina juridică şi definiţii legale. armament. de la cele de strictă necesitate pentru populaţie. atacul cu arme de foc etc. În dreptul penal românesc infracţiunea beneficiază de ambele categorii de definiţii. nu pot explica in mod corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului infracţional. pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protecţiei”. până la obiecte de valoare aparţinând patrimoniului naţional. au fost scoase din ţară o gama largă de produse. Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al riscurilor asumate.de anumite elemente psihologice. scopuri etc. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţific şi metodologic cu posibilităţi integratorii şi generalizatoare pentru realitatea concretă. De regulă toate conceptele sau noţiunile legale sunt definite de doctrina juridică şi doar o parte din acestea se regăsesc definite expres în cuprinsul legilor în vigoare (în dreptul material). evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului problemelor economico-sociale grave. elemente ale crimei organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul economico-financiar. luaţi separat. plasării de valută falsă. psiho-sociale şi psiho-morale. . sechestrarea de persoane. O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de infractori autohtoni şi actionează în cooperare cu acestea. O viziune coerentă asupra dinamicii si interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemică integratoare asupra conduitei şi a manifestărilor psiho – comportamentale. au făcut ca efectul măsurilor preventive şi represive să fie limitat. Prin contrabandă. De asemenea. precum şi a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituţiile statului de drept. 6 . al formelor moderne de sclavie. violenţe între grupurile rivale de infractori. introducerii ilicite de deşeuri toxice. ci insăşi buna functionare a instituţiilor statului de drept. motive.

Prevedera faptei în legea penală. p. un comportament exteriorizat (planul material) . Am selectat în calitate de încorporare a planurilor manifestării infracţiunii una din definiţiile elaborate de către doctrina penală românească : “ Infracţiunea.1. op.În continuare vom prezenta câteva din definiţiile generale ale infracţiunii vehiculate de doctrina juridică insistând ulterior mai în detaliu asupra definiţiei legale a acesteia. Periculozitatea socială a faptei penale .113 7 . conform codului penal românesc : “Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social. 1. cu manifestări pe diferite planuri ale realităţii. În general definiţiile oferite de doctrina penală diferă semnificativ între ele. În plan juridic infracţiunea reprezintă o încălcare a ordinii de drept penale.1. în sensul ei cel mai larg. este un act de conduită exterioară a omului care. 2. din cauza tulburării pe care o produce ordinii sociale şi de drept este supusă represiunii penale”4. Definiţia legală a infracţiunii.cit. Definiţie generală. fapta care constituie infracţiune trebuie să existe prevăzută în mod expres în normele penale (plan juridic). Ea determină verificarea răspunderii penale pentru fapta comisă şi aplicarea unei sancţiuni penale (în cazul în care există responsabilitate penală). săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Este uşor să remarcăm faptul că şi definiţia legală a infracţiunii se referă la planurile de manifestare a infracţiunii : • • • infracţiunea este o faptă. Planuri de manifestare a infracţiunii 4 Giurgiu. Acestea sunt în numar de trei : 1. Varianta de definiţie legală prezentată în codul penal românesc este una din cele mai frecvente: infracţiunea nu este definită direct ci prin prisma enumerării caracteristicilor esenţiale ale acesteia. Majoritatea sistemelor penale evită să dea o definiţie expresă a infracţiunii în cuprinsul legii penale. Astfel. În doctrina juridică se consideră că definiţiile oferite infracţiunii ar trebui să ţină cont de faptul că ea reprezintă o realitate complexă. mai ales din punct de vedere al numărului planurilor de manifestare menţionate şi prin accentuarea variată a unui aspect al infracţiunii. infracţiunea constă într-o faptă ce prezintă pericol pentru societate (planul social) . Săvârşirea faptei penale cu vinovăţie . 3. o ignorare a comandamentului normelor juridice penale.

Comportamentul nu este necesar să fie în exclusivitate legat de motricitatea fizică. Însă ar fi greşit. conform unor opinii radicale. Principiul răspunderii personale care operează în drept. În dreptul penal român se aplică principiul nepedepsirii intenţiei criminale ci doar a faptei penale (a comportamentului antisocial). Juridic În plan material infracţiunea se exprimă întotdeauna printr-un comportament. acesta trădează ceva din interiorul persoanei. 8 . ele pot fi considerate în calitate de circumstanţe agravante sau atenuante în cazul individualizării pedepsei dar nu pot fi considerate ca fiind principalele surse ale infracţiunii. să plasăm întreaga cauzalitate a conduitei umane doar pe seama intimii structurări a personalităţii. În dreptul penal. Social 4. în general se consideră că infracţiunea are următoarele planuri ale realităţii : 1. Uman 3. Moral 5. relativa inutilitate a conceptului de personalitate în explicarea comportamentului uman. Oricum s-ar manifesta. Doctrina juridică abordează acest aspect psihologic oarecum simplist şi incomplet. Este adevărat faptul că individul se exprimă prin comportamentul său. Unele infracţiuni precum insulta. printr-un act de conduită exterioară a omului care produce modificări în mediul exterior. Pentru jurist. Psihologia socială ne demonstrează cu claritate că marea majoritate a comportamentelor umane sunt de fapt comportamente sociale : comportamente elaborate pe răspuns la influenţa contextului social. afişarea comportamentului antisocial aste necesară. Contextul sau situaţia socială nu pot fi trase la răspundere penală şi pedepsire . infracţiunea este comisă de infractorul ce se face vinovat de producerea acesteia. din punct de vedere psihologic. afirmă că fiecare trebuie să răspundă personal (în sau prin persoana sa) pentru infracţiunile comise. adică să fie o acţiune. Material 2.Deşi diferiţi autori le definesc puţin diferit. ca să existe o infracţiune. ca fiind o “expresie a personalităţii infractorului”. calomnia sau ameninţarea se pot produce fără ca să implice ca necesitate acţiunea : ele se pot realiza prin simplu comportament verbal sau chiar nonverbal. Comportamentele sociale sunt caracteristice majorităţii indivizilor demonstrând astfel impactul extrem de redus al personalităţii sau. impactul contextului nu poate fi considerat la fel ca şi în cazul psihologie sociale. În plan uman comportamentul antisocial este considerat de către doctrina juridica.

p113. infracţiunea determină reacţia socială organizată contra infracţiunii care se realizează prin politica penală şi procesul penal. Art. 17 C. cu consecinţe grave pentru relaţiile socio-umane. are un caracter ilegal şi periculos pentru societate deoarece vatămă interesele legitime ale cetăţenilor şi ordinea de drept existentă. Mitrache. deoarece reprezintă un pericol social ridicat prin lezarea valorilor sociale. Preliminarii Săvârşirea unei infracţiuni impune răspunderea penală şi adoptarea pedepsei faţă de persoana fizică vinovată care are capacitatea răspunderii penale. op. În plan social. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 1.. comercial) 5.2. I) Noţiune Potrivit disp. În plan moral. infracţiunea semnalează existenţa unor comportamente ce pun în pericol valorile societăţii (ameninţă existenţa acestora) sau le lezează. de celelalte forme ale ilicitului (civil. săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. pen. C. Dacă valorile unei societăţi sunt atacate se pune în pericol însăşi existenţa acelei societăţi. pentru considerarea ca infracţiuni a tuturor faptelor vătămătoare din toate sectoarele de activitate umană. cit.. 5 6 C. infracţiunea este fapta care prezintă pericol social.1. disciplinar.. p 69 Idem 9 . Infracţiunea reprezintă singurul temei juridic la răspunderii penale şi implicit al aplicării pedepsei.2. op. Bulai. de bază. contravenţional. Reacţia normală a oricărei societăţi este să se apere de o astfel de disociere interzicând acele acţiuni care pun în pericol sau aduc un prejudiciu valorilor sociale fundamentale. fiscal. administrativ. 1. Fapta care a fost săvârşită cu vinovăţie. cit. dacă este prevăzută în legea penală ca infracţiune. Examinarea elementelor care definesc conceptul de infracţiune structurează şi califică acţiunileomisiunile săvârşite în infracţiuni sau în fapte de altă natură care nu justifică prevederea în legea penală şi nu atrag răspunderea şi aplicarea pedepselor de natură penală6. În acest mod s-a delimitat ilicitul penal.În plan social. În acelaşi timp infractorul nesocoteşte nişte norme de conduită pe care marea majoritate a cetăţenilor le respectă. Definiţia adoptată de Codul penal prin care se indică trăsăturile esenţiale ale infracţiunii are valoarea unei norme juridice obligatorii. infracţiunea nu înseamnă numai un atac la adresa normelor şi valorilor unei societăţi dar şi un comportament imoral faţă de ceilalţi : infractorul îşi permite să comită fapte care lezează interesele şi drepturile altor persoane.

op.17 alin 1 C. aceasta nu va fi calificată ca fiind infracţiune. Dacă fapta umană nu va fi descoperită în existenţa sa reală. cit. Fenomenele naturii. 105.II) Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii Prin art. fapta implicând răspunderea penală doar în cazul când se regăseşte fizic în realitatea obiectivă sau în conduita exterioară a individului. este fapta care prezintă pericol social. influenţând raporturile şi relaţiile socio-umane. ca hotărâre luată asupra săvârşirii unei fapte nu va constitui o trăsătură a infracţiunii dacă nu s-a “exteriorizat” în afara gândirii individuale într-un act pregătitor sau intr-o acţiune de punere a ei în aplicare. pen. Bulai. prin care încalcă legea penală).115 .... caracteristice gândirii individuale care nu se materializează în realitatea obiectivă.. Legea nu consideră sentimentele umane ca fiind fapte de natură penală dacă nu se regăsesc într-o acţiune perceptibilă în realitatea obiectivă (“Cogiationis poena patitur” – Nimeni nu poate suferi o pedeapsă pentru gândurile lui )7. săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. manifestările. întrucât nu sunt percepute de simţurile umane şi nu produc urmări concrete în raporturile şi relaţiile socio-umane. fiind percepută de simţurile umane. ca normă teoretică. Reacţiile animalelor pot 7 8 Idem 10 Ulpian. a) Fapta care prezintă pericol social Faptele umane sunt prin natura lor materiale în sensul că existenţa acestora poate să fie identificată în realitatea obiectivă. deşi sunt percepute direct prin organele senzoriale umane. Urmările faptei săvârşite trebuie să fie conştientizate de făptuitor pentru a-i fi imputabile şi pentru a fi obligat să accepte pedeapsa penală. Legea penală evaluează ca fapte ce constituie elementele infracţiunii doar actele. Fapta. fiind excluse din categoria faptelor penale fenomenele naturale sau reacţiile animalelor (doar pentru cazurile când omul nu se foloseşte de acestea pentru realizarea acţiunilor-omisiunilor sale8. p. Deliberarea. procesele şi stările umane care pot să fie percepute de simţurile umane. nu reprezintă fapte în înţelesul legii penale deoarece nu sunt rezultatul acţiunilor-omisiunilor umane. Dongoroz şi colab. V. provocarea unor incendii catastrofale) atunci răspunderea penală şi aplicarea pedepsei penale vor interveni deoarece s-a folosit de efectele devastatoare ale forţelor naturii pentru a produce pericolul social urmărit. C. Nu constituie fapte penale acele procese psihice interne. Dacă omul acţionează în sensul producerii unor dezastre naturale (ruperea digurilor care străjuiesc barajele. infracţiunea. acţiunile-inacţiunile (omisiunile) activităţile. cit. op. indiferent de valoarea consecinţelor sale. ca rezultat al unei deliberări va trebui să aparţină omului. p.

a unei fapte pedepsite de lege).. independenţei. Mitrache. un efect periculos ca rezultat direct sau indirect al unei cauze.. dresarea pentru activităţi producătoare de vătămări sau pagube). Bulai. I. ca trăsătură esenţială a infracţiunii se prezumă din necesitatea săvârşirii9 acesteia cu vinovăţie (stare specifică fiinţei umane.64 . o urmare. ca relaţii sociale10. o modificare perceptibilă în mod socialmente neconvenabil a realităţii obiective (în raporturile şi relaţiile socio-umane). Acţiunea-omisiunea exercitată de individ pentru a deveni infracţiune va trebui să existe numai datorită voinţei făptuitorului. uniunii şi indivizibilităţii statului român.)11. decât în măsura în care acesta este arătat ca bun sau rău de către intelect ("voluntas nostra non determinetur ad aliquid vel persequendum vel fugiendum. p. cit.. op. vol. cit. Caracterul de faptă umană. în calităţi niciodată (natura umană a fiinţei) 10 Idem 11 C. persoanei. acceptată. b) Fapta săvârşită cu vinovăţie O altă trăsătură esenţială a infracţiunii este cea privind săvârşirea faptei cu vinovăţie. Bulai. p. op. 1C. iar nu penală. op. pen. 9 I. nisi quantenus ei ab intellectu exibetur tanqum bonum et malum"). 106 .. Tănăsescu. contravenţională. iar nu ca rezultat al intervenţiei unui fenomen natural sau a impunerii voinţei unei alte persoane.. partea generală. C. cit. p. Legea penală califică doar faptele care produc un rezultat periculos pentru societate. 115 12 V. eventuala producere a acestora va genera o răspundere de natură civilă. op. În vicii suntem întotdeauna egali (natura animalică). Dacă nu se poate face dovada intervenţiei omului pentru producerea unor consecinţe vătămătoare de către animale. Voinţa noastră nu este determinată să urmeze sau să se ferească de ceva. deoarece dreptul reglementează relaţiile dintre oameni. 72 11 . p.să producă unele consecinţe în realitatea obiectivă însă. Pentru a fi infracţiune fapta va trebui să fie săvârşită cu vinovăţie. Editura INS. vor fi considerate că reprezintă fapte penale doar în cazurile când animalele au fost folosite de om pentru a produce unele consecinţe juridice (asmuţirea asupra unei persoane. respectiv să fie conştientizată (gândită. cit. p. uşurinţa sau neglijenţa intervenite deşi putea şi trebuia să prevadă rezultatul periculos) precum si conştiinţa realizării acţiunii. drepturilor şi libertăţile acesteia precum şi proprietăţii şi întregii ordini de drept (art. Drept penal. 117. 1995. amplificat sau redus de unele condiţii specifice. constând în săvârşirea unei greşeli. Fapta devine periculoasă pentru societate doar în măsura în care aduce atingere suveranităţii. Vinovăţia infractorului implivă voinţa acţiunii-omisiunii (intenţia de a produce12 rezultatul urmărit. însuşită. Dongoroz şi colab. prevăzută a se produce) de către autorul acesteia. C.

Incriminarea prin legea penală înseamnă descrierea conţinutului faptei şi stabilirea pedepsei corespunzătoare pericolului social produs prin acţiunea-omisiunea săvârşită în detrimentul relaţiilor şi raporturilor socio-umane. art. p. iar în cazul producerii acestora aplicarea pedepsei să constituie o măsură cunoscută şi acceptată de infractor.) 14.. 13 Prezenţa inhibiţiei constituie factorul fiziologic care suprimă conceperea infracţiunii iar absenţa inhibiţiei oferă posibilitatea afirmării nestingherite a factorilor intelectiv şi volitiv. Fapta prevăzută de legea penală Fapta umană. ca factor intelectiv. cit. să fie incriminată de o normă penală. Prevederea faptei ca infracţiune în legea penală demonstrează că societatea prin mijloacele specifice oferite de pedepsirea infractorilor este răspunzătoare pentru modul de organizare a politicii de apărare socială şi de asigurare a respectării atributelor fundamentale socio-umane. de a determina influenţa acţiunii-omisiunii asupra raporturilor socio-umane. desfăşurarea activităţii umane să se realizeze în condiţii de evitare conştientă a producerii urmărilor periculoase. însă fapta definită printr-un concept (a fura). va trebui să se regăsească în scopul urmărit prin producerea acţiunii-omisiunii. ca factor volitiv. Prevederea în legea penală a faptei considerată a prezenta pericolul social grav al unei infracţiuni este justificată de necesitatea cunoaşterii acesteia astfel încât. prin descrierea conţinutului simplu (abuzul funcţionarului) sau prin relevarea conţinutului complex (tâlhăria) va trebui să se regăsească incriminată într-o dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete (conf. 14 V. pentru a fi calificată ca infracţiune va trebui să fie prevăzută de legea penală. pen. Conştiinţa realizării faptei. 141 C.Conştiinţa săvârşirii infracţiunii este formată din posibilitatea infractorului de a gândi modul de realizare a faptei. iar voinţa realizării faptei. urmând realizarea responsabilităţii penale pentru fiecare infractor cu scopul prevenirii procedurii infracţiunilor. Dongoroz şi colab. 12 . ca manifestare exterioară de voinţă. Legea penală nu explică întotdeauna conţinutul faptei considerată infracţiune. Un element important de natură să competeze conţinutul conceptului de vinovăţie este şi factorul fiziologic al inhibiţiei care suprimă sau încetineşte desfăşurarea factorilor intelectiv (conştiinţa) şi volitiv (voinţa) în realizarea acţiunii-omisiunii infracţionale. pe baza acceptării producerii unui efect socialmente neconvenabil.. Fapta penală va fi doar acţiunea-omisiunea voită şi conştientizată de făptuitor căruia i se va imputa vinovăţia în producerea acesteia13. 107. însă urmărit a se produce în realitatea obiectivă. Nimeni nu ar putea nega legea decât dacă ar fi lipsit de raţiune ( "nisi sit rationis expers potest negare legem"). op. va trebui să se regăsească în desfăşurarea acţiunii-omisiunii concepute.

Prevederea faptei în legea penală nu determină în mod absolut şi calitatea de infracţiune a acesteia decât dacă fapta întruneşte şi celelalte două trăsături esenţiale : prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie. ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Prin prevedera faptei. înseamnă atribuirea caracterului penal al faptei abstracte (generice) pe toată perioada de timp cât legea penală se află în vigoare. ca infracţiune. în primul rând de prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune. în mod nemijlocit. pen. c) legea penală Lipsa prevederii faptei în legea penală. Prevederea faptei de către legea penală. la care se vor adăuga şi celelalte două trăsături : săvârşirea cu vinovăţie şi pericolul social al faptei. Condamnările pentru faptele săvârşite în perioada anterioară apariţiei legii de abrogare nu se mai execută. Dezincriminarea faptei se realizează. Lipsa prevederii faptei în legea penală se realizează în trei variante : dezincriminarea faptei. 13 Lipsa prevederii faptei în .12 C. tratament care se diferenţiază în mod substanţial de celelalte forme ale ilicitului juridic (contravenţional. iar urmările acesteia sunt considerate socialmente periculoase.. administrativ. săvârşirea unei fapte din categoria celor dezincriminate nu mai justifică reţinerea acesteia ca infracţiune. în lege. Dacă legea penală veche a fost abrogată. pedepsele şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestora. ca infracţiune. lipsa dublei incriminări şi neprevederea faptei în legea penală. care atrage aplicarea pedepsei este condiţionată.Incriminarea abstractă (generică) a unei fapte ca infracţiune condiţionează tratamentul juridic penal al acesteia. 2 C. de către legiuitor a pierderii gradului de pericol social abstract (generic) necesar pentru ca fapta să fie considerată infracţiune. iar efectele condamnării încetează în condiţiile prevăzute de art. înlăturarea caracterului penal şi înlocuirea cu o răspundere juridică de altă natură. stabilit prin art. prin abrogarea legii vechi (anularea. Răspunderea penală. suprimarea legii) şi are ca efect imediat scoaterea din vigoare a legii vechi. scoaterea aceteia din sfera ilicitului penal. în ce condiţii. în sensul că doar prin legea penală se prevăd faptele care reprezintă infracţiuni. determină înlăturarea caracterului penal al faptei şi exclude posibilitatea verificării existenţei celorlalte două trăsături ale infracţiunii. civil). este impusă de principiul legalităţii incriminării acţiunii-omisiunii. Necesitatea prevederii faptei ca infracţiune. Dezincriminarea faptei reprezintă modalitatea directă de constatare. aceasta va fi incriminată în sensul că va fi introdusă în sfera ilicitului penal care atrage răspunderea şi aplicarea pedepsei penale. pen.

. a C. etc. Din acest punct de vedere – care oferă prima trăsătură distinctivă a infracţiunii din sfera mai largă (gen proxim) a celorlalte fapte umane – periculozitatea socială reprezintă cea mai importantă însuşire specifică a infracţiunii. lezând sau punând în pericol ansamblul de valori spirituale. ca un act de conduită exterioară a omului (elementul material). măsura şi calitatea participării. periculozitatea socială fiind aceea care atribuie faptei penale caracterul nociv.. fapta umană pe care o marchează dobândeşte aptitudinea de a tulbura viaţa socială. ca principală trăsătură distinctivă a infracţiunii. cit. potrivit concepţiei realiste. principala premisă material-obiectivă a însăşi incriminării. nu va mai fi sancţionată chiar dacă a produs un oarecare prejudiciu. pen. exclude răspunderea penală a făptuitorului deoarece fapta concretă nu este reglementată de lege în mod abstract (generic) şi nu-şi găseşte corespondent în conţinutul şi sfera faptelor penale. Prevederea unei fapte ca infracţiune atât de legea română cât şi de legea ţării unde a fost săvârşită va determina aplicarea legii penale române. recunoaşterea poziţiei sale de însuşire distinctivă esenţială a infracţiunii este nu numai firească. Lipsa dublei incriminări (când fapta nu este considerată infracţiune în legea penală a ţării străine) este asimilată lipsei prevederii faptei în legea penală şi are ca efect direct neaplicarea legii penale române pentru faptele reglementate în art. În literatura juridică. Fapta devine astfel un simplu act de executare fără conţinut penal. disfuncţional şi intolerabil. juridice şi materiale. fapta săvârşită sub imperiul legii vechi. constituind în realitate. prezentând pericol social (deci. 6 alin. este dată de împrejurarea că numai datorită existenţei şi intervenţiei ei negative. în condiţiile impuse de art. Pericolul social Din definiţia legală a noţiunii de infracţiune rezultă că. infracţiunea se înfăţişează ca o faptă. Astlel.2. 6 C. Neprevederea faptei ca infracţiune. morale. noţiunea de pericol social este conturată în modalităţi şi formulări diverse. în legea penală nouă. dacă nu mai este prevăzută în legea nouă ca infracţiune..2. indiferent de modul. Stefani şi G. pen. Levasseur15 apreciază că. dar şi necesară. periculozitatea 15 Op. dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie (condiţia dublei incriminări). care o constituie şi-i asigură o normală desfăşurare. 1 lit. cu semnificaţie socială). Importanţa periculozităţii sociale.Înlăturarea caracterului penal al faptei are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru toţi participanţii la săvârşirea acesteia. 13 14 . P. în sensul aplicării pedepsei penale. în primul rând. În aceste condiţii. 1. În acest sens.

Necesitatea cunoaşterii şi stabilirii pericolului social care rezultă dintr-o acţiune-inacţiune este justificată de responsabilitatea asumată de legiuitor în activitatea de incriminare doar a unora dintre faptele umane periculoase precum şi în activitatea de individualizare legală (prin stabilirea limitelor speciale şi generale pentru fiecare categorie de infracţiuni). În materialitatea sa.. valori pe care legea penală le apără sub sancţiunea pedepsei. Norma impusă prin art. precum şi forma şi măsura de pedepsire a infractorilor cu scopul de a păstra valorile sociale fundamentale prin forţa legii şi posibilitatea aplicării pedepsei penale. 18 C. Privind caracterizarea acţiunilor – inacţiunilor este o normă imperativă deoarece prin regula de drept stabilită se indică elementele componente ale pericolului social al faptei. Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale. întrucât pot surveni împrejurări care înlătură unul dintre elementele componente ale pericolului social (leziunile produse de operaţii chirurgicale consimţite). independenţei şi unităţii statului. chiar dacă prezintă un pericol social concret. G. Legea penală stabileşte o anumită tipologie pentru faptele considerate infracţiuni. cit. Comportamentul uman va trebui să fie susceptibil de receptare deoarece “nimeni nu poate suferi o pedeapsă pentru gândurile lui” – (cogitationis poena nemo patitur) însă doar legea stabileşte elementele faptelor care prezintă pericol social. Pentru a constitui infracţiune o faptă trebuie să aibă şi însuşirea de a fi periculoasă pentru societate.socială are semnificaţia de faptă contrară ordinii sociale. prin aptitudinea sa de a tulbura această ordine (“tulbură sau riscă să tulbure ordinea socială”). cu accentuări sau scăderi care determină amplificarea sau neglijarea clasificării unora 16 Op. situaţie ce va determina ca împotriva autorului acesteia să se adopte mijloacele coercitive prevăzute de legea penală. Va fi considerată ca prezentând un pericol social fapta care aduce atingere statului de drept. pen. există doar în cazurile în care fapta săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală prezintă pericol social. Bettiol16 se referă la aptitudinea oricărei infracţiuni de “a compromite condiţiile de existenţă. Fapta comisă nu reprezintă întotdeauna infracţiune. suveranităţii. Conduita penală individuală se află într-o continuă modificare. astfel încât doar anumite fapte umane să fie considerate infracţiuni (“nullum crimen sine actione – nici o incriminare în afara acţiunii” ). 171 15 . p. persoanei şi drepturilor acestora. precum şi întregii ordinii de drept. adică de a aduce atingere vreuneia din valorile sociale fundamentale. relaţiilor sociale privitoare la proprietate. fapta penală va trebui să fie evaluată diferenţial atât sub aspect natural cât şi sub aspect psihic pentru a se reţine gradul concret (efectiv) al pericolului social creat şi a se aprecia forma şi întinderea pedepsei care se va aplica. de conservare şi de dezvoltare a societăţii”.

analizate atât în mod abstract cât şi în mod concret de legea penală cât şi de legile speciale. 18 C. vătămarea valorilor sociale fundamentale şi incriminarea legală a pericolului social. Esenţa pericolului social constă în limitarea acţiunilor-inacţiunilor care produc efecte socialmente neconvenabile ( “ad imposibilia nemo tenetur” – nimeni nu e obligat la imposibil). Acţiunea şi efectul prejudiciabil vor constitui elemente de stabilire a minimului şi maximului pedepsei penale pentru acţiunea tipică. cit. justificându-se modificarea legii. a formelor agravante sau atenuante.. sunt valabile pentru întreaga categorie de fapte umane ilicite. op. Elementele pericolului social al faptei Legea penală califică noţiunea de faptă penală ca fiind un act material. pen.1. totuşi. obiectiv (fizic) prin care se exprimă conduita individuală (acţiunea-inacţiunea). abrogarea unora dintre norme. 108. iar judecătorul constată intervenţia pericolului social concret în desfăşurarea acţiunii-inacţiunii pe care o va califica infracţiune după natura şi gravitatea pericolului social produs. în esenţa sa (ca specific uman). pen.. a actelor preparatorii. op. Bulai.105 16 .. înlocuirea răspunderii penale. C. s-au instituţionalizat elementele conceptului de pericol social : acţiunea (comisiunea) penală. pentru anumite categorii de fapte este considerat a fi neschimbat (omorul. în mod natural. stabilite prin art.dintre acţiuni-inacţiuni ca fiind periculoase.. schimbarea limitelor pedepselor. cit. furtul).. Chiar dacă. inacţiunea (omisiunea) penală. faptele care prezintă un pericol social în înţelesul legii penale. Elementele faptei care prezintă pericol social.2. Legiuitorul selecţionează în mod abstract. 17 V.2. Exclusivitatea postulării acestor elemente ca trăsături esenţiale pentru orice infracţiune derivă din necesitatea stabilizării normativităţii pericolului social. pericolul social nu este contestat (fiind raportat la relaţiile individului cu viaţa socială). pentru a fi reţinute ca infracţiuni. urmând ca în cazul concret instanţa de judecată să verifice dacă nu există motive legale de înlăturare a caracterului de pericol social al faptei (deşi acţiunea-inacţiunea a produs un rezultat socialmente nefavorabil) şi implicit caracterul penal al faptei17. vor trebui să fie săvârşite cu vinovăţie şi să fie prevăzute de legea penală. Prin art. Modul şi mijloacele de desăvârşire a faptei vor fi analizate în cazul concret astfel încât pedeapsa să fie proporţională cu gradul pericolului social produs. conduita individuală urmând să se desfăşoare cu necesitate în afara faptelor periculoase. Dorongoz şi colab. 18 C. Atât faptele comisive cât şi cele omisive. p. 1. a tentativei. în varianta faptei consumate. p.

vor fi raportate la acţiunea tip care determină. efortul psiho-fizic practicat privind o apreciere socială negativă.nis). a constrângerii fizice şi morale. Chiar dacă “acţiunea” penală se referă la un bun de natura materială. efectul licit al acesteia este definit de încălcarea valorii sociale a bunului (sustragerea unui bun care nu va fi distrus. amplifică sau diminuează “un proces cauzal”18 în urma căruia se produc efecte concrete în mediul socio-individual. comite. Acţiunea unică sau acţiunile multiple. condamnabilă. a stării de necesitate. op. scriptura. falsificarea materială a unui act). Acţiunea penală nu se confundă cu infracţiunile de acţiune (comisive) care se realizează prin comiterea a ceea ce legea interzice (a ucide) cât şi prin 18 19 Idem.a) Acţiunea (comisiunea) penală “Acţiunea” (actio.. minoritaţii şi erorii de fapt). direct în mediul social. printr-un act scris. Norma penală incriminatoare care protejează relaţia socială determină condiţiile şi forma tipică de realizare concretă a acţiunii penale pentru a o deosebi de celelalte acţiuni umane nepersecutate penal. în înţelesul legii penale. culpabil şi incitativ moral va trebui să fie imputabilă unei persoane pentru rezultatul său exterior. contrafacerea unui înscris: a falsifica)19. comisiunea penală este reprezentată de comportarea individului care face. realizează. măsluirea. p. . Acţiunea penală presupune exercitarea unui effort psiho-fizic care va determina un efect întotdeauna contrar dreptului. ca mijloc juridic de apărare a drepturilor subiective care constă în petiţia introdusă la organele judiciare.. a iresponsabilităţii. Acţiunea penală ca un act dolosiv. Acţiunea penală trebuie să se regăsească într-o manifestare comportamentală socialmente neconvenabilă (acte fizice: a lovi. 108. Dorongoz şi colab. cit. a cazului fortuit. neavând nici un element convenabil social care să excludă caracterul său prejudiciabil social (excepţie făcând doar înlăturarea prin lege a caracterului penal al faptei pentru intervenţia legitimei apărări. amplifică sau reduce un proces cauzal validând un anumit efect. Acţiunea “actul (care constuie elementul material al infracţiunii) se poate face prin cuvinte. factis). moralului şi licitului. o conduită activă cu specific uman a cărei aplicaţie exclude licitul având ca final efectul antisocial. a relaţiei sociale care protejează valoarea socială încălcată. proliferarea unor expresii: a insulta. determină. 17 V. Acţiunea penală presupune facerea unor acte dolosive şi culpabile. . sau prin fapte” (actus fieri potest verbis. Conceptul de acţiune penală în sensul practicării unei activităţi nu se confundă cu termenul de acţiune penală.

lucru lipsă. (mărturia mincinoasă produsă prin omiterea unor împrejurări esenţiale pentru stabilirea adevărului). p. De regulă. pen.115. cit. 108. Op. Bulai. 174. 109. Omisiunea (inacţiunea) are semnificaţie juridică “ratio particularis” doar prin raportarea la norma de drept penal care. Inacţiunea (omisiunea) penală înseamnă opunerea faţă de acţiunea (comisiunea) penală. nu amplifică. Inacţiunea (omisiunea) nu se reduce doar la “nihil facere” – (a nu face nimic) şi nu se confundă cu infracţiunile de inacţiune (omisiune). “Actio non est prior passiv” – acţiunea nu are prioritate asupra inacţiunii. neglijare. 22 Termenul de omisiune înseamnă faptul de a trece cu vederea. precum în situaţia omisiunii de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prev. omite să facă ceea ce legea impune printr-o normă. în a nu face nimic... 20 Termenul de “comisiune” derivă din verbul “a comite. op. în sensul că nu determină apariţia unui efect direct. Ori daca “acţiunea” (comisiunea) penală înseamnă a face ceea ce este interzis. Dorongoz şi colab. 21 V. 23 V. Acest tip de infracţiuni se poate realiza şi prin acţiuni (comisiuni) care ascund inacţiunea (omisiunea). 175 C. Inacţiunea penală este evidenţiată doar prin raportarea la obligaţia prevăzută a se împlini de o normă legală. dovedeşte pasivitatea infractorului. Dimpotrivă. nu stagnează şi nu reduce efectul însă nici nu înlătură intervenţia altor factori declanşatori. cit. penală constă în lipsa oricărei acţiuni în a nu face nici un fel de activitate. în art. favorabili sau amplificatori ai efectului care ar fi putut sa fie “anihilaţi” printr-o comportare dinamică. 18 .. etc. Dongoroz şi colab. prin lege impunându-se un anumit comportament uman.inacţiune (omisiune). de nevoia sau de trebuinţa umană 21. prin incriminarea inacţiunilor (omisiunilor) şi considerarea acestora ca elemente ale pericolului social se impune prin lege o anumită exigenţă comportamentală care să realizeze o anumită “solidaritate” umană. în nerealizarea unui act sau în întârzierea în realizarea la timp a unui act. Comportamentul inactiv (omisiv).. urmată de efectuarea unui denunţ ce prezintă date false23. pozitivă. p.20 b) Inacţiunea (omisiunea) penală Inacţiunea (omisiunea – “passio”). deşi impune să se îndeplinească o acţiune pentru a se îndepărta vătămarea socială. pasiv (“intellectus passivus”). p. cit. C. legea penală se bazează pe “acţiuni (comisiuni) pozitive” care produc un efect de lezare a drepturilor şi beneficiilor altor persoane. op. a săvârşi” o faptă rea. nu generează prin simpla sa relevanţă “procesul cauzal”.. fapta socialmente periculoasă realizându-se tocmai prin neprotejarea intereselor sociale de către infractor. eficientă. inacţiunea (omisiunea) penală înseamnă a nu face ceea ce este permis (non facere quod debetur). Infracţiunile de inacţiune (omisiune) 22 se realizează în situaţiile când autorul nu face.

astfel : prezintă pericol social orice acţiuneinacţiune prin care se aduce atingere intereselor României. identificabilă în mod obiectiv prin manifestarea conduitei individuale (tipică sau diversificată). cit. în plan patrimonial (furtul unul bun). pen. op. op. efectul are următoarele caractere : Caracterul material al efectului (natura materială) se identifică în plan fizic (prin acţiuneinacţiune: se distruge un bun). cit.). pen. persoanei.. pentru care este necesară aplicarea unei pedepse. stabilizând elementele subiective ale unei conduite tipice de omisiune (inacţiune). ca rezultat al unei anumite cauze. pen.. pornind de la efectul tipic (caracteristic infracţiunii simple) şi până la efectul agravat (caracteristic infracţiunii calificate). economic ocrotit de legea penală şi de raportarea la interesele individuale. 1 C. Caracterul social (natura socială) al efectului se identifică în atingerea adusă valoriloe sociale fundamentale arătate în art. cit. 18 C. constând în vătămarea valorilor sociale fundamentale. 171 26 F. c) Efectele juridice Ca element al pericolului social al faptei. efectul va fi prevăzut în legea penală după ierarhizarea valorilor sociale vătămate. p. etic.. 19 . în plan psihologic (provocarea unei stări de nelinişte). deoarece în mod direct se vatămă valorile fundamentale arătate în art. efectul pericolului social se identifică atât sub o formă simplă (efect simplu) cât şi sub o formă diversificată (efct multiplu). p. moral. Sub aspectul formei de manifestare a efectului pericolului social se pot identifica forma directă (după epuizarea acţiunii-inacţiunii apare efectul) sau forma indirectă (constând în starea de reprobare şi nevoia de combatere a intervenţiei vătămării) 26.. juridic. în plan fiziologic (producerea unor leziuni corporale). unităţii şi indivizibilităţii statului. proprietăţii precum şi întregii ordini de drept (art. 1 C. F. De asemenea. Vătămând valorile sociale fundamentale.. Dobrinoiu şi colab.Capacitatea individuală de a desfăşura o inacţiune (omisiune) depinde de gradul de înţelegere a mobilului social. ideologic. Mantovani. Caracterul social al efectului pericolului rezultă din raporturile interindividuale în societate şi din raporturile indivizilor cu societatea în sensul că prin acţiunile-omisiunile socialmente periculoase se defineşte 24 25 V. efectul este rezultatul acţiunii (comisiunii) sau al inacţiunii (omisiunii) penale 24. drepturilor şi libertăţşilor aceteia. 93. 171. op. fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta. Fiind generat de o cauzalitate exterioară (unică sau dispusă întro succesiune cronologică)25. suveranităţii. independenţei. Mantovani. p.

cit. p. Întrucât efectul pericolului social este vătămător pentru interesele sociale proteguite prin legea penală şi asigurate prin conduita generală pozitivă. p. cit. detvăluie modul. 1. Oancea. politic. 116. religios. op.. I.caracterul pericolului: social. restul faptelor „dăunătoare” neavând relevanţă juridică de natură penală.. 99. furt) prin reţinerea unor elemente constitutive specifice care diferă de conţinutul altor infracţiuni. prin art.. în sensul că limitele minime ale pedepsei sunt 27 C. care stabilizează structura social-politică.economic. 17 C. s-au stabilit elementele componente ale instituţiei juridice a pericolului social. care va califica infracţiunile tip (omor. Legea penală stabileşte doă forme de pericol social: generic (abstract) şi specific(concret) a) Pericolul social generic (abstract) se regăseşte în tipul.2. Scopul indicării prin norma juridică a conţinutului social este justificat de necesitatea cunoaşterii unor limite ale acţiunilor-omisiunilor umane în sensul sancţionării doar a faptelor care aduc atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală. Tănăsescu. (printre care figurează şi pericolul social). op.2. Mitrache. Efectul pericolului social va fi determinat de natura acţiunii-inacţiunii. p. de gradul de vătămare a relaţiilor sociale. în cazul unei infracţiuni concrete se va determina sancţiunea penală prin raportarea la gradul şi limitele vătămării relaţiilor sociale. cit. I. op. forma şi gradul vătămării ordinii de drept. p. pen. 71. Gradul ridicat sau scăzut al pericolului social va califica infracţiunile şi va impune o gradare a pedepselor în limite care justifică folosirea constrângerii penale în mod eficient. forma şi condiţiile acţiuniloromisiunilor considerate de legiuitor a infracţiunii deoarece. Legea penală stabileşte un tip de pericol social generic. d) Incriminarea Întrucât prin art. cit. iar ca element al pericolului social al faptei. prin săvârşirea acestora se lezează în mod grav valorile sociale fundamentale. distrugere. C. 18 C. pen. Bulai. 20 . Pericolul social evidenţiază criteriile generale de aplicare a pedepsei în funcţie de gravitatea lezării valorilor sociale27. op. 65. s-au stabilit trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.2.. Caracterul juridic (natura juridică) al efectului se identifică în sancţionarea acţiuniiinacţiunii care a produs vătămări sociale fundamentale prin aplicarea unei pedepse. Felurile pericolului social Pericolul social al acţiunii-omisiunii penale rezultă din lezarea valorilor sociale fundamentale apărate de legea penală.

a mijloacelor adoptate. Instanţele judiciare apreciază fapta concretă.3. stăruinţa depusă pentru înlăturarea rezultatului. alcătuită din fenomenele şi procesele psihice care preced. cu exprimare perceptibilă sub aspect material-fizic. obiectivă. 1. limitele pedepselor şi cu toate că aceasta este prevăzută de legea penală vor aprecia dacă fapta prezintă acel grad de pericol social care să o califice ca fiind infracţiune.2. Infracţiunea – ca act de conduită umană – comportă nu numai o latură exterioară. b) Pericolul social specific (concret) se regăseşte în măsura juridică adoptată de instanţa judiciară constând în înlăturarea sau înlocuirea răspunderii penale (întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni) sau în condamnarea infractorului (deoarece fapta prezintă un pericol social ridicat. Latura obiectivă este reprezentată de comportamentul observabil al infractorului (acţiunea sau inacţiunea interzisă de legea penală) şi consecinţele acţiuni sale. Însă infracţiunea are şi o componentă internă. a scopului şi mobilului urmărit precum şi a circumstanţelor personale şi a conduitei infractorului28. din cauza condiţiilor specifice de producere. 21 . subiectivă. prin urmare. pun în mişcare şi însoţesc comportamentul antisocial. atitudinea infractorului înainte şi după săvârşirea faptei. şi gradul mai ridicat sau mai scăzut al pericolului social generic (abstract). În acest sens. Concluzia privind lipsa pericolului social concret al acţiunii-omisiunii judecate va determina adoptarea măsurii de aplicare a unei sancţiuni administrative făptuitorului (în faza judecăţii). ci mai este necesar ca fapta respectivă să exprime starea de antisociabilitate specifică persoanei. o latură subiectivă alcătuită din fenomenele şi procesele psihice care preced. să-i fie imputabilă sub 28 Idem. fiind necesară aplicarea pedepsei penale ca măsură de constrângere şi de reeducare a infractorului). astfel că prin modificarea limitelor pedepsei se reconsideră. condiţiile şi forma de săvârşire. în cadrul aceluiaşi tip de infracţiuni (furt) se va constata faptul că pericolul social concret diferă de la o faptă concretă la alta. de legiuitor. pun în mişcare şi însoţesc actul de conduită antisocial. Vinovăţia În termeni legali infracţiunea are două laturi: o latură obiectivă şi o latură subiectivă. dar şi cu o latură interioară. Corelaţia dintre gradul pericolului social şi limitele pedepsei există din momentul reţinerii ca infracţiune a unei fapte. imprimându-i orientarea antisocială.prevăzute în legea penală. suficientă numai săvârşirea unei fapte care să lezeze sau să pună în pericol valorile ocrotite de legea penală. Pentru existenţa infracţiunii nu este.

Din acest punct de vedere. Din acest punct de vedere. fundamentală ar fi acţiunea agentului. orice infracţiune. Etapele vinovăţiei individuale au o importanţă practică. trebuie reperată atât ca semnificaţie. posibilitatea săvârşirii unei infracţiuni penale numai în temeiul unei fapte materiale fiind exclusă în dreptul modern. teoretice. în funcţionalitatea ei concretă deoarece indică gradul de raţionalitate.aspectul implicării unei atitudini psihice. Amploarea şi importanţa vinovăţiei stabileşte semnificaţiile evaluative ale actelor individuale indicând şi sensul de acceptabilitate şi validitate ale acestora 29. conceptul de vinovăţie este reprezentat de săvârşirea unei fapte pedepsită de lege. Infracţiunea. atât sub aspectul laturii formale. 116. În spiritul acestei cerinţe. Bucureşti. afectivitate sau constrângere în realizarea actului individual. trăsătură obligatorie pentru existenţa oricărei infracţiuni. literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în a considera atât inadmisibilitatea întemeierii răspunderii penale numai pe o stare de imputabilitate subiectivă 29 Etimologic. pasibilă de o pedeapsa (DEX. conţine în mod necesar un element moral chiar dacă acesta nu ar fi reprezentat decât printr-o simplă greşeală. Editura Univers enciclopedic. tradiţionala controversă dintre concepţia obiectivă a infracţiunii – potrivit căreia elementul fundamental al incriminării consistă într-o atingere a interesului protejat – şi concepţia subiectivă – potrivit căreia. deci. adică a unei componente subiective care să implice personalitatea antisocială a făptuitorului. trebuie întotdeauna să reflecte o stare de conştiinţă a făptuitorului care să implice o atitudine psihico-morală de sfidare sau nesocotire a valorilor ocrotite de legea penală. p. nu trebuie în nici un caz interpretată în sensul miniimalizării rolului vinovăţiei atât în constituirea infracţiunii. aceasta neputându-şi realiza conţinutul constitutiv nici în plan exclusiv moral (fără o componentă materială) şi nici în plan exclusiv material (fără o componentă psihico-morală). prevăzută de legea penală şi care este săvârşită cu vinovăţie. cât şi sub aspectul laturii sale obiective – îşi justifică existenţa în măsura în care crează cadrul adecvat stabiliri trăsăturilor esenţiale . reflectând-o apoi într-un act de conduită. cât şi ca dimensiuni numai în măsura în care se regăseşte în fapta pe care a ocazionat-o. încercând să aducă atingere interesului protejat. . De aici decurg următoarele consecinţe: a) Vinovăţia – ca trăsătură a infracţiunii – indiferent de forma sub care s-ar înfăţişa (intenţie sau culpă) şi gradul ei.faptă care prezintă pericol social. 1996. cât şi a întregului sistem de reglementări privind răspunderea şi sancţiunile penale. o abatere de la datorie 22 sau de la morală. Săvârşirea faptei cu vinovăţie reprezintă cea de-a doua trăsătură esenţială a infracţiunii. c) În lipsa vinovăţiei. b) Vinovăţia – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – trebuie să se exteriorizeze în conţinutul concret al faptei prevăzute de legea penală şi. adică de natură a pune în evidenţă conştiinţa şi voinţa săvârşirii faptei ce prezintă pericol social şi asumarea urmărilor acesteia. nu este posibilă existenţa infracţiunii. oricare ar fi ea.

(sancţionân simpla intenţie. p. Cu alte cuvinte. ca trăsătură. e) În sfârşit. sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptate prin săvârşirea faptei. putea şi trebuia să şi le reprezinte în condiţiile unei atitudini normal diligente” 30. 23 . Vinovăţia penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală. d) Ori de câte ori legiuitorul va considera că datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. în dreptul penal modern sunt excluse de principiu răspunderea penală pur subiectivă (fără faptă). va pronunţa achitarea acestuia pentru lipsa vinovăţiei. cât şi răspunderea penală obiectivă (fără vinovăţie). Pentru conturarea vinovăţiei ca şi componentă psihică sau subiectivă a infracţiunii doctrina juridică consideră esenţiali şi determinanţi factorul intelectiv (înţelegerea conduitei ilicite) şi factorul volitiv (voinţa conduitei interzise). ca să se realizeze o astfel de înţelegere a contextului şi comportamentul individul nu 30 Giurgiu. cât şi inadmisibilitatea situaţiei opuse. precum şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia Factorul volitiv presupune capacitatea individului – care înţelege şi prevede conţinutul şi sensul faptei sale – de a-şi dirija în mod liber şi de a-şi stăpâni în mod deplin actele de conduită Mai aproape de limbajul psihologului ar fi să conceptualizăm factorul intelectiv ca fiind legat de o stare normală a conştiinţei în care individul înţelege deopotrivă ce se întâmplă în jurul lui şi care este comportamentul pe care îl are la fel ca şi consecinţele comportamentului său. Doctrina juridică defineşte cei doi factori în felul următor: Factorul intelectiv (sau aptitudinea de înţelegere) presupune reprezentarea deplină a conţinutului. fie că deşi nu a avut nici reprezentarea faptei şi nici a urmărilor acesteia. şi anume a posibilităţii întemeierii răspunderii penale pe săvârşirea unei fapte penale fără vinovăţie (imputabilitate obiectivă). care fie că a avut în momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea de a se exprima liber. ca o consecinţă logică. Bineînţeles. cât şi înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia. aceasta nu este totuşi imputabilă subiectiv făptuitorului – chiar dacă acesta a lucrat cu înţelegerea şi voinţa faptei – situaţiile respective vor trebuie expres şi precis prevăzute de lege. neurmată de trecerea la executare). 129-130. ori de câte ori judecătorul sesizat cu soluţionarea unei cauze penale va constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege. şi totodată – ca element constitutiv al infracţiunii. 1996. constituindu-se în cauzele legale de înlăturare a elementului moral al infracţiunii (aşazisele cauze de neimputabilitate).

Conlucrarea acestor procese şi stări psihice permite individului să aibă discernământ. Intenţia poate fi definită ca fiind o voinţă îndreptată către un anumit scop iar intenţia criminală reprezintă voinţa îndreptată către o finalitate interzisă de legea penală. Factorul volitiv se referă. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale. sub forma unor definiţii legale. Auto-reglarea este subsecventă prezenţei discernământului. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale. Intenţia indirectă există atunci când în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp nu urmăreşte în mod activ producerea acelor consecinţe deşi acceptă că acestea s-ar putea produce Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre cele două modalităţi ale intenţiei să exemplificăm. 19 alin. 1 sunt menţionate expres. potrivit scopului urmărit. b) nu prevede rezultatul faptei sale. socotind fără temei că el nu se va produce. 2. 1. Să ne imaginăm că un infractor pătrunde într-o locuinţă cu intenţia clară de a fura 24 .trebuie să prezinte probleme din punct de vedere al procesului de percepţie şi reprezentare (căile senzoriale periferice şi centrale trebuie să fie integre) şi trebuie să fie dotat cu un anume nivel de inteligenţă. Intenţia directă care este şi cea mai gravă manifestare a vinovăţiei (i se mai spune animus nocenti – voinţa de produce răul). Ea se caracterizează prin faptul că în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp urmăreşte activ şi persistent producerea acelor consecinţe 2. urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte. Intenţia ca formă a vinovăţiei poate avea două modalităţi: 1. (Art. b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte. mentale şi disponibilităţile afective în vederea trecerii la acţiune şi susţinerea acesteia. deşi trebuia şi putea să-l prevadă”. Voinţa în acest sens este capacitatea psihică prin care individul îşi mobilizează şi orientează conştient energiile fizice. C. Ambii factori sunt implicaţi şi contribuie în mod diferit la stabilirea formelor de vinovăţie penală şi a modalităţilor pe care le îmbracă aceste forme. Bineînţeles individul nu trebuie să prezinte dereglări sau destructurări psihopatologice de natură să afecteze discernământul său. în termeni psihologici la capacitatea de auto-reglare a comportamentului de care dispune individul. acceptă posibilitatea producerii lui. dar nu-l acceptă. Pen) Intenţia. formele şi modalităţile vinovăţiei penale: „ Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă 1. Formele şi modalităţile vinovăţiei În Art. 19 alin.

La fel ca şi intenţia culpa are două modalităţi de manifestare consfinţite expres de codul penal: 1. fiind împins de hoţ. Culpa cu prevedere sau uşurinţa criminală se caracterizează prin faptul că în momentul săvârşirii faptei infractorul înţelege ce face şi care pot fi consecinţele acţiunilor sale şi în acelaşi timp consideră fără temei că acestea nu se vor produce 2. Să vedem şi un exemplu de ucidere din culpă simplă. Culpa ca forma a vinovăţiei presupune o anumită atitudine de neglijenţă faţă de consecinţele acţiunilor întreprinse. C.aparate electronice. la săvârşirea unor infracţiuni. Culpa.) şi tâlhărie în forma agravantă sau cu consecinţe deosebit de grave (art. Ulterior proprietarul a decedat.) şi furt (art. În acest caz prin fapta sa comite concomitent două infracţiuni: violarea de domiciliu (art. C. Dacă este găsit infractorul este judecat pentru un concurs de infracţiuni însă de data aceasta cea de-a doua infracţiune este mai gravă: e vorba de violarea de domiciliu (art. Să ne imaginăm însă că hoţul a calculat greşit şi în momentul în care scotoceşte prin casă proprietarul locuinţei se întoarce. C. Hoţul îşi adună prada şi pleacă de la locul faptei. Deşi prevede acest lucru continuă să conducă cu viteză mizând pe faptul că este o oră târzie (invocarea unei circumstanţe) şi pe faptul că are o abilitate bună de a face faţă situaţiilor neprevăzute (invocarea unei calităţi personale). Cei doi se iau la bătaie şi la un moment dat proprietarul. 192. 211 alin 3. Drept exemplu de culpă cu prevedere ar putea servi situaţia în care un conducător auto se aventurează să circule cu viteza de 100 km/oră prin localitate ştiind că pe carosabil poate apărea oricând pe neaşteptate o persoană. Pen. Ambele infracţiuni sunt produse cu intenţie directă. pedeapsa este închisoarea de la 5 la 25 de ani). C. Pen. Culpa simplă sau greşeala este prezentă în acele situaţii în care în momentul săvârşirii faptei infractorul nu înţelege. nu întrevede care pot fi consecinţele acţiunilor sale deşi în acelaşi timp putea şi trebuia să le prevadă. Să ne imaginăm un tată ce obişnuieşte să-şi arunce copilul de şase luni în sus şi după aceea să-l prindă (activitatea care îi face plăcere micuţului). 192. 1. Pen. 208. cade lovindu-se rău la cap şi nu se mai mişcă. În cazul în care comite un accident în urmă căruia a decedat o persoană el se face vinovat de infracţiunea de ucidere din culpă în forma agravantă a acesteia (art. C.. Din gură şi i se prelinge o dâră de sânge cu o intensitate puternică. Pen). pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani). Face acest lucru frecvent fără să se gândească la faptul că ar putea să-şi scape copilul 25 . 178 alin. Pen. Cea de a doua infracţiune – tâlhăria – deosebit de gravă este o infracţiune comisă cu intenţie indirectă : infractorul nu a urmărit moartea victimei ci doar furtul unor aparate electronice dar în acelaşi timp a acceptat posibilitatea ca victima să moară de pe urma altercaţiei avute. Această neglijenţă poate duce la comportamente cu consecinţe penale.

178 alin. inclusiv moartea unui om. Dacă piatra loveşte pe unul din cei prezenţi şi se stabileşte că autorul a admis conştient eventualitatea de mai sus. Formele vinovăţiei. va fi considerat că a comis fapta cu intenţie. legea arată amănunţit diferitele forme de vinovăţie cu care se poate comite o infracţiune. nu se producea infracţiunea. dacă ea exprimă personalitatea acestuia. Tatăl va fi judecat pentru infracţiunea de ucidere din cuplă în forma simplă (art. acceptă şi această eventualitate. 1. Sunt în culpă. grav. C. Legea penală nu se mulţumeşte numai să arate că o faptă determinată constituie infracţiune dacă a fost comisă cu vinovăţie. O altă formă a vinovăţiei este culpa (greşeala). pedeapsa aplicată va fi pe măsură să-şi atingă rolul educativ. străduinţă. gândul cu care a săvârşit fapta. Culpa sau greşeala. Acela care priveşte liniştit o persoană în primejdie fără să-i dea o mână de ajutor sau nu înştiinţează autorităţile. adică omorârea victimei.: infractorul îşi propune să arunce o piatră în direcţia unei ţinte. Numai în acest caz putem vorbi despre o faptă conştientă. pricepere. deşi observă că în apropierea acesteia se află o mulţime de oameni pe care i-ar putea lovi. şi. atenţie (deşi era capabil de aceasta. cu alte cuvinte dacă fapta aparţine autorului.jos. prin nerespectarea regulilor de circulaţie. de exemplu. judecată de acesta înainte de a o săvârşi. Ce este intenţia ? O faptă este comisă cu intenţie când infractorul îşi dă seama de consecinţele pe care le produce acţiunea sa şi urmăreşte să le producă. comit accidente care se termină . faptele intenţionate sunt mai greu de descoperit deoarece făptuitorii îşi iau toate măsurile pentru a împiedica aflarea adevărului. Ce înseamnă vinovăţia ? A cerceta dacă o persoană este vinovată de fapta comisă înseamnă a analiza cugetul. pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani). De această dată autorul nu prevede rezultatul antisocial al faptei sale. conducătorii auto care din 26nebăgare de seamă. iar în situaţia dată orice altă persoană ar fi arătat aceste însuşiri). acţionând în consecinţă. Intenţia poate exista şi în cazul faptelor omisive.: gestionarul care sustrage bani din gestiune .. Atunci când trece la descrierea concretă a faptelor pe care le sancţionează. Ex. Ex. Faptele săvârşite cu intenţie sunt mai periculoase decât oricare alte fapte. De regulă. Cu intenţie săvârşeşte fapta şi acela care dându-şi seama că acţiunea sa va avea multiple urmări. când cineva loveşte pe altul din dorinţa de a-i provoca o durere. dacă dovedea mai multă dibăcie. Se întâmplă însă o tragedie: copilul cade jos şi moare. şi va acţiona eficace asupra acelor resorturi intime care l-au condus pe infractor la fapte antisociale. însă. a fost gândită. comite o faptă intenţionată. Însuşirile prezentate până acum ale unei fapte nu sunt suficiente pentru a constitui infracţiune. Pen. Mai trebuie ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie . voind să-i provoace prin aceasta un rău. ca atare. acţionând în cunoştinţă de cauză.

pericolul social al faptei şi vinovăţia conduc la existenţa unei infracţiuni şi fac posibilă tragerea la răspundere a făptuitorului. Cu alte cuvinte. De exemplu. şoferul care merge cu viteză excesivă. gestionarul care. victima se izbeşte cu capul de un stâlp şi moare. 27 . inginerul. adică intenţie depăşită . funcţionarii care. Tot în acest mod acţionează medicul. totuşi el îndepărtează cu uşurinţă din minte această posibilitate şi continuă să acţioneze în acelaşi fel producând accidentul. provocând pagube celor din jur. Regula generală este aceea că se pedepsesc numai infracţiunile săvârşite cu intenţie.De exemplu. fie din culpă. Această formă de vinovăţie se numeşte praeterintenţie . legea penală nu abuzează de pedepsele pentru infracţiunile din culpă. În cazul în care este vorba despre de o inacţiune (omisiunea de a da ajutor unei persoane în pericol) regula este că se pedepseşte fapta fie că este comisă cu intenţie. Din cele prezentate până aici se poate trage concluzia că numai întrunite : activitatea ilicită. o persoană loveşte cu intenţie victima pentru a se răzbuna. tratând cu superficialitate îndatoririle de serviciu. Legea penală nu pedepseşte decât acele greşeli importante care puteau fi prevenite dacă infractorul dădea dovadă de mai multă atenţie. Pedepsind pe cei care săvârşesc infracţiuni din culpă legea penală obligă implicit pe cetăţeni să depună maximum de atenţie în activităţile pe care le desfăşoară. Pot fi situaţii când cele două forme de vinovăţie apar combinate . ci a depăşit intenţia sa. Acest rezultat mai grav al unei fapte comise cu intenţie va atrage desigur răspunderea autorului. Din cauză loviturii. deşi are reprezentarea că ar putea produce un accident. însă consecinţele la care s-a ajuns puteau fi prevăzute de infractor. altceva a ieşit” . Pentru a se sancţiona o faptă din culpă (când fapta se săvârşeşte printr-o acţiune) trebuie ca în mod expres legea să prevadă aceasta. neluând măsurile elementare de păstrare a mărfurilor. Intenţia depăşită sau ”una a dorit. produc pagube. Acest rezultat nu a fost dorit de inculpat. În culpă sunt şi cei care procedează uşuratic în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin sau folosesc fără chibzuinţă mijloacele tehnice care le stau la îndemână. De altfel. tehnicianul care din nepricepere (deşi faţă de pregătirea lor nu era justificată o atare comportare) iau măsuri care se soldează cu pagube. deoarece la viteză mare autovehiculul este mai greu de stăpânit.cu rănirea persoanelor sau cu distrugerea bunurilor. produc tulburări în bunul mers al unităţii ori aduc vătămare importantă intereselor legale ale cetăţenilor. temeiul răspunderii penale îl constituie numai infracţiunea.

care prevede şi sancţionează acea faptă. 28 al . în ansamblul instituţiilor şi prevederilor sale. Această trăsătură – care reflectă şi cea mai importantă cerinţă a principiului fundamental al dreptului penal. în aşa mod încât toate faptele care prezintă pericol social şi sunt comise cu vinovăţie să fie reflectate (să-şi găsească rezonanţa cuvenită) şi în dispoziţiile legii penale. nici o persoană nu poate fi absolvită de răspundere sau beneficia de un regim de răspundere penală mai uşor decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.4. 17 C. Din necesitatea acestei trăsături – care este consecinţă esenţială – decurg câteva consecinţe importante : a) Chiar dacă o faptă prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie. Potrivit dispoziţiei din art. legiuitorul având sarcina de a organiza apărarea socială împotriva criminalităţii. ea nu va antrena răspunderea penală decât din momentul incriminării sale exprese. c) Dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală înlătură în mod implicit şi posibilitatea considerării ei în continuare ca infracţiune. b) În situaţia în care pentru antrenarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei este necesară o dublă incriminare. Trăsătura obligativităţii faptei penale într-o dispoziţie legală cu caracter incriminator. al legalităţii incriminatorii – se consideră a fi îndeplinită numai atunci când legiuitorul penal descrie în mod suficient şi interzice în mod expres conduita antisocială sub ameninţarea unei sancţiuni de drept penal. e) Prevederea legală a unei fapte şi sancţionarea ei atrag obligativitatea aplicării legii penale. pen. O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie nu poate fi calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută şi sancţionată de lege. Prevederea faptei în legea penală Cea de-a treia trăsătură esenţială de existenţă a infracţiunii o reprezintă cerinţa ca fapta care prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie să fie prevăzută şi de legea penală. fapta se consideră prevăzută de lege numai sub condiţia unei astfel de incriminări. d) În condiţiile prevederii formale a unei conduite antisociale. f) Cauzele justificative. se consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale.2. trebuie prevăzute întotdeauna în mod expres de lege. pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi care a fost săvârşită cu vinovăţie.1. care au ca efect de principiu anihilarea elementuluiformal infracţiunii. să constituie infracţiune trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea penală.

noţiunea de „faptă prevăzută în legea penală” este diferită de celelalte trei noţiuni. Aşadar. Partea specială a codului începe cu infracţiunile contra siguranţei statului (titlul I) urmând apoi infracţiunile contra persoanei (titlul II) şi infracţiunile contra patrimoniului (titlul III). Incriminarea este posibilitatea legală ca în anumite condiţii. ci poate fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două trăsături esenţiale ale infracţiunii (pericol social şi vinovăţie). de „faptă penală”.O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o dispoziţie din această lege arată în ce condiţii acea faptă (acţiune-inacţiune) este socotită ca fiind susceptibilă de a fi considerată infracţiune. de „infracţiune” şi de „ilicit penal”. iar ambele înseamnă ilicit penal. Pentru buna înţelegere a reglementărilor din noul Cod penal. În afară de infracţiunile prevăzute în codul penal există şi infracţiuni care sunt prevăzute în cuprinsul altor legi. Incriminarea nu este deci tot una cu prevederea faptei de către legea penală. Fapta prevăzută de legea penală nu este.). fapta prevăzută de legea penală nu este infracţiune şi nu poate fi sancţionată cu pedeapsa decât atunci când ea a fost săvârşită cu vinovăţie şi nu există vreo situaţie în care legea exclude existenţa pericolului social al faptei. după cum fapta prevăzută de legea penală nu este tot una cu fapta penală. aşadar incriminată decât în cazul când sunt întrunite toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Urmează celelalte infracţiunii care aduc atingere ordinii de drept (infracţiuni contra autorităţilor. ca infracţiune. contra unor activităţi de interes public etc. Dimpotrivă. În codul penal faptele considerate infracţiuni sunt descrise în partea a doua a codului – partea specială. fiindcă faptă penală înseamnă infracţiune. 29 . trebuie să se facă precis deosebirea între noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală”. Între ultimile trei noţiuni se poate pune semnul egalităţii. fapta prevăzută de legea penală să fie considerată ca faptă penală. Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăţi infracţiune. Faptele sunt organizate în funcţie de valorile sociale a căror existenţă o periclitează sau o pun în pericol.

Conceptul abstract de infracţiune are ca trăsături esenţiale: orice faptă (acţiune-inacţiune) care prezintă pericol social în general. 2. Conţinutul generic al infracţiunii este compus din următoarele elemente: actul obiectiv de conduită umană. Aceste elemente delimitează. diferenţiat de conţinutul altei infracţiuni (deoarece în condiţii sau în momente diferite de realizare.1.). 17 C. obiectul infracţiunii.1. astfel că prin norma juridică penală se stabileşte cadrul juridic. structura şi elementele care formează conţinutul unei infracţiuni. în general. 30 . 2 Conceptul de conţinut al infracţiunii Noţiuni Clarificarea conţinutului de infracţiuni 2. locul săvârşirii infracţiunii şi timpul săvârşirii infracţiunii. 17. dacă este prevăzută de legea penală şi dacă a fost săvârşită cu vinovăţie (art. În realitatea obiectivă o stare de fapt se deosebeşte de o altă stare de fapt. comercial. valoarea socială lezată. Conceptul de conţinut al infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute în art. C.Capitolul. faptele umane care conţin ilicitul penal de celelalte forme juridice ale ilicitului (civil. subiecţii infracţiunii.1. pen. Conceptul de conţinut al infracţiunii Noţiuni Conceptul de conţinut al infracţiunii este reprezentat de totalitatea elementelor prevăzute de legea penală incriminatoare în raport cu sfera fiecărei fapte penale caracterizată a fi infracţiune. (care trebuie să se regăsească în conţinuitul fiecărei acţiuni-inacţiuni calificată de legea penală ca fiind infracţiune). aceeaşi faptă penală capătă alte însuşiri şi trăsături socialmente periculoase). pen. administrativ. actul subiectiv de conduită umană.

197 C. pe deplin satisfăcător. 170 C. ca elemnt al conţinutului infracţiunii Conduita umană. stând la baza săvârşirii efective a acestuia. O importantă particularitate a actelor obiective de conduită infracţională este aceea că formează un criteriu unic. 2. Cum însă acţiunile-inacţiunile umane care prezintă pericol pentru societate sunt divesificate.1.). Definirea acţiunii-inacţiunii care întruneşte aceste trăsături ca infracţiune are importanţă deoarece infracţiunea atrage răspunderea penală atrage răspunderea penală a infractorului şi implică aplicarea pedepsei penale pentru combaterea socială a infracţiunii. pen. violul – art. Fiecărui tip fundamental de conduită subiectivă îi corespunde o modalitate distinctă 31 . implicând adoptarea unei atitudini individuale a infractorului faţă de faptă şi rezultatul socialmente periculos al acesteia. Clarificarea conţinutului de infracţiuni 2.. 17 C.inacţiunii (omisiunii) ca infracţiune. pen. După cantitate. actele omisive fiind limitativ identificate şi prevăzute în lege (nedenunţarea – art. actele obiective sunt comisive sau omisive: un act obiectiv infracţional este comisiv (actio) dacă redă producerea acţiunii prin a face. pen. Trăsăturile generale prevăzute de art. decizie şi executare a actului obiectiv infracţional.2. actele obiective sunt în majoritatea lor acte comisive (omorul – art. ca element principal în structura conţinutului infracţiunii subzistă în acţiunea-inacţiunea infracţională. a săvârşi. pen. 174 C. sunt abstracte şi delimitate în mod absolut pentru a fi valabile pentru fiecare infracţiune cuprinsă în partea specială a Codului penal. a înfăptui ceva în vederea obţinerii rezultatului socialmente periculos.2. doctrina penală analizează conţinutul şi elementele componente ale faptei pentru caracterizarea acesteia ca infracţiune. sub aspect subiectiv reprezintă suportul modului de gândire. După calitate.financiar). deoarece “acţiunile sunt ale individului care le săvârşeşte” (actiones suppositorum). ca elemnt al conţinutului infracţiunii După structura conţinutului infracţiunii. devenind caracteristice şi fiind valabile atât pentru infracţiunile simple cât şi pentru infracţiunile complexe. pen. devenind independent de realitatea mediului socio-uman. actul obiectiv omisiv (passio) redă producerea unui rezultat infracţional prin lăsarea intenţionată la o parte a ceea ce legea impunea să fi făcut pentru a se evita efectul socialmente periculos. Actul subiectiv de conduită umană. actul obiectiv exprimă sub latura sa unică acţiuneainacţiunea (omisiunea) săvârşită de infractor şi rezultatul nemijlocit al acesteia cu valoare de infracţiune. 180 C. Actul obiectiv de conduită umană.). producând însă un dezechilibru social..2. 2. Actul obiectiv. pentru reţinerea acţiunii.2. lovirea – art.

Gândirea infractorului arată convingerea şi justificarea temeiurilor care au generat şi au susţinut actul obiectiv prin aprobarea voliţională. astfel încât orice însuşire sau caracteristică a acestuia va apărea în mod subiectiv în grade de intensitate (acţiunea-inacţiunea producând un rezultat sigur. este aceea că. pen. pen. Actul subiectiv exprimă felul în care este prezentat actul obiectiv pentru infractor. posibil. După conţinut. intereselor şi intenţiilor general-umane. actul subiectiv de conduită infracţională poate exista în continuare deşi infracţiunea nu există (infracţiune putativă). 174 C. pentru a fi considerat infracţiune. O caracteristică fundamentală a actului subiectiv de conduită umană. juridică. prin confirmarea rezultatului ilicit ca fiind identic cu cel urmărit iniţial. acceptabil prin adoptarea soluţiilor corespunzătoare poziţiei sale faţă de fapta infracţională în care este angajat conştient şi responsabil. acceptat. 206 C. Orice act obiectiv. pen. Modul de evaluare socială a tuturor valorilor umane este dependent de starea economico-politică existentă care asigură convieţuirea socială în general. pen. culpa şi praeterintenţia.. 181 C. artistică. idei. spirituală. integritatea corporală şi sănătatea (omorul – art. neacceptat). evaluate de societate prin obiectivarea scopurilor.). libertatea persoanei (lipsirea de libertate în mod ilegal – art. acţiuni. psihică. patrimoniul (furtul – art. creaţii.). ofensa adusă statului (ofensa adusă . prin valorificarea rezultatului în satisfacerea scopurilor individuale. Valoarea socială lezată. După natură. sentimente. deşi actul obiectiv a fost săvârşit cu intenţie (infractorul manifestându-şi decizia infracţională) din cauza necunoaşterii existenţei unor împrejurări care împiedică rezultatul socialmente periculos sau validitatea acestuia. permis. Valoarea socială se regăseşte în rezultatele activităţii umane (bunuri. interzis. Acesta este un mijloc de întărire a actului obiectiv pe care judecata infractorului îl califică în constantele de obligatoriu. Infracţiunea implică săvârşirea unei acţiuniinacţiuni injuste care lezează o valoare socială ocrotită de legea penală: viaţa. are nevoie să fie admis de consimţământul infractorului. în general. vătămarea corporală – art. 208 C. 2. demnitatea (calomnia –32 art. religioasă. economică. ca elemnt al conţinutului infracţiunii Acţiuinea-inacţiunea infracţională se obiectivează într-un rezultat socialmente periculos în sensul că lezează o valoare preţuită de societate prin raportarea conţinutului şi însuşirilor acesteia la necesităţile şi exigenţele sociale.2.). valorile sociale sunt de natură morală. sentimente) care stabilizează necesităţile şi trebuinţele individuale prin comparaţie cu cele general umane.3.). valorile sociale sunt reprezentate de lucruri. fapta nu va fi considerată infracţiune. pen. intuit.de reprezentare a actului obiectiv săvârşit: intenţia. iar dacă acesta nu există. filosofică. 189 C.

Infracţiunile reprezentând acţiuni-inacţiuni săvârşite de om.). prin modalitatea producerii faptei poate să premediteze întinderea acestuia dar. ocrotite prin legea penală. Interacţiunea acestor obiecte şi fenomene determină corelaţia necesară dintre activitatea umană. asigurând structura. a relaţiilor sociale existente (apărute ca legături între oameni în desfăşurarea activităţii materiale şi spirituale). cit. Valorile. Legea penală indică în art. Procesul de elaborare a valorilor sociale implică raporturi necesare. persoana. 85. stabilitatea şi existenţa socială ca o necesitate a cerinţelor concrete. Obiectul. I. suveranitatea. Bulai. în general. 33 . Legea penală guvernează regulile elementare de convieţuire socială. pen. legea penală distinge între relaţiile sociale materiale (cu rol determinant în viaţa socială) şi relaţii sociale spirituale care au 31 C. realizându-se mediul material şi spiritual al oricărei societăţi. p. precum şi întreaga ordine de drept. cerinţe şi principii fundamentale proprii unei activităţi umane. P. conservarea şi ocrotirea valorilor sociale prin forţa legii penale transformă caracteristica acestor valori de obiect al infracţiunii în obiect juridic31.2. proprietatea. cit. 2. unitatea şi indivizibilitatea statului. 193. protejând valorile general-umane de excese. infractorul deşi a apreciat valoarea prejudiciului. Mitrache. op. valorile soaciale apărate împotriva infracţiunilor: România. devin obiect al infracţiunii. prin care se vatămă valorile sociale ocrotite de lege. Aceste valori. în alte situaţii prejudiciul se poate amplifica fără intervenţia acestuia devenind din grav în mai grav. Ocrotind relaţiile sociale grupate în jurul valorilor sociale. C.unor însemne – art. Infractorul apreciază în mod intuitiv sau în mod concret atât forma cât şi întinderea prejudicierii valorii sociale urmărită prin săvârşirea infracţiunii. relativ stabilite între obiecte sau fenomene care acţionează independent de conştiinţa sau de voinţa indivizilor. p. În unele cazuri. pe lângă legile obiective care reflectă necesităţile obiective. prin norme juridice. op... relaţii. cit. ca element al infracţiunii Activitatea umană este creatoare de valori şi de relaţii sociale care au o existenţă obiectivă. Păstrarea. 1 C. şi existenţa umană ca o reflectare obiectivă a fenomenelor după legile obiective. Valorile sociale sunt rezultatul acţiunii gândirii umane şi transformării acesteia în produse necesare existenţei. 236 C. impun sancţionarea infractorului prin aplicarea pedepsei penale. Tănăsescu. independenţa. acţionează şi legile juridice care stabilizează şi reglementează raporturile sociale prin norme juridice. În societate.4. 195. scopurile şi idealurile activităţii umane trebuie să fie apărate prin legea penală pentru a se asigura stabilitatea fenomenelor sociale. drepturile şi libertăţile acesteia. pericole şi primejdii. pen. op.

există : obiect juridic şi obiect material obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de valorile şi relaţiile sociale ocrotite şi apărate prin legea penală care au fost ameninţate. a) După criteriul sensului. independenţa statului. Politic şi economic32 al unei anumite forme de organizare socială deoarece prin lege se asigură ocrotirea tuturor valorilor sociale. lezate sau vătămate de acţiuneainacţiunea infracţională. Aceste criterii corespund delimitării conceptului de obiect al infracţiunii în procesul cunoaşterii sferei naţionale şi determinării definitive a acestora în practica judiciară. viaţa. stau anumite reguli de evaluare a relaţiilor şi valorilor sociale care au importanţă socială şi a căror degradare prin acţiunea volitivă infracţională ( al cărei scop sau orientare pune în pericol existenţa umană şi structura socială existentă) tulbură desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. vătămate. Infracţiunea are un obiect juridic concret deoarece este concepută să apere relaţii sociale şi valori umane concrete.derivat din relaţiile sociale materiale. Felurile obiectului infracţiunii. La baza elaborării unei norme juridice ce va constitui o infracţiune. Lezând sau vătămând o anumită categorie de relaţii sociale. printr-o sistematizare formală a obiectelor infracţiunii după criteriul sensului acestora (obiect juridic şi obiect material al infracţiunii). după criteriul specificului acestora (obiect juridic generic – de grup şi obiect juridicspecific – individual). calomnia – demnitatea persoanei. după criteriul valorii acestora (obiect juridic principal şi obiect juridic secundar – adiacent). Actele infracţionale aduc prejudicii unor valori sociale concrete care sunt ocrotite în mod nemijlocit prin legea penală incriminatoare : ordinea socială. lezate sau periclitate prin elementul material al infracţiunii concrete. infracţiunile vor avea obiecte juridice distincte. proprietatea. 34 . furtul – patrimoniul persoanei. Determinarea noţiunii de obiect al infracţiunii arată esenţa obiectului prin afirmarea unei caracteristici. calificate de natura relaţiilor care apără anumite valori sociale încălcate. Reglementarea juridică a acţiunilor-inacţiunilor ca infracţiuni exprimă specificul social. identificate. individualizate şi evaluate în funcţie de importanţa lor socială şi de scara valorică 32 - Idem. Infracţiunea fiind îndreptată spre modificarea relaţiei sociale existente sau spre lezarea unei valori sociale concrete va avea ca obiect juridic însăşi aceste relaţii sau valori sociale care sunt ocrotite de legea penală împotriva acţiunii-inacţiunii socialmente periculoasă. Orice faptă antisocială este îndreptată împotriva unei relaţii sau a unei valori sociale : omorul – viaţa persoanei. libertatea şi demnitatea persoanei.

De regulă. Când bunul material nu există sau nu se poate transforma într-una din aceste forme. cit. (D. pentru a constitui obiectul material al infracţiunii trebuie să aibă importanţă prin calitatea concretă de a satisface o anumită necesitate socială indiferent de forma sub care se prezintă bunul: fizică (solid. p. Codul 35 penal comentat şi adnotat. infracţiunile care nu lezează un bun material nu au obiect material. doar pentru categoria de fapte care lezează o valoare materială (infracţiunea de furt are ca obiect material bunul luat din proprietatea. Obiectul juridic al infracţiunii este considerat şi obiect nemijlocit al infracţiunii deoarece priveşte relaţia socială directă afectată sau prejudiciată de acţiunea-inacţiunea săvârşită. T. I. Rămureanu).atribuită în existenţa socio-umană. Orice bun material. infracţiuni contra patrimoniului.obiectul material al infracţiunii este reprezentat de valorile materiale (bunurile materiale) asupra cărora s-a îndreptat acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă. . op. În consecinţă. încercarea de furt a unui obiect care nu se mai află la locul cunoscut de infractor). Vasiliu şi colab. Orice lezare sau subminare a acestor valori periclitează ordinea de drept. calificarea acestora fiind dată de specificul obiectului juridic afectat. Papadopol. Antoniu. V. infracţiuni contra libertăţii persoanei. etc. valorile sociale astfel : infracţiuni contra vieţii.. infracţiuni contra autorităţilor. Obiectul juridic al infracţiunilor este calificat de relaţia socială pe care o ocroteşte legea penală în mod nemijlocit sau mijlocit împotriva actelor socialmente periculoase. În acest sens. scrisori. fapta tentată sau fapta consumată. Pavel. structura şi stabilitatea socială astfel că legea penală incriminează atât fapta directă cât şi fapta indirectă. 255. infracţiunea nu va exista deoarece nu a lezat un obiect material concret (distrugerea unui bun lipsit de valoare. gazos) sau electro-termică (energia electrică sau termică). Lucinescu. posesia sau detenţia unei persoane)33. integrităţii corporale şi ale sănătăţii. p. deoarece afirmă existenţa unei valori sociale şi a unei stari de lucruri concrete (degradarea sau distrugerea acestora). legea penală ordonează. manuscrise). vol. G. 33 C. infracţiuni contra demnităţii. D. fotografii. Conceptul de bun material se referă la lucrurile care corespund unor necesităţi umane având o valoare economică sau afectivă şi care prezintă un interes concret (un bun mobil. în partea specială a codului.. acte. lichid. 196. partea specială. . Bulai. fiind un element de apreciere a gravităţii infracţiunii şi impunând adoptarea unor mijloace specifice pentru repararea integrală a pagubei produse prin actul infracţional. obiectul material al infracţiunii este exprimat sub formă de bunuri mobile însă poate proveni şi din categorie bunurilor imobile (distrugerea unui imobil prin incendiere). V. Obiectul material al infracţiunii fixează în mod formal valoarea prejudiciului infracţional.

atitudini sociale: (infracţiuni contra demnităţii).obiectul juridic specific (individual) al infracţiunii este reprezentat de o categorie de relaţii sociale ce ocrotesc o anumită valoare socială. În sistemul de elaborare a unui obiect juridic generic (de grup) sunt identificate o mulţime finită de valori sociale. 197. astfel încât înţelesul acestora să fie evident prin elementele esenţiale pe care le cuprind (infracţiuni contra siguranţei statului. p. Bulai. obiecte) şi nici cu bunurile rezultate din săvârşirea faptei (obiecte. Privit din punctul de vedere al sferei. există o corelaţie între acţiune-inacţiune şi obiectul material al infracţiunii. fiecare categorie de obiecte având un regim juridic distinct. este caracteristic faptul că nu se confundă cu mijloacele de producere a infracţiunii (bunuri. 34 C. mijloace)34. evaluate şi preţuite de societate. ca element al conţinutului infracţiunii.Cunoaşterea obiectului material al infracţiunii fixează în mod definitoriu specificul faptei socialmente periculoase (distrugerea unui bun sau furtul acestuia). integrităţii corporale şi sănătăţii fac parte din categoria fundamentală de infracţiuni contra persoanei). cit. În general. Valoarea socială specifică este subordonată valorii sociale fundamentale pe care o completează. Pentru obiectul material. infracţiuni contra patrimoniului. 36 . corelaţie care se manifestă în delimitarea infracţiunilor ce au un obiect material (toate faptele care lezează bunuri şi obiecte) şi infracţiuni care nu au un obiect material (toate faptele care lezează relaţii. raporturi. Obiectul juridic generic este reprezentat de ansamblul relaţiilor specifice vieţii sociale apărate prin normele penale care ocrotesc valorile sociale fundamentale. fiind astfel o parte a unui întreg (infracţiunile contra vieţii. infracţiuni contra autorităţii). precizându-se aspectul juridic al infracţiunii. a cărei sferă este mai restrânsă. obiectul material al infracţiunii reprezintă în fapt un gen de obiecte care se încadrează în clasa obiectelor materiale ce au proprietatea de a fi identificate. b) După criteriul specificului există: obiect juridic generic (de grup) şi obiect juridic specific (individual) obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este reprezentat de totalitatea relaţiilor sociale care privesc unul şi acelaşi domaniu de valori şi de relaţii proteguitoare. Relaţiile sociale dobândesc caracterul de obiect generic al infracţiunii deoarece au trasături fundamentale pentru existenţa umană şi sunt ocrotite de legea penală împotriva faptelor socialmente periculoase.. însă fără de care structura socială nu ar fi garantată. Obiectul material al infracţiunii apare astfel ca fiind obiectul material asupra căruia se răsfrânge acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă. infracţiuni contra persoanei. op. .

obiectul juridic specific (individual) face parte. vor genera apariţia uneia dintre cele două posibile infracţiuni: infracţiunea contra persoanei sau infracţiunea contra patrimoniului (în funcţie de aportul acţional prioritar al infractorului pentru una dintre acţiuni). . 35 37 C. dar se aseamană cu obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunilor ce ocrotesc valoarea umană fundamentală: persoana. op. Conceptul de obiect juridic principal este folosit într-un sens care lasă să se înţeleagă faptul că infractorul a urmărit realizarea infracţiunii complexe a cărei gravitate este mai mare faţă de oricare dintre acţiunile simple care o compun. pentru a nu se confunda cu un alt obiect juridic (infracţiunea contra vieţii). Sensul se schimbă de fiecare dată iar semnificaţia acestuia este impusă de comunitatea (gruparea) relaţiilor sociale şi de necesitatea sistematizării lor. iar dacă sunt izolate în mod corespunzător.Din această cauză. de schimbările şi de rezultatele acestora în sensul abordării îtâietăţii uneia dintre relaţiile sociale ocrotite prin norma legală (la tâlhărie în principal este ocrotită relaţia socială privind proprietatea) . de coerenţă internă. Suma celor două forme de acţiuni formează infracţiunea complexă prin care se ocrotesc două relaţii sociale distincte ( relaţia socială privind proprietatea şi relaţia socială privind persoana). Structura obiectului juridic principal este dependentă de prioritatea acţiunilor care compun infracţiunea complexă. cit. c) După criteriul valorii există: obiect juridic principal şi obiect juridic secundar (adiacent) . La baza obiectului juridic stă noţiunea de relaţie socială care ocroteşte şi apără valoarea socială fundamentală pentru care se săvârşeşte acţiunea-inacţiunea socialmente periculoasă sau faţă de care se manifestă periculozitatea socială.obiectul juridic principal al infracţiunii este reprezentat de existenţa în conţinutul unei infracţiuni complexe a două sau mai multe acţiuni. integritatea corporală şi sănătatea). Bulai. Sunt unele relaţii sociale care impun un obiect juridic specific (individual). cu o valoare socială diminuată (conţinutul infracţiunii de tâlhărie este format dintr-un obiect juridic principal constând în luarea din detenţia sau posesia unei persoane a unui bun mobil ocotit de relaţiile sociale de ordin patrimonial la care se adaugă un obiect juridic secundar – adiacent – constând în întrebuinţarea de violenţe pentru a fura sau a păstra bunul. deducându-se din acesta. din obiectul juridic generic35. în mod evident. p. 199. relaţie ocrotitoare a valorilor sociale privind viaţa.. dintre care una este principală. definitorie în apărarea unei valori fundamentale iar celelalte sunt acţiuni secundare.

Atributele fundamentale ale obiectului infracţiunii definesc poziţia care fapta o ocupă 36 37 Idem. condiţiile incriminării faptei după obiectul infracţiunii. în caz contrar fapta urmând să nu fie reţinută ca infracţiune.. felul bunului : bun mobil în cazul infracţiunii de furt. înscrisuri privind drepturile statului când sunt distruse. se identifică cu termenii care indică fapta ce va trebui să fie guvernată de norma juridică incriminatoare. . 168 CV. 38 Ibidem. locul situării bunului în momentul săvârşirii faptei: la infractorul care refuză restituirea bunului în cazul abuzului de încredere.. 163 C. Obiectul infracţiunii ca element component al conţinutului acesteia. Identificarea condiţiilor care trebuie să fie prin natura lor edificatoare în definirea unui conţinut al infracţiunii determină ca acţiunea să fie considerată infracţiune doar dacă obiectul îndeplineşte condiţiile specifice unei infracţiuni. art. alterate ori ascunse pentru a se compromite interesele de stat. de a realiza un scop socialmente periculos (atingerea securităţii statului prin acte de diversiune art.). Semnalarea deosebirilor dintre cele două forme de obiecte juridice (principal si secundar) determină clasificarea infracţiunii complexe într-o anumită categorie de infracţiuni precum şi cunoaşterea transformărilor prin care trec obiectele juridice. Acestea sunt de fapt regulile elementare constituite în interdicţia de a produce unele urmări. pen. Acţiunea trebuie să se refere la un sistem de valori mai mult sau mai puţin implicit care rezultă din conţinutul faptei incriminate36.pen. cunoaşterea acestora permiţând înţelegerea şi aplicarea normei legale la necesităţile vieţii sociale . Obiectul infracţiunii desemnează anumite cerinţe şi implicit principii de ocrotire a valorii şi relaţiei sociale care va trebui să fie ocrotită prin lege. suprapunându-se pe toate celelalte domenii în care relaţiile sociale au un specific definit de valorile sociale ocrotite prin lege. ca urmare a acordării priorităţii uneia dintre acţiuni. obiectul secundar (adiacent) al infracţiunii tinde către ansamblul relaţiilor privind persoana întrucât domeniul de aplicare al acestora este extins.- obiectul juridic secundar (adiacent) al infracţiunii se formează prin ocrotirea secundară a unei valori sociale asociate în cadrul infracţiunii complexe cu o valoare şi o relaţie socială prioritară (în contextul infracţiunii de tâlhărie valoarea şi relaţia socială secundară constă în ocrotirea persoanei prin comparaţie cu valoarea şi relaţia socială principală constând în ocrotirea patrimoniului). Conţinutul infracţiunii nu trebuie să fie dificil de diferenţiat. Schematic. art. 208 C. Tipologiile în care se pot clasa condiţiile incriminatorii prin raportarea lor la obiectul infracţiunii au drept criterii37 natura obiectului infracţiunii documente. 213 C. pen. art.pen.

Sunt astfel subiecţi ai infracţiunii atât persoanele care nu au respectat obligaţiile. sau caracteristica suferirii unor consecinţe de pe urma infracţiunii. în momentul în care au săvârşit unele acţiuni-inacţiuni infracţionale. prin încălcarea normelor prohibitive. iar dacă au suferit o vătămare psiho-fizică de pe urma infracţiunii devin subiecţi pasivi.2. participativă. 2. cât şi cu atitudinea pasivă.5. normele penale obligatorii stabilite în cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit faptele interzise. de producere. Deoarece factorii subiectivi urmăresc anumite obiective. spre deosebire de calitatea de subiecţi ai raportului juridic penal de conformare şi de persoanele care au săvârşit fapte penale nu poartă răspunderea penală a acestora (având doar calitatea de subiecţi de drept penal). de aplicare. Subiecţii. însă.în sistemul infracţional. Atunci când comportamentul subiecţilor este ambiguu. de acţionare. care prezintă pericol social precum şi suferinţa psiho-fizică de pe urma unei infracţiuni califică aceste persoane ca fiind subiecţi ai infracţiunii. calificarea calităţii acestora în cazurile individuale concrete (infractor sau victimă) presupunând un proces de adaptare la interesul acţional urmărit. imprecis sau neclar. sub – dedesupt şi jacco – a sta) al infracţiunii este asociat atât cu atitudinea activă. Subiecţii 38 „Infractio fundantur in mente” – Infracţiunea se formează în gandire. se anulează caracterul penal al faptei. manifestarea psiho-fizică a unei persoane în sensul săvârşirii unei acţiuniinacţiuni38. 39 . comportamentul indivizilor este permis de relaţiile sociale care ocrotesc valori fundamentale. Calitatea de subiecţi ai unei infracţiuni exprimă caracteristica încălcării obligaţiei de conformare faţă de normele penale. unul dintre criteriile după care trebuie să se califice atitudinea acestora în aflarea sensului şi a limitelor de comportament trebuie să fie acela al echităţii. aceste persoane devin subiecţi activi. de săvârşire. de adoptare a unor acţiuni-inacţiuni producătoare de pericol social. Conceptul de subiect „subiectum” – ceva aşezat dedesupt (lat. urmând să răspundă penal pentru săvârşirea infracţiunii. urmând să suporte consecinţele acestor fapte în cadrul raportului juridic penal de conflict cât şi persoanele care beneficiază de ocrotirea valorii sociale vătămate prin fapta penală săvârşită. Subiecţii infracţiunii dispun şi îşi modelează acţiunea-inacţiunea conform mobilului şi scopului infracţional urmărit. identitatea relaţiilor şi valorilor apărate iar în cazul neîndeplinirii acestor condiţii. ca element al conţinutului infracţiunii Atitudinea. de a suferi o vătămare din cauza producerii unei infracţiuni.

Subiecţii infracţiunii reprezintă un element al conţinutului infracţiunii şi sunt reprezentaţi de persoanele care săvârşesc fapte penale. În mod obiectiv. nocivă având un caracter socialmente periculos prin rezultatul vătămător faţă de relaţia socială. îndeplinirea sau comiterea unei infracţiuni aflată în faza tentativei sau consumată. după participarea fizico-afectivă directă în realizarea acţiuniiinacţiunii infracţionale şi după consecinţele suferite prin infracţiune. Rezultă că. ostilă. ameninţătoare. Esenţial în înţelegerea conceptului de subiect activ al infracţiunii este caracterul activ. pricinuirea. energia activă a persoanei care săvârşeşte infracţiunea.5. moral şi material tinzând să evite rezultatul socialmente periculos al infracţiunii. exercitarea. coordonează acţiunea-inacţiunea infracţională în sensul săvârşirii nemijlocite sau a participării la producerea acesteia. Calitatea de subiecţi activi derivă din atitudinea. psihică sau materială suportată de o persoană considerată victima a faptei infracţionale. Subiecţii activi ai infracţiunii Categoria de subiecţi activi ai infracţiunii este desemnată de persoanele care efectuează. necesităţi. calitatea de subiect activ al oricărei infracţiuni este determinată de activitatea concretă desfăşurată de o persoană pentru împlinirea unor trebuinţe. scopurile. cât şi de persoanele care au fost vătămate de infracţiuni. iar calitatea de subiecţi pasivi derivă din suferinţa de origine fizică. iar efortul depus pentru împiedicarea unui rezultat infracţional precum şi suferirea unor vătămări fizice. negând caracterul prohibitiv al legii penale. pentru exercitarea unor deprinderi sau pentru realizarea unor convingeri sau idealuri.2. atitudine manifestată de subiectul pasiv. Actul volitiv-acţional apare astfel ca un rezultat al tentativei realizării unor trebuinţe.adoptă un anumit comportament. 2. scopuri care vor determina subiectul activ să declanşeze acţiunea-inacţiunea infracţională. în subiecţi activi şi subiecţi pasivi. atitudine manifestată de subiectul activ şi o atitudine de apărare pe plan fizic. psihice sau materiale califică atitudinea subiectului pasiv. instigator sau complice. operaţional al persoanei denumită infractor constând în săvârşirea. înfăptuirea. Efortul depus în sensul realizării unoir cerinţe individuale cu un caracter socialmente periculos califică atitudinea subiectului activ. Subiecţii infracţiunilor se clasifică. situaţie în care va interveni activitatea de identificare a pericolului social concret în vederea nuanţării şi aplicării pedepsei penale.1. în orice raport juridic penal se disting două atitudini: atitudinea agresivă. 40 . trebuinţele şi motivaţiile acestora. scopuri. producerea. precum şi persoană care dobândeşte calitatea de participant la săvârşirea infracţiunii în calitate de coautor. în relaţiile cu mediul lor fizic şi social care influenţează mobilurile.

în art. de îndrumare. Legea penală. Subiect activ al infracţiunii pot să fie doar persoane fizice (care îndeplinesc condiţiile de vârstă şi responsabilitate). de gestionare) care produce încălcarea legii penale. instanţa că constatând fapta există şi că reprezintă infracţiune şi a fost săvârşită de acesta. complice) desemnează pe autorul acesteia (persoană fizică) împotriva căruia nu a început urmărirea penală ca fiind făptuitor sau infractor. În acest sens. 40 Calitatea de subiect activ al infracţiunii a fost acordată de doctrină atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (morale). Nu au răspundere penală autorităţile publice. va pronunţa condamnarea inculpatului. sensul pedepsei penale este reprezentat de reformarea socială a infractorului – persoană fizică. partidele. Când asupra învinuirii aduse inculpatului. 41 . Persoanele juridice nu răspund penal. Personalul de conducere al societăţii este răspunzător penal atât pentru faptele rezultate din activitatea societăţii cât şi pentru faptele generate din orice altă activitate (lipsa de supraveghere. fapt care ar exclude aplicarea răspunderii faţă de persoana juridică. de control. Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat („in” – în şi „culpa” – vină). urmând să fie pedepsit şi determinat să adere în mod conştient la normele comportamentale sociale. 39 Prin proiectul de modificare a Codului Penal se instituie răspunderea penală a persoanelor juridice simultan cu răspunderea persoanelor fizice din conducerea acesteia constând în: suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţi pe perioade între două luni şi un an sau chiar dizolvarea societăţii. să suporte şi să execute pedeapsa penală aplicată de organele judiciare. acesta fiind numit condamnat. atât individualizarea cât şi aplicarea concretă a pedepsei se referă doar la persoane fizice (luate individual sau ca reprezentante ale unei persoane juridice) fiind imposibilă pedepsirea penală (în actuala formă de reprezentare legislativă) a persoanei juridice ca entitate juridică. Săvârşirea cu vinovăţie a acţiunii-inacţiunii prevăzută de legea penală sub forma tentativei pedepsibile sau a infracţiunii consumate. sindicatele şi instituţiile publice.Acţiunea-inacţiunea infracţională implică procese psihofiziologice active orientate întotdeauna spre realizarea unor urmări socialmente periculoase prin prejudicierea valorilor sociale ocrotite prin legea penală. instigator. Dacă împotriva făptuitorului (infractorul) s-a declanşat urmărirea penală însă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală (prin rezoluţie şi proces verbal) acesta este denumit învinuit. Cea mai mare parte a autorilor consideră că persoanele juridice nu pot avea această calitate deoarece sensul general al răspunderii penale constă în obligarea persoanei care a săvârşit infracţiunea să răspundă. persoanele juridice neputând îndeplini această calitate 39 . iar instituţiile de presă nu pot fi condamnate la dizolvare. 144 defineşte comiterea unei infracţiuni ca săvârţire a oricăreia dintre infracţiunile consumate sau ca tentative şi participarea la comiterea acestora. Calitatea de subiect activ al infracţiunii aparţine doar persoanelor fizice 40 care desfăşoară activităţi variate în structura cărora trebuie să se distingă conştientizarea unor scopuri şi mobiluri individuale. coautor. Întinderea efectelor răspunderii penale nu este posibilă faţă de persoana juridică deoarece acţiuneainacţiunea infracţională este rezultatul atitudinii psiho-fizice a persoanelor fizice mandatate pentru administrarea fondurilor şi intereselor societăţii chiar dacă actele de administrare sunt efectuate în numele şi pentru persoana juridică. indiferent de calitatea în care acţionează (autor. infracţiunile fiind săvârşite de reprezentanţii legali (conducerea acestora) în exercitarea atribuţiilor de serviciu. infractorul fiind considerat purtătorul responsabilităţii sociale. Prin calitatea de subiect activ al infracţiunii se rezumă fenomenul social infracţional la acţiunile-inacţiunile individuale şi se cercetează motivele producerii faptei. De altfel.

pentru realizarea unui interes individual. volitiv. emoţional şi fizic. Acţiunile complexe săvârşite de infractori au impus ca prag de a se considera stabilizate aptitudinile individuale. impune cu necesitate existenţa unei capacităţi psihofizice de determinare în mod liber a voinţei spre scopul urmărit. la stabilizarea motivaţională şi la executarea efectivă a acţiunii. Vârsta responsabilităţii penale. responsabilitatea asupra faptei penale şi libertatea de gândire şi acţiune pentru săvârşirea faptei penale. Până la împlinirea acestei vârste. în vederea răspunderii penale pentru acţiunile-inacţiunile săvârşite. prin deliberarea asupra condiţiilor de desfăşurare. legea penală impune existenţa unor condiţii generale: vârsta responsabilităţii penale. făptuitorul reprimându-şi sau diminuându-şi actele de frânare sau de perturbare a acţiunii ce va fi realizată. Aceste faze acţionale trebuie să fie conştientizate de făptuitor care va proceda la confruntarea şi adaptarea unor mijloace şi măsuri la împrejurările concrete de realizare a scopului urmărit. infracţiunile de natură economică. calitatea) psihointelectuală. Realizarea oricărei fapte determină pregătirea prealabilă a acesteia prin gândirea unei forme de acţiune. de a 42 .Deoarece activitatea infracţională presupune acţiuni de mobilizare şi de concentrare a energiilor psihonervoase şi fizice. de evaluare de către făptuitor a urmărilor acţiuniiinacţiunii comise şi de formulare a unor concluzii pentru acţiunile care vor urma. ca o condiţie esenţială pentru calificarea subiectului activ al infracţiunii. deoarece fapta nu este considerată infracţiune (art. Săvârşirea unei acţiuni-inacţiuni implică pentru făptuitor adoptarea unui mod de organizare a activităţii sub aspect intelectual. afectivă şi volitivă a individului de a aprecia. exprimat în plan psihic. Practica judiciară atestă în mod invariabil (în actuala reglementare legislativă) întrunirea calităţii de subiect activ al infracţiunii doar de persoanele fizice. prin evaluarea urmărilor faptei. Însă unele elaborări teoretice definesc şi tendinţa potrivit căreia infracţiunile pot să fie săvârşite şi de persoanele juridice (în special. 50 C.) întrucât minorul este lipsit de discernământ pentru faptele comise. După exprimarea intenţiei de săvârşire a acţiunii-inacţiunii. făptuitorul procedează la verificarea modalităţii de realizare a faptei. Urmează îndeaproape activitatea de adoptare a hotărârilor în vederea realizării scopului propus. de scopul urmărit. discernement) este reprezentat de capacitatea (facultatea. de înţelegere şi apreciere a caracterului periculos al faptei. răspunderea penală este exclusă. deoarece acestea sunt ameninţate efectiv de a fi private de libertate sau de a suferi alte pedepse penale. pentru îndeplinirea calităţii de subiect activ al infracţiunii. Conceptul de discernământ (fr. Responsabilitatea pentru rezultatul socialmente periculos al faptei săvârşite. de a judeca.pen. fiscală. împlinirea vârstei de 14 ani. comercială) ca rezultat al voinţei acţionarilor fără însă a se explca faptul că pedepsele constând în suspendarea activităţii persoanei juridice sunt definite de alte ramuri de drept (comercial) iar nu de dreptul penal.

) nu este considerat a avea discernământ asupra 43 . prevede obligaţii de la care subiecţii nu trebuie să se abată. o condiţie de existenţă normală iar lipsa discernământului se referă doar la modul concret de a acţiona sau a se abţine de la săvârşirea unei fapte distincte. verificabilă a unei motivaţii afective. din punct de vedere social. norma de conduită impune limite permise în relaţiile sociale. motiv pentru care sunt consideraţi ca lipsiţi de discernământ. cognoscibile privind comiterea faptei concrete. prin lege (art. Dacă făptuitorul nu a împlinit vârsta de 14 ani. deoarece lipsa discernământului presupune doar lipsa de a aprecia necesitatea şi rezultatul acţiunii săvârşite în mod concret. Discernământul presupune existenţa certă. pentru majoritatea indivizilor. voliţionale. a lipsei de judecată. pentru a fi aplicată.pen. acesta lipsind minorului în vârstă de până la 14 ani şi bolnavului mintal. Evaluarea discernământului individual este impusă de existenţa unei capacităţi intelective (inteligenţa şi raţiunea individului) şi volitive care nu trebuie să fie afectate. Responsabilitatea este. de efortul individual şi experienţa de viaţă. după adoptarea unei atitudini influenţată şi determinată de mediul ambiental şi educaţional. aceşti factori impunând împletirea judecării constatative cu ce apreciativă în cadrul acţiunii-inacţiunii comise. indiferent de capacitatea sa psihointelectivă şi de dezvoltarea sa fizică. în toate cazurile fiind necesară existenţa unei facultăţi individuale de apreciere a urmărilor acţiunilor săvîrşite. Minorii în vârstă de până la 14 ani nu înţeleg starea de pericol social creată printr-o faptă şi nu apreciază caracterul periculos al acesteia din cauza lipsei capacităţii fizice şi psihice necesare. separate de totalitatea acţiunilor desfăşurate până la acel moment.discerne şi de a horărî executarea unei acţiuni-inacţiuni. evaluând rezultatele acesteia ca acceptabile sau inacceptabile. Înţelegerea normei juridice este determinată de gradul de dezvoltare al gândirii (capacitatea de cunoaştere. 50 C. în cazul irespnsabilităţii (stare psihofizică ce caracterizează lipsa simţului de răspundere). însă interzice săvârşirea unor fapte sau acte juridice sau. Astfel. Responsabilitatea se identifică în existenţa capacităţii intelective şi volitive a persoanei de a exercita şi de a înţelege semnificaţia actelor şi faptelor independente pe care este posibil să le săvârşească. Conceptul de discernământ are un conţinut distinct de conceptul de responsabilitate deoarece discernământul se referă la acţiunea-inacţiunea săvârşită în mod concret de făptuitor. de apreciere şi de stabilitate emoţională) precum şi de afirmarea voinţei individuale. situaţie în care se procedează la pedepsirea făptuitorului iar. trebuie ca în prealabil să fie înţeleasă sub aspectul aflării sensului exact şi a limitelor sale de aplicare. se va înlătura caracterul penal al faptei. Norma juridică. Lipsa discernământului nu se confundă cu iresponsabilitatea care exprimă starea psihovoliţională a individului de a nu putea răspunde de faptele sale periculoase (fiind caracterizată prin lipsa simţului de răspundere al făptuitorului).

prin lege specială se adoptă măsuri de ocrotire socială constând în supravegherea sau internarea într-o şcoală specială de reeducare din subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. care înlătură răspunderea penală. chiar dacă devine socialmente periculos. ce este stabilizată doar în cazurile când gândirea şi voinţa prezintă starea de echilibru (psiho-fizic) în contextul unei existenţe integrată în normele sociale. o independenţă conştientizată ce va evolua corespunzător gradului de vinovăţie a infractorului care nu a adoptat măsurile normale pentru evitarea situaţiilor conflictuale. Responsabilitatea implică facultatea de păstrare şi recunoaştere ulterioară a consecinţei faptei comise chiar dacă acţionează contra propriului interes. în sens generic.faptelor săvârşite (indiferent de modul de acţiune sau de gravitatea faptei). Responsabilitatea poate fi înţeleasă. Astfel. Responsabilitatea apare doar în momentul în care făptuitorul îşi poate controla modul de gândire şi de acţiune în vederea modificării evenimentului într-un scop profitabil. împotriva acestora. exprimă existenţa capacităţii psiho-fizice a persoanei de a înţelege şi a accepta sensul acţiunii-inacţiunii exercitate în mod liber precum şi de a evalua rezultatul socialmente periculos al faptei prin raportarea la scopul urmărit. sancţiunile şi pedepsele aplicate de organele judiciare. ca o cerinţă esenţială reţinerii vinovăţiei făptuitorului pentru săvârşirea unei fapte sau a aplicării răspunderii penale. prin opoziţie cu iresponsabilitatea făptuitorului. Când se încalcă o normă juridică de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi care sunt consideraţi prin puterea legii că nu au discernământ. responsabilitate penală reprezintă o condiţie esenţială pentru existenţa calităţii de subiect activ a făptuitorului infracţiunii (condiţie caracterizată prin capacitatea de înţelegere a faptei şi a efectelor acesteia). Răspunderea penală reprezintă o instituţie a dreptului penal (având ca temei săvârşirea infracţiunii) şi constă în obligarea făptuitorului să suporte şi să execute măsurile. 44 . stările afective şi volitive provocând tensiune intrapsihică. Conceptul de responsabilitate penală se deosebeşte de răspunderea penală. Responsabilitatea asupra faptei penale (discernământul). Starea psiho-fizică normală a unei persoane înseamnă maturitatea în gândire şi acţiune “acţiunea trebuie să urmeze doar evidenţa raţiunii şi nu a simţurilor” – (Solam evidentiam rationis actio sequi debent non autem sensuum). cu păstrarea unui mod comportamental normal. Responsabilitatea faptei penale impune existenţa capacităţii de autonomie în gândire şi acţiune. aprecierea corespunzătoare a momentului săvârşirii faptei din propria voinţă precum şi a rezultatului socialmente periculos al faptei sau posibilitatea de a se abţine de la producerea acestui rezultat.

voluptatea sau pasivitatea. 1993 . 108. spre inconştient astfel că bolnavii majori care au săvârşit fapte infracţionale vor fi declaraţi iresponsabili dacă. nu puteau să-şi dea seama de sensul acţiunilorinacţiunilor. determinate de accidente. 263. Sillamy. D. deliruri. Steriade. Anormalitatea psihică situaţională constă în stări reactive. însă pe durata trăirii anormalităţii. Anormalitatea generată de o boală cronică (handicapaţii fizic. 1995. pierderea memoriei. deziluzia.pen). Anormalitatea comportamentului individual se regăseşte sub următoarele forme: anormalitate psihică situaţională. 45 . Bolnavii cronici care sunt condamnaţi pentru săvârşirea unor categorii de infracţiuni pot benefucia de întreruperea executării pedepsei dacă se constată că suferă de o boală care îi pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa pe durata până se vor găsi în situaţia de a putea continua executarea pedepsei (art. ED.Editura Helicon.Normalitatea comportamentului individual reprezintă o formă concretă de acceptare a exigenţelor sociale prin raportarea acţiunii-inacţiunii la vârstă. euforia. nevroze. starea de spirit a făptuitorului fiind stapânită de depresii. deoarece dispun de o voinţă independentă în luarea şi dirijarea acţiunii spre scopul fixat în prealabil. Consumul de droguri modifică atitudinea făptuitorului în sensul diminuării activităţii fizico-intelectuale sau excitării psihice constând în producerea unor sentimente şi pasiuni care neglijează exigenţa socială şi determină disperarea. Editura Ştiinţifică. Anormalitatea generată de consumul de droguri şi alcool. de dezaprobare. psihoze. Bucureşti. de a înţelege şi de a raţiona în mod normal. Tănăsescu. gradul de cultură şi intensitatea implicării emotiv-acţionale a infractorului în comiterea aceteia41. Substanţele toxice. constă în orientarea comportamentului spre iraţional. 41 42 Simţurile noastre ne înşeală adesea “nonnunquam sensus nostri nos fallunt”. anormalitate generată de o boală cronică. Timişoara. Îndreptar de psihiatrie. P. de a judeca. astfel că nu va fi înlăturată responsabilitatea infractorului. INS. p. constă în afectarea capacităţii de a gândi. agresivitatea necontrolată44. starea depresivă. Criminologie. fapt care determină adoptarea unor acţiuni nesăbuite. Voiculescu. agresivitatea. Ogodescu. 44 N. Consumul de alcool generează tulburări fizice şi psihice prin diminuarea capacităţii intelective. p. imbolnăvesc sistemul nervos 43 în sensul pierderii de către individ a facultăţilor mintale. în momentul comiterii. 453 – 455 C. 43 V. op. anxietate42. 1963. 22. 45 I. Aceste stări tulbură comportamentul. anormalitate generată de consumul de droguri şi de alcool şi anormalitate generată de o boală psihică. surdomuţii. 73 – 76. astenie. Anormalitatea generată de o boală psihică. demenţe presenile 45. iritabilitate. făptuitorul dispune de o voinţă independentă în producerea faptei şi de puterea discernământului asupra acesteia. Lăzărescu. o deteriorare mentală. Din istoria cunoaşterii creierului. paralizii sau pierderea sensibilităţii. p. M. ori nu puteau fi stăpâni pe ele. orbii) dacă nu au gândirea şi voinţa alterate de maladii răspund pentru faptele săvârşite. cit. delirul. dezorientarea în timp şi spaţiu. M. furia.

definind acea realitate a personalităţii subiectului afectat în interesele sale de actul victimizator comis de subiectul activ. Esenţial în înţelegerea conceptului de subiect pasiv este caracterul său de rămânere în pasivitate (chiar şi în situaţia când ar încerca să înlăture efectele faptei infracţionale. materiale şi morale ca rezultat al agresiunii subiectului activ. Victimizarea reprezintă trăsătura care diferenţiază calitatea de subiect pasiv (persoana fizică sau juridică vătămată efectiv de infractor) de atributul persoanei care a suferit o daună de natură civilă prin acţiunea unei alte persoane. în timp ce persoana prejudiciată civil va recupera doar dauna civilă întervenită în urma producerii faptei (moştenitorii victimei decedate în urma producerii unui accident mortal din culpa infractorului). psihică.5. dauna fiind o “consecutio actionis” (consecinţă a acţiunii) iar nu a suferinţei directe. psihică sau materială ca urmare a producerii faptei soacialmente periculoasă de către subiectul activ. vătămarea relevă întreg dinamismul suferinţei umane: fizică.2.2. urmând să recupereze atât suferinţa (fizică.2. chiar dacă executarea nu şi-a produs efectul urmărit sau a fost întreruptă. să apere valoarea socială lezată. Relevant este faptul că în mod obişnuit subiectul pasiv suportă atât o vătămare cât şi o daună civilă. psihice. persoana prejudiciată va folosi ca temei al interesului afectat existenţa pagubei astfel că numai dacă există victimizare va exista şi calitatea de subiect pasiv. subiect pasiv. ca subiect al raportului juridic penal de conflict. morală) cât şi dauna (materială). psihică. morală sau psihică în urma infracţiunii produse. morală. Deoarece activitatea infracţională determină efecte vătămătoare pentru subiectul pasiv. 46 . să restabilească relaţia socială afectată de infracţiune). Pentru persoana fizică. îndeplinirea acestei calităţi se realizează în următoarele condiţii: persoana fizică va trebui să probeze intervenţia suferinţei fizice. persoana juridică va dovedi intervenţia suferirii unei daune morale sau materiale. Subiecţii pasivi ai infracţiunii Subiectul pasiv al infracţiunii este definit de persoana care îndură o suferinţă de natură fizică. persoana fizică trebuie să probeze pe lângă suferinţă şi dauna materială. Calitatea de subiect pasiv al infracţiunii aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice. Calitatea de subiect pasiv revine atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice care au fost vătămate prin infracţiune sau prin încercarea de punere în executare a hotărârii de săvârşire a faptei. morală sau materială.

conţinutul juridic al infracţiunii nu va exista. Statul şi persoana fizică sau juridică). legea impune anumite condiţii referitoare la locul săvârşirii faptei (ex. 2. infracţiunii Semnificaţia locului săvârşirii infracţiunii este determinată de importanţa stabilirii competenţei teritoriale a organelor juridice (art. În doctrina juridică penală. subiecţii au fost calificaţi după anumite criterii în următoarele categorii: subiect pasiv general şi subiect pasiv special (ex. “în timpul calamităţii”). – fapta să fie săvârşită în public. în sensul frânării sau stimulării producerii acestuia. conceptul de timp nu are o semnificaţie juridică deosebită pentru existenţa infracţiunii. 206 C. pen. însă în anumite cazuri legea condiţionează existenţa infracţiunii în mod direct.). ca element al conţinutului . Conceptul de condiţie. într-un sens special impune condiţia ca persoana fizică să îndeplinească. adiacent (cazul atentatului). În definiţia conceptului de infracţiune se menţionează că intră sub incidenţa legii penale acţiunile-inacţiunile săvârşite pe teritoriul ţării noastre. in mod obligatoriu. pen. pentru adoptarea măsurilor de adoptare socială (locus commisi delicti).2. este reprezentat de un fapt (o acţiune-inacţiune). de timpul săvârşirii acesteia (unele infracţiuni “săvârşite în timp de război” sau în timpul unei “lupte”). dacă această calitate nu se realizează. în cazul calomniei. subiect pasiv principal şi subiect pasiv secundar. art. 30 C.7.2. o împrejurare care influenţează apariţia sau desfăşurarea unui fenomen.Calitatea de subiect pasiv al infracţiunii. Alteori săvârşirea infracţiunii într-un anumit timp ( tempus commisi delicti) constituie o circumstanţă agravantă pentru acea infracţiune (“în timpul nopţii”. 2. ca element al conţinutului Locul săvârşirii faptei.6. subiect pasiv simplu (necircumstanţial) şi subiect pasiv calificat (circumstanţial). o anumită calitate astfel încât. În realizarea conţinutului infracţiunii. în general. infracţiunii De regulă. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii sunt necesare îndeplinirea unor condiţii clasificate după următoarele criterii: 47 Timpul săvârşirii faptei.

se califică unele infracţiuni săvârşite în timpul nopţii). cit. cu săvârşirea acţiunii-inacţiunii) şi subsecvente (care au urmat după săvârşirea faptei penale)49. în momentul săvârşirii infracţiunii). p. Mitrache. Mitrache. 49 Idem. 48 . acestea se referă la actul de conduită individuală (desfăşurată de infractor. op.. la subiecţii infracţiunii (persoana care săvârşeşte infracţiunea şi persoana care suportă consecinţele vătămătoare ale infracţiunbii).. fundamentale deoarece exprimă ceea ce este principal şi stabil în conţinutul infracţiunii. p. 169. infracţiunea va exista în forma sa tipică. b) după criteriul rolului în determinarea existenţei infracţiunii .. 82. la obiectul infracţiunii (valorile sociale ocrotite prin legea penală). lipsa unei condiţii esenţiale determină inexistenţa infracţiunii47. V.. C. op. simultan. op. p. 46 47 C. 132.. Bulai. c) după criteriile existenţei în momentul producerii acţiunii-inacţiunii . fără ca infracţiunea să înceteze a mai exista. op. C. la locul săvârşirii infracţiunii (stabileşte competenţa teritorială a organelor judiciare). vârsta necesară responsabilităţii infractorului. condiţiile46 se clasifică în esenţiale (constitutive). aplicarea actelor de clemenţă şi reţinerea stării de recidivă. 168. cit. cit. 48 Idem. însă. p. Bulai. în cazul lipsei unei condiţii accidentale. 84. condiţiile se clasifică în: preexistente (care au existat mai înainte de săvârşirea faptei penale).a) după criteriul factorilor influenţaţi de condiţii. care întrerup desfăşurarea normală a acţiunii-inacţiunii sau indică o însuşire de agravare sau de atenuare a acesteia.. natura internă a acesteia astfel că. intervenţia prescripţiei acţiunii penale. cit. la timpul săvârşirii infracţiunii (criteriul prin care se determină legea valabilă. cit. C. Dobrinoiu şi colab. Condiţiile neesenţiale sunt caracterizate prin faptul că se pot modifica în anumite limite sau pot fi înlăturate. op. O modificare a acestora sau o dispariţie nu schimbă faptul că infracţiunea există în forma sa tipică. concomitente (care există în acelaşi timp. p. accidentale (circumstanţiale) care arată împrejurările48 imprevizibile.

care spre deosebire de diferitele conţinuturi incriminatorii individuale. deci.1. d – Cod Procedură Penală. În timp ce noţiunea de infracţiune exprimă trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni. toate cerinţele care determină conţinutul incriminării. Altfel spus.Structura conţinutului infracţiunii Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune. 49 . fie – după caz – achitarea sa în temeiul art. echivalent cu conţinutul noţiunilor diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării. întemeiate pe cerinţele de abstractizare şi generalizare a acestor trăsături de conţinut care reprezintă tiparul sau modelul de bază al elaborării oricărui conţinut incriminator. este studiată în cadrulpărţii generale a ştiinţei dreptului penal. Conţinutul incriminării (sau al infracţiunii) este. art. etc. lit. interesând partea specială a dreptului penal. În acest sens. care o deosebesc de faptele nepenale.Capitolul 3 Structura conţinutului infracţiunii (elemente) Subiectul infracţiunii 3. ştiinţa dreptului penal a elaborat şi noţiunea de conţinut generic al infracţiunii. pentru ca o faptă să constituie infracţiune. fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete. situaţie care atrage fie scoaterea persoanei de sub urmărire penală. conţinutul infracţiunii de viol va fi diferit de conţinutul infracţiunii de omor. 10. noţiunea de conţinut al infracţiunii cuprinde trăsăturile specifice ale fiecărei infracţiuni în parte şi care o deosebesc în sfera ilicitului penal de celelalte infracţiuni (de pildă. 10 din Codul de Procedură Penală foloseşte sintagme de “elemente constitutive ale infracţiunii”. dacă o faptă concretă nu prezintă vreuna din trăsăturile prevăzute de lege. îndeplinind toate condiţiile specificate în acest cadru. interpretării şi aplicării legii funcţia generală de determinare. lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia. constituind singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte. adică să se săvârşească în asemenea împrejurări încât să satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracţiunii. fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ). cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni. În vederea studierii trăsăturilor comune ale tuturor conţinuturilor unor infracţiuni individuale de pe poziţia unei metodologii ştiinţifice. ea nu poate fi considerată ca infracţiune. ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile şi elementele prevăzute în dispoziţia incriminatoare.). În consecinţă.

după stările de lucru concrete. deoarece toate variantele alternative alcătuiesc conţinutul aceleiaşi infracţiuni.) . pen. cuprinzând condiţii pentru mai multe variante ale aceleiaşi infracţiuni. necesară pentru un conţinut de infracţiune tip sau agravat (intenţia). 174 C. deoarece norma incriminatoare nu impune îndeplinirea unor condiţii speciale de către un infractor. cuprinde o singură formă (variantă) de realizare a acţiunii-inacţiunii. pen. Clasificarea se face cu ajutorul următoarelor criterii : a) După criteriul structurii. 174 C. săvârşită imediat după naştere. pen. 174 C. b) După criteriul variantelor de incriminare. Această diferenţiere a conţinuturilor de infracţiune îşi are originea în diferenţierea criteriilor de clasificare.. . conţinutul atenuat. conţinut complex – întruneşte mai multe laturi sau elemente diferite. conţinut constitutiv (cuprinde întreaga conduită a infractorului) . conţinuturile infracţiunii se clasifică în: conţinut de bază (tipic) – întruneşte condiţiile necesare pentru existenţa unei infracţiuni tip (luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia. fără consimţământul acestuia. g) care imprimă faptei o periculozitate socială sporită . Uneori conţinutul juridic coincide cu conţinutul constitutiv. Eventualitatea mai multor condiţii dintre cele alternative nu schimbă calificarea juridică a infracţiunii unice. 208 C. după înţelesul şi premisele acestor stări. pentru ca o anumită acţiuneinacţiune să fie considerată infracţiune prevăzută de norma legală (omorul este definit de art. 177 C. Îndeplinirea mai multor condiţii alternative prevăzute de norma incriminatoare.) . deoarece conţinutul acestora este simplu (punerea sau ţinerea unei persoane în sclavie. prev de art. conţinuturile infracţiunii se clasifică în conţinut juridic. ca urmare a adoptării unei anumite forme de vinovăţie.) . realizează în oricare dintre variante conţinutul simplu al infracţiunii unice de sclavie. conţinutul simplu. în scopul de a şi-l insuşi pe nedrept – furtul art. 190 C. dacă legea nu impune cumularea condiţiilor. de către mama aflată într-o stare de tulburare.Structura conţinutului de infracţiune cuprinde toate conţinuturile ce aparţin realităţii obiective.. de art. ca fiind infracţiune sau o anumită variantă (formă) a unei infracţiuni. pricinuită de naştere). 209 lit. pen. ca fiind uciderea copilului nou-născut. latura obiectivă şi latura subiectivă a comportamentului infractorului (pruncuciderea este definită de art. ca fiind uciderea unei persoane) . 178 C.inacţiune.) reprezintă o formă atenuată de omor (art. conţinut agravat format de îndeplinirea unor condiţii speciale de timp (furtul săvârşit în timpul nopţii – art. ca fiind infracţiune (uciderea unei persoane realizează conţinutul simplu al infracţiunii de omor. necesare pentru a putea caracteriza o acţiune . prev. care va fi suficientă pentru caracterizarea acesteia. infracţiunea constând doar în realizarea acţiunii : uciderea unei persoane (art. în diferite forme (variante) califică acţiunea-inacţiunea ca infracţiune simplă. pen. 174 C. precum şi traficul de sclavi. Astfel. pen). format de totalitatea condiţiilor cerute de norma penală incriminatoare. uciderea din 50culpă a unei persoane (art. pen.

conţinuturile se clasifică în : conţinut tipic (integral). instigarea sau complicitatea). cât şi pentru cunoaşterea diferitelor condiţii sau elemente pentru existenţa infracţiunii. Conţinutul generic al infracţiunii este format din următoarele elemente : 1. dacă nu sunt întrunite condiţiile atipice. 3. să se realizeze şi condiţiile atipice (actele preparatorii. se întâlnesc premisele generice. conţinut atipic (trunchiat). elementele de structură – sau altfel spus condiţiile de existenţă ale infracţiunii – se referă la aumite coordonte. locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. subiecţii infracţiunii. care cuprinde trăsăturile comune tuturor infracţiunilor stabilite prin legislaţia penală. 4. însemnând că. 178 C. nu se realizează conţinutul infracţiunii atipice (tentativa de furt). în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Prin structura conţinutului infracţiunii se înţelege modul în care se organizează şi se configurează ca părţi ale aceluiaşi ansamblu diferitele elemente componente ale conţinutului infracţiunii. astfel că. 5. pen. 180 C. actele-premisă .pen. 208 C. 20 rap. se produce din culpa infractorului. deci. Conţinutul atipic impune necesitatea ca. constă în punerea în executare a hotărârii de a lua un bun mobil din posesia sau detenţia altuia. însă executarea a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul). care cuprinde toate condiţiile ce formează conţinutul juridic al infracţiunii (lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice – art. Cunoaşterea structurii este importantă atât pentru determinarea elementelor componente ale conţinutului. tentativă. d) După criteriul trăsăturilor caracteristice tuturor conţinuturilor de infracţiuni există: conţinut specific. etc. a relaţiilor reciproce. conţinutul constitutiv . pen. conţinut generic. Trăsăturile conţinutului generic reprezintă matricea care se regăseşte în toate infracţiunile. precum şi a naturii şi poziţiei acestora în raport cu actul de conduită interzis. la art. în toate cazurile de infracţiuni specifice. esenţiale şi care accidentale sau circumstanţiale. art. acestea fiind baza de reţinere în norma penală a conţinutului generic al infracţiunii. reprezentat de conţinutul prevăzut în norma juridică pentru o infracţiune concretă.) . deoarece uciderea în cazul art.. iar nu cu intenţie (condiţie obligatorie pentru reţinerea infracţiunii de omor) : c) După criteriul formei infracţiunii . care se abate de la caracteristicile infracţiunii obişnuite (tip). Coordonatele sau 51jaloanele ce polarizează condiţiile de existenţă ale infracţiunii sunt : . de la tipul comun de săvârşire a acesteia (tentativa de furt. În general.). acesta deosebindu-se de conţinutul oricărei alte infracţiuni.. Această înţelegere permite a se cunoaşte care din elementele şi condiţiile prevăzute de norma penală incriminatoare sunt determinate pentru existenţa infracţiunii şi. fără de care nu se poae concepe existenţa infracţiunii. obiectul infracţiunii . 2. pe lângă îndeplinirea condiţiilor de realizare a infracţiunii tip (integrale). pen.

subiect.1. totalitatea actelor de conduită interzise de legea penală atentează împotriva societăţii în ansamblu. umană care este responsabilă. nu poate fi însă îndreptată împotriva tuturor relaţiilor sociale dintr-o dată. În doctrina dreptului penal este unanimă opinia că obiectul infracţiunii este valoarea socială şi relaţiile sociale care sunt create în jurul acesteia şi care sunt periclitate ori vătămate prin infracţiune.1. criminlitatea . valoarea lucrurile. ca act de conduită individuală. strict legată de specificitatea unor comportamente criminale. valoarea socială şi relaţiile corespunzătoare acestei valori împotriva cărora se îndreaptă. latură obiectivă şi latură subiectivă. Infracţiunea. - - - Ultima coordonată are însă o incidenţă restrânsă. modul. 3. sau etice prejudiciate prin faptul de pericol social. a valorilor şi relaţiilor ce-i asigură existenţa. timpul.- actul de conduită al unei persoane. alteori complex. un proces material. Subiectul infracţiunii indică pe autorul acţiunii sau inacţiunii. Latura obiectivă a infracţiunii implică cu necesitate o acţiune sau inacţiune. Latura subiectivă a infracţiunii constă într-un raport determinat de natură psihică între infractor şi fapta sa. bunurile juridice. printre condiţiile ce particularizează şi condiţionează existenţa unei fapte penale ori caracterul ei agravat. Reprezentând o disfuncţie în raport cu desfăşurarea normală a vieţii sociale. dezvoltarea şi progresul. locul. care se desfăşoară după legile cauzalităţii. ori o persoană ce cooperează la efectuarea acestei acţiuni sau inacţiuni. Obiectul infracţiunii. subiecţii actului de conduită. Obiectul infracţiunii. ne arată întotdeauna interesul. mijloacele ori consecinţele săvârşirii infracţiunii care pot apărea. cât şi cea subiectivă a infracţiunii . ea vizând anumite valori sau relaţii sociale determinate. Structura infraţiunii cuprinde patru elemente : obiect. uneori simplu. de asemenea. caracterul ei 52 . deci obiectul infracţiunii .şi prin ele. fie a celui vătămat prin infracţiune . fie în persoana infractorului. atât sub raportul elementelor ce configurează compoenta obiectivă. Subiectul infracţiunii trebuie să fie o persoană fizică.

art. De pildă. ca sferă şi conţinut. prin intermediul vătămării relaţiilor sociale specifice. În sensul acestei noţiuni. devin tocmai prin acest fapt echivalente. Art. împotriva infracţiunilor. persoana. indicând enumerativ pe unele din cele mai importante ce îl compun şi definind ansamblul acestora prin expresia ” ordine juridică”. infracţiunile de tăinuire şi favorizare a infractorului. şi practica legislativă trebuie să ia în considerare mai multe nivele posibile de lezare sau periclitare a acestora. 53 . de extremă extensie. ansamblul valorilor şi relaţiilor sociale de protecţie a acestora împotriva cărora acţionează criminalitatea. obiect juridic principal şi obiect juridic secundar (adiacent). de existenţa şi buna desfăşurare a vieţii sociale în ansamblul ei. 1 din codul penal. constituie obiect general al ocrotirii juridico-penale. drepturile şi libertăţile acesteia. represiune nedreaptă sau evadare se subscriu unei sfere de relaţii strâns legată de finalitatea promovării unei justiţii întemeiată pe eficienţă. unitatea şi indivizibilitatea statului. independenţa. necesitatea distingerii pe diverse criterii de nivel de corelaţie a următoarelor categorii de obiecte de infracţiuni: Obiect juridic şi obiect material. în cadrul organizării apărării sociale. cunoaşterii şi ocrotirii penale a acestor valori sau puneii lor în pericol. obiectul infracţiunii apare. prin săvârşirea unor fapte antisociale din cele mai variate. 50 Reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1 Cod Penal cuprinde următoarea formulare: ” Legea penală apără. mărturie mincinoasă. obiectul infracţiunii va fi reprezentat de o anumită valoare şi relaţiile sociale formate în jurul ei. obiect juridic generic şi obiect juridic specific (special). imparţială şi echitabilă. România. cât şi necesităţilor de organizare practică atât a înţelegerii. Pe cale de consecinţă. Pe cale de consecinţă. 1996. Datorită caracterului complex al valorilor şi relaţiilor sociale care constituie obiectul infracţiunii. activitatea de justiţie constituie o valoare democratică şi juridică. determină valorile ce constituie obiectul general al infracţiunii. Ca atare. corectitudine. ca fiind valoarea socială care este lezată sau pusă în pericol de fapta penală. În acelaşi fel. suveranitatea. care în ansamblul lor. ocrotită prin intermediul unor relaţii de natură a-i ocroti desfăşurarea eficientă. prin urmare. cu valorile şi relaţiile sociale de protecţie. în mod necesar. 140 din 5 nov. ca valoare. faptele cu caracter antisocial – care tind să împiedice desfăşurarea actului de justiţie sunt sancţionate pentru că aduc atingere justiţiei.antisocial derivând din aceea că lezează sau pune în pericol o parte sau un fascicol din valorile sau relaţiile de a căror integritate depinde până la urmă. Definindu-se. De aici. echitate şi adevăr. ştiinţa dreptului penal. proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”50. care tind s-o promoveze. şi ca obiect al ocrotirii juridico-penale.

existenţa obiectului material condiţionează însăşi existenţa obiectului juridic propriu-zis. Tocmai datorită acestui fapt. inexistenţa obiectului material când este prevăzută expres de lege. prin intermediul unui obiect material.) asupra căreia se îndreaptă. de pildă. se deosebesc de aşa-zisele infracţiuni formale. pe când absenţa relativă a obiectului material în momentul şi timpul comiterii faptei. Prin obiect material se înţelege entitatea materială (obiect. în acelaşi timp şi atingerea obiectului juridic pe care-l exprimă. În consecinţă. bunul luat fără consimţământ este doar expresia materială. fapta care se îndreaptă împotriva unui obiect inexistent nu se poate constitui într-o infracţiune. atunci când acţiunea de ofensare a persoanei se face prin intermediul lezării unui bun material care 54 . face imposibilă săvârşirea infracţiunii. când faptele antisociale nu se exprimă prin lezarea unor bunuri materiale. ci însăşi corpul acesteia). să se comită prin intermediul lezării unui obiect material. Nu toate infracţiunile aduc însă atingere obiectului lor juridic. în cazul infracţiunii de furt. Nu au obiect material infracţiunile la care valoarea ameninţată nu este încorporată într-o entitate materială. infracţiunile contra justiţiei. În cazul în care un asemenea obiect material există şi el se interpune lezării obiectului juridic propriu-zis. energie sau înscris). lucru. de pildă. instalaţii. cum este injuria. în cazul infracţiunilor contra vieţii. aceasta neputâdu-şi realiza conţinutul în plenitudinea elementelor şi cerinţelor sale constitutive. care sunt lipsite de un asemenea obiect. contra demnităţii sau contra regulilor de convieţuire socială.Obiect juridic şi obiect material. Prin obiect juridic al infracţiunii se înţelege obiectul propriu-zis al acesteia. care presupun lezarea unui obiect material. infracţiunile de rezultat material. vătămate sau ameninţate prin săvârşirea infracţiunii. etc. mărfuri şi persoane) – vătămarea sau punerea sa în pericol presupunând. deci obiectul material. Există ce-i drept. integrităţii sau sănătăţii persoanei (unde ca obiect material apare nu dreptul la viaţă al persoanei. în materialitatea sa. prin intermediul căruia sunt atinse unele din prerogativele dreptului de proprietate (posesia sau chiar detenţia) adică valoarea ocrotită de legea juridică sau obiectul juridic. energie. nu exclude – de principiu – răspunderea autorului pentru forma tentată a infracţiunii. sau în cazul infracţiunilor contra siguranţei pe căile ferate (unde obiectul material poate fi reprezentat prin material rulant. posibilitatea ca şi o infracţiune tipică de atitudine sau aşa-zis formală. ca în cazul infracţiunilor contra proprietăţii (unde se poate înfăţişa sub forma unui bun mobil. De pildă. De aceea. adică valorile şi relaţiile sociale de protecţie. conduita interzisă şi prin intermediul căreia este lezată sau pusă în pericol însăşi valoarea sau relaţia socială ocrotită de legea penală.

valorile sociale nu sunt grupate în mod întâmplător ci în jurul valorilor fundamentale.simbolizează şi reprezintă demnitatea acesteia (cum ar fi. în cazul infracţiunii de omor. unde dreptul la viaţă este unica valoare juridică protejată) sau de două sau mai multe valori juridice ce pot fi lezate simultan sau în mod independent şi poartă denumirea de obiect juridic special multiplu. de echivalenţă. a determinării naturii urmăririi imediate şi întinderii acesteia. Obiectele juridice specifice alternative – cum ar fi dreptul persoanei la integritate fizică sau la sănătate în cazul infracţiunii de vătămare – pot fi lezate cumulativ sau în mod independent. justiţia cu valorile şi prerogativele sale – în cazul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei sau – în cazul infracţiunilor contra regulilor de convieţuire socială etc. când infracţiunea se consideră consumată fie prin lezarea uneia. elemente necesare pentru soluţionarea corectă a răspunderii penale civile. Opoziţia relativă dintre obiectul specific şi cel generic pune în evidenţă cel mai pregnant. obiectul juridic propriu fiecărei infracţiuni în parte poartă denumirea de obiect juridic specific sau special. cât şi pentru stabilirea gradului real de atingere adus valorii ocrotite de legea penală. în cazul infracţiunilor de rezultat. Prin obiect juridic generic sau comun se înţelege fascicolul de valori şi relţţii sociale de protecţie. ierarhia şi legăturile stabilite în cadrul sistemului penal între diferitele valori şi relaţii sociale care formează ansamblul de valori şi relaţii sociale ce formează obiectul ocrotirii legii penale. la tâlhărie). Obiectele juridice principale atrag atât denumirea infracţiunii cât şi clasificarea ei în sistematica legii penale (cum ar fi. Între aceste valori pot exista raporturi de subordonare ierarhică (unele fiind principale. Obiectul juridic specific este – după cum se poate lesne observa – subordonat şi face parte integrantă din obiectul juridic generic sau comun. la viol sau posesia ori detenţia bunului. persoana – în cazul infracţiunilor contra persoanei. atât pentru încadrarea juridică corectă a faptei. comun pentru un grup de infracţiuni. Obiectul juridic generic şi obiectul specific (special). Obiectul juridic specific sau special poate fi reprezentat printr-o valoare unică şi poartă denumirea de obiect specific unic (ca de pildă. aruncarea pe jos a unei lucrări reprezentative aparţinând unei persoane). . În acest sistem 55 . cum ar fi. proprietatea şi prerogativele sale – în cazul infracţiunilor contra avutului public sau particular. celelalte secundare). fie prin lezarea tuturor valorilor alternative. În antiteză. astfel încât oricare din infracţiunile concrete aduc atingere obiectului special lezat implicit şi obiectul de grupă sau generic supraordinat. sau de alternanţă. libertatea vieţii sexuale. Cunoaşterea obiectului material al infracţiunii este importantă. lezarea oricăreia din ele consumând infracţiunea.

celelalte fiind considerate ca având valoare secundară. Desigur. de altfel. ca una din principalele coordonate ale sistematizării. ţinându-se seama de aceeaşi distincţie ordonatoare. tradiţie şi concepţie între diferiţi legiuitori cu privire la însemnătatea. în acelaşi timp.nuanţate periclitate. În cazul infracţiunilor complexe cu obiecte juridice multiple – două sau chiar trei obiecte juridice – unul din acestea. acţiunea de furt va leza un drept patrimonial. Reprezintă noţiuni de utilitate predominant tehnică privind mai ales infracţiunile complexe. şi anume acela care este considerat determinant pentru instituirea infracţiunii complexe înseşi. adiacentă. prin încadrarea infracţiunii într-un anumit fascicol de relaţii sau valori sociale şi nu în altul 56 . şi modul specific de organizare a diferitelor grupe de infracţiuni în diverse coduri penale prezintă unele deosebiri şi particularităţi. Distingerea obiectului principal de cel secundar – uneori anevoioasă sub raportul aprecierii valorii mai importante – este realizată de însăşi legiuitorul penal. Legile extrapenale ce conţin dispoziţii penale vizează. va fi întotdeauna obiect juridic principal. şi interesul teoretic şi practic al distincţiei – care serveşte de fapt. pe grupe. 211 C. la rându-le. care sunt organizate în subsisteme speciale de ocrotire penală. pe când acţiunea de violenţă – care a mijlocit deposedarea victimei – va leza integritatea corporală a acesteia (art. condiţiile de mediu şi cele legate de drepturile şi libertăţile individului trebuie să reprezinte principalele valori sociale care să beneficieze de ocrotire penală într-un stat de drept. grupe de relaţii speciale. Datorită unor deosebiri inevitabile de atitudine. criteriul principal de sistematizare a legii penale este acela de diferenţiere şi subordonare a diferitelor valori individuale a unor grupuri de valori comune. este aproate evident că. ocrotirea penală trebuie să acorde. Indiferent de modul în care poate fi abordată chestiunea. rolul şi locul unor valori sau relaţii sociale în sistemele lor naţionale de apărare socială contra infracţiunilor. pe cele mai importante valenţe şi corelaţii. derivă. penal). Obiectul juridic principal şi obiectul juridic secundar (adiacent). valorile sociale privind existenţa statului şi a persoanei. De aici. în cazul infracţiunii de tâlhărie. De exemplu. o importanţă aparte valorilor care constituie condiţiile de existenţă şi securitate ale comunităţii internaţionale. a infracţiunilor din partea specială a codului penal. organizarea întregului sistem vizând diferenţierea apărării sociale pe tipuri de coportamente ilicite şi nivel de însemnătate a valorilor Cât priveşte relaţiile dintre cele două obiecte juridice. a căror urmare imediată sau rezultat presupune lezarea a două sau mai multe obiecte: unul principal şi altele secundare – corespunzător celor două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni reunite în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Deşi obiectul infracţiunii nu face parte din actul de conduită interzis.De pildă. care se săvârşesc prin punerea în pericol a siguranţei circulaţiei feroviare. acţiunea care vizează obiectul juridic secundar sau adiacent.fie din posibilitatea de a pune în pericol unele relaţii. operaţie ce face necesară o referire directă sau indirectă la valorile sau relaţiile sociale vizate. 1 Cod penal. deci din conţinutul constitutiv al faptei penale (în unitate ca obiectiv-subiectivă). se impune şi ierarhizarea valorică a acţiunilor ce compun infracţiunea complexă. în ipoteza art. în sens larg. 155 Cod penal (de a suprima sau ştirbi unitatea. în ipoteza infracţiunii de viol. 249 Cod penal. suveranitatea sau independenţa statului). cum se întâmplă în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 275 alin. Acelaşi tip de relaţie poate fi întâlnit şi în cazul altor infracţiuni (decât cele complexe). . considerându-se mai importantă lezarea adusă patrimoniului în condiţii de violenţă. atunci cînd legea penală instituie conţinutul juridic al unor infracţiuni. fiind considerată principală – acţiunea care vizează obiectul juridic principal şi secundară. aceasta este reglementată în capitolul vizând infracţiunile contra avutului. 2 şi art. În cazul unor infracţiuni. după cum obiectul principal aparţine uneia sau alteia din grupe. în structura cărora deşi figurează mai multe obiecte juridice speciale au aceiaşi importanţă pentru constituirea infracţiunii şi clasificarea ei în sistemul legii penale. fără de a căror existenţă nu este posibilă săvârşirea şi nici individualizarea unor acte. în cazul infracţiunii de tâlhărie. 57 . valoarea juridică principală lezată şi chiar determinantă pentru existenţa faptei este libertatea vieţii sexuale în timp ce demnitatea femeii. reprezintă o valoare juridică secundară şi adiacntă.fie de cerinţa producerii unei anumite urmări. lezarea ei fiind întotdeauna presupusă o dată cu lezarea valorii principale. Prin urmare. obiectul infracţiunii rezultă din descrierea faptei incriminate. ca elemente constitutive ale infracţiunii) şi acele cerinţe referitoere la obiect. care se referă în forma sa agravantă la producerea unei tulburări însemnate a bunului mers al unei organizaţii publice. în preferinţă de opţiunea pe care o impune obiectul principal şi acţiunea principală. De cele mai multe ori. iar nu în cadrul infracţiunilor contra persoanei. Pe cale de consecinţă. ca de pildă. art. ca în caz art. 274 – alin. aşezarea infracţiunii complexe în una din grupele de infracţiuni din partea specială a legii penale se face de regulă. decât lezarea adusă persoanei deposedate de un bun mobil. Astfel. astfel încât infracţiunea respectivă va fi considerată ca o infracţiune contra siguranţei naţionale (ca în cazul atentatului) sau contra patrimoniului (ca în cazul tâlhăriei). obiectul juridic special rezultă – fie prin prevederea unui anume scop urmărit de făptuitor. 273 – alin 1. de pildă. de pildă. . trebuie să prevadă ca elemente constitutive ale acestui conţinut (şi deci.

prin aplicarea dispoziţiei înscrisă în art. Evident. întrucât. ca în cazul infracţiunii de sustragede de înscrisuri (dosar. Sistematizarea normelor penale din partea specială după obiectul juridic şi gruparea acestora în 11 titluri reprezintă atributul legislativului pentru realizarea politicii penale. 208 Cod – penal a asimilat energiile de orice fel. în prealabil. ca valoare socială fundamentală protejată de legea penală. Clasificarea infracţiunilor după obiect. 10 lit. Totalitatea sensurilor obiectului juridic generic al infracţiunilor formează structura clasificării infracţiunilor după obiect. prin care se vatămă atributele fundamentale ale 58 . înscrisurile şi vehiculele). faţă de cerinţele de constituire a conţinutului juridic al infracţiunii se află acele infracţiuni pentru a căror existenţă. registru. impunându-se achitarea făptuitorului. (codul de procedură penală). tâlhărie.. infracţiunile contra siguranţei statului sunt reprezentate de acţiunile-inacţiunile săvârşite cu vinovăţie. d. atunci când sunt expres prevăzute de lege. se cere ca obiectul material să fie constituit neapărat dintr-un bun mobil (la care art. 3. Această univocitate face posibilă coordonarea infracţiunilor prin întemeierea lor pe elementele definitorii ale obiectului juridic cuprins în fiecare infracţiune. în toate aceste cazuri. Acest criteriu constituie modul raţional de prezentare a obiectelor juridice concrete conform cu ipotezele incriminate accentuând trăsături care impun regula generală. Astfel.Într-o situaţie diferită. document sau alt înscris). care în cazul infracţiunilor de furt. în lipsa lor. potrivit unor reglementări. să se afle într-o anumită situaţie premiză. trebuie realizate şi condiţiile referitoare la existenţa obiectului sau determinarea cerinţelor sale specifice. sustragerea bunului trebuie să fi ajuns pe bază de încredere în posesia delicventului) şi altele. Criteriul rezultă din aplicarea elementelor de concordanţă care se regăsesc in obiectul juridic sau în obiectul juridic complex al infracţiunilor. etc. nu se poate considera că infracţiunea şi-a întrunit toate elementele constitutive. înşelăciune. a) Obiectul juridic al infracţiunilor contra siguranţei statului.1. dar la fel ca semnificaţie. Calitatea obiectului juridic generic al infracţiunilor. Fiind prevăzute în titlul I. ca în cazul abuzului de încredere (unde. definind sistemul părţii speciale a dreptului penal prin gruparea sau clasificarea normelor penale speciale în categorii sau grupe bazate pe aceste criterii. după acest criteriu. să fie de o anumită natură. pentru existenţa infracţiunii în plinătatea conţinutului său juridic. determină gruparea infracţiunilor care reglementează relţiile sociale ale căror sfere coincid.2. abuz de încredere. normele incrminatorii condiţionează obiectul material al infracţiunii de îndeplinirea anumitor însuşiri sau trăsături.

statului român: suveranitatea. Legea specială (Legea nr. infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin. au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind dreptul la viaţă al persoanei 52. 51 din 29 iunie 1991) privind siguranţa naţională a României defineşte conceptul de ”siguranţă naţională” ca fiind starea de legalitate. independenţa. unitatea şi indivizibilitatea. infracţiunile de lovire şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind ocrotirea integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei care se realizează prin 51 În titlul I al Codului penal alături de infracţiunile indicate mai figurează: atentatul contra unei colectivităţi. infracţiunea de trădare prin transmiterea de secrete . are ca obiect juridic special relaţiile sociale prevăzute de infracţiunile de trădare prin ajutarea inamicului. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte. menţinerii ordinii de drept. inviolabilitatea sexuală. astfel infracţiunile contra vieţii. actele de diversiune. precum şi climatului de exercitare neîngradită a drepturilor. libertatea şi demnitatea. infracţiunea privind acţiunile duşmănoase contra statului. propaganda în favoarea statului totalitar. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte astfel: infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului. integrităţii corporale şi sănătăţii. ca stat unitar. 52 Din această categorie fac parte următoarele categorii de infracţiuni: omorul calificat. b) Obiectul juridic al infracţiunilor contra persoanei. de echilibru şi de stabilitate socială. subminarea economiei naţionale. are ca obiect juridic special (adiacent) relaţiile sociale privind capacitatea de apărare a statului care este în strânsă legătură cu siguranţa naţională. pruncuciderea. integritatea corporală. 59 . infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea statului – apără relaţiile sociale privind siguranţa statului cât şi relaţiile sociale care ocrotesc dreptul persoanei fizice la viaţă. complotul. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de siguranţa statului ca valoare socială fundamentală şi de relaţiile sociale generate de această valoare socială. integritate corporală ori sănătate pe perioada cât îndeplineţte o activitate importantă de stat51. infracţiunile contra persoanei sunt reprezentate de acţiunile – inacţiunile săvârşite cu vinovăţie. subminarea puterii de stat. are ca obiect juridic special relaţiile sociale prin care se păstrează secretele de stat. ca valoare fundamentală a statului. independent şi indivizibil. omorul deosebit de grav. Fiind prevăzute în titlul II. infracţiunea de spionaj. prin care se vatămă atributele fundamentale ale persoanei: viaţa. libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie. economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român. are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la siguranţa statului a căror apărare se realizează prin păstrarea secretelor de stat. uciderea din culpă.

57 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: furtul. abuzul de încredere. infracţiunile contra libertăţii persoanei au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind ocrotirea persoanei. corupţia sexuală şi incestul. sancţionându-se distrugerea sau gestionarea frauduloasă a acestora57. Fiind prevăzute în titlul III. 140∕1996. prin care se vatămă patrimoniul. raportul sexual cu o minoră. 53 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: lovirea sau alte violenţe. tulburarea de posesie. demnitatea şi reputaţia persoanei prin sancţionarea faptelor stânjenitoare sau ofensatoare56. ameninţarea. infracţiunile privitoare la viaţa sexuală au ca obiect juridic special relaţiile sociale care ocrotesc libertatea sexuală a persoanei prin sancţionarea faptelor de constrângere sau prin care s-a pus în pericol viaţa. violarea secretului corespondenţei. privind libertatea de a circula după propria voinţă. violarea de domiciliu. 55 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: violul. 58 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: ofensa adusă unor însemne. sclavia. divulgarea secretului profesional. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni constă în relaţiile sociale prin care se apără statutul juridic al patrimoniului şi bunurile (care-l compun) în individualitatea lor. uzurparea de calităţi oficiale. d) Obiectul juridic al infracţiunilor contra autorităţilor. sustragerea. şantajul. respectul şi autoritatea organelor publice precum şi regimul juridic garantat pentru respectarea unor simboluri sau semne distinctive ale organelor de stat58. Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale prin care se apără prestigiul. infracţiunile contra autorităţilor sunt reprezentate de acţiunile săvârşite cu vinovăţie. infracţiunile contra demnităţii au ca obiect juridic special relaţiile sociale care ocrotesc onoarea. moartea victimei sau întreruperea sarcinii în alte condiţii decât cele legale53. vătămarea corporală. furtul săvârşit între soţi ori între rude. de a comunica în mod liber.sancţionarea actelor de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice. gestiunea frauduloasă. tâlhăria. perversiunea sexuală. 54 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: lipsirea de libertate în mod ilegal. ultrajul. vătămarea corporală gravă. c) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului. defăimarea ţării sau a naţiunii. portul nelegal de decoraţii sau de semne distinctive. ruperea 60 de sigilii şi sustragerea de sub sechestru. infracţiunile contra patrimoniului sunt reprezentate de acţiunileinacţiunile săvârşite cu vinovăţie. de a gândi. sănătatea sau integritatea corporală a victimei 55. ofensa adusă autorităţii. înşelăciunea. Titlul IV privind infracţiunile contraavutului public a fost abrogat integral prin Legea nr. . supunerea la muncă forţată sau obligatorie. Fiind prevăzute în titlul V. de a acţiona. prin care se vatămă autoritatea organelor de stat. degradarea. furtul calificat. 56 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: insulta şi calomnia. pirateria. vătămări. vătămarea corporală din culpă şi provocarea ilegală a avortului. asigurarea independenţei realizându-se prin sancţionarea actelor prin care se îngrădesc aceste libertăţi 54. loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte.

nedenunţarea unor infracţiuni. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al următoarelor categorii de infracţiuni: falsificarea de monede. traficul de influenţă. luarea de mită. timbrelor. f) Obiectul juridic al infracţiunilor de fals. Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale privind protejarea încrederii în valoarea înscrisă a monedelor. abuzul în serviciu în formă calificată. abuzul în serviciu contra intereselor publice. 61 . infracţiunile privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege au ca obiect juridic special relaţiile sociale care impun respectarea unui regim de reguli pentru desfăşurarea activităţilor specifice62. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei categorii de infracţiuni. lucrurile sau bunurile pe baza cărora se desfăşoară activităţile sociale şi economice fiind reprezentate de acţiunile săvârşite cu vinovăţie. 62 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. îndatoririle de serviciu şi specificul unor activităţi. infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege sunt reprezentate de acţiunile săvârşite cu vinovăţie. mărturia mincinoasă. infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate au ca obiect juridic special relaţiile sociale care reglementează desfăşurarea în siguranţă a circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate 61. nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive. astfel: infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul au ca obiect juridic special relaţiile sociale care implică respectarea sau îndeplinrea atribuţiilor de serviciu în cadrul autorităţilor publice sau persoanelor juridice 59. împiedicarea participării la proces. neglijenţa în păstrarea secretului de stat. accidentul şi catastrofa de cale ferată. Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale prin care se apără exerciţiul atribuţiilor publice. părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate. infracţiunile de fals aduc atingere relaţiilor sociale privind încrederea publică (fides publica) în valorile. Fiind prevăzute în titlul VII. distrugerea şi semnalizarea falsă. 61 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: neîndeplinirea îndatoririlor de seviciu sau îndeplinirea lor defectuasă. în instrumentele oficiale. arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă.e) Obiectul juridic generic al infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. înscrisurile de valoare. omisiunea sesizării organelor judiciare. darea de mită. prin care se falsifică documentele. 60 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: denunţarea calomnioasă. nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. titlurilor. timbre 59 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor. nerespectarea regimului materialelor explozive. prin care se vatămă activităţile de interes public sau unele activităţi specifice privind nerespectarea regimului unor materiale. abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi. Fiind prevazute în titlul VI. evadarea. infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei au ca obiect juridic special relaţiile sociale care implică activitatea de înfăptuire a justiţiei60.

titlurilor de plată. falsuri în înscrisuri au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind asigurarea autenticităţii sau veridicităţii înscrisurilor oficiale. falsul intelectual. a folosirii unor embleme sau a unor semne dacă fapta a cauzat pagube materiale65. asistenţa celor în primejdie. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte66. nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri 62 şi reziduuri. falsificarea de timbre. Fiind prevăzute în titlul IX. deturnarea de fonduri. mărci sau de bilete de transport. falsificarea de valori străine. nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import-export. monedelor de hârtie. concurenţa neloială. astfel: infracţiunile contra familiei au ca obiect 63 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsificarea de monede sau de alte valori. punerea în circulaţie a produselor contrafăcute.sau alte valori au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind siguranţa stabilităţii valorii monedelor metalice. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc activităţile comerciale. falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind siguranţa valorii în utilizarea instrumentelor de autentificare sau de marcare folosite de instituţiile de drept public 64. infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţiurea socială. g) Obiectul juridic generic al infracţiunilor privind regimul stabilit pentru anumite activităţi economice. folosirea instrumentelor oficiale false. 64 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsificarea insrtrumentelor oficiale. sunt reprezentate de acţiunile-inacţiunile săvârşite cu vinovăţie prin care se vatămă regulile de convieţuire socială privind familia. a identităţii persoanei. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc familia. 65 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: falsul material în înscrisuri oficiale. mărcilor. falsul privind identitatea şi falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii. . h) Obiectul juridic al infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială. titlurilor de credit public. infracţiunile la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice practicate fără respectarea prevederilor legale vatămă relaţiile sociale privind activitatea economică. cauzând perturbarea activităţii economico-financiare sau produc pagube unui organ sau unei unităţi publice. înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor. uzul de fals. Sensul obiectului juridic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte. sănătatea publică. Fiind prevăzute în titlul VIII. 66 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: specula. cecurilor. economice şi financiare în sensul evitării producerii unor pagube economice. biletelor de transport63. înşelăciunea la măsurătoare. sănătatea publică şi asistenţa celor în primejdie. timbrelor.

Fiind prevăzute în titlul XI. în loialitatea conducătorilor militari. neluarea 63 măsurilor necesare în operaţiile vamale şi coliziunea. infracţiunile contra păcii şi omenirii aduc atingere relaţiilor sociale privind menţinerea păcii şi asigurarea unor reguli de conduită pentru protejarea vieţii 67 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: bigamia. infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare au ca obiect juridic special relaţiile sociale de asigurare şi menţinere a securităţii zborului şi operaţiilor navale73. i) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României. . ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. încăierarea. cerşetoria. precum şi păstrarea mijloacelor de luptă72. infectarea apei. părăsirea comenzii. infracţiunile săvârşite pe câmpul de luptă au ca obiect juridic special relţiile sociale prin care se menţine loialitatea cadrelor faţă de forţele militare pe care le comandă. jocurile de noroc. nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului. părăsirea navei. infracţiunile săvârşite de militari sau civili au ca obiect juridic special relaţiile sociale de menţinere a rezistenţei morale a populaţiei şi de punerea la dispoziţia armatei a bunurilor rechiziţionate. infracţiunile contra capacităţii de apărare aduc atingere relaţiilor sociale privind menţinerea capacităţii de apărare a ţării care se regăseşte în menţinerea ordinii şi disciplinei militare determinată de necesităţi militare. asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni. lovirea sau insulta superiorului. 73 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: zborul neautorizat. Fiind prevăzute în titlul X. 71 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: călcarea de consemn. răspândirea bolilor la animale sau plante. adulterul. traficul de stupefiante. profanarea de morminte. lovirea sau insulta inferiorului. proxenetismul. lasarea fără ajuror prin omisiunea de înştiinţare 70 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: împiedicarea libertăţii cultelor. infracţiunile contra sănătăţii publice au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind ocrotirea sănătăţii publice 68. rele tratamente aplicate minorului. dezertarea. 72 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: capitularea şi părăsirea câmpului de luptă. 68 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: zădărnicirea combaterii bolilor. lăsarea fără ajutor. j) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra păcii şi omenirii. prostituţia. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al următoarelor categorii de infracţiuni: infracţiunile săvârşite de militari au ca obiect juridic special relaţiile sociale de asigurare şi menţinere a ordinii şi disciplinei în unităţile militare71. falsificarea de alimente sau alte produse.juridic special relaţiile privind convieţuirea în familie67. 69 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: punerea în primejdie a unei persoane în neputin ța de a se îngriji. tulburarea fostei locuinţe. alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială au ca obiect juridic special ocrotirea relaţiilor sociale prin care se asigură convieţuirea socială a cetăţenilor indiferent de rasă sau de naţionalitate70. insubordonarea. infracţiunile privitoare la asistenţa celor în primejdie au ca obiect juridic special relaţiile sociale privind asigurarea asistenţei celor aflaţi în primejdie69. abandonul de familie.

de principiu. ca beneficiari şi destinatari virtuali ai legii penale se pot transforma deci. şi persoanele fizice vătămate în drepturile sau interesele lor legitime devin titularele unor drepturi şi obligaţii specifice în cadrul raporturilor de drept penal şi civil adiacente ce se nasc prin săvârşirea infracţiunii între făptuitori şi persoana vătămată. Sensul obiectului juridic generic se specializează prin restrângerea sferei de cuprindere în obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni în parte. 74 Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: propaganda pentru război. genocidul. Persoanele fizice care apar. 64 . fie ca destinatari ai legii penale. îndeplinind condiţiile legii. subiecţii infracţiunii sunt acele persoane implicate prin însăşi săvârşirea infracţiunii – adică subiecţii activi ai infracţiunii. într-o primă ipostază a raportului juridic de conformare. aceasta instituie relaţii de drept penal cu toţi membrii societăţii care apar. membrii societăţii – care au nesocotit dispoziţia penală de conformare – intră într-un raport juridic penal de conflict cu statul. Pe de altă parte. Prin urmare. tot ca urmare a comiterii unei infracţiuni. tratamente neomenoase. realizează acţiunea – inacţiunea prevăzută de norma de incriminare. precum şi acele persoane obligate să suporte consecinţele sau răul cauzat prin săvârşirea acesteia – adică subiecţii pasivi ai infracţiunii. Subiectul infracţiunii Subiect al infracţiunii este acea persoană care. Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc pacea şi previn şi reprimă infracţiunile contra omenirii74. Prin însăşi natura comenzii sau dispoziţiei de conformare pe care o implică norma penală. sau contribuie la realizarea acesteia şi care lezează valorile sociale ocrotite de lege. jefuirea sau însuşirea unor bunuri culturale. dobândind calitatea de subiect de drept penal al raportului juridic de conflict sau contradicţie. fie ca beneficiari. distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri. 3. În literatura de specialitate se face distincţie între subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii. prin săvârşirea unei infracţiuni. în subiecţi ai raportului juridic penal de conflict şi.2. distrugerea. ca mandatar al societăţii în organizarea apărării sociale. În cazul săvârşirii unor infracţiuni. în subiecţi activi ai infracţiunii. devenind subiecţi pasivi.membrilor unei colectivităţi. precum şi persoana care suportă consecinţele acţiunii. prin aceasta.

Din acest punct de vedere – susţinut instituţional de întregul drept penal pozitiv – posibilitatea considerării unei persoane juridice (sau ”morale”) şi. infractorii propriu-zişi. după caz. deci persoanele vătămate prin infracţiune. şi finalitatea pe care aceasta o urmăreşte în planul combaterii şi prevenirii criminalităţii. penalizarea acesteia prin sancţiuni de drept penal ca subiect activ al infracţiunii sunt excluse. factorii subiectivi ai infracţiunii75). reprezentând premisele subiective ale acesteia (sau. alăturate procesului penal. beneficiază. de o soluţie judecătorească prin care se constată că fapta ce i s-a reproşat nu constituie infracţiune şi deci. eventual. chiar civile) derivate din săvârşirea unei infracţiuni determinate şi îşi pot valorifica drepturile şi obligaţiile ca subiecţi ai unor raporturi juridice procesuale şi. deci. Mitrache. Din cuprinsul definiţiei de mai sus. 244. întemeiată pe întregul sistem de idei şi principii al organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal. Ambele categorii de subiecţi preexistă momentului săvârşirii infracţiunii. Distincţia între subiecţii activi ai infracţiunii. subiect activ al infracţiunii nu poate fi decât infractorul. pag. deci persoana fizică. în calitatea sa generală de subiect de drept penal. poziţia de interes. uneori. instigator sau complice. Subiecţi activi ai infracţiunii. Op. şi subiecţii pasivi ai acesteia. 3. funcţia şi rolul cu totul diferit pe care îl au în realizarea raportului juridic penal de conflict. Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât persoana fizică ce săvârşeşte în mod nemijlocit o infracţiune sau participă la săvârşirea acesteia în calitate de autor. Noţiunea de subiect de drept penal are o sferă mai largă decât aceea de subiect al infracţiunii. 75 C. după denumirea dată de alţi autori. 144 Cod penal. Potrivit art. subiectul de drept penal implicat într-un raport procesual penal beneficiază de toate prerogativele. 1995. derivă din modul în care aceştia sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii (activ sau pasiv).Ambele categorii de subiecţi sunt titulare de drepturi şi obligaţii penale (şi. poate deveni subiect activ al infracţiunii şi persoana care săvârşeşte o tentativă pedepsibilă. Până la obţinerea unei astfel de soluţii. drepturile şi garanţiile prevăzute de lege în favoarea oricărui subiect al infracţiunii.2.1. 65 . în cadrul raporturilor juridice procesual civile. cit. diferenţa reprezentând-o cazurile în care persoana fizică urmărită sau trimisă în judecată. în fina. nu poate fi considerată şi ca subiect real al infracţiunii.

chiar cu ştirea şi conlucrarea mai multor persoane ori a tuturor persoanelor fizice ce o compun. care vor trebui să răspundă atât penal. cât şi civil pentru faptele comise sub oblăduirea unei asemenea persoane morale. subiect al infracţiunii nu poate fi decât persoana fizică. răspunderea penală nu poate reveni decât unei persoane fizice determinate. Op. dizolvarea. După cum relevă autorii citaţi mai sus. tragerea la răspunderea penală se va face numai prin urmărirea individuală a infractorilor vinovaţi. jurisprudenţa nu a ezitat să fundamenteze răspunderea penală a conducătorilor unei persoane morale pe instituţia răspunderii pentru fapta altuia (instituţie şi ea inaplicabilă în dreptul penal autohton). În literatura şi jurisprudenţa occidentală. Tendinţa jurisprudenţei franceze – resimţită şi în alte ţări occidentale. Op. în mod esenţial individuală şi personală. răspunderea consecinţelor faptei revine nu organizaţiei în bloc. 301 Cod penal. care este eminamente individuală şi personală. G. sub presiunea diversificării şi rafinării neîncetate a manifestărilor infracţionale la nivelul unor organizaţii criminale de grup. Levasseur relevând tendinţa jurisprudenţei franceze de a admite responsabilitatea penală a persoanelor morale (echivalentul persoanelor juridice din legislaţia noastră) prin aplicarea unor interdicţii sau sancţiuni pecuniare. Soluţia este aplicabilă chiar în cazul săvârşirii infracţiunii de concurenţă neloială. în cadrul activităţii unei societăţi sau organizaţii deţinătoare a calităţii de persoană juridică s-ar comite o infracţiune. cit. potrivit art. Stefani şi G. care nu acceptă nici instituţia răspunderii penale pentru persoanele juridice şi nici răspunderea penală pentru fapta altuia. jurisprudenţa franceză.. opiniile sunt împărţite. Tendinţa este susţinută de unele dispoziţii legale care permit posibilitatea aplicării unor pedepse pecuniare. în cazul reţinerii unor fapte fiscale săvârşite de o persoană juridică. 247. răspunderea penală individuală revenind conducătorilor acesteia. În sistemul nostru penal. întregul sistem al răspunderii 76 C. Merle. deşi recunoaşte că responsabilitatea penală este. pag.Dacă. întrucât numai aceasta poate săvârşi ”o faptă” în sensul legii penale şi numai aceasta poate suporta răspunderea. a decis şi asupra existenţei unei responsabilităţi penale a organizaţiei respective. Mitrache. 1995. cit. prin urmare. 66 . suspendarea sau chiar ridicarea dreptului de exerciţiu al unor persoane morale din cauza comiterii unor fapte cu caracter penal prin conducătorii sau reprezentanţii lor76. ci persoanelor care au implicat-o într-o astfel de activitate. însuşi sistemul de pedepse (cu excepţia celor pecuniare) existent în ansamblul mijloacelor represive fiind destinat şi aplicabil numai persoanelor fizice. 747. când. Alteori. de principiu. pag.. Vitu. care funcţionează la adăpostul unor firme de acoperire – nu este împărtăţită însă de toţi specialiştii domeniului. Astfel. deci a unor persoane fizice determinate.

pag. alin. de pildă. Condiţiile generale de existenţă a subiectului activ al infracţiunii se referă la: cerinţa îndeplinirii unei limite de vârstă. 284. în art. G. Codul penal ceh o stabileşte la 15 ani. 135. pag. cit. potrivit căruia (art. limita de vârstă din Codul nostru penal. Levasseur. op. În privinţa determinării vârstei minime de la care începe capacitatea juridică de drept penal se observă unele deosebiri de la o legislaţie la alta. în cazul săvârşirii de către minori a unei fapte prevăzute de legea penală. Prin Ordonanţa din 2 februarie 1945 s-a constituit din minoritatea penală (13 – 18 ani) o cauză legală de responsabilitate penală. iar Codul penal polonez. dar nu mai mult de 18 ani împliniţi. În sistemul legii noastre penale se consideră că.. 67 C. dar puţin diferită ca tranşă de vârstă. 77 78 G. 89) sunt considerate infracţiuni faptele comise de adolescenţii de la 15 ani în sus. 1. este oferită de Codul penal elveţian. Astfel. astfel încât. persoana atinge parametrii necesari pentru a-şi asuma în cunoştinţă de cauză şi în mod liber consecinţele încălcării unei norme de drept penal în jurul vârstei de 14 ani. Bulai. prevedea pentru minori începutul capacităţii penale de la 13 ani. cit. tendinţa actuală în planul ştiinţei dreptului penal este aceea de a ridica cât mai sus limita de vârstă de la care se poate considera că minorul. prin dezvoltarea sa psihomentală. definind condiţia juridică a delincventului în raport cu oricare dintre infracţiunile ce le-ar putea săvârşi. Condiţiile necesare pentru ca o persoană fizică să devină subiect activ al infracţiunii au fie un caracter general. Condiţia unei vârste minime. 99. stabileşte şi debutul capacităţii juridice de drept penal. O soluţie similară cu cea din legislaţia noastră. minimă. în timp ce Codul penal român stabileşte această limită la 14 ani. cerinţa ca persoana fizică să fie responsabilă şi cerinţa ca fapta să fi fost săvârşită cu libertate de voinţă şi acţiune. a ajuns la un grad de înţelegere. fie un caracter special. În acest sens. când se referă la anumite cerinţe particulare cerute în mod expres de diferite norme penale pentru dobândirea calităţii de subiect activ în cazul unor infracţiuni (infracţiuni cu subiect special). ei beneficiind doar de posibilitatea de a fi supuşi unor măsuri de protecţie. Stefani. stăpânire şi experienţă de viaţă care i-ar conferi o capacitate penală deplină. .penale şi sancţiunii penale fiind orientat şi organizat după principiile caracterului penal al răspunderii şi al sancţiunii de drept penal. în Franţa – care prin Codul penal din 1810. După cum se semnalează în literatura de specialitate 77. la vârsta de 16 ani. supraveghere sau reformă78. Op. prin dezvoltarea sa biopsihică. 1987. asistenţă. împotriva acestora nu se mai pot aplica nici un fel de pedepse.

această limită începe. în completarea sa. în unele cazuri. într-o formă deplină. legiuitorul a instituit pentru acest interval un regim de capacitate penală având caracterul unei prezumţii legale relative. formarea personalităţii uneori conturându-se chiar peste pragul vârstei de 14 ani. În sfârşit. 68 de pildă. deşi minorul aflat între limitele de 14 şi 16 ani este prezumat legal a dispune de capacitate penală. Cum însă nu toţi adolescenţii parcurg la fel şi în acelaşi ritm dezvoltării lor psiho-morale. la vârsta de 14 ani şi continuă. 99. 3 Cod penal: ”minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”. 48 Cod penal). putându-şi asuma în deplină cunoştinţă de cauză consecinţele faptelor sale în raport cu exigenţele legii penale. potrivit art. această împrejurare. alin. pentru celălalt interval. un regim de capacitate penală cu caracterul unei prezumţii legale absolute. atingându-se vârsta de 14 ani. 99. fie responsabilitatea (în cazurile de iresponsabilitate vizate de art. peste vârsta de 16 ani – aceasta fiind limita de vârstă de care specialiştii din domeniul psihologiei. Pe cale de consecinţă. 99 Cod penal prevede în mod expres regula că: ”Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate răspunde penal”. deşi nu va afecta capacitatea sa penală. . sociologiei. în cazul unei beţii complete accidentale). art. Pe de altă parte. dar. 50 Cod penal prevede că: Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal”. aceasta având un caracter absolut (”juris et de jure”). fie imputabilitatea (ca. moralei şi al dreptului penal leagă un asemenea nivel de dezvoltare medie psiho-morală a personalităţii încât. în timp ce minorul mai mare de 16 ani nu are posibilitatea înlăturării prezumţiei legale de capacitate. nu mai târziu de 16 ani. va putea elimina. capacitatea juridică penală începe. de principiu. rezultă că. în timp ce. de regulă. deprinderi şi valori psiho-morale şi sociale necesar integrării sale fireşti şi neconflictuale în viaţa socială. după caz. dar şi de capacitatea de a le dirija în mod liber. ”minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”. Cu toate acestea. el poate răsturna această prezumţie făcând dovada lipsei discernământului. în sistemul dreptului penal român în vigoare. Faţă de conţinutul acestor texte. iar. individul dispune nu numai de facultăţile psihice necesare înţelegerii conţinutului. de la 16 ani înainte. la 14 ani împliniţi. se presupune că individul beneficiază şi de aparatul de cunoştinţe. În acest sens. de principiu. alin. 2. art. în genere.În ce priveşte regimul vârstei la care debutează capacitatea juridică penală în ţara noastră. semnificaţiei şi consecinţelor faptelor sale. dacă minorul mai mare de 16 ani va face dovada lipsei discernământului. potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. Potrivit art.

vocaţie care se întemeiază pe un grad relativ dezvoltat de formare a factorilor care girează procesele intelective şi volitive necesare formării vinovăţiei. capacitatea juridică penală este presupusă a fi împlinită o dată cu împlinirea vârstei de 14 ani şi cum atingerea acestei vârste implică un asemenea grad de dezvoltare psihico-mentală a minorului încât se presupune că acesta dispune de factorul intelectiv. capacitatea juridică penală semnifică starea persoanei fizice responsabile de a-şi putea asuma. Cum . conlucrarea corectă a celor doi factori caracterizanţi ai vinovăţiei). din punct de vedere ştiinţific. Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală însăşi. ca suport al capacităţii juridico-penale. la rândul ei. atât capacitatea penală (care implică. potrivit legislaţiei în vigoare. în sistemul nostru penal. Cerinţa responsabilităţii constituie cea de a doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească orice persoană fizică pentru a deveni subiect activ al infracţiunii şi reprezintă starea psihico. în sensul că toate persoanele fizice care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate de lege a poseda discernământ şi. printre alte forme de răspundere juridică. fundamentează. şi pe aceea a răspunderii penale.În concluzie. capacitate juridică penală. responsabilitatea depinzând de dezvoltarea factorilor volitivi şi intelectivi. ca o aptitudine şi posibilitate reală a persoanei în vârstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăţie penală. în temeiul faptelor săvârşite. întrunirea celor doi factori ai laturii subiective a infracţiunii). prin urmare. deci. ca rezultantă a acestei conlucrări.fizică normală – în pragul înţelegerii şi dirijării conştiiente a faptelor – pe care trebuie să o deţină toate persoanele ce posedă capacitate juridică penală. 69 . instituirea de la aceeaşi vârstă a capacităţii juridico-penale. se bucură de beneficiul unei prezumţii legale. în sistemul dreptului nostru penal. Cerinţa responsabilităţii (capacitatea de a lucra cu vinovăţie). rezultă că responsabilitatea penală. iar capacitatea juridică penală – de responsabilitate. aceasta din urmă referindu-se la obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele juridico-penale ale unei fapte penale determinate. cât şi al celui instrumental. Responsabilitatea apare. cât şi de cel volitiv pentru conturarea vinovăţiei (deci. În sensul sus arătat. nu îndeplinesc condiţia generală de vârstă minimă pentru a deveni subiecţi ai infracţiunii minorii sub 14 ani. cât şi responsabilitatea. atât în planul dreptului penal material. pe această bază. exercitând toate drepturile şi obligaţiile pe care această răspundere le implică. Datorită strânsei legături reciproce dintre aceste niveluri sau unghiuri de evaluare. care. corespunde acelui grad de dezvoltare psihică a unei persoane fizice normale care îi conferă aptitudinea de a comite fapte prevăzute de legea penală cu vinovăţie.

Răaspunderea penală, pe de altă parte, putându-se naşte numai pe suportul săvârşirii unei fapte cu vinovăţie, deci, de către o altă persoană responsabilă, nu se rezumă la o simplă posibilitate de a răspunde, ci la o răspundere juridică precis conturată. Evident, rersponsabilitatea nu trebuie confundată cu culpabilitatea, care presupune starea persoanei care a comis o faptă concretă cu vinovăţie, şi nici cu imputabilitatea – care se referă la posibilitatea de a atribui persoanei săvârşirea unei fapte cu conştiinţa deplină şi voinţa neconstrânsă (liberă). Din punctul de vedere al acestor noţiuni – cu largă circulaţie în literatura occidentală şi nu întotdeauna cu acelaşi înţeles – în timp ce culpabilitatea este elementul moral al infracţiunii, cu alte cuvinte, reflectă raportul dintre subiect şi conduita sa, imputabilitatea este o stare, o calificare a subiectului însuşi. Cu alte cuvinte, pentru a exista responsabilitatea penală (în sens de răspundere juridică penală) trebuie ca delincventul să fi comis o greşeală (culpabilitate) şi ca această greşeală să-i poată fi imputată. Cât priveşte responsabilitatea juridică penală (în înţeles de răspundere penală juridică), aceasta este fondată pe greşeala comisă şi, ca atare, ea nu va exista atunci când greşeala (”la faute”) nu-i este imputabilă din orice cauză autorului ei. Astfel, în caz de demenţă sau de constrângere nu este posibilă imputabilitatea79. Faţă de opiniile citate mai sus, relevăm înţelesul pe care doctrina franceză îl dă imputabilităţii, în sensul de calificare subiectivă a făptuitorului de a fi responsabil (în înţelesul aptitudinii naturale de a lucra cu vinovăţie) şi de a acţiona în speţa dată cu conştiinţă şi voinţa liberă (neconstrânsă), corelând neimputabilitatea atât faţă de cauzele de demenţă, cât şi de cele în care autorul a acţionat sub imperiul constrângerii căreia nu i-a putut rezista. Din acest punct de vedere, noţiunea de neimputabilitate este mai largă decât aceea de neresponsabilitate penală şi, invers, aceea de responsabilitate penală – mai restrânsă decât cea de imputabilitate. Pe de altă parte, semnalăm înţelesul curent ce se dă în literatura de specialitate conceptului de responsabilitate juridică, adică acela al accepţiunii date de noi conceptului de răspundere juridică penală. În literatura clasică s-a discutat mult în legătură cu chestiunea de a se şti dacă starea de responsabilitate presupune şi gradul necesar de exprimare liberă a conştiinţei şi voinţei făptuitorului, necesar pentru a-i atrage şi imputabilitatea vreunei fapte penale, cu alte cuvinte, dacă un subiect responsabil dispune şi de libertatea de decizie şi acţiune. Fără a implica, prin soluţia dată, formula absolută a liberului arbitru şi nici pe aceea a libertăţii de exprimare numai în măsura înţelegerii necesităţii (care concepe libertatea ca fiind capacitatea de a decide în cunoştinţă de cauză), putem afirma că ştiinţele penale moderne şi
79

G. Stefani, G. Levasseur, op. cit. pag. 279-281. 70

inclusiv criminologia actuală acceptă, de regulă, punctul de vedere potrivit căruia, deşi individul normal acţionează întotdeauna sub impulsul unor factori exo- sau endogeni (în proporţii, corelaţii şi ecuaţii foarte variate), el deţine capacitatea controlării şi stăpânirii acestor factori prin declanşarea şi întreţinerea unor procese de autodeterminare a opţiunilor, deciziilor şi acţiunilor în astfel de condiţii încât alegere formulei de comportament ilicit se situează la nivelul unor manifestări reproţabile sub raport juridico-penal. Libertatea de voinţă şi acţiune (imputabilitatea). După cum s-a arătat, există posibilitatea ca o persoană responsabilă să comită o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri externe căreia să nu-i poată rezista, situaţie în care exprimarea sa materială să nu poată fi atribuită unei conştiinţe şi voinţe libere şi, ca atare, fapta să nu-i fie imputabilă. Întradevăr, în cazul în care autorul acţionează sub imperiul unei constrângeri externe căreia nu-i poate rezista, nu se poate considera că fapta comisă i-ar aparţine din punct de vedere moral şi că nici această faptă i-ar exprima personalitatea sau starea de antisociabilitate pe care o presupune asumarea cu conştiinţa şi voinţa liberă – săvârşirea unei infracţiuni. Ca atare, nu se pot naşte nici vinovăţia şi nici răspunderea penală. Datorită importaţei deosebite a posibilităţii infractorului de a acţiona cu conştiinţa deplină şi voinţa liberă în săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute de legea penală pentru naşterea răspunderii penale, legiuitorul român a introdus în codul penal doă cauze legale de împiedicare a constituirii infracţiunii pentru cazurile când făptuitorul a acţionat sub imperiul unor constrângeri fizice sau psihice (morale) cărora nu le-a putut rezista (art. 46 Cod penal). Condiţiile speciale pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii sunt acelea care adăugându-se celor generale – sunt necesare pentru ca o persoană fizică să poată săvârşi infracţiunea pentru care legea cere în mod expres un subiect special sau calificat, cum ar fi calitatea de cetăţean român, în cazul infracţiunii de trădare, ori aceea de funcţionar, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu sau luare de mită (funcţionar sau ”alt salariat” asimilat funcţionarului). Cerinţa calităţii speciale, întotdeauna prevăzută expres, este cerută numai autorului infracţiunii, nu şi participanţilor săi (instigatori ori complici), iar aceasta poartă denumirea de subiect propriu sau calificat, spre deosebire de subiecţii necalificaţi sau simpli, care nu îndeplinesc calitatea respectivă şi nu pot săvârşi nici infracţiunea proprie, pentru realizarea căreia legea pretinde un subiect cu calitate specială sau proprie. Calitatea necesară subiectului, în cazul infracţiunilor proprii, este esenţială pentru existenţa infracţiunii respective, si ca atare, trebuie să fie prezentă în momentul săvârşirii faptei, căreia îi justifică în mare măsură profilul criminologic şi penal (ca în cazul infracţiunilor de serviciu, care 71

există tocmai datorită pericolului social al faptelor comise de funcţionari prin încălcarea unor atribuţii de serviciu). Calitatea specială a subiectului unfracţiunii poate atrage, de altfel, şi calificarea conţinutului unor infracţiuni prin instituirea unor agravante care decurg exclusiv din acea calitate a subiectului, infracţiuni care, însă, în varianta lor de bază, se pot realiza şi de către un subiect necalificat, ca în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 243 şi 244 Cod penal, unde calitatea de custode a făptuitorului funcţionează ca un element circumstanţial de agravare, sau ca în cazul infracţiunii prevăzute de art. 288 Cod penal, unde calitatea de funcţionar atrage o variantă de agravare a falsului în înscrisuri oficiale. În dreptul procesului penal, calitatea specială a subiectului unor infracţiuni proprii – cum este cea de militar – poate atrage chiar o competenţă de jurisdicţie penală specială. Categorii de subiecţi activi ai infracţiunii. Spre deosebire de criminologie, unde clasificarea infractorilor se face din unghiuri extrem de variate, corespunzător concepţiilor ce domină şcolile sau curentele luate în consideraţie, în teoria dreptului penal se întâlnesc câteva clasificări cu caracter tehnic – normativ ale subiecţilor activi ai infracţiunii. Astfel, în raport cu vârsta şi uneori cu reglementarea unor regimuri de represiune penală sensibil diferenţiate, se face o primă clasificare a subiecţilor activi majori, minori şi tineri, ultimii ocupând vârsta rezervată în criminologie postadolescenţei (18 – 22 ani). În raport cu posibilitatea naturală ca o infracţiune să fie săvârşită ca autor numai de un singur subiect (ca, de pildă, omisiunea denunţării, etc.) sau, uneori, de două sau mai multe persoane împreună (ca, de pildă, în cazul relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex) sau prin asocierea mai multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 Cod penal), subiecţii infracţiunii pot fi subiecţi activi unici sau subiecţi activi plurali. Specific penru aceste categorii de subiecţi este că, spre deosebire de subiecţii obişnuiţi, care pot săvârşi faptele, în funcţie de împrejurări, atât în coautorat, cât şi în participaţie cu alte persoane (ca, de pildă, în cazul omorului, furtului, distrugerii etc.), în cazul ultimei categorii, calitatea de autor al infracţiunii nu o poate dobândi decât o singură persoană sau mai multe împreună, indiferent de circumstanţă – participaţia simplă fiind şi aici posibilă. În sfârşit, teoria dreptului penal mai distinge o clasificare a subiecţilor activi ai infracţiunii, în funcţie de o anumită calitate cerută pentru existenţa sbiectului (cum ar fi aceea de funcţionar, cetăţean străin, militar etc.), în sensul că subiecţii pentru care se cere calitatea sunt denumiţi subiecţi calificaţi sau proprii ori circumstanţiaţi, pe când ceilalţi – subiecţi simpli sau necircumstanţiaţi. 72

3. a) Condiţiile generale de existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii . în procesul penal. în acelaşi timp. în ambele cazuri. presupun în mod necesar persoane vătămate cu o anume calitate. aceasta nu poate exercita în procesul penal (sau civil) decât o acţiune civilă. indiferent de prejudicierea sa materială – cum ar fi în cazul infracţiunii de omor. persoana vătămată este. de cele de mai multe ori. dar nu şi răul produs de infracţiune. prin subiect pasiv al infracţiunii sau persoană vătămată se înţelege persoana fizică sau juridică ce a suferit răul cauzat prin săvârşirea infracţiunii în calitate de titulară a valorii lezate.2. orice persoană fizică sau juridică poate fi vătămată prin intermediul unei infracţiuni şi poate dobândi calitatea de subiect pasiv al infracţiunii. iar a doua – din faptul prejudicierii unei persoane prin infracţiune. potrivit căreia pentru a . prin specificul faptelor penale incriminate. Prima decurge din răuil produs unei persoane prin infracţiune. deci. în ipoteza persoanei fizice care nu a suferit nemijlocit paguba (persoana dăunată). un subiect pasiv calificat. b) Condiţii speciale de existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii. şi persoana dăunată. Condiţiile speciale de existenţă a subiectului pasiv al infracţiunii sunt prevăzute întotdeauna expres de lege şi se referă la acele situaţii care. în timp ce persoana vătămată care a suferit nemijlocit şi răul produs prin infracţiune (ca în cazul infracţiunii de vătămare corporală) poate dobândi. poziţia sa vizând atât raportul juridic de drept penal. Astfel se întâmplă în cazul infracţiunilor care se pot comite împotriva unor persoane oficiale din 73conducerea statului. În principiu. 160 – Cod penal.2. cât şi cea de parte civilă. Între cele două situaţii se mai produce şi o diferenţiere sub raportul implicării lor procesual – penale. Trebuie deosebită însă calitatea de subiect pasiv al infracţiunii sau de persoană vătămată (calitatea presupisă a subiectului pasiv) de aceea de persoană dăunată (păgubită) prin infracţiune. Astfel. cum ar fi cea prevăzută de art. atât calitatea de parte vătămată. Subiecţi pasivi ai infracţiunii În teoria dreptului penal. cât şi cel de drept civil – deci ambele acţiuni devin exercitabile în procesul penal (şi cea penală şi cea civilă) – nu este exclusă posibilitatea ca o persoană să devină subiect pasiv al infracţiunii fără a putea întruni şi calitatea de persoană dăunată (cum este cazul victimei într-o infracţiune de omor). cupă cum este posibil ca o persoană să poată dobândi calitatea de persoană dăunată fără a fi suferit şi răul cauzat prin infracţiune (cum este cazul soţiei sau copiilor victimei în cazul aceleiaşi infracţiuni de omor). poziţia sa de subiect pasiv oferindu-i temeiul de a putea trece la exercitarea activă atât a acţiunii penale. când sbiect pasiv al infracţiunii este însăşi victima. dacă. cât şi a celei civile. Într-adevăr.

74 . sunt opuse subiectului pasiv general mediat al tuturor infracţiunilor. 239 Cod penal – care presupune calitatea subiectului pasiv de funcţionar ce îndeplineţte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat – sau în cazul infracţiunii de pruncucidere. 239 Cod penal). care este statul. fie agravarea acesteia (de pildă. 177 Cod penal. Cod penal). Distincţia operează în cazul infracţiunilor care. art. şi a cărei prezenţă poate condiţiona fie existenţa conţinutului de bază al infracţiunii (de pildă. într-o primă clasificare. ca reprezentant al societăţii şi titular al organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal. iar a doua – în mod secundar sau adiacent.. Astfel. Din aceste două calităţi se nasc poziţii diferite în procesul penal. cum ar fi. În sfârşit. de stat sau publică. prin specificul lor. 175 lit. de exemplu. în cazul infracţiunii de ultraj – prevăzută de art. Teoria dreptului penal a elaborat şi cu privire la subiecţii pasivi ai infracţiunii mai multe clasificări. adică persoanele fizice sau juridice care sunt titulare nemijlocite ale valorilor sociale vătămate prin diverse acte infracţionale. care presupune calitatea victimei de copil nou-născut al făptuitorului etc. militar. aceea de funcţionar. în teoria dreptului penal se mai întâlneşte clasificarea de subiect pasiv simplu (necircumstanţiat) şi subiect pasiv calificat (sau circumstanţiat). rudă apropiată etc. c) Categorii de subiecţi pasivi ai infracţiunii. persoanei vătămate însăşi (ca în cazul acţiunii directe). dintre care una – vizată în principal. statul devenind titular al acţiunii penale. fie o încredinţează spre exercitare (deplină sau limitată).exista infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului este necesar ca acţiunea infracţională specifică atentatului să vizeze o persoană care îndeplineşte o activitate importantă. în parte. art. în anumite cazuri. pe care fie o exercită direct (în numele societăţii şi în interesul persoanei vătămate). prevăzută de art. subiecţii pasivi speciali şi imediaţi. C. aduc simultan atingere la doă valori sociale cu titulari distincţi. Din ultima categorie fac parte acei subiecţi pasivi pentru a căror existenţă norma penală cere o calitate specială. O altă clasificare se referă la subiectul pasiv principal şi subiectul pasiv secundar sau adiacent.

7 alin. cu aplicarea art.000 pachete de ţigări. pen. inculpatul H. 75 . precum şi pentru infracţiunea de contrabandă. spre sfârşitul lunii octombrie 2006. (1) lit. 274 din Legea nr. C.F.. luând legătura cu ei şi implicându-se. Bucureşti.M. Tribunalul Maramureş a condamnat. În baza art. Soluţii din practica judiciară a) Grup infracţional organizat.000 de lei şi de 64. ambele cu titlu de despăgubiri civile. 86/2006. 41 alin.N. 39/2003. Contrabanda Prin sentinţa penală nr. 270 raportat la art. între alţii.Capitolul 4 Soluţii din practica judiciară Concluzii 4. instanţa a reţinut că. pe inculpatul H. inculpatul a fost obligat la plata..1. Pe latura civilă.. pen. s-a dispus confiscarea . cu aplicarea art. pentru infracţiunea de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat.A. prevăzută în art. în baza dispoziţiilor art. (1) din Legea nr. în favoarea statului. în solidar cu coinculpaţii din cauză. pen. (2) C. (2) C. proc. a cantităţii de 14. i-a comunicat coinculpatului B.M. că el cunoaşte cetăţeni ucrainieni care se ocupă cu contrabanda de ţigări şi. e.000 de lei părţii civile Ministerul finanţelor publice prin A. pen. 118 alin. a sumelor de 57. prevăzută în art. Pentru a pronunţa hotărârea. 642 din 20 decembrie 2007. 14 C. ar putea câştiga bani. 41 alin.A.

M. inculpatul H. inculpatul.. în mai 2007. a dat lui R.M. După terminarea încărcării ţigărilor. a ajuns în zona unde fuseseră lăsate 20 de 76 .V.M.A. coinculpatul. în tot acest timp Z. să-l ajute. ţigările au fost preluate cu un autoturism. inclusiv necesitatea de a-l contacta pe S.L. unde au descărcat 28 baxuri de ţigări.. le-a încărcat în vehicul şi le-a transportat şi depozitat în garajul lui. telefonic. parcurgând cca 4 km.M. În dimineaţa zilei de 5 decembrie 2006.M..M. acesta urmând să ia legătura cu membrii reţelei şi să preia ţigările.V. el făcând acest lucru prin deplasarea cu un alt vehicul ce trebuia poziţionat înaintea celui care transporta cantităţile de ţigări.A. din aceştia 100 de lei urmând a fi daţi lui Z. şi Z. telefonic. Pentru că R. Coinculpatul B. a acceptat.M. la întâlnire urmând să fie de faţă şi inculpatul H. aici urmând să stabilească planul de acţiune. supraveghind operaţiunea. supraveghind operaţiunea. persoană cunoscătoare de limbă ucraineană. s-a deplasat la Sighetu Marmaţiei împreună cu inculpatul H.M. Odată ascunse ţigările. au stabilit să se întâlnească. R.M. însoţit de Z. Ca atare. cu o barcă. după ce a primit acceptul acestuia.A. aici el având de urmărit traseul poliţiştilor de frontieră. La 12 mai 2007. l-a contactat pe coinculpat şi i-a cerut să se deplaseze cu vehicolul în comuna unde au fost duse ţigările. (condamnat în cauză) suma de 200 de lei. coinculpatul a procedat la încărcarea ţigărilor. i-a comunicat lui R. rulând cu maşina în faţa celei conduse de coinculpat.M. Baxurile cu ţigări. la volanul unui autoturism. În jurul orei 19. suma de 200 de lei. după ce acesta a acceptat. ţigările preluate trebuiau încărcate în vehicul. conducând un autoturism. acelaşi inculpat. l-a contactat pe R. (de asemenea condamnat în cauză). i-a comunicat inculpatului că a terminat ce avea de făcut. i-a cerut lui R. iar B. l-a transportat până la intrarea într-o comună. cel din urmă..V.. iar inculpatul H. era cel ce trebuia să preia ţigările şi să le transporte la cca 100 m de malul râului şi să le ascundă. în zonă inculpatul H.M.A. R.A.M. După acest moment. În continuare.M. Din garajul lui B.V.A. inculpatul.M. După aceste acţiuni. a doua zi. . cei doi s-au înţeles să se întâlnească la Sighetu Marmaţiei. la 5 decembrie 2006. şi aici au stabilit amănuntele activităţilor. i-a cerut coinculpatului Z.M.. s-a prezentat la locul unde se găseau ţigările..V. căruia i-a propus să ia parte din nou la activitatea de primire a ţigărilor şi. după o înţelegere cu inculpatul H. după ce fuseseră scoase din apa râului Tisa. coinculpatul B.. urmau să fie aduse noaptea. telefonic. coinculpatul i-a dat lui R. să ia parte la o nouă acţiune de contrabandă şi. La data de 22 mai 2007. au ajuns la casa lui M. conducerea acestuia fiind asigurată de coinculpatul B. De aici.Odată ce B. să meargă pe malul râului Tisa. conform înţelegerii dintre cei amintiţi. totodată s-a stabilit ca activitatea să fie supravegheată de inculpatul H. asigurând paza.. s-au deplasat în zona de frontieră şi a a scos din apă 20 de baxuri.M.

R. (b) C. dar în solidar cu restul inculpaţilor. motivele invocate fiind aceleaşi cu cele supuse apelului. greşita încadrare juridică afaptei. 274 din aceeaşi lege. Curtea de Apel Cluj.. au fost descoperite de poliţie. 39/2003.. 7 alin (1) din Legea nr. o altă acţiune de preluare a ţigărilor. 41 alin. (2) C. a declarat recurs.baxuri de ţigări. a admis recursul. aaceasta descoperind pe lângă încărcătura adusă (20 de baxuri) şi pe celelalte 8 ascunse. pen.V.M. 3238 din 14 octombrie 2008. 2 lit. 39/2003. 86/2006. Comentariu În conformitate cu dispoziţiile art. Ajutat de Z. care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave. ramase în vegetaţie. 39/2003.M. în complicitate la aceeaşi infracţiune prevăzută în art 26 C. şi din infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. acţiunea civilă alaturată acţiunii penale în procesul penal fiind guvernată de principiul disponibilităţii. 41 alin (2) C. În consecinţă. hotărârea pronunţată în apel fiind legală şi temeinică. 221 C. ci complice. aceasta fiind infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. el susţinând că nu este autor. 15 pct. 77 . 46/A din 27 martie 2008. format din trei sau mai multe persoane. 41 alin. instanţa a luat act de poziţia inculpatului. în principal. Nemulţumit şi de hotărârea pronunţată în apel. pen. cu aplicarea art. pen şi greşita stabilire a calităţii sale privind infracţiunea de contrabandă. inculpaţii au întreprins. pen. Referitor la soluţionarea laturii civile a cauzei. Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.. în baza dispoziţiilor art. a transportat 12 baxuri într-o vegetaţie.M. 270 raportat la art. 7 alin (1) din aceeaşi lege. cu aplicarea art. inculpatul. în termenul legal. Potrivit 80 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală. (2) C. cu aplicarea art. Împotriva sentinţei a declarat apel. inculpatul H. şi această operaţiune a fost supravegheată de inculpatul H. greşita sa condamnare pentru infracţiunea prevăzută în art 7 din Legea nr. (a) din Legea nr. în infracţiunea prevăzută în art. decizia nr. ele fiind preluate de coinculpatul B. 274 din Legea nr. între alţii. Restul baxurilor. 270. pen.. greşita reţinere a aplicării art. 1 lit. la data de 27 martie 2008. a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea prevăzută în art. prin decizia nr.M. ca nefondat80. recursul a fost respins. pen. raportat la art. precum şi greşita soluţionare a laturii civile. şi aduse tot în garajul propriu.. fiind surprins de poliţia de frontieră. motivele invocate fiind.A. inculpatul. prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat. În aceste condiţii. În noaptea de 23 mai 2007. pen. 41 alin (2) C. 385 ind.. a susţinut că este de acord să despăgubească statul român cu contravaloarea ţigărilor care nu au fost confiscate. R. pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. art. în aceeaşi modalitate.

87/1994. în urma unei înţelegeri prestabilite cu ceilalţi coinculpaţi. 241/2005 cu aplicarea art. pen. toate acestea urmare a înţelegerilor prealabile. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de contrabandă prevăzută în art. în mod repetat. faptele infracţionale convenite prezintă gravitate şi ele au antrenat obţinerea de foloase materiale ilicite. este complice la infracţiunea de contrabandă. la pedeapsa de 3 ani închisoare. fiecare dintre aceştia îndeplinind roluri determinate. în modalităţile descrise. grupul infracţional organizat exista în cauză. se reţine că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite fără dubiu. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. preluată de art. b) şi c) din Legea nr. pentru a obţine un beneficiu ilicit. 270 raportat la art. nu se poate reţine în cauză. inculpatul. 11 lit. schimbând încadrarea juridică a faptelor. (2) C. 78 . iar instanţa de apel.(1) din Legea nr. În accepţiunea textelor menţionate. 1673 din 21 decembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost condamnat inculpatul N. întrucât ţigările erau introduse în ţară prin alte locuri decât cele stabilite de lege şi în scopul sustragerii de la vămuire. 7 alin. a infracţiunii continuate este corectă. prin organizarea transportului şi a preluării bunurilor ori mărfurilor. Astfel. infracţiunea prevăzută în art. pen. există un grup infracţional organizat. dacă inculpaţii au acţionat coordonat. Din verificarea probatoriului administrat. iar inculpatul este cel care a înlesnit desfăşurarea activităţilor infracţionale pe o perioadă relativ întinsă de timp. În altă ordine de idei.art. a organizat transportarea şi preluarea ţigărilor. Recursul nu este fondat. 274 din Legea nr. b) Evaziune fiscală Prin sentinţa penală nr.pen şi art 13 C. constituie complicitate la infracţiunea de contrabandă. Reţinerea. iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicera unor drepturi. 7 alin. (1) din aceeaşi lege. 88/2006. inculpatul. Fapta de a introduce în ţară bnuri sau mărfuri.M. prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal. 39/2003). săvârţită de mai multe persoane împreună. a pronunţat o hotărâre legală. fiecare a întreprins roluri determinate. b) din Legea nr. 39/2003. în cauză. 1 din Legea nr. Înlesnirea introducerii în ţară de bunuri sau mărfuri prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal. a cărui iniţiere sau constituire se încadrează în art. 221 C. inculpaţii (trei sau mai multe persoane) au acţionat coordonat. 7 alin. în scopul comiterii infracţiunii de contrabandă. 9 lit. în accepţiunea textului incriminator (art. 41 alin. astfel acestea fiind introduse fraudulos în România.

33 lit. în cadrul dosarului penal nr. a) C. Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. c) din Legea nr. b) din Legea nr.” SRL Lunca Ilvei nu a formulat pretenţii civile în cadrul dosarului penal. 5742/P/2006 al Judecătoriei Bistriţa la care au fost conexate dosarele penale nr. 11 lit. în raport cu natura faptelor comise.. reprezentată în proces de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bistriţa – Năsăud. ”T. inculpatul N. 1526/190/2007 ale judecătoriei Bistriţa sunt în concurs cu infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului N.M.pen. Tribunalul reţine că în baza probelor administrate.M. suma de 382. S-a dispus comunicarea respectivei hotărâri Oficiului Naţional al Registrului Comerţului potrivit art. 241/2005 cu aplicarea art.C. s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. având ca obiect evaziunea fiscală. (1) din Legea nr. 5742/190/2006 şi nr.399 lei. (1) lit. urmând a executa astfel o pedeapsă de 3 ani şi 3 luni închisoare. pen. 85 C. 2 ani şi 8 luni închisoare. a declarat recurs. pen. 87/1994. la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare şi pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 alin.M. 71 raportat la art. la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare. pen. 13 C. În baza art.A. 1743/2006 a Judecătoriei Bistriţa. 64 lit. pen.M. pen. Împotriva acestei sentinţe inculpatul N. de numărul acestora. 3442/190/2007 şi nr. 241/2005 şi s-a constatat că partea civilă S.Acelaşi inculpat a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. Apelul declarat în cauză este fondat. s-au contopit pedepsele de 3 ani închisoare. (1) lit. de 3 ani închisoare care a fost sporită cu 3 luni. 9 alin. cu titlul de despăgubiri civile. a). (2) C. dând încadrări juridice corespunzătoare faptelor reţinute în dosarele nr. 79 . 1526/190/2007. 13 C. 34 lit. b) şi c) din Legea nr. S-a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului N.. preluată de art. şi art. prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt în cele trei dosare conexate. iar statului suma de 500 lei cu titlul de cheltuieli judiciare. 41 alin. 1743/2006. 2 ani şi 10 luni închisoare şi 6 luni închisoare în pedeapsa cea mai grea. de pericolul social al infracţiunilor dar şi de persoana făptuitorului. b) şi c) C. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi examinând întreaga cauză sub toate aspectele de fapt şi de drept. b) raportat la art. 9 alin. 241/2005 cu aplicarea art. cu aplicarea art. pen şi art. şi pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. Conform art. aplicând pedepse în limite legale şi just individualizate. (2) C. 41 alin.

în mod repetat.385 lei.965 lei. b) din Legea nr. pen referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile. (1) lit. hotărârea atacată va fi desfiinţată în parte.2006. ”D. (2) C. fapta de a nu le înregistra pe acestea este constituită dintr-un singur act material. 3442/190/2007. secţia penală. Ca urmare. (2) şi art.” SRL Bistriţa al cărei administrator a devenit inculpatul din data de 11. 9 alin. celelalte dispoziţii ale sentinţei pronunţate de instanţa de fond vor fi menţinute81. pen. (1) lit. fapta reţinută în dosarul mai sus menţionat constă în omisiunea înregistrării în evidenţa contabilă a S.07. Instanţa a reţinut că. în dosarul nr. în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpata P. 41 alin. pen. pen în raport cu prevederile art. 41 alin. 1338026. a ordinului de plată şi a chitanţei prin care se atestă încasarea sumei de 196. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii prevăzută în art. b) din Legea nr. cauzând astfel bugetului de stat un prejudiciu de 57. pen. 241/2005. Cum instanţa de apel nu a identificat şi alte motive de reformare a hotărârii atacate. Decizia 107/A/2008 80 . 41 alin (2) C. pen. cu aplicarea art.Cu toate acestea. 36 bilete la ordin şi 36 file 81 Pronunţată de Tribunalul Bistriţa – Năsăud.E. în perioada 1999 – mai 2000 inculpata. 13 C. Pe de altă parte. între altele. în raport de momentul comiterii infracţiunii mai sus menţionate – anul 2006 – de dispoziţiile Legii nr. (1). (2) C. dispoziţiile referitoare la aplicarea art. şi art. apelul declarat în cauză va fi admis. În concret. a Facturii fiscale seria BN VFK nr.. în considerentele sentinţei de condamnare aceste prevederi legale nu sunt menţionate. c) Infracţiune de înşelăciune Prin sentinţa penală nr. referitoare la infracţiunea continuată. Comentariu Deşi omisiunea înregistrării vizează un număr de 3 documente. administrator al SC „M” SRL din Piteşti şi contabil la SC „Y” SRL Piteşti a emis. prima instanţă a dat o greşită încadrare juridică faptei dedusă judecăţii în dosarul nr. deşi în dispozitivul hotărârii apelate se face aplicarea art. 241/2005. astfel ăncât nu se impunea reţinerea dispoziţiilor art. 99 din 22 iunie 2001. De altfel. 215 alin. 13 C.C. 3442/190/2007. în latura penală şi rejudecând în aceste limite. 9 alin. (3) şi (5). este de reţinut că. 41 alin. (2). se va înlătura din încadrarea juridică dată de instanţa de fond faptei dedusă judecăţii. în raport cu fapta de evaziune fiscală prevăzută de art. 241/2005 şi de limitele de pedeapsă cuprinse în aceasta. 13 C.

pen. 84 alin. (1) pct. secţia penală.. constituie delict şi se pedepseşte cu amendă sau închisoare de la 6 luni la un an. Examinând cauza în raport cu criticile formulate. 59/1994. însă. existenţa unui concurs de texte sub aspectul elementului material al laturii obiective.cec pentru achitarea unor mărfuri în valoare de 2. şi anume emiterea unui cec fără acoperire. ca fapta să fie comisă în scopul arătăt în alin. Prin decizia nr. la data emiterii. emiterea unui cec. 2 din Legea nr. Ca atare. 59/1994 şi prevăzută în art. 215 alin. ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară. 81 . 2 din Legea nr. 2 din Legea nr. se constată următoarele: potrivit art. decizia nr. ele se diferenţiază. 215 alin. Se constată deci. 59/1994 dacă această situaţie a fost cunoscută şi acceptată de beneficiar.691. (4) C. Comentariu Emiterea unui cec. 338 din 13 decembrie 2004. recursurile declarate de procuror şi de inculpată au fost respinse.013 şi respectiv3. ştiind că pentru valorificarea lui nu există. 84 alin. în scopul unui folos material ilicit şi dacă s-a cauzat beneficiarului o pagubă. prin cerinţa inexistentă în Legea nr. iar când sa făcut prin inducere în eroare a acestuia. cu motivarea că. constituie o formă agravantă a infracţiunii de înşelăciune. neconstituind infracţiune.Cum din actele cauzei se constată că nici sub acest din urmă aspect situaţia de fapt nu a fost clarificată. Conform art. 82 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 402 din 12 septembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi şi s-a redus pedeapsa aplicată de prima instanţă. oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient. 84 alin. recursul în anulare a fost admis şi s-au casat hotărârile atacate.314635 de lei. în scopul prevăzut în alin. (4) C. recursul în anulare este fondat sub acest aspect. (4) partea finală. deşi ştia că pentru valorificarea lor nu dispune de provizia necesară în conturile bancare. pen. provizia sau acoperirea necesară. (1) pct. şi să se fi pricinuit o pagubă posesorului cecului. 2 din Legea nr. iar emiterea biletelor la ordin fără acoperire constituie o faptă cu caracter civil.960. 215 alin. constituie infracţiunea prevăzută în art. (1) şi dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului. emiterea unui cec fără să existe la tras disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie infracţiunea prevăzută în art. Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare. (1) pct. 59/1994. 84 alin. (1) pct. 4342 din 15 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. (1). 59/1994. Probele administrate în cauză fiind insuficiente pentru clarificarea elementelor susmenţionate. afară de cazul în care fapta constituie o infracţiune sancţionată cu o pedeapsă mai grea. emiterea de cecuri fără acoperire constituie infracţiunea prevăzută în art.340. cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare82. în lipsa unor probe din care să rezulte că inculpata a indus în eroare părţile vătămate. Apelul inculpatei a fost admis prin decizia penală nr. şi anume de a obţine pe această cale un folos material injust. fapta constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art.

pen. scadenţă. se constată că. pentru săvârăirea tentativei la infracţiunea de tâlharie prevazută în art. Instanţa a reţinut că.27 din 8 februarie 2001. dar persoanele de afară au blocat uşa pentru a nu permite inculpatului să plece. la 4 octombrie 2000. (3) C. pentru a le fura.155 din 29 mai 2001. inculpatul a pătruns prin efracţie in locuinţa părţii vătămate. în cursul căreia partea vătămată a fost lovită de inculpat. Potrivit art. între altele. nu a fost primită. În această situaţie s-a produs o încăierare.a) şi f) C. tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a savârşi infracţiunea. Din examinarea acestor texte se constată că infracţiunea de tâlharie este consumată când executarea acţiunii principale.211 alin.M. de furt. d) Infracţiune de tâlhărie Prin sentinţa penală nr. executare care a fost intreruptă. În conformitate cu prevederile art. 211 alin. în cazul în care biletul la ordin nu este emis în condiţiile prevăzute în art. pen.20 alin. În cazul în care.. 2 din Legea nr. în urma schimbării încadrării juridice din infracţiunea consumată de tâlharie. Când după întreruperea executării acţiunii principale de furt. a admis apelul procurorului şi a majorat pedeapsa. 215 alin. fapta constituie infracţiuna de înşelăciune în convenţii prevăzută în art. în întregul său. faptuitorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru asigurarea scăpării.. în scopul obţinerii unui folos materiual injust şi dacă s-a cauzat acestuia o pagubă. Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul G.. plata acţiunea sau executarea cambială. furtul urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. secţia penală. însă. ci se situează în domeniul dreptului civil.20 raportat la art.(2) lit. 104 pct. tentativă la infracţiunea complexă de tâlharie. Zgomotul produs de încercarea acestora de a descuia uşa a alertat pe inculpat care a voit să iasa din locuinţă. a fost consumată. prin emiterea biletului la ordin fără acoperire creditorul este indus în eroare. 59/1994. constituie infracţiunea de tâlhărie. susţinerea din recurs că fapta constituie infracţiune consumată de talharie. suferind o fractură la picior. căutand lucruri de valoare în sertare şi dulapuri . (1) C. prin decizia nr. pen. În timp ce inculpatul se afla în apartament. fapta neconstituind infracţiune. iar nu tentativă. a sosit acasă partea vătămata însotită de o altă persoană. sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi privitoare la gir.Cu privire la emiterea biletelor la ordin fără acoperire în cont. Recursul declarat de procuror este întemeiat în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei. 82 . regres în caz de neplată şi protest. rămasă în faza de tentativă.(1) C. pen. Curtea de Apel Bacău. dar critica referitoare la încadrarea juridică a faptei nu este fondată. fapta constituie.

10 alin. Instanţa a reţinut că. Recursul în anulare declarat în cauză. după ce a patruns prin efracţie. b) Codul de procedură penală. să se fi epuizat prin insuşirea bunului. fapta. ci o infracţiune distinctă prevazută in art. în locuinţa persoanei vătămate şi a răvăşit lucrurile din casă în căutarea unor valori. Susţinerea din recursul procurorului. în întregul ei. aşa cum s-a arătat. în sensul că prin mutarea unor lucruri de la locul lor. nr. (1) lit. Decizia Secţiei penale. fapta săvârşită a fost corect încadrată de instanţe ca tentativă la infracţiunea de tâlhărie.I. inculpatul a lăsat nesupravegheaţi 2 tauri. pen. cu privire la greşita achitare a inculpatului. dacă acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia altuia a fost întreruptă. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevazută în art.I. nici unul din acestea nu a intrat în stăpânirea sa. constituie infracţiune. a) raportat la art. 83 . 178 alin. 1204 din 6 martie 2002. nu este prevazută de legea penală. la 4 decembrie 2001. Hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin decizia penală nr. G. constând în neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin. 1005 din 28 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi. se cere ca principala sa componentă. Comentariu Pentru ca infracţiunea complexă de tâlharie să fie consumată. Instanţa a constatat că fapta inculpatului A. dispunându-se majorarea pedepsei de la 5 la 7 ani închisoare83. însa nu infracţiunea de ucidere din culpă. Constatându-se că pedeapsa aplicată inculpatului este prea uşoară. întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări s-a consumat. 55/2002. în temeiul prevederilor art. recursul procurorului a fost admis numai pentru acest motiv. iar componenta sa adiacentă. Potrivit legislaţiei romane. 1232 din 17 octombrie 2002. nr. prin care au fost respinse recursurile declarate de procuror şi civilă. 2 lit. 83 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. aşa cum rezultă din probe. furtul. 11 pct. (1) C. de vreme ce. 11 din O. rămânând în faza de tentativă. care au ucis prin împungere pe N. U. este nefondat.În cauză. activitatea de executare a furtului fiind întreruptă de apariţia părţii vătămate asupra căreia a exercitat violenţe pentru asigurarea scăpării prin fugă. inculpatul. Judecătoria Bîrlad a dispus achitarea inculpatului A. în scopul de a fura. furtul s-ar fi consumat nu poate fi primită. constituie tentativă la infracţiunea de tâlharie. e) Infracţiune de ucidere din culpă Prin sentinţa penală nr. fără aşi apropia vreunul dintre bunuri. numai fapta proprietarului sau deţinătorului temporar al unui câine.G.

posibilitatea de prevedere este evaluată în raport cu însuşirile. (1) pct. În cauză sunt. 19 alin. provocându-i un traumatism cranio-cerebral care i-a cauzat decesul . civ. 178 alin. iar dacă se stabileşte că rezultatul era previzibil. la 4 decembrie 2001. fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârşită cu vinovăţie..Sub aspectul laturii subiective. 2 C. în mod corect. pentru a-i duce la cismea. incidente. vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută datorită imposibilităţii subiective a acestuia de a-l prevedea. înlăturată. Rezultatul socialmente periculos nu era previzibil. iar unul dintre tauri s-a îndreptat spre victima şi a târât-o prin zăpadă. deci autorul nu trebuia să-l prevadă. însă. cum a procedat. (1) C. infracţiunea de ucidere din culpă prevazută în art. analizate sub aspectele menţionate. pen.. inculpatul aflându-se în urma lor. 84 . pen. pen. b) C. a dat drumul la 2 tauri. prevederile art. Cât priveşte criteriul subiectiv. 19 alin. fără a se produce incidente. dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale. în stabilirea obligaţiei de a prevedea rezultatul se au în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta. 2 lit. Dacă în raport cu împrejurările cauzei se stabileşte că rezultatul nu era previzibil. Dacă în raport cu datele speţei făptuitorul nu a putut să prevadă rezultatul. capacitatea. 1001 C. fie sub forma culpei din uşurinţă. deşi trebuia şi putea să-l prevadă. infracţiunea de ucidere din culpa a fost. experienţa de viaţă şi starea psiho-fizică a făptuitorului în momentul săvârşirii faptei . se constată că nu poate fi reţinută vinovaţia inculpatului sub forma culpei prevazute în art. de altfel. numai prin examinarea conduitei făptuitorului în lumina ambelor criterii se poate decide dacă există sau nu vinovăţie sub forma culpei din neprevedere În spetă. întrucât animalele nu s-au manifestat anterior violent. iar inculpatul a mers în urma lor la cismea. (1) pct. neputând fi reţinută culpa sub nici una dintre formele prevazute de lege. Prin urmare. Animalele au alergat spre cismea. pentru a constata dacă orice om atent. care urmează a fi aplicate în cadrul unei acţiuni civile separate. din categoria autorului faptei. Potrivit art. avea în momentul săvârşirii acesteia posibilitatea să prevadă rezultatul . Prin urmare. se savârşeşte cu vinovăţie. Sub aspect obiectiv. cât şi criteriul subiectiv. in fiecare zi. proprietatea sa. Din împrejurările concrete în care a fost comisă fapta. trebuie să se facă dovada că făptuitorul putea să-l prevadă. din actele dosarului rezultă că inculpatul. procedand în acelaşi mod de fiecare dată. fie sub aceea a culpei din neprevedere. În stabilirea culpei sub această din urmă formă este necesar a se avea în vedere atât criteriul obiectiv. fapta este savârşită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale.

de vinovăţie în exercitarea pazei juridice şi pe ideea de garanţie din partea paznicului juridic al animalului. aflat în aceleaşi împrejurări ca şi făptuitorul.. a art. a) si e) C. deşi înlatură existenţa infracţiunii de ucidere din culpă. G. (1) pct. b) Codul penal. b) Codul penal se evaluează atât în raport cu criteriul obiectiv. recursul în anulare declarat în ă a fost respins. În consecinţă. cât şi cu criteriul subiectiv al posibilităţii făptuitorului de a prevedea rezultatul în raport cu însuşirile. a infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevazută în art. 24 alin.. 41 alin.F. 42 alin. a) si b) şi a art. şi I. ori că a scăpat.F.M. (1) lit. 1001 C.I. a infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevazută în art. s-au înţeles să folosească dispozitivele de citire a benzii magnetice a cardurilor şi o minicameră. (2) din Legea 365/2002. a infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevazută în art.C. 209 alin. 27 alin. deoarece această formă de răspundere se intemeiază pe prezumţia de culpă în supraveghere. inculpaţii s-au deplasat în diferite localităţi. 34 alin.. 33 lit. civ. inculpaţii C. pentru săvârşirea infracţiunii contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice prevazută în art. experienţa de viaţă şi starea psiho-fizica a acestuia în momentul savârşirii faptei. lipsa culpei. sau că animalul se află sub pază sa. pen. (1) si (3) din Legea 161/2003.C. de a prevedea rezultatul. pe care le-au procurat anterior. pe care le-au descărcat şi le-au stocat într-un computer de la domiciliul inculpatului I. 21/2006 a Tribunalului Hunedoara au fost condamnaţi inculpaţii C. inculpaţii au achiziţionat carduri neinscripţionate şi au lipit pe fiecare dintre acestea câte o etichetă colantă pe 85 . (2).. G. f) Infracţiune contra confidenţialităţii şi integritaţii datelor şi sistemelor informatice Prin sentinţa penală nr. constatată în raport cu aceste criterii.I. art. 19 alin. şi I. în vederea obţinerii datelor necesare pentru clonarea mai multor carduri şi pentru efectuarea retragerilor de numerar. T. (1) lit. capacitatea. 2 lit.M.. Instanţa a reţinut că. 24 alin. În cazul uciderii unei persoane prin acţiunea animalelor aflate în proprietatea inculpatului.Potrivit acestor prevederi. nu înlatură răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale prevazuta in art. T. (1).F. (1) din Legea 365/2002. la mai multe date. Comentariu Existenţa vinovăţiei sub forma culpei prevăzute în art. au montat dispozitivele de citire a benzii magnetice a cardurilor şi minicamera pe mai multe bancomate şi au obţinut datele de pe cardurile folosite la aceste bancomate. al posibilităţii oricărui om atent.. proprietarul unui animal este responsabil de prejudiciul cauzat de animal. (1) din Legea 365/2002 şi a infracţiunii de furt calificat prevazută în art. 208 alin. în luna mai 2005. În acest scop. toate cu aplicarea art. După ce toate datele obţinute au fost stocate în computer.

prevazută în art.F. faptele celor patru inculpaţi care. 24 alin. Prin decizia nr. rezultă că există două infracţiuni distincte. iar art. de inculpatul C. fiind ataşat şi un dispozitiv de inscripţionare electronică. 10 alin. cu aplicarea art. (1) lit. a admis apelurile declarate de inculpaţi. (2) din acelaşi cod. (2) Codul penal şi art.. 2 lit. inculpaţii au retras numerar cu ajutorul cardurilor clonate de la bancomatele mai multor bănci. (1) lit. (1) din Legea 365/2002. a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute în art. 86 . cu ajutorul căruia inculpatul G. Or. au falsificat circa 200 de instrumente de plată electronică. a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie. pen. 41 alin. În cauză punerea în circulaţie a instrumentelor de plată electronică s-a realizat prin retragerea de numerar. nefiind necesară transmiterea posesiei cardurilor falsificate altor persoane. 12 Codul de procedură penală. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică. punerea în circulaţie sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate.M. prin care solicita achitarea sa în temeiul art. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Din examinarea laturii obiective a acestor fapte. pen. 24 alin. Referitor la cererea inculpatului C. este nefondat. 8 iulie. corespunzător codului PIN înscris pe etichetă. 41 alin. (2) din aceeaşi lege incriminează punerea în circulaţie. 41 alin. 11 pct. 9 alin. (2) C. Recursul declarat. (2) C. prin care a invocat cazul de casare prevăzut în art. prima privind falsificarea instrumentelor de plată electronică. la computerul inculpatului I. (1) din Legea 365/2002 prevăd că falsificarea unui instrument de plată electronică se sancţionează cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. a) şi e) C. 209 alin. (1) din Legea 365/2002. a) raportat la art. cu aplicarea art. (2) C. se constată că nu este fondată. într-o singură infracţiune prevazută în art.. iar cea de-a doua. cu contul copiat anterior. art. în orice mod. secţia penală. (1). 24 alin. între alţii. d) Codul de procedură penală. a condamnat pe inculpaţi în baza acestor din urmă texte de lege şi a redus pedepsele aplicate inculpaţilor.C. La 28 iunie... (2) din Legea 365/2002. 208 alin. 42 alin. 27 alin. 24 alin. 27 alin. 385 ind. (1) şi (3) din Legea 161/2003 cu aplicarea art. cu aplicarea art. Dispoziţiile art. (1) din Legea 365/2002 şi art. Curtea de Apel Alba Iulia. 7 iulie. pen. în varianta punerii în circulaţie a instrumentelor de plata electronică falsificate.care au scris codul sau codurile PIN citite anterior cu minicamera. pen. pentru infracţiunile prevazute în art.C. cu aplicarea art. 197/A din 22 iunie 2006. 41 alin. a realizat inscripţionarea benzii magnetice a fiecarui blank. (1) pct. 41 alin. 11 iulie şi 21 iulie 2005.

întrunesc elementele constitutive ale infractiunii prevazute in art. (2) din aceeaşi lege referitoare la punerea în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie. fără drept. prin montarea dispozitivului de citire a benzii magnetice a cardurilor („skimmer”) în fanta bancomatului. recursul inculpatului a fost respins84. precum şi apărarea împotriva folosirii de către o altă persoană a acestor carduri în vederea fraudării. 42 alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că. Prevederile art. întrucât bancomatul constituie sistem informatic în sensul art. la un sistem informatic. decizia nr. 5288 din 15 septembrie 2006. cu aplicarea art. precum şi prevenirea folosirii frauduloase a cardurilor. Pentru aceste considerente. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică. (1) este săvârşită prin încălcarea măsurilor de securitate. care este stocat pe nivelul 2 al benzii magnetice de culoare neagră. prelucrare şi transmitere a unor date informatice. prevăzută în art. stocându-se informaţia astfel obţinută. 35 alin. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. au deţinut în vederea punerii în circulaţie şi au pus în circulaţie instrumente de plată electronică falsificate. pen. (2) din Legea 365/2002. reprezentate de numărul de cont al titularului. 24 alin. a) din această lege. Faptele de a falsifica instrumente de plată electronică. Este de precizat faptul că bancomatul este un mijloc de colectare. (1) din Legea 161/2003 incriminează accesul. întrucât punerea în circulatţe a 84 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. prin care se introduce cardul şi se realizează citirea benzii magnetice a fiecarui card în parte. (2) C. au fost încălcate măsurile de securitate care aveau drept scop asigurarea secretului numărului de cont şi al al operaţiunilor efectuate. un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de acces. fară drept. Comentariu Fapta de a monta. iar prin montarea dispozitivului de citire a benzii magnetice se incalcă măsurile de securitate ale bancomatului. (1) şi (3) din Legea 161/2003. acesta fiind pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. 24 alin. la un bancomat. (1) din Legea 365/2002 referitoare la falsificarea instrumentelor de plată electronică şi ale infracţiunii prevăzute în art. care au ca scop asigurarea secretului numărului de cont şi al operaţiunilor efectuate. la un sistem informatic prin încălcarea măsurilor de securitate. prevazută în art. 42 alin. pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 12 ani. Pe de altă parte. 24 alin. încălcând astfel măsurile de securitate . 41 alin. Or. dacă fapta de la alin. cum sunt cardurile. faptele inculpaţilor care. (1) lit. fără drept. iar alin. de a deţine astfel de instrumente falsificate şi de a retrage sume de bani în numerar cu ajutorul acestora. 87 . secţia penală.De asemenea. din probele dosarului rezultă că inculpaţii au accesat un sistem informatic.

d) din acelaşi cod. a condamnat pe inculpatul C. cu aplicarea art. bancomatele bancilor. în varianta punerii în circulaţie a instrumentelor de plată electronică falsificate. 42 alin. accesând astfel fără drept. prin decizia nr. 174 raportat la art. (2) C. 176 lit. au montat pe diverse bancomate un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor. faptele inculpaţilor care. săvârşirea faptelor de către inculpat astfel cum au fost reţinute de instanţe. Aşadar. care avusese anterior o relaţie extraconjugală cu victima.. 41 alin. primul cu motivarea că nu a comis fapta. a mers la domiciliul acesteia unde.instrumentelor de plată electronică falsificate se poate realiza prin retragerea sumelor de bani în numerar. cu aplicarea art.. inculpatul. în cauză. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor deosebit de grav prevazută în art. iar parţile civile susţinând că faptele inculpatului constituie infracţiunile de omor deosebit de grav şi tâlhărie. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. (1) si (3) din Legea 161/2003. 211 alin. Atât în cursul urmăririi penale. (2) C. cu aplicarea art. precum şi o minicameră. 41 alin. cu privire la greşita încadrare juridică a faptei. nu există temeiuri pentru achitarea sa în sensul solicitat. Instanţa a reţinut că. 42 alin. (1). este lipsită de temei. nefiind necesară transmiterea posesiei instrumentelor de plată electronică falsificate către alte persoane. 208 alin. (2) C. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute în art. care a decedat. prin încălcarea măsurilor de securitate. secţia I penală. secţia I penală. Tribunalul Bucureşti. Motivul de recurs susţinut de părţile civile. neîndoielnic. 88 . faptele săvârşite de inculpatul C. cât şi în cursul judecăţii au fost administrate probe pertinente din care rezultă. prevăzută în art. un telefon mobil şi bijuteriile din aur aflate asupra victimei. Dupa săvârşirea omorului.N. Recursurile nu sunt fondate. (3) lit. 41 alin. şi de furt prevazută în art. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. c) Codul penal. pen. în urma unor certuri. la 22 mai 2002. 565 din 25 iulie 2005. şi art. pen.C. folosind cablul telefonului a strangulat femeia. 24 alin. Curtea de Apel Bucuresti. (2) din Legea 365/2002 privind comerţul electronic. 469 din 7 aprilie 2005. Inculpatul şi părtile civile au declarat recurs împotriva deciziei. a respins apelurile inculpatului şi al părţilor civile. 174 Codul penal . care reprezintă un sistem informatic în sensul legii. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice. inculpatul a sustras telefonul fix. pentru săvârşirea infracţiunilor de omor prevăzută în art. (1) şi (3) din Legea 161/2003. Cum. g) Infracţiune de omor Prin sentinţa nr.

Nefiind stabilit un atare mobil. mijloacele şi procedeele violente în raport cu infracţiunile din alte grupe. inculpatul urmărind probabil să însceneze o tâlharie comisă de altul ca mobil al omorului. pentru care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât la plângerea persoanei vătămate. plângerea prealabilă 85 Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. sub toate elementele lor constitutive.pen. în sensul că unele situaţii constatate sau realizate în persoana unui participant pot profita (sens activ) sau pot dăuna (sens pasiv) şi celorlalţi participanţi. 4.2. Numai prin asigurarea inviolabilităţii acesteia. indivizibilitatea faptei apare ca o sursă de solidaritate activă sau pasivă între diferiţii participanţi.Prima instanţă a stabilit că probele administrate nu au dus la concluzia ăa mobilul omorului ar fi fost jaful şi că hotararea de însuşire a unor bunuri aflate asupra victimei a fost ulterioară uciderii acesteia. decizia nr. faptele se încadrează în infracţiunile de omor prevazută în art. a realizării progresului pe toate planurile activităţii sociale. Concluzii În incriminarea faptelor din capitolul menţionat s-a avut în vedere specificul acestora. în baza probelor administrate a stabilit temeinic faptele inculpatului şi. că prima instanţă. 174 şi de furt prevazută în art. adesea. Problema este importantă în cadrul infracţiunilor contra vieţii. dată fiind frecvenţa săvârşirii acestora în participaţie. 5931 din 21 octombrie 2005. cele două infracţiuni pentru care a dispus condamnarea85. specific ce constă în faptul că valorile ocrotite privesc nemijlocit omul. În sens pasiv. de exemplu. C. în scopul unei juste sancţionări a acestora. 208 alin. 89 . procedand la schimbarea încadrării juridice în sensul menţionat. ireparabilele urmări pe care aceste fapte le pot avea pentru societate. nu confirmă neîndoielnic intenţia acestuia de a o ucide pentru a săvârşi o tâlhărie. Comentariu Uciderea în urma unor certuri între foşti concubini şi apoi însuşirea de către inculpat a unor obiecte ale victimei. a stabilit corect. secţia penală. deci. s-au avut în vedere gravele şi. în cazul faptelor prevăzute de legea penală. De asemenea. Cercetarea aspectelor pe care le ridică se impune pentru calificarea exactă a contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii şi pentru determinarea pericolului social al faptei şi a gradului de vinovăţie a fiecăruia. Se constată. Raportată la tratamentul juridic al participaţiei. Apărarea omului este o condiţie sine qua non a însăşi existenţei societăţii. persoana omului în complexul fiinţei sale. drepturile sale sunt ocrotite în mod real şi pot fi puse în valoare nestingherit.

ea nu poate exista pentru unii dintre participanţi. obiectiv. Noul Cod 90 . al. de asemenea. că există o cauză obiectivă legată de fapta în sine. în urma plângerii prealabile. ci o explicaţie obiectivă a participaţiei: fapta unică realizată prin contribuţia mai multor persoane. Astfel. în raport cu toţi participanţii.făcută contra unuia dintre participanţi atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor (art. privită în sine. aceeaşi realitate obiectivă nu poate conduce la constatări contradictorii pentru diferiţii participanţi. întreruperea cursului prescripţiei faţă de unul dintre participanţi are efect faţă de toţi ceilalţi participanţi (art. care exclude răspunderea penală (fapta nu a fost săvârşită. De asemenea. Indivizibilitatea faptei comise nu găseşte o negaţie în pluralitatea contribuţiilor diferiţilor participanţi. penal .1. Capitolul 5 Instituţia conţinutului infracţiunii în lumina prevederilor noului Cod Penal 5. Aceste cazuri de solidaritate pasivă sunt.4 C. fapt datorată unui caz de forţă majoră. al. răspunderea penală şi pedeapsa . Consideraţii generale Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt : infracţiunea.„Lipsa plângerii prealabile”). în cazul prescripţiei răspunderii penale. în cadrul şi în jurul acestora gravitează toate reglementările legii penale. La fel. nu se poate ca prescripţia răspunderii penale pentru aceeaşi faptă să fie întreruptă faţă de un participant şi să continue a curge faţă de ceilalţi (principiul solidarităţii pasive). în mod firesc şi logic. în sens activ. aşa încât.3 C. penal . constatarea făcută cu privire la unii dintre participanţi. lege) va profita tuturor participanţilor. deci.„întreruperea cursului prescripţiei”). 123. Aceste cazuri de solidaritate activă sunt consecinţe fireşti ale indivizibilităţii faptei săvârşite. fapta nu este prevăzută de legea penală. consecinţa indivizibilităţii faptei în sine săvârşită de participanţi: fapta nu poate fi dedusă trunchiat în faţa instanţei penale şi. 31. fapta a rămas în formă de tentativă nepedep. ceea ce s-a constat relativ la unii dintre participanţi este bine constatat pentru toţi participanţii (principiul solidarităţii active). iar pentru ceilalţi să rămână ca inexistentă.

atunci când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au determinat şi favorizat apariţia ei. social şi juridic. consideraţii care explică. în relaţiile sociale. omorul.penal prevede reglementări care privesc infracţiunea în aspectele ei generale. prin urmările lor. astfel de activităţi. este necesar să prezentăm câteva consideraţii generale asupra infracţiunii privită din punct de vedere material. a) Aspectul material (obiectiv) : privită din punct de vedere material. pe de altă parte. iar altele sunt producătoare de grave prejudicii materiale. cuprinse atât în partea specială a codului penal cât şi a legilor speciale. este o activitate antisocială. fenomenul antisocial este proclamat infracţiune şi sancţionat cu pedeapsă. o apreciere din partea statului şi. Aspecte generale ale infracţiunii. infracţiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială. fiindcă se produce numai în societate. infracţiunea este un fenomen istoric. activităţi de colaborare şi respect al regulilor de conduită socială. Într-un cod penal o atare reglementare este deosebit de importantă fiindcă aruncă o puternică lumină asupra caracterului şi conţinutului tuturor infracţiunilor. tâlhăria etc. neconvenabilă pentru relaţiile sociale. altele un pericol social mai mare. trădarea. fenomenul antisocial primeşte o nouă apreciere. reguli garantate în executarea lor de către stat. Dacă majoritatea manifestărilor omeneşti reprezintă. altele prin fraudă (înşelăciune). Acestea din urmă sunt considerate şi apreciate ca activităţi infracţionale. c) Aspectul juridic: cu privire la acest fenomen antisocial. în viaţa de relaţii sociale. prin materialitatea lor. prin aceasta devine un fenomen 91 . sunt antisociale. în cadrul vieţii sociale. Prin astfel de reguli de drept. Astfel. furtul. anume. sunt fapte deosebit de periculoase. astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate. fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvoltării societăţii. Unele dintre acestea se comit prin violenţă. Din acest moment. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de conduită. În acelaşi timp. la aflarea diferitelor implicaţii pe care normele care reglementează această instituţie le au în întregul câmp al dreptului penal. activităţi socialmente convenabile. norme care apar şi sunt posibile numai în societate. Într-o formă sau alta. Este un fenomen social. modul în care sunt sistematizate normele privitoare la instituţia infracţiunii şi ajută. infracţiunea este un fenomen social-istoric. Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din noul Cod penal. pe de o parte. Unele dintre aceste activităţi antisociale reprezintă un pericol social mai mic. care vin în conflict cu aceste reguli de conduită şi care sunt deci soicialmente neconvenabile. b) Aspectul social: privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariţia sa. există însă o seri de activităţi care se abat de la această linie. se emit reguli de drept.

ca fenomen juridic. altele la formele infracţiunii et. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracţiune. Unde nu există 92 . la fel şi instituţia infracţiunii ocupă un loc important printre instituţiile dreptului penal. primind o nouă caracterizare. să se spună infracţiune penală. fapta îmbracă o formă juridică şi devine o categorie juridică. fiindcă termenul de abatere se foloseşte şi în dreptul civil şi în dreptul administrativ. aşadar.juridic sau o faptă juridică. bunăoară. termen care. Ea trece de pe planul social-material pe planul socialjuridic. de altfel. Termenul de infracţiune are un sens larg. ca denumire generică. Sancţiunea nu se consideră realizată practic decât dacă este aplicată unei persoane. când se foloseşte termenul de abatere sau ilicit este nevoie să se precizeze şi să se spună „abatere penală” sau „ilicit penal”. În schimb. anumite răspunderi. Şi cum aceste norme ocupă un loc important în ansamblul normelor de drept penal. cauza în infracţiunea săvârşită şi are drpt consecinţă aplicarea pedepsei. unele se referă la noţiunea de infracţiune privită în trăsăturile ei esenţiale. dar nu este încă o infracţiune în sens juridic. este adoptat şi de literatura de specialitate şi de practica judiciară. Răspunderea penală îşi are. deoarece termenul de infracţiune este denumirea rezervată exclusiv încălcărilor de lege cu carcter penal. el devine un fenomen juridic. folosit pentru denumirea generală a oricăror fapte penale include şi denumirile de crimă sau delict. acestea fiind categorii de infracţiuni. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage ca sancţiune o pedeapsă. Infracţiunea. instituţia juridică a infracţiunii. adică un fapt generator de o anumită obligaţie. Nu este nevoie. aceea de răspundere penală. Pe scurt. Din această cauză nu se poate folosi termenul de crimă sau delict. ca un fenomen juridic. Instituţia infracţiunii este intim legată de celelalte doă instituţii de bază ale dreptului penal: răspunderea penală şi pedeapsa. Atât timp cât un fenomen antisocial nu este cuprins în sfera de acţiune a normelor de drept. iar această persoană nu poate fi decât aceea care a săvârşit infracţiunea şi care răspunde pentru aceasta. Din momentul însă în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept. Sistemul normelor privitoare la infracţiune. reglementarea unei adevărate instituţii juridice. el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate. devine o faptă juridică. în locul termenului de infracţiune. Noul Cod penal a adoptat pentru denumirea faptelor cu caracter penal termenul de infracţiune fără nici un alt calificativ. singurul temei al răspunderii penale. care implică anumite consecinţe juridice. aceea de infracţiune. adică precum o infracţiune. Ele alcătuiesc. Fără infracţiune nu poate fi vorba de răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate aplica o pedeapsă. Normele privitoare la infracţiune sunt numeroase. în acest sens. Termenul de infracţiune. toţi cetăţenii şi toate organele de stat trebuie să o considere şi să o aprecieze aşa cum este considerată şi apreciată de lege. echivalent cu termenul de faptă penală sau ilicit penal.

Lipsa oricăreia dintre aceste trăsăsturi face ca fapta să nu constituie infracţiune. având caracter de norme generale. pe care o au aceste dispoziţii. lipsind temeiul răspunderii penale. dar dacă vor fi constatate ca existente şi celelalte două trăsături esenţiale: vinovăţia şi pericolul social. În noul Cod penal. atunci fapta va constitui infracţiune şi va atrage răspunderea penală. când răspunderea penală este exclusă înseamnă că nu există infracţiune. întregul sistem de infracţiuni din partea specială sau din legile speciale este subordonat dispoziţiei din art. aceasta rămâne exclusă.. care a fost săvârşită cu vinovăţie şi care este prevăzută de legea penală. pen86. această legătură organică dintre infracţiune şi răspunderea penală este precis prevăzută în dispoziţia din art. invers. iar inexistenţa infracţiunii exclude răspunderea penală. 15 alin.). O primă implicaţie. aceasta nu înseamnă că există o infracţiune. pe care o au dispoziţiile care reglementează instituţia infracţiunii. dacă există vreo cauză care exclude vinovăţia sau vreo situaţie în care legea exclude existenţa pericolului social. În caz contrar. potrivit dispoziţiei din art. 15 alin. deci. unicul temei al răspunderii penale este infracţiunea. au largi implicaţii în cadrul tuturor reglementărilor din Codul penal. 15). priveşte temeiurile şi limitele răspunderii penale. Din acest punct de vedere. 15 alin. În cazul când se constată că fapta săvârşită este prevăzută de legea penală. Dispoziţiile privitoare la noţiunea de infracţiune. Analitic. 2) “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. răspunderea penală are ca temei existenţa conjugată a celor trei trăsături esenţiale : faptă care prezintă pericol social. 93 . nici răspundere penală. răspunderea penală nu poate interveni decât în caz că s-a săvârşit o faptă care întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (prevăzute în art. a fost săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. ceea ce relevă dacă acea faptă interesează sfera dreptului penal este trăsătura esenţială privitoare la prevederea acelei fapte de către legea penală. nu poate exista infracţiune. 15 C. adică în măsura în care ea este o faptă care prezintă pericol social. A doua implicaţie.pen. (2) C. O faptă concretă va fi infracţiune în măsura în care întruneşte trăsăturile esenţiale indicate în reglementarea generală (art. cele trei trăsături esenţiale fără de care. în general.infracţiune este exclusă răspunderea penală şi. 15 C. în mod sintetic. pen. Potrivit acestei dispoziţii. Implicaţii privind alte instituţii de drept penal. pen. chiar atunci când fapta este prevăzută de legea penală. (2) C. Această normă cuprinde în termenul de infracţiune. 86 Art. nu va exista nici infracţiune. Din contra. priveşte toate normele din partea specială a Codului penal. Când se săvârşeşte o faptă.

menită să faciliteze aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare. 301/2004 şi să le integreze pe baza unei concepţii unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referinţă dar şi din reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului de libertate.2. Individualizarea pedepselor se face. cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile speciale. 94 . Asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. la care România este parte. Dispoziţiile privitoare la infracţiune au. s-a impus necesitatea elaborării unui nou Cod penal (2009). 2. pen. ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă. 5. să fie făcută în lumina dispoziţiilor privitoare la infracţiune. Armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene. cu precădere. 3. care să preia elementele ce pot fi menţinute din Codul în vigoare şi din Legea nr. întruneşte trăsăturile esenţiale ale infraţiunii prevăzute în dispoziţiile din art.Dispoziţiile generale privind infracţiunea au. Tentativa va fi considerată infracţiune în măsura în care. securitate şi justiţie. Noul Cod penal urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective: 1. actele de participaţie vor fi sancţionate în măsura în care ele privesc o faptă care întruneşte trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni. Necesitatea adoptării unui nou Cod penal îm România Răspunzând cerinţelor procesului de monitorizare al Comisiei Europene. fiind incriminată de lege. implicaţie în sfera acelor dispoziţii din partea generală care reglementează alte aspecte generale ale infracţiunii. Simplificarea reglementarilor de drept substanţial. după gradul de pericol social pe care îl reprezintă infracţiunea. Crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală. 15 C. Transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementarilor adoptate la nivelul Uniunii Europene. Realizarea dispoziţiilor cu privire la individualizarea pedepsei trebuie. De exemplu în sfera dispoziţiunilor privitoare la tentativă sau privitoare la participaţie ori la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. aşadar. De asemenea. de asemenea. implicaţie în materia normelor de individualizare a pedepselor. 5. în al treilea rând. 4.

păstrate o serie de instituţii specifice legislaţiei penale române. şi cu cele pe care ele le-au inspirat (dreptul spaniol. coroborată cu modificările preconizate în proiectul Codului de procedură penală. În elaborarea proiectului s-a urmărit pe de o parte. au fost preluate din Legea nr. ar trebui să conducă la asigurarea previzibilităţii legii penale. Nu în ultimul rând. Această orientare a comisiei de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea soluţiilor adoptate de alte sisteme europene. elveţian. reglementarile penale cu cea mai largă influenţă în dreptul european aparţin în continuare spaţiului german şi italian. În acelaşi timp. care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru penal în 1936) ca principala sursă de inspiraţie pentru reglementările nou introduse. Aşa cum este cunoscut. deşi majoritatea legislaţiilor operează în aceste ipoteze cu instituţia autorului mediat). ci. Convergenta reglementărilor propuse de proiect cu cele din aceste legislaţii. luarea în considerare a evoluţiilor intervenite în aceste sisteme. care şi-au dovedit funcţionalitatea (spre exemplu. în egală măsură. simplificarea reglementărilor de drept substanţial. în valorificarea tradiţiei legislaţiei noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936. 301/2004. Fidelitatea faţă de tradiţia italo-germană nu presupune însă preluarea unor dispoziţii din aceste legislaţii în forma în care ele se regăseau la momentul elaborarii Codului penal din 1936. belgian. Astfel. Pentru toate aceste considerente. este o realitate că. de inspiraţie austriacă). olandez sau cel al unora dintre ţările scandinave. portughez). membrii comisiei nu s-au raliat opţiunii comisiei de elaborare a Legii nr. valorificarea tradiţiei legislaţiei penale române. codul din 1936 a avut două surse de inspiraţie principale – codul penal italian şi codul penal din Transilvania (în esenţă. precum şi la creşterea încrederii generale în actul de justiţie penală. dar mai ales din anteproiectul întocmit de Institutul de Cercetări Juridice care a stat la baza elaborării 95 . 301/2004. Au fost. a teoriilor şi reglementărilor moderne dezvoltate între timp . multe dintre ele menţinute şi de Codul penal în vigoare. dimpotrivă. Aceste două direcţii avute în vedere la elaborarea proiectului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atentă a evoluţiei legislaţiei penale române. cum este cazul dreptului francez. a permis valorificarea creativă a tradiţiei naţionale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate la tendinţele actuale ale dreptului penal european. în plan social. iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referintă în dreptul penal european. în prezent. unele introduse prin Codul penal în vigoare.Prin atingerea obiectivelor menţionate se va realiza racordarea legislaţiei penale naţionale la exigenţele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal. De asemenea. a fost menţinută participaţia improprie.

proiectului respectivei legi, o serie de elemente în acord cu tendinţele actuale ale legislaţiilor penale europene (renunţarea la instituţia pericolului social, consimţământul victimei etc.). Proiectul noului Codul penal cuprinde, urmându-se structura consacrată, două părti: partea generală şi partea specială. Partea generală reuneşte regulile aplicabile ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penală, indiferent de natura acestora, delimitând cadrul general de aplicare a legii penale, definind infracţiunea, stabilind trăsăturile sale generale şi elementele constitutive, reglementând totodată condiţiile generale de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi modul lor de aplicare. Partea specială, care cuprinde principalele infracţiuni, grupate în funcţie de valorile sociale a caror ocrotire se realizează prin incriminare. Au fost avute în vedere, spre a fi incluse în partea specială a Codului, categoriile de infracţiuni cu care practica judiciară se confruntă în mod frecvent, cele prin care se aduce atingere unor valori sociale fundamentale pentru o societate democratică, dar şi faptele a căror incriminare este impusă de dezvoltarea societăţii contemporane. În ceea ce priveşte partea specială, sub aspectul sistematizării, s-a renunţat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai întâi infracţiunile care aduc atingere persoanei şi drepturilor acesteia şi abia după aceea infracţiunile care aduc atingere atributelor statului. Această structură se regăşeste la majoritatea codurilor europene recente Austria, Spania, Franţa, Portugalia, etc. şi reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi libertăţilor acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale. Elaborarea şi adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluţia legislativă a oricărui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu este o simplă manifestare a voinţei politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluţiei economicosociale, dar şi a doctrinei şi jurisprudenţei. Profundele transformări în plan politic, social şi economic, care au avut loc în societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea Codului penal în vigoare, şi mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc pentru nici o îndoială în privinţa necesităţii adoptării unui nou Cod penal. Pornind de la aceste premise, pentru elaborarea proiectului noului Cod penal a fost constituită în cadrul Ministerului Justiţiei o comisie formată din cadre didactice universitare, judecători, procurori, cu participarea reprezentanţilor Consiliului Legislativ. Decizia elaborării unui nou Cod penal are la bază o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare, neajunsuri evidenţiate atât 96 de practică, cât şi de doctrină. Astfel, actualul regim sancţionator penal reglementat de Codul

penal în vigoare, supus unor frecvente intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii, a condus la o aplicare şi interpretare neunitară, lipsită de coerenţă, a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienţei şi finalităţii actului de justiţie. De asemenea, decizia elaborării unui nou Cod penal a avut la bază neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat publicării sale, dintre care cele mai importante sunt următoarele: - în privinţa modelelor care au stat la baza reglementării, legiuitorul nostru s-a limitat la două modele principale - codul penal în vigoare şi codul penal francez, îndepărtându-se astfel de tradiţia de inspiraţie italo-austriacă dezvoltată sub incidenţa Codului penal anterior; - diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, deşi corectă din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror soluţie nu poate fi găsită în cuprinsul codului. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea tentativei de crimă ca fiind crimă sau delict. Mai trebuie remarcat faptul că, în prezent, noţiunile de crimă şi delict nu mai au o semnificaţie juridică nici pentru specialişti şi, evident, nici pentru opinia publică. Reintroducerea lor în aceste condiţii ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens, distincţia în plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituţii corespunzătoare în plan procedural. Sistemele de drept în care există împărţirea în crime şi delicte cunosc şi instituţii procedurale specifice care dau substanţă acestei împărţiri, cum ar fi, spre exemplu, Curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca fundament tradiţia, experienţa acumulată în timp şi o anumită cultură juridică în spaţiul civic. În lipsa acestora, instituţia ar fi artificială, ineficace; - Legea nr. 301/2004 reia o serie de prevederi deja declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, aşa cum este cazul obligaţiei reparării prejudiciului pentru dispunerea anumitor măsuri de individualizare a executării pedepsei - art. 108, 109 din Lege, al regimului plângerii prealabile în cazul infracţiunilor contra bunurilor aflate în proprietatea privată a statului - art. 266 alin. (6) din Lege etc. În plus, numeroase alte prevederi pun probleme serioase de constituţionalitate (de pildă, imunitatea penală a tuturor instituţiilor publice); - reglementarea ierarhiei pedepselor principale în materia delictelor, prevăzută în art. 58 alin. (4) din Legea nr. 301/2004, nu îşi găseşte reflectare în conţinutul altor instituţii. Astfel, din enumerarea legală rezultă că amenda este o sancţiune mai severă decât munca în folosul comunităţii. Pe această bază, şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin.(2) din Lege, se ajunge la concluzia că tentativa la o infracţiune sancţionată doar cu amendă va fi pedepsită cu munca în folosul comunităţii. Art. 69 din Lege prevede, însă, că în caz de sustragere cu rea-credinţă de la plata amenzii se poate aplica munca în folosul comunităţii; 97

- unele dintre instituţiile nou-introduse suprapuse reglementării regimului sancţionator al minorilor, care a rămas clădită pe vechile principii, conduc la crearea unui regim sancţionator mai sever în cazul minorului decât al majorului (de exemplu, în cazul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării pedepsei aplicate minorului, dacă se aplică şi obligaţia de a presta o muncă neremunerată); - răspunderea penală a persoanei juridice a fost preluată din varianta iniţială a Codului penal francez din 1994, variantă ce nu s-a dovedit viabilă şi la care legiuitorul francez a renunţat parţial ulterior (de exemplu, sub aspectul clauzei speciale de răspundere a persoanei juridice); - în privinţa părţii speciale, se remarcă introducerea în textul Codului a numeroase prevederi din legislaţia specială, demers pe deplin justificat, însă acestea au fost în cea mai mare parte luate ca atare, fără a fi supuse unei selecţii riguroase şi cu atât mai puţin unei ameliorări a reglementării. Aşa se face că paralelismele de reglementare existente actualmente între Cod şi legislaţia penală specială au fost uneori transferate în interiorul Codului. În acelaşi timp, unele texte din legislaţia specială aduse în Codul penal au fost între timp abrogate sau modificate. Elaborarea unui nou Cod penal este cerută şi de necesitatea reaşezării în limite normale a tratamentului sancţionator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii. Astfel, deşi pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancţiune legală - nemaiîntâlnită în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană - nu a dus la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004-2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt şi furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanţele de judecată nu au simţit nevoia să aplice sancţiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege (12 ani în cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani şi 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altă parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă şi cea maximă a pedepsei (de la 1 la 12 ani, de la 3 la 15 ani, de la 4 la 18 ani) a dus în practică la soluţii mult diferite în ceea ce priveşte pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracţiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiţie. Soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică (de exemplu, furtul unui autoturism ce valorează mai mult de 200.000 lei este sancţionat de legea astăzi în vigoare la fel ca omorul). Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care 98 înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit

evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea suprapunerilor cu textele părţii generale. 5. şi împărtăşind şi argumentele autorilor anteproiectului redactat de Institutul de Cercetări Juridice. Astfel. limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale. respectiv a ordonanţelor de urgenţă respinse sau aprobate cu modificări. urmând a se aplica textul general. în cazul în care o circumstanţă este prevăzută în partea generală ca şi circumstanţă agravantă generală. De aceea. s-a impus completarea dispoziţiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului cu prevederea din art. după caz – activitatea.mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. devenite principii constituţionale odată cu adoptarea Constituţiei din 1991. dat fiind că aceste acte.). Pentru asigurarea unităţii în reglementarea infracţiunilor este necesară includerea în conţinutul proiectului Codului penal a unor infracţiuni prevăzute în prezent în legi penale speciale şi care au o mai mare frecvenţă în practica judiciară (infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere. Analiza Codului penal în vigoare pune în evidenţă un alt imperativ al noilor reglementări din partea specială. referitoare la situaţia actelor normative neconstituţionale. infracţiuni de corupţie etc. şi anume simplificarea pe cât posibil a textelor de incriminare. ea nu mai trebuie reluată în conţinutul incriminărilor din partea specială. Pentru a atrage atenţia asupra consecinţelor ce decurg. codul acordă importanţa cuvenită principiului legalităţii incriminării (art. definiţie întâlnită doar în codurile penale din statele aflate în sfera de influenţă sovietică şi justificată de imperative care nu îşi mai găsesc locul într-un stat democratic. infracţiuni informatice. 2). se 99 .1) şi principiului legalităţii pedepsei (art. urmând modelul codurilor penale europene. În acelaşi timp. continuă să se aplice situaţiilor juridice aflate la un moment dat sub imperiul lor. a decis renunţarea la definirea scopului legii penale.3. din fiecare dintre aceste principii – cu precădere interzicerea aplicării retroactive – s-a apreciat că este preferabilă reglementarea lor în două texte de lege distincte. Infracţiunea în noul Cod penal PARTEA GENERALĂ. TITLUL I al părţii generale este consacrat legii penale şi limitelor ei de aplicare. În privinţa aplicării în timp a legii penale. 5 alin. O reglementare a acestui gen de situaţii. atât pentru legiuitor cât şi pentru practicieni. deşi îşi încetează – în tot sau în parte. în măsura în care sunt mai favorabile.(2). care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni. Comisia.

În mod cert. s-a prevăzut ca o condiţie de punere în mişcare a acţiunii penale autorizarea procurorului general 100 al parchetului de pe lângă Curtea de apel. s-a avut în vedere că legea mai favorabilă intervenită după condamnarea definitivă se apreciază în primul rând prin raportare la sancţiunea principală. s-a optat pentru menţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. În acest sens. operarea unor modificări. astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională. dacă acestea din urmă sunt mai favorabile (alin. art. De asemenea. pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă. menite a înlătura dificultăţile de aplicare a textului.(2) din Legea de organizare judecătorească din Spania). german. De asemenea. ipoteza măsurilor educative a primit o reglementare distinctă (art. 5 alin.(5)]. 6) şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive. art. final din Codul penal italian (soluţia legiuitorului italian fiind însă diferită. 113-6 alin. de asemenea.(2) C. cerută de majoritatea doctrinei române şi urmând unui model acceptat de majoritatea legislaţiilor europene (§7 alin. principiul constituţional enunţat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat. prevăzute de ambele legi. elveţian. pen. se execută în limitele legii noi. francez). Astfel. În consecinţă.6). 23 alin. sancţionate de lege cu închisoarea de cel mult 10 ani (o dispoziţie similară conţine şi art. pen. astfel că pedepsele complementare din legea veche care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta [alin. pen.regăseşte şi în art. a fost introdusă cerinţa dublei incriminări. În privinţa aplicării în spaţiu a legii penale române (art. Cât priveşte principiul realităţii legii penale . în reglementarea principiului personalităţii. Dacă însă legea nouă nu modifică pedeapsa principală.2 C. În reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile au fost aduse o serie de modificări faţă de reglementarea actuală. 2 alin.4).6 C. aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii.6 alin. 8 – 14) s-a impus.2 C. art. cum este cazul principiului legalităţii pedepsei. pentru că are la bază o reglementare constituţională diferită). ele fiind sancţiuni principale şi neputând fi asimilate pedepselor complementare. dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situaţia infracţiunilor de gravitate mică şi medie. o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. pentru a evita încărcarea inutilă a organelor judiciare române cu cauze care nu vor putea fi soluţionate niciodată datorită imposibilităţii instrumentării lor. În contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în stat. (1) pct. chiar dacă pedeapsa complementară sau măsura de siguranţă ar fi mai severă. olandez. pen.

cum este cazul: § 6-7 C. 5 alin. Pe de altă parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea către sau de către statul român a unei persoane în relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar şi predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional. pentru a evita situaţiile în care s-ar impune intervenţia legii penale române.). art. care va aprecia oportunitatea unei proceduri în astfel de situaţii. (1) lit. fără a viza însă viaţa sau integritatea corporală a cetăţeanului. art. acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaţionale interstatale indiferent de denumirea dată acestora (convenţie. german. acord etc. având în vedere că reglementarea din Codul penal în vigoare. nu a fost aplicată în practică în cele aproape patru decenii de la intrarea în vigoare a codului. O formulare similară a principiului universalităţii întâlnim şi în alte legislaţii. în noua reglementare s-a renunţat la folosirea termenului de „convenţie” în favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza punerea de acord atât cu Convenţia de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât şi cu Legea nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de 101 . limitând-o la situaţiile în care intervenţia legii penale române se impune în considerarea unor angajamente asumate în plan internaţional. e) şi alin. textul a fost complet reformulat. pen. fraude informatice etc. 590/2003 privind tratatele.). competenţa universală a legii penale române va interveni în două ipoteze: cazul infracţiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei convenţii internaţionale. Noua reglementare nu va duce însă în practică. trafic de minori. dar aceasta nu este posibilă datorită neîncadrării infracţiunii în categoriile restrictive reglementate de legea în vigoare. Noua formulare a principiului universalităţii circumscrie mai exact sfera sa de incidenţă. când principiul aut dedere aut judicare impune statului solicitat să instrumenteze cauza. Sub aspect terminologic. S-au avut în vedere în acest context mai ales infracţiunile de criminalitate organizată care sunt comise în străinătate contra unui cetăţean român ori contra statului român. portughez). 7 alin. au fost aduse modificări importante şi în ceea ce priveşte reglementarea în materia extrădării (art. 14). pen. aşa cum s-ar putea crede. Astfel.(2) C.române. Cât priveşte principiul universalităţii. În fine. căci punerea în mişcare a acţiunii penale rămâne condiţionată de autorizarea procurorului general.(2) C. elveţian (forma în vigoare de la data de 1 ianuarie 2007). respectiv siguranţa naţională (lipsire de libertate. deşi pare a conferi o competenţă extrem de largă organelor judiciare române. cazul în care s-a refuzat extrădarea. la o extindere nejustificată a competenţei legii penale române. pen. În primul caz completarea se impune având în vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române. s-a decis aducerea în sfera sa de incidenţă a oricărei infracţiuni comise în străinătate contra Statului român.

Decizia – cadru a Consiliului nr. cu modificările şi completările ulterioare. 17 din Codul penal în vigoare. cu o procedură de predare simplificată. fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal. reţine trei trăsături generale ale infracţiunii. titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. prin care s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999. respectiv. caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil. În acest sens. 14 al Codului penal grec. Renunţarea la reglementarea pericolului social – şi implicit la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracţiunii – nu atrage după sine aducerea în sfera infracţiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate. în contextul reglementărilor unui nou Cod de procedură penală. s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii. 15 a ţinut cont atât de tradiţia dreptului penal român interbelic. de înlocuire. Având în vedere tradiţia instaurată de codul penal în vigoare privind includerea unei definiţii a infracţiunii într-un text al codului – deşi în majoritatea legislaţiilor o astfel de definiţie nu există.predare între statele membre ale Uniunii Europene. cât şi de reglementări europene care consacră o asemenea definiţie în codul penal. o asemenea soluţie fiind tradiţională în legislaţiile europene occidentale. a procedurii formale de extrădare. 15. trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie sovietică. 102 . profesorul Traian Pop definea infracţiunea ca o faptă antijuridică. ea fiind considerată ca intrând în competenţa doctrinei – s-a decis menţinerea acestui model de reglementare şi formularea definiţiei infracţiunii în art. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. între statele membre ale Uniunii Europene. imputabilă şi sancţionată de legea penală. este de subliniat că încă în 1923. aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă. în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate. Reglementarea dată acesteia reprezintă unul dintre principalele elemente de noutate aduse de prezentul proiect. acceptate de majoritatea sistemelor penale europene: prevederea în legea penală. Definiţia infracţiunii propusă în art. Astfel. de a se accelera procedura formală de extrădare. având în vedere şi reglementarea din art. căci situaţia acestora se va rezolva. TITLUL II din noul Cod penal este consacrat instituţiei infracţiunii. Definiţia propusă este însă substanţial modificată faţă de cea conţinută în art. Textul propus de proiect porneşte de la această definiţie doctrinară şi. pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale.

Ultima trăsătură generală a infracţiunii este caracterul imputabil. Cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct. Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică. adică acestuia să îi poată fi reproşată săvârşirea ei. prin prisma căruia se analizează 103 . context în care se înfăţişează sub forma intenţiei. Aşa de pildă. De altfel în prezent este unanim admis că noţiunea de vinovăţie are o dublă accepţiune: ea reprezintă în primul rând un sub-element al laturii subiective a infracţiunii. a intenţiei depăşite (praeterintenţiei) şi a culpei. vinovăţia. calitatea subiectului activ sau pasiv etc. Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală. intoxicaţiei sau minorităţii). uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru-totul descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul. dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează săvârşirea ei în condiţiile date. şi anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acţionat în condiţiile iresponsabilităţii. să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. este posibil ca o faptă deşi prevăzută de legea penală. întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală. căci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârşită cu intenţie. dacă se comite din culpă luarea unui bun al altuia. sunt necesare anumite premise. cu alte cuvinte are un caracter ilicit. joacă acelaşi rol. În noua reglementare. sub denumirea de cauze de neimputabilitate.Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită. se va decide. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuţie. ce urmează a fi calificată ca infracţiune. prin raportare la infracţiunea de furt. ca element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală. să nu fie ilicită. făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală). Spre exemplu.) cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie). vinovăţia apare ca trăsătură generală a infracţiunii. ci doar că s-a dorit o clarificare a funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul infracţiunii. făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). urmare. că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală. ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului. Astfel. în prima sa accepţiune. Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative. Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune. Faptul că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din importanţă. într-o a doua accepţiune. nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare şi să fie nejustificată.

constituie o analogie în defavoarea inculpatului. îmbrăţişată astăzi de majoritatea sistemelor penale europene (dreptul german. ca o imputare făcută infractorului pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei. 16 şi 17) sunt consacrate unor elemente care ţin de prima trăsătură generală – prevederea faptei în legea penală. 10 C. 11 C.). ea neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective. pen. olandez etc. vinovăţia ca trăsătură generală este privită ca un reproş. Aşa cum am arătat. fie există.concordanţa faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Aşa cum s-a mai menţionat. austriac. elveţian. confuzie nefericită în condiţiile în care. astfel încât nu prezintă nici o importanţă delimitarea între intenţie şi culpă. Acesta este motivul pentru care unele sisteme juridice. nefiind posibilă o diferenţiere între intenţie şi culpă pe acest plan. Astfel. 16).(2)] etc. Distincţia intenţie/culpă prezintă relevanţă doar în planul încadrării juridice. potrivit teoriei normative. dar până în prezent nu există un text de lege care să o consacre. o persoană.). cum este cazul dreptului francez şi belgian. ea este recunoscută ca atare de doctrina şi practica judiciară română. b) deplasarea abordării vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii. portughez. Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea articolelor în Titlul II. dar includ în partea generală un text care precizează în ce condiţii inacţiunea poate fi asimilată acţiunii. în absenţa unui text de lege. Majoritatea legislaţiilor europene admit însă infracţiunile comisive prin omisiune.). spaniol. italian [art. din mai multe raţiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăţia ca sub-element al laturii subiective. resping de principiu admiterea acestor infracţiuni. Cât priveşte a doua accepţiune. Este de menţionat că şi dreptul elveţian. după enunţarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. portughez (art. va acţiona cu sau fără vinovăţie. adică doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective. Astfel. vinovăţia privită ca trăsătură generală a infracţiunii. În ceea ce priveşte infracţiunea comisivă prin omisiune (art. spaniol (art.). aflat printre foarte puţinele sisteme 104 în aceeaşi situaţie cu dreptul român – în sensul că practica judiciară recunoştea existenţa . 40 alin. fie nu există. sub aspectul trăsăturii generale. dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă. pen. Asimilarea inacţiunii cu acţiunea. s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputabilitate – pentru a o defini. pen. Este vorba de o reglementare ce priveşte elementul material al infracţiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune) şi respectiv de definirea elementului subiectiv (vinovăţia). Aşa se întâmplă în dreptul german (§ 13 C. ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. următoarele două articole (art. după cum este sau nu responsabilă penal.

art. 51 C. 20 pct. reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative. În privinţa legitimei apărări. 20 C. care a creat o stare de pericol pentru valoarea ocrotită şi lezată ulterior ca efect al inacţiunii (proprietarul care lasă liber un animal periculos într-un parc. Exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii are aceeaşi sferă de cuprindere ca şi „ordinul sau autorizarea legii şi comanda autorităţii legitime” consacrată de codul penal din 1936.(1) al art. 17 în scopul de a se sublinia faptul că intenţia şi culpa se analizează în contextul faptei prevăzute de legea penală. În fine.lea este consacrat cauzelor justificative. iar victima decedează. pen. gravitatea acestuia şi a acţiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporţionalităţii. a fost consacrată explicit intenţia depăşită (praeterintenţia) ca formă de vinovăţie. mama care refuză să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l ucide. 15 C. Capitolul al II. portughez etc. iar deţinutul decedează. spaniol. au fost avute în vedere atât opiniile exprimate în doctrină cât şi experienţa altor legislaţii (art. ca elemente prin prisma cărora se evaluează concordanţa între fapta concretă şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. sau funcţionarul dintr-un penitenciar care refuză să ia măsurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui deţinut ce suferă de o afecţiune gravă.7 C. pen. după caz. spaniol. pen. art. 11 C. pen. italian. 36 C. b) o acţiune anterioară a autorului. pen. 105 . împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – caracterul nejustificat. spaniol. la fel şi persoana care are în întreţinere contractuală o persoană imobilizată la pat şi îi suprimă viaţa prin neacordare de hrană). proprietarul acestuia va răspunde pentru o infracţiune de vătămare corporală. pen. dacă ulterior animalul răneşte o persoană. a fost unificat regimul sancţionator prevăzut pentru acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie [alin. pen. s-a introdus dispoziţia din alin. pen. ea fiind general acceptată de practică şi de doctrină. şi are în vedere cele două principale ipoteze în care inacţiunea poate fi asimilată acţiunii: a) existenţa unei obligaţii legale sau contractuale de a acţiona (spre exemplu.infracţiunii comisive prin omisiune în absenţa unui text legal – a consacrat de dată recentă o reglementare legală acestei instituţii (art. De asemenea. pentru care a optat majoritatea legislaţiilor (art. în forma faptei comisive prin omisiune). comite o acţiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel spaţiu public. elveţian. art. efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor. francez) şi s-a renunţat la condiţia pericolului grav generat de atac..). 11 C. vor răspunde pentru o infracţiune de omor sau omor calificat. 122-5 C. (3) şi (4)]. Este vorba de împrejurări care operează in rem. În ceea ce priveşte vinovăţia. Reglementarea propusă în noul Cod penal este inspirată de art. în vigoare de la 1 ianuarie 2007). art.

respectiv lasă să subziste răspunderea 106 . art. § 8 şi 9 C. 30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii. 20 pct. pen. eroare care înlătură intenţia. 50 C. art.(2) şi art. pen. Dacă spre exemplu. acceptată de numeroase sisteme europene – § 33 şi 35 C. Principalele modificări în această materie sunt: a) Introducerea în această categorie – şi nu în cea a cauzelor justificative – a excesului justificat de legitimă apărare sau stare de necesitate. 14 C. 16 alin. austriac) şi este în concordanţă cu concepţia proiectului privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. art. Această abordare este astăzi promovată de numeroase legislaţii europene (§ 16-17 C. portughez. italian. c) reglementarea erorii. în cazul traficului de persoane). Această abordare. Cauzele de neimputablitate sunt cauze personale. pen.lea este consacrat cauzelor de neimputabilitate. pen.(2) C. german.2 C. art. doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil. portughez etc. pen. fără a exista o necesitate medicală în acest sens). Această eroare înlătură şi culpa dacă este invincibilă. pe baza clasificării moderne care distinge între eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii şi eroarea asupra caracterului interzis al actului. spaniol. Capitolul al III. fie pentru că nu îi aparţin (spre exemplu. consimţământul unui soţ dat pentru ca celălalt să încheie o nouă căsătorie nu este valabil. Termenul este folosit şi de alte legislaţii (art. De asemenea. Consimţământul nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune. pen. consimţământul nu va produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii. după modelul altor legislaţii (art. consimţământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză justificativă. fie pentru că ar duce la o pierdere totală şi ireversibilă a valorii sociale (spre exemplu. însă numai una a acţionat sub imperiul unei stări de tulburare. spre deosebire de cauzele justificative.În fine. Dispoziţiile alin.(1). două persoane aflate împreună comit o faptă în legitimă apărare depăşind limitele unei apărări proporţionale. de ele urmând a beneficia doar persoana care a acţionat sub imperiul lor. german. elveţian. pen.18 alin. pentru că valoarea lezată nu îi aparţine). 38 C. pen. acesta din urmă redând mai fidel şi mai corect din punct de vedere medico-legal conţinutul respectivei cauze. care nu se răsfrâng asupra participanţilor. care înlătură cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii – imputabilitatea. care nu se răsfrâng asupra participanţilor. pen elveţian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007). ca sub-element al laturii subiective. spaniol).). 16-17 C. atunci când legea îi exclude valoarea justificativă (spre exemplu. portughez – se justifică prin aceea că în respectivele situaţii suntem în prezenţa unor cauze cu caracter personal. b) înlocuirea termenului de „beţie” utilizat în codul în vigoare cu cel de „intoxicaţie”. pen. consimţământul dat de victimă ca autorul să îi amputeze un picior. 33 şi 35 C. (2) şi (4) ale art. art. pen. nu şi cea care a depăşit limitele apărării în deplină cunoştinţă de cauză. 13 şi 21 C. art.

iar fapta este incriminată şi în modalitatea respectivă. Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede că se află în faţa unui atac ce ar legitima o apărare. Din aceste considerente. Într-adevăr.)”. căci eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii nu înlătură imputabilitatea. Această din urmă soluţie promovată de legiuitor a ridicat ample discuţii în doctrina 107 .(1)]. 20 alin. Astfel. autorul nu va răspunde pentru o faptă intenţionată de omor datorită erorii. deşi în realitate nu este aşa (legitimă apărare putativă).. Spre exemplu. şi ucide victima. dar va răspunde pentru o ucidere din culpă datorită faptului că această eroare îi este imputabilă. sau olandez nu cunoaşte o reglementare în materie. portughez.(1) al art. iar altele la pedepsirea acesteia. reglementarea legală a cazului fortuit nu se justifică.(1) al art. dacă o persoană. îndreaptă spre o altă persoană o armă pe care o ştia neîncărcată. d) renunţarea la reglementarea cazului fortuit. german. considerând astfel că poate comite fapta în mod licit – ori o eroare de drept extrapenal (autorul crede că o anumită normă din dreptul civil referitoare la transferul dreptului de proprietate îi conferă dreptul de a vinde un anumit bun. el comiţând în realitate un abuz de încredere) sau penal.)”.lea este consacrat reglementării tentativei ca formă atipică a infracţiunii. pen. spre deosebire de Codul penal de la 1968 [art. nefiind folosită formularea „nu este imputabilă fapta (. 31 din proiectul noului Cod penal se defineşte tentativa ca fiind „punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea”. deşi în realitate nu era aşa. Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care înlătură imputabilitatea. ci intenţia (eventual şi culpa) ca sub-element al laturii subiective. Din considerente legate de o mai bună sistematizare.penală pentru o faptă din culpă dacă eroarea este culpabilă. dintre care unele se referă la definiţia legală a tentativei. În situaţiile în care această eroare este culpabilă ea poate fi valorificată doar ca o circumstanţă atenuantă judiciară. 14 C. spaniol). dacă existenţa infracţiunii este exclusă în condiţiile în care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce înseamnă că nu există nici măcar o culpă fără prevedere. alin. ce importanţă mai are să constatăm că nici o altă persoană nu ar fi avut această posibilitate? Este de semnalat şi faptul că nici dreptul francez.. În această materie proiectul propune mai multe modificări. În alin.. în condiţiile în care pentru a înlătura existenţa infracţiunii este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere. lipsind deci vinovăţia). elveţian. s-a optat pentru reglementarea celor două forme ale erorii în cuprinsul aceluiaşi articol (după modelul art.. în concepţia căruia tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”.30 precizează că „nu constituie infracţiune fapta (. Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. iar legiuitorul spaniol a renunţat în 1995 la dispoziţiile anterioare din codul penal privitoare la cazul fortuit.ca în cazul celorlalte cauze reglementate în acest capitol. Capitolul al IV. dorind să facă o glumă.

compatibilitate totală şi respectiv compatibilitate limitată la categoria infracţiunilor contra patrimoniului. 20 alin. dându-se prioritate infracţiunii continuate şi acelei complexe în raport cu pluralitatea de infracţiuni. la care se raliază şi proiectul. Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal în vigoare). Codul penal german.şi practica judiciară. astfel încât nu se mai justifică menţinerea textului în discuţie. au fost păstrate prevederile Codului penal în vigoare care reduce limitele speciale ale pedepsei cu 1/2 faţă de cele prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată. dar independente de voinţa făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală a acestuia. Dreptul comparat oferă trei soluţii în privinţa compatibilităţii unităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi – incompatibilitate totală. Codul penal italian. deoarece prin „hotărârea de a săvârşi infracţiunea”. în această ordine. O primă modificare vizează denumirea capitolului. pentru a pune capăt discuţiilor referitoare la sancţionarea sau nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni imposibile. Codul penal spaniol etc. În privinţa pedepsirii tentativei. Este preferabilă prima dintre aceste soluţii. În proiect se modifică denumirea capitolului din „Pluralitatea de infracţiuni” în „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni” pentru că în realitate se reglementează ambele instituţii. ele putând fi de orice natură. intitulat Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni . infracţiunea continuată şi cea complexă. Sa considerat că aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanţă motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei. pe când alţii au considerat că tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. Pe aceleaşi poziţii contradictorii s-au situat şi instanţele de judecată în hotărârile pe care le-au pronunţat. căci infracţiunea continuată a fost creată ca o excepţie de la aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni. În materia unităţii de infracţiune o primă modificare se referă la definiţia legală a infracţiunii continuate în care a fost introdusă o nouă condiţie şi anume unitatea de subiect pasiv. şi 108 . intenţia poate fi directă sau indirectă. A doua modificare vizează renunţarea la dispoziţiile art. În prezent aceste chestiuni au fost definitiv tranşate. Codul penal suedez. Formularea propusă de proiect înlătură această controversă şi conduce la consacrarea fără echivoc a soluţiei conform căreia. În Codul penal în vigoare acest capitol este denumit „Pluralitatea de infracţiuni”. în cazul tentativei. unii autori au înţeles că tentativa se poate săvârşi numai cu intenţie directă. Capitolul al V –lea. în conţinutul căruia se reglementează formele pluralităţii de infracţiuni. Tentativa relativ improprie nu este reglementată expres nici în legislaţiile penale străine (Codul penal francez.).(2) Cod penal în vigoare. conţine mai multe modificări în raport cu reglementările cuprinse în Codul penal în vigoare.

respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. la fel ca în Codul penal în vigoare. A treia modificare vizează stabilirea pedepsei în cazul infracţiunii continuate. 37 din proiect se defineşte concursul real de infracţiuni făcându-se precizarea că infracţiunile concurente sunt săvârşite „prin acţiuni sau inacţiuni distincte”. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai mare în viitor. aceasta pentru a răspunde precizărilor făcute în doctrina penală în materia concursului real de infracţiuni. Se justifică un asemenea mod de a raţiona întrucât la infracţiunea continuată chiar dacă există o pluralitate de acte similare. în caz de concurs de infracţiuni. în urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte. respectiv cumulul juridic în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsă cu închisoarea şi alta cu amenda. astfel că soluţia propusă de noul Cod penal îşi găseşte pe deplin justificarea. s-a instituit regula că „dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare. Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea operează cumulul juridic.(1)] infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. se înlocuieşte cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravat”. Acceptarea compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracţiuni. în condiţiile înăspririi tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concursul de infracţiuni. Această soluţie legislativă vine să confirme. Referitor la formele pluralităţii de infracţiuni. pe când la concurs de infracţiuni identificăm mai multe hotărâri infracţionale. În privinţa pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate. la care se poate adăuga un spor similar cu cel de la concursul de infracţiuni. noul Cod reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni reţinute în doctrina penală şi confirmate de practica judiciară şi anume: concursul. cu deosebirea că la pedeapsa cea mai grea se adaugă un spor care nu poate fi 109 . aşa cum se întâmplă în prezent.trebuie să rămână o excepţie. toate au la bază o rezoluţie unică. recidiva şi pluralitatea intermediară de infracţiuni. 42 alin. se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. spre deosebire de Codul penal în vigoare. În privinţa pedepsei principale. modificare cerută de doctrina penală. s-a optat pentru sistemul absorbţiei în ipoteza în care pentru una dintre infracţiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă. A doua modificare are în vedere definiţia infracţiunii complexe la care expresia „ca element sau circumstanţă agravantă”. în proiect se prevede că pedeapsa pentru infracţiunea continuată săvârşită se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii. Dacă potrivit Codului penal în vigoare [art. ceea ce practica judiciară şi doctrina penală au promovat. În art.

aplicându-se mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei. în proiect. Termenii recidivei au fost modificaţi (limitele acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist numai acea persoană condamnată care a săvârşit noi infracţiuni de un anumit grad de pericol social. posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite constau în închisoare. Pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni. În acelaşi timp. respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii. autorul comite în mod nemijlocit 110 . atunci când numărul şi gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru. urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opţiune este sau nu justificată.În materia tratamentului sancţionator reglementarea a fost simplificată.(2) oferă judecătorului această posibilitate. cât şi referitor la pedeapsă. a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent astăzi. Nu în ultimul rând. cu toate că faţă de numărul şi gravitatea infracţiunilor comise se justifică aplicarea detenţiunii pe viaţă. în materia sancţionării concursului a fost introdusă o dispoziţie de excepţie. cu condiţia ca pedeapsa astfel rezultată să nu depăşească maximul general al pedepsei închisorii. instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În reglementarea recidivei identificăm. art. deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate. 38 alin. deşi între aceştia există o deosebire calitativă. elemente noi atât în ceea ce priveşte definirea şi termenii recidivei. care permite ca în situaţia comiterii mai multor fapte deosebit de grave. De aceea. restul fiind în pluralitate intermediară. Spre exemplu. recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii.lea – Autorul şi participanţii – proiectul corectează greşeala din Codul penal în vigoare care enumără pe autor.În Capitolul al VI. cu titlu de excepţie. chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile concurente. alături de instigatori şi complici. tratamentul sancţionator propus este mai puţin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispoziţiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi regulile referitoare la concursul de infracţiuni. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de recidivă.mai mare de 1/2 din totalul celorlalte pedepse stabilite. s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani. A fost consacrată şi în materia recidivei postcondamnatorii. autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei şi pentru fiecare instanţa a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând sistemul clasic de sancţionare a concursului. ca participant la infracţiune. Caracterul temporar al recidivei este evidenţiat chiar în definirea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni.

c) Capitolul al III. În reglementarea sistemului pedepselor principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care. 59). spaniol). cerută de doctrină şi practică şi întâlnită şi în alte legislaţii (spre exemplu.Detenţiunea pe viaţă ( art. De asemenea.art. 56 . 61 . deşi a evidenţiat în perioada postdecembristă o infracţionalitate din ce în ce mai variată sub aspectul modalităţilor faptice de comitere.art. 66 . proiectul păstrează instituţia participaţiei improprii. pen. TITLUL III al părţii generale din noul Cod penal reglementează pedepsele. 65). art.Închisoarea (art. Proiectul aduce o reglementare explicită a coautoratului. în vigoare de la 1 ianuarie 2007.art. ca şi Codul penal în vigoare. care în ultimul deceniu au manifestat o preocupare constantă în acest sens. iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit prin autor.art. 64). în detrimentul teoriei autorului mediat. O asemenea abordare este susţinută pe de o parte de reglementările similare din majoritatea codurilor penale europene (a se vedea noua parte generală a Codului penal elveţian.lea Pedeapsa accesorie şi Pedepsele complementare: . reglementează participaţia penală prin referire la „fapta prevăzută de legea penală” şi nu prin raportarea activităţii autorului. 70). prin flexibilitate şi diversitate. a motivelor ori a scopurilor urmărite. b) Capitolul al II. Secţiunea 1 -Pedeapsa accesorie (art. 60). 28 C. dar şi de realităţile practicii judiciare care. Reglementarea participaţiei improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la coautorat. Codul penal spaniol. 53 . să permită alegerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri.fapta prevăzută de legea penală. nu a avut la dispoziţie un sistem sancţionator adaptat acestor noi realităţi.Amenda (art. pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională în raport cu gravitate infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului.lea Pedepsele principale: 111 Secţiunea 1 . Codul penal francez). 55). Sistemul pedepselor este reglementat în Titlul III şi este structurat pe capitole şi secţiuni: a) Capitolul I Categoriile pedepselor ( art. devenită tradiţională în dreptul nostru şi care s-a dovedit funcţională fără dificultăţi în practică. aşa cum apreciază unii autori de drept penal. Secţiunea a 2-a . instigatorilor şi complicilor la infracţiune. Secţiunea a 3-a . Secţiunea a 2-a .Pedepsele complementare (art. Proiectul.

noua reglementare a categoriilor de pedeapsă începe cu pedepsele principale. în categoria pedepselor complementare a fost diversificat conţinutul pedepsei interzicerii unor drepturi şi a fost introdusă o nouă pedeapsă constând în afişarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare. nivelul de educaţie. În materia pedepselor principale. vârsta şi starea de sănătate . însă s-a renunţat la interdicţia absolută a neaplicării acestei pedepse în cazul inculpaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani până la pronunţarea hotărârii de condamnare. Secţiunea a 6-a . continuă cu pedepsele accesorii şi se încheie cu pedepsele complementare.art. ci în capitolul privind individualizarea pedepsei. 79). 73).dacă într-un caz concret se impune sau nu aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. 71 . proiectul le menţine pe cele din codul penal în vigoare însă procedează la o altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea.lea Individualizarea pedepselor: Secţiunea 1 . 90). În ceea ce priveşte categoriile pedepselor. Instituţia liberării condiţionate nu mai este reglementată în capitolul privitor la pedepsele principale.art.98). la regimul de detenţie şi cele privitoare la regimul de muncă. urmează să se execute. De asemenea. e) Capitolul al V.Liberarea condiţionată (art. Pentru a asigura posibilitatea unei cât mai bune individualizări în raport de particularităţile diferitelor situaţii concrete care pot apărea în practică s-a dat posibilitatea instanţei de judecată să aprecieze. 99 . 106).art. Reglementarea pedepsei detenţiunii pe viaţă nu a suferit modificări semnificative faţă de codul penal în vigoare. De aceea. iar ca elemente de noutate.91-art. proiectul defineşte fiecare dintre cele trei pedepse principale şi nu doar pedeapsa amenzii aşa cum se întâmplă în codul penal în vigoare. 74). pentru consecvenţă. întrucât acestea fac obiectul legii de executare a pedepselor unde de altfel sunt deja reglementate. 75 . Secţiunea a 5-a -Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. raţiunea noii sistematizării fiind aceea că liberarea condiţionată reprezintă o formă de individualizare a executării pedepsei. 83 . 82). Secţiunea a 4-a .Circumstanţele atenuante şi agravante (art. ţinând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei . odată aplicate.Amânarea aplicării pedepsei (art. O modificare în acelaşi sens şi având la bază aceleaşi raţiuni priveşte renunţarea la înlocuirea 112 . s-a renunţat la dispoziţiile actuale din codul penal privitoare la regimul general al executării pedepselor privative de libertate.art.art. 80 . Secţiunea a 3-a .Dispoziţii generale (art.Renunţarea la aplicarea pedepsei (art. Secţiunea a 2-a .unul dintre aceste criterii fiind personalitatea.d) Capitolul al IV – lea Calculul duratei pedepselor (art.

obligatorie a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta de 60 de ani. Obligativitatea înlocuirii detenţiunii pe viaţă cu închisoarea, din actuala reglementare, condiţionată exclusiv de vârsta condamnatului este criticabilă întrucât nu se ţine seama în nici un fel de conduita condamnatului în timpul executării pedepsei şi în plus, dacă partea din detenţiune executată este cel puţin egală cu durata închisorii cu care s-a făcut înlocuirea, este obligatorie eliberarea condamnatului pentru executarea pedepsei închisorii la termen, deşi este evident că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului. Potrivit Codului penal în vigoare, o persoană în vârstă de 35 de ani condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ar trebui eliberată în mod obligatoriu în momentul împlinirii vârstei de 60 de ani întrucât pedeapsa închisorii de 25 de ani, cu care s-a înlocuit detenţiunea pe viaţă, se constată ca fiind executată. Perspective legislative Se menţine definiţia legală a infracţiunii, însă noul cod penal modifică ordinea în care sunt enumerate cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii, acordând prioritate prevederii faptei în legea penală. „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie” (art. 17 alin. 1). Se consacră expres, alături de intenţie şi culpă, forma de vinovăţie a praeterintenţiei (intenţia depăşită), care există atunci când rezultatul mai gravprodus printr-o acţiune sau o inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului (art. 20 alin. 4). De asemenea, noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice potrivit dispoziţiilor art. 45 care prevede că persoanele juridice cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiuni săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau reprezentanţii acestora. Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte. Spre deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală specializată în cazurile prevăzute de lege pentru infracţiunile susceptibile de comitere şi de către persoanele juridice. În partea specială a Codului penal, cadrul legal al anumitor categorii de infracţiuni se încheie printr-un articol cu nota marginală “sancţionarea persoanei juridice”. Spre exemplu, sancţionarea persoanei juridice pentru infracţiunile privind manipularea genetică (art. 197) sau infracţiunile contra protecţiei muncii (art. 242) ori pentru unele dintre infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 216). Infracţiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanţii persoanelor juridice şi, totodată, săvârşite în numele sau în interesul acestora. 113

Este exclusă răspunderea penală a statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice. În concepţia legiuitorului, în noul Cod penal, incriminarea tentativei diferă în funcţie de gravitatea faptelor prevăzute de legea penală ca infracţiuni tipice (în forma consumată), distingând între incriminarea tentativei la crimă – incriminare nelimitată – si incriminarea tentativei la delict – incriminare limitată. Această concepţie rezultă din prevederile art. 35 alin.1, articol potrivit căruia tentativa la crimă se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta. În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil, legea consacră o sancţionare diferenţiată în raport cu pedepsirea infracţiunii consumate, conform sistemului diversificării de pedeapsă (regula în materie). Pentru anumite categorii de infracţiuni de gravitate sporită, pe cale de dispoziţii speciale s-a prevăzut si sistemul parificării de pedeapsă (aceeasi pedeapsă pentru tentativă ca si pentru infracţiunea consumată). Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru tentativă, sistem operant în sancţionarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică. Potrivit art. 35 alin.2 se prevede că în cazul persoanelor fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată (regula diversificării), dacă legea nu prevede altfel. Prin unele dispoziţii speciale, legiuitorul înscrie şi sancţionarea tentativei potrivit sistemului parificării, în cazul infracţiunilor (crime) contra umanităţii, al crimelor de omor (simplu şi calificat), al actelor de terorism, stabilind că tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu o amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate (diversificarea pedepsei amenzii), dacă legea nu prevede altfel; la această pedeapsă – potrivit art. 35 alin. 3 teza a II-a – se pot adăuga una sau mai multe dintre pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice. Infracţiunea continuată îsi găseste reglementarea într-un singur text de lege, potrivit art. 55 alin. 2 noul Cod penal, fiind menţinută aceeasi definiţie, însă cu modificarea modului de sancţionare, prin aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârsită, la care se poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăşi maximul general al acelei pedepse.

114

PLANUL LUCRĂRII 1. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracţiune, răspunderea penală si sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii fiind, pe drept cuvânt, apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, infracţiunea determinând răspunderea penală si sancţiunea penală. Instituţia infracţiunii este consacrată în Titlul II al pării generale a Codului penal, cadrul reglementărilor în materie incluzând dispoziţii generale privind infracţiunea (art. 17-19), tentativa (art. 20-22), participaţia (art. 23-31), pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43) si cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51). 2. Aspecte generale privind infracţiunea Definiţie. Trăsături esenţiale Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârsită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17 C.pen.). Definiţia legală relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie Infracţiune: - fapta care prezintă pericol social; - fapta săvârşită cu vinovăţie; - fapta prevăzută de legea penală. 115

în lipsa uneia dintre acestea existenţa infracţiunii fiind exclusă. Pericolul social Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme. referitoare la modul si mijloacele de săvârsire a faptei. atât de faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic. Vinovăţia Săvârşirea faptei cu vinovăţie reprezintă cea de-a doua trăsătură esenţială a infracţiunii.1 si pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art. cum ar fi: importanţa valorii sociale ocrotite.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ. de natură să lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală. 18 C.pen. Pericolul social concret caracterizează infracţiunea ca faptă concretă săvârsită şi se apreciază de instanţă potrivit unor criterii legale. De aici decurg următoarele consecinţe : a) Vinovăţia – ca trăsătură a infracţiunii – indiferent de forma sub care s-ar înfăţişa (intenţie sau culpă) şi gradul ei. de împrejurările în care fapta a fost comisă. delimitându-se astfel. Pericolul social concret se reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă aplicată în urma judecării faptei comise. Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal. gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc. abaterile disciplinare). Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă). reprezintă unul dintre criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei). 72 C. de urmarea produsă sau care sar fi putut produce. de gravitatea acesteia ţinându-se cont la stabilirea si aplicarea pedepsei (potrivit art. trebuie întotdeauna să reflecte o stare de conştiinţă a făptuitorului care să implice o atitudine psihico-morală de sfidare sau nesocotire a valorilor ocrotite de legea penală. Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social. contravenţiile. dar si de faptele licite.). Pericolul social abstract este avut în vedere si apreciat de legiuitorul penal cu ocazia incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii. precum si de persoana si conduita făptuitorului. obiective si subiective.pen. distingând între pericolul social abstract si pericolul social concret.) si se reflectă în specia de pedeapsă prevăzută pentru fiecare faptă incriminată. 116 . de scopul urmărit. dar extrapenal (spre exemplu. trăsătură obligatorie pentru existenţa oricărei infracţiuni.

ca trăsătură. d) Ori de câte ori legiuitorul va considera că datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. cât şi inadmisibilitatea situaţiei opuse. e) În sfârşit. ca o consecinţă logică. adică a unei componente subiective care să implice personalitatea antisocială a făptuitorului. aceasta neputându-şi realiza conţinutul constitutiv nici în plan exclusiv moral (fără o componentă materială) şi nici în plan exclusiv material (fără o componentă psihico-morală). 117 al legalităţii incriminatorii – se consideră a fi îndeplinită numai atunci când legiuitorul . literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în a considera atât inadmisibilitatea întemeierii răspunderii penale numai pe o stare de imputabilitate subiectivă (sancţionând simpla intenţie. şi anume a posibilităţii întemeierii răspunderii penale pe săvârşirea unei fapte penale fără vinovăţie (imputabilitate obiectivă). fie că deşi nu a avut nici reprezentarea faptei şi nici a urmărilor acesteia. Din acest punct de vedere. în dreptul penal modern sunt excluse de principiu răspunderea penală pur subiectivă (fără faptă). Vinovăţia penală poate fi definită ca reprezentând „acea atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală. şi totodată – ca element constitutiv al infracţiunii. va pronunţa achitarea acestuia pentru lipsa vinovăţiei. constituindu-se în cauzele legale de înlăturare a elementului moral al infracţiunii (aşazisele cauze de neimputabilitate). Această trăsătură – care reflectă şi cea mai importantă cerinţă a principiului fundamental al dreptului penal.b) Vinovăţia – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – trebuie să se exteriorizeze în conţinutul concret al faptei prevăzute de legea penală şi. c) În lipsa vinovăţiei. trebuie reperată atât ca semnificaţie. cât şi ca dimensiuni numai în măsura în care se regăseşte în fapta pe care a ocazionat-o. care fie că a avut în momentul conceperii şi executării ei atât capacitatea de a se exprima liber. cât şi înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia. neurmată de trecerea la executare). cât şi răspunderea penală obiectivă (fără vinovăţie). ori de câte ori judecătorul sesizat cu soluţionarea unei cauze penale va constata că fapta pusă în sarcina inculpatului nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege. Cu alte cuvinte. nu este posibilă existenţa infracţiunii. deci. aceasta nu este totuşi imputabilă subiectiv făptuitorului – chiar dacă acesta a lucrat cu înţelegerea şi voinţa faptei – situaţiile respective vor trebuie expres şi precis prevăzute de lege. reflectând-o apoi într-un act de conduită. putea şi trebuia să şi le reprezinte în condiţiile unei atitudini normal diligente” Prevederea faptei în legea penală Cea de-a treia trăsătură esenţială de existenţă a infracţiunii o reprezintă cerinţa ca fapta care prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie să fie prevăzută şi de legea penală.

Trăsătura obligativităţii faptei penale într-o dispoziţie legală cu caracter incriminator. fapta se consideră prevăzută de lege numai sub condiţia unei astfel de incriminări. ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. j) În condiţiile prevederii formale a unei conduite antisociale. Astfel. h) În situaţia în care pentru antrenarea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei este necesară o dublă incriminare. l) Cauzele justificative. Din necesitatea acestei trăsături – care este consecinţă esenţială – decurg câteva consecinţe importante : g) Chiar dacă o faptă prezintă pericol social şi este comisă cu vinovăţie. fapte de o mare varietate. O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie nu poate fi calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută şi sancţionată de lege. i) Dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală înlătură în mod implicit şi posibilitatea considerării ei în continuare ca infracţiune. care prevede şi sancţionează acea faptă. 17 C. 118 al . în aşa mod încât toate faptele care prezintă pericol social şi sunt comise cu vinovăţie să fie reflectate (să-şi găsească rezonanţa cuvenită) şi în dispoziţiile legii penale. se consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale. k) Prevederea legală a unei fapte şi sancţionarea ei atrag obligativitatea aplicării legii penale. Potrivit dispoziţiei din art. care au ca efect de principiu anihilarea elementuluiformal infracţiunii. să constituie infracţiune trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea penală. Legislaţia noastră penală cuprinde un număr considerabil de infracţiuni. nici o persoană nu poate fi absolvită de răspundere sau beneficia de un regim de răspundere penală mai uşor decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. pen. se ajunge la distincţii între tipuri de infracţiuni. pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi care a fost săvârşită cu vinovăţie. în ansamblul instituţiilor şi prevederilor sale. 3. ea nu va antrena răspunderea penală decât din momentul incriminării sale exprese. Conţinutul infracţiunii În lumina definiţiei acordate infracţiunii.penal descrie în mod suficient şi interzice în mod expres conduita antisocială sub ameninţarea unei sancţiuni de drept penal. legiuitorul având sarcina de a organiza apărarea socială împotriva criminalităţii. trebuie prevăzute întotdeauna în mod expres de lege. de alte infracţiuni. deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi o persoană fizică sau juridică. Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic specific.obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeasi natură. . împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora. îndeplinind condiţiile legii. Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii si subiecţii. săvârşeste fapta penală. prevăzute în norma de incriminare. pe un număr de 10 titluri în vigoare. ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de incriminare). Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C. Felurile obiectului infracţiunii. latura obiectivă si latura subiectivă. Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi relaţiile sociale apărate de legea penală. interesând în acest caz condiţiile infracţiunii si elementele constitutive. Obiectul infracţiunii cunoaste mai multe forme: . persoană care.Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi subiective.pen. 119 . printr-o sistematizare formală a obiectelor infracţiunii după criteriul sensului acestora (obiect juridic şi obiect material al infracţiunii).obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce atingere prin infracţiune. nu trebuie confundate definiţia infracţiunii si trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al infracţiunii (structura infracţiunii). după criteriul valorii acestora (obiect juridic principal şi obiect juridic secundar – adiacent). vătămate de o grupă de infracţiuni. Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul si subiecţii infracţiunii. după criteriul specificului acestora (obiect juridic generic – de grup şi obiect juridicspecific – individual). Aceste criterii corespund delimitării conceptului de obiect al infracţiunii în procesul cunoaşterii sferei naţionale şi determinării definitive a acestora în practica judiciară. Determinarea noţiunii de obiect al infracţiunii arată esenţa obiectului prin afirmarea unei caracteristici. Sub acest aspect. necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni (care determină un anumit tip de infracţiune). Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă – permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. În cazul anumitor infracţiuni se întâlneste şi un obiect material care constă în lucrul corporal sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracţională.

CURSURI. 8. Editura Ştiintifică. Bulai . Gh. 1999.Maria loana Michinici. Dumitrache . Bucureşti. Bucureşti. Ilie Pascu. Bucureşti.Drept Penal .Manual de Drept Penal . Apetrei. Bucureşti. Drept penal. BIBLIOGRAFIE 1. art.Drept Procesual Penal . Gh. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii. Maria Zolyneak . 1999. răspunde penal numai dacă se dovedeste că a săvârşit fapta cu discernământ. pe de altă parte. 1997. 1997 .Parte Generală . 2. în cazul minorilor răspunzători penal (cu vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani si discernământ dovedit în săvârşirea faptei şi al celor care au împlinit vârsta de 16 ani). ca o cauză de diferenţiere a răspunderii penale faţă de cea a infractorilor majori. 120 .Ed. 6. Laurenţiu .Ed. George Antoniu. prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. 1.Partea Generală . 7. M.Drept Penal Român . 1979 . MONOGRAFII : C.1971 . 4.Ed. Nistoreanu . N. ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Şansa.Ed. Partea generală. Editura Lumina Lex. În ceea ce priveşte limitele răspunderii penale. Editura Chemarea. C. Partea generală. starea de minoritate se reflectă. 1997. Florin Streteanu . All. Pe planul reglementărilor penale. Europa Nova. Bucureşti. interesând categoria minorilor nerăspunzători penal.Concursul de infracţiuni. . V.Codul penal comentat şi adnotat . pen. Bucureşti. în colab. 99 C.Ed. 1999 . Europa Nova. responsabilitate.Partea Generală . şi anume: o anumită limită de vârstă. TRATATE. Vasile Dobrinoiu . lipsiţi de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât şi pe segmentul de vârstă cuprins între 14 si 16 ani). Europa Nova. Dobrinoiu .Drept Penal .Partea Generală . pe de o parte. Bucureşti. libertatea de hotărâre şi acţiune. 5.Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale). laşi. iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani. 3. Nistoreanu.

Bucureşti. Lumina Lex.Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Valentin Mirisan – “Consideraţii privind unele cauze care fac ca fapta sa nu constituie Infracţiune”. Iaşi. Bucureşti. Formele Concursului de Infracţiuni in Literatură şi Legislaţie . Rămureanu . Narcis Giurgiu . Editura Lumina Lex. Editura Academiei Bucureşti. Bucureşti. 2.Îndrumările date de Plenul Tribunalului Suprem şi Noua Legislaţie Penală .Codul Penal Român comentat. 11/1984 2 . Narcis Giurgiu . jurisprudenţă . Bulai . Zalău. partea generala–Infracţiunea. nr. Conditii” in R. PRACTICA JUDICIARĂ Culegere de Practică Judiciară . Vasile Păvăleanu .Drept penal general. Partea generală.9. Bucureşti. . Antoniu. – Consideraţii in legătura cu circumstanţele agravante legale si judiciare. Ed. 1995 . 5/1995 2. 15. 121 . 1999. vol.Bucuresti2004 . 1996 . George Antoniu . 14.a. G. Iaşi. Sunset. Dobrinoiu.doctrină.Drept penal general. Editura Academiei Romane. 1.Drept Penal Român . V.Ed. 12. 2. 2. G. Bucureşti. Gill. Partea generală. 17.Repertoar de Practică Judiciară . C. Editura Lumina Lex. Editura Europa Nova. 2007.Drept penal general. 1997. 13. V. Maria Zolyneak. V. Daneş S. 2005.Ed. legislaţie. Ed. 10. Vasile Păvăleanu . Dima Traian–Drept penal. 1995 .Ed. Mirişan – Eroarea de fapt cu privire la infracţiunile din culpa. Ştiinţifică.Examen de Drept Comparat . in Revista Dreptul.“Vinovatia penala”. Sansa SRL. 18.R. 1997. nr 3/2004 STUDII SI ARTICOLE DE SPECIALITATE V. nr. 16. Vintilă Dongoroz. I. R.R. . 11. Partea Generală. 1. 3. Radu Bodea – „Caz fortuit.Drept penal. Papadopol . în colab. 19. 1971.D. Gheorghe Nistoreanu ş. Sunset.D. Bucureşti. Antoniu. 1969. Ed.

182/15.3/1978.207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală .197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal .15 din 21 iunie 1968 Codul Penal al României publicata in B. 1/1984. Nr. 2. Tribunalul Judetului Timiş.cdep.U. 5. decembrie. Emil Derdişan .ro Www. 6.ro Www. 1. nr. Editura Naţional .scj. Pavel Abraham . Of. Legea nr. pen.429/2003.Repertoriu Decizia de Îndrumare nr.G. 1968.575 / 29 iunie 2004 . 3. Codul penal adnotat cu practica judiciară 1969 – 2000. O.1973. nr. Dobrinoiu . 2003 2. în RRD nr.1977. Constantin Sima.of. 767 din 31 oct. nr. T. penală.S. 79 – 70 bis/21 iun. publicată în M.Of. nr. V. Legea nr.301 / 28 iunie 2004 privind noul Cod penal. 5. 2000 Dictionarul Explicativ al Limbii Romane ADRESE WEB Www. LEGISLATIE 1. Bucureşti 2001 . 1.03. DICTIONARE Dicţionar de Termeni Juridici . republicata in B. 55/23 apr. nr.4. Editura Lumina LEX.com 122 .avocatura.Notă la dec. nr. publicata in Monitorul Oficial nr. 316/1975 . sent. 6. Constituţia României. revizuită prin Legea nr. 2. cu ultimile modificari si completari: • • 4. L. Dr. 4.

123 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->