Sunteți pe pagina 1din 271

Universitatea ”Dunărea de Jos”

POLITICI ȘI ECONOMIE REGIONALĂ


VICTOR- ROMEO IONESCU

Departamentul pentru Învățământ la Distanță și cu Frecvență


Redusă
Galați- 2008
CAPITOLUL 1

FUNDAMENTELE ECONOMIEI
SPAŢIALE

Ştiinţa regională, ca disciplină de sine stătătoare, nu are o istorie prea lungă deşi, ca
excepţii, pot fi considerate : "Teoria costurilor comparative" a lui David Ricardo sau "Teoria
comerţului internaţional" a lui Heckscher şi Ohlin.
Elementul esenţial al ştiinţei regionale, îl constituie regiunea. Generic, regiunea este
analizată sub două aspecte:
a. ca decupaj spaţial : crearea unei subdiviziuni teritoriale cât mai logic posibil, ţinând cont
de cerinţe din domenii diferite precum : geografie, istorie, cultură, sociologie etc.
b. ca profunzime a competenţelor instituţionale : care sunt inserate în cadrul unei reţele
sociale dense în domeniile social-economic şi cultural.

1.1. Noţiunea de spaţiu economic

În accepţiunea contemporană, spaţiul reprezintă : 1


a. un teritoriu pe care trăieşte o anumită comunitate umană, capabilă să exploateze şi să
transforme bogăţiile naturale proporţional cu mărimea sa, prin îmbinarea principiului ecologic cu
cel tehnologic ;
b. o suprafaţă delimitată de restricţiile impuse în exploatarea resurselor de către activitatea
economică.
În conformitate cu aceste considerente, apar concepte precum : spaţiul matematic, spaţiul
economic abstract sau spaţiul socio-economic.
Spaţiul matematic: reprezintă un concept abstract, care permite reprezentarea relaţiilor
existente între variabile independente, într-o anumită localizare geografică 2.
Spaţiul economic abstract- noţiune introdusă de Fr. Perroux (1958), fiind considerat un
câmp de forţe centrifuge şi centripete, definit de centre, poli şi focare de dezvoltare.

1
Planque B., Inovation et développement regional, Economica, Paris, 1983, pp.15 - 16.
2
Boudeville J.R., Aménagement du Territoire et Polarisation, Genia, Librairie Technique, Paris, 1972, p.17.

3
Spaţiul socio-economic - reprezintă un teritoriu pe care se articulează anumite relaţii
sociale, teritoriu dublat de un spaţiu concret.
Spaţiul socio-economic este caracterizat de : o dimensiune medio-ambientală, o dimensiune
istorică, o relaţie în cadrul societăţii civile, un spaţiu care produce bunuri materiale şi relaţii sociale.
Pornind de la definiţia metaforică a teritoriului, P. Claval analizează conceptul de spaţiu
geografic, pe baza a cinci caracteristici fundamentale3 :
a. este un spaţiu determinat de mediul natural şi de condiţiile istorice;
b. este spaţiul în care se manifestă anumite mecanisme economice;
c. este spaţiu vital;
d. este spaţiul rezultat din diviziunea socială a muncii;
e. este spaţiul rezultat al activităţilor politice şi al strategiilor aplicate.

1.2. Originile ştiinţei regionale

În evoluţia sa, această ştiinţă a cunoscut cel puţin patru etape semnificative :
a. localizarea activităţilor economice a fost perfecţionată, prin introducerea de noi
elemente analitice, de către von Thünen 4;
b. structurarea urbană internă şi administraţia locală reprezintă etapa care permite
analiza comerţului urban, a activităţilor productive, a investiţiilor urbane, a costurilor dezvoltării
urbane precum şi a sectoarelor privat şi public locale. Această corelaţie dintre dezvoltarea urbană şi
spaţiul regional şi naţional este pusă în evidenţă în mod eficient cu ajutorul geografiei. Geografia
reprezintă ştiinţa care acordă o deosebită atenţie funcţiilor oraşelor, sistemelor de oraşe şi spaţiului
geografic în care acestea există 5. Teoria dezvoltării urbane se află la confluenţa cu studiile
sociologilor specializaţi în ecologia umană, cele mai semnificative în acest sens, fiind cele ale lui
Dickinson 6, Labasse 7 sau Hawley 8;

3
Claval P., La notion de region hier et aujourd'hui et les sens des regionalisations, Santiago de Compostela, 1988.
4
Pousard C., Histoires des theories économiques speciales, A. Colin, Paris, 1958.
5
Lazard L., Economía y geografia. Nota critica, Revistá Espănola de Economia, mai - august, 1975, pp.219 - 244.
6
Dickinson R.E., Ciudad regíon y regionalismo. Contribucíon geografica a la ecologia humana, Omega, Barna, 1961.
7
Labasse J., La organization del espacio. Elementos de geografia aplicada, I.E.A.I., Madrid, 1973.
8
Hawley A.H., Human Ecology, 1950.

4
c. teoria dezvoltării şi subdezvoltării: cu excepţia lui Marx 9 şi Schumpeter 10, problema
subdezvoltării nu a fost abordată până la al doilea război mondial. Pe baza acestei teorii, B. Ohlin a
elaborat teoria comerţului internaţional şi a imperialismului 11;
d. economia mediului ambiant: în contextul ştiinţei regionale, mediul ambiant este privit în
dublă ipostază : ca resursă productivă şi ca rezultat al activităţii economice.

1.3. Caracteristicile dezvoltării regionale


a. dezvoltarea regională este, în acelaşi timp, economică, socială şi culturală;
b. dezvoltarea regională pune în discuţie teritorii ale căror dimensiuni şi statute nu sunt
neapărat echivalente;
c. dezvoltarea regională implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa economico-
socială, în vederea stabilirii proiectelor de acţiune;
d. dezvoltarea regională diferă de strategiile tradiţionale de dezvoltare, prin punerea
accentului pe datele endogene;
e. reuşita unei politici de dezvoltare regională depinde de rapiditatea cu care vor fi asigurate
informarea şi specializarea 12.

1.4. Necesitatea abordării ştiinţifice a problemelor regionale

Necesitatea abordării ştiinţifice a problemelor regionale a fost argumentată de mai mult


timp. Astfel, Robert Redfield afirma, încă din 1956 : „Cred că trebuie să studiem sistemele
regionale. Trebuie să studiem aceste sisteme nu din punctul de vedere al unei anumite comunităţi
sau localitate, ci din punctul de vedere al unui observator, care are o privire de ansamblu asupra
sistemului regional 13.”
Între diferite regiuni apar mari modificări, care se accentuează permanent.

9
Marx K., Capitalul (1867 - 1885, 1894).
10
Schumpeter J.A., Teoria del deseuvolvimiento economico, F.C.E., Mexico, 1963.
11
Ohlin B., Interregional and international commerce, 1967.
12
Sloman J.,Economics , Prentice Hall, New York, 1994, pp. 861-865.
13
Redfield R., The little community : Wiewpoints for the Study of a Human Whole , University of Chicago, Chicago
Press, 1956, p.28.

5
La nivelul U.E.25, 14 rata şomajului în luna iunie 2006 a fost de 7,8%. Cele mai mici rate ale
şomajului au fost înregistrate în Olanda (3,8%), Danemarca (3,9%), Irlanda (4,4%) şi Luxemburg
(4,7%).
Rate mari ale şomajului s-au înregistrat în Polonia (16,0%), Slovacia (15,1%), Grecia
(9,6%), Franţa (8,7%) şi Malta (8,5%).
Revenind la U.E.25, produsul intern brut pe locuitor, în diferite regiuni, a evoluat de la 33%
din media U.E., în regiunea Lubelskie (Polonia) la 278%, în regiunea Inner London (Regatul
Unit). 15
Cele mai slab cotate regiuni în funcţie de PIB/locuitor sunt 6 regiuni din Polonia

ANALIZEAZĂ:

16
14 Danemarca
12 Olanda
10 Irlanda
8 Luxemburg
6 Polonia
4 Slovacia
2 Grecia
Franţa
0
Rata Malta
şomajului

Figura 1.1.:Disparităţi legate de rata şomajului la nivelul U.E.25

Tabelul 1.1: PIB regional/locuitor (U.E.25=100%)


Regiuni puternic % Regiuni slab dezvoltate %
dezvoltate
Inner London 278 Lubelskie (Polonia) 33

14
European Commission, Euro area unemployment down to 7,8%, Paper 103, 01.08.2006.
15
Eurostat, The Statistical Office of the European Communities, Regional GDP per inhabitant in the E.U.25, Paper no.
63, 18.05.2006.

6
Bruxelles 238 Podkarpackie (Polonia) 33
Luxemburg 234 Podlaskie (Polonia) 36
Hamburg 184 Swietokrzyskie (Polonia) 37
Ile de France 173 Warminsko-Mayurskie 37
(Polonia)
Viena 171 Opolskie (Polonia) 37
Berkshire, 165 Eszak Magyaroszag 38
Buckinghamshire& (Ungaria)
Oxfordshire
Bolzano (Italia) 160 Vychodne Slovensko 39
(Slovacia)
Oberbayern 158 Eszag-Alfold (Ungaria) 39
Stockholm 158 Del-Alfold (Ungaria) 40

România prezintă o multitudine de diferenţieri în ceea ce priveşte dezvoltarea socio-


economică în teritoriu.
Tradiţionalelor regiuni mai puţin dezvoltate ale ţării, precum Oltenia, Moldova şi Delta
Dunării, li s-au adăugat altele noi, ca urmare a importantelor modificări survenite în structura
economiei naţionale după anul 1989.

REZUMAT:
Ştiinţa regională identifică şi expune principiile simple ale organizării spaţiale, principii care
guvernează echilibrul şi structurile organizatorice şi care asigură eficienţă, egalitate şi bunăstare
socială 16.
Nu există practic nici un efort pentru a corela configuraţiile spaţiale cu proprietăţile formale
ale altor aspecte ale vieţii sociale 17.
Analiza regională are la bază analiza locaţională, care reprezintă o metodă ce poate evidenţia
limitele mişcării oamenilor, bunurilor, serviciilor şi informaţiilor, exprimând structura unui sistem
regional dat.
Locul central al ştiinţei regionale îl constituie structura sistemelor economice, în termenii
locaţiei comerţului şi ai preferinţelor consumatorilor.

16
Isard W., Introduction to Regional Science, Englewood Cliffs, New York, Prentice Hall,1975, p.20.
17
Levi Strauss C., Social Structure, in Antropology Today , University of Chicago, Chicago Press, 1953, pp. 524-553.

7
CONCLUZII:
Diferenţele legate de nivelul şomajului sau al veniturilor dintre regiuni nu pot fi eliminate
prin aplicarea unor politici generale de influenţare a cererii. Aceasta deoarece decalajele dintre
regiuni nu sunt rezultatul dezechilibrului dintre cererea agregată şi oferta agregată, ci al
dezechilibrelor anumitor pieţe, care nu au fost corectate la timp.
De aceea, în practică, politica regională se concentrează pentru a influenţa oferta agregată,
pentru a încuraja dezvoltarea industriilor în regiunile mai slab dezvoltate.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. Generic, regiunea este analizată sub două aspecte:
a. ca decupaj spaţial;
b. ca profunzime a competenţelor instituţionale;
c. ca dimensiune;
d. ca nivel de dezvoltare;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Ştiinţa regională preia concepte şi metode numai din:
a. economie, geografie, matematică, econometrie, chimie;
b. economie, geografie, matematică, econometrie, politologie;
c. geografie, matematică, econometrie, politologie, istorie;
d. matematică, econometrie, chimie, politologie, istorie;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. În funcţie de PIB/locuitor, regiunile cea mai puţin dezvoltată şi cea mai dezvoltată din U.E.-
25 în anul 2006 au fost:
a. Inner London şi Lubelskie;
b. Lubelskie şi Bruxelles;
c. Opolskie şi Inner London;
d. Lubelskie şi Luxemburg;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Caracteristici ale dezvoltării regionale la nivelul U.E. sunt:
a. este,în acelaşi timp, economică, socială şi culturală;
b. pune în discuţii teritorii cu statute şi dimensiuni diferite;

8
c. implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa economico-socială;
d. asigură creşterea economică durabilă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+c; B. a+c+d; C. b+c+d; D. e; E. a+b+d.
5. În evoluţia sa, ştiinţa regională a cunoscut:
a. 5 etape;
b. 4 etape;
c. 3 etape;
d. 2 etape;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 2

DEFINIREA CONCEPTULUI DE
REGIUNE

În raport cu statul, regiunea reprezintă o entitate administrativă, care deţine un anumit


domeniu limitat de competenţe, o anumită suveranitate parţială.
Prin regiune se poate înţelege şi un teritoriu care nu se suprapune cu zona delimitată după
criterii administrative, în delimitarea ei intervenind alte criterii precum : gradul de dezvoltare socio-
economică, interesul pe care-l prezintă pentru ansamblul socio-economic un anumit tip de activitate
economică sau socială, criterii de ordin geografic, cultural, social, etnografic etc.
La baza delimitării regiunilor ar trebui aşezate următoarele categorii de criterii 18 :
a. aspecte geografice şi fizice, construcţii, elemente de infrastructură, precum şi canale de
comunicaţii ;
b. omogenitatea termenilor (indicatorilor) statistici : rata activităţii, nivelul factorului muncă
în industrie, structura populaţiei după vârstă etc. ;
c. aspecte legate de mentalitatea umană : nivelul şi ritmul călătoriilor, al migraţiei populaţiei
şi factorului muncă etc.

18
Cowling T.M., Steeley G.C., Sub - regional planning studies an evaluation, Pergamon Press, Oxford, 1973, p. 6.

9
2.1. Regiunea din punct de vedere geografic

Din punct de vedere geografic, regiunea este receptată mai mult pasiv de către activităţile şi
colectivităţile umane. Ea reprezintă o anumită suprafaţă, care subdivide mari porţiuni de terenuri.
P. Vidal de la Blanche, distingea regiuni geografice caracterizate de trăsături specifice ale
condiţiilor naturale, social-economice şi istorice. Aceste regiuni geografice pot reuni mai multe
pays, adică regiuni naturale 19. Apare, deci, distincţia între regiunile naturale şi cele geografice.
Noţiunea de regiune geografică este mult mai completă decât cea de regiune naturală, căci
ea descrie peisaje mai mult sau mai puţin intens umanizate şi structuri economice şi demografice
schimbătoare şi diversificate 20.
Nivelurile şi limitele regiunilor geografice pot fi studiate prin intermediul sistemului de
noduli al lui Hagget 21 sau cu ajutorul analizei ierarhizate a lui Christaller 22.
Regiunile geografice individualizate pe baza criteriilor naturale şi social-economice, sunt
numite, de către D. Whittlesey, compages 23. El deosebea regiuni omogene (uniforme) şi regiuni
nodale (care au unul sau mai multe focare sau centre).
În România, V. Mihăilescu definea regiunea geografică drept un teritoriu delimitat prin
caractere exterioare (de peisaj) şi interioare (de structură şi funcţiuni), specifice şi prin realizarea
unei unităţi derivate din legăturile dintre componentele lui şi dintre acestea şi întreg 24.
Regiunea geografică economică are un conţinut integralist, este o noţiune complexă şi
dinamică, care cuprinde interacţiunile între resursele naturale - om - producţie - schimb şi consum 25.
Geografia şi ştiinţa regională prezintă o serie de similitudini, legate de modul de abordare a
regiunilor, concretizate în : 26
a. ambele prezintă metodologii pentru identificarea şi descrierea unităţilor şi subunităţilor regionale,
aşa cum sunt ele definite de mişcarea şi distribuţia populaţiei sau de modificarea tehnologiilor ;

19
Gallois L., Regions naturelles et noms de pays, A. Colin, Paris, 1908.
20
Donisa I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 36.
21
Hagget P., Locational Analysis in human Geography , St. Martin's Press, New York, 1966.
22
Christaller W., Die zentralen Orte in Suddentschland , 1933, traducere în engleză: C.W. Baskin, 1966.
23
Whittlesey D., The regional concept and the regional method , în American Geography, Syracuse University Press,
1954, p. 36.
24
Mihăilescu V., Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientare generală în ştiinţele geografice, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1968, p. 71.
25
Şandru I., România. Geografie economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.332.
26
Smith C. A.,Regional Analysis, vol.II, Academic Press Inc., London, 1976, p. 8.

10
b. ambele analizează fluxurile de bunuri economice, servicii şi informaţii ;
c. atât timp cât aceste fluxuri pot fi oprite, canalizate, reorientate sau re-dezvoltate, este important a
se realiza modul de integrare al comunităţilor în unităţi teritoriale mai mari sau mai mici, ca un
proces continuu, influenţat de anumite evenimente favorabile sau nu.
Spre deosebire de ştiinţa regională, geografia nu analizează cauzele prioritare - naturale,
economice sau politice - în dezvoltarea regiunilor, ci le priveşte ca pe nişte elemente aflate într-o
interdependenţă continuă.

2.2. Regiunea din punct de vedere ecologic

Din punct de vedere ecologic, analiza regională consideră că elementul primordial al


dezvoltării regiunilor îl constituie tehnologia avansată, nepoluantă şi deseori neconvenţională. După
acest criteriu, se realizează delimitări teritoriale în funcţie de gradul de poluare a solului (în special),
a apei şi a aerului. Astfel, la nivel mondial, degradarea solului implică gruparea pe trei categorii de
terenuri, la nivelul fiecărei regiuni (continent) (vezi tabelul 2.1) 27.

ANALIZEAZĂ:
Tabelul 2.1: Degradarea terenului în anii 1975-1980 (% din suprafaţa terenului)

Continentul Degradare Degradare Degradare Total


uşoară medie gravă
Africa 60 23 17 100
Asia 56 28 16 100
Australia 38 55 7 100
Europa 69 25 6 100
America de Nord 70 23 7 100
America de Sud 73 17 10 100

2.3. Regiunea din punct de vedere social

Primele studii care au vizat regiunea după criterii social-culturale au fost cele ale lui Leach,
legate de relaţiile politice în Burma în context regional 28, Geertz, care a analizat comunităţile,

27
Brown L. R.,Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992, p. 52.
28
Leach E. R., Political Systems of Highland Burma, Beacon Press, Boston, 1954.

11
ecologia şi relaţiile economice în Indonezia ca un sistem regional integrat 29, şi Skinner, care a
studiat sistemul organizării sociale rurale în China 30.
Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai în măsura în care acest
element influenţează economicul. Astfel, problemele medicale nu sunt studiate în sine, dar starea de
sănătate a populaţiei şi repartiţia unor boli, sub incidenţa nivelului de dezvoltare economică şi a
condiţiilor naturale, sunt extrem de importante.

2.4. Regiunea din punct de vedere cultural

Din punct de vedere cultural, asistăm la un proces vast, de redefinire a regiunilor, ca urmare
a luptei împotriva inerţiei, a dorinţei de afirmare a culturii şi limbii proprii şi a respingerii
influenţelor străine, deseori nefaste.
Astfel, în Canada, mulţi francofoni din regiunea Quebec, de exemplu, se văd frustraţi de pe
urma tendinţelor izolaţioniste, găsind mai greu locuri de muncă.
La rândul lor, galezii luptă pentru menţinerea identităţii lor culturale în cadrul Regatului
Unit, în timp ce, în Spania, limba catalană a devenit limbă oficială în provincia cu acelaşi nume,
alături de cea spaniolă.
Ca urmare a destrămării imperiului sovietic, tot mai multe republici ale fostei U.R.S.S.
militează pentru identitatea lor culturală, şi se delimitează de uniformizarea forţată la care au fost
supuse în trecut.
China, o putere economică în plin avânt, contrastează în ceea ce priveşte lupta pentru
menţinerea identităţii ei culturale-spirituale.
Singapore, după o susţinută campanie de studiere a limbii engleze în instituţiile de
învăţământ, a revenit la dialectul mandarin, la interesul pentru vechile valori .
Resuscitarea islamismului fundamentalist câştigă tot mai mulţi adepţi, fiind de acum
clasice cazurile unor ţări precum Iranul, Libia, Algeria, Egipt, Indonezia sau Turcia.
Contradicţiile care se manifestă în Turcia - de exemplu - sunt un simbol al poziţiei sale
geografice, ca punct de legătură între Europa şi Orient ... Imamii din minareturi îşi îndreaptă
privirile spre est, spre Mecca, în timp ce oamenii de afaceri aflaţi în birourile lor, îşi îndreaptă
privirile spre vest, spre Bruxelles 31.

29
Geertz C., Agricultural involution, University of California Press, Berkeley, 1963.
30
Skinner W. G., Marketing and social structure in rural China, în Journal of Asian Studies, 1965, nr.24, pp. 195-228.
31
Naisbitt J., Aburdene P.,Anul 2000. Megatendinţe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 125-126.

12
În alte ţări, cu un ridicat nivel de dezvoltare economico – socială, precum Coreea de Sud şi
Japonia, sunt regiuni care-şi fac un titlu de onoare din respectarea şi cultivarea tradiţiilor străvechi.
Identitatea culturală, dublată de o identitate teritorială, este examinată de către Toffler, în
lucrarea sa " Al treilea val " - o reală radiografie a problematicii amintite, din perspectiva
regională 32.
În accepţiunea autorului prezentei lucrări, regiunea poate fi definită drept o zonă de interese
concentrate în legătură cu unul sau mai multe obiective economico-sociale, culturale etc., dublată de
un anumit teritoriu geografic, care cuprinde o multitudine de indivizi umani de diferite sexe, rase
şi/sau naţionalităţi, cu preocupări, niveluri de cultură şi educaţie diferite, grupaţi în funcţie de
situaţia politică şi militară existentă la un moment dat. Din acest punct de vedere, regiunea se află la
impact cu delimitarea geografică şi/sau economico-socială şi/sau etnico-culturală, fără a fi identică
cu ele. Regiunea reprezintă, practic, o entitate dinamică, rezultată din raportul de forţe politice pe
plan intern (naţional) şi/sau internaţional şi al gradului de concentrare a intereselor pe un anumit
areal.

2.5. Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii Europene

În Germania, departajarea regiunilor, se realizează atât pe baza tradiţiilor istorice, cât şi mai
ales după criteriul diversităţii structurilor economice, îndeosebi industriale. Regiunile slabe din
punct de vedere al structurii lor sunt numite regiuni de promovare economică şi beneficiază de
ajutor din partea statului.
Statul recunoaşte un rol important landurilor, asigurând o parte a alegerilor pentru Adunarea
legislativă (Bundestag) pe o bază pur regională şi recunoscând Bundersrat-ului sau Consiliului
federal (ai cărui membri sunt desemnaţi de către guvernele regionale) dreptul de supraveghere a
tuturor proiectelor de lege ce emană de la guvern 33.
În Franţa, departajarea regiunilor se realizează după criteriul economic, regăsindu-se : zone
de conversie şi zone de reconversie industrială.
În Spania, referendumul din 06.12.1978, a recunoscut dreptul de autonomie al regiunilor.
Există trei mari regiuni autonome : Catalonia, Ţara Bascilor (din 22.12.1979) şi Andaluzia (din
11.01.1982).
În Belgia, criteriile de departajare a regiunilor se modifică de la o perioadă la alta, în funcţie
de evoluţia condiţiilor economice, regiunile asistate numindu-se regiuni de dezvoltare.

32
Toffler A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pp. 439-441.
33
Frege X., Descentralizarea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 39-41.

13
În Regatul Unit, regiunile sunt grupate în funcţie de criteriul dezvoltării lor economice.
Cele slab dezvoltate formează zone asistate (Aaa), care pot fi : zone de dezvoltare (Scoţia, nordul şi
sudul Ţării Galilor, N.E, N.V, S.E şi S.V. Angliei) sau zone intermediare.
În cadrul zonelor asistate, sunt delimitate subzone defavorizate, cu un anumit profil
economic, numite zone agricole (mai ales în regiunile de munte) sau anumite zone turistice.
Italia este împărţită în 20 de regiuni. Diferenţierea la nivelul regiunilor italiene se realizează
după următoarele criterii :
a. formele, structurile şi nivelurile ratelor de creştere economică, care permit recunoaşterea,
la un moment dat, a regiunii în diferite stadii de dezvoltare ;
b. ritmurile şi direcţiile modificărilor structurale ;
c. reacţiile faţă de dezvoltarea ciclică, de politicile naţionale şi de procesele economice
internaţionale. 34
Regiunile din U.E. sunt definite şi clasificate conform NUTS. 35 NUTS prezintă patru
niveluri principale: NUTS 0- NUTS III.
În cadrul NUTS 0 sunt cuprinse statele membre. În prezent, Nomenclatorul Unităţilor
Teritoriale pentru Statistică pentru U.E. 25 cuprinde:
89 NUTS 1 (faţă de 78 în U.E.15), cu o populaţie între 3 şi 7 milioane locuitori:
landurile germane, regiunile din Belgia, Ţara Galilor, Scoţia, Franţa, Italia, Catalunia;
1254 NUTS 2 (faţă de 210 în U.E.15), cu o populaţie cuprinsă între 800000 şi 3000000
locuitori: departamentele franceze, subdiviziunile landurilor germane, landurile austriece;
1214 NUTS 3 (faţă de 1093 în U.E.15), cu o populaţie cuprinsă între 150000 şi 800000
locuitori: cercurile germane, provinciile spaniole şi italiene;
NUTS 4 şi 5: sunt numite unităţi administrative locale şi sunt formate din districte şi
municipalităţi.

2.6. Criteriile de departajare a regiunilor în România

În România, organizarea teritoriului se face în conformitate cu prevederile Legii nr.2/1989,


privind îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului.
Teritoriul României este împărţit în 41 de judeţe, plus municipiul Bucureşti.

34
Bianchi G., Benvenuti S. C., Maltini G., The transformations of the South of Italy, în Regional Science, nr.8,
Milano, 1988.
35
Nomenclature des Unites Territoriales Statistiques

14
Figura 2.1: Harta administrativă a României
Integrarea României în U.E. în anul 2007 va conduce treptat la dispariţia judeţelor şi
funcţionarea regiunilor. Iniţial, ele vor fiinţa împreună, pentru o anumită perioadă de tranziţie.
Ca urmare, România este deja structurată în 8 regiuni de dezvoltare, formate prin regruparea
celor 42 de judeţe în funcţie de niveluri/profiluri complementare de dezvoltare.
Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare implică parcurgerea următorului algoritm:
identificarea judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale similare;
regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin relaţii
funcţionale, de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacţiune umane.
Aplicarea acestui algoritm a avut ca rezultat definirea următoarelor regiuni de dezvoltare:
Tabelul 2.2: Regiunile de dezvoltare din România

Cod Regiunea Judeţul


Regiune

1. Nord - Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava Vaslui


2. Sud - Est Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea
Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,
3. Sud - Muntenia
Teleorman
4. Sud - Vest Oltenia Dolj Gorj Mehedinţi Olt Vâlcea

15
5. Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş
6. Nord - Vest Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare Sălaj
7. Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
8. Bucureşti - Ilfov Ilfov, Municipiul Bucureşti
Regiunile de dezvoltare din România urmăresc sistemul european privind Nomenclatorul
Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) şi corespund nivelului NUTS II.

ANALIZEAZĂ:

Figura 2.2: Regiunile de dezvoltare din România


Actele normative cu privire la împărţirea teritorială a României definesc structura teritorială,
asimilabilă NUTS, după cum urmează:
nivel NUTS I: macro-regiuni, nu se foloseşte în prezent;
nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 milioane locuitori ;
nivel NUTS III: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritorială a României;
nivel NUTS IV: nu se foloseşte, deoarece nu s-au identificat asocieri de unităţi teritoriale ;
nivel NUTS V: 265 municipii şi oraşe, 2.686 comune, cu 13.092 sate, care reflectă
structura administrativ teritorială a României.

16
Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole, industriale, de mediu etc.) sunt
definite ca tipuri de arii problemă.
O arie prioritară reprezintă o grupare de oraşe, comune sau judeţe, continue sub aspect
teritorial, caracterizate prin profiluri asemănătoare de probleme rezolvabile prin politici regionale.
Se pot identifica următoarele arii prioritare:
arii de sărăcie: Podişul Moldovei, Câmpia Română, Sălaj şi Bistriţa-Năsăud;
arii de declin industrial: metalurgice (Hunedoara, Caraş-Severin) sau cu industrie
chimică şi petrolieră (Ploieşti, Piteşti);
arii miniere: Valea Jiului, Subcarpaţii Olteniei;
arii cu soluri degradate: Vrancea, Buzău;
arii cu probleme complexe: Munţii Apuseni, Delta Dunării.

2.7. Eurozonele

Un exemplu îl constituie cea situată la graniţele Poloniei cu Germania şi Cehia, în


apropierea oraşului Zittau. Această regiune se caracterizează prin mari diferenţieri în ceea ce
priveşte nivelul dezvoltării economice şi sociale. Cu toate aceste deosebiri, existenţa unor interese
comune legate de problemele ecologice, cultura, realizarea unor acţiuni în comun şi, nu în ultimul
rând, faptul că această regiune s-a creat la extremităţile teritoriilor naţionale ale celor trei ţări, au
determinat o conlucrare perfectă la nivelul populaţiei şi al autorităţilor locale, fără a se leza în vreun
fel interesele naţionale.
Astfel de regiuni (eurozone) există şi în nordul Europei, numărul lor fiind în continuă
creştere.
Pe de altă parte, datorită discrepanţelor care apar între nivelurile de dezvoltare, la nivel
mondial, orice model economic global trebuie să utilizeze o multitudine de criterii în vederea
departajării unor regiuni omogene.
Alegerea între diferite posibilităţi, depinde de scopul modelului şi de informaţiile
disponibile. Astfel, în lucrarea " Catastrofă sau o nouă societate ? ", autorii au stabilit următoarele
regiuni : ţările dezvoltate, America Latină şi Caraibele, Africa, Asia şi Australia, Rusia. 36.
Într-o altă lucrare, legată de sistemul multiregional input-output Leontief37, criteriul de bază
utilizat în clasificarea şi delimitarea regiunilor l-a constituit nivelul de dezvoltare economică. Ca
urmare, au fost obţinute următoarele regiuni (blocuri regionale) :

36
Herrera A. C. (coord.), Catastrofă sau o nouă societate ?, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p. 69.

17
a. regiuni dezvoltate : America de Nord, Europa Occidentală, Rusia., Europa Răsăriteană,
Japonia, Oceania, Africa (venit mediu).
b. regiuni în dezvoltare - grupa I : America Latină (venit scăzut), Africa Mijlocie şi
Răsăriteană, Africa tropicală.
c. regiuni în dezvoltare - grupa II : America Latină (venit mediu), Asia, Africa aridă.

REZUMAT:
În accepţiunea modernă, regiunea geografică reprezintă un sistem nodal, care include un
anumit număr de niveluri de ierarhizare ale comunităţilor organizate, un centru urban, legături
complexe între comunităţi şi centre orăşeneşti, precum şi o bună organizare a subsistemelor locale.
Analiza regională reprezintă, totodată, o modalitate de înţelegere a organizaţiilor socio-
culturale, în termenii diferenţelor spaţiale şi organizaţionale. Pe baza acestei structuri, se poate
defini regiunea drept un sistem complex dar unitar, datorită interacţiunilor dintre componentele sale,
inclusiv de natură ecologică.
Din punct de vedere social, regiunea se diferenţiază ca urmare a repartizării populaţiei, a
factorilor naturali sau a modului de dezvoltare şi a trăsăturilor interne ale socio-sistemului teritorial.
Pentru politica regională comunitară, regiunile sunt definite ca fiind teritoriul unui stat
membru sau o parte componentă a unui stat membru.
Structurarea regională a României implică atât avantaje cât şi dezavantaje. Avantajele
structurii regionale se referă la:
posibilitatea dezvoltării unei politici regionale coerente şi eficiente, în conformitate cu
standardele U.E.;
regiunile pot fi mai bine reprezentate în Consiliul Naţional;
dialogul dintre cele 8 regiuni şi CNDR devine mai facil şi mai eficient.

CONCLUZII:
Toate criteriile utilizate în vederea departajării regiunilor sunt arbitrare, convenţionale.
Practic, nu există nici un caz în care o regiune, delimitată după criterii geografice (de exemplu), să
se suprapună cu cea delimitată pe baza criteriilor economice, sociale etc. Ceea ce primează în
această delimitare regională constă doar în interesele rezultate din raportul de forţe politice existent
pe plan intern şi internaţional.

37
Carter A. P., Leontief W., Petri P.,Viitorul economiei mondiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977, pp. 57-58.

18
Exemplele care să susţină acest punct de vedere sunt extrem de numeroase. Este suficient să
ne referim la cazurile fostelor R.D.G. şi Yugoslavia, al Basarabiei şi al Bucovinei, şi faptul devine
evident.
În sprijinul acestei idei a autorului lucrării de faţă vine şi un element tot mai des evidenţiat :
acela în care necesitatea rezolvării unor probleme comune, determină depăşirea oricăror elemente
regionale de ordin restrictiv, inclusiv a zonelor transfrontaliere, în anumite limite şi cu respectarea
unor condiţii stabilite de comun acord, pe baza unor interese comune.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. În concepţia lui D. Whittlesey, regiunile pot fi:
a. uniforme;
b. neuniforme;
c. concentrice;
d. dispersate;
e. nodale.
2. Din punct de vedere ecologic, diferenţierea regiunilor se face în funcţie de:
a. poluarea solului;
b. poluarea apei;
c. poluarea aerului;
d. poluarea fonică;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai în măsura în care acest
element influenţează:
a. politica regională;
b. investiţiile regionale,
c. amplasarea firmelor;
d. economicul;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Nomenclatorul NUTS pentru U.E.-25 cuprinde:
a. NUTS 1 şi 2;
b. NUTS 1, 2 şi 3;
c. NUTS 1, 2, 3 şi 4;
d. NUTS 2,3 şi 4;

19
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Cele 8 regiuni de dezvoltare din România au fost delimitate în funcţie de:
a. nivelul de dezvoltare;
b. suprafaţă;
c. populaţie;
d. suprafaţă, populaţie şi număr de judeţe;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Subregiunile de dezvoltare din România sunt:
a. Teleorman-Giurgiu-Călăraşi-Ialomiţa;
b. Maramureş-Sălaj-Bistriţa Năsăud;
c. Brăila-Galaţi-Tulcea,
d. Constanţa-Tulcea-Ialomiţa;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 3
ABORDAREA SISTEMICĂ A
PROBLEMELOR REGIONALE.
EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR PRIVIND
SISTEMELE SOCIO-ECONOMICE
REGIONALE

3.1. Caracteristicile generale ale sistemelor regionale

Din punct de vedere sistemic, interacţiunile existente la nivelul activităţilor economico-


sociale, dublate de un anumit teritoriu geografic, formează un sistem economico-social.
Sistemele regionale sunt sisteme în general, deoarece 38 :
sunt alcătuite dintr-un set de elemente diferite (economice, demografice, tehnologice,
etc.), iar analiza întregului nu se reduce la analiza elementelor componente ;

38
. Botez M.C, Celac M., Sistemele spaţiului amenajat , Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 38.

20
între elementele sistemului regional se stabilesc relaţii sub forma unor fluxuri de
oameni, bunuri materiale, servicii, informaţii etc.;
admit un mediu ambiant ;
prezintă un comportament dinamic, o evoluţie dependentă de timp, care face ca
starea instantanee a sistemului să se modifice.
Sistemele economice regionale se află într-o continuă mişcare, caracterizată de : schimbări
cantitative şi schimbări calitative.
Interacţiunea dintre aspectele cantitative şi cele calitative, reprezintă un element
fundamental al ştiinţei regionale.
Folosind în această accepţiune interacţiunea, putem reprezenta reglajul - la nivelul
sistemului socio-economic regional - ca o interacţiune în care sunt puse în evidenţă o conexiune
directă şi o conexiune inversă, deci un lanţ cauzal închis 39.
Pe termen lung, o influenţă masivă asupra dezvoltării ştiinţei regionale au avut-o
următoarele fenomene 40 :
procesul de îmbătrânire a populaţiei ;
problemele de mediu;
apariţia noilor tehnologii ;
apariţia noii hărţi politice a Europei.

3.2. Concepţia von ThÜnen

Analiza sistemică a problematicii regionale a fost realizată, în mod argumentat, pentru prima
dată, de către von Thünen, în 1826. În lucrarea sa, Statul izolat, autorul a încercat să realizeze un
model geografic bazat pe distanţă şi zonă, pornind de la următoarele considerente : statul izolat,
reprezintă o câmpie omogenă, fără caracteristici, cu fertilitate egală, fără drumuri sau fluvii
navigabile şi limitată la folosirea trăsurilor ca mijloc de transport, având un singur oraş drept centru,
care produce toate produsele industrializate şi care este aprovizionat de fermierii din câmpie cu
toate produsele agricole ; este izolat de lumea exterioară, fiind înconjurat de o sălbăticie
impenetrabilă din toate părţile 41.

39
Constantinescu P., Modelarea unitară a genezei şi dezvoltării sistemelor , Editura Tehnică, Bucureşti, 1983, p. 17.
40
Academia Română. Institutul Naţional de Cercetări Economice, Studii şi cercetări economice, nr.1/1995, pp. 9-
10.

21
Practic, în jurul centrului urban amintit se creează zone concentrice - inele von Thünen - pe
care sunt amplasate diferite culturi agricole, de la care se obţin rente diferite. Ca urmare, în
apropierea oraşului vor fi amplasate acele culturi care sunt intensive, singurele care pot acoperi
costul mai ridicat al terenurilor din vecinătatea urbană. În aceste condiţii restrictive, factorul de
delimitare economică a inelelor îl reprezintă cheltuielile de transport, ca funcţie liniară a distanţei.
Renta apare ca rezultat al concurenţei fermierilor pentru ocuparea terenurilor mai apropiate de oraş.
Este dificil să se stabilească - pe baza intensităţii culturilor - ce anume ar trebui cultivat.

3.3. Concepţia lui Wilhelm Launhardt


Laundhardt a găsit răspuns la problema celor trei puncte : cum trebuie amplasat un
obiectiv industrial care realizează un anumit tip de produs, cu costuri constante, pe care-l vinde pe o
singură piaţă, în condiţiile în care există două surse fixe de materii prime ?
Analiza este apoi extinsă la patru sau mai multe puncte fixe, pe pieţe şi surse multiple.
Amplasarea corectă se va realiza prin minimizarea costurilor de transport pe unitatea de produs.

3.4. Concepţia lui A. Weber

În anul 1909, Weber 42 a marcat un salt calitativ semnificativ în dezvoltarea analizei


regionale
. El preia elementele esenţiale ale statului ideal, dar introduce mai multe puncte de consum
(oraşe) şi mai multe surse de materii prime şi energie.
Factorul muncă este considerat nelimitat şi având un salariu fix, în anumite locuri date, iar
costurile de transport apar ca o funcţie liniară de greutate şi distanţă.
Weber prezintă analiza sa independentă de factorii instituţionali specifici : diferenţele de rate
ale dobânzii, ratele de asigurări, taxe, calitatea managementului, climă, topologie 43.

3.5. Concepţiile lui Park şi Burgess

Park 44 şi Burgess 45 (1925) au realizat o explicaţie a zonării spontane prin analogie cu


zonarea terenurilor agricole ca rezultat al competiţiei ecologice.

42
Weber A., Über den Standart der Industrien , Tubingen, 1909.
43
Blaug M., op.cit., p. 661.
44
Park R.E., The City , Chicago University Press, Chicago, 1925.
45
Burgess E. W., Growth of the City , în R.E. Park.

22
Asociată viziunii ecologice este şi teoria lui Christaller 46, care leagă dimensiunea unei dotări
cu populaţia necesară pentru a justifica prezenţa ei în teritoriu.
Christaller încearcă să determine numărul, mărimea şi distribuţia oraşelor în zonă, în funcţie
de comportamentul consumatorilor.

3.6. Concepţia lui W. Leontief

Lucrarea care a revoluţionat analiza regională este însă cea aparţinând lui Leontief (1966) 47.
Aplicarea analizei input-output la sistemele socio-economice regionale, s-a realizat încă din 1963,
atunci când Leontief şi Alan Strout, au publicat volumul „Interdependenţa structurală şi dezvoltarea
economică”.
Analiza regională Leontief se bazeazăpe următoarele premise: 48
producţia fiecărei regiuni este rezultatul îmbinării producţiilor activităţilor
economice din cadrul limitelor sale geografice ;
inputul regional constă în consumurile directe ale ramurilor şi în bunurile şi serviciile
absorbite direct de sectoarele cererii finale din acea regiune ;
interdependenţa economică dintre două regiuni este dată de interdependenţa
ramurilor amplasate în cadrul lor ;
bunurile identice pot fi produse şi consumate în regiuni diferite, consumatorii fiind
indiferenţi faţă de originea bunurilor identice pe care le consumă ;
toate mişcările interregionale ale unei mărfi, pot fi privite ca o deplasare de la fondul
regional al aprovizionării, spre cel regional al cererii mărfii respective.
Aşa cum se va vedea în capitolul despre modelarea regională, metoda input-output a fost
reconsiderată de către Richardson 49, Hewings şi Jensen 50, Miller, Polenske, Rose 51 şi Jensen 52.

46
Christaller W., Die zentralen Orte in Süddentschland , Jena, 1933.
47
Leontief W., Input-Output Economics , Oxford, University Press, New York, 1966.
48
Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, pp.244-245.
49
Richardson H., Input - Output and Economic Base Multipliers : Looking Backward and Forward , in Journal of
Regional Science , pp. 607 - 661, 1985.
50
Hewings G.J.D., Jensen R., Regional, Interregional and Multiregional Input - Output Analysis , Amsterdam, North
Holland, 1988, pp. 295-355.
51
Miller R., Polenske K., Rose A., Frontiers of Input-Output Analysis, Oxford University Press, New York, 1989.
52
Jensen R.C., Construction and Use of Regional Input-Output : Progress and Prospects, Discussion Paper, Regional
Research Institute, West Virginia University, 1988.

23
3.7. Concepţia lui W. Isard

În anul 1972, W. Isard realizează un nou model gravitaţional, potrivit căruia interacţiunile
dintre regiunile unei economii sunt studiate în raport cu distanţa dintre ele şi legea atracţiei
universale.
Lucrarea a fost precedată de volumul Methods of Regional Analysis : an Introduction to
Regional Science (1967) 53, lucrare fundamentală, care a realizat o sinteză la un nivel extrem de
ridicat a problematicii regionale.
În această carte, Isard reuşeşte:
să realizeze o cuantificare a populaţiei şi a migraţiei acesteia ;
o estimare a veniturilor regionale şi a cheltuielilor sociale ;
o analiză a balanţei de plăţi şi a fluxurilor interregionale ;
o analiză a ciclurilor regionale şi a multiplicatorilor la nivel regional ;
localizarea ramurilor industriale la nivel regional ;
analiza input-output interregională etc.

3.8. Aplicarea teoriei sistemelor mari la analiza problemelor


regionale

Teoria sistemelor mari analizează politica de dezvoltare a sistemului socio-economic


regional, cu ajutorul modelelor de simulare a interacţiunii dintre resursele naturale, creşterea
populaţiei, consumul şi cantitatea de poluant în atmosferă. Modelul în sine urmăreşte realizarea
unui echilibru al resurselor, populaţiei, consumului şi poluării la nivel teritorial, pe de o parte, şi
constituirea unui submodel coordonator pentru celelalte submodele din sistem 54.
Conform acestui enunţ, sistemul socio-economic regional prezintă o structură agregată, de
forma :

S = ( A, T)
în care : A - agenţii economici regionali ; T- tranzacţiile regionale.

53
Isard Walter, Methods of regional Analysis : an Introduction to Regional Science, The Massachusetts Institute of
Technology, 1967.
54
Stănciulescu F., Dinamica sistemelor mari , Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 237.

24
3.9. Contabilitatea regională

Contabilitatea regională (regional accounts) a fost fundamentată de către S. Czamanski în


anul 1973 55. Această abordare este dificilă datorită insuficienţei datelor necesare cuantificării
fluxurilor de capital sau delimitării regiunilor. Ca urmare, se utilizează pe scară largă matricea
contabilităţii sociale (S.A.M. - social accounting matrix) în care sistemul socio-economic teritorial
este analizat ca o prelungire a analizei input-output (de către P. Batey şi A. Rose).
O altă modalitate de utilizare a S.A.M. este aceea a unei analize distincte realizată de către
Round 56, Sonis sau Hewings 57.
S.A.M. realizează o descriere detaliată a interacţiunilor din cadrul unei regiuni (la nivelul
agenţilor economici), axându-se pe rolul diferitelor categorii de venituri. S.A.M. permite o
dezagregare a diferitelor tipuri de multiplicatori la nivel regional.

3.10. Econometria regională

Majoritatea modelelor econometrice regionale sunt, în esenţă, keynes-iste. Aceste modele


sunt prezentate sub o formă structurată standard, iar estimările se bazează pe metoda celor mai mici
pătrate.
Promotorul acestei concepţii de analiză a sistemelor regionale este L. Anselin58.

3.11. Analiza integrată multiregională

Integrarea se referă la combinarea diferitelor metode de analiză, la luarea în considerare a


diferitelor domenii fundamentale sau la combinarea modelelor naţionale şi regionale la diferite
niveluri spaţiale.
Din punct de vedere metodologic, există două abordări ale acestor modele 59 :
prima, în care toate elementele sunt cuprinse într-un singur model cu o metodologie
unitară ("embeding" sau "unified") ;

55
Czamanski S., Regional and Interregional Social Accounting, L. Lexington Books, Lexington M.A., 1973.
56
Round J.I., Social Accounting for Regional Economic Systems , Pion, London, 1986.
57
Sonis M., Hewings G., Superposition and Decomposition Principales in Hierarchical Social Accounting and Input-
Output Analysis , Pion, London, 1988.
58
Anselin L., Spatial Regresion Analysis on the P.C. : Spatial Econometrics Using Gauss, Institute for Mathematical
Geography Discussion, Paper 2, 1989.
59
Anselin L., Griffith D.A., Do Spatial Effects Really Matter in Regression Analysis Papers , Regional Science
Association, pp. 11 - 34, 1989.

25
a doua, în care se unesc module separate cu ajutorul input-urilor şi output-urilor,
rezultatele unui modul putând fi utilizate ca intrări în alte module (abordarea modulară sau
compusă).

REZUMAT:
Unii autori sunt de părere că sistemul reprezintă un concept primar, care nu trebuie
explicitat, fiind ireductibil 60. Majoritatea însă consideră sistemul drept o colecţie de obiecte
interdependente, care se cer studiate în contextul conexiunilor interne şi în legătură cu mediul care-
l înconjoară, într-o perspectivă globală.
Există accepţiunea ca fenomenele şi procesele economice să fie grupate în cadrul unor
sisteme. Aceste fenomene şi procese au caracter clar ireversibil. Cu toate acestea, majoritatea
studiilor economice analizează problematica economico-socială sub aspectul echilibrului de tip
stabil (prin intermediul unei funcţii de optimizare), fără a pune accent pe echilibrul dinamic.

CONCLUZII:
Cercetătorii în ştiinţa regională sunt unanimi în a aprecia datele spaţiale ca fiind extrem de
slabe, informaţiile oferite de acestea extrem de limitate şi slab conectate la conceptele care
fundamentează teoria regională.
Ca urmare, se simte tot mai mult nevoia unor abordări teoretice multidisciplinare profunde,
de fineţe, care să ofere totodată o mai bună şi solidă legătură cu practica şi cu factorii politici de
decizie.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. Sistemul economico-social regional evidenţiază interacţiunile existente la nivelul activităţilor
economico-sociale, dublate de:
a. politici regionale;
b. un teritoriu geografic;
c. investiţii specifice;
d. a+b;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Sistemele economice regionale se află într-o continuă mişcare, caracterizată de:
a. schimbări structurale;

60
Onicescu O., Cuvânt la Seminarul de teoria sistemelor şi aplicaţii , Braşov, 1973.

26
b. schimbări cantitative;
c. schimbări calitative;
d. a+b;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Reglajul la nivelul sistemului socio-economic regional este o interacţiune în care sunt puse în
evidenţă:
a. o conexiune directă;
b. o conexiune fixă;
c. o conexiune variabilă;
d. o conexiune inversă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Modelul von Thunen este fundamentat pe:
a. distanţă şi costuri;
b. costuri şi zonă;
c. costuri şi investiţii;
d. zonă şi fluxuri;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Răspunsul la problema celor trei puncte,privind amplasarea unui obiectiv, care realizează un
bun specific cu costuri constante, pe care-l vinde pe o singură piaţă,în condiţiile în care există două
surse fixe de materii prime, a fost dat de:
a. von Thunen;
b. W. Christaller;
c. A. Losch;
d. H. Richardson;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Pentru eliminarea deficienţelor modelului input-output regional, analiza a fost orientată spre
modele mai cuprinzătoare,precum:
a. modelul Park-Burgess;
b. modelul Richardson;
c. modelul C.G.E.;
d. modelul Jensen;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Modelul gravitaţional al lui W. Isard evidenţiază faptul că interacţiunile dintre regiunile unei
economii sunt studiate în raport cu:

27
a. investiţiile la nivel regional;
b. distanţa dintre regiuni;
c. distanţa dintre centrul urban şi sursele de materii prime;
d. legea atracţiei universale;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Conform teoriei sistemelor mari, sistemul socio-economic regional prezintă o structură
agregată, în funcţie de:
a. tranzacţiile regionale;
b. agenţii economici regionali;
c. costurile regionale;
d. distanţa euclidiană;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Social Accounting Matrix (S.A.M.) realizează descrierea detaliată a interacţiunilor din
cadrul unei regiuni, axându-se pe rolul diferitelor categorii de:
a. venituri şi cheltuieli;
b. cheltuieli;
c. investiţii;
d. fluxuri materiale şi financiare;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 4
ANALIZA POLITICILOR REGIONALE

4.1. Fundamentele politicii regionale

Deosebirile economice regionale care persistă o perioadă mare de timp afectează nivelul
eficienţei economice naţionale. În plus, aceste discrepanţe pot avea efecte de ordin politic şi social
extrem de importante. Cele mai semnificative efecte ale acestui fenomen sunt :
manifestarea unei insatisfacţii şi a unui resentiment ca urmare a diferenţelor de
standard de viaţă dintre regiuni;
consecinţe de ordin economic şi social: un nivel scăzut al şomajului determină şi o
rată redusă a criminalităţii şi mult mai puţine probleme sociale ;

28
apariţia unor costuri economice mari pentru regiunile care se dezvoltă rapid, ca
urmare a excesului de cerere de capital social ;
atenuarea diferenţelor regionale legate de excesul de cerere de factor muncă poate
crea beneficii pentru întreagă economie naţională, prin diminuarea presiunii inflaţioniste.
Scopul politicii regionale este acela de obţinere a unei eficienţe ridicate şi/sau a unei
distribuţii interregionale a activităţii economice cât mai echitabilă.
Analiza obiectivelor politicii regionale nu se poate realiza în afara premiselor de bază ale
ştiinţei regionale, şi anume :
investiţiile au ca rezultat creşterea profiturilor firmelor ;
profitul se converteşte în creşterea cheltuielilor aferente factorilor de producţie
utilizaţi de către firme, iar aceste cheltuieli (respectiv venituri pentru posesorii factorilor de
producţie) rămân în interiorul regiunii analizate;
extravenitul este utilizat pentru a finanţa cheltuielile suplimentare la nivel regional.
În condiţiile în care obiectivul major al politicii regionale poate fi definit drept crearea de
posibilităţi reale de utilizare a factorilor de producţie, instrumentele politicii ca, de exemplu,
investiţiile, nu vor avea o semnificaţie legată de costurile efective de realizare a acestui obiectiv.
Aceasta înseamnă că efectele politicii regionale constau în diversificarea activităţilor
economice existente, mai mult decât în crearea de activităţi economice adiţionale.

4.2. Instrumentele politicii regionale

Indiferent de natura lor, politicile regionale sunt influenţate prin intermediul instrumentelor
specifice. Aceste instrumente pot fi clasificate după mai multe criterii şi sunt destinate fie
influenţării deciziilor de localizare a firmelor şi menajelor, fie modificării nivelurilor veniturilor şi
cheltuielilor în anumite zone. Acest lucru sugerează o simbioză între instrumentele micro şi
macroeconomice (vezi figura 4.1) 61.
Instrumentele politicii microeconomice au drept finalitate influenţarea alocării capitalului şi
a factorului muncă între ramuri şi între regiuni, în timp ce, instrumentele macroeconomice urmăresc
modificarea veniturilor şi cheltuielilor regionale.

4.3. Controlul amplasării ramurilor economice


O metodă de încurajare a migraţiei ramurilor economice în zonele asistate este aceea de
penalizare a firmelor care produc în zonele neasistate.
61
Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester Wheatsheaf, 1993, p.222.

29
Nu lipsită de importanţă este şi impunerea controlului asupra amplasării noilor
capacităţi de producţie sau comerciale. Acest control al amplasării prezintă o serie de avantaje
semnificative :
este eficient în amplasarea anumitor tipuri de activităţi în zonele asistate ;
este susţinut financiar de către guvern ;
reprezintă un instrument flexibil al politicii regionale ;
permite realizarea unui canal de comunicaţii între guvern şi firme în legătură cu noile
proiecte de investiţii.
Avantajele controlului locaţiei trebuie comparate însă cu dezavantajele:
firmele vor fi afectate în eficienţa lor, datorită constrângerilor legate de amplasarea
noilor capacităţi de producţie;
controlul locaţiei poate avea o influenţă negativă şi asupra nivelului investiţiilor la
scară macroeconomică.

4.4. Politici regionale stimulative şi restrictive în cadrul U.E.

Activităţile economice pot fi încurajate să fie amplasate în regiuni care necesită asistenţă
prin măsuri de politică economică precum:
taxele regionale discriminatorii;
subsidiile industriale;
controlul asupra oricărei pieţe;
salariile şi veniturile factorului muncă din sectorul apărării naţionale.
Obiectivele politicii regionale europene au evoluat în timp. Pentru perioada 1994-1999,
aceste obiective au vizat:
1. dezvoltarea şi modificarea structurală a regiunilor mai puţin avansate din cadrul
U.E.;
2. conversia regiunilor sau zonelor care au fost puternic afectate de declinul industrial;
3. combaterea şomajului pe termen lung şi îmbunătăţirea integrării în muncă a tinerilor;
4. facilitarea modificărilor structurale;
5.a. accelerarea ajustării structurale în cazurile agriculturii şi pescuitului;
5. b. sprijinirea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale;
6. sprijinirea zonelor cu o densitate a populaţiei foarte mică (regiunile nordice).
Pentru perioada 2000-2006, obiectivele politicii regionale europene au fost:
1. combinarea obiectivelor 1, 5a şi 6 din perioada 1994-1999;

30
2. combinarea obiectivelor 2 şi 5b din perioada 1994-1999 şi completarea lor cu
problematica specifică zonelor urbane, a celor dependente de industria pescuitului şi a celor în care
sectorul servicii este supus reformei;
3. sprijinirea adaptării şi modernizării educaţiei, trening-ului şi politicilor care vizează
factorul muncă, precum şi urmărirea, în continuare, a obiectivelor 3 şi 4 din perioada 1994-1999.
Obiectivele politicii regionale europene se pot împărţi în obiective regionale propriu-zise şi
obiective orizontale. Pentru perioada 2000-2006, Obiectivele 1 şi 2 au fost considerate regionale, iar
Obiectivul 3 orizontal.
Concluzionând, fondurile comunitare sunt orientate spre rezolvarea a trei categorii de
probleme :
problemele cu care se confruntă cele mai sărace regiuni ale U.E. ;
problemele cu care se confruntă regiunile afectate de modificarea structurii lor
industriale ;
problemele regiunilor a căror agricultură este caracterizată de venituri şi
productivitate reduse.

4.5. Implementarea politicilor regionale


Implementarea politicilor regionale întâmpină dificultăţi şi limitări analoage celor aferente
altor domenii ale politicilor economice.
Principalele dificultăţi sunt cele provenind din incertitudine, din decalaje de timp şi din
natura climatului politic.
Decalajele de timp generează probleme inerente, legate de implementarea politicilor
economice care se referă la :
identificarea problemelor care se adresează politicii economice ;
descrierea şi implementarea celei mai bune politici ;
efectul iniţial al politicii la nivelul economiei regionale ;
efectele secundare multiplicatoare la nivelul economiei regionale.
Incertitudinea: nu se poate şti cum va evolua cererea în următorii ani. Ca urmare, factorii
politici de decizie beneficiază doar de informaţii incomplete, legate de perioada viitoare şi de
posibilităţi diminuate de intervenţie în acest domeniu.
Mediul politic : politica regională, ca şi celelalte politici economice, este implementată în
contextul anumitor obiective politice.

31
ANALIZEAZĂ:

Figura 4.2: Regiunile aflate sub incidenţa Obiectivului 1 al Politicii regionale europene

4.6. Comensurarea efectelor politicilor regionale

4.6.1. Costurile şi beneficiile politicilor regionale

Analiza cost - beneficiu la nivelul politicii regionale a fost introdusă de către Armstrong şi
Taylor 4.1 62.
Tabelul 4.1: Principalele costuri şi beneficii sociale ale politicilor regionale
Beneficii (B) Costuri (C)
B1 Gradul de ocupare a factorului muncă, C1 Pierderile de producţie, venituri şi factor
producţia şi veniturile suplimentare muncă datorate diversificării resurselor

62
Armstrong H., Taylor J., op.cit., , 2'nd edn.,1993, pp.14 - 15.

32
Beneficii (B) Costuri (C)
realizate din creşterea activităţilor clasice ce sunt acum utilizate;
economice;
B2 Scăderea numărului de migranţi, care C2 Costurile infrastructurii generate de
determină reducerea costurilor pentru efectele politicii regionale asupra
sectorul public în realizarea serviciilor dezvoltării activităţilor economice;
şi a infrastructurii;
B3 Scăderea numărului de migranţi, care C3 Costurile aferente mutării într-o nouă
determină reducerea costurilor private locaţie a capacităţilor de producţie;
de migraţiune;
B4 Diminuarea externalităţilor; C4 Creşterea externalităţilor (de ex.: pentru
protecţia mediului înconjurător);
B5 Beneficii echitabile; C5 Costuri administrative;
B6 Beneficii politice. C6 Costuri politice.

4.7. Politicile urbane

Politicile urbane au ca obiectiv atenuarea diferenţelor legate de alocarea şi distribuirea


resurselor economice între diferite arii spaţiale la nivelul economiei naţionale.
Nevoia de politici economice urbane rezidă din faptul că ariile urbane suferă datorită
problemelor economice care apar ca urmare a incapacităţii pieţei de a le rezolva.
Cauzele decalajelor urbane rezidă în :
migrarea factorului muncă din marile oraşe în cele mici sau în zonele rurale ;
amplasarea noilor investiţii în alte zone decât marile oraşe ;
nivelul bugetelor locale şi al cheltuielilor în domeniu.
Principalele caracteristici ale declinului urban constau în : declinul activităţilor industriale,
părăsirea aşezărilor, o slabă dotare cu locuinţe şi o imagine negativă asupra acestui tip de aşezare
umană.
În evoluţia sa, politica urbană cunoaşte două etape esenţiale :
1950 – 1970: etapa centrelor de dezvoltare şi a noilor oraşe :în ţări precum
Regatul Unit sau Olanda;
1980 - până în prezent : politicile urbane s-au reorientat spre dezvoltarea ariilor
urbane aflate în declin.
Organizaţiile şi agenţiile care supervizează regenerarea urbană acţionează pe baza a patru
criterii fundamentale :
numărul de noi locuri de muncă care vor fi create de proiectul respectiv ;

33
gradul de părăsire a aşezării care urmează a fi dezvoltată ;
impactul vizual al dezvoltării propuse ;
probabilitatea de stimulare a investiţiilor ca rezultat al realizării acestui proiect.
Politicile de regenerare se adresează, în primul rând, localităţilor care dispun de ramuri
industriale învechite şi de construcţii demodate şi care nu pot fi dezvoltate în continuare.
În vederea accelerării redezvoltării economice au fost create zone industriale, care constau
dintr-o multitudine de activităţi care se desfăşoară într-un anumit areal. Succesul creării zonelor
industriale depinde mai mult de diversificarea locurilor de muncă şi a producţiei, şi este direct
influenţată de faza ciclului economic pe care economia naţională îl parcurge la un moment dat.
În acest sens, apar zone de planificare simplă, reprezentând arii acoperite de o schiţă
realizată de către autorităţile de planificare locale.

4.8. Politica regională din România

România se confruntă cu numeroase probleme de dezvoltare în profil regional:


repartiţia neuniformă a populaţiei;

ANALIZEAZĂ:

Figura 4.3.: Densitatea populaţiei în România


variaţii mari ale PIB-ului în timp şi pe regiuni:

34
Tabelul 4.2.: PIB-ul regional (mld. lei)
1999 2000 2001 2002 2003
Total 545730,2 803773,1 1167687,0 1514750,9 1975648,1
1. Nord - Est 68522,3 96348,4 143397,3 186074,2 246190,6
2. Sud - Est 66167,2 92868,2 131652,3 171122,8 222638,3
3. Sud - Muntenia 70350,4 98070,6 143122,8 187736,4 247760,3
4. Sud - Vest Oltenia 52489,0 74888,9 104850,7 130001,3 179313,8
5. Vest 57435,1 75267,8 112235,8 147139,4 199827,1
6. Nord - Vest 66523,4 95009,8 136673,0 180186,4 241107,8
7. Centru 68755,4 101775,4 144211,6 191135,2 248107,6
8. Bucureşti - Ilfov 94842,8 168791,7 250719,4 319769,5 389200,3
9. Extra - regiuni 63 644,6 752,3 824,1 1585,7 1502,3

variaţii mari ale ratei şomajului pe regiuni:


Tabelul 4.3.: Şomerii înregistraţi şi rata şomajului
Şomerii din care:
Regiuni / Rata şomajului
înregistraţi femei Rata şomajului
(număr (număr - total (%)
Anul 2003 - femei (%)
persoane) persoane)
România 658891 286271 7.4 6.8
1. Nord-Est 127207 51649 9.0 7.5
2. Sud-Est 89629 38082 8.1 7.4
3. Sud 109897 45730 8.3 7.4
4. Sud-Vest 86992 35721 9.1 8.0
5. Vest 60691 26597 7.0 6.5
6. Nord-Vest 64404 28547 5.4 5.0
7. Centru 92572 45193 8.3 8.6
8. Bucureşti 27499 14752 2.8 3.4
*) Ilfov şi municipiul Bucureşti.
Sursa: A. N. O. F. M.

63
Platforma continentală din Marea Neagră, ambasadele şi consulatele române din străinătate.

35
La sfârşitul anului 2005, a fost dată publicităţii Strategia Naţională de Dezvoltare Regională
din România, împreună cu un Program Operaţional Regional pe perioada 2007-2013.
Conform acestei strategii, problemele regionale de dezvoltate inventariate la începutul
anului 2006 sunt: 64
creşterea disparităţilor de dezvoltare între Regiunea Bucureşti-Ilfov şi celelalte
regiuni;
dezvoltare neechilibrată între Estul şi Vestul României, respectiv între Regiunile
Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest şi Regiunile Vest, Nord-Vest şi Centru;
subdezvoltarea cronică concentrată în Regiunea Nord-Est, la graniţa cu Moldova şi
în Regiunea Sud, de-a lungul Dunării;
existenţa unor importante disparităţi intraregionale, care reflectă structura mozaicară
a dezvoltării economice. În interiorul regiunilor, coexistă zone subdezvoltate cu zone relativ
dezvoltate;
declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii, în special al oraşelor monoindustriale,
generat de restructurarea industrială;
grad scăzut de atractivitate a majorităţii regiunilor;
declinul socio-economic a numeroase centre urbane mari şi diminuarea rolului lor în
dezvoltarea arealelor adiacente.
Obiectivul strategic al Strategiei Naţionale de Dezvoltare Regională din România îl
constituie creşterea economică accelerată a regiunilor slab dezvoltate, astfel încât raportul între cea
mai dezvoltată şi cea mai slab dezvoltată regiune, în termeni de PIB, să se diminueze până la finele
perioadei 2007-2013.
În afara obiectivului strategic, au fost trasate obiective specifice, care se referă la:
îmbunătăţirea gradului general de atractivitate şi accesibilitate a regiunilor, prin
îmbunătăţirea infrastructurii de transport, educaţie şi sănătate;
creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri, prin dezvoltarea
infrastructurii şi serviciilor de sprijinire a afacerilor, precum şi sprijinirea microîntreprinderilor;
valorificarea potenţialului turistic şi cultural al regiunilor, prin crearea sau
îmbunătăţirea siturilor turistice şi culturale şi sprijinirea afacerilor în domeniul turismului;

64
Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare Regională, Direcţia Politici Regionale şi
Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti,
9.12.2005.

36
creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane, prin construirea/reabilitarea
de spaţii publice, îmbunătăţirea serviciilor urbane şi proiecte integrate de dezvoltare urbană.
Programul Operaţional Regional 2007-2013 este fundamentat pe 5 mari priorităţi:
îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale;
consolidarea mediului de afaceri regional şi local;
dezvoltarea turismului regional şi local;
dezvoltarea urbană durabilă;
asistenţa tehnică.
Beneficiarii Programului Operaţional Regional 2007-2013 sunt: autorităţile locale,
parteneriatul public-privat, companiile active din sectorul producţiei şi serviciilor, asociaţiile de
turism, societăţile comerciale administrator şi proprietarii terenurilor, instituţii regionale de
cercetare, instituţii academice, ONG-uri etc.

REZUMAT:
Obiectivele politicii regionale pot fi, în majoritatea cazurilor, măsurate şi cuantificate. De
exemplu, reducerea ratei medii regionale a şomajului reprezintă un obiectiv politic cuantificabil.
Percepţia politică a nevoii şi importanţei politicii regionale reprezintă subiectul unei variaţii
semnificative în ultimele decenii.
În perioada anilor '60 - '70, orientarea politică generală era aceea de a oferi locuri de muncă
lucrătorilor. În contrast, în anii '80, s-a produs o modificare în ansamblul direcţiilor politicii
economice regionale, materializată în creşterea nivelului cheltuielilor guvernamentale aferente
acestui domeniu. Cu toate acestea, conflictul dintre politica guvernamentală macroeconomică şi cea
regională nu poate fi eliminat.
Interacţiunea dintre dezvoltările la cele două niveluri diferite de agregare spaţială depinde
de:
sporirea resurselor care pot fi canalizate de la un nivel de dezvoltare către celălalt;
rezultatele politicii regionale faţă de presiunea inflaţionistă, în sensul atenuării
deosebirilor în profil teritorial;
găsirea acelor instrumente politice care să poată permite atingerea obiectivelor
politice la nivel regional, la acest nivel existând mai multe obiective politice decât instrumente de
realizare a lor.
Politicile individuale sunt interdependente prin efectele lor. Efectele primare ale unor astfel
de politici pot fi identificate cu acurateţe, la fel ca şi instrumentele politice utilizate pentru atingerea

37
lor. Efectele secundare evidenţiază faptul că politicile regionale, dacă au succes, trebuie să fie
complementare şi nu conflictuale.
O problemă suplimentară, legată de implementarea politicilor la nivel regional, este aceea a
înaltului nivel al pierderilor la nivelul economiei regionale şi, apoi, la nivelul celei naţionale datorită
efectelor de multiplicare. Aceasta deoarece, multiplicatorii regionali au valori mai reduse decât cei
la nivel naţional.
Acest fapt determină o diminuare a efectelor cheltuielilor realizate la nivel regional, în
comparaţie cu aceleaşi cheltuieli efectuate la nivel naţional.
Este interesant de observat care dintre instrumentele politicii macroeconomice pot fi
utilizate şi la nivel regional. Astfel, politica monetară este, în mod tradiţional, apanajul
macroeconomiei, fără a avea drept consecinţă o variaţie semnificativă a ratelor dobânzii la nivel
regional. Ca urmare, regiunea poate fi considerată un primitor de preţ (price-taker) în relaţiile sale
cu oferta de capital financiar.
Piaţa monetară nu reprezintă un mediu activ pentru implementarea politicii regionale. De
fapt, mulţi monetarişti încearcă să argumenteze că politica regională cea mai bună, în acest
domeniu, este una nesemnificativă. În concepţia lor, pieţele se autoreglează şi nu este nevoie de nici
un fel de intervenţie politică.
Politica regională activă la nivelul U.E. are ca obiectiv principal convergenţa şi unificarea
economică pe termen lung. Realizarea unei pieţe interne unice nu a putut fi atinsă atât timp cât
nivelurile de dezvoltare ale economiilor componente diferă semnificativ.
Dacă se doreşte realizarea unei dezvoltări economice unitare, în cadrul U.E., aspectele
economice reale şi monetare trebuie să se orienteze în aceeaşi direcţie. În mod similar, uniunile
politică şi economică sunt interdependente, fapt ce conduce la concluzia că o coeziune politică mai
puternică va depinde de o convergenţă economică superioară. Toate aceste elemente nu pot fi
realizate fără aportul unei politici regionale coerente. Dacă se urmăreşte, de exemplu, realizarea
unei convergenţe a nivelurilor veniturilor în cadrul U.E., transferurile financiare nete majore vor fi
îndreptate către regiunile periferice mai sărace, precum : estul Germaniei, sudul Italiei, Grecia,
Spania, Portugalia, Republica Irlanda, Irlanda de Nord şi cele 12 noi state mebre din anii 2004 şi
2007. Aceste transferuri financiare sunt acoperite din fonduri aparţinând U.E.. Aceste fonduri sunt
cele regionale şi sociale sau cele care asigură coeziunea regiunilor.
O altă categorie de fonduri o constituie cele destinate sprijinirii zonelor locale şi regiunilor
care sunt dezavantajate în procesul concurenţial, ca urmare a realizării pieţei unice a U.E..
Iniţiativele politice regionale, la nivelul U.E., sunt administrate de către Fondul European de
Dezvoltare Regională (E.R.D.F.).

38
CONCLUZII:
Comensurarea efectelor politicilor regionale constă, practic, în compararea costurilor cu
rezultatele acestor politici. Indicatorul cel mai frecvent utilizat în acest scop este cel al numărului
locurilor de muncă create în funcţie de cheltuielile efectuate în acest sens, la nivel regional.
Costul implementării unei anumite politici regionale este cunoscut de guvern şi poate fi uşor
cuantificat. Acolo unde cheltuielile politicii regionale se concretizează în calificarea factorului
muncă şi în substituirea amplasării firmelor, numărul de locuri de muncă direct create este, de
asemenea, uşor de estimat.
Dar, realitatea evidenţiază faptul că efectele politicilor regionale sunt mult mai complexe
decât cele legate de numărul de locuri de muncă nou create. Pe de altă parte, cheltuielile iniţiale ale
politicii regionale pot avea efecte pozitive multiplicatoare mai greu de cuantificat.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:

1. Scopul politicii regionale este acela de a obţine:


a. o creştere economică accelerată;
b. o distribuţie interregională echitabilă a activităţii economice;
c. o eficienţă ridicată;
d. investiţii cât mai mari;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Premise de bază ale ştiinţei regionale sunt:
a. investiţiile au ca efect creşterea economică;
b. profitul vizează creşterea cheltuielilor aferente factorilor de producţie utilizaţi de
firme;
c. investiţiile au ca rezultat creşterea profitului firmelor;
d. extravenitul este utilizat pentru a finanţa cheltuielile suplimentare la nivel regional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
B. a+b+c; B. b+c+d; C. a+c+d; D. a+b+d; E. e.
3. Instrumentele politicii regionale influenţează:
a. investiţiile regionale;
b. deciziile de localizare a firmelor şi menajelor;
c. creşterea economică regională;
d. modificarea veniturilor şi cheltuielilor în anumite zone;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

39
4. Controlul amplasării ramurilor la nivel regional prezintă ca avantaje:
a. creşterea investiţiilor;
b. susţinerea financiară de către stat;
c. creşterea economică susţinută;
d. atragerea de factor muncă în regiune;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Dintre măsurile de politică economică privind amplasarea în regiune a activităţilor
economice amintim:
a. taxele regionale discriminatorii;
b. investiţiile în noi capacităţi de producţie;
c. creşterea salariilor;
d. îmbunătăţirea infrastructurii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Pentru perioada 2000-2006, obiectivele politicii regionale a U.E. au fost grupate în ….arii
prioritare:
a. 6;
b. 5;
c. 4;
d. 3;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Regiunile aflate sub incidenţa Obiectivului1 al politicii regionale a U.E. sunt de tipul:
a. NUTS I;
b. NUTS III;
c. NUTS IV;
d. NUTS II;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Principalele dificultăţi privind implementarea politicilor regionale în cadrul U.E. sunt legate
de:
a. finanţare;
b. decalajele de timp;
c. incertitudine;
d. nici-un răspuns anterior nu este corect;
e. natura climatului politic.
A. a+b+c; B. a+b+e; C. b+c+e; D. d; E. a+c+e.

40
9. Analiza cost-beneficiu la nivel regional a fost introdusă de către:
a. W. Christaller;
b. A. Losch;
c. H. Richardson;
d. Fr. Perreur;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 5
ECHILIBRUL GENERAL AL ACTIVITĂŢII
ECONOMICE REGIONALE

5.1. Teoria optimului economic

Aportul fundamental al teoriei echilibrului general poate fi perfect rezumat prin intermediul
teoremei lui Debreu : un nivel economic este optim şi unic atunci când se realizează un echilibru
relaţional la nivelul sistemului de preţuri 65.
Demonstrarea riguroasă a acestei teoreme rezolvă una dintre principalele probleme ale
economiei normative : compatibilitatea acţiunilor economice în cadrul unei economii
descentralizate, în condiţiile unor decizii şi ale unor informaţii generate de către un sistem de preţuri
care conduc către o soluţie optimă.
În vederea diminuării influenţelor subiective în abordarea unei anumite problematici a
optimului economic, s-a încercat găsirea unui sistem de criterii valorice cât mai neutru posibil. În
acest sens, economia bunăstării a enunţat criteriul de optim al lui Pareto care, pe baza
unanimităţii, afirma că o resursă A, superioară alteia B, va determina întotdeauna un individ să
prefere pe A în locul lui B şi niciodată pe B în locul lui A 66.
Ca urmare, modelul economiei concurenţiale se va caracteriza prin două proprietăţi
fundamentale :

65
Debreu G., Téoria del Valor, un Analisis Axiomatico del Equilibrio Economico, Editura Bosch, Barcelona, 1973,
p.115.
66
Gravelle H., Rees R., Microeconomia, Editura Alianza Universidad, Madrid, 1985, p.498.

41
echilibrul concurenţial este eficient : fapt ce implică existenţa unui vector de preţuri,
a două pieţe (a input-urilor şi a output-urilor) şi a unui echilibru în condiţiile în care :
¾ organizarea producţiei este optimă, datorită egalizării relaţiilor tehnice de substituţie între
cei doi factori la nivelul tuturor întreprinderilor ;
¾ distribuţia consumului este optimă, datorită faptului că rata marginală de substituţie dintre
două bunuri este aceeaşi pentru toţi indivizii ;
¾ maximizarea profitului şi a bunăstării se obţine atunci când rata marginală de substituire
pentru toate bunurile, la nivelul întregii societăţi este aceeaşi cu cea de la nivelul fiecărui individ şi
este evidenţiată de preţurile relative ale bunurilor analizate;
echilibrul concurenţial asigură o redistribuire adecvată a resurselor între indivizi şi
societate : se introduce, astfel, o nouă dimensiune a analizei funcţionării sistemului economic, şi
anume aceea potrivit căreia piaţa reprezintă un mecanism de asigurare a resurselor care poate
genera, chiar şi singură, un optim de tip parentian.
Teoria economiei bunăstării rezolvă această problemă prin introducerea unor criterii noi
de compensare şi a funcţiei de bunăstare socială.
Criteriile de compensare admit posibilitatea transferului potenţial de rentă între indivizi, în
funcţie de resursele pe care aceştia le utilizează. Aceste criterii au o aplicabilitate limitată, deoarece
necesită realizarea de comparaţii interpersonale legate de utilitate şi urmăresc asigurarea unei
aceleaşi utilităţi marginale pentru toţi indivizii.
Funcţia bunăstării sociale, enunţată de Bergson (1939), conduce la realizarea unei anumite
structuri ordonate a resurselor, care să fie în concordanţă cu bunăstarea societăţii la un moment dat.
Această ordonare se obţine prin intermediul unei funcţii de bunăstare socială, care permite alegerea
acelui nivel (stadiu) care să maximizeze bunăstarea, prin asigurarea resurselor şi prin distribuirea
consumului conform optimului parentian.
Referindu-se la acest ultim aspect, Arrow (1951) a demonstrat că este imposibilă construirea
unei ordini de preferinţe sociale şi, apoi, a uneia a celor individuale pentru că, în acest mod, s-ar
realiza un dictat al societăţii asupra individului 67.

5.2. Echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială

Ştiinţa economică poate fi divizată în două blocuri:


primul care investighează organizarea unei economii de tip punctiform şi care
constituie paradigma teoretică principală;

67
Arrow K.J.,Social Choice and Individual Values, John Wiley, New York, 1951.

42
al doilea, care studiază dimensiunea spaţială a economiilor şi este marcat de teoria
optimului.
La intersecţia dintre aceste blocuri, rămâne o linie de investigare puţin explorată - analiza
optimului spaţial - care permite evaluarea sistemelor economice spaţiale şi, pe această bază, a
deciziilor de politică economică regională.
Atunci când considerăm factorii de producţie mobili, iar localizările lor necunoscute şi în
continuă schimbare, procesul de optimizare se va aplica unui spaţiu în formare. Optimul spaţial, în
68
acest caz, se va atinge ţinând cont de trei considerente fundamentale : distribuţia spaţială a
factorilor, formarea spaţiului economic şi fluxurile de bunuri şi servicii.
a. Distribuţia spaţială a factorilor se referă la dotarea unui anumit teritoriu cu factori
esenţiali naturali (pământ, apă, materii prime, climă, atracţia zonei etc.) care sunt greu de cuantificat
şi de optimizat, deoarece apar, practic, ca variabile exogene.
b. Formarea spaţiului economic are în vedere localizarea agenţilor economici.
c. Fluxurile de bunuri şi de factori constituie esenţa problemei. În ultimă instanţă,
problema localizării şi dotării cu resurse este o problemă care constă în optimizarea fluxurilor de
producători, consumatori şi de transport.

5.3. Modelele de localizare


5.3.1. Localizarea unei firme

Aceasta se realizează pe baza criteriului maximizării profitului, care corespunde minimizării


costurilor de producţie şi, în ultimă instanţă, a costurilor de transport.
Weber (1909) a fost cel care a urmărit simultan maximizarea profitului şi minimizarea
costurilor de transport în vederea amplasării unui obiectiv economic. Concepţia sa a fost preluată, în
1986, de către Richardson, care a considerat costurile de transport ca fiind dependente numai de
distanţă (distanţa euclidiană) şi care a obţinut localizarea firmei în funcţie de minimizarea acestor
costuri 69. Simplificând problema, să presupunem că o întreprindere, care combină input-urile m1 şi
m2 din regiunile M1 şi M2, realizează o producţie m3 pe care o vinde în regiunea M3. Dacă costul
unitar de transport este t, funcţia obiectiv va fi :
[min ]T = tm 1 d 1 + tm 2 d 2 + tm 3 d 3
în care : di - distanţa euclidiană între punctul de localizare optimă (K) şi centrele de
aprovizionare şi de vânzare.

68
Mougeot M., Théorie et Politique Economiques Regionales, Economica, Paris, 1975, pp.36 - 41.
69
Richardson H., Urban and Regional Economy, Alianza Editorial, Madrid, 1986, p.45.

43
Există diverse soluţii analitice, care de care mai complicate, pentru rezolvarea acestei
probleme de optimizare. Ele sunt pe larg tratate de către Perreur 70.
Am ales spre rezolvare o soluţie geometrică bazată pe trei puncte (două de aprovizionare şi
unul de desfacere). Aceste puncte formează un triunghi, în interiorul căruia se găseşte punctul optim
de amplasare a obiectivului economic analizat. Pentru a determina cu precizie acest punct optim,
Weber propune noţiunea de indice material, calculat ca raport între valoarea materiilor prime şi cea
a produsului final. Dacă acest indice este mai mare ca unu, amplasarea se va face în apropierea
surselor de materii prime ; dacă indicele este mai mic decât unu, amplasarea se va realiza în
apropierea pieţei de desfacere (vezi figura 5.1).

ANALIZEAZĂ: M3
x

a b

M2 z
M1
y a, b, c -
distanţe
Figura 5.1. Soluţia triunghiului

În anul 1935, Palander a dezvoltat modelul lui Weber, introducând conceptul de masă a
izocosturilor şi cel al curbelor izoplane (date de puncte ale costurilor totale de transport identice).
Localizarea a cunoscut un nou impuls prin enunţarea teoriei localizării industriale şi a
substituţiei factorilor de producţie. Substituţia factorilor de producţie constituie un element
esenţial al analizei locaţiei : ea permite introducerea utilizării funcţiilor de producţie ca factor de
legătură între teoria locaţiei şi structurile de bază ale modelării marginaliste.
Funcţia de producţie cu coeficienţi de tip Walras - Leontief reflectă posibilităţile de a
utiliza o singură tehnologie şi o unică metodă de combinare a factorilor de producţie, în vederea
obţinerii unui anumit output.

70
Perreur F., La localisation des unités de production, P.U.F., Paris, 1988, pp.96 - 102.

44
În anul 1925, Predöhl a menţionat că spaţiul este caracterizat printr-o anumită dotare cu
factori, prin preţuri relative în funcţie de distanţele dintre aceşti factori şi prin locul unde se găseşte
amplasat agentul economic analizat. Mai exact, preţul C.I.F. al input-urilor depinde de distanţa la
care acestea sunt transportate.

5.3.2. Concurenţa între firme

Această problemă a fost analizată în mod semnificativ de către von Thünen, autorul teoriei
rentei diferenţiale. El explică modalitatea în care trebuie repartizate culturile pe un teren agricol
vast, organizat circular în jurul unui centru urban.

ANALIZEAZĂ:
Presupunem existenţa unui teren caracterizat de următorii indicatori : costul de producţie
= 40 u.m. ; preţul = 60 u.m. ; costul de transport = 2 u.m./km. Figura 5.2, evidenţiază evoluţia
costurilor şi a rentei aferente terenului analizat.
Preţ şi
costuri
(u.m.) ( )
Cost total mediu CT
Preţul (P)
60

Costul de producţie
40

Distanţa faţă
de piaţă
0 20 (km)

Figura 5.2. Teoria rentei diferenţiale (exemplificare)

Renta obţinută de pe un teren situat la o distanţă de 20 km de oraş va fi zero,

( )
deoarece CT = P . Această distanţă (20 km) reprezintă limita circulară a suprafeţei cultivate (un

spaţiu izotrop şi continuu). De la această distanţă (frontieră) în sus, renta prezintă o tendinţă
descrescătoare de pantă -1 (vezi figura 5.3).

45
Renta
(u.m.)

20

panta = -1
Distanţa faţă
de piaţă
(km)
0
20

Figura 5.3. Corelaţia rentă - distanţă

Să considerăm acum un al doilea teren, caracterizat de un cost de producţie de 40 u.m., de


un preţ de 60 u.m. şi de un cost de transport de 4 u.m.. În cadrul acestui al doilea teren, renta este
superioară primului până la o distanţă de 10 km, devenind nulă la 15 km depărtare de oraş. În mod
firesc, interesul unui proprietar va fi acela de a produce în prima suprafaţă concentrică (0 - 10 km)
şi, după aceea, în cea cuprinsă între 10 - 15 km.
Mai târziu, un pas important l-a reprezentat enunţarea teoriei ariilor de comerţ, adică
repartizarea unei pieţe dispersate, de formă regulată, într-un teritoriu dat. Un model faimos, bazat pe
această teorie, este acela care ridică problema aglomeraţiei şi a interdependenţelor ei cu localizarea,
respectiv modelul duopolului aparţinând lui Hotelling 71. Acesta consideră doi producători care
vând mărfuri omogene (cu caracteristici şi calităţi identice) pe o piaţă liniară pe care consumatorii
sunt repartizaţi uniform, în condiţiile în care cererea lor este inelastică. Pe o astfel de piaţă, costurile
de transport depind de distanţă şi sunt suportate de către consumatori. Ca urmare, problema se
reduce la maximizarea profiturilor ambilor vânzători.
Practic, aceasta înseamnă împărţirea pieţelor de vânzare şi minimizarea costurilor de
transport (vezi figura 5.5).

(1)
A B

(2)
A B

(3)
. B A
.
.

(n) AB

Figura 5.5. Modelul duopolului (Hotelling)


71
Hotelling H., Stability in Competition, în Economic Journal, no.39, 1929, pp.41 - 57.

46
În condiţiile unei pieţe cu concurenţă liberă, ambii vânzători vor trebui să se situeze în
mijlocul (centrul) pieţei, controlând fiecare acelaşi tronson de vânzări. Această situaţie optimă
pentru investitori devine dificilă pentru consumatori, care trebuie să se deplaseze pe distanţe mari
pentru a obţine bunurile dorite.
Existenţa unei asemenea situaţii este rezultatul a două elemente fundamentale :
a. existenţa economiei concurenţiale, în care optimul economic nu se identifică întotdeauna cu cel
social ;
b. maximizarea profitului, care conduce spre crearea de aglomerări.
În anul 1935, Palander realiza raţionamentul invers faţă de cel al lui Hotelling, pornind de
la o localizare dată a ofertanţilor, analizând, apoi, modul cum această localizare influenţează ariile
de comerţ sau nivelurile profiturilor obţinute.
Palander consideră cazul concret a doi producători X şi Y, separaţi în spaţiu, care vând o
marfă omogenă unor cumpărători dispersaţi. Nivelul costurilor de producţie va fi influenţat de
preţul F.O.B., deoarece costurile de distribuţie (de transport la consumatori) vor fi automat
suportate de clienţi 72. Aceste costuri vor delimita practic ariile de comerţ, frontiera găsindu-se
acolo unde preţul de vânzare este egal pentru cei doi producători, cumpărătorilor fiindu-le indiferent
de la cine vor cumpăra bunul respectiv.
Din punct de vedere grafic, ambii producători, situaţi în punctele X şi Y obţin acelaşi cost de
producţie (pe segmentul OC). Trasând bisectoarele, costul de distribuţie suportat de consumator
desparte cele două arii de comerţ : JN pentru X şi NH pentru Y. Curba preţurilor spaţiale va fi
JWGVH (vezi figura 5.6).

5.3.3. Echilibrul general la nivel regional într-o economie de piaţă

5.3.3.1. Fundamente teoretice : regiunea economică ideală (A. LÖsch)

August Lösch (1940) este primul autor care analizează locaţia industriei şi echilibrul
general la nivel teritorial. Obiectivul său a fost acela de a asigura o localizare a unei întreprinderi,
ca element al optimului general, de a evidenţia modul în care se obţin ariile de comerţ ale acestei
întreprinderi, modul în care se stabilesc nivelurile producţiei şi ale preţurilor, ca şi modul în care se
desfăşoară concurenţa între întreprinderi, pe un anumit teritoriu 73.

72
Palander T., Beiträge zur Standortstheorie, Almpvist & Wikells Boktrycheri, A.B., Uppsala, 1935.
73
Lösch A., Die räumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer, Jena, 1940.

47
ANALIZEAZĂ:

Preţuri
costuri
N
(u.m.) X Y

J G H
P

W V

0 X N Y
Distanţa (km)
Figura 5.6. Delimitarea ariilor de comerţ (costurile de transport şi costurile
de producţie sunt identice)

Analiza lui Lösch se bazează pe următoarele premise :


existenţa unui plan omogen, fără frontiere sau bariere topografice, în care populaţia,
activităţile agricole şi materiile prime sunt în mod egal disponibile, iar costurile de transport, în
toate direcţiile variază numai în funcţie de distanţă ;
producătorii şi consumatorii sunt perfect informaţi asupra pieţei şi urmăresc
maximizarea profitului, respectiv a utilităţii. Costurile de transport sunt suportate de consumatori ;
existenţa randamentelor diferite deoarece, dacă producţia obţinută este maximă,
profitul va creşte atunci când costurile totale scad.
Acest raţionament conduce la formularea relaţiilor echilibrului general, pe baza următorului
algoritm : Considerăm curba clasică a cererii (DD') şi presupunem că punctul A se află situat sub
curba costului de producţie (vezi figura 5.7).
Atunci când distanţa dintre locul de producţie şi consumator implică plata unui cost de
transport egal cu AD, cantitatea cerută pe piaţă va fi zero. Această situaţie evidenţiază faptul că
limitele ariei de comerţ, determinate de costul de transport de la o întreprindere localizată în punctul
A, care produce un bun X, sunt date de distanţa AD.

48
ANALIZEAZĂ:
Preţuri
costuri
D

B
A

0 C D' Q

Figura 5.7. Curba cererii şi costul de transport


Ţinând cont de faptul că teritoriul analizat este considerat omogen şi uniform, cererea pentru
un bun poate fi reprezentă de un con al cererii spaţiale, care se obţine prin rotirea triunghiului ABD
în jurul axei AB (vezi figura 5.8).

ANALIZEAZĂ:
B

(P)

P - plan
A D

Figura 5.8. Curba cererii lui Lösch


În punctul A, preţul este egal cu 0A, iar cantitatea cerută va fi AB = 0B. În punctul D, un
preţ, egal cu 0D, va conduce la anularea cererii.
Aria de comerţ de formă circulară apare atunci când există un singur producător.
Existenţa unui număr mare de producători determină diminuarea costului de transport, în
beneficiul consumatorilor. Numărul producătorilor poate creşte, până în punctul în care profitul
supernormal (economic) devine zero, agenţii economici obţinând numai profit normal.
Considerând că agenţii economici producători sunt repartizaţi în spaţiu, la distanţe egale
între ei, concurenţa perfectă îi va determina pe fiecare să producă o anumită cantitate (redusă) de
marfă, care să fie apoi oferită unui con al cererii identic (vezi figura 5.9).

49
Figura 5.9. Concepţia lui Lösch în condiţiile concurenţei perfecte

Din reprezentarea grafică anterioară, rezultă imediat faptul că spaţiul total nu este complet
acoperit, prin simpla juxtapunere a ariilor circulare de comerţ. O îmbunătăţire a acestei situaţii se
realizează, alternativ, în figura 5.10.
Diagrama 5.10.c, reprezintă varianta cea mai eficientă, care asigură minimizarea costurilor
de transport.
O ultimă problemă, care apare în acest caz, este aceea a punctelor de frontieră între două sau
trei hexagoane, precum şi a celor situate în centrul (nucleul) hexagoanelor.

a
b

Figura 5.10. Propuneri de îmbunătăţiri (Lösch)

Apar astfel situaţii în care avem 3, 4 sau 7 nuclee (vezi figura 5.11).

50
7 nuclee
3 nuclee = 1 + 6•1/3 4 nuclee = 1 + 6•1/2

Figura 5.11. Variaţia numărului nucleelor


Ca urmare, regiunea economică ideală a lui Lösch, devine :

ANALIZEAZĂ:

Figura 5.12. Regiunea


economică ideală

Richardson a sintetizat condiţiile de bază ale echilibrului locaţional de tip Lösch, în


următoarele afirmaţii : 74
consumatorii îşi maximizează utilitatea, iar producătorii profitul ;
existenţa unui număr suficient de localizări pentru a acoperi întregul spaţiu;
profitul supernormal (economic) dispare dacă preţul este egal cu costul unitar ;
ariile de comerţ se delimitează în funcţie de posibilităţile firmelor ;
consumatorii situaţi pe frontierele ariilor de comerţ nu acordă importanţă
provenienţei unor bunuri identice.
În definitiv, sistemul lui Lösch este compus din trei categorii de condiţii :
a. un echilibru pe o piaţă largă, de tip monopolist ;
b. o superpoziţie de echilibre parţiale ;
c. o compatibilitate între deciziile de localizare într-un anumit spaţiu disponibil.

74
Richardson H. - Op. cit., pp.58 - 62.

51
5.3.3.2. Teoria locurilor centrale (Christaller)

W. Christaller (1933), a fost preocupat de elaborarea unei teorii generale care să explice un
spaţiu structurat pe baza randamentelor marginale şi aglomerărilor urbane (vezi figura 5.13). În
această figură, cercurile evidenţiază locuri centrale cu diferite grade de specializare, fiecăruia
corespunzându-i o anumită arie de influenţă.

Figura 5.13. Teoria locurilor centrale


Un loc central de grad superior deţine toate bunurile şi serviciile de categorie inferioară,
precum şi cele proprii categoriei sale.
Pe de altă parte, acest raţionament implică ierarhizarea activităţilor legate de sectorul
serviciilor, în particular, al serviciilor publice.
Teoria locurilor centrale implică şi justifică intervenţia statului la nivel regional (teritorial).

REZUMAT:
Acest capitol aplică teoria economică pozitivă la organizarea teritorială, pe baza
modelelor care evidenţiază comportamentul agenţilor economici în spaţiu şi care explică structura
teritorială care derivă din acesta. Conform acestei teorii, teritoriul reprezintă un simplu suport al
activităţii economice, care se supune unei singure restricţii : nivelul costurilor de transport.
Aceste abstractizări determină necesitatea ordonării teritoriului pe baza unor ipoteze
raţionale. În realitate, aceste modele teoretice constituie germenii analizei economice spaţiale, stând

52
la baza construcţiei teoriei marginaliste. Conform acestei teorii, întrebarea fundamentală la care
trebuie să răspundă un model este : unde trebuie amplasat un obiectiv socio-economic ?
Această întrebare trebuie urmată de altele precum : unde trebuie localizate diferite alte
activităţi ? Cum se organizează concurenţa în cadrul teritoriului analizat ? Care sunt costurile
aferente amplasării ?

CONCLUZII:
Găsirea celor mai adecvate răspunsuri la toate aceste întrebări este extrem de dificilă. Ea
depinde, atât de natura modelelor utilizate cât şi de complexitatea problemelor care sunt cuantificate
prin intermediul modelelor respective. Nu în ultimul rând, pregătirea specialiştilor în domeniul
analizei regionale, puterea lor de sintetizare şi abstractizare, constituie elemente semnificative în
acest sens.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. Conform teoriei echilibrului general al activităţii economice regionale, ….este un simplu
suport al activităţii economice, care se supune unei singure restricţii….:
a. teritoriul/ distanţa;
b. teritoriul/ costul de transport;
c. spaţiul/ costul de transport;
d. teritoriul/ distanţa euclidiană;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Un nivel economic este optim şi unic atunci când se realizează un echilibru relaţional la
nivelul sistemului de preţuri exprimă conţinutul:
a. teoriei optimului lui Pareto;
b. teoriei bunăstării economice;
c. teoremei lui Debreu;
d. teoriei creşterii economice regionale;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Criteriul de optim al lui Pareto afirmă că:
a. un individ va prefera întotdeauna o resursă A, superioară alteia B;
b. un individ va prefera întotdeauna o resursă A, alteia B;
c. un individ va prefera o resursă A, superioară alteia B;
d. a+c;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

53
4. Teoria economiei bunăstării introduce:
a. funcţia macroeconomică;
b. noi criterii economice;
c. nici-un răspuns anterior nu este corect;
d. funcţia bunăstării sociale;
e. noi criterii de compensare.
5. Optimul spaţial se atinge ţinând cont de următoarele considerente fundamentale:
a. fluxurile financiare;
b. distribuţia spaţială a factorilor;
c. fluxurile de bunuri şi factori;
d. formarea spaţiului economic;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+c; B. a+b+d; C. e; D. b+c+d; E. a+c+d.
6. Cel care a urmărit simultan maximizarea profitului şi minimizarea costurilor de transport în
vederea amplasării unui obiectiv economic a fost:
a. H. Richardson;
b. Fr. Perreur;
c. Palander;
d. A. Weber;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Soluţia indicelui material la problema localizării unei firme vizează calculul raportului
dintre:
a. valoarea input-urilor şi valoarea produsului final;
b. valoarea materiilor prime şi valoarea profitului firmei;
c. valoarea materiilor prime şi valoarea produsului final;
d. valoarea materiilor prime şi valoarea costurilor de transport;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Teoria ariilor de comerţ face referire la repartizarea unei pieţe…de formă….într-un teritoriu
dat:
a. uniforme/ regulată;
b. liniare/ regulată;
c. liniare/ neregulată;
d. dispersate/ regulată;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

54
9. În modelul regiunii ideale al lui A. Losch, aria de comerţ asociată acestui teritoriu depinde de:
a. forţa de concentrare;
b. forţa de dispersie;
c. forţa de atracţie;
d. forţa centrului urban;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Teoria locurilor centrale a lui W. Christaller descrie un spaţiu structurat pe baza:
a. randamentelor medii;
b. randamentelor marginale;
c. centrului urban;
d. aglomerărilor urbane;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
11. Pentru regiunile care se dezvoltă rapid, costurile economice sunt:
a. mari;
b. mici;
c. cuantificabile;
d. determinate precis;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 6
SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL
ACTIVITĂŢII ECONOMICE REGIONALE

6.1. Elemente teoretico - metodologice ale sistemului informaţional


regional

Analiza activităţii regionale nu poate fi realizată decât prin tratarea regiunii ca un sistem.
Circulaţia completă a informaţiilor, organizată la nivelul sistemului, cuprinzând ciclul din
momentul unui eveniment petrecut şi până când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou
eveniment, constituie un circuit informaţional 75.

75
Hidoş C., Analiza şi proiectarea circuitului informaţional în unităţile economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.

55
Cuplarea circuitului cu fluxurile informaţionale conduce, în final, la alcătuirea sistemului
informaţional.
Informaţia, componentă de bază a sistemului informaţional, reprezintă ceea ce se
comunică, o noutate, o ştire, evenimente ce urmează a fi transmise într-un anumit scop sau
frecvenţa semnalelor unei surse supuse observaţiei 76. O informaţie trebuie să răspundă
următoarelor cerinţe : să fie completă şi obţinută în timp util, să fie ieftină, să fie accesibilă pentru
utilizatori şi să reflecte realitatea obiectivă.
Analiza informaţiei se realizează pe baza teoriei informaţiei, care a fost elaborată în 1948,
de către Claude E. Shannon şi care a fost fundamentată pe baza a două concepte esenţiale : entropia
abstractă şi viteza de transmitere a informaţiei. Deşi relativ scurtă, evoluţia acestei teorii s-a încadrat
în câteva tendinţe semnificative : 77
conexiunea puternică cu teoria generală a sistemelor ;
larga utilizare a conceptului de entropie, care a făcut imperios necesară realizarea
unui concept unitar, pe baze axiomatice, în acest sens ;
înglobarea conceptului de utilitate în raport cu un scop în problematica de bază a
teoriei informaţiei, cu aplicabilitate directă în cadrul ştiinţelor sociale ;
utilizarea pe scară largă a unor elemente de bază ale teoriei informaţiei, în studiile
previzionale realizate în condiţii de incertitudine ;
posibilitatea aprofundării raportului dintre nivelul probabilist şi cel determinist în
evoluţia oricărui fenomen economico - social ;
realizarea de tehnici de recunoaştere şi clasificare testate deja într-o multitudine de
situaţii practice ;
abordarea cu mai mult succes a evoluţiei probabilistice nestaţionare ;
realizarea unei simbioze între teoria probabilistă şi teoria algebrică a codurilor
corectoare de erori.
În condiţiile actuale, o largă utilizare o prezintă abordarea logico - matematică a
conceptului de informaţie, care se realizează pe baza unui cub logic (vezi figura 6.1) 78.

76
Oprean D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor informatice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980, p.11.
77
Guiaşu S., Information Theory with Applications, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1977.
78
Bonis I., Abordarea logico - matematică a conceptului de informaţie, în Viitorul electronicii şi informaticii, Editura
Academiei, Bucureşti, 1979, pp.115 - 125.

56
ANALIZEAZĂ:
(p) - I - p B
(p) - Ip

A (p)I - p
(p)Ip Legendă :
(p)Ip
I - informaţie ;
p - variabila analizată (cu sens
E şi semnificaţie) ;
- I - dezinformaţie ;
D E - element de existenţă în
F sens matematic.

(Ep) - Ip
C (Ep) - I - p C

(Ep)Ip (Ep)I - p

Figura 6.1. Cubul logic

La nivelul fiecărei unităţi socio-economice teritoriale, definite drept un sistem de canale prin
care produsele, serviciile, resursele şi informaţiile se vehiculează dintr-un punct în altul în interior
sau spre şi din mediul exterior 79, se pot distinge trei subsisteme care acţionează în mod corelat :
subsistemul decizional: totalitatea centrelor de decizie unde se analizează
informaţiile şi se elaborează decizii;
subsistemul operaţional : de transpunere a deciziilor în practică;
subsistemul informaţional : care asigură legătura în ambele sensuri între primele
două subsisteme.
Relaţia dintre cele trei subsisteme este evidenţiată în diagrama 6.2.

79
Hartman W., Matthes H., Proene A., Informations systems handbook, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1968.

57
Subsistemul
decizional

Subsistemul
informaţional

Subsistemul
operaţional

Figura 6.2. Schema sistemului economico - social teritorial

Considerăm că, în aceste condiţii, problematica de bază a metodologiei ştiinţei regionale


este legată de :
a. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de valoare;
b. eliminarea înţelesurilor (noţiunilor) ambigue şi a celor legate direct de starea afectivă a
observatorului (cercetătorului) ;
c. încadrarea fenomenelor analizate în legea statistică a numerelor mari ;
d. analiza tipului de distribuţie a erorilor (normală sau anormală) conform principiilor
statisticii teoretice.
Sistemul informaţional utilizat în cadrul analizei sistemului socio-economic regional trebuie
să fie flexibil şi adaptabil cerinţelor celor două metode de analiză : deducţia şi inducţia.
Prin intermediul deducţiei, economiştii pot analiza un proces pe baza factorilor specifici,
relevanţi ai acestuia. Analiza deductivă porneşte de la teorie şi constă, practic, în verificarea acestei
teorii la nivelul cazurilor (evenimentelor) izolate.
Interacţiunea dintre metoda deductivă şi realitatea înconjurătoare, prin intermediul
sistemului informaţional, este evidenţiată cu ajutorul schemei logice din figura 5.3 80.
Spre deosebire de deducţie, inducţia reprezintă drumul parcurs de la particular la general,
de la fapte (cazuri) izolate la teorie. Metoda inductivă stă la baza teoriei economice, care cuprinde
fapte acumulate şi sistematizate din a căror analiză rezultă, prin derivare, generalizări pertinente sau
principii.
Teoriile nebazate pe realitate pot fi sterpe, dar realitatea nedublată de teorie pare fără noimă
81
.
80
Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994, p.25.

58
Aşa cum arăta C. Hidoş 82, metodologiile sunt necesare din următoarele motive :
a. asigurarea caracterului unitar al diferitelor tipuri de acţiuni ;
b. preluarea şi extinderea experienţelor dobândite ;
c. asigurarea unităţii de limbaj, metode, tehnici şi procedee folosite;
d. asigurarea elementelor necesare actualizării funcţionării sistemelor informaţionale.
Direcţiile de acţiune în vederea perfecţionării sistemului informaţional socio-economic
vizează în principal :
a. cuprinderea cu prioritate, la nivelul agenţilor economici, a aplicaţiilor de perfecţionare a
sistemului informaţional pentru activitatea productivă ;
b. susţinerea acţiunilor permanente privind raţionalizarea principalelor categorii de evidenţe
; c. intensificarea dotării cu echipamente de calcul, de fiecare dată însă după analize de
oportunitate şi eficienţă bine fundamentate ;
d. continuarea formării unui număr important de specialişti în domeniu, atât în unităţi de
învăţământ, cât şi prin formarea suplimentară a unor cadre care au experienţă în producţie;
e. creşterea numărului de sisteme informatice complexe proiectate şi implementate ;
f. valorificarea pe plan social a rezultatelor obţinute printr-o generalizare şi adaptare
adecvată.
În cadrul ştiinţei economice regionale, se stabilesc o multitudine de legături între fapte,
principii şi politici, legături care pot fi analizate pe baza sistemului informaţional, conform
reprezentării 6.4. 83:

81
Boulding E. K., Economic Analysis : Microeconomics, Harper & Row Inc., New York, 1966, p. 5.
82
Hidos C., Analiza şi proiectarea circuitelor informaţionale în unităţile economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
83
Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1993, p.3.

59
START

Definiţii şi
presupuneri

Procesul rezultat din aplicarea


deducţiei logice

Previziuni şi implicaţiile acestora

Procesul rezultat din aplicarea


observaţiei empirice

Teoria se DA
verifică în STOP
practică ?

NU

Poate fi Teoria este abandonată, locul


îmbunătăţită ? NU ei fiind luat de alta mai
competitivă

DA STOP

Ipotezele sunt amendate şi/sau sunt


enunţate noi ipoteze

Figura 6.3. Interacţiunea dintre metoda deductivă şi realitatea înconjurătoare

60
6.2. Evoluţia sistemului informaţional al activităţii socio-economice
regionale. Sistemul informaţional statistic teritorial din România

Elementele noi şi trăsăturile cele mai importante ale mediului general, care determină
implicit derularea procesului de tranziţie în sistemul informaţional teritorial sunt următoarele :
renunţarea la conducerea şi planificarea centralizată şi generalizarea mecanismelor
economiei de piaţă ;

3. POLITICI ECONOMICE

Controlul efectiv sau influenţarea operaţiunilor


economice sau a consecinţelor acestora

2. PRINCIPII ŞI TEORII

Generalizări ale fenomenelor economice

INDUCŢIE DEDUCŢIE

1. FAPTE (CAZURI, EVENIMENTE)

- relevante pentru o problemă specifică ;


- care testează ipoteze pentru a valida teorii.

Figura 6.4. Corelaţia fapte - principii - politici economice în cadrul


sistemului informaţional al ştiinţei regionale

înfiinţarea de noi instituţii, bazate pe principii democratice de funcţionare ;


dezvoltarea sectorului privat în detrimentul celui public ;
manifestarea unor dezechilibre economico - financiare şi a unor tensiuni sociale ;
intensificarea proceselor inflaţioniste şi a şomajului.

61
La baza sistemului de indicatori trebuie situate următoarele principii : 84
principiul unităţii metodologice a indicatorilor;
principiul comparabilităţii indicatorilor;
principiul integrării şi agregării datelor;
principiul ierarhizării indicatorilor pe diferite trepte organizatorice;
principiul extinderii şi perfecţionării indicatorilor;
principiul eficienţei maxime;
principiul automatizării.
Circuitul informaţiei individuale, în ţările membre U.E. şi în România, este prezentat, în
paralel, în următoarele diagrame 85:

Unitate deţinătoare de
informaţie individuală

Alt organism utilizator de


Organism statal utilizator de informaţii de gestiune
informaţii de gestiune administrativă
administrativă

Oficiu Informaţie
statistic statistică

Figura 6.5. Schema circulaţiei informaţiei economice individuale în


ţările U.E.
În etapa actuală, considerăm că principalele orientări spre care îşi îndreaptă atenţia
cercetarea statistică teritorială sunt :
armonizarea statisticilor şi revizuirea informaţiilor statistice potrivit practicii
internaţionale ;
intensificarea muncii de analiză complexă a datelor, având în vedere faptul că
analiza poate spori considerabil valoarea informaţiei statistice ;
editarea publicaţiilor pe baza cărora se pot analiza structura şi tendinţele
fenomenelor economico - sociale teritoriale ;

84
Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali ca instrument de cunoaştere şi analiză,
Editura Chemarea, Iaşi, 1993, pp.13 - 14.
85
Suesser J. R., Tranziţia statistică în Europa Centrală şi Orientală. Statisticile economice - elemente pentru o
strategie", în Revista Română de Statistică, Nr. 2-3/1993, pp. 18 - 20.

62
Unitate deţinătoare de
informaţie individuală

Organism statal utilizator de Alt organism utilizator de


informaţii de gestiune informaţii de gestiune
administrativă administrativă

Oficiu Informaţie
statistic statistică

Figura 6.6. Schema circulaţiei informaţiei economice individuale în


România

publicarea unor lucrări de cercetare legate de teoria ştiinţifică şi dezvoltarea


metodologică în domeniul statisticii teritoriale ;
dezvoltarea folosirii microordinatoarelor ;
protejarea şi păstrarea confidenţialităţii datelor statistice teritoriale.
Un element important al strategiei sistemului informaţional îl constituie introducerea
anchetelor de conjunctură pentru industrie, investiţii, comerţ şi alte domenii, care permit
completarea informaţiilor privind evoluţia activităţii socio- economice teritoriale, în condiţiile
autonomiei agenţilor economici şi ale promovării concurenţei..
Conform Institutului Naţional pentru Statistică, strategia în domeniul clasificărilor şi
nomenclatoarelor generale utilizate în sistemul informaţional statistic teritorial, se poate defini
prin următoarele elemente :
adoptarea clasificărilor şi nomenclatoarelor generale utilizate pe plan internaţional;
adaptarea acestor clasificări şi nomenclatoare la particularităţile specifice din
economia noastră şi necesităţile de legătură cu datele din perioadele anterioare ;
realizarea şi întreţinerea unui registru al tuturor agenţilor economici dezvoltând
actualul registru al unităţilor economice şi sociale (SIRUES).
Canalul unic reprezintă una din cerinţele de bază ale unui sistem informaţional modern şi
eficient.

63
REZUMAT:

În accepţiunea deja consacrată, sistemul reprezintă o grupare de elemente (oameni, lucruri,


concepte etc.) legate între ele pentru realizarea unui scop comun 86.
În vederea asigurării funcţionării eficiente a sistemului economic regional, organele de
decizie au nevoie de o multitudine de informaţii de calitate superioară, în cantităţi suficiente şi în
timp util.
Pe baza informaţiilor furnizate de către sistemele informaţionale teritoriale, organele de
decizie pot lua anumite măsuri de combatere, prevenire sau încurajare a evoluţiei fenomenelor şi
proceselor economice din teritoriul analizat.
După opinia noastră, o abordare interesantă din acest punct de vedere, vizează raportul
dintre factorul decizional şi timpul fizic, prin intermediul sistemului informaţional.
Ştiinţa regională oferă răspunsuri la toate semnalele primite din analiza activităţii economice
curente. Aceste răspunsuri atrag după sine soluţii postfaptice.
Datorită intercondiţionărilor tot mai accentuate dintre fenomenele şi procesele economice la
nivel micro, macro sau mondoeconomic (care determină o evoluţie rapidă şi nu rareori
contradictorie), soluţiile oferite (răspunsurile) sunt depăşite moral. Asistăm, astfel, la dinamici
diferite în ceea ce priveşte evoluţia proceselor economice şi promptitudinea soluţiilor economice
oferite pentru a le influenţa.
În acest context, ştiinţa economică regională este aceea care încearcă să găsească
răspunsurile necesare influenţării proceselor economice din teritoriu (în sensul dorit) în timp util
(real), astfel încât soluţiile aplicate să permită o evoluţie optimală a sistemului socio-economic
teritorial.
S-a utilizat noţiunea de optimal şi nu optim deoarece orice decizie care influenţează
economicul nu poate fi luată instantaneu (din motive ţinând de decalajul dintre manifestarea
procesului economic şi primirea informaţiei asupra acestei evoluţii precum şi de capacitatea de
decizie a fiecărui individ). Acest decalaj în timp (care poate fi chiar de ordinul secundelor) în care
se ia o decizie economică este suficient pentru a nu putea asigura o suprapunere perfectă cu
procesul economic căruia îi este adresată.
Deoarece deciziile economice au efect imediat, ele trebuie îmbinate cu cele de perspectivă,
ceea ce necesită existenţa unei concepţii globale, de sinteză asupra evoluţiei prezente şi viitoare a
fenomenelor şi proceselor economice. Aceasta implică faptul că elementele previzionale nu trebuie

86
Murdick G.R., Ross E.J., Information systems for modern management, Prentice - Hall, New York, 1975.

64
neglijate, deoarece ele asigură anticiparea (cunoaşterea cu anticipaţie) a evoluţiei fenomenelor şi
proceselor economice, astfel încât omul să le poată influenţa în sensul dorit de acesta.

CONCLUZII:
Sistemul informaţional este unul dintre elementele care susţin strategia de succes a unei
regiuni. Oricât de bine pus la punct ar fi un astfel de sistem, figura centrală rămâne omul, de om
depinzând practic realizarea, dezvoltarea şi folosirea eficientă a acestor sisteme informaţionale.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. Sistemul informaţional regional este format din:
a. informaţii;
b. bănci de date;
c. fluxuri informaţionale;
d. circuit informaţional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Subsistemele informaţionale care acţionează la nivel regional sunt:
a. subsistemul decizional:
b. subsistemul previzional;
c. subsistemul informaţional;
d. subsistemul operaţional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+c;B. b+c+d; C. a+c+d; D. e; E. a+b+d.
3. Problematica de bază a metodologiei ştiinţei regionale la nivel informaţional este legată de:
a. dezvoltarea informaţiilor;
b. crearea bazelor de date;
c. dezvoltarea metadatelor;
d. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de valoare;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Perfecţionarea sistemului informaţional regional vizează:
a. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de valoare;
b. susţinerea acţiunilor permanente privind raţionalizarea principalelor categorii de
evidenţe;
c. dezvoltarea informaţiilor;

65
d. crearea bazelor de date;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Ştiinţa regională încearcă să găsească răspunsurile necesare influenţării proceselor
economice din teritoriu, astfel încât soluţiile aplicate să permită o evoluţie….a sistemului regional:
a. adecvată;
b. optimă;
c. pozitivă;
d. ascendentă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Elementele noi ale sistemului informaţional regional din România vizează:
a. manifestarea unor dezechilibre economico-financiare şi a unor tensiuni sociale;
b. trecerea la o nouă legislaţie;
c. accentuarea conducerii centralizate;
d. dezvoltarea planificării centralizate;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Partea principală a sistemului informaţional regional o constituie:
a. bazele de date;
b. calculatoarele performante;
c. algoritmii de calcul;
d. sistemul de indicatori;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. La baza sistemului de indicatori regionali se află principii, precum:
a. uniformizarea;
b. intercondiţionalitatea;
c. unitatea metodologică;
d. subordonării;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Perfecţionarea sistemului de indicatori statistici regionali din România vizează şi:
a. economia subterană;
b. creşterea economică;
c. investiţiile;
d. comerţul exterior;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

66
10. Diferenţele semantice dintre circuitele informaţiei economice individuale în România şi în
U.E. se referă la:
a. cantitatea de informaţii;
b. calitatea informaţiilor;
c. căile de parcurgere a informaţiilor;
d. conexiunile care se stabilesc între diferiţi utilizatori de informaţii statistice;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 7
SISTEMUL INFORMATIC AL
ACTIVITĂŢII ECONOMICE REGIONALE

7.1. Caracterizarea generală a unui sistem informatic regional

Sistemul informatic reprezintă acel sistem de prelucrare a datelor care utilizează, în mod
preponderent, echipamente electronice de calcul şi programe specifice acestora. El reprezintă o
submulţime (o componentă) a sistemului informaţional.
Principalele caracteristici ale sistemelor informatice aferente activităţii în profil teritorial
sunt :
ciclul lung de viaţă;
utilizarea lor de către un număr suficient de mare de beneficiari;
utilizarea atât a unor programe cât şi a unor proceduri manuale strâns legate între ele
manipularea unui număr impresionant de date stocate în baze de date ;
satisfacerea unor cerinţe diferite, în funcţie de obiectivele vizate şi de orizontul de
timp ;
nivelul ridicat al cheltuielilor aferente organizării sistemului informatic teritorial.
Schema generală a unui sistem informatic de prelucrare a datelor socio-economice teritoriale
este cea din figura 7.1. 87

87
Vasilescu P., Dunca V., Proiectarea sistemelor informatice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979, p. 18.

67
Iniţierea unui sistem informatic legat de activitatea previzională teritorială implică analiza
unor probleme cu caracter deosebit, precum : instituirea culegerii de date din teritoriu, utilizarea
de date cantitative şi calitative, precum şi realizarea băncilor de date.
Sistemul informatic funcţionează în condiţii de risc, generate de economia de piaţă.

ANALIZEAZĂ:
PROCEDURI
Mesaje MANUALE Mesaje

ECHIPAMENTE
Documente Documente

SISTEM DE OPERARE
HARD - SOFT

PROGRAME APLICATIVE
Întrebări DATE (FIŞIERE, BAZE DE Răspunsuri
DATE)

Diverse PROCEDURI Mesaje


informaţii MANUALE

Figura 7.1. Sistemul informatic


După părerea noastră, interacţiunea dintre sistemul analizat şi mediu economic exterior
este extrem de importantă în evidenţierea eficienţei sistemelor informatice :

PROCES
DECIZIONAL

Decizii din afară Decizii

Decizii din afară


Informaţii în afară
PROCES
INFORMAŢIONAL
Informaţii din
afară
Date Decizii

PROCES
OPERAŢIONAL
(Si)
Factori de Bunuri materiale şi servicii
producţie

Figura 7.2. Interacţiunea sistem - mediu

68
Evoluţia economiei mondiale evidenţiază o creştere puternică a interdependenţelor, care, în
nici un caz, nu vor simplifica sistemul. Patru elemente esenţiale trebuie abordate în acest sens :
trebuie utilizate sisteme informatice care să permită gestionarea fluxurilor materiale
şi informaţionale interne ale unităţii teritoriale şi cunoaşterea stării sistemului în orice moment;
trebuie gestionate fluxurile externe, informaţiile de piaţă care sosesc şi pe care
conducerea regiunii analizate trebuie să le prelucreze, pentru a putea să acţioneze corespunzător;
sistemul informatic are un caracter distribuit, în acest fel asigurându-se introducerea,
validarea şi o primă prelucrare a informaţiilor la locul lor de producere ;
conectarea sistemului informatic la reţelele publice sau private de calculatoare
permite accesul la baze de date de mari dimensiuni, a căror întreţinere este imposibilă sau, în cel
mai bun caz, ineficientă la nivelul sistemului informatic regional.

7.2. Evoluţia sistemului informatic al activităţii regionale. Sistemul


informatic statistic de asistare a deciziilor la nivel regional în România

Complexitatea analizei la nivel teritorial determină necesitatea existenţei unui sistem


informatic extrem de performant. În realizarea unui astfel de sistem trebuie respectate următoarele
principii : 88
acordarea de facilităţi multiple beneficiarului sistemului informatic;
asigurarea unui personal calificat şi a unei tehnologii avansate ;
justificarea realizării sistemului informatic pe principii de eficienţă economică ;
realizarea sistemului informatic ca un proces iterativ ;
reactualizarea planificărilor iniţiale pe măsura realizării sistemului ;
acordarea unei atenţii deosebite atât procedeelor manuale cât şi celor automatizate
(automate) ;
posibilitatea asigurării conversiei la un alt sistem informatic ;
asigurarea unei bune documentaţii în toate etapele realizării sistemului.
Dezvoltarea unui sistem informatic competitiv, la nivel regional, în România, implică
respectarea următoarelor cerinţe: asigurarea prelucrării automate a datelor din toate subsistemele,
corelarea cu celelalte sisteme informatice din economie şi integrarea treptată în sistemele
informatice europene şi ale organizaţiilor internaţionale.

88
Vasilescu P., Dunca V., op.cit., 1979, pp. 23 - 24.

69
În România, principalul furnizor de informaţii în profil regional este Institutul Naţional de
Statistică.
În condiţiile economiei de piaţă, devine necesară perfecţionarea sistemului informatic
statistic, care trebuie să constituie un suport eficient pentru : 89 realizarea de anchete statistice în
domenii variate, realizarea de informări curente şi periodice a organelor decizionale în legătură cu
parametrii dezvoltării în profil regional, elaborarea studiilor şi cercetărilor statistice asistate de
calculator, precum şi asistarea utilizatorilor nespecializaţi în interpretarea corectă a datelor.

7.3. Importanţa sistemului informatic la nivel regional

Informatica, în cadrul economiei de piaţă, are implicaţii tot mai mari datorită
particularităţilor acesteia 90:
este o ştiinţă de sistem, integratoare şi finalizatoare în raport cu procesele
microelectronicii, calculatoarelor şi comunicaţiilor ;
este un factor al accelerării dezvoltării altor ştiinţe şi domenii de activitate.
Rolul hotărâtor pe care îl dobândeşte informaţia, în perioada actuală, este subliniat de J.
91
Simon :„S-ar putea ca unele resurse de energie să aibă un caracter limitat, dar nu acelaşi lucru se
poate spune despre capacitatea oamenilor de a le folosi - mintea şi imaginaţia umană constituie
ultima resursă.”
În prezent, asistăm la trecerea de la o societate industrială la o societate informaţională,
caracterizată prin următoarele : 92
este o realitate economică şi nu o abstracţie economică ;
inovaţiile în sistemele de comunicare şi tehnologia computerelor accelerează ritmul
schimbării, înlăturând privilegiul informaţional ;
prin aplicarea tehnologiilor informaţionale la vechile ramuri industriale, apar noi
activităţi, procese şi produse noi ;
societatea informaţională implică un proces instructiv intensiv ;
tehnologia informaţională va fi aplicată conform principiului înaltă tehnologie =
înaltă reacţie.
Dezvoltarea societăţii informaţiei va avea ca ţel economic şi social major problema locurilor
de muncă 93.

89
Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în Revista Română de Statistică, Nr.6/1990, pp.
33 - 34.
90
Guran M., Aspecte ale evoluţiei informaticii în raport cu dezvoltările tehnologice actuale, în Revista economică, Nr.
11/1979.
91
Simon J., The Ultimate Resource, London, 1983.
92
Naisbitt J., Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 50.
93
Schaff A., Friedrichs G., Microelectronics and Society, Pergamon Press, Oxford, 1982.

70
Este un exemplu clasic al modului în care inovaţiile tehnologice favorizează inevitabil
statele deja mai avansate, în detrimentul celor rămase în urmă. În absenţa unei infrastructuri
industriale consistente şi a unui potenţial ştiinţific şi tehnologic avansat, pătrunderea tehnologiilor
avansate nu se poate face decât foarte încet 94.
Mai mult chiar, pentru acele dintre statele mai puţin dezvoltate, poate apare pericolul
neasigurării unor condiţii iniţiale minimale necesare pentru o utilizare eficientă a sistemelor
informatice teritoriale 95.
Acest dezechilibru implică elemente de risc precum 96 :
lezarea suveranităţii naţionale, prin posibilitatea preluării şi utilizării unor informaţii
cu caracter strategic de către cei ce dispun de mijloace informatice necesare ;
un handicap pentru ţările în dezvoltare ;
pierderi de identitate naţională, prin aceea că importul de informatică implică şi
import de modele de utilizare, limbaje, modalităţi de a gândi şi de a acţiona.
REZUMAT:
Sistemul informaţional ar deveni identic cu cel informatic în situaţia în care toate relaţiile
informaţionale, toate mijloacele şi regulile ar fi complet automatizate, lucru practic imposibil de
realizat. Sistemul informatic este subordonat unui proces decizional.
Important este faptul că un sistem informatic bine conceput poate ajuta o regiune să
evolueze în contextul actual, care, dacă este cunoscut şi stăpânit, nu mai este considerat un mediu
ostil şi riscant, ci un mediu propice de desfăşurare a activităţii, dar numai a acelor activităţi cu o
fundamentare economică riguroasă.
Pentru a putea reuşi în demonstrarea existenţei economiei bazate pe informaţie, sunt
necesare o cuantificare şi o codificare foarte detaliate ale societăţii. Prin apariţia societăţii
informaţionale, economia de piaţă operează cu o nouă resursă : informaţia.

CONCLUZII:
Indiferent de opiniile pro şi contra societăţii informaţionale, implicaţiile acesteia în
dezvoltarea omenirii nu pot fi contestate.
Problema cea mai presantă care apare, după opinia noastră, este aceea de creare a condiţiilor
obiective şi subiective care să permită adaptarea din mers a societăţii româneşti la noii parametri
calitativi de dezvoltare, pe cât posibil evitându-se unele neajunsuri constatate până acum în alte ţări:
adică preluând şi adaptând elementele de ultimă oră, fără a mai trece prin hârtoapele începutului de
drum.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. Sistemul informatic regional este o submulţime a:
a. sistemului conducerii;

94
King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.55.
95
Advisory Group for Informatics (A.G.I.), Final Report, UNESCO, Paris, 1979.
96
Guran M., Probleme ale informatizării societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 299.

71
b. sistemului previzional;
c. sistemului informaţional;
d. sistemului investiţional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Sistemul informatic regional se caracterizează prin:
a. ciclu de viaţă;
b. nivel tehnic ridicat;
c. ciclu lung de viaţă;
d. ciclu rezonabil de viaţă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Conform schemei sistemului informatic regional, input-urile pentru acesta sunt:
a. mesaje, documente, răspunsuri, diverse informaţii;
b. mesaje, documente, diverse informaţii;
c. mesaje, documente, răspunsuri;
d. mesaje, documente, întrebări, diverse informaţii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Iniţierea unui sistem informatic regional implică analiza unor probleme precum:
a. realizarea băncilor de date;
b. delimitarea teritoriului;
c. utilizarea echipamentelor din dotare;
d. autonomia jurisdicţională;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. În cadrul schemei interacţiunii sistem informatic-mediu la nivel regional, asupra procesului
informaţional acţionează ca input-uri:
a. date;
b. informaţii;
c. decizii din afară;
d. informaţii din afară;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. În cadrul schemei interacţiunii sistem informatic-mediu la nivel regional, procesul
informaţional influenţează procesul decizional prin:
a. informaţii;
b. decizii;
c. decizii din afară;

72
d. date;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Rolul….este de a simplifica procesul de luare a deciziilor şi nu de a se suprapune peste
sistemul decizional:
a. sistemului informaţional;
b. conducerii regionale;
c. sistemului informatic;
d. sistemului cu autoreglare;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Cerinţe ale dezvoltării sistemului informatic regional în România sunt:
a. integrarea în sistemele informatice europene şi ale organizaţiilor internaţionale;
b. creşterea investiţiilor în domeniu;
c. creşterea calităţii informaţiilor;
d. creşterea volumului informaţiilor prelucrate;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Perfecţionarea sistemului informatic statistic în România permite:
a. înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial;
b. creşterea investiţiilor atrase la nivel regional;
c. perfecţionarea conducerii macroeconomice;
d. dezvoltarea cooperării cu alte regiuni;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Internaţionalizarea informaticii prezintă şi elemente de risc, precum:
a. scăderea investiţiilor;
b. lipsa dezvoltării cooperării cu alte regiuni;
c. pierderi de identitate naţională;
d. înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

73
CAPITOLUL 8
MODELAREA ECONOMICĂ LA NIVEL
REGIONAL

8.1. Modelul neoclasic de creştere unisectorial

8.1.1. Ecuaţia de creştere fără luarea în considerare a progresului tehnic

Elementul esenţial al modelelor neoclasice de creştere îl constituie funcţia producţiei


agregate. În condiţiile unei economii în care nu există progres tehnic, output-ul va fi determinat de
volumul input-urilor de capital şi factor muncă, deci :

Yt = f ( K t , L t ) (1)

în care :Y- producţia ; K- stocul de capital ; L- factorul muncă.


O formă specifică a acestei relaţii generale o constituie funcţia de producţie Cobb ÷ Duoglas

Yt = A ⋅ Kαt ⋅ L1t−α (2)


În cadrul unei economii cu concurenţă perfectă, în care factorul preţ este flexibil, iar
resursele sunt utilizate complet, creşterea output-ului va fi evidenţiată de o relaţie de forma:

y t = αk t + (1 − α ) ⋅ l t (3)

în care :y- creşterea producţiei pe o perioadă mai mare de un an ; k -creşterea stocului de capital ; l-
creşterea factorului muncă.
Această relaţie rezultă din logaritmarea ecuaţiei (2) şi, apoi, din diferenţierea ei în raport de
timp.
Dacă, în ecuaţia (3), scădem lt din ambii membrii, vom obţine rata de creştere a producţiei
pe lucrător, deci :

yt − l t = α ⋅ (k t − l t )
Această ecuaţie evidenţiază faptul că producţia pe lucrător poate creşte numai dacă mărirea
capitalului excede creşterii ofertei de factor muncă.

74
Cu alte cuvinte, producţia pe lucrător poate creşte numai dacă raportul capital pe factor
muncă va creşte.
Relaţia dintre înzestrarea factorului muncă cu capital şi producţia pe lucrător este evidenţiată
în figura 8.1.

ANALIZEAZĂ:
Y/L
Y/L = f(K/L)

Y*/L

0
K*/L K/L

Figura 8.1. Corelaţia dintre Y/L şi K/L

În condiţiile în care rata K/L este constantă, ecuaţia :

yt − l t = α ⋅ ( k t − l t ) ,
evidenţiază faptul că producţia, capitalul şi factorul muncă vor creşte toate cu aceeaşi rată. Aceasta
reprezintă situaţia echilibrului pe termen lung în cadrul modelului unisectorial de creştere.

8.1.2. Ecuaţia de creştere cu luarea în considerare a progresului tehnic

Modelul neoclasic este mult mai aproape de realitate prin luarea în considerare a efectului
progresului tehnic asupra creşteri producţiei. În condiţiile în care presupunem că factorul muncă şi
capitalul beneficiază în mod egal de orice progres tehnic, putem scrie :

Y t = f (A t , K t , L t )
în care : At - cunoştinţele tehnice.
Dacă presupunem că, în timp, progresul tehnic evoluează cu o rată constantă de creştere, se
poate extinde funcţia Cobb ÷ Douglas sub forma :
α
Yt = A ⋅ K t ⋅ L 1t− α ⋅ e r t
în care :r- rata constantă a progresului tehnic ; t- perioada de timp.
Efectul progresului tehnic asupra nivelului producţiei/lucrător este evidenţiat în figura 8.2.

75
Progresul tehnic determină o creştere a producţiei pe lucrător, fapt evidenţiat de translatarea
curbei output-ului/lucrător (Y/L) din poziţia (Y/L)1 în (Y/L)2.
În condiţiile existenţei unor randamente constante, pe baza funcţiei Cobb - Douglas cu
progres tehnic încorporat, se poate obţine următoarea ecuaţie de creştere :

yt=r + αk t + (1 − α )⋅ l t
în care : r - rata anuală a progresului tehnic.

Y/L

(Y/L)2 = f(A2, K, L)

(Y/L)2 (Y/L)1 = f(A1, K, L)

(Y/L)1

0
(K/L)1 K/L

Figura 8.2. Influenţa progresului tehnic asupra producţiei pe lucrător

Această ultimă ecuaţie rezultă din logaritmarea şi, apoi, diferenţierea în raport de timp, a
funcţiei Cobb - Douglas. Scăzând lt din ambii membri ai ecuaţiei anterioare, obţinem:

y t − l t = r + α ⋅ (k t − l t )
Condiţia echilibrului pe termen lung este aceea că ratele creşterii producţiei şi a stocului de
capital sunt egale (y = k). Înlocuind k cu y în ultima relaţie, vom obţine rata de creştere a
producţiei pe lucrător în condiţiile echilibrului pe termen lung :
r
yt − l t =
1− α
Toată această analiză a modelului de creştere neoclasic unisectorial se realizează în vederea
demonstrării potenţialului său de a explica diferenţele regionale de creştere economică.
Convertind ecuaţia :

yt − lt = r + α⋅ ( kt − lt )
într-un model regional, vom obţine trei categorii de cauze care determină diferenţierea creşterii
la nivel regional :
variaţia între regiuni a progresului tehnic ;

76
variaţia între regiuni a creşterii stocului de capital ;
variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă.
Făcând abstracţie de timp, la nivel regional, ecuaţia anterioară se scrie :

y r = rr + α k r + (1 − α ) ⋅ l r
în care : r - specifică regiunea.
Elementul rr reprezintă rata progresului tehnic în regiunea r şi variază între regiuni, cel puţin
ca valoare medie.
Scăzând lr din ambii membri ai ecuaţiei, obţinem :

y r − l r = rr + α ⋅ ( k r − l r )
Deci, diferenţele regionale legate de creşterea producţiei pe lucrător sunt explicate prin
diferenţele regionale dintre ratele progresului tehnic şi ratele de creştere a înzestrării cu capital a
factorului muncă.
Importanţa progresului tehnic, a creşterii stocurilor de capital şi factor muncă în
determinarea diferenţelor de creştere la nivel regional a fost cuantificată de către Hulten şi Schwab,
în cadrul unui model ce a analizat nouă regiuni din S.U.A. 97.
Utilizând informaţiile disponibile referitoare la creşterea producţiei, a capitalului şi a
factorului muncă, cei doi economişti au analizat creşterea regională pe baza a trei cauze : creşterea
factorului muncă, creşterea capitalului şi o componentă reziduală care include progresul tehnic.

8.2. Modelul neoclasic de creştere bisectorial

Rolul acestui subcapitol este acela de a demonstra că un al doilea sector regional, care
produce pentru export, va constitui o a doua sursă de realizare a creşterii economice.
Într-un sistem de regiuni formate din mai mult de un sector fiecare, creşterea producţiei se
poate realiza prin :
îmbunătăţirea alocării resurselor prin intermediul mutaţiilor intersectoriale care
vizează capitalul şi factorul muncă în cadrul aceleiaşi regiuni ;
o îmbunătăţire a alocării resurselor de capital şi factor muncă prin mutaţii
intersectoriale între regiuni.

97
Hulten C.R., Schwab R.M., Regional productivity growth in U.S. manufacturing : 1951 - 1978, în American
Economic Review, 1984, p.66.

77
Să considerăm o regiune care posedă două sectoare, dintre care unul cu un nivel redus al
productivităţii, iar altul pentru export. Creşterea producţiei va fi consecinţa migraţiei lucrătorilor din
agricultură în industrie în regiunile care au devenit puternic industrializate.
Importanţa sectorului regional care produce pentru export, în realizarea creşterii economice,
poate fi ilustrată prin considerarea unei economii regionale cu două sectoare, care operează în
condiţiile unei concurenţe perfecte. Ca urmare, o economie regională care operează în condiţiile
concurenţei perfecte se va afla în echilibru atunci când toate firmele vor produce la acel nivel care
să le permită maximizarea profitului, adică, costul marginal al factorului muncă egalează venitul
marginal al acestuia, în timp ce costul marginal al capitalului va egala venitul marginal al acestui
factor de producţie, în condiţiile în care PK şi d’ sunt aceleaşi la nivelul tuturor regiunilor, deci:
⎧ s = P EXP ⋅ PML
⎨ '
⎩ d ⋅ P K = P EXP ⋅ PMK
în care : PEXP - preţul regional al bunului exportat ; PK- preţul capitalului ;
PMK- produsul marginal al capitalului ; PML- produsul marginal al factorului muncă ; s - rata
salariului ; d’- rata dobânzii.
Să presupunem, acum, că cererea pentru exporturile regiunii creşte şi că ea va avea ca efect
creşterea preţurilor acestor exporturi. Ca urmare, produsele marginale ale capitalului şi factorului
muncă se vor mări, cu următoarele consecinţe :
stocul de capital din sectorul pentru export se va mări, ca rezultat al pătrunderii unui
flux de capital din alte regiuni, concomitent cu creşterea nivelului investiţiilor interne. Acest proces
va continua până când costul marginal al capitalului va fi din nou egal cu produsul marginal al
capitalului ;
cererea pentru factorul muncă va creşte din două motive : creşterea preţului de
export va determina creşterea produsului marginal al muncii, în timp ce creşterea gradului de
înzestrare a muncii va avea acelaşi efect
presupunând că salariile sunt, iniţial, identice în ambele sectoare (deoarece s-a
considerat că forţa de muncă este omogenă şi liberă să migreze între sectoare), o creştere a salariilor
în sectorul export va atrage forţa de muncă din sectorul care producea numai pentru consumul
intern, până în momentul restabilirii egalităţii salariale sectoriale ;
salariile mai mari, plătite acum la nivel regional, vor induce un flux intern net de
forţă de muncă din alte regiuni, fapt ce va atrage o aducere a salariilor înapoi, la nivelul celor
interregionale ;
creşterea producţiei şi a factorului muncă în sectorul export va avea repercursiuni
asupra sectorului domestic, al cărei mărime va fi determinată de venitul regional. Dacă venitul
78
marginal creşte, cererea pentru producţia sectorului intern se va mări, atrăgând şi o creştere a cererii
de factor muncă în acest sector. Elementele acestui proces de ajustare sunt demonstrate grafic în
figura 8.3 : 98
Stadiul I- Poziţia iniţială de echilibru.
Stadiul II-O creştere a cererii pentru exporturile regionale va atrage o creştere a preţurilor
acestor exporturi. Aceasta este urmată de o creştere a înzestrării factorului muncă cu capital ca
urmare a unui randament superior al investiţiilor în această regiune. PML în sectorul export va
creşte şi va influenţa diferenţele de salarii dintre cele două sectoare.
SEXP
Sectorul export SY Sectorul intern (Y) CL OL
(EXP) S Piaţa regională a
factorului muncă

S1
PMLEXP•PEXP

PMLY•PY

0 LEXP1 LEXP 0 LY1 LY 0 L1 L

stadiul I
L
SY
SEXP

S2 PMLY•PY
S1 PML’EXP•P’EXP

PMLEXP•PEXP

0 LEXP1 LEXP 0 LY1 LY


stadiul II
SEXP
PML’EXP•P’EXP
SY S OL

S2
S3
S1
C 'L
PMLEXP•PEXP CL
PMLY•PY
0 LEXP1 LEXP2 LEXP 0 LY2 LY1 LY 0 L1 L2 L

stadiul III
98
Armstrong H., Regional Economics and Policy, 2'nd edn., Harvester Wheatsheaf, 1993., p.72

79
S CL C’L OL O’L

S1

S4=S1

0 L1 L3 L4 L

stadiul IV

Figura 8.3. Modelul neoclasic bisectorial


Stadiul III - Fluxurile de forţă de muncă din sectorul intern spre sectorul export vor
creşte, fapt ce va atrage atenuarea şi eliminarea diferenţelor de salarii dintre cele două sectoare.
Stadiul IV - Fluxurile de factor muncă care pătrund în regiune din alte regiuni vor
elimina diferenţele de salarii interregionale. Aceasta înseamnă o translatare spre dreapta a curbei
ofertei de forţă de muncă care va aduce salariile regionale la nivelul lor iniţial.
În figura 8.3, s-au utilizat notaţiile : S- rata salariului ; P- nivelul preţurilor ; PML- produsul
marginal al muncii ; L- factorul muncă ; CL- cererea regională de factor muncă (cererea de factor
muncă între cele două sectoare) ; OL - oferta regională de factor muncă (oferta de factor muncă
între cele două sectoare) ; Exp - sectorul export (producţia pentru export destinată locuitorilor altor
regiuni) ; Y- sectorul intern (producţia destinată consumului locuitorilor regiunii).

REZUMAT:
Modelul neoclasic unisectorial operează cu o producţie ce poate creşte nelimitat în condiţiile
creşterii ofertei de capital şi factor muncă. La rândul său, producţia pe lucrător creşte numai dacă
raportul K/L creşte. În situaţia în care raportul K/L atinge nivelul echilibrului pe termen lung, nu se
va mai înregistra nici o creştere previzibilă a raţiei Y/L.
Într-o economie unisectorială, regiunile vor avea tendinţa de a face comerţ unele cu altele
pentru a beneficia de profiturile rezultate de pe urma avantajului comparativ. Ca urmare, centrul de
greutate al unor astfel de modele se va muta spre sectorul producător de bunuri pentru export al
regiunii, ca element esenţial al realizării creşterii economice.

80
CONCLUZII:
Ipoteza că o regiune produce numai o singură marfă reprezintă o deficienţă fundamentală a
modelului neoclasic unisectorial. Realizarea unor modele în care regiunea să producă mai multe
mărfuri deschide un alt orizont de analiză, bazat pe posibilitatea schimburilor comerciale între
regiuni.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. Modelul neoclasic unisectorial de creştere:
a. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de
capital şi factor muncă;
b. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de
capital;
c. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de factor
muncă;
d. nu operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de
capital şi factor muncă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. În cadrul ecuaţiei de creştere care ia în considerare progresul tehnic, cunoştinţele tehnice sunt
tratate ca:
a. un element adiţional;
b. un element complementar;
c. un element continuu;
d. un element discontinuu;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Cuantificarea progresului tehnic în cadrul ecuaţiei specifice de creştere este simplistă
deoarece:
a. se fundamentează pe o funcţie Cobb-Douglas;
b. ia în considerare capitalul şi factorul muncă;
c. poate fi utilizată o formă logaritmată;
d. foloseşte coeficienţii de elasticitate α ;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Din punct de vedere grafic, efectul progresul tehnic asupra creşterii output-ului pe lucrător se
evidenţiază prin translatarea curbei output-ului pe lucrător într-o poziţie:

81
a. inferioară;
b. paralelă;
c. superioară;
d. identică;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Dacă stocul de capital şi de factor muncă se măresc cu aceeaşi rată, output-ul pe lucrător
creşte dacă:
a. rata progresului tehnic este negativă;
b. rata progresului tehnic este zero;
c. rata progresului tehnic este pozitivă;
d. rata progresului tehnic are un trend specific;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Condiţia de echilibru pe termen lung la nivel regional, conform modelului neoclasic, este:
a. rata creşterii output-ului = rata creşterii stocului de capital;
b. rata creşterii output-ului = rata creşterii factorului muncă;
c. rata creşterii stocului de capital = rata creşterii factorului muncă;
d. rata creşterii stocului de capital = rata creşterii investiţiilor;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Conform modelului neoclasic unisectorial, cauzele care determină diferenţierea creşterii la
nivel regional sunt:
a. variaţia între regiuni a condiţiilor climatice;
b. variaţia între regiuni a progresului tehnic;
c. variaţia între regiuni a creşterii stocului de capital;
d. variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+c; B. a+b+d; C. e; D. a+c+d; E. b+c+d.
8. Hulten şi Schwab au evidenţiat drept cauze ale creşterii economice regionale:
a. creşterea factorului muncă;
b. creşterea dotării cu factori naturali;
c. creşterea capitalului;
d. creşterea intensităţii muncii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Demonstrarea modelului neoclasic bisectorial se realizează în:
a. 3 stadii;

82
b. 5 stadii;
c. 2 stadii;
d. 6 stadii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 9
METODE DE ANALIZĂ REGIONALĂ

9.1. Prezentare generală

Analiza multivariabilă constituie un exemplu concludent de analiză regională. Ea poate fi


definită ca o conjugare de metode statistice care analizează simultan variabilele observate, realizând
o viziune de conjunctură a problemelor, descriind interacţiunea dintre factori la nivel regional.
Rezumând, tehnica multivariabilă prezintă următoarele particularităţi :
analizează o cantitate mare de date cu o pierdere infimă de informaţii şi, în
majoritatea cazurilor, prezintă o imagine grafică ;
permite analiza simultană a tuturor informaţiilor legate de fenomenul studiat şi a
tuturor factorilor care intervin asupra sa ;
constituie un instrument important pentru o definire sistematică a unor cantităţi mai
mari de informaţii regionale, mai ales în fazele iniţiale ale modelării ;
permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau texturale ;
favorizează îmbunătăţirea modelelor utilizate de macro şi microeconomie prin
elaborarea de noi variabile structurale.
Metodologia multivariabilă prezintă şi o serie de inconveniente, precum :
eventuala dificultate de interpretare a rezultatelor în termeni de variabilitate
economică semnificativă. Ca efect, factorii rezultaţi vor proveni din combinaţii liniare care nu
corespund neapărat unei structuri economice uşor de identificat ;
rezultatul analizei este condiţionat de cauze subiective ca, de exemplu, alegerea
variabilelor ;
posibilitatea investigatorului de a forţa interpretarea variabilelor şi a ipotezelor de
lucru pentru a le apropia de realitatea economică.

83
Există o multitudine de tehnici concrete de analiză statistică multivariabilă : analiza
factorială, analiza de corespondenţă, analiza discriminantă etc. Toate aceste metode descriu,
clasifică şi clarifică datele, conform diagramei din figura 9.1.
În linii generale, procesul de investigare empirică cuprinde patru etape generale :

START

Metode de analiză
multivariabile

NU DA
A

Metode interdependente Metode dependente şi


şi descriptive explicative

DA
DA B DA NU
C

NU
NU

NU E
D

DA
F NU
DA

Analiza
Analiza factorilor de Analiza multi- Analiza de Analiza de
Analiza Analiza
componentelor corespondenţă dimensională regresie variaţie canonica
principale disciminantă

Metode
factoriale

STOP STOP

Legendă :

A - Se realizează conjugarea variabilelor ?


Figura 9.1. Sinteza metodelor B - Variabilele sunt măsurabile ?
multivariabile C - Se analizează o singură variabilă ?
D - Sunt ordinale ?
E - Variabila este măsurabilă ?
F - Variabilele explicative sunt măsurabile ?

84
etapa iniţială : specifică obiectivele şi ipotezele de studiu. Ea defineşte universul de
studiu (limitele, perioada temporală de referire etc.) şi ajustează cronograma procesului de
cercetare;
matricea informaţională (tabelul de date) : permite extragerea şi codificarea
datelor, ordonarea şi conjugarea lor;
analiza multivariabilă : depinde de natura datelor, de modul lor de organizare şi
diferă ca tehnică de aplicare de la caz la caz.
interpretarea şi prezentarea rezultatelor : rezultatele vor fi însoţite de un
comentariu de specialitate. Această etapă are un caracter subiectiv puternic şi, de aceea, nu
garantează o interpretare corectă a rezultatelor obţinute.

Etapa iniţială :
- ipoteze ;
- obiective ;
- planificare.

Matricea
informaţională

Analiza
multivariabilă

Interpretarea
rezultatelor

Figura 9.2. Schema investigaţiei empirice

9.2. Analiza factorială

Tehnica analizei factoriale multivariabile utilizează, în esenţă, algebra liniară. Aceasta


permite o analiză post-factum a întregii cantităţi disponibile de informaţii. În particular, analiza
factorială constă în studiul structurii unui număr de fenomene rezultate din observarea individuală a
variabilelor. Ea semnifică o reprezentare simplificată, o sinteză a cercetării la nivel regional, care se
bazează iniţial pe tendinţele generale şi pe dispersiile fenomenelor (vezi figura 9.3).
În final, analiza factorială rezumă şi sintetizează informaţiile conţinute într-un tabel de date
şi într-o reprezentare grafică a norului de puncte aferent lor.

85
Y

F1

X
0

Figura 9.3. Reprezentarea factorială

Informaţiile şi punctele de pe grafic aferente lor gravitează în jurul unui centru G, de forma :

G
G

0 0

Figura 9.4. Centrul de gravitaţie

Există diverse formule matematice care cuantifică cantitatea de informaţii aferentă unui
tabel de date, toate incluzând mediile distanţelor dintre diferite puncte în spaţiu. Din acest motiv,
este necesar să definim noţiunea de distanţă. Distanţa dintre doi indivizi, reprezintă o variabilă care
depinde de gradul de asociere între aceştia. Analiza distanţei se realizează pe baza următoarelor
axiome :
(∀) i, i', dii' > 0 ; dii = 0. Distanţa nu poate fi negativă, iar distanţa de la un individ
până la acelaşi individ este nulă ;
(∀) i, i', dii' = dii. Distanţa este simetrică;
(∀) a ≠ b ≠ c, dab < dab + dbc (în cazul în care a, b, c sunt vârfurile unui triunghi).
Distanţa cel mai des utilizată ca variabilă cantitativă este distanţa euclidiană. În cazul a doi
indivizi i şi i', între care se află p variabile, distanţa euclidiană, va fi de forma :
p

∑ (x )
2
d 2
ii = ij − xi j
j= 1

86
Generalizând, pentru n indivizi şi p variabile, suma distanţelor euclidiene va genera punctul
de origine (i, 0), care coincide cu centrul de gravitaţie (G) :
n
I= ∑d 2
= (i, 0 ) = (i, G )
i =1

În condiţiile în care variabilele sunt măsurabile, putem scrie :


n p

∑ ∑ (x )
2
I = ij − G j
i=1 j= 1

Aceasta coincide cu suma variantelor de variabile şi, de aceea, poartă denumirea de variaţie
totală (VAR.TOT.) :
n p
I = VAR. TOT. = ∑ ∑ x ij − G j ( )
2

i =1 j=1

Analiza factorială se bazează pe o matrice de date (R), care conţine variabilele j j = 1, p [ ( )]


[ ( )]
aferente indivizilor şi observaţiilor i i = 1, n , sub următoarea formă :

⎛ X 11 L X 1j L X 1p ⎞
⎜ ⎟
⎜ M M M ⎟
R = ⎜ X i1 L X ij L X ip ⎟
⎜ ⎟
⎜ M M M ⎟
⎜X X nj X n p ⎟⎠
⎝ n1 L L

Variabilele sunt evidenţiate pe coloane, iar indivizii pe linii. Această matrice este asimetrică,
iar variabilele sunt eterogene, Din acest motiv, înainte de aplicarea analizei factoriale, este necesară
realizarea unei transformări a matricei de tip R care constă, practic în translatarea originii în centrul
de gravitaţie G (vezi figura 9.5).

Rp
S0

G S1

Figura 9.5. Concentrarea (centrarea) datelor


Să presupunem că reprezentarea indivizilor este cea din figura anterioară. Ea creează un
subspaţiu de dimensiuni reduse de tipul celui S0, care conduce la deformarea realităţii vis-a-vis de
punctul de origine (0).

87
O reprezentare mult mai fidelă este cea legată de centrul de gravitaţie (G), respectiv
subspaţiul S1. Legată de această problemă este dispersia variabilelor, care necesită realizarea unei
noi transformări a datelor pe baza deviaţiei tipice. În acest ultim caz, normalizarea variabilelor se

face pe baza relaţiei : t j = x j − x


Sx

Noile variabile tj conduc la ideea că variaţia totală, în cazul a p variabile, va fi : P1 = P. Este


momentul calculării coeficientului de corelaţie pentru toate variabilele şi al matricei de corelaţie.
Această matrice permite obţinerea valorilor şi vectorilor proprii. Pentru fiecare componentă
principală există o valoare proprie, legată de un vector propriu, de o combinaţie de variabile
primitive.
Valorile proprii semnifică variaţia care explică factorul. De exemplu, să luăm un model cu
20 variabile, pentru care, variaţia totală este 20, iar primul factor are ca valoare proprie 6. Aceasta
înseamnă că el singur evidenţiază 6/20 din variaţia totală, respectiv 30%.
Criteriul de aplicare a analizei factoriale constă în construirea de noi variabile (factori),
combinaţii liniare ale celor originari şi în număr relativ mic, care explică proporţiile posibile de
dispersie existente între datele iniţiale. Analiza factorială se realizează în patru etape :
calculul matricei de corelaţie pentru toate variabilele prin care se realizează
oportunitatea efectuării analizei factoriale ;
extragerea factorilor (numere şi metode) care vor reprezenta totalitatea datelor ;
rotaţia : care constă în transformarea factorilor în vederea unei mai bune interpretări ;
calculul valorilor factorilor : cu multiple aplicaţii în analiza economică regională.
În figura 9.6, este prezentat algoritmul pe care îl parcurge analiza factorială a componentelor
principale.
a. matricea de corelaţie : explică corelaţiile dintre variabile, corelaţii de tip factorial.
Coeficienţii de corelaţie evidenţiază situaţia când apare o informaţie mai mult sau mai puţin
redundantă, care poate fi eliminată.
Un instrument de studiere a valorii coeficienţilor de corelaţie îl constituie testul de sfericitate
de tip Bartlett, care porneşte de la ipoteza că matricea de corelaţie este o matrice identică. Aceasta
înseamnă că nu există corelaţii între variabile.
Un alt instrument ce poate fi utilizat în cadrul acestei analize îl reprezintă cel al
coeficienţilor de corelaţie parţială, care evidenţiază corelaţiile ce se stabilesc între anumite părţi ale
variabilelor. Matricea care recurge la coeficienţii de corelaţie parţială negativi poartă denumirea de
matrice de corelaţie anti-imagine (Anti Image Correlation Matrix). Magnitudinea coeficienţilor de
corelaţie parţială se analizează prin intermediul indicelui Kaiser - Meyer - Olkin (K.M.O.):

88
∑∑r
i≠ j
2
ij

K. M . O. =
∑∑r
i≠ j
2
ij + ∑∑a
i≠ j
2
ij

în care : rij - coeficient de corelaţie simplă între variabilele i şi j ;


aij - coeficient de corelaţie parţială.

START

Citirea datelor :
n, p, R, q

Figura 9.6. Algoritmul Descrierea elementară a


analizei factoriale variabilelor medii şi a
deviaţiilor

Tipizarea matricei
de date. Calculul
matricei de corelaţie

Diagonalizarea
matricei de corelaţie

Calcularea
componentelor
principale (factorilor)

Rotaţia

Interpretarea

Valori observate ale Reprezentări grafice


factorilor

STOP

89
Mărimea coeficientului K.M.O. evidenţiază calitatea analizei factoriale efectuate. Kaiser
(1974), considera următoarele valori ale lui K.M.O. : K.M.O. = 0,9 – excelent; K.M.O. = 0,8 -
foarte bun; K.M.O. = 0,7- mediu; K.M.O. = 0,6 - satisfăcător; K.M.O. = 0,5 - mediocru;
K.M.O. < 0,5- inacceptabil.
Valorile medii (M.S.A.) care apar pe diagonala matricei de corelaţie anti-imagine, se
calculează ca :

∑r
i≠ j
2
ij

M.S. A.i =
∑r + ∑a
i≠ j
2
ij
i≠ j
2
ij

b. extragerea factorilor : obiectivul acestei etape constă în determinarea factorilor şi a


conţinutului variabilelor originare. Există diferite metode de extragere a factorilor, care folosesc
combinaţii liniare ale indicatorilor primitivi, intercorelate între ele. Se procedează în mod iterativ,
selecţionându-se o primă combinaţie liniară de variabile, care cuantifică procentajul maxim posibil
de variaţie totală. Apoi, se alege o componentă principală secundă intercorelată cu cea anterioară.
Componenta principală evidenţiază variaţia totală a obiectivului de sinteză prin reducerea
informaţiilor la un număr mic de indicatori. Logic, variaţia explică acumularea progresivă de factori
succesivi.
În această etapă, un criteriu des utilizat este acela al selecţionării componentelor principale
cu o valoare proprie supraunitară.
O altă metodă de selecţionare a factorilor o constituie testul Scree, care se bazează pe un
examen vizual al graficului valorilor proprii în care, pe orizontală, sunt evidenţiaţi diferiţi factori
(F1, F2, ...), iar pe verticală, valorile lor corespondente. Unirea acestor puncte formează o linie
descrescândă , factorii fiind determinaţi pe baza următorului sistem :
⎧F1 = A 11 ⋅ x1 + L + A 1 j ⋅ x j + L + A1p ⋅ x p

⎨M , unde q < p.
⎪F = A ⋅ x + L + A ⋅ x + L + A ⋅ x
⎩ q q1 1 qj j qp p

c. rotaţia factorilor : matricea factorilor (de corelaţie) şi extragerea factorilor, evidenţiază


relaţiile dintre factori şi variabilele individuale, dar este dificil să se identifice semnificaţia factorilor
respectivi. Ca urmare, rotaţia transformă matricea iniţială în una mult mai uşor de interpretat (vezi
figurile 9.7 şi 9.8).
Există mai mulţi algoritmi de realizare a rotaţiei ortogonale (a rotaţiei din figura 9.7).
Cel mai des utilizat este algoritmul varimax, care urmăreşte minimizarea numărului de
variabile în vedere simplificării factorilor.

90
O altă metodă, quartimax, minimizează numărul de factori necesari pentru a explica o
variabilă, în timp ce algoritmul equamax reprezintă o sinteză a metodelor prezentate anterior.

F1 F1
4
4 1
3
F2

F2 1 3
2
2

Figura 9.7. Soluţia nerotată (caz Figura 9.8. Soluţia rotată (caz ipotetic)
ipotetic)

9.3. Analiza cluster

Metoda are la bază o matrice de date referitoare la n indivizi şi p variabile, tipică pentru
analiza multivariabilă (multivariante). În acest caz, apar întrebări ca : sunt aceste variabile similare ?
Sunt indivizii similari ?
Matricea de corelaţie obţinută, de tipul p•p, nu poate permite sintetizarea informaţiilor şi în
grupuri de variabile.
Calculând o matrice de proximitate a observaţiilor (n•n), analiza cluster face un pas înainte,
dar nu realizează o clasificare a indivizilor pe baza informaţiilor disponibile.
Din acest motiv, indivizii vor fi reprezentaţi într-un spaţiu euclidian, în care poziţiile lor
depind de valoarea variabilelor (vezi figura 9.9)

Variabila 2

Variabila 1

Variabila 3

Figura 9.9. Reprezentarea indivizilor într-un spaţiu euclidian

91
Analiza cluster implică parcurgerea a două etape :
selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii ;
algoritmul de clasificare.
Realizarea selecţiei variabilelor :implică rezolvarea a cel puţin trei categorii de probleme :
dacă variabilele sunt date în unităţi diferite ; dacă variabilele sunt corelate ; dacă avem un număr
mare de variabile.
În situaţia în care variabilele sunt exprimate în unităţi de măsură diferite, se efectuează
normalizarea, respectiv alinierea variabilelor la o unitate comună, diminuându-se astfel diferenţele
dintre grupuri. Practic, normalizarea se realizează cu ajutorul mediilor împărţite la deviaţia tipică.
Rezolvarea celorlalte două probleme evidenţiate anterior, se face pe baza metodei
componentelor principale, care diminuează numărul de variabile la cele semnificative, pentru care
există o mare cantitate de variaţie şi nu există corelaţie între ele.
Din acest motiv, se realizează simultan o analiză factorială şi una cluster.
Dispunând de o matrice de date, putem evidenţia similitudinea indivizilor în funcţie de
valorile variabilelor introduse şi de distanţa dintre centre. Practic, indivizii pot fi consideraţi ca
vectori într-un spaţiu p dimensional, în care p reprezintă numărul de variabile.
Conceptul de distanţă cel mai des utilizat este acela de distanţă euclidiană.
Algoritmul de clasificare : are la bază metoda iterativă, de grupare a elementelor bazice în
conglomerate specifice, până la atingerea nucleului unic.
Definirea distanţei dintre conglomerate are o influenţă decisivă asupra grupărilor rezultate.
Ca urmare, apar patru modalităţi de definire a distanţei:
¾ până la vecinul cel mai apropiat (single linkage or nearest neighbour) : distanţa
dintre două conglomerate C şi C', se defineşte la fel ca şi cea dintre două elemente aparţinând lui C
şi C'.
¾ până la vecinul cel mai îndepărtat : distanţa dintre conglomeratele C şi C' este cea
mai mare posibilă între două elemente ale conglomeratelor ;
¾ distanţa până la centru (average linkage) : distanţa dintre centrele celor două grupări
¾ distanţa medie a grupului : media distanţelor formate între un element aparţinând lui
C şi altul al lui C'.

REZUMAT:
Numele de analiză cluster se utilizează pentru a defini o mare varietate de tehnici, care au
drept obiectiv analiza grupurilor rezultate din reunirea indivizilor. Astfel de tehnici sunt : analiza
conglomeratelor, taxonomia numerică, crearea de tipologii etc.

92
Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster se limitează la a specifica distanţa
ca un posibil mijloc de tratare a datelor, mult mai simplificat.
Pe de altă parte, sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între
observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate.

CONCLUZII:
Pornind de la realitatea că economia regională reprezintă o disciplină care studiază
fenomenele socio-economice şi politice care ţin de o anumită dimensiune spaţială, unul dintre
obiectivele principale ale investigaţiei ştiinţei îl constituie cunoaşterea exactă a teritoriului sau, mai
exact, a comportamentului variabilelor socio-economice în spaţiu.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. Tehnica multivariabilă:
a. analizează o cantitate mare de date cu o pierdere mare de informaţii;
b. permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau texturale;
c. analizează o cantitate mică de date cu o pierdere mică de informaţii;
d. a+c;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2

= ∑ (xij − xi / j ) reprezintă:
p
2
2. Relaţia d ii /
j =1

a. distanţa euclidiană;
b. distanţa dintre doi indivizi i şi i’;
c. distanţa simetrică;
d. distanţa dintre doi indivizi i şi i’ între care se află p variabile;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Etape ale analizei factoriale sunt:
a. calculul valorilor factorilor;
b. calculul mediilor ponderate;
c. calculul determinantului;
d. rotaţia;
e. calculul matricei de corelaţie.
A. a+b+c; B. a+d+e; C. a+c+e; D. b+c+d; E. b+c+e.
4. Indicele Kaiser-Meyer-Olkin (K.M.O) cu valoarea 0,7 este:
a. mediocru;

93
b. mediu;
c. excelent;
d. foarte bun;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. ….reprezintă o mare varietate de tehnici care au drept obiectiv analiza grupurilor rezultate
din reunirea indivizilor:
a. soluţia rotată;
b. soluţia nerotată;
c. matricea de corelaţie;
d. analiza cluster;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster:
a. se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor mult mai
simplificat;
b. sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor grupări între observaţii, în
funcţie de criteriile de omogenitate;
c. are la bază o matrice tipică;
d. nu limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor mult mai
simplificat;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+b+c; D. e; E. b+c+d.
7. Etapele analizei cluster sunt:
a. selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii;
b. algoritmul de clasificare;
c. normalizarea;
d. spaţiul euclidian;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Algoritmul de clasificare al analizei cluster are la bază:
a. metoda mediilor;
b. metoda proporţiilor;
c. metoda substituţiei;
d. metoda iterativă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. În cadrul metodelor interdependente şi descriptive de analiză multivariabile amintim:

94
a. analiza componentelor principale;
b. analiza de variaţie;
c. analiza multidimensională;
d. analiza canonică;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. În cadrul metodelor dependente şi explicative de analiză multivariabile amintim:
a. analiza componentelor principale;
b. analiza factorilor de corespondenţă;
c. analiza multidimensională;
d. analiza mediilor;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
11. Creşterea output-ului regional în cadrul unei economii cu concurenţă perfectă este dată de
relaţia:
a. Yt = f (K t , Lt ) ;

b. Yt = AK tα L1t−α ;

c. y t = αk t + (1 − α ) ;

d. y t = αk t + (1 − α )k t ;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 10
CREŞTEREA ECONOMICĂ REGIONALĂ

10.1. Dezvoltarea regională în cadrul economiei naţionale

Creşterea economică poate fi definită ca o creştere a output-ului, ca o creştere a output-lui


pe lucrător sau ca o creştere a output-ului pe locuitor. La nivelul U.E.-25, situaţia PIB/locuitor în
anul 2005 este reprezentată grafic în figura 10.1.
Deşi creşterea economică este studiată de mult timp, concluziile cercetătorilor nu converg în
ceea ce priveşte cauzele care o determină.

95
96
Unii cercetători utilizează metode neoclasice, bazate pe rolul ofertei de factor muncă, al
stocului de capital şi al progresului tehnic în cadrul creşterii economice. Acest procedeu se bazează
pe premisele potrivit cărora piaţa realizează o alocare eficientă a resurselor, iar deosebirile regionale
în ceea ce priveşte productivitatea sunt un rezultat al realocării resurselor conform nivelului optim
de tip paretian.
Alţi cercetători adoptă teoria keynes-istă legată de rolul cererii cu accent pe exporturile
regionale ca principală sursă de creştere a output-ului.
Dar probabil cea mai interesantă dezvoltare a teoriei creşterii economice regionale, este
aceea bazată pe încorporarea principiilor cauzale cumulative, legate de explicarea inegalităţilor
regionale pe baza cererii.
Conform acestei ultime teorii, deosebirile de creştere, odată apărute, tind să devină
cumulative şi să se perpetueze singure.
În practică, creşterea economică este definită, de obicei, ca o creştere a P.I.B.-ului pe
locuitor, cu consecinţe în modificarea mărimii populaţiei şi a ratei inflaţiei.
Pentru ştiinţa regională este important faptul că această creştere nu este aceeaşi pentru toate
regiunile unei economii naţionale. De obicei unele regiuni obţin avantaje de pe urma creşterii
economice la nivel naţional, în timp ce altele pierd.
Pe de altă parte, creşterea economică nu este aceeaşi de-a lungul timpului, ea fluctuând ca în
figura 10.2
Expansiunea pe termen lung a output-ului (P.I.B., P.N.B.) este evidenţiată de dreapta GG .
Dar sunt perioade de timp, ca cea notată A, când expansiunea economică, pe termen scurt,
depăşeşte rata medie a trendului creşterii economice, dar şi perioade, ca cea notată B, când
economia operează sub nivelul ratei medii a trendului creşterii economice.

Output
A G

0 t

Figura 10.2. Creşterea economică şi ciclurile

97
Presupunând existenţa unor condiţii egale, economia regională se va dezvolta mai rapid
decât economia naţională în ansamblul ei. Realitatea însă infirmă ipoteza aceloraşi condiţii de
dezvoltare la nivelul tuturor regiunilor unei ţări. Pentru a observa care sunt factorii care influenţează
creşterea economică la nivel regional, analiza trebuie efectuată, pe rând, în legătură cu oferta şi
cererea:
oferta agregată: capacitatea unei economii de a realiza output şi de a mări, în timp, oferta
sa actuală şi potenţială este crucială în realizarea creşterii economice. Pentru a se atinge această
creştere, curba ofertei agregate la nivelul economiei naţionale (OT) trebuie să translateze spre
dreapta, în timp, de la OT0 laOT1, ca în figura 10.3.
Creşterea economică reprezintă o mărire a capacităţii de ofertare a economiei, realizată fără
a se crea situaţii de gâtuire a producţiei. Aceasta înseamnă atingerea unui nivel superior al activităţii
economice.
Extinderea creşterii economice fără a crea presiuni asupra nivelului preţurilor, poartă
denumirea de elasticitatea ofertei agregate.

Q
(u.m).
OT0 OT1

0
Figura 10.3. Creşterea ofertei agregate pe termen lung

Capacitatea economică de a produce output depinde de următorii factori :


a. cantitatea şi calitatea factorilor de producţie disponibili;
b. tehnologia de combinare a factorilor de producţie;
c. eficienţa activităţii economice ;
d. modul de organizare a procesului de producţie.
Toată analiza efectuată până în acest moment s-a referit la influenţa ofertei asupra creşterii
regionale.
cererea agregată: investiţiile reprezintă elementul esenţial al creşterii economice.
Investiţiile sunt analizate atât cantitativ cât şi calitativ. Investiţiile în capital fizic sunt finanţate din

98
surse aparţinând capitalului financiar. Economiile reprezintă sursa fundamentală a investiţiilor.
Economiile trebuie canalizate spre finanţarea acelor investiţii productive care au efect direct asupra
creşterii economice.
Această corelaţie poate fi formal demonstrată prin ecuaţia creşterii a lui Harrod - Domar :
s
g =
v
în care :g- rata creşterii economice ;s- rata economiilor ;v- cantitatea de capital necesară pentru a
produce o unitate suplimentară de output.
Se ştie că venitul se împarte în cheltuieli de consum şi în economii

Y = C + S
Aceasta înseamnă că, ţinând cont de noţiunea de multiplicator, ecuaţia Harrod - Domar
poate fi scrisă, în legătură cu consumul curent, ca :
1− c'
g =
v
În esenţă, această teorie susţine faptul că, cu cât nivelul economiilor este mai mare, cu atât
mai mare va fi nivelul potenţial al investiţiilor şi al creşterii producţiei şi deci rata creşterii
economice regionale.

10.2. Fluctuaţiile ciclice şi dezvoltarea regională

Ciclurile economice reprezintă fluctuaţii curente ale nivelului activităţii economice. Din
punct de vedere statistic, ele reprezintă deviaţii de la tendinţa pe termen lung a creşterii economice.
Ciclurile economice, inclusiv la nivel regional, sunt reprezentate în figura 9.4. :

Nivelul activităţii
economice
Expansiune
(boom)

Înviorare

Recesiune

Depresiune

0 t

Figura 10.4. Stadiile dezvoltării ciclice


99
Un prim efect al dezvoltării ciclice, la nivel regional, îl constituie modificarea structurii şi
a nivelului cheltuielilor agregate. Acestea sunt formate din :

ChT =C + I +G + Expn = PIB


în care :C- cheltuieli de consum ;I - investiţii ;G -cheltuieli guvernamentale ;Expn - export
net.
Modificările ciclice pot altera deci condiţiile ofertei la nivel macroeconomic şi regional, cu
influenţe directe asupra nivelului potenţial al producţiei, în două moduri :
prin creşterea sau reducerea preţurilor bunurilor primare ;
prin impactul inovaţiilor tehnologice asupra nivelului activităţii economice.
Odată cu începerea unei anumite etape a ciclului economic, efectele economice devin
cumulative, ca urmare a mecanismelor de accelerare şi de multiplicare.
Conceptul multiplicator se introduce ţinând cont că veniturile obţinute se pot utiliza pentru
: consumul curent de bunuri şi servicii produse în interiorul economiei regionale sau naţionale (C),
economii (S), consum de bunuri din import (M) şi plata taxelor (T).
Ca urmare, venitul (Y) va fi :

Y =C + S + M + T
În mod corespunzător, multiplicatorul poate fi evidenţiat prin :
1 1
k = sa u k =
1 − c' s '+ z '+ t '
în care : c', s', z', t' - înclinaţii marginale spre consum, economii, consum din import şi
taxe.
La nivel regional şi naţional, valoarea multiplicatorului este determinată de valoarea
înclinaţiei marginale spre consum. Cu atât este mai ridicată valoarea multiplicatorului, cu atât mai
mare va fi efectul său asupra nivelului producţiei, în condiţiile unei modificări date a cheltuielilor
agregate (vezi figura 10.5.).
Conceptul de accelerator evidenţiază faptul că o dezvoltare accelerată a producţiei este
necesară atunci când nivelul investiţiilor creşte. Pe de altă parte, investiţiile trebuie să acopere
necesarul de bunuri şi servicii precum şi deprecierea capitalului fix.
În perioada de recesiune, investiţiile sunt atât de reduse încât stocul de capital la nivel
regional şi naţional scade. Aceasta deoarece, rata de înlocuire a capitalului fizic este mai mică decât
rata de depreciere a acestui capital.

100
Cheltuieli ≡ Y
Cheltuieli S2

S0

S1

45°
0 Y1 Y0 Y2 Y= Q

Figura 10.5.. Modificarea cererii agregate


În mod formal, efectul acceleratorului este evidenţiat de o ecuaţie a investiţiilor de forma :

I t =v ⋅ VNt + d ⋅ K t −1
în care :I- investiţiile ;K- stocul de capital ;VN- venitul naţional ;v- consumul de capital pe unitatea
de produs ;d- investiţia de înlocuire ;t- perioada curentă ;t - 1- perioada precedentă.

10.3. Limitele spaţiale ale creşterii economice

Caracterizarea situaţiei actuale a societăţii omeneşti este realizată sintetic în fraza :


Populaţia şi factorul muncă sunt în scădere, şomajul este ridicat, veniturile sunt mici, iar
rezidenţii regiunilor lumii au în general o stare a sănătăţii necorespunzătoare 99.
Tabelul 10.1.: Disparităţi la nivelul statelor membre U.E.
Populaţia la 1.01.2004 P.I.B. în 2004 Suprafaţa
Ţara Drapelul
(mii locuitori) (mil. Euro) (1000 km2)
Cele 6 state fondatoare – 1952
Belgia 10.397 324,3 31
Franţa 59.896 1.118,2 544
Germania 82.545 2.498,5 357
Italia 57.483 1.694,7 301
Luxemburg 451 30,7 3
Olanda 16.258 498,7 41
State care au aderat la U.E.– 1973 (primul val de extindere)

99
Clarke M., Gibbs D., Brime E.K., Law C.M., Regional Development in the 1990's, Jessica Kingsley Publishers,
London, 1992, p.76.

101
Populaţia la 1.01.2004 P.I.B. în 2004 Suprafaţa
Ţara Drapelul
(mii locuitori) (mil. Euro) (1000 km2)
Danemarca 5.398 187,7 43
Irlanda 4.025 164,2 70
Regatul
59.518 1.825,8 244
Unit
State care au aderat la U.E.– 1981 (al doilea val de extindere)
Grecia 11.047 236,3 132
State care au aderat la U.E.– 1986 (al treilea val de extindere)
Spania 40.978 1.026,3 505
Portugalia 8.975 203,9 411
State care au aderat la U.E.– 1995 (al patrulea val de extindere)
Austria 8.092 267,1 84
Finlanda 5.220 161,1 337
Suedia 8.975 267,4 411
State care au aderat la U.E.– 2004 (al cincilea val de extindere)
Cehia 10.211 199 79
Cipru 728 16,7 9
Estonia 1.351 22,2 45
Letonia 2.319 30,2 65
Lituania 3.447 49,1 65
Malta 400 7,9 0.3
Polonia 38.194 512,9 313
Slovacia 5.318 87,1 49
Slovenia 1.997 43,3 20
Ungaria 10.115 162,3 93
U.E. 357.905 12.329,1 3.929
Sursa: European Commission Services-Eurostat
Evidenţierea decalajelor de dezvoltare la nivelul economiilor componente ale U.E., de
exemplu, este semnificativă în acest sens (vezi tabelul 10.1.). Aceste decalaje variază între 47% din
produsul intern brut mediu la nivel U.E. în Grecia şi 123,7% în Luxembourg. În situaţia unui nivel
redus al veniturilor, apar doar mici diferenţe între regiuni şi economii în cadrul U.E. (Grecia,
Portugalia).

102
Cu toate acestea, trei regiuni din cadrul U.E., au un nivel al produsului intern brut mai mare
cu 50% decât media. Aceste regiuni sunt : Hamburg (Germania), Ile de France (Franţa) şi Bruxelles
(Belgia). Acest tip de variaţie superioară a veniturilor în diferite regiuni ale U.E. a încurajat
utilizarea conceptului de zone de creştere supranaţională.
Pentru a cerceta problemele convergenţei sau divergenţei europene este necesar a analiza
relaţiile de import şi de export la nivel regional. Legăturile comerciale şi interacţiunile dintre
diferite regiuni şi zone îmbracă nenumărate forme, dar cele mai importante sunt :
comerţul cu bunuri şi servicii (schimbul real de produse între economiile regionale) ;
fluxurile financiare generate de acest comerţ precum şi transferurile de plăţi
guvernamentale (ca de exemplu, ajutoarele de şomaj) ;
fluxurile investiţionale (de capital): acestea permit determinarea structurii viitoare a
producţiei şi a factorului muncă la nivel regional. Se cunoaşte, de asemenea, faptul că aceste fluxuri
de investiţii sunt îndreptate spre cele mai noi şi mai eficiente tehnologii şi pot determina
diferenţierea regiunilor, chiar şi a celor din cadrul U.E..
Există trei surse posibile pentru astfel de investiţii : economiile menajelor, investiţiile
interne şi investiţiile din afara regiunii sau ale sectorului public.
Totuşi, în condiţiile utilizării investiţiilor interne, pot apărea dezavantaje legate de :
finanţarea investiţiilor interne pe baza unui împrumut, care implică şi plata unor
dobânzi care vor părăsi regiunea ;
activitatea economică finanţată din afara economiei regionale poate, de asemenea, să
fie efectiv controlată din afară, creându-se filiale şi sucursale care vor contribui la creşterea
dependenţelor economice regionale.

ANALIZEAZĂ:
u.m.
C
O

P0

P1

0 Q0 Q1 Q

Figura 10.6. Condiţiile caracteristice pieţei produselor primare


Dar, aşa cum se cunoaşte, un dezavantaj al realizării unei dezvoltări economice, pe baza
expansiunii agriculturii sau a unei alte ramuri primare, îl constituie instabilitatea preţurilor.
Produsele primare sunt caracterizate de o anumită inelasticitate a cererii şi ofertei (vezi figura 10.6).

103
Aceasta înseamnă că orice schimbare a preţurilor are efecte slabe, pe termen scurt, la nivelul
cererii sau al ofertei.

10.4. Comerţul interregional. Modele de export care conduc la creşterea


economică regională

Regiunile trebuie să participe activ la comerţul interregional dacă doresc să devină prospere
din punct de vedere economico - social. Regiunile mai prospere tind să realizeze balanţe de plăţi
excedentare, în timp ce regiunile mai puţin competitive prezintă un deficit pe termen lung. La nivel
regional, analiza comerţului internaţional este extrem de dificilă, din simplul motiv că o regiune
realizează operaţii comerciale cu alte regiuni din cadrul aceluiaşi stat ca şi cum ar fi operaţii de
comerţ exterior. Este totuşi de necontestat faptul că o combinaţie formată dintr-un comerţ mondial
mult mai liber şi mai dezvoltat poate contribui la deschiderea regiunilor spre import şi export.
Pentru a înţelege de ce unele regiuni au mai mult succes de pe urma exporturilor lor decât
altele şi de ce se specializează în producerea şi exportul anumitor mărfuri, se apelează la teoriile
comerţului internaţional.
Atât timp cât regiunile realizează comerţ direct cu restul lumii, elementele care influenţează
comerţul internaţional pot fi uşor relevate la nivel regional. Aceasta cu atât mai mult cu cât teoria
tradiţională a comerţului a fost, iniţial, dezvoltată pe criterii interregionale şi apoi internaţionale.
Teoria ricardiană şi, mai târziu, Heckscher - Ohlin au încercat, pe rând, să explice
importanţa pe care o are comerţul regional asupra creşterii economice. Cercetarea economică
actuală, însă, a depăşit limitele impuse de aceste teorii clasice, în prezent existând cel puţin cinci
modele performante.
Primele două se referă la teoria golului tehnologic 100 şi la teoria ciclului de producţie101.
Ambele modele evidenţiază rolul inovaţiei şi al progresului tehnic. Alte modele sunt cele referitoare
la teoria locaţiei industriale (Hay şi Harrigan), la comerţul interramuri şi la comerţul din cadrul
firmelor.
Teoria golului tehnologic argumentează că o regiune care poate genera un flux sporit de
inovaţii şi de noi produse va obţine un avantaj de pe urma acestei producţii. Acest avantaj nu va fi
permanent, dar va crea un decalaj de imitare, până când şi alte regiuni vor putea realiza aceleaşi
produse. Acest decalaj de imitare vizează două aspecte :
100
Posner M.V., International trade and technical change, Oxford Economic Papers, 1961.
101
Vernou R., International Investment and International trade in the product cycle, Quarterly Journal of Economics,
1966.

104
iniţial, regiunea inovatoare va realiza noul produs dar nu-l va exporta, deoarece nu se
manifestă încă cerere pentru el, consumatorii din alte regiuni necunoscându-l încă ;
apoi, regiunea va începe să exporte produsul nou în alte regiuni. Această etapă reprezintă
golul de creaţie.
Cu timpul, prin preluarea în producţie şi de către alte regiuni a bunului respectiv, regiunea
inovatoare îşi va pierde treptat avantajul şi dominaţia în export. Deoarece regiunile sunt deschise
din punct de vedere comercial, intervalul de timp în care producerea unui nou bun este generalizată
va fi destul de scurt. Singura piedică viabilă în calea circulaţiei informaţiilor între regiuni o
constituie legislaţia cu privire la dreptul de autor, la patente şi la inovaţii din fiecare ţară.
Teoria ciclului de producţie arată că unele regiuni pot constitui locul cel mai favorabil
pentru localizarea (amplasarea) producţiei unui bun, la un anumit stadiu al vieţii lui, în timp ce alte
regiuni pot fi favorizate în alte stadii ale ciclului de viaţă a bunului respectiv.
Câteva stadii au fost deja identificate :
a. stadiul timpuriu : în stadiul timpuriu se află acea regiune care este cea mai capabilă să
asigure cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea input-urilor, precum şi o calificare deosebită a factorului
muncă, care să asigure un monopol al producţiei.
Nivelul ridicat al salariilor şi al cererii, la nivel regional, vor favoriza, de asemenea,
realizarea unor noi produse. În acest stadiu, costurile ridicate de producţie nu constituie o problemă
deosebită, atât timp cât alte regiuni nu pot produce încă bunul respectiv;
b. stadiul secund: în stadiul secund, producţia devine mult mai standardizată, iar tehnologia
de producţie se generalizează. Aceste procese permit şi altor regiuni să concureze la export cu
regiunea iniţială. Cu timpul, noii producători, având avantajele unor salarii mai reduse şi al unui
număr mai mic de lucrători, vor pune în dificultate regiunea inovatoare;
c. faza finală : în faza finală, regiunile care beneficiază de nivelurile cele mai scăzute ale
salariului şi de factor muncă semicalificat abundent vor fi favorizate în procesul de standardizare a
producţiei. Regiunea inovatoare iniţială poate deveni, treptat, incapabilă de a mai concura pe piaţa
locală.
Un al treilea model, care explică specializarea în comerţul regional, este fundamentat pe
analiza localizării industriale 102. Teoria clasică a localizării argumentează că ramurile sunt
amplasate în funcţie de minimizarea costurilor. Categoriile de costuri cele mai importante sunt cele
de transport şi cele aferente factorului muncă. În plus, aglomerările economice şi economiile în
scară au o importanţă deosebită asupra costurilor amplasării.

102
Harrigan F.J., Revealed Comparative Advantage and Regional Industrial specialization : The Case of Scotland,
The Fraser of Allander Institute, University of Strathclyde, 1982.

105
Fenomenul comerţului interramuri a cunoscut o atenţie deosebită în ultimul timp. În
cadrul teoriei aferente lui, regiunile sunt considerate a concentra produsele lor distincte, pe care le
exportă în schimbul altor produse. Apare, astfel, o substanţială cantitate de bunuri interramuri, care
reprezintă obiect al comerţului între regiuni.
Neven 103 (1990) a evidenţiat faptul că există o corelaţie între gradul de închidere a
economiilor integrate şi nivelul comerţului interramuri. El a studiat cazul U.E. şi a realizat faptul că
statele membre integrate, precum : Regatul Unit, Germania, Belgia, Franţa şi Olanda, prezintă un
volum mai ridicat al comerţului interramuri între ele, în timp ce membrii mai noi ai U.E. (Grecia,
Portugalia) tind să deţină un nivel mai scăzut al comerţului interramuri.
O altă formă de comerţ analizată este aceea privind comerţul din cadrul aceleiaşi firme,
care poate atinge 40% din întregul volum al operaţiunilor comerciale104.

10.4.1. Teoria de bază a exportului regional

O deficienţă majoră a modelului neoclasic o constituie aceea că el nu ţine cont şi de


influenţa cererii asupra producţiei. Pentru a remedia această deficienţă, se introduce, în cadrul
analizei, comerţul cu alte regiuni. Ca urmare, diferenţele de creştere la nivel regional, pot fi
explicate ca diferenţe legate de nivelurile exporturilor regionale.
Creşterea regională va fi determinată de nivelul cererii, din simplul motiv că nici o rată a
creşterii regionale nu poate fi impusă de elementele ofertei, atunci când factorii de producţie
migrează liber. Oferta nu realizează altceva decât să ajusteze cererea. De aceea, nu se mai poate
reveni la concepţia pre-keynesistă, conform căreia cererea ajustează oferta 105.
Semnificaţia potenţială a sectorului export în explicarea creşterii regionale a fost investigată,
iniţial, în termeni aparţinând istoriei economice. Cele câteva studii istorice referitoare la creşterea şi
dezvoltarea regiunilor din Nordul Americii (Innis 106) au condus la realizarea unui model al creşterii
regionale bazat pe export.
Ipoteza centrală a modelului de bază a exportului este aceea a existenţei unui stimul iniţial
al dezvoltării economice regionale şi anume, exploatarea şi exportul resurselor naturale. Distribuţia

103
Neven D.J., E.E.C. integration towards 1992 : some distributional aspects, Economic Policy, 1990.
104
Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some results relevant for E.F.T.A. countries,
Journal of Common Market Studies, 1990.
105
Thirlwall A.P., Regional problems are balance of payments problems, în Regional Studies, 1980, p.420.
106
Innis H., The Fur Trade in Canada, Yale University Press, New Haven, Coun, 1920.

106
geografică a resurselor naturale permite, de aceea, explicarea diferenţelor de dezvoltare a diferitelor
regiuni.
Modelul de bază a exportului trebuie să explice două aspecte esenţiale : 107
de ce regiunile se specializează din punct de vedere economic ;
care sunt factorii care contribuie la continuarea dezvoltării sau la declinul economic
al unei regiuni.
Specializarea regiunilor în exportul unui anumit bun economic trebuie justificată prin
teoriile avantajului comparativ, care încearcă să explice limitele specializării producţiei şi
exportului la nivel regional.
O dată ce specializarea a fost stabilită, cererea externă pentru output-ul unei regiuni va avea
un efect deosebit asupra dezvoltării economiei regionale. Influenţa cererii externe asupra
exporturilor unei regiuni depinde însă de mult mai mulţi factori, printre care : preţurile exporturilor
regiunii (PEXP), nivelul venitului altor regiuni (V*) sau preţurile bunurilor de substituire pe pieţele
externe (PS). Ca urmare, funcţia cererii de export va fi :

(
C EXP = f PEXP , V * , PS )
Factori precum calitatea produselor sau service-ul de după vânzare pot să afecteze şi ei
nivelul cererii şi, de aceea, ar trebui incorporaţi în funcţia cererii pentru export.
Competitivitatea exportului unei regiuni pe pieţele internaţionale influenţează dezvoltarea
sectorului export la nivel regional.
Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii care influenţează nivelul costurilor vor
influenţa şi competitivitatea regiunii pe piaţa internaţională : salariile (S), preţul capitalului (PK),
costul materialelor rare (CR), consumul intermediar (Cit) şi nivelul tehnologic (T). Funcţia ofertei
exportului va fi :

O EXP = f ( PEXP , S, PK , C R , Cit, T)


Dacă factorii aferenţi cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exportului unei regiuni, se va
ajunge la o creştere a cererii de factori de producţie, care va conduce la o creştere a preţurilor
comparativ cu alte regiuni. Acest fapt va determina imigrarea din alte regiuni şi accentuarea
disparităţilor dintre regiuni. Acest proces va dura, în funcţie de viteza de creştere a costurilor şi de
nivelul concurenţei dintre regiuni.

107
Stabler J., Exports and evolution : the process of regional change, Land Economics, 1968.

107
Un alt model care încearcă să cuantifice teoria comerţului interregional este cel referitor la
baza de export. Teoria bazei de export este, în esenţă, un model de tip keynes-ist, aplicat unei
economii deschise, în care exportul se consideră a fi unica variabilă de bază care influenţează
cererea agregată.
Acest model a fost promovat de către Tiebout (1956) pe baza ideii potrivit căreia : dându-se
o reţea de transport, dimensiunea şi localizarea pieţelor şi dotarea cu factori de producţie, o regiune
se va dezvolta dacă va putea concura la export alte regiuni, ceea ce implică o anumită abilitate de a
produce la costuri mici.
Ca urmare, ocuparea regională totală (Et) va fi :

Et = Eb + En
în care :Eb- ocuparea în sectoarele bazice ; En - ocuparea în sectoarele nebazice.
Presupunând că Eb este exogenă, adică depinde de forţe extraregionale care determină
cererea de export (Eb = Eb0), rezultă că En va fi o funcţie crescătoare de genul :

E n = a 1 + b1 E b în care b1 > 0
Rezolvăm ecuaţia Et ca funcţie de Eb şi obţinem :

E t = a1 (1 + b1 ) ⋅ E 0b ,
în care derivata lui Et în funcţie de Eb(1 + b1) este considerată ca un multiplicator de ocupare totală
asociat unui schimb de ocupare bazică. În ceea ce priveşte parametrul b1, acesta trebuie interpretat
ca un multiplicator de ocupare nebazic.
Modelul se completează adăugând o nouă ecuaţie, în care populaţia regiunii (P) este
exprimată în funcţie de ocuparea totală, ca :

P = a2 + b2Et
Dacă substituim valoarea lui Et în prima ecuaţie, obţinem o ecuaţie a populaţiei ca funcţie de
ocuparea bazică :

P = a 2 + b 2 a1 + b 2 ⋅ (1 + b1 ) ⋅ E 0b
în care : b2(1 + b1) - multiplicatorul de ocupare a populaţiei din sectoarele bazice.

108
10.4.2. Modelarea rolului exporturilor regionale în creşterea economică

Modelele de creştere regională care cuantifică rolul exportului au fost lansate de către
Kaldor 108 şi dezvoltate ulterior de către Dixon şi Thirlwall 109.
Kaldor argumentează faptul că creşterea regională, exprimată prin creşterea output-ului pe
locuitor, este determinată de proporţiile în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile în
scară şi să beneficieze de avantajele determinate de creşterea specializării. Aceste beneficii diferă în
funcţie de tipul activităţii productive în care regiunea s-a specializat.
Dixon şi Thirlwall au dezvoltat modelul Kaldor, punând accentul pe procesul cauzal
cumulativ, care afectează dezvoltarea regiunii. Procesul cauzal cumulativ este încorporat în model
prin cuantificare efectelor de feed-back ale creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului
export regional. Aceasta va conduce la influenţarea nivelului output-ului regional al productivităţii
şi competitivităţii sectorului
export, în care creşterea productivităţii muncii este localizată în centru 110.
Modelul este format din patru relaţii funcţionale, dintre care prima se referă la corelaţia
dintre creşterea output-ului (Y) şi cea a productivităţii (w) :

w = a + λ Y −1
în care :a- creşterea independentă a productivităţii ;λ-coeficient Verdoorn.
Această relaţie se referă la legea lui Verdoorn, care evidenţiază faptul că mărirea
productivităţii muncii este influenţată parţial de creşterea producţiei aferente unei perioade trecute
(Y-1) şi de alţi factori nespecifici (a). Cu cât producţia va creşte mai repede, cu atât mai rapid se va
mări şi productivitatea muncii 111.
A doua ecuaţie a modelului afirmă că orice creştere a costului de producţie va afecta direct
rata inflaţiei regionale, în timp ce orice avantaj obţinut de pe urma creşterii productivităţii va reduce
rata inflaţiei, ca în relaţia :
P = q − w

în care : P- preţul inflaţiei la nivel regional ; q- costul inflaţiei la nivel regional; w - productivitatea.

108
Kaldor N., The case for regional policies, în Scottish Journal of Political Economy, 1970.
109
Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate differentials along Kaldorian lines, Oxford Economic
Papers, 1975.
110
Armstrong H., Taylor J., op. cit., p.79.
111
Verdoorn P.J., Fattori che regolano lo sviluppo della producttivita del lavaro, L'industria, 1949.

109
A treia ecuaţie a modelului evidenţiază faptul că mărirea exporturilor (EXP) depinde de
preţul inflaţiei regionale (P), de rata inflaţiei la nivelul principalilor agenţi economici concurenţi
( π g) şi de creşterea veniturilor pe plan internaţional ( Δ Yz) :

EXP=− b0 P + b1π g + b2 ΔYz


în care : b0 şi b1- elasticităţile cererii în funcţie de preţ ; b2 - elasticitatea cererii în funcţie de venit.
Cea de-a patra relaţie se referă la conexiunea dintre creşterea producţiei (Y) şi cea a
exporturilor (EXP) :

Y =c0 EXP
Revenind, modelul este următorul :

⎧w=a + λY−1
⎪ P =q − w


⎪ EXP=− b0 P + b1π g + b2 ΔYz
⎪Y =c0 EXP

În condiţiile în care λ > 0, orice creştere a producţiei va determina, mai târziu, o altă creştere
a producţiei, deoarece regiunea analizată va deveni mult mai competitivă, fapt ce va antrena şi
creşterea volumului vânzărilor la export. Practic, acest sistem devine cumulativ şi autoperpetuant.
Din acest moment, se poate considera că începe să se manifeste o a doua serie de efecte
(vezi figura 10.7).

ANALIZEAZĂ:
Creşterea cererii pentru
exporturile regiunii
conduce la mărirea ratei
de creştere a veniturilor Exporturile regionale Producţia regională
internaţionale

Preţurile regionale Productivitatea


regională
Figura 10.7. Creşterea cumulativă datorată măririi
veniturilor pe plan internaţional
Rata creşterii producţiei, care asigură echilibrul economic, poate fi obţinută prin substituirea
primelor trei ecuaţii ale modelului în cea de a patra :
[ ] [ ]
Y =c 0 ⋅ − b0 ⋅ (w − a − λY−1 ) + b1 Pπ g + b2 ΔYz =c 0 ⋅ − b0 ⋅ (w − a ) + b1π g + b2 ΔYz + c 0 b0 λY−1 sau, mult

mai simplu :

110
Y = α 0 + α1Y−1
în care :
α 0 =c0 ⋅ [− b0 ⋅ (w − a ) + b1π g + b2 ΔYz ]
α 1 =c0 b0 λ
În cazul echilibrului pe termen lung, rata creşterii va fi constantă:
α0
Y = Y−1 ⇒ Y = α 0 + α1Y ⇒ Y =
1 − α1
Această ultimă relaţie reprezintă rata de creştere care asigură echilibrul în modelul Dixon -
Thirlwall. Pe baza acestei ecuaţii de creştere, putem estima rata de creştere regională care asigură
echilibrul, cu ajutorul valorilor actuale ale coeficienţilor a, λ, b0, b1, b2, c0 şi al variabilelor w, π g şi

ΔY z. Ecuaţia : Y = α 0 + α1Y−1 ,
poate evidenţia faptul că rata de creştere echilibrată este stabilă sau instabilă. Cunoaştem că
realizarea unui echilibru al creşterii regionale se realizează în condiţiile α0 > 0, α1 > 0.
Figura 10.8, evidenţiază conexiunea dintre creşterea curentă a producţiei (Y) şi creşterea
producţiei în perioada anterioară (Y-1).

Y = Y-1 Y = Y-1

Y = α'0 + α1Y-1
s
r
Y = α0 + α1Y-1

Y* Y = α0 + α1Y-1 Y*

Y1
0 Y* Y-1 0 Y* Y**
a b

Figura 10.8. Modificarea ratei de creştere echilibrată : a. echilibrul iniţial ;


b. translaţia spre un nou echilibru
Analiza este iniţiată în situaţia în care :

111
Y = Y−1 = Y *
Acest echilibru este acum afectat, de exemplu, datorită creşterii veniturilor la nivel
internaţional. Ca urmare, valoarea lui α0 se va mări la α'0, iar producţia iniţială va creşte cu o rată r,
în perioada a doua, fapt ce va determina şi o creştere a producţiei cu o rată s, în perioada a treia.
Procesul va continua până când noua rată de creştere, care va asigura echilibrul, va atinge punctul
Y** 112.
REZUMAT:
Este extrem de important să se precizeze modalitatea de măsurare a creşterii
regionale.
Aceasta deoarece, pot apărea situaţii paradoxale, în care o regiune are, de exemplu, un nivel
scăzut al output-ului dar prezintă o creştere rapidă a output-ului pe locuitor, în condiţiile unei
emigrări masive.
În general, apare o puternică corelaţie între aceşti trei indicatori de măsurare a creşterii
economice regionale.
Utilizarea uneia dintre cele trei posibilităţi de exprimare a creşterii economice depinde de
scopul urmărit. Practic, nu există un indicator perfect, care să comensureze creşterea economică la
nivel regional.

CONCLUZII:
Atât timp cât ciclurile economice sunt neregulate, ele devin endemice pentru economiile
dezvoltate, independent de caracteristicile particulare ale structurilor lor politice şi instituţionale. O
dezvoltare ciclică a economiei nu reprezintă automat şi asigurarea prosperităţii pentru toţi agenţii
economici. În particular, se va atinge un nivel înalt al producţiei, după un anumit interval de timp,
deoarece ciclurile afectează direct cererea derivată, piaţa muncii şi nivelul de utilizare a factorilor
de producţie.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:

1. O regiune neatractivă evoluează după un ciclu vicios, caracterizat de:


a. scăderea veniturilor;
b. scăderea cheltuielilor;
c. scăderea profiturilor;

112
Swales J.K., A Kaldorian model of cumulative causation : regional growth with induced technical change, Price,
London, 1983.

112
d. creşterea cheltuielilor;
e. creşterea profiturilor.
A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+d+e; D. b+c+d; E. a+b+c.
2. Potenţialul şi problemele generate de piaţa europeană unică determină o creştere şi o
dezvoltare regională şi locală strict legată de procesele:
a. de export regional;
b. creştere economică;
c. investiţional de ansamblu;
d. de consum regional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Metodele neoclasice de analiză a creşterii economice regionale se fundamentează pe:
a. rolul ofertei de factor muncă;
b. rolul cererii de factor muncă;
c. rolul ofertei de bunuri;
d. rolul cererii de bunuri;
e. rolul progresului tehnic.
4. Conform principiilor cauzale cumulative, deosebirile de creştere regională, odată apărute,
tind:
a. să devină cumulative;
b. să crească;
c. să scadă în timp;
d. să se perpetueze singure;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Creşterea economică regională reprezintă o mărire a capacităţii de ofertare a economiei,
realizată fără:
a. a se crea situaţii de gâtuire a producţiei;
b. a mări artificial cererea;
c. a mări artificial oferta;
d. a se apela la investiţii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Atunci când politica guvernului central influenţează nivelul general al ratei dobânzii,
implementarea politicii regionale şi urbane poate avea ca rezultat crearea de avantaje legate de taxe
pentru anumite localizări, precum:
a. zonele industriale;

113
b. zonele periferice;
c. zonele agricole;
d. zonele asistate;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
1− c'
7. Ecuaţia g = evidenţiază:
v
a. ecuaţia investiţiilor regionale;
b. ecuaţia Harrod-Domar;
c. ecuaţia Harrod-Domar în funcţie de consumul curent;
d. ecuaţia Harrod-Domar în funcţie de consumul viitor;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Efectul multiplicator la nivel regional se cuantifică cu relaţia:
a. ChT = C + I + G + EXPn ;

b. Y = C + S + M + T ;
1
c. k = ;
1 − c'
1
d. k = ;
s + z' + t'
'

e. nici-un răspuns anterior nu este corect.


9. Concluzia:”veniturile unei regiuni trebuie să crească cu o rată anuală mai mare de 3% pentru
a menţine constant nivelul de utilizare a factorilor de producţie” aparţine lui:
a. Harrod-Domar;
b. McConnell-Brue;
c. P. Samuelson;
d. Armstrong-Taylor;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Funcţia ofertei exportului regional este dependentă de:
a. salarii, preţuri, costul materialelor rare, consumul intermediar, nivelul tehnologic;
b. salarii, preţul capitalului, costul materialelor rare, consumul intern, nivelul
tehnologic;
c. salarii, preţul capitalului, costuri, consumul intermediar, nivelul tehnologic;
d. salarii, preţul capitalului, costul materialelor rare, nivelul tehnologic;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
11. Funcţia cererii regionale de export este dependentă de:

114
a. preţuri regionale;
b. nivelul veniturilor altor regiuni;
c. preţurile bunurilor de substituire pe pieţele externe;
d. nivelul,veniturilor regionale;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
12. Modelul bazei de export la nivel regional a fost promovat de către:
a. Kaldor;
b. Dixon;
c. Thirwall;
d. Domar;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

CAPITOLUL 11
PROBLEME REGIONALE ÎN CONTEXT
EUROPEAN

11.1 Locul regiunii în context european

Domeniul economiei spaţiale poate fi simplificat la o reţea de cercuri concentrice : în centru


economia locală, apoi cea regională, naţională, europeană şi mondială (vezi figura 11.1).

ANALIZEAZĂ:

Local

Figura 11.1.Ierarhizarea economiei spaţiale

115
Importanţa şi dimensiunile activităţii economice între centru şi diferitele niveluri (cercuri
concentrice) diferă foarte mult. În acest context, regiunile se vor dezvolta diferenţiat în comparaţie
cu economiile naţionale. Ca urmare, potenţialul şi problemele generate de piaţa europeană unică
determină o creştere şi o dezvoltare regională şi locală strict legate de procesele de creştere
economică şi cel investiţional de ansamblu.
Politica intervenţionistă europeană este mult mai puternică la nivel regional decât la
cel al statelor naţionale.
Din punct de vedere administrativ, U.E.-25 se prezintă ca în figura 11.2.

Figura 11.2. Harta U.E.25

Concepţia de planificare la nivel regional diferă extrem de mult de la o ţară la alta. În mod
similar, extinderea puterii politice regionale variază la nivel naţional, la fel ca şi puterea sistemului
administraţiei regionale. Regiunile Germaniei - landurile - au o mult mai puternică identitate
regională şi o mult mai largă autonomie faţă de guvernul central decât cele din Anglia. Metropolele
germane precum Berlin, Bremen sau Hamburg se bucură de mult mai multe drepturi - ca oraşe stat -
decât cele din Regatul Unit.
La nivelul U.E., regiunea reprezintă un punct de referinţă între guvernele centrale şi cele
locale. Uneori, regiunile deţin o identitate culturală clară. Aceasta poate fi asociată cu diferenţele de

116
ordin lingvistic, politic şi cultural între regiune şi naţiunea a cărei parte componentă este, ca în cazul
Catalaniei din NE Spaniei. Acolo unde aceste diferenţe sunt semnificative, iar beneficiile rezultate
din apartenenţa la o anumită regiune nu sunt percepute ca fiind mari, presiunile pentru câştigarea
independenţei vor fi intense, ca în cazul Catalaniei, Scoţiei sau Irlandei de Nord.
În cadrul U.E., a fost conceput un model regional care vizează activitatea economică. El
cuantifică două aspecte :
a. modelarea output-ului :care este împărţit în cele trei sectoare de activitate;
b. modelarea factorului muncă: modificările sectoriale care se produc în cadrul economiei
spaţiale au, de asemenea, impact asupra modelării factorului muncă. Principalele modificări ale
structurii factorului muncă sunt cele legate de transferul din agricultură către celelalte sectoare.
În timp ce în Belgia şi în Regatul Unit mai puţin de 3% din factorul muncă lucrează în
agricultură, în Grecia acesta reprezintă 15%, iar în Spania, Portugalia şi Irlanda 10%. Aceasta
deoarece ultimele patru state se găsesc la periferia U.E.. Acest fapt indică o structură economică
diferită de Germania sau Olanda. În ţările cele mai dezvoltate din cadrul U.E., sectorul terţiar este
cel mai important sector de angajare a factorului muncă. În sectorul terţiar îşi desfăşoară activitatea
2/3 din lucrători, în ţări precum Benelux, Danemarca sau Regatul Unit.
Modificările actuale cu care se confruntă factorul muncă la nivel regional în U.E. vizează
două aspecte semnificative:113
aspecte cantitative: care conduc la o nouă repartizare a factorului muncă pe ramuri şi
sectoare de activitate.
În fiecare an, 10% dintre firmele europene dau faliment sau sunt închise. S-a calculat că,
zilnic, sunt create şi distruse între 5000 şi 15000 de locuri de muncă în medie în fiecare stat membru
U.E.;
aspecte calitative: factorul muncă din servicii a crescut, în ultimii 20 ani, ajungând la
2/3 din populaţie în anul 2003. În firmele care activează în servicii, factorul muncă a crescut cu
25% în ultimii 5 ani.
Ca structură, între 2000 şi 2005, lucrătorii slab calificaţi au crescut cu 2,2%, cei cu calificare
medie cu 14,2%, iar cei cu înaltă calificare cu 25,1%.
În condiţiile actuale, principalele probleme cu care se confruntă U.E., la nivel regional,
sunt :
a. structurarea şi scăderea ponderii industriei în cadrul economiei, care conduc la diminuarea
oportunităţilor de angajare în sectoarele tradiţionale ale economiei ;

113
European Commission, Statistics in focus: Employment, June 2006.

117
b. expansiunea sectorului terţiar, atât în unităţile private cât şi în cele publice;
c. modificări tehnologice legate de tehnologia informaţională, robotizare şi procesarea
producţiei ;
d. modificarea structurii cererii de factori de producţie, legată de modificarea structurii
economiei naţionale ;
e. creşterea integrării, la nivel naţional, european şi internaţional, a pieţelor factorilor de
producţie şi a pieţelor financiare ;
f. modificarea influenţei localizării activităţilor economice la nivel inter şi intraregional ;
g. integrarea europeană, care poate conduce la o mai puternică convergenţă sau la o mai
mare divergenţă în creşterea economică regională ;
h. accentuarea centralismului politic în anumite economii, concomitent cu reducerea
controlului politic la nivel regional şi local ;
i. posibilitatea cooperării firmelor private cu cele publice în căutarea soluţiilor problemelor
urbane şi regionale ;
j. găsirea răspunsurile efective problemelor regionale şi realizarea condiţiilor necesare unei
intervenţii politice eficiente.

11.2. Convergenţe şi divergenţe regionale în cadrul U.E.

Restructurarea economică care a început în cadrul U.E., în perioada anilor '70 - '80, a fost şi
este susţinută financiar de fonduri de la bugetul U.E., în special de cel al Fondului European pentru
Dezvoltare Regională (E.R.D.F.).
Extinderea geografică a U.E., în a doua jumătate a anilor '90, prin aderarea Austriei,
Finlandei şi Suediei, s-a realizat concomitent cu deschiderea U.E. către ţările din estul Europei şi cu
perspectiva aderării Ungariei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, României şi Bulgariei.
Toată această extindere spre nord şi est, inclusiv cea din anul 2004, a afectat procesele de
creştere spaţială şi de dezvoltare a U.E..
U.E. se caracterizează prin existenţa unor mari divergenţe în ceea ce priveşte experienţa
economică a regiunilor sale. Astfel, apar regiuni periferice, caracterizate de un declin relativ, în
absenţa unei acţiuni politice pozitive, care să prevină o astfel de tendinţă. În figura 11.3., sunt
evidenţiate regiunile periferice care sunt sprijinite financiar de către Fondurile Europene.

118
Obiectivul 1 Obiectivul 2
Obiectivul 1 Obiectivul 2
Tranziţie (până la
Obiectivul 2 (parţial)
31/12/2005)
Tranziţie (până la
Tranziţie (până la 31/12/2005)
31/12/2006)
Program special Tranziţie (parţial, până la 31/12/2005)
ISPA

Figura 11.3.: Regiunile U.E. pe categorii de asistenţă financiară


În mod similar, forţa de muncă va migra ca răspuns al diferenţierii salariilor la acelaşi nivel
de calificare. În cadrul modelului neoclasic, ajustarea proceselor economice se realizează, pe termen
lung şi scurt, ca în figura 11.4
Figura 11.4. evidenţiază economiile a două regiuni A şi B. Regiunea A se caracterizează
printr-o rată relativ ridicată a salariului, în timp ce regiunea B prin una scăzută.
În figura 11.4.a, nivelul salariului pe termen scurt (S1) în prima regiune, se situează peste
nivelul salariului de echilibru pe termen lung (SE), la nivelul întregii ţări (vezi figura11.4.c). Pe de
altă parte, salariul pe termen scurt din regiunea B se situează sub salariul de echilibru.

119
Regiunea A Regiunea B Ţara analizată
u.m. O0 O1 u.m. u.m.
O

O1
O0
S1
SE
S2 C
C C

0 Q 0 Q 0 Q
a b c
Q

Figura 11.4. Procesul de ajustare legat de ofertă : pe termen scurt (a, b) şi lung (c)

În vederea atingerii, pe termen lung, a salariului de echilibru, trebuie să se ţină cont de


următoarele premise :
piaţa muncii, la nivelul economiei naţionale, operează în aşa manieră încât
informaţiile referitoare la diferenţele interregionale pot fi cunoscute în fiecare regiune ;
factorul muncă trebuie considerat a fi omogen între regiuni, ;
factorul muncă este considerat mobil între cele două regiuni.
Atunci când aceste trei condiţii (premise) sunt satisfăcute, salariul S1 mai ridicat, din
regiunea A, va determina migrarea forţei de muncă din regiunea B. Ca urmare, oferta de factor
muncă în regiunea A va creşte, având ca efect reducerea salariului de echilibru în această regiune.
Pe de altă parte, oferta de factor muncă în regiunea B se va reduce.
Dar regiunile U.E. prezintă suficiente divergenţe legate de risc, localizări, structurarea
plăţilor sau economiile de scară,
a. perceperea riscului : managerii sunt profesionişti angajaţi în vederea obţinerii profitului.
Ei sunt, în mod consecvent, adversari ai riscului, în toate deciziile pe care le adoptă. Acolo unde
deciziile managerilor urmăresc realizarea de investiţii în capital fix şi/sau pământ, majoritatea
acestor profesionişti se orientează spre localizări caracterizate de o creştere economică curentă sau
previzionată.
Ca rezultat, localizările considerate sigure sunt mult mai căutate decât cele cu grad ridicat de
risc.
b. localizările : în realitate, unităţile individuale de factori de producţie, inclusiv de factor
muncă, nu sunt omogene, iar calitatea lor variază semnificativ. Ca rezultat, localizările, asemănător
regiunilor, pot fi împărţite în atractive şi neatractive pentru deţinătorii factorilor de producţie.

120
Se cunoaşte faptul că diferenţele de productivitate a lucrătorilor, între regiuni, determină
niveluri diferite de salarizare şi de utilizare a factorului muncă, precum şi caracterul atractiv sau
neatractiv al unei regiuni.
Un prim efect al acestei situaţii este acela că regiunea considerată atractivă beneficiază de
noi investiţii (vezi figura 11.5).

u.m. O

er
VPMkr
ee

VPMke

0 Q1 Q2 Q

Figura 11.5. Expansiunea datorată investiţiilor într-o regiune atractivă

Aceste noi investiţii măresc valoarea produsului marginal al capitalului utilizat în regiune,
de la VPMke (la nivelul economiei naţionale) la VPMkr. Această productivitate superioară a
capitalului va determina o creştere a eficienţei utilizării acestui capital, de la ee la er (de-a lungul
axei verticale) şi o creştere a cantităţii de capital ce poate fi utilizată în condiţii eficiente, de la Q1 la
Q2 (de-a lungul axei orizontale).
Concluzionând, efectele investiţiilor asupra a două regiuni diferite, sunt evidenţiate în
tabelul 11.1, care exprimă natura cumulativă a avantajelor de care beneficiază o regiune atractivă
care, pe baza experimentării unui ciclu virtuos de investiţii, realizează o creştere şi o expansiune
economică.
Tabelul 11.1.Regiuni atractive şi neatractive : diferenţe

Regiune atractivă Regiune neatractivă

Noi investiţii : Lipsă de investiţii :


- creşterea valorii produsului marginal al - scăderea valorii produsului marginal al
factorilor de producţie ; factorilor de producţie ;
- creşterea veniturilor ; - scăderea veniturilor ;
- creşterea cheltuielilor ; - scăderea cheltuielilor ;
- creşterea profiturilor ; - scăderea profiturilor ;
- noi investiţii ; - lipsă de investiţii ;
- ciclu virtuos. - ciclu vicios.

121
c. structurarea plăţilor la nivel naţional : aceste plăţi determină apariţia unor deosebiri
interregionale, în cadrul multor economii membre ale U.E., ca urmare a faptului că structura plăţilor
la nivel naţional determină ca ratele salariilor regionale să reflecte cu multă dificultate condiţiile
pieţei regionale a muncii. Acolo unde apar diferenţe în ceea ce priveşte cererea de forţă de muncă,
de exemplu, acestea nu sunt neapărat reflectate de diferenţele de salariu la nivel regional (dacă
salariile sunt comparate cu media pe ţară).
d. economiile de scară : aceste economii pot fi interne sau externe, ambele reprezentând
surse importante ale creşterii potenţiale şi ambele tinzând să aibă un efect cumulativ în procesul de
realizare a producţiei.
Contribuţia economiilor de scară la realizarea creşterii constă în accentuarea concentrării şi
polarizării creşterii şi expansiunii economice în zonele sigure sau în zonele de creştere, în
detrimentul zonelor nesigure (defavorizate).
Un posibil efect al procesului de diferenţiere, în limitele spaţiale, a creşterii economice, în
cadrul U.E., îl constituie crearea unei zone supranaţionale de creştere. O astfel de zonă este cea
cunoscută sub numele de La Dorsale, care se întinde de la Londra până la Frankfurt şi Roma.
Modelul zonei de dezvoltare La Dorsale este mult mai popular în Germania decât în Franţa,
din motive pur geografice. Francezii preferă conceptul de zone de dezvoltare supranaţionale est -
vest, în cadrul U.E.. O astfel de zonă se situează în nord, de la Paris la Frankfurt şi Berlin, iar o alta
în sud, de la Barcelona la Marsilia şi Roma, cunoscută sub numele de Arc Mediteranian.
Periferia reprezintă problema cea mai acută pentru dezvoltarea U.E.. Zonele periferice
includ regiuni precum sudul Italiei, o bună parte din Grecia, sudul Spaniei, Irlanda şi cea mai mare
parte din Scoţia, precum şi majoritatea regiunilor din cele 10 state noi membre ale U.E.
Pe de altă parte, existenţa unei rate ridicate a salariilor într-o regiune va atrage un număr
mare de imigranţi, care vor mări oferta de forţă de muncă în acea regiune, concomitent cu reducerea
nivelului ratei salariilor, până când echilibrul va fi restabilit. Acest model are la bază piaţa cu
concurenţă perfectă şi respectă următoarele postulate :
a. oferta de factor muncă este perfect elastică ;
b. nu există costuri aferente mobilităţii interregionale (nici măcar cele financiare);
c. nu există bariere la intrarea - ieşirea pe/de pe piaţa regională a muncii ;
d. salariile sunt flexibile: ca urmare diferenţele interregionale de salarii reflectă condiţiile
relative ale cererii şi ofertei de factor muncă ;
e. atât forţa de muncă cât şi firmele sunt perfect informate asupra condiţiilor pieţei
muncii,.financiare sau sociale) ;
În practică, aceste condiţii nu se regăsesc în totalitate niciodată. Factorul muncă, de
exemplu, nu prezintă o ofertă perfect elastică şi nu este perfect informat asupra condiţiilor pieţei. În
mod asemănător, migraţia interregională nu operează ca un mecanism perfect de echilibrare a pieţei
muncii.
Ca urmare, modelul clasic al pieţei factorului muncă, prezintă numai o valoare pur teoretică.

122
Figura 11.6. Regiunile centrale şi periferice ale U.E.

11.3. Organizaţia Regiunilor Europei


11.3.1. Elemente de natură istorică şi politică

Iniţial, regiunile caracterizate prin probleme similare (cele alpine, periferice, în curs de
reconversie industrială etc.) au susţinut ideea necesităţii găsirii unor soluţii prin crearea unor
organizaţii interregionale.
Acest fapt a dat activităţii lor o nouă dimensiune politică, conducând la fondarea, în
14.06.1985, a Consiliului Regiunilor Europei, în Louvain - la - Neuve (Wallonia).
Un număr de 47 regiuni individuale şi 9 organizaţii interregionale au fondat, apoi, ceea ce a
devenit Asociaţia Regiunilor Europei (A.E.R.). În numai 9 ani, numărul membrilor A.E.R. a ajuns
la 250, astfel încât, în prezent, A.E.R. a fost recunoscută drept un partener viabil pentru instituţiile
europene.
Începând cu anul 1989, A.E.R. a primit statutul de observator la Consiliul Europei şi, prin
intermediul acestui statut, a contribuit activ la crearea noului Congres al Autorităţilor Regionale

123
şi Locale, care îşi desfăşoară activitatea pe două secţiuni separate : cea locală şi cea regională. De
asemenea, A.E.R. urmăreşte obţinerea unei mai bune reprezentări în cadrul Consiliului Europei,
respectiv în cadrul Conferinţelor interguvernamentale.
Primul succes important obţinut de către A.E.R. a fost stabilirea, în cadrul Consiliului
Consultativ al Autorităţilor Regionale şi Locale, a unui Comitet al regiunilor (Maastricht - 1988).
Prin aceasta, s-a legiferat faptul că A.E.R. a devenit un partener deosebit în edificarea unei
noi Europe.
11.3.2. Structura Asociaţiei Regiunilor Europei (A.E.R.)

În anul 1992, A.E.R. s-a reorganizat şi a căpătat un nou statut (vezi figura 11.7).
Adunarea generală- se întruneşte anual şi este formată din reprezentanţii politici ai
regiunilor membre. Termenul de regiune acoperă autorităţile aflate sub nivelul guvernului central.
Această autoritate trebuie să reprezinte un parlament regional ales sau, atunci când un astfel
de parlament nu există, o grupare reprezentativă aleasă la nivel regional. Adunarea generală
stabileşte strategia politică a A.E.R., votează bugetul şi componenţa comitetelor, acceptă sau refuză
primirea de noi membri.
Ea alege preşedintele A.E.R. şi membrii biroului, pe o perioadă de doi ani, precum şi pe
secretarul general, pe o perioadă de cinci ani.
Biroul - se întruneşte de 3 ori pe an şi constituie organul executiv al A.E.R. Este format din
40 membri aleşi de Adunarea generală şi are ca principală atribuţie luarea tuturor deciziilor necesare
derulării activităţii între sesiunile plenare şi pe cele şase comitete.
Comitetele- au fost create, în 1992, pentru a examina toate probleme regionale care pot
determina Biroul şi Adunarea generală să ia deciziile politice necesare.
Programele lor anuale şi rezoluţiile lor politice sunt votate de către Adunarea generală, la
recomandarea Biroului.
Secretariatul general- se găseşte la Strasbourg şi are ca obiective principale pregătirea
deciziilor pentru o multitudine de chestiuni politice precum şi organizarea activităţii zilnice
(curente) a comitetelor.
Oficiul A.E.R. din Bruxelles, care este afiliat la Secretariatul general, analizează ultimele
realizări din cadrul U.E. şi oferă informaţiile necesare, în acest domeniu, regiunilor membre. Oficiul
din Bruxelles este, practic, o conexiune cu Instituţiile europene şi contribuie la o mai bună
reprezentare a regiunilor, în cadrul acestor instituţii.

124
Adunarea generală
(282 membri)

Biroul
(40 membri)

Preşedinte

Vicepreşedinte cu Vicepreşedinte cu Vicepreşedinţii


programul de Prim - vicepreşedinte probleme de Instituţiilor
management trezorerie Europene

Comitetul C.L.R.A.E.
Regiunilor (Consiliul
(U.E.) Europei)

Secretar general

Comitet I Comitet IV

- Consiliul Europei
- Coeziunea socială
- U.E.
- Servicii sociale
- Constituţia europeană
- Sănătate publică
- Tratatul de la
Maastrict

Comitet II Comitet V
- Politici regionale
-Planificarea
- Cooperarea Est - Vest
infrastructurii
- O.S.C.E.
- Planificarea protecţiei
-Programul
mediului şi turismului la
CENTURIO
nivel regional

Comitet III Comitet VI


- Cooperarea N - S - Cultură
- Relaţii cu regiunile ne - Educaţie
- europene - Calificare

Figura 11.7. Structura organizatorică a A.E.R.

125
11.3.3. Regiunile membre ale A.E.R.

A.E.R. grupează regiuni din 23 de ţări : Austria, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca,
Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Regatul Unit, Norvegia, Olanda,
Polonia, Portugalia, România, Rusia, Spania, Suedia, Ucraina şi Ungaria..
Din România, judeţele afiliate la A.E.R. sunt : Alba, Arad, Bistriţa - Năsăud, Brăila,
Harghita, Hunedoara, Satu Mare şi Timiş.
11.3.4. Obiectivele A.E.R.

Sunt grupate în patru mari categorii :


organizarea cooperării dintre regiunile europene, realizarea unui dialog, a unor
iniţiative mixte între regiunile europene în condiţiile respectării legislaţiei fiecărui stat ;
creşterea gradului de reprezentativitate în cadrul instituţiilor europene;
promovarea regionalismului şi federalismului în Europa ;
demonstrarea solidarităţii faţă de regiunile dezavantajate prin contribuţia la
elaborarea măsurilor şi strategiilor de dezvoltare descentralizată.
11.3.5. Programele A.E.R.

A.E.R. a pus operă următoarele programe principale :


EURODYSSEY : program de schimburi regionale în legătură cu integrarea
socială a tinerilor şomeri.
În 1985, a fost creat European Youth Tour, mai târziu redefinit ca Eurodyssey, un
program regional şi multilateral. El apare ca un supliment al programelor deja derulate, referitoare
la tinerii cu o înaltă calificare sau cu un nivel de instruire extrem de ridicat. Participanţii la acest
program urmează un curs de limbă străină, cu o durată de 4 săptămâni, organizat de către o anumită
regiune, urmat de o practică industrială în diferite companii, pe o perioadă de 2 - 6 luni;
CENTURIO :program A.E.R. de deschidere spre regiunile din centrul şi estul
Europei, ce se bucură de o largă participare din partea membrilor din această zonă geografică.
Scopul programului Centurio este acela de a oferi oficialităţilor regionale din noile state
democratice, din centrul şi estul Europei, o pregătire specială în legătură cu organizarea şi
administrarea descentralizată. Programul cuprinde un seminar introductiv, cu durata de o
săptămână, referitor la conceptele de federalism şi regionalism, instituţii europene, cooperare
interegională, urmat de cursuri de limbi străine şi de o documentare practică, de 10 săptămâni,
realizată în cel puţin două regiuni diferite;

126
OUVERTURE : program derulat din iniţiativa a patru membri A.E.R.
(Strathclyde, Asturia, Piemont şi Saar) şi se adresează regiunilor din centrul şi estul Europei. Iniţiat
în primăvara anului 1991, el a inclus deja 47 de proiecte în Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia şi
fosta Yugoslavia;
ICON :program de protejare şi dezvoltare a diversităţii culturale a Europei. În 1989,
acest program a fost iniţiat şi, apoi, dezvoltat ca un schimb de informaţii în acest domeniu. În
perioada 1992 - 2005, programul a inclus seminarii, expoziţii, schimburi artistice şi culturale etc.;
Acţiunea selectivă: program ce se referă la acţiunile umanitare, ca aceea legată de
sponsorizarea Jocurilor Olimpice ale handicapaţilor mintali, care s-au desfăşurat în 1990, la
Strathclyde;
Schimburile de experienţă : cuprind programe menite să promoveze transferurile
de know - how între regiunile dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate şi au fost iniţiate încă din
1989, din iniţiativa Parlamentului European. O trăsătură specifică a acestor programe o constituie
flexibilitatea şi totala lor descentralizare managerială. În final, 3 regiuni din trei ţări diferite au
acceptat susţinerea a câte un asemenea proiect, pe o durată de 12 - 18 luni.
Începând cu anul 1993, A.E.R. a coordonat programul Neighbour in Need, care a asigurat
asistenţă unui număr de 300.000 refugiaţi din fosta Yugoslavie. Această operaţiune a fost susţinută
de către toţi membrii A.E.R., inclusiv de România.

REZUMAT:
Fiecare activitate economică, din cadrul regiunilor Europei, îşi are acum locul său propriu
în cadrul pieţei europene unice. Cu toate că anumite aspecte ale armonizării pieţei europene sunt
încă neatinse, efectele economice potenţiale nu pot fi ignorate.
Atât timp cât naţiunile şi regiunile individuale îşi păstrează independenţa şi diversitatea
culturală şi lingvistică, piaţa unică va avea o influenţă majoră asupra dezvoltării economice.
Crearea pieţei europene este importantă prin dimensiunea şi potenţialul său economic. În
termeni legaţi de creştere, venituri şi populaţie, piaţa europeană rivalizează cu piaţa americană.

CONCLUZII:
Expansiunea şi comerţul devin importante pentru întreaga economie europeană cât şi pentru
toate regiunile ei. În mod tradiţional, economiile Europei Centrale şi Răsăritene sunt mult mai
deschise decât, de exemplu, cea a S.U.A. sau a statelor ei componente.

TEST DE AUTOEVALUARE ŞI CONTROL:


1. Programul CENTURIO cuprinde, printre altele, cursuri de limbi străine şi:

127
a. o practică industrială în diferite companii;
b. seminarii şi expoziţii;
c. schimburi artistice şi culturale;
d. seminar introductiv referitor la conceptele de naţionalism şi regionalism, instituţii
europene, cooperare interregională;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Obiectivele A.E.R. sunt grupate în:
a. două categorii;
b. cinci categorii;
c. trei categorii;
d. patru categorii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Coeziunea socială, serviciile sociale şi sănătatea publică constituie domeniile de
activitate pentru:
a. Comitetul IV al A.E.R.;
b. Comitetul I al A.E.R;
c. Comitetul II al A.E.R.;
d. Comitetul III al A.E.R.;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Regiunea, în accepţiunea A.E.R., este caracterizată de:
a. un parlament regional;
b. mai multe judeţe;
c. teritoriul unei ţări;
d. o grupare reprezentativă aleasă la nivel regional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Emigranţii tind să se reîntoarcă în regiunile lor de origine în:
a. primul stadiu ocupaţional;
b. al doilea stadiu ocupaţional;
c. al treilea stadiu ocupaţional;
d. perioada estivală;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Postulate ale modelului pieţei regionale a factorului muncă sunt:
a. oferta de factor muncă este perfect elastică;
b. salariile sunt flexibile;

128
c. salariile nu sunt flexibile;
d. oferta de factor muncă nu este perfect elastică;
e. nu există bariere la intrarea-ieşirea pe/de pe piaţa regională a muncii.
A. a+b+e; B. a+b+c; C. a+b+d; D. b+c+d; E. b+c+e.
7. Zona de dezvoltare situată între Paris, Frankfurt şi Berlin poartă denumirea de:
a. zona asistată;
b. Arc Mediteranean;
c. La Dorsale;
d. Zona de dezvoltare supranaţională est-vest;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Divergenţele la nivelul regiunilor U.E. se referă la:
a. perceperea riscului;
b. PIB/locuitor;
c. localizări;
d. economiile de scară;
e. migraţia factorului muncă.
A. a+b+c; B. a+b+d; C. a+b+e; D. b+c+d; E. a+c+d.

129
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester Wheatsheaf, 1993.
2. Blaug M., Teoria economică în retrospectivă , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1992.
3. Brown L. R.,Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992.
4. Clarke M., Gibbs D., Brime E.K., Law C.M., Regional Development in the 1990's,
Jessica Kingsley Publishers, London, 1992.
5. Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1993.
6. Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în Revista Română de
Statistică, Nr.6/1990.
7. Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate differentials along Kaldorian
lines, Oxford Economic Papers, 1975.
8. Frege X., Descentralizarea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
9. Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994.
10. King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
11. Kohnstamm P.P., Urban renewal and public - private partnership in the Netherland, în
Urban Regeneration, E. and F.N. Spon, London, 1993.
12. Naisbitt J., Aburdene P.,Anul 2000. Megatendinţe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
13. Needham, Barrie et al., Urban Land and Property Markets in the Netherlands, University
College London Press, London, 1993.
14. Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some results relevant for
E.F.T.A. countries, Journal of Common Market Studies, 1990.
15. Sloman J.,Economics , Prentice Hall, New York, 1994.
16. Suesser J. R., Tranziţia statistică în Europa Centrală şi Orientală. Statisticile economice -
elemente pentru o strategie", în Revista Română de Statistică, Nr. 2-3/1993.
17. Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali ca instrument de
cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.
18. Walsh J., The Republic of Ireland, Jessica Kingsley Publishers, London, 1992.
19. Winters L. A., International Economics, Routledge, London, 1992.
20. Witbraad F., Jorna P., Waterfront Regeneration : the IJ Embankments Project in
Amsterdam, în Urban Regeneration, E. and F.N. Spon, London, 1993.
21. Academia Română. Institutul Naţional de Cercetări Economice, Studii şi cercetări
economice, nr.1/1995.

130
22. European Commission, Regulation no. 1059/2003, Official Journal L 154, 21.0.6.2003.
23. European Commission, Statistics in focus: Employment, June 2006.
24. European Commission, Euro area unemployment down to 7,8%, Paper 103, 01.08.2006.
25. Eurostat, The Statistical Office of the European Communities, Regional GDP per
inhabitant in the E.U.25, Paper no. 63, 18.05.2006.
26. Eurostat, Regional GDP in the European Union, Luxembourg, 2006.
27. H.M.S.O., Department of the Environment , Anual Report, London, 1993.
28. Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare Regională, Direcţia
Politici Regionale şi Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul
Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.

131
CHEIA EXERCIŢIILOR

Capitolul I: 1-a,b; 2-e; 3-e; 4-A; 5-b.


Capitolul II: 1-a,e; 2-e; 3-d; 4-e; 5-e; 6-a,b.
Capitolul III: 1-b; 2-b,c; 3-a,d; 4-e; 5-e; 6-c; 7-b,d; 8-a,b; 9-e.
Capitolul IV: 1-b,c; 2-D; 3-b,d; 4-b; 5-a,c; 6-d; 7-d; 8-C; 9-e.
Capitolul V: 1-b; 2-c; 3-a; 4-d,e; 5-D; 6-d; 7-c; 8-d; 9-a,b; 10- b,d; 11-a.
Capitolul VI: 1-c,d; 2-C; 3-d; 4-b; 5-e; 6-a; 7-d; 8-c; 9-a; 10-c.
Capitolul VII: 1-c; 2-c; 3-d; 4-a; 5-c,d; 6-a,c; 7-c; 8-a; 9-e; 10-c.
Capitolul VIII: 1-a; 2-e; 3-e; 4-c; 5-c; 6-a; 7-E; 8-a,c; 9-e.
Capitolul IX: 1-b; 2-d; 3-B; 4-b; 5-d; 6-a; 7-a,b; 8-d; 9-a,c; 10-e; 11-e.
Capitolul X: 1-e; 2-d; 3-a; 4-a,d; 5-c; 6-A; 7-d; 8-E; 9-d; 10-e; 11-b,c; 12-e.
Capitolul XI: 1-E; 2-b,c; 3-a,e; 4-a,d; 5-a; 6-a,d; 7-c; 8-c,d.

132
CUPRINS
CAP.I. FUNDAMENTELE ECONOMIEI SPATIALE………………………………………….3
1.1. Noţiunea de spaţiu economic …………………………………………........................................3
1.2. Originile ştiinţei regionale……………………………………………………………………….4
1.3. Caracteristicile dezvoltării regionale………………………………………………………………….5
1.4. Necesitatea abordării ştiinţifice a problemelor regional……………..………………………………5
CAP.II. DEFINIREA CONCEPTULUI DE REGIUNE ……………...……..Error! Bookmark
not defined.
2.1. Regiunea din punct de vedere geografic……………………………..................................................10
2.2. Regiunea din punct de vedere ecologic………………………………………………………...11
2.3. Regiunea din punct de vedere social…………………………………………………………………12
2.4. Regiunea din punct de vedere cultural………………………………….............................................12
2.5. Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii Europene…..………………………………13
2.6. Criteriile de departajare a regiunilor în România…………………………………………………...15
2.7. Eurozonele…………………………………………………………………….......................................17
CAP. III. ABORDAREA SISTEMATICA A PROBLEMELOR REGIONALE. EVOLUTIA
CONCEPTIILOR PRIVIND SISTEMELE SOCIO-ECONOMICE REGIONALE ………..21
3.1. Caracteristicile generale ale sistemelor regionale………………………………………………….21
3.2. Concepţia von Thünen asupra sistemelor socio – economice regionale………………………….22
3.3. Concepţia lui Wilhelm Launhardt………………………………………..…………………………..22
3.4. Concepţia lui A. Weber………………………………………………………………………………..23
3.5. Concepţiile lui Park şi Burgess…………………………………………..…………………………...23
3.6. Concepţia lui W. Leontief……………………………………………………………………………..23
3.7. Concepţia lui W. Isard…………………………………………………………………………………24
3.8. Aplicarea teoriei sistemelor mari la analiza problemelor regionale...............................................25
3.9. Contabilitatea regională ………………………………………………………………………………25
3.10. Econometria regională…………………………………………………….........................................26
3.11. Analiza integrată multiregională…………………………………………………………………….26
CAP.IV. ANALIZA POLITICILOR REGIONALE …………………...….…………………...29
4.1. Fundamentele politicii regionale……………………………………………………………….29
4.2. Instrumentele politicii regionale……………………………………………………………………...30
4.3. Controlul amplasării ramurilor ………………………………………………………………...30
4.4. Politici regionale stimulative şi restrictive în cadrul U.E……………............................................32

133
4.5. Implementarea politicilor regionale………………………………………………………………….33
4.6. Comensurarea efectelor politicilor regionale……………………………………………………….34
4.7. Politicile urbane………………………………………………………………………………………..34
4.8. Politica regională din România………………………………………………..........................................35
CAP.V. ECHILIBRUL GENERAL AL ACTICITATII ECONOMICE
REGIONALE………………………………………………………………………………………43
Error! Bookmark not defined.
5.1. Teoria optimului economic……………………………………………………………………………43
5.2. Echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială………………………………………...44
5.3. Modelele de localizare………………………………………………………………………………...45
CAP.VI. SISTEMUL INFORMATIONAL AL ACTIVITATII ECONOMICE
REGIONALE………………………………………………………………………………………57
6.1. Elemente teoretico - metodologice ale sistemului informaţional regional…………….57
6.2. Evoluţia sistemului informaţional al activităţii socio-economice regionale. Sistemul
informaţional statistic teritorial din România…………………………………………………………....62
CAP.VII SISTEMUL INFORMATIC AL ACTIVITATII ECONOMICE
REGIONALE………………………………………………………………..……………………..68
7.1. Caracterizarea generală a unui sistem informatic regional…………………………………………68
7.2. Evoluţia sistemului informatic al activităţii regionale. Sistemul informatic statistic de asistare a
deciziilor la nivel regional în România……………………………………………………………………70
7.3. Importanţa sistemului informatic la nivel regional…………………………………………………71
CAP.VIII. MODELAREA ECONOMICA LA NIVEL REGIONAL ………………………...74
8.1. Modelul neoclasic de creştere unisectorial……………………………………………………………….74
8.2. Modelul neoclasic de creştere bisectorial……………………………………………………………….78
CAP.IX. METODE DE ANALIZA REGIONALA ………………………..................................84
9.1. Prezentare generală……………………………………………………………………………………...84
9.2. Analiza factorială………………………………………………………………………………………..86
9.3. Analiza cluster………………………………………………………………………………………….92
CAP.X. CRESTEREA ECONOMICA REGIONALA …………………….Error! Bookmark
not defined.
10.1. Dezvoltarea regională în cadrul economiei naţionale………………………………………………….96
10.2. Fluctuaţiile ciclice şi dezvoltarea regională…………………………............................................99
10.3. Limitele spaţiale ale creşterii economice……………………………............................................101
10.4. Comerţul interregional. Modele de export care conduc la creşterea economică regională…………105

134
CAP.XI. PREOBLME REGIONALE IN CONTEXT EUROPEAN ………………………...116
11.1 Locul regiunii în context european……………………………………………………………………116
11.2. Convergenţe şi divergenţe regionale în cadrul U.E…………………………………………..119
11.3. Organizaţia Regiunilor Europei…………………………………………………………………124
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ………………………………………………………………....131
CHEIA EXERCIŢIILOR………………………………………………………………………..133

135
Cuprins

Cuprins

CAP.I. Abordarea ştiinţifică a problemelor regionale………………………4


1.1. Abordarea spaţiului în context regional…………………………….............4
1.2. Ştiinţa regională……………………………………………………................5
1.3.Caracteristicile dezvoltării regionale………………………………………….5
1.4.Necesitatea abordării ştiinţifice a problemelor regionale…………………..6
CAP.II. REGIUNEA ………………………………………………………………..8
2.1. Conceptul de regiune…………………………………………………………8
2.2. Regiunea din punct de vedere geografic……………………………………8
2.3. Regiunea din punct de vedere ecologic…………………………………...10
2.4. Regiunea din punct de vedere social………………………………………10
2.5. Regiunea din punct de vedere cultural…………………………………….10
2.6. Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii Europene..............11
2.7. Criteriile de departajare a regiunilor în România....................................12
2.8.Euroregiunile şi eurozonele....................................................................14
CAP. III. Evoluţia concepţiilor privind sistemele socio-economice
regionale…………………………………………………………………………..18
3.1. Conceptul de sistem regional………………………………………………18
3.2. Concepţia von ThÜnen asupra sistemelor socio -economice
regionale…………………………………………………………………………...19
3.3. Concepţia luI Wilhelm Launhardt............................................................19
3.4.Concepţia lui A. Weber………………………………………………………19
3.5. Concepţiile lui Park şi Burgess……………………………………………..20
3.6. Concepţia lui W. Leontief……………………………………………………21
3.7. Concepţia lui W. Isard……………………………………………………….21
3.8. Aplicarea teoriei sistemelor mari la analiza problemelor regionale…....22
3.9. Contabilitatea regională………………………………...............................23
3.10. Econometria regională……………………………………………………..23
3.11. Analiza integrată multiregională…………………………………………..23
CAP.IV. Analiza politicilor regionale…………………...…………………….28
4.1. Fundamentele politicii regionale……………………………………………28
4.2. Momente cheie.......................................................................................29
4.3. Institu ii europene de implementare a politicii
regionale.........................30
4.4.Instrumentele politicii regionale...............................................................30
4.5. Controlul amplasării ramurilor……………………………………………....31
4.6.Politici regionale stimulative şi restrictive în cadrul U.E…………………
Error! Bookmark not defined.
4.7. Disparită ile regionale la nivelul Uniunii
Europene………………………33
4.8.Implementarea politicilor regionale…………………………………………34
4.9.Comensurarea efectelor politicilor regionale………………………………34
4.10. Politicile urbane……………………………………………………………..35
4.11. Politica regională din România………………………………………………..37
4.12. Institu ii, autorită i i programe de management i dezvoltare în
România……………………………………………………………………………….38
CAP.V. Echilibrul general al acticitatii economice regionale……………52
5.1. Teoria optimului economic………………………………………………….52
5.2. Echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială……………….53
5.3. Modelele de localizare………………………………………………………54

Politici i economie regională


Cuprins
5.4. Modele de cuantificare a dezechilibrelor regionale…………………………….57
5.5. Modele ale echilibrului multiregional i cre terii
economice…………………...59
CAP.VI. Sistemul informational regional…………………………………….70
6.1.Fundamentele sistemului informaţional regional………………………….70
6.2. Analiza sistemului informa ional statistic regional din
România.............73
CAP.VII Sistemul informatic regional……………………………………….80
7.1.Caracterizarea generală a unui sistem informatic regional………………80
7.2.Sistemul informatic regional în România…………………………………..82
7.3. Impactul sistemului informatic regional……………………………………83
CAP.VIII. Modele economice regionale……………………………….........88
8.1. Modelul neoclasic de creştere unisectorial……………………………………..88
8.2. Modelul neoclasic de creştere bisectorial……………………………………..91
CAP.IX. Analiza regională……………………………....................................98
9.1. Prezentare generală…………………………………………………………….98
9.2. Analiza factorială………………………………………………………………..99
9.3. Analiza cluster………………………………………………………………100
CAP.X. Cresterea economica regională……………………………………105
10.1. Dezvoltarea regională în cadrul economiei naţionale……………………….105
10.2. Fluctuaţiile ciclice şi dezvoltarea regională…………………………….107
10.3. Limitele spaţiale ale creşterii economice……………………………….109
10.4. Comerţul interregional. Modele de export care conduc la creşterea
economică regională………………………………………………………………...110
CAP.XI. Abordarea europeană a problemelor regionale………………..119
11.1 Locul regiunii în context european…………………………………………..119
11.2. Convergenţe şi divergenţe regionale în cadrul U.E…………………...121
11.3. Adunarea Regiunilor Europei (A.R.E.)………………………………….123
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………….131

Politici i economie regională


Modulul 9: Analiza regională
ANALIZA REGIONALĂ
Obiective specifice: cunoa terea, în elegerea i aprofundarea metodelor
de analiză la nivel regional.

Rezultate a teptate: posibilitatea alegerii i utilizării celei mai bune metode


de analiză regională într-o situa ie specifică.

Competen e dobândite:
¾ cunoa terea metodelor de analiză regională în evolu ie i con inut;
¾ precizarea caracteristicilor fiecărei metode de analiză regională
comparativ cu alte metode;
¾ în elegerea locului i rolului metodelor de analiză în cadrul tiin ei
regionale.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore

9.1. Prezentare generală


Analiza multivariabilă constituie un exemplu concludent de analiză
regională. Ea poate fi definită ca o conjugare de metode statistice care
analizează simultan variabilele observate, realizând o viziune de conjunctură
a problemelor, descriind interacţiunea dintre factori la nivel regional.
Rezumând, tehnica multivariabilă prezintă următoarele particularităţi:
¾ analizează o cantitate mare de date cu o pierdere infimă de informaţii
şi, în majoritatea cazurilor, prezintă o imagine grafică ;
¾ permite analiza simultană a tuturor informaţiilor legate de fenomenul
studiat şi a tuturor factorilor care intervin asupra sa ;
¾ constituie un instrument important pentru o definire sistematică a unor
cantităţi mai mari de informaţii regionale, mai ales în fazele iniţiale ale
modelării ;
¾ permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau texturale ;
¾ favorizează îmbunătăţirea modelelor utilizate de macro şi
microeconomie prin elaborarea de noi variabile structurale.
Pe de altă parte, metodologia multivariabilă prezintă şi o serie de
inconveniente, precum :
¾ eventuala dificultate de interpretare a rezultatelor în termeni de
variabilitate economică semnificativă. Ca efect, factorii rezultaţi vor proveni
din combinaţii liniare care nu corespund neapărat unei structuri economice
uşor de identificat ;
¾ rezultatul analizei este condiţionat de cauze subiective ca, de
exemplu, alegerea variabilelor ;
¾ posibilitatea investigatorului de a forţa interpretarea variabilelor şi a
ipotezelor de lucru pentru a le apropia de realitatea economică.
Există o multitudine de tehnici concrete de analiză statistică
multivariabilă : analiza factorială, analiza de corespondenţă, analiza
discriminantă etc.
În linii generale, procesul de investigare empirică cuprinde patru etape
generale :
¾ etapa iniţială : specifică obiectivele şi ipotezele de studiu. Ea
defineşte universul de studiu (limitele, perioada temporală de referire etc.) şi
ajustează cronograma procesului de cercetare;
Politici i economie regională 98
Modulul 9: Analiza regională
¾ matricea informaţională (tabelul de date) : permite extragerea şi
codificarea datelor, ordonarea şi conjugarea lor;
¾ analiza multivariabilă : depinde de natura datelor, de modul lor de
organizare şi diferă ca tehnică de aplicare de la caz la caz.
¾ interpretarea şi prezentarea rezultatelor : rezultatele vor fi însoţite
de un comentariu de specialitate. Această etapă are un caracter subiectiv
puternic şi, de aceea, nu garantează o interpretare corectă a rezultatelor
obţinute.

9.2. Analiza factorială


Tehnica analizei factoriale multivariabile utilizează, în esenţă, algebra
liniară. Aceasta permite o analiză post-factum a întregii cantităţi disponibile
de informaţii. În particular, analiza factorială constă în studiul structurii unui
număr de fenomene rezultate din observarea individuală a variabilelor. Ea
semnifică o reprezentare simplificată, o sinteză a cercetării la nivel regional,
care se bazează iniţial pe tendinţele generale şi pe dispersiile fenomenelor
(vezi figura 9.3).
În final, analiza factorială rezumă şi sintetizează informaţiile conţinute
într-un tabel de date şi într-o reprezentare grafică a norului de puncte aferent
lor.
Informaţiile şi punctele de pe grafic aferente lor gravitează în jurul unui
centru G (figura 9.4.).
¾ Există diverse formule matematice care cuantifică cantitatea de
informaţii aferentă unui tabel de date, toate incluzând mediile distanţelor
dintre diferite puncte în spaţiu. Din acest motiv, este necesar să definim
noţiunea de distanţă. Distanţa dintre doi indivizi, reprezintă o variabilă care
depinde de gradul de asociere între aceştia. Distanţa cel mai des utilizată ca
variabilă cantitativă este distanţa euclidiană.
Analiza factorială se realizează în patru etape :
¾ calculul matricei de corelaţie pentru toate variabilele prin care se
realizează oportunitatea efectuării analizei factoriale ;
¾ extragerea factorilor (numere şi metode) care vor reprezenta
totalitatea datelor ;
¾ rotaţia : care constă în transformarea factorilor în vederea unei mai
bune interpretări ;
¾ calculul valorilor factorilor : cu multiple aplicaţii în analiza economică
regională.
În figura 9.6, este prezentat algoritmul pe care îl parcurge analiza
factorială a componentelor principale.
¾ matricea de corelaţie: explică corelaţiile dintre variabile, corelaţii de
tip factorial.
Coeficienţii de corelaţie evidenţiază situaţia când apare o informaţie
mai mult sau mai puţin redundantă, care poate fi eliminată.
Un instrument de studiere a valorii coeficienţilor de corelaţie îl
constituie testul de sfericitate de tip Bartlett, care porneşte de la ipoteza că
matricea de corelaţie este o matrice identică. Aceasta înseamnă că nu există
corelaţii între variabile.
Un alt instrument ce poate fi utilizat în cadrul acestei analize îl
reprezintă cel al coeficienţilor de corelaţie parţială, care evidenţiază corelaţiile
ce se stabilesc între anumite părţi ale variabilelor.

Politici i economie regională 99


Modulul 9: Analiza regională
Matricea care recurge la coeficienţii de corelaţie parţială negativi
poartă denumirea de matrice de corelaţie anti-imagine (Anti Image
Correlation Matrix).
¾ extragerea factorilor: obiectivul acestei etape constă în determinarea
factorilor şi a conţinutului variabilelor originare. Există diferite metode de
extragere a factorilor, care folosesc combinaţii liniare ale indicatorilor
primitivi, intercorelate între ele. Se procedează în mod iterativ, selecţionându-
se o primă combinaţie liniară de variabile, care cuantifică procentajul maxim
posibil de variaţie totală. Apoi, se alege o componentă principală secundă
intercorelată cu cea anterioară.
Componenta principală evidenţiază variaţia totală a obiectivului de
sinteză prin reducerea informaţiilor la un număr mic de indicatori. Logic,
variaţia explică acumularea progresivă de factori succesivi.
În această etapă, un criteriu des utilizat este acela al selecţionării
componentelor principale cu o valoare proprie supraunitară.
O altă metodă de selecţionare a factorilor o constituie testul Scree,
care se bazează pe un examen vizual al graficului valorilor proprii în care, pe
orizontală, sunt evidenţiaţi diferiţi factori (F1, F2, ...), iar pe verticală, valorile
lor corespondente.
¾ rotaţia factorilor: matricea factorilor (de corelaţie) şi extragerea
factorilor, evidenţiază relaţiile dintre factori şi variabilele individuale, dar este
dificil să se identifice semnificaţia factorilor respectivi. Ca urmare, rotaţia
transformă matricea iniţială în una mult mai uşor de interpretat.
Există mai mulţi algoritmi de realizare a rotaţiei ortogonale. Cel mai
des utilizat este algoritmul varimax, care urmăreşte minimizarea numărului
de variabile în vedere simplificării factorilor.
O altă metodă, quartimax, minimizează numărul de factori necesari
pentru a explica o variabilă, în timp ce algoritmul equamax reprezintă o
sinteză a metodelor prezentate anterior.

9.3. Analiza cluster


Metoda are la bază o matrice de date referitoare la n indivizi şi p
variabile, tipică pentru analiza multivariabilă (multivariante). În acest caz,
apar întrebări ca : sunt aceste variabile similare ? Sunt indivizii similari ?
Matricea de corelaţie obţinută, de tipul p•p, nu poate permite
sintetizarea informaţiilor şi în grupuri de variabile.
Calculând o matrice de proximitate a observaţiilor (n•n), analiza cluster
face un pas înainte, dar nu realizează o clasificare a indivizilor pe baza
informaţiilor disponibile.
Din acest motiv, indivizii vor fi reprezentaţi într-un spaţiu euclidian, în
care poziţiile lor depind de valoarea variabilelor (vezi figura 9.9)
Analiza cluster implică parcurgerea a două etape :
¾ selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii ;
¾ algoritmul de clasificare.
Realizarea selecţiei variabilelor: implică rezolvarea a cel puţin trei
categorii de probleme :
¾ dacă variabilele sunt date în unităţi diferite ;
¾ dacă variabilele sunt corelate ;
¾ dacă avem un număr mare de variabile.
Dispunând de o matrice de date, putem evidenţia similitudinea
indivizilor în funcţie de valorile variabilelor introduse şi de distanţa dintre
Politici i economie regională 100
Modulul 9: Analiza regională
centre. Practic, indivizii pot fi consideraţi ca vectori într-un spaţiu p
dimensional, în care p reprezintă numărul de variabile.
Conceptul de distanţă cel mai des utilizat este acela de distanţă
euclidiană.
Algoritmul de clasificare : are la bază metoda iterativă, de grupare a
elementelor bazice în conglomerate specifice, până la atingerea nucleului
unic.
Definirea distanţei dintre conglomerate are o influenţă decisivă asupra
grupărilor rezultate. Ca urmare, apar patru modalităţi de definire a distanţei:
¾ până la vecinul cel mai apropiat (single linkage or nearest neighbour) :
distanţa dintre două conglomerate C şi C', se defineşte la fel ca şi cea dintre
două elemente aparţinând lui C şi C'.
¾ până la vecinul cel mai îndepărtat : distanţa dintre conglomeratele C şi
C' este cea mai mare posibilă între două elemente ale conglomeratelor ;
¾ distanţa până la centru (average linkage) : distanţa dintre centrele
celor două grupări ;
¾ distanţa medie a grupului : media distanţelor formate între un element
aparţinând lui C şi altul al lui C'.

Rezumat:
Numele de analiză cluster se utilizează pentru a defini o mare
varietate de tehnici, care au drept obiectiv analiza grupurilor rezultate din
reunirea indivizilor. Astfel de tehnici sunt : analiza conglomeratelor,
taxonomia numerică, crearea de tipologii etc.
Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster se limitează
la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor, mult mai
simplificat.
Pe de altă parte, sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea
unor grupări între observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate.

Concluzii:
Pornind de la realitatea că economia regională reprezintă o disciplină
care studiază fenomenele socio-economice şi politice care ţin de o anumită
dimensiune spaţială, unul dintre obiectivele principale ale investigaţiei ştiinţei
îl constituie cunoaşterea exactă a teritoriului sau, mai exact, a
comportamentului variabilelor socio-economice în spaţiu.

Exemple ilustrative: Y
F1

X
0

Figura 9.3. Reprezentarea factorială


Politici i economie regională 101
Modulul 9: Analiza regională

G
G

0
0

Figura 9.4. Centrul de gravitaţie

START

Citirea datelor :
n, p, R, q

Descrierea elementară
a variabilelor medii
şi a deviaţiilor

Tipizarea matricei de
date. Calculul
matricei de corelaţie

Diagonalizarea
Figura 9.6. matricei de corelaţie
Algoritmul analizei
factoriale
Calcularea
componentelor
principale (factorilor)

Rotaţia

Interpretarea

Reprezentări
Valori observate grafice
ale factorilor

STOP

Politici i economie regională 102


Modulul 9: Analiza regională

Variabila 2

Variabila 1
0

Variabila 3

Figura 9.9. Reprezentarea indivizilor într-un spaţiu euclidian


Test de autoevaluare:
1. Tehnica multivariabilă:
a. analizează o cantitate mare de date cu o pierdere mare de
informaţii;
b. permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau
texturale;
c. analizează o cantitate mică de date cu o pierdere mică de
informaţii;
d. a+c;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2

= ∑ (xij − xi / j ) reprezintă:
p
2. Relaţia d 2
ii /
j =1

a. distanţa euclidiană;
b. distanţa dintre doi indivizi i şi i’;
c. distanţa simetrică;
d. distanţa dintre doi indivizi i şi i’ între care se află p variabile;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Etape ale analizei factoriale sunt:
a. calculul valorilor factorilor;
b. calculul mediilor ponderate;
c. calculul determinantului;
d. rotaţia;
e. calculul matricei de corelaţie.
A. a+b+c; B. a+d+e; C. a+c+e; D. b+c+d; E. b+c+e.
4. ….reprezintă o mare varietate de tehnici care au drept obiectiv analiza
grupurilor rezultate din reunirea indivizilor:
a. soluţia rotată;
b. soluţia nerotată;
c. matricea de corelaţie;
d. analiza cluster;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster:
a. se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare
a datelor mult mai simplificat;

Politici i economie regională 103


Modulul 9: Analiza regională
b. sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor
grupări între observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate;
c. are la bază o matrice tipică;
d. nu limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare
a datelor mult mai simplificat;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+b+c; D. e; E. b+c+d.
6. Etapele analizei cluster sunt:
a. selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii;
b. algoritmul de clasificare;
c. normalizarea;
d. spaţiul euclidian;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Algoritmul de clasificare al analizei cluster are la bază:
a. metoda mediilor;
b. metoda proporţiilor;
c. metoda substituţiei;
d. metoda iterativă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Politici i economie regională 104


Modulul 2: Regiunea
Regiunea
Obiective specifice: cunoa terea, în elegerea, aprofundarea i utilizarea
no iunilor specifice analizei regiunii: regiunea geografică, regiunea
ecologică, regiunea socială, regiunea culturală.
Rezultate a teptate: studen ii vor în elege, gestiona i opera cu criteriile
de departajare a regiunilor în Uniunea Europeană i în România.
Competen e dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui
modul, studen ii vor avea posibilitatea să:
¾ definească i să opereze cu anumite entită i regionale ;
¾ precizeze specificul fiecărei abordări a regiunii;
¾ în eleagă locul i rolul regiunii în cadrul dezvoltării socio-economice.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

2.1. Conceptul de regiune


Nu există o defini ie i o abordare unanim acceptate pentru regiune.
Regiunea poate fi privită atât la nivel naţional (între graniţele statale) cât şi
internaţional (incluzând un grup mai mic sau mai mare de state).
În raport cu statul, regiunea reprezintă o entitate administrativă, care
deţine un anumit domeniu limitat de competenţe, o anumită suveranitate
parţială.
Prin regiune se poate înţelege şi un teritoriu care nu se suprapune cu
zona delimitată după criterii administrative, în delimitarea ei intervenind alte
criterii precum : gradul de dezvoltare socio-economică, interesul pe care-l
prezintă pentru ansamblul socio-economic un anumit tip de activitate
economică sau socială, criterii de ordin geografic, cultural, social, etnografic
etc.
Economiştii britanici Cowling şi Steeley de la Universitatea Oxford
consideră că la baza delimitării regiunilor ar trebui aşezate următoarele
categorii de criterii 1 :
¾ aspecte geografice şi fizice, construcţii, elemente de infrastructură,
precum şi canale de comunicaţii ;
¾ omogenitatea termenilor (indicatorilor) statistici : rata activităţii, nivelul
factorului muncă în industrie, structura populaţiei după vârstă etc. ;
¾ aspecte legate de mentalitatea umană : nivelul şi ritmul călătoriilor, al
migraţiei populaţiei şi factorului muncă etc.

2.2. Regiunea din punct de vedere geografic


Din punct de vedere geografic, regiunea este receptată mai mult pasiv
de către activităţile şi colectivităţile umane.
P. Vidal de la Blanche, distingea regiuni geografice caracterizate de
trăsături specifice ale condiţiilor naturale, social-economice şi istorice. Aceste
regiuni geografice pot reuni mai multe pays, adică regiuni naturale 2 . Apare,
deci, distincţia între regiunile naturale şi cele geografice.
Noţiunea de regiune geografică este mult mai completă decât cea de
regiune naturală, căci ea descrie peisaje mai mult sau mai puţin intens

1
Cowling T.M., Steeley G.C., Sub - regional planning studies an evaluation, Pergamon
Press, Oxford, 1973, p. 6.
2
Gallois L., Regions naturelles et noms de pays, A. Colin, Paris, 1908.
Politici si economie regionala 8
Modulul 2: Regiunea
umanizate şi structuri economice şi demografice schimbătoare şi
3
diversificate .
Din punct de vedere funcţional, regiunea geografică prezintă mai
multe niveluri de integrare, cu o ierarhizare a aşezărilor umane care, teoretic,
culminează într-un singur sistem atotcuprinzător : o naţiune, un continent sau
lumea întreagă.
În prezent, regiunile geografice au căpătat un tot mai accentuat sens
economic, acestea fiind legate îndeosebi de un centru polarizator, un oraş
ale cărui influenţe economice, organizatorice şi culturale se resimt pe întregul
areal al regiunii.
Nivelurile şi limitele regiunilor geografice pot fi studiate prin intermediul
sistemului de noduli al lui Hagget 4 sau cu ajutorul analizei ierarhizate a lui
Christaller 5 .
Regiunile geografice individualizate pe baza criteriilor naturale şi
social-economice, sunt numite, de către D. Whittlesey, compages 6 . El
deosebea regiuni omogene (uniforme) şi regiuni nodale (care au unul sau
mai multe focare sau centre).
În România, V. Mihăilescu definea regiunea geografică drept un
teritoriu delimitat prin caractere exterioare (de peisaj) şi interioare (de
structură şi funcţiuni), specifice şi prin realizarea unei unităţi derivate din
legăturile dintre componentele lui şi dintre acestea şi întreg 7 .
Diversitatea dezvoltării regiunilor a determinat apariţia unei ştiinţe
desprinse din cadrul geografiei - geografia economică - care se ocupă cu
studierea regiunilor geografice economice.
Regiunea geografică economică are un conţinut integralist, este o
noţiune complexă şi dinamică, care cuprinde interacţiunile între resursele
naturale - om - producţie - schimb şi consum 8 .
Geografia şi ştiinţa regională prezintă o serie de similitudini, legate de
modul de abordare a regiunilor, concretizate în : 9
¾ ambele prezintă metodologii pentru identificarea şi descrierea unităţilor
şi subunităţilor regionale, aşa cum sunt ele definite de mişcarea şi distribuţia
populaţiei sau de modificarea tehnologiilor ;
¾ ambele analizează fluxurile de bunuri economice, servicii şi informaţii ;
¾ atât timp cât aceste fluxuri pot fi oprite, canalizate, reorientate sau re-
dezvoltate, este important a se realiza modul de integrare al comunităţilor în
unităţi teritoriale mai mari sau mai mici, ca un proces continuu, influenţat de
anumite evenimente favorabile sau nu.
Spre deosebire de ştiinţa regională, geografia nu analizează cauzele
prioritare - naturale, economice sau politice - în dezvoltarea regiunilor, ci le
priveşte ca pe nişte elemente aflate într-o interdependenţă continuă.

3
Donisa I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 36.
4
Hagget P., Locational Analysis in human Geography , St. Martin's Press, New York, 1966.
5
Christaller W., Die zentralen Orte in Suddentschland , 1933, traducere în engleză: C.W.
Baskin, 1966.
6
Whittlesey D., The regional concept and the regional method , în American Geography,
Syracuse University Press, 1954, p. 36.
7
Mihăilescu V., Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientare generală în ştiinţele
geografice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 71.
8
Şandru I., România. Geografie economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975, p.332.
9
Smith C. A.,Regional Analysis, vol.II, Academic Press Inc., London, 1976, p. 8.
Politici si economie regionala 9
Modulul 2: Regiunea
Geografia analizează dezvoltarea regiunii mai puţin din punct de
vedere economic, încercând să introducă variabile socio-culturale (puterea
politică, clasele sociale sau grupările etnice), ca variabile endogene.

2.3. Regiunea din punct de vedere ecologic


Ecoregiunea sau bioregiunea reprezintă o arie ecologică i geografică
bine definită. Ecoregiunile acoperă zone relativ vaste de pământ i de apă i
con in caracteristici geografice, umane, botanice i zoologice distincte.
Practic, biodiversitatea florei, faunei i ecosistemelor care caracterizează o
ecoregiune o delimitează strict de alte ecoregiuni.
O altă defini ie dată ecoregiunii este accea referitoare la utilizarea
unor modele ale ecosistemelor asociate cu combina ii caracteristice de
soluri i suprafe e de teren care caracterizează acea regiune. 10
Al i speciali ti consideră ecoregiunea drept o zonă de poten ial
ecologic bazată pe combina iile unor elemente biofizice precum cele
climatice i topografice. 11
Din punct de vedere ecologic, analiza regională, consideră că
elementul primordial al dezvoltării regiunilor îl constituie tehnologia avansată,
nepoluantă şi deseori neconvenţională. După acest criteriu, se realizează
delimitări teritoriale în funcţie de gradul de poluare a solului (în special), a
apei şi a aerului.
Astfel, la nivel mondial, degradarea solului implică gruparea terenurilor
pe trei categorii, la nivelul fiecărei regiuni (continent) (vezi tabelul 2.1) 12 .

2.4. Regiunea din punct de vedere social


Din punct de vedere social, regiunea se diferenţiază ca urmare a
repartizării populaţiei, a factorilor naturali sau a modului de dezvoltare şi a
trăsăturilor interne ale socio-sistemului teritorial.
Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai
în măsura în care acest element influenţează economicul.

2.5. Regiunea din punct de vedere cultural


Regiunea culturală reprezintă o arie geografică bazată pe caracteristici
i func ii culturale. Sunt astfel delimitate trei tipuri de regiuni culturale:
formale, func ionale i delimitate de limbă vorbită în ele.
Regiunile culturale formale reprezintă arii locuite de oameni care au
una sau mai multe caracteristici culturale comune, precum limba, religia sau
modul de via ă.
Regiunile culturale func ionale sunt departajate în func ie de
omogenitatea lor culturală, ceea ce pare mai mult o delimitare abstractă
decât concretă. Aceste regiuni prezintă noduri sau puncte centrale în care
”func iile culturale” sunt coordonate i direc ionate.
Regiunile culturale delimitate de limba comună se fundamentează pe
caracteristici comune de mediu, economice, politice sau istorice. Aceste

10
Brunckhorst D., Bioregional planning resource management beyond the new millennium,
Harwood Academic Publishers, Sydney, 2000.
11
Busch D.E., Trexler J.C., Monitoring Ecosystems: Interdisciplinary approaches for
evaluating ecoregional initiatives, Island Press, 2003.
12
Brown L. R.,Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992, p. 52.
Politici si economie regionala 10
Modulul 2: Regiunea
regiuni accentuează sentimentul că oamenii apar in unei anumite regiuni cu
care se identifică.
Din punct de vedere cultural, asistăm la un proces vast, de redefinire a
regiunilor, ca urmare a luptei împotriva inerţiei, a dorinţei de afirmare a
culturii şi limbii proprii şi a respingerii influenţelor străine, deseori nefaste.
Astfel, în Canada, deşi oficial se militează pentru aplicarea
prevederilor tratatului privind zona liberă cu S.U.A., există teama ca această
ţară să nu fie "anexată" cultural de către puternicul ei vecin. Mai mult chiar,
mulţi francofoni din regiunea Quebec, de exemplu, se văd frustraţi de pe
urma tendinţelor izolaţioniste, găsind mai greu locuri de muncă.
La rândul lor, galezii luptă pentru menţinerea identităţii lor culturale în
cadrul Regatului Unit, în timp ce, în Spania, limba catalană a devenit limbă
oficială în provincia cu acelaşi nume, alături de cea spaniolă.
Ca urmare a destrămării imperiului sovietic, tot mai multe republici
ale fostei U.R.S.S. militează pentru identitatea lor culturală, şi se delimitează
de uniformizarea forţată la care au fost supuse în trecut.
China, o putere economică în plin avânt, contrastează în ceea ce
priveşte lupta pentru menţinerea identităţii ei culturale-spirituale.
Singapore, după o susţinută campanie de studiere a limbii engleze în
instituţiile de învăţământ, a revenit la dialectul mandarin, la interesul pentru
vechile valori .
Resuscitarea islamismului fundamentalist câştigă tot mai mulţi
adepţi, fiind de acum clasice cazurile unor ţări precum Iranul, Libia, Algeria,
Egipt, Indonezia sau Turcia.
În alte ţări, cu un ridicat nivel de dezvoltare economico - socială,
precum Coreea de Sud şi Japonia, sunt regiuni care-şi fac un titlu de
onoare din respectarea şi cultivarea tradiţiilor străvechi.
În accepţiunea autorului prezentei lucrări, regiunea poate fi definită
drept o zonă de interese concentrate în legătură cu unul sau mai multe
obiective economico-sociale, culturale etc., dublată de un anumit teritoriu
geografic, care cuprinde o multitudine de indivizi umani de diferite sexe, rase
şi/sau naţionalităţi, cu preocupări, niveluri de cultură şi educaţie diferite,
grupaţi în funcţie de situaţia politică şi militară existentă la un moment dat.
Din acest punct de vedere, regiunea se află la impact cu delimitarea
geografică şi/sau economico-socială şi/sau etnico-culturală, fără a fi identică
cu ele. Regiunea reprezintă, practic, o entitate dinamică, rezultată din
raportul de forţe politice pe plan intern (naţional) şi/sau internaţional şi din
gradul de concentrare a intereselor pe un anumit areal.

2.6. Criteriile de departajare a regiunilor în ţările Uniunii


Europene
Criteriile de departajare a regiunilor, diferă extrem de mult de la o ţară
la alta.
Astfel, în Germania, departajarea regiunilor, se realizează atât pe
baza tradiţiilor istorice, cât mai ales după criteriul diversităţii structurilor
economice, îndeosebi industriale. Regiunile slabe din punct de vedere al
structurii lor sunt numite regiuni de promovare economică şi beneficiază de
ajutor din partea statului.
În Franţa, departajarea regiunilor se realizează după criteriul
economic, regăsindu-se : zone de conversie şi zone de reconversie
industrială.

Politici si economie regionala 11


Modulul 2: Regiunea
Aceste zone sunt caracterizate prin rate înalte ale şomajului,
diminuarea ritmului de creştere a populaţiei, prezenţa masivă a sectorului
public industrial şi al grupărilor particulare.
În Spania, referendumul din 06.12.1978, a recunoscut dreptul de
autonomie al regiunilor. Există trei mari regiuni autonome : Catalonia, Ţara
Bascilor (din 22.12.1979) şi Andaluzia (din 11.01.1982).
În Belgia, criteriile de departajare a regiunilor se modifică de la o
perioadă la alta, în funcţie de evoluţia condiţiilor economice.
¾ În Regatul Unit, regiunile sunt grupate în funcţie de criteriul
dezvoltării lor economice. Cele slab dezvoltate formează zone asistate (Aaa).
În cadrul zonelor asistate, sunt delimitate subzone defavorizate, cu un
anumit profil economic, numite zone agricole (mai ales în regiunile de munte)
sau anumite zone turistice.
Italia reprezintă ţara cu o supremaţie a autonomiei regionale. Din anul
1947, Italia a devenit puternic descentralizată. Ea este împărţită în 20 de
regiuni, care dispun fiecare de câte un consiliu şi un executiv regional,
investite cu competenţe foarte importante în domeniul sănătăţii, organizării
teritoriului şi culturii. Diferenţierea la nivelul regiunilor italiene se realizează
după următoarele criterii :
¾ formele, structurile şi nivelurile ratelor de creştere economică, care
permit recunoaşterea, la un moment dat, a regiunii în diferite stadii de
dezvoltare ;
¾ ritmurile şi direcţiile modificărilor structurale ;
¾ reacţiile faţă de dezvoltarea ciclică, de politicile naţionale şi de
procesele economice internaţionale. 13
Aceste regiuni sunt definite şi clasificate conform NUTS. 14 În prezent,
Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică pentru U.E. 27 cuprinde:
¾ 92 NUTS I (faţă de 78 în U.E.15), cu o populaţie între 3 şi 7 milioane
locuitori: landurile germane, regiunile din Belgia, Ţara Galilor, Scoţia, Franţa,
Italia, Catalunia;
¾ 1268 NUTS II (faţă de 210 în U.E.15), cu o populaţie cuprinsă între
800000 şi 3000000 locuitori: departamentele franceze, subdiviziunile
landurilor germane, landurile austriece;
¾ 1284 NUTS III (faţă de 1093 în U.E.15), cu o populaţie cuprinsă între
150000 şi 800000 locuitori: cercurile germane, provinciile spaniole şi italiene;
¾ NUTS IV şi V: sunt numite unităţi administrative locale şi sunt formate
din districte şi municipalităţi.

2.7. Criteriile de departajare a regiunilor în România


În România, organizarea teritoriului se face în conformitate cu
prevederile Legii nr.2/1989, privind îmbunătăţirea organizării administrative a
teritoriului.
În această lege, se evidenţiază faptul că judeţul este unitatea
administrativă-teritorială, alcătuită din municipii, oraşe şi comune-unităţi de
bază ale organizării administrativ-teritoriale a ţării. Organizarea judeţelor se
face în funcţie de condiţiile geografice, economice şi social-politice. Judeţele
asigură dezvoltarea armonioasă din punct de vedere economic, social-
cultural şi edilitar-gospodăresc a municipiilor, oraşelor şi comunelor (art.6).

13
Bianchi G., Benvenuti S. C., Maltini G., The transformations of the South of Italy, în
Regional Science, nr.8, Milano, 1988.
14
Nomenclature des Unites Territoriales Statistiques
Politici si economie regionala 12
Modulul 2: Regiunea
Aderarea României la U.E. din anul 2007 va conduce treptat la
dispariţia judeţelor şi funcţionarea reală a regiunilor. Iniţial, ele vor fiinţa
împreună, pentru o anumită perioadă de tranziţie.
Ca urmare, România este deja structurată în 8 regiuni de dezvoltare,
formate prin regruparea celor 42 de judeţe în funcţie de niveluri/profiluri
complementare de dezvoltare.
Regiunile de dezvoltare din România urmăresc sistemul european
privind Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) şi
corespund nivelului NUTS II.
Actele normative cu privire la împărţirea teritorială a României
definesc structura teritorială în vigoare, asimilabilă NUTS, după cum
urmează:
¾ nivel NUTS I: macro-regiuni, nu se foloseşte în prezent;
¾ nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8
milioane locuitori ;
¾ nivel NUTS III: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ
teritorială a României;
¾ nivel NUTS IV: nu se foloseşte, deoarece nu s-au identificat asocieri
de unităţi teritoriale ;
¾ nivel NUTS V: 265 municipii şi oraşe, 2.686 comune, cu 13.092 sate,
care reflectă structura administrativ teritorială a României.
Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole,
industriale, de mediu etc.) sunt definite ca tipuri de arii problemă.
O arie prioritară reprezintă o grupare de oraşe, comune sau judeţe,
continue sub aspect teritorial, caracterizate prin profiluri asemănătoare de
probleme rezolvabile prin politici regionale.
Se pot identifica următoarele arii prioritare:
¾ arii de sărăcie: Podişul Moldovei, Câmpia Română, Sălaj şi Bistriţa-
Năsăud;
¾ arii de declin industrial: metalurgice (Hunedoara, Caraş-Severin) sau
cu industrie chimică şi petrolieră (Ploieşti, Piteşti);
¾ arii miniere: Valea Jiului, Subcarpaţii Olteniei;
¾ arii cu soluri degradate: Vrancea, Buzău;
¾ arii cu probleme complexe: Munţii Apuseni, Delta Dunării.
Structurarea regională a României implică atât avantaje cât şi
dezavantaje. Avantajele structurii regionale se referă la:
¾ posibilitatea dezvoltării unei politici regionale coerente şi eficiente, în
conformitate cu standardele U.E., depinde şi dimensiunea regiunilor;
¾ regiunile pot fi mai bine reprezentate în Consiliul Naţional;
¾ dialogul dintre cele 8 regiuni şi CNDR devine mai facil şi mai eficient.
Cele mai importante dezavantaje rezultate din structurarea regională a
României se referă la:
¾ regiunile nu există sub forma unităţilor administrative, delimitarea lor
necesitând un anumit interval de timp;
¾ cooperarea care depăşeşte graniţele judeţene necesită timp şi
asumarea unui anumit risc legat de repartizarea echitabilă a fondurilor;
¾ regiunile de dezvoltare nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui
acord liber.
Dezvoltarea i disparită ile regionale sunt strict legate de nivelul
general de dezvoltare macroeconomică. În România 15 , PIB pe cap de

15
Dobre D., Popa C., România, codaşă printre ţările europene, România Liberă,
22.08.2006.
Politici si economie regionala 13
Modulul 2: Regiunea
locuitor reprezentă mai puţin de 40% faţă de media din U.E., după extinderea
din 2004. Ne urmează Bulgaria, cu 32%, Turcia, cu 31%, şi Macedonia, cu
26%. Totodată, la o populaţie de circa 22 milioane de locuitori, PIB-ul
României totalizează peste 79 miliarde euro.
Potrivit studiilor, cel mai bogat stat din Europa este Luxemburgul, cu
248% PIB/locuitor din media Uniunii Europene. Statisticile recente
demonstrează că România, chiar şi în anul 2015, va înregistra o valoare a
PIB/locuitor de aproape 40% din media înregistrată în UE.
PIB-ul României este estimat la 115 miliarde euro în 2007, la 133,5
miliarde euro în 2008 i la 168,5 miliarde euro în anul 2010. 16
România, prezintă o multitudine de diferenţieri în ceea ce priveşte
dezvoltarea socio-economică în teritoriu. În perioada care a urmat anului
1989, aceste decalaje s-au accentuat.
Cele 15 regiuni care au cel mai scăzut PIB/locuitor din U.E. se află în
Bulgaria, Polonia şi România. Valoarea cea mai mică la acest indicator o
găsim în regiunea Nord-Est din România (24% din medie) urmată de
Severozapaden, Yuzhen tsentralen and Severen tsentralen din Bulgaria
(toate cu o medie de 26%). Dintre cele 70 de regiuni aflate sub nivelul de
75% din media U.E. în anul 2007, 15 au fost în Polonia, 8 în Grecia, 8 în
România (facem precizarea aici că, de fapt, toate regiunile din România se
află încadrate la acest nivel de dezvoltare), 7 în republica Cehă, 6 în
Bulgaria, 6 în Ungaria, câte 4 regiuni în Franţa, Italia şi Portugalia, cîte o
regiune din Spania şi Estonia, Lituania, Letonia şi Malta.

2.8. Euroregiunile i eurozonele

Euroregiunile pot fi definite ca zone sau regiuni de interferenţă


economică şi nu numai, în care două sau mai multe state valorifică în comun
resursele materiale şi umane prin iniţierea şi derularea unor activităţi şi
programe agricole, industriale, de transport şi comunicaţii, turistice,
comerciale. 17
Deşi sunt întâlnite şi în alte regiuni ale lumii, euroregiunile sunt
caracteristice continentului european; au apărut în Europa Occidentală, mai
ales de-a lungul graniţelor Germaniei, Franţei, Elveţiei, Belgiei şi
Olandei; după evenimentele din '89, '90, au apărut la zona de contact dintre
acestea şi Europa Centrală - mai ales între Germania şi Polonia, Cehia sau
Europa de Est- Euroregiunea Baltică: Danemarca, Suedia, Polonia, Rusia,
Letonia, Lituania. Bazele unor astfel de regiuni s-au pus după '90 şi în
Europa de Est - Euroregiunea Carpatică, Prutul Superior, Dunărea de Jos şi
Dunăre-Mureş-Tisa.

Rezumat:
Ştiinţa regională identifică şi expune principiile simple ale organizării
spaţiale, principii care guvernează echilibrul şi structurile organizatorice şi
care asigură eficienţă, egalitate şi bunăstare socială 18 .
Nu există practic nici un efort pentru a corela configuraţiile spaţiale cu
proprietăţile formale ale altor aspecte ale vieţii sociale 19 .

16
Comisia Na ională de Prognoză, Prognoza anuală, Bucure ti, aprilie 2007.
17
Negut S., Euroregiones, Revue Roumaine de Géographie, Tome 42, Ed. Academiei
Romane, 1998.
18
Isard W., Introduction to Regional Science, Englewood Cliffs, New York, Prentice
Hall,1975, p.20.
Politici si economie regionala 14
Modulul 2: Regiunea
Analiza regională are la bază analiza locaţională, care reprezintă o
metodă ce poate evidenţia limitele mişcării oamenilor, bunurilor, serviciilor şi
informaţiilor, exprimând structura unui sistem regional dat.
Locul central al ştiinţei regionale îl constituie structura sistemelor
economice, în termenii locaţiei comerţului şi ai preferinţelor consumatorilor.

Concluzii:
Diferenţele legate de nivelul şomajului sau al veniturilor dintre regiuni
nu pot fi eliminate prin aplicarea unor politici generale de influenţare a cererii.
Aceasta deoarece decalajele dintre regiuni nu sunt rezultatul dezechilibrului
dintre cererea agregată şi oferta agregată, ci al dezechilibrelor anumitor
pieţe, care nu au fost corectate la timp.
De aceea, în practică, politica regională se concentrează pentru a
influenţa oferta agregată, pentru a încuraja dezvoltarea industriilor în
regiunile mai slab dezvoltate.

Exemple ilustrative:
Tabelul 2.1: Degradarea terenului (% din suprafaţa terenului)
Continentul Degradare Degradare Degrada Total
uşoară medie re gravă
Africa 60 23 17 100
Asia 56 28 16 100
Australia 38 55 7 100
Europa 69 25 6 100
America de 70 23 7 100
Nord
America de Sud 73 17 10 100

Figura 2.2: Regiunile de dezvoltare din România


19
Levi Strauss C., Social Structure, in Antropology Today , University of Chicago, Chicago
Press, 1953, pp. 524-553.
Politici si economie regionala 15
Modulul 2: Regiunea
Test de autoevaluare:

1. În concepţia lui D. Whittlesey, regiunile pot fi:


a. uniforme;
b. neuniforme;
c. concentrice;
d. dispersate;
e. nodale.
2. Din punct de vedere ecologic, diferenţierea regiunilor se face în funcţie
de:
a. poluarea solului;
b. poluarea apei;
c. poluarea aerului;
d. poluarea fonică;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Analiza regională studiază regiunea din punct de vedere social numai
în măsura în care acest element influenţează:
a. politica regională;
b. investiţiile regionale,
c. amplasarea firmelor;
d. economicul;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Nomenclatorul NUTS pentru U.E.-25 cuprinde:
a. NUTS 1 şi 2;
b. NUTS 1, 2 şi 3;
c. NUTS 1, 2, 3 şi 4;
d. NUTS 2,3 şi 4;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Cele 8 regiuni de dezvoltare din România au fost delimitate în funcţie
de:
a. nivelul de dezvoltare;
b. suprafaţă;
c. populaţie;
d. suprafaţă, populaţie şi număr de judeţe;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Subregiunile de dezvoltare din România sunt:
a. Teleorman-Giurgiu-Călăraşi-Ialomiţa;
b. Maramureş-Sălaj-Bistriţa Năsăud;
c. Brăila-Galaţi-Tulcea,
d. Constanţa-Tulcea-Ialomiţa;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Referin e bibliografice:
1. Bianchi G., Benvenuti S. C., Maltini G., The transformations of the
South of Italy, în Regional Science, nr.8, Milano, 1988.
2. Brown L. R.,Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1992.
3. Brunckhorst D., Bioregional planning resource management
beyond the new millennium, Harwood Academic Publishers, Sydney,
2000.
4. Busch D.E., Trexler J.C., Monitoring Ecosystems: Interdisciplinary
approaches for evaluating ecoregional initiatives, Island Press, 2003.
Politici si economie regionala 16
Modulul 2: Regiunea
5. Christaller W., Die zentralen Orte in Suddentschland , 1933,
traducere în engleză: C.W. Baskin, 1966.
6. Cowling T.M., Steeley G.C., Sub - regional planning studies an
evaluation, Pergamon Press, Oxford, 1973.
7. Donisa I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
8. Dobre D., Popa C., România, codaşă printre ţările europene,
România Liberă, 22.08.2006.
9. Gallois L., Regions naturelles et noms de pays, A. Colin, Paris,
1908.
10. Hagget P., Locational Analysis in human Geography , St. Martin's
Press, New York, 1966.
11. Isard W., Introduction to Regional Science, Englewood Cliffs, New
York, Prentice Hall,1975.
12. Levi Strauss C., Social Structure, in Antropology Today , University
of Chicago, Chicago Press, 1953.
13. Mihăilescu V., Geografie teoretică. Principii fundamentale.
Orientare generală în ştiinţele geografice, Ed. Academiei, Bucureşti,
1968.
14. Negut S., Euroregiones, Revue Roumaine de Géographie, Tome
42, Ed. Academiei Romane, 1998.
15. Smith C. A.,Regional Analysis, vol.II, Academic Press Inc., London,
1976.
16. Şandru I., România. Geografie economică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975.
17. Whittlesey D., The regional concept and the regional method , în
American Geography, Syracuse University Press, 1954.

Temă de control: Analiza fezabilită ii regiunilor de dezvoltare din


România.

Politici si economie regionala 17


Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
Evolu ia concep iilor privind sistemele
socio-economice regionale
Obiective specifice: în elegerea conceptului de sistem regional, a abordării
din punct de vedere cibernetic i a evolu iei concep iilor privind sistemele
regionale.

Rezultate a teptate: analiza comparativă a concep iilor referitoare la


sistemele socio-economice regionale.

Competen e dobândite: finalizarea modulului va permite studen ilor să:


¾ înteleagă sistemul regional ca un sistem cibernetic cu autoreglare;
¾ eviden ieze elementele pozitive i limitele concep iilor referitoare la
sistemele regionale;
¾ în eleagă că abordarea sistemică a problemelor regionale este
perfectibilă.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

3.1. Conceptul de sistem regional

Din punct de vedere sistemic, interacţiunile existente la nivelul


activităţilor economico-sociale, dublate de un anumit teritoriu geografic,
formează un sistem economico-social.
Ca urmare putem defini sistemul economic regional drept totalitatea
elementelor (subsistemelor) intercondiţionate, având fiecare propriile legi şi
funcţionând ca un întreg, în vederea realizării unor obiective.
În accepţiunea de sistem cibernetic, economia regională prezintă o
structură, o stare, o transformare, un input, un output, un comportament şi o
funcţie.
Structura sistemului (S) este evidenţiată de mulţimea elementelor (ξ)
şi a conexiunilor sale (ζ ), conform relaţiei:
ζ(S) = {ξ(S), ζ(S)}
Comportarea oricărui sistem depinde de structura sa, iar interacţiunea
structură-funcţie este dialectică.
Starea sistemului exprimă nivelul mărimilor care caracterizează
structura sistemului S la un moment dat, respectiv valorile statistice ale
omajului regional, PIB-ului regional, output-ului industrual regional etc.
Transformarea reprezintă trecerea sistemului de la o stare la alta şi,
implicit, de la o structură la alta.
Input-ul este efectul conexiunii sistem analizat -mediu ambiant şi
marchează acţiunea mediului asupra sistemului.
Output-ul este tot un efect al conexiunii sistem analizat - mediu
ambiant, dar abordează acţiunea sistemului asupra mediului.
Comportamentul sistemului reprezintă întreaga gamă de acţiuni pe
care le întreprinde sistemul analizat, care-şi găsesc concretizarea în
modificarea output-urilor, ca reacţie la schimbarea input-urilor, în vederea
realizării funcţiei sale.
Funcţia sistemului cibernetic al economiei regionale este aceea de
maximizare a unui indicator: PNB, PIB sau VN sau de minimizare a altuia:
omajul, infla ia, numărul de falimente, etc.
Politici i economie regională 18
Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
Abordarea regională din perspectiva sistemelor cibernetice, permite
analiza autoreglării economiei regionale, prin intermediul pieţei.
Schema simplificată a unui sistem regional cu autoreglare este
asemănătoare cu aceea din figura 3.1.

3.2. Concepţia von ThÜnen asupra sistemelor socio -


economice regionale
Analiza sistemică a problematicii regionale a fost realizată, în mod
argumentat, pentru prima dată, de către von Thünen, în 1826. În lucrarea sa,
”Statul izolat”, autorul a încercat să realizeze un model geografic bazat pe
distanţă şi zonă, pornind de la următoarele considerente : statul izolat,
reprezintă o câmpie omogenă, fără caracteristici, cu fertilitate egală, fără
drumuri sau fluvii navigabile şi limitată la folosirea trăsurilor ca mijloc de
transport, având un singur oraş drept centru, care produce toate produsele
industrializate şi care este aprovizionat de fermierii din câmpie cu toate
produsele agricole ; este izolat de lumea exterioară, fiind înconjurat de o
sălbăticie impenetrabilă din toate părţile 1 .
Practic, în jurul centrului urban amintit, se creează zone concentrice -
inele von Thünen - pe care sunt amplasate diferite culturi agricole, de la care
se obţin rente diferite. Ca urmare, în apropierea oraşului vor fi amplasate
acele culturi care sunt intensive, singurele care pot acoperi costul mai ridicat
al terenurilor din vecinătatea urbană. În aceste condiţii restrictive, factorul de
delimitare economică a inelelor îl reprezintă cheltuielile de transport, ca
funcţie liniară a distanţei. Renta apare ca rezultat al concurenţei fermierilor
pentru ocuparea terenurilor mai apropiate de oraş. Este dificil să se
stabilească - pe baza intensităţii culturilor - ce anume ar trebui cultivat.

3.3. Concepţia lui Wilhelm Launhardt


Teoria lui von Thünen a fost preluată şi îmbogăţită de către Wilhelm
Laundhardt, a cărui principală lucrare analizează amplasarea în teritoriu a
unor industrii, cu ajutorul schemelor geometrice.
Laundhardt a găsit răspuns la problema celor trei puncte : cum
trebuie amplasat un obiectiv industrial care realizează un anumit tip de
produs, cu costuri constante, pe care-l vinde pe o singură piaţă, în condiţiile
în care există două surse fixe de materii prime ?
Analiza este apoi extinsă la patru sau mai multe puncte fixe, pe pieţe
şi surse multiple.
Amplasarea corectă se va realiza prin minimizarea costurilor de
transport pe unitatea de produs.

3.4. Concepţia lui A. Weber


În anul 1909, Alfred Weber 2 a marcat un salt calitativ semnificativ în
dezvoltarea analizei regionale. El preia elementele esenţiale ale statului
ideal, dar introduce mai multe puncte de consum (oraşe) şi mai multe surse
de materii prime şi energie.

2
Weber A., Über den Standart der Industrien , Tubingen, 1909.
Politici i economie regională 19
Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
Factorul muncă este considerat nelimitat şi având un salariu fix, în
anumite locuri date, iar costurile de transport apar ca o funcţie liniară de
greutate şi distanţă.
Weber prezintă analiza sa independentă de factorii instituţionali
specifici : diferenţele de rate ale dobânzii, ratele de asigurări, taxe, calitatea
managementului, climă, topologie 3 .
Practic, Weber urmăre te amplasarea capacită ilor de produc ie în
func ie de minimizarea costurilor. El a extins acest ra ionament la sisteme
politice i culturale.
Teoria loca iei industriale devine actuală în condi iile globalizării i
ale activită ii corpora iilor transna ionale. Numai a a poate fi explicat
interesul tot mai ridicat al corpora iilor multina ionale pentru a- i amplasa
noi capacită i de produc ie la distan e tot mai mari, unde pot găsi factor
muncă mai ieftin i resurse naturale încă neexploatate.
În situa ia când aceste resurse se consumă sau când factorul muncă
cere condi ii superioare de muncă i salarizare, capacită ile de produc ie
ale corpora iilor multina ionale migrează în ter e ări. 4
.
3.5. Concepţiile lui Park şi Burgess
În contrast cu analogia mecanicistă, cultivată până atunci, Park 5 şi
Burgess 6 (1925) au realizat o explicaţie a zonării spontane prin analogie cu
zonarea terenurilor agricole ca rezultat al competiţiei ecologice.
Practic, cei doi speciali ti sus ineau că ora ele reprezentau medii
asemănătoare celor naturale guverante de multe elemente ale teoriei
Darwiniste care afectează i ecosistemele naturale. Cel mai important astfel
de element era competi ia. Diminuarea resurselor urbane, în special cele
legate de terenuri, va antrena divizarea ora elor în ”areale naturale” în care
vor locui oameni cu caracteristici sociale similare, deoarece ace tia devin
subiect al aceleia i presiuni ecologice. Pe baza acestor supozi ii, a fost
creat un model urban structurat pe cinci inele concentrice. Ideea de bază
este accea că, trepat oamenii cu un standing socio-economic ridicat i
afacerile cele mai prospere vor părăsi centrele ora elor i se vor orienta
spre inelele exterioare. Ca urmare, se va realiza o diferen iere netă a
categoriilor sociale i a problemelor cărora trebuie să le facă fa ă
municipalită ile ( omaj, prostitu ie, crima organizată etc.) 7
Asociată viziunii ecologice este şi teoria lui Christaller 8 , care leagă
dimensiunea unei dotări cu populaţia necesară pentru a justifica prezenţa ei
în teritoriu.
Christaller încearcă să determine numărul, mărimea şi distribuţia
oraşelor în zonă, în funcţie de comportamentul consumatorilor. El a depă it
conceptul de centralizare ca principiu de ordonare. Ca urmare, dacă
centralizarea popula iei în jurul nucleelor reprezintă o formă ini ială de

3
Blaug M., op.cit., p. 661.
4
L'Harmet, Corine., The Organization of Industry and Location: Alfred Weber Revisited, in
Industry, Space and Competition: The Contribution of Economists of the Past., 122-40.
Cheltenham, U.K: Elgar, 1998.
5
Park R.E., The City , Chicago University Press, Chicago, 1925.
6
Burgess E. W., Growth of the City , în R.E. Park.
7
Davis Mike, Ecology of Fear: Los Angeles and the Imagination of Disaster, Henry Holt,
New York, 1998.
8
Christaller W., Die zentralen Orte in Süddentschland , Jena, 1933.
Politici i economie regională 20
Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
ordonare, atunci acela i principiu poate fi invocat i în cazul a ezărilor
urbane.
Modelul lui Christaller propune o ordonare ierarhică a a ezărilor
umane cu ajutorul unor re ele hexagonale sub forma unor zone bogate i
zone sărace, situate în jurul unei loca ii centrale. 9

3.6. Concepţia lui W. Leontief

Lucrarea care a revoluţionat analiza regională este însă cea


aparţinând lui Leontief (1966) 10 . Leontief descrie sistemul socio-economic
atât din punct de vedere al ramurilor interdependente cât şi al mai multor
regiuni corelate. Analiza regională se bazează, în concepţia lui, pe
următoarele premise: 11
¾ producţia fiecărei regiuni este rezultatul îmbinării producţiilor
activităţilor economice din cadrul limitelor sale geografice ;
¾ inputul regional constă în consumurile directe ale ramurilor şi în
bunurile şi serviciile absorbite direct de sectoarele cererii finale din acea
regiune ;
¾ interdependenţa economică dintre două regiuni este dată de
interdependenţa ramurilor amplasate în cadrul lor ;
¾ bunurile identice pot fi produse şi consumate în regiuni diferite,
consumatorii fiind indiferenţi faţă de originea bunurilor identice pe care le
consumă ;
¾ toate mişcările interregionale ale unei mărfi, pot fi privite ca o
deplasare de la fondul regional al aprovizionării, spre cel regional al cererii
mărfii respective.
Aşa cum se va vedea în capitolul despre modelarea regională, metoda
input-output a fost reconsiderată de către Richardson 12 , Hewings şi
Jensen 13 , Miller, Polenske, Rose 14 şi Jensen 15 .

3.7. Concepţia lui W. Isard


În anul 1972, W. Isard realizează un nou model gravitaţional, potrivit
căruia interacţiunile dintre regiunile unei economii sunt studiate în raport cu
distanţa dintre ele şi legea atracţiei universale.
Lucrarea a fost precedată de volumul Methods of Regional Analysis :
an Introduction to Regional Science (1967) 16 , lucrare fundamentală, care a

9
Heilbrun James, Urban Economics and Public Policy, 3rd Edition. New York: St. Martin's
Press, 1987
10
Leontief W., Input-Output Economics , Oxford, University Press, New York, 1966.
11
Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970,
pp.244-245.
12
Richardson H., Input - Output and Economic Base Multipliers : Looking Backward and
Forward , in Journal of Regional Science , pp. 607 - 661, 1985.
13
Hewings G.J.D., Jensen R., Regional, Interregional and Multiregional Input - Output
Analysis , Amsterdam, North Holland, 1988, pp. 295-355.
14
Miller R., Polenske K., Rose A., Frontiers of Input-Output Analysis, Oxford University
Press, New York, 1989.
15
Jensen R.C., Construction and Use of Regional Input-Output : Progress and Prospects,
Discussion Paper, Regional Research Institute, West Virginia University, 1988.
16
Isard Walter, Methods of regional Analysis : an Introduction to Regional Science, The
Massachusetts Institute of Technology, 1967.
Politici i economie regională 21
Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
realizat o sinteză la un nivel extrem de ridicat a problematicii regionale. În
această carte, Isard reuşeşte:
¾ să realizeze o cuantificare a populaţiei şi a migraţiei acesteia ;
¾ o estimare a veniturilor regionale şi a cheltuielilor sociale ;
¾ o analiză a balanţei de plăţi şi a fluxurilor interregionale ;
¾ o analiză a ciclurilor regionale şi a multiplicatorilor la nivel regional ;
¾ localizarea ramurilor industriale la nivel regional ;
¾ analiza input-output interregională etc.

3.8. Aplicarea teoriei sistemelor mari la analiza problemelor


regionale
Teoria sistemelor mari analizează politica de dezvoltare a sistemului
socio-economic regional, cu ajutorul modelelor de simulare a interacţiunii
dintre resursele naturale, creşterea populaţiei, consumul şi cantitatea de
poluant în atmosferă. Modelul în sine urmăreşte realizarea unui echilibru al
resurselor, populaţiei, consumului şi poluării la nivel teritorial, pe de o parte,
şi constituirea unui submodel coordonator pentru celelalte submodele din
sistem 17 .
Problema care apare cu stringenţă este aceea a compatibilităţii
abordării sistemice cu realitatea dezvoltării economico-sociale teritoriale. Din
punct de vedere socio-economic, regiunea apare drept o multitudine de
elemente (agenţi economici), între care se realizează o multitudine de
legături (conexiuni, tranzacţii bilaterale libere şi directe).
Conform acestui enunţ, sistemul socio-economic regional prezintă o
structură agregată, de forma :
S = (A , T )
în care : A - agenţii economici regionali ;
T - tranzacţiile regionale.
Într-un anumit moment al evoluţiei sale, starea sistemului regional,
poate fi determinată de mărimea elementelor sale caracteristice.
Privit în dinamica sa, sistemul suportă o transformare, respectiv o
trecere de la o stare la alta.
Această transformare reprezintă rezultatul activităţii agenţilor
economici din cadrul limitelor teritoriale, concretizate în dezvoltarea sau
declinul diferitelor ramuri ale economiei în teritoriul analizat, în creşterea sau
în diminuarea inflaţiei, veniturilor, şomajului, natalităţii, mortalităţii, migraţiei,
volumului vânzărilor de mărfuri cu amănuntul, al prestărilor de servicii către
populaţie etc.
Orice sistem socio-economic teritorial modern nu poate fi privit ca un
sistem închis. Din acest motiv, prin participarea sa la circuitul economic
naţional şi/sau internaţional, sistemul regional poate fi analizat în funcţie de
input-urile şi output-urile sale. Aceşti indicatori sunt concretizaţi în fluxuri de
bunuri materiale, servicii, populaţie, informaţii etc.
Ca urmare a tratării sistemului socio-economic teritorial drept un
sistem cibernetic, se poate realiza şi caracterizarea comportamentului său de
ansamblu. El este rezultatul activităţii agenţilor economici interni, agenţilor
economici externi sistemului teritorial, precum şi al unor factori independenţi
de primii doi amintiţi.

17
Stănciulescu F., Dinamica sistemelor mari , Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 237.
Politici i economie regională 22
Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
Deoarece orice activitate economică are drept obiectiv satisfacerea
nevoilor umane, funcţia sistemului socio-economic teritorial va fi aceea de
maximizare a rezultatelor (producţiei), prin minimizarea eforturilor (costurilor),
în condiţii de eficienţă maximă.
3.9. Contabilitatea regională

Contabilitatea regională (regional accounts) a fost fundamentată de


către S. Czamanski în anul 1973 18 . Această abordare este dificilă datorită
insuficienţei datelor necesare cuantificării fluxurilor de capital sau delimitării
regiunilor. Ca urmare, se utilizează pe scară largă matricea contabilităţii
sociale (S.A.M. - social accounting matrix) în care sistemul socio-economic
teritorial este analizat ca o prelungire a analizei input-output (de către P.
Batey şi A. Rose).
SAM evciden iază fluxurile tuturor tranzac iilor economice care se
derulează în cadrul unei regiuni. Practic, matricea constă într-o reprezentare
a Sistemului Conturilor Na ionale pentru o anumită regiune (na ională sau
transna ională). Dacă este realizată pentru un singur an, SAM oferă o
imagine statică a economiei regionale.
Matricea cuprinde pe rânduri i pe coloane agen ii economici clasici
în dubla lor ipostază de cumpărători i vânzători. Pe coloane sunt
eviden iate cheltuielile, iar pe rânduri veniturile ob inute din vânzări.
SAM poate fi extinsă u or prin adăgarea de noi rânduri i coloane. 19

3.10. Econometria regională


Majoritatea modelelor econometrice regionale sunt, în esenţă, keynes-
iste. Aceste modele sunt prezentate sub o formă structurată standard, iar
estimările se bazează pe metoda celor mai mici pătrate.
Promotorul acestei concepţii de analiză a sistemelor regionale este L.
Anselin 20 .

3.11. Analiza integrată multiregională


Integrarea se referă la combinarea diferitelor metode de analiză, la
luarea în considerare a diferitelor domenii fundamentale sau la combinarea
modelelor naţionale şi regionale la diferite niveluri spaţiale.
Din punct de vedere metodologic, există două abordări ale acestor
modele 21
¾ prima, în care toate elementele sunt cuprinse într-un singur model cu
o metodologie unitară ("embeding" sau "unified") ;
¾ a doua, în care se unesc module separate cu ajutorul input-urilor şi
output-urilor, rezultatele unui modul putând fi utilizate ca intrări în alte module
(abordarea modulară sau compusă).

18
Czamanski S., Regional and Interregional Social Accounting, L. Lexington Books,
Lexington M.A., 1973.
19
Robinson, S., Cattaneo, A., El-Said, M., Updating and Estimating a Social Accounting
Matrix Using Cross Entropy Methods, Economic Systems Research 13 (1), 2001, pp. 47-64.
20
Anselin L., Spatial Regresion Analysis on the P.C. : Spatial Econometrics Using Gauss,
Institute for Mathematical Geography Discussion, Paper 2, 1989.
21
Anselin L., Griffith D.A., Do Spatial Effects Really Matter in Regression Analysis Papers ,
Regional Science Association, 1989, pp. 11 – 34.
Politici i economie regională 23
Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
Rezumat:
Unii autori sunt de părere că sistemul reprezintă un concept primar,
care nu trebuie explicitat, fiind ireductibil 22 . Majoritatea însă consideră
sistemul drept o colecţie de obiecte interdependente, care se cer studiate în
contextul conexiunilor interne şi în legătură cu mediul care-l înconjoară, într-
o perspectivă globală.
Există accepţiunea ca fenomenele şi procesele economice să fie
grupate în cadrul unor sisteme. Aceste fenomene şi procese au caracter clar
ireversibil. Cu toate acestea, majoritatea studiilor economice analizează
problematica economico-socială sub aspectul echilibrului de tip stabil (prin
intermediul unei funcţii de optimizare), fără a pune accent pe echilibrul
dinamic.

Concluzii:
Cercetătorii în ştiinţa regională sunt unanimi în a aprecia datele
spaţiale ca fiind extrem de slabe, informaţiile oferite de acestea extrem de
limitate şi slab conectate la conceptele care fundamentează teoria regională.
Ca urmare, se simte tot mai mult nevoia unor abordări teoretice
multidisciplinare profunde, de fineţe, care să ofere totodată o mai bună şi
solidă legătură cu practica şi cu factorii politici de decizie.

Exemple ilustrative:

Operator de intrare
Output-uri
Input-uri
Economia
regională Bunuri materiale
Factori de producție Servicii
Investiții interne
Investiții străine

Factori
decizionali la
nivel regional,
național și
supranațional

(S)
Operator de reglare

Figura 3.1. Schema sistemului regional cu autoreglare (S)

22
Onicescu O., Cuvânt la Seminarul de teoria sistemelor şi aplicaţii , Braşov, 1973.

Politici i economie regională 24


Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale

1. 2 3 4

Figura 3.2. Inelele von Thünen

Referin e bibliografice:
1. Anselin L., Spatial Regresion Analysis on the P.C. : Spatial
Econometrics Using Gauss, Institute for Mathematical Geography
Discussion, Paper 2, 1989.
2. Anselin L., Griffith D.A., Do Spatial Effects Really Matter in
Regression Analysis Papers , Regional Science Association, 1989.
3. Burgess E. W., Growth of the City , în R.E. Park.
4. Christaller W., Die zentralen Orte in Süddentschland , Jena, 1933.
5. Czamanski S., Regional and Interregional Social Accounting, L.
Lexington Books, Lexington M.A., 1973.
6. Davis Mike, Ecology of Fear: Los Angeles and the Imagination of
Disaster, Henry Holt, New York, 1998.
7. Heilbrun James, Urban Economics and Public Policy, 3rd Edition.
New York: St. Martin's Press, 1987.
8. Hewings G.J.D., Jensen R., Regional, Interregional and Multiregional
Input - Output Analysis , Amsterdam, North Holland, 1988.
9. Isard Walter, Methods of regional Analysis : an Introduction to
Regional Science, The Massachusetts Institute of Technology, 1967.
10. Jensen R.C., Construction and Use of Regional Input-Output :
Progress and Prospects, Discussion Paper, Regional Research
Institute, West Virginia University, 1988.
11. Leontief W., Input-Output Economics , Oxford, University Press, New
York, 1966.
12. Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1970.
13. L'Harmet, Corine., The Organization of Industry and Location: Alfred
Weber Revisited, in Industry, Space and Competition: The
Contribution of Economists of the Past., 122-40. Cheltenham, U.K:
Elgar, 1998.

Politici i economie regională 25


Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
14. Miller R., Polenske K., Rose A., Frontiers of Input-Output Analysis,
Oxford University Press, New York, 1989.
15. Onicescu O., Cuvânt la Seminarul de teoria sistemelor şi aplicaţii ,
Braşov, 1973.
16. Park R.E., The City , Chicago University Press, Chicago, 1925.
17. Richardson H., Input - Output and Economic Base Multipliers :
Looking Backward and Forward , in Journal of Regional Science,
1985.
18. Robinson, S., Cattaneo, A., El-Said, M., Updating and Estimating a
Social Accounting Matrix Using Cross Entropy Methods, Economic
Systems Research 13 (1), 2001.
19. Stănciulescu F., Dinamica sistemelor mari , Editura Academiei,
Bucureşti, 1982.
20. Weber A., Über den Standart der Industrien , Tubingen, 1909.

Test de autoevaluare:

1. Sistemul economico-social regional evidenţiază interacţiunile existente


la nivelul activităţilor economico-sociale, dublate de:
a. politici regionale;
b. un teritoriu geografic;
c. investiţii specifice;
d. a+b;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Sistemele economice regionale se află într-o continuă mişcare,
caracterizată de:
a. schimbări structurale;
b. schimbări cantitative;
c. schimbări calitative;
d. a+b;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Reglajul la nivelul sistemului socio-economic regional este o
interacţiune în care sunt puse în evidenţă:
a. o conexiune directă;
b. o conexiune fixă;
c. o conexiune variabilă;
d. o conexiune inversă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Modelul von Thunen este fundamentat pe:
a. distanţă şi costuri;
b. costuri şi zonă;
c. costuri şi investiţii;
d. zonă şi fluxuri;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Răspunsul la problema celor trei puncte,privind amplasarea unui
obiectiv, care realizează un bun specific cu costuri constante, pe care-l vinde
pe o singură piaţă,în condiţiile în care există două surse fixe de materii prime,
a fost dat de:
a. von Thunen;
b. W. Christaller;
c. A. Losch;
d. H. Richardson;
Politici i economie regională 26
Modulul 3: Evolu ia concep iilor privind sistemele socio-economice
regionale
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Pentru eliminarea deficienţelor modelului input-output regional, analiza
a fost orientată spre modele mai cuprinzătoare,precum:
a. modelul Park-Burgess;
b. modelul Richardson;
c. modelul C.G.E.;
d. modelul Jensen;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Modelul gravitaţional al lui W. Isard evidenţiază faptul că interacţiunile
dintre regiunile unei economii sunt studiate în raport cu:
a. investiţiile la nivel regional;
b. distanţa dintre regiuni;
c. distanţa dintre centrul urban şi sursele de materii prime;
d. legea atracţiei universale;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Conform teoriei sistemelor mari, sistemul socio-economic regional
prezintă o structură agregată, în funcţie de:
a. tranzacţiile regionale;
b. agenţii economici regionali;
c. costurile regionale;
d. distanţa euclidiană;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Social Accounting Matrix (S.A.M.) realizează descrierea detaliată a
interacţiunilor din cadrul unei regiuni, axându-se pe rolul diferitelor categorii
de:
a. venituri şi cheltuieli;
b. cheltuieli;
c. investiţii;
d. fluxuri materiale şi financiare;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Tema de control: analiza limitelor metodelor de abordare a sistemelor


regionale.

Politici i economie regională 27


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
Analiza politicilor regionale
Obiective specifice: asimilarea informa iilor aferente politicilor regionale,
costurilor i avantajelor acestor politici, implementării politicilor regionale,
institu iilor implicate în acest proces.

Rezultate a teptate: întelegerea i interpretarea disparită ilor regionale,


cuntificarea nivelului de dezvoltare regională.

Competen e dobândite:
¾ cuantificarea disparită ilor regionale;
¾ în elegerea mecanismelor de finan are prin fondurile europene;
¾ eviden ierea decalajelor de dezvoltare dintre statele membre U.E.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

4.1. Fundamentele politicii regionale


Politica regională urmăre te implementarea în practică a ideii de
identitate europeană, de apartenen ă la spa iul european.
Implementarea politicii regionale trebuie să ină cont de contextul
european, de cel na ional i, nu în ultimul rând, de cel regional. Practic,
politica regională unitară, formulată la nivelul U.E., trebuie implementată de
către fiecare stat membru în parte cu mijloace proprii, specifice. Nu trebuie
omis nici faptul că politica regională a U.E. vizează i obiective i regiuni
extracomunitare, precum statele în dezvoltare, statele candidate la U.E. sau
statele poten ial candidate.
Deosebirile economice regionale care persistă o perioadă mare de
timp afectează nivelul eficienţei economice naţionale. În plus, aceste
discrepanţe pot avea efecte de ordin politic şi social extrem de importante.
Cele mai semnificative efecte ale acestui fenomen sunt :
¾ manifestarea unei insatisfacţii şi a unui resentiment ca urmare a
diferenţelor de standard de viaţă dintre regiuni. Această situaţie afectează
mai ales acele persoane ale căror slujbe şi condiţii de viaţă se situează sub
standardele medii la nivel naţional;
¾ consecinţe de ordin economic şi social. Dacă şomajul poate fi
permanent diminuat în zonele cu o rată ridicată a lui, fără a conduce la
pierderea de locuri de muncă în zonele cu un şomaj redus, întreaga naţiune
va putea obţine rezultate benefice. Un nivel scăzut al şomajului determină şi
o rată redusă a criminalităţii şi mult mai puţine probleme sociale ;
¾ apariţia unor costuri economice mari pentru regiunile care se dezvoltă
rapid, ca urmare a excesului de cerere de capital social. De exemplu,
clădirile, şoselele, căile ferate sau aeroporturile se află sub o continuă
presiune, în astfel de zone de dezvoltare rapidă ;
¾ atenuarea diferenţelor regionale legate de excesul de cerere de factor
muncă poate crea beneficii pentru întreaga economie naţională, prin
diminuarea presiunii inflaţioniste.
Scopul politicii regionale este acela de obţinere a unei eficienţe
ridicate şi/sau a unei distribuţii interregionale a activităţii economice cât mai
echitabilă. Obiectivele politicii regionale pot fi, în majoritatea cazurilor,
măsurate şi cuantificate..

Politici i economie regională 28


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
În condiţiile în care obiectivul major al politicii regionale poate fi
definit drept crearea de posibilităţi reale de utilizare a factorilor de producţie,
instrumentele politicii ca, de exemplu, investiţiile, nu vor avea o semnificaţie
legată de costurile efective de realizare a acestui obiectiv.
Aceasta înseamnă că efectele politicii regionale constau în
diversificarea activităţilor economice existente, mai mult decât în crearea de
activităţi economice adiţionale.

4.2. Momente cheie


Primele muta ii de anvergură la nivelul politicii regionale europene
s-au făcut sim ite încă din perioada anterioară de programare, 2000-2006.
Aceste muta ii au vizat descentralizarea managementului i accentuarea
parteneriatului între actorii politicii regionale, pe fondul concentrării zonelor
care au beneficiat de asisten ă financiară. În timp ce Comisia Europeană
monitorizează implementarea programelor de asisten ă regională, statele
membre i autorită ile regionale i locale conlucrează pentru definirea i
implementarea strategiilor de dezvoltare.
În perioada actuală de programare, 2007-2013, competitivitatea
rămâne obiectivul fundamental al politicii regionale, îndeplinirea acestui
obiectiv permi ând atingerea parametrilor de dezvoltare conform strategiei
adoptate la Lisabona. Se urmăre te mai buna integrare a politicii de
coeziune în programele na ionale i regionale de dezvoltare ale statelor
membre, concomitent cu cre terea sentimentului de proprietate asupra
acestor politici (ownership).
Practic, numărul de instrumente structurale s-a redus la jumătate (3).
În vederea diminuării birocra iei, a fost implementat un nou principiu al
propor ionalită ii, iar numărul documentelor de programare s-a redus de la
trei la două.
În vederea promovării ownership-ului, responsabilită ile statelor
membre în gestionarea fondurilor europene se va mări, inclusiv prin aplicarea
reglementărilor na ionale privind eligibilitatea cheltuielilor.
Principiile care stau la baza operaţionalizării fondurilor structurale au
fost şi ele uşor modificate în urma reformei din 1999, fiind întărite sau
devenind mai specifice.
Comisia Europeană trasează orientările fundamentale vizând
obiectivele politicii regionale pentru fiecare etapă de programare. Pe baza
acestor orientări, regiunile i statele membre elaborează programe
multianuale de dezvoltare regională capabile să ob ină asisten ă financiară
prin instrumentele structurale.
Bugetul aferent fondurilor structurale vizează obiective specifice
prestabilite.
Sub inciden a Obiectivului 1 se află regiuni care concentrează 22%
din popula ia U.E.27. Ca urmare, acestui obiectiv îi sunt alocate 70% din
bugetul Fondurilor Structurale.
Obiectivul 2, de i acoperă 12,3% din popula ia U.E.27, are alocate
numai 11,5% din totalul Fondurilor Structurale. Aceste aloca ii financiare
vizează sprijinirea reconversiei economice şi sociale a zonelor care se
confruntă cu dificultăţi structurale
O aten ie deosebită este acordată factorului muncă, calificării
acestuia, pregătirii continue i accesului pe pia a muncii (Obiectivul 3). În
acest sens, au fost alocate 12,3% din bugetul aferent Fondurilor Structurale.
Alte obiective i activită i cu impact asupra dezvoltării regionale au
Politici i economie regională 29
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
alocate 5,19% din buget. Aceste obiective vizează: cooperarea
transfrontalieră, transnaţională şi inter-regională (Interreg IV), dezvoltarea
durabilă a oraşelor şi declinul zonelor urbane (Urban II), dezvoltare rurală
prin iniţiative locale (Leader +) şi combaterea inegalităţilor şi a discriminării
accesului la piaţa de muncă (Equal) i se regăsesc sub denumirea de
Iniţiative Comunitare.
Trebuie luate în calcul i două alocări speciale de fonduri pentru
ajustarea structurilor piscicole în afara regiunilor incluse în Obiectivul 1, cu un
buget de 0,5% din totalul Fondurilor Structurale, şi respectiv pentru
susţinerea acţiunilor inovative şi de asistenţă tehnică, cu scopul de a
promova şi a experimenta unele noi idei de dezvoltare, cu un procent de
0,51% din totalul resurselor existente.

4.3. Institu ii europene de implementare a politicii regionale


Actorul esen ial pentru definirea, implementarea i monitorizarea
politicii regionale europene este Comisia Europeană. În cadrul acestui
organism, func ionează mai multe Direc ii Generale, printre care Direc ia
Generală pentru Politică Regională. Aceasta trebuie să asigure asisten a în
vederea implementării politicii regionale în statele membre, pe baza
gestionării resurselor financiare aferente Fondului European de Dezvoltare
Regională, Fondului de Coeziune i instrumentului ISPA.
Parlamentul European dispune de un Comitet pentru Politică
regională, Transport şi Turism, cu multiple atribu ii în activitatea de control
asupra implementării politicii regionale i realizării obiectivelor acesteia. Mai
mult, Parlamentul European, prin acest comitet al său, colaborează cu Banca
Europeană de Investi ii.
În cadrul întrunirilor sale periodice, Consiliul European analizează i
coordonează politicile economice ale statelor membre, inclusiv cele care
vizează dezvoltarea regională.
În anul 1991, a fost creat un organism consultativ, cu implica ii
asupra dezvoltării regionale, Comitetul Regiunilor. Comitetul Regiunilor este
constituit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale, ce reflectă
echilibrul politic, geografic şi regional/local din fiecare stat membru.
Obiectul de activitate al acestui comitet îl constituie coeziunea
economică şi socială, reţele de infrastructură trans-europeană, sănătate,
educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de
mediu, formare profesională şi transport.
Banca Europeană de Investi ii finan ează politica regională
comunitară, monitorizând implementarea ei în statele membre. Banca acordă
împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru
finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând prin acţiunile
sale politica de dezvoltare regională la nivel comunitar, obiectivele fondurilor
structurale şi a celorlalte instrumente financiare ale U.E.

4.4. Instrumentele politicii regionale


Indiferent de natura lor, politicile regionale sunt influenţate prin
intermediul instrumentelor specifice. Aceste instrumente pot fi clasificate
după mai multe criterii şi sunt destinate fie influenţării deciziilor de localizare
a firmelor şi menajelor, fie modificării nivelurilor veniturilor şi cheltuielilor în
anumite zone.

Politici i economie regională 30


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
Acest lucru sugerează o simbioză între instrumentele micro şi
macroeconomice (vezi figura 4.3) 1 .

4.5. Controlul amplasării ramurilor economice


O metodă de încurajare a migraţiei ramurilor economice în zonele
asistate este aceea de penalizare a firmelor care produc în zonele
neasistate. Această penalizare se poate realiza în diferite moduri, cel mai
des întâlnit fiind impunerea de taxe asupra input-urilor utilizate sau asupra
producţiei realizate.
Nu lipsită de importanţă este şi impunerea controlului asupra
amplasării noilor capacităţi de producţie sau comerciale. Acest control al
amplasării prezintă o serie de avantaje semnificative :
¾ este extrem de eficient în amplasarea anumitor tipuri de activităţi în
zonele asistate ;
¾ este susţinut financiar de către guvern ;
¾ reprezintă un instrument flexibil al politicii regionale ;
¾ permite realizarea unui canal de comunicaţii între guvern şi firme în
legătură cu noile proiecte de investiţii.
Avantajele controlului locaţiei trebuie comparate însă cu
dezavantajele:
¾ firmele vor fi afectate în eficienţa lor, datorită constrângerilor legate de
amplasarea noilor capacităţi de producţie;
¾ controlul locaţiei poate avea o influenţă negativă şi asupra nivelului
investiţiilor la scară macroeconomică. Dacă firmele vor fi împiedicate să se
extindă acolo unde ele doresc, s-ar putea ca ele să nu mai dorească să
investească în alte zone sau să se amplaseze acolo unde li se impune, sau
să reducă mărimea capacităţilor de producţie pe care şi le-au propus să le
construiască iniţial.
Subvenţiile acordate investiţiilor reprezintă principalul instrument al
politicii regionale. Flexibilitatea acordării acestor subvenţii se regăseşte în
proiectele investiţionale interne. O mai mare atenţie este acordată, astfel,
firmelor mici şi dezvoltării interne (prin forţe proprii).
Creşterea atenţiei acordate ajutorării firmelor mici conduce spre
realizarea unei revoluţii în modul în care instrumentele politice operează în
prezent.

4.6. Politici regionale stimulative şi restrictive în cadrul


uniunii europene
Activităţile economice pot fi încurajate să fie amplasate în regiuni care
necesită asistenţă prin măsuri de politică economică precum:
¾ taxele regionale discriminatorii;
¾ subsidiile industriale: reprezintă un alt instrument al politicii regionale
utilizat frecvent în ultimele decenii. În ţările U.E., aceste subsidii au trecut, în
ultima perioadă, sub controlul strict al statului şi au drept scop armonizarea
politicii concurenţiale în cadrul uniunii;
¾ controlul asupra oricărei pieţe: dacă se păstrează între anumite limite
rezonabile, are ca efect diminuarea ofertei. Însuşi guvernul îşi controlează

1
Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester Wheatsheaf, 1993,
p.222.
Politici i economie regională 31
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
distribuţia spaţială a cheltuielilor şi a activităţilor sale şi acest fapt poate
deveni un instrument efectiv de politică regională;
¾ câteva componente majore ale cheltuielilor guvernamentale de
consum, precum salariile şi veniturile factorului muncă din sectorul apărării
naţionale au, de asemenea, un impact deosebit asupra pieţelor regionale.
Politica regională activă la nivelul U.E. are ca obiectiv principal
convergenţa şi unificarea economică pe termen lung. Realizarea unei pieţe
interne unice nu a putut fi atinsă atât timp cât nivelurile de dezvoltare ale
economiilor componente au diferit semnificativ.
Obiectivele politicii regionale europene au evoluat în timp. Pentru
perioada 1994-1999, aceste obiective au vizat:
1. dezvoltarea şi modificarea structurală a regiunilor mai puţin avansate
din cadrul U.E.;
2. conversia regiunilor sau zonelor care au fost puternic afectate de
declinul industrial;
3. combaterea şomajului pe termen lung şi îmbunătăţirea integrării în
muncă a tinerilor;
4. facilitarea modificărilor structurale;
5. a. accelerarea ajustării structurale în cazurile agriculturii şi pescuitului;
5. b. sprijinirea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale;
6. sprijinirea zonelor cu o densitate a populaţiei foarte mică (regiunile
nordice).
Pentru perioada 2000-2006, obiectivele politicii regionale europene au
fost:
1. combinarea obiectivelor 1, 5a şi 6 din perioada 1994-1999;
2. combinarea obiectivelor 2 şi 5b din perioada 1994-1999 şi
completarea lor cu problematica specifică zonelor urbane, a celor
dependente de industria pescuitului şi a celor în care sectorul servicii este
supus reformei;
3. sprijinirea adaptării şi modernizării educaţiei, trening-ului şi politicilor
care vizează factorul muncă, precum şi urmărirea, în continuare, a
obiectivelor 3 şi 4 din perioada 1994-1999.
Obiectivele politicii regionale europene se pot împărţi în obiective
regionale propriu-zise şi obiective orizontale. Pentru perioada 2000-2006,
Obiectivele 1 şi 2 au fost considerate regionale, iar Obiectivul 3 orizontal.
În plus, au fost stabilite criterii cantitative care să permită departajarea
regiunilor europene. Pentru regiunile care se află sub incidenţa Obiectivului
1, a fost considerat drept criteriu de departajare PIB regional/locuitor. Ca
urmare, au fost departajate acele regiuni al căror PIB regional/locuitor este
mai mic de 75% din media PIB/locuitor a U.E. pe ultimii 3 ani, înainte de
începerea calculului. Mai mult, regiuni clasice, situate sub incidenţa
Obiectivului 1, sunt: Departamentele franceze de peste mări, Azore, Madeira,
Insulele Canare, precum şi regiunile slab populate din Nordul U.E.
Conform principiului concentrării, regiunile aflate sub incidenţa
Obiectivului 1 sunt de tipul NUTS II, nu mai mici.
Desemnarea regiunilor care se află sub incidenţa Obiectivului 2 este
puţin mai complexă. Aceasta deoarece, pe perioada 2000-2006, aceste
regiuni au fost limitate la 18% din populaţia U.E., dintre care 10% acoperă
zone industriale şi de servicii, 5% zone rurale, 2% zone urbane şi 1% zone
dependente de industria de pescuit.
Pentru delimitarea acestor zone, Comisia Europeană utilizează un set
de indicatori economici, sociali şi demografici, pe baza cărora analizează

Politici i economie regională 32


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
propunerile statelor membre referitoare la regiunile care pot fi considerate
sub incidenţa Obiectivului 2.
Obiectivele politicii regionale pentru perioada 2007-2013 sunt
următoarele:
O1 – Promovarea convergenţei şi dezvoltării economice şi a creării de noi
locuri de muncă în cele mai slab dezvoltate state membre.
O2 – Promovarea competitivităţii regionale şi a ocupării forţei de muncă prin
pregătirea factorului muncă pentru a participa şi a face faţă la modificările
survenite pe piaţa muncii.
O3 – Promovarea cooperării teritoriale la nivel european.

4.7. Disparită ile regionale la nivelul Uniunii Europene


La nivelul Uniunii Europene sunt disparităţi în privinţa nivelului
venitului, a ratelor de creştere economică, a producţiei, gradului de ocupare a
forţei de muncă. Cauze ale disparităţilor: resurse insuficiente, mai ales de
capital; nivelul de educaţie a forţei de muncă - neadecvat; structura
economică a regiunii; mobilitate redusă.
A. Disparităţi legate de venit
Din punct de vedere al veniturilor populaţiei există diferenţe evidente,
reliefate în tabelul 4.3. 2
În anii '90, diferenţele de venit mediu între statele membre U.E. s-au
accentuat. Excepţia a constituit-o Irlanda, a cărei creştere economică a fost
una remarcabilă.
Portugalia, Spania şi Grecia au făcut, la rândul lor, progrese deosebite
în acest domeniu, în timp ce, Germania şi Franţa s-au confruntat cu
dificultăţi. În cazul Germaniei, elementul semnificativ care a influenţat
nefavorabil evoluţia economică l-a constituit reunificarea.
După criteriul venitului mediu, Luxemburg se situează pe primul loc
între statele membre.
Toate cele 12 noi state membre U.E. au venituri medii sub 50% din
media U.E.-15, excepţie făcând Cipru, Cehia, Malta şi Slovenia.
Dacă analizăm disparităţile regionale legate de venitul mediu la nivelul
NUTS-II, decalajul dintre cea mai dezvoltată regiune (Luxemburg) şi cea mai
puţin dezvoltată (Letonia) este de 6,3:1. La nivel regional, acest raport se
analizează între Londra, cea mai bogată, şi Lubelskie (Polonia), cea mai
săracă, şi este de 9,1:1. 3
B. Disparităţi legate de şomaj
Şomajul reprezintă un alt indicator important pentru analiza
disparităţilor socio-economice la nivel regional.
La nivelul U.E.15, se constată îmbunătăţiri ale ratelor şomajului în
Irlanda, Olanda, Finlanda şi Suedia. În Grecia, rata şomajului este ridicată, în
timp ce în Spania, deşi s-a redus, se situează încă peste media U.E.15. În
Portugalia, rata şomajului a rămas redusă şi stabilă. În cazul noilor state
membre U.E., situaţia este mult mai gravă, o situaţie mai bună prezentând
doar Ungaria şi Slovenia.
La nivelul NUTS-II, disparităţile referitoare la şomaj sunt mult mai
accentuate decât la nivelul statelor membre şi în continuă schimbare. Ca
urmare, gradul de ocupare a factorului muncă la nivel regional este extrem
de diferit: 4
2
IMF, CIA World Factbook, 2007 Projections, New York , 2005.
3
http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts
4
Eurostat, Statistics in focus, 2005.
Politici i economie regională 33
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
Şi în 2007 s-au menţinut disparităţile regionale date de rata şomajului,
după cum reiese şi din tabelul 4.7. 5

4.8. Implementarea politicilor regionale


Implementarea politicilor regionale întâmpină dificultăţi şi limitări
analoage celor aferente altor domenii ale politicilor economice.
Principalele dificultăţi sunt cele provenind din incertitudine, din
decalaje de timp şi din natura climatului politic.

4.9. Comensurarea efectelor politicilor regionale


Comensurarea efectelor politicilor regionale constă, practic, în
compararea costurilor cu rezultatele acestor politici. Indicatorul cel mai
frecvent utilizat în acest scop este cel al numărului locurilor de muncă create
în funcţie de cheltuielile efectuate în acest sens, la nivel regional.

4.9.1. Costurile şi beneficiile politicilor regionale

Analiza cost - beneficiu la nivelul politicii regionale a fost introdusă


de către Armstrong şi Taylor, fiind evidenţiată în tabelul 4.8 6 .

Tabelul 4.8: Principalele costuri şi beneficii sociale ale politicilor


regionale
Beneficii (B) Costuri (C)
B1 Gradul de ocupare a C1 Pierderile de producţie, venituri
factorului muncă, producţia şi şi factor muncă datorate
veniturile suplimentare diversificării resurselor clasice
realizate din creşterea care sunt acum utilizate;
activităţilor economice;
B2 Scăderea numărului de C2 Costurile infrastructurii
migranţi, care determină generate de efectele politicii
reducerea costurilor pentru regionale asupra dezvoltării
sectorul public în realizarea activităţilor economice;
serviciilor şi a infrastructurii;
B3 Scăderea numărului de C3 Costurile aferente mutării într-o
migranţi, care determină nouă locaţie a capacităţilor de
reducerea costurilor private producţie;
de migraţie;
B4 Diminuarea externalităţilor; C4 Creşterea externalităţilor (de
ex.: pentru protecţia mediului
înconjurător) ;
B5 Beneficii echitabile; C5 Costuri administrative;
B6 Beneficii politice. C6 Costuri politice.

5
Eurostat, News Release Nr.173/11.12.2007.
6
Armstrong H., Taylor J., op.cit., , 2'nd edn.,1993, pp.14 - 15.
Politici i economie regională 34
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
4.10. Politicile urbane
Politicile urbane au ca obiectiv atenuarea diferenţelor legate de
alocarea şi distribuirea resurselor economice între diferite arii spaţiale la
nivelul economiei naţionale. Regiunile, la nivelul economiei europene, deţin,
în cele din urmă, un centru urban major asociat lor. Creşterea şi dezvoltarea
acestor centre urbane reprezintă chintesenţa experienţei economice a
regiunii respective.
Nevoia de politici economice urbane rezidă din faptul că ariile urbane
suferă datorită problemelor economice care apar ca urmare a incapacităţii
pieţei de a le rezolva.
Cauzele decalajelor urbane rezidă în :
¾ migrarea factorului muncă din marile oraşe în cele mici sau în zonele
rurale ;
¾ amplasarea noilor investiţii în alte zone decât marile oraşe ;
¾ nivelul bugetelor locale şi al cheltuielilor în domeniu.
Principalele caracteristici ale declinului urban constau în : declinul
activităţilor industriale, părăsirea aşezărilor, o slabă dotare cu locuinţe şi o
imagine negativă asupra acestui tip de aşezare umană.
Declinul industrial evidenţiază declinul ariilor urbane, implicând
diminuarea oportunităţilor de angajare a factorului muncă şi părăsirea
acestor localităţi. O altă caracteristică a declinului activităţilor industriale, cu
influenţe directe asupra declinului urban, o constituie diminuarea activităţilor
legate de industria construcţiilor navale, siderurgie şi industria prelucrării
metalelor.
Părăsirea aşezărilor umane este legată direct de închiderea unor
firme. Cu cât mărimea firmelor falimentare este mai mare şi dacă ele aparţin
unor ramuri precum construcţiile navale, siderurgie sau prelucrarea
metalelor, cu atât mai extins va fi fenomenul de părăsire a localităţii
analizate.
Dotarea cu locuinţe este din ce în ce mai redusă. Există, pe de o
parte, o multitudine de construcţii vechi, ale căror dotări nu mai corespund
cerinţelor minime de confort contemporan, în timp ce noile construcţii au un
preţ atât de ridicat, încât ocuparea lor reprezintă un adevărat lux pentru
lucrătorii de rând.
Imaginea negativă a unei regiuni îngreunează şi mai mult activitatea
autorităţilor şi firmelor locale de a atrage investitori şi interese pentru acea
zonă. Părăsirea regiunii devine stereotipă şi diminuează şansele de generare
a unei cereri suplimentare care să redreseze economia.
În evoluţia sa, politica urbană cunoaşte două etape esenţiale : 1950 -
1970 şi din 1980 până în prezent:
¾ 1950 – 1970: etapa centrelor de dezvoltare şi a noilor oraşe : în
ţări precum Regatul Unit sau Olanda, în care pământul este valoros şi
reprezintă o marfă rară şi în care presiunile privind utilizarea terenurilor sunt
consistente, se caută a se realiza o reciclare a terenurilor urbane în scopul
minimizării distrugerii zonelor verzi. În ambele state exemplificate, politicile
urbane au avut ca obiectiv crearea de noi comunităţi urbane, numite centre
de dezvoltare (Olanda) sau oraşe noi (Regatul Unit). Aceste noi comunităţi
au fost astfel amplasate încât să asigure un echilibru la nivel comunitar, legat
de locuinţe, angajarea factorului muncă sau petrecerea timpului liber chiar în
cadrul oraşului respectiv. Expansiunea construcţiilor de locuinţe şi a angajării
factorului muncă s-a realizat rapid. În Olanda, de exemplu, un centru de
dezvoltare este deschis ca un centru subsidiar al unei city (metropole). Un
Politici i economie regională 35
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
astfel de centru de dezvoltare trebuie să realizeze cel puţin 6.000 de locuinţe
în 10 ani 7 . 15 centre de dezvoltare au fost amplasate în Olanda, incluzând
oraşe precum Almere sau Helmond. Pe de altă parte, patru metropole,
inclusiv Groningen au fost investite să accelereze dezvoltarea regiunilor ale
căror focare (centre) sunt.
În Regatul Unit, noile oraşe sunt, în mod similar, centre subsidiare
destinate extinderii metropolelor deja existente sau a zonelor de creştere
efectivă. Ele sunt localizate în regiunile mai puţin dezvoltate, în apropierea
marilor conurbaţii precum Londra sau Liverpool - Manchester. Noile oraşe,
precum Harlow, Milton, Keynes, reprezintă sateliţi ai Londrei, în timp ce
altele, precum Skelmersdale şi Runcorn ai oraşului Merseyside;
¾ 1980 - până în prezent : la începutul anilor '80 orientarea politicii
urbane, în ambele ţări exemplificate a cunoscut o schimbare majoră.
Recesiunea economică, care a afectat cele două economii, a evidenţiat
faptul că dezvoltarea economică nu poate susţine atât centrele urbane
existente cât şi crearea altora noi. Din acest motiv, politicile urbane s-au
reorientat spre dezvoltarea ariilor urbane aflate în declin.
S-au acordat subsidii pentru investiţiile private care vizează
modificarea unor proiecte comerciale neprofitabile în altele, prin care un
întreprinzător privat poate investi. Deficienţele acestor proiecte derivă din
nivelul ridicat al costurilor de instalare, al celor legate de infrastructură sau de
amplasarea localităţilor urbane.
În mod normal, un întreprinzător ar trebui să investească 4 unităţi
monetare de capital pentru fiecare unitate monetară aferentă alocării.
Această ultimă unitate monetară constituie o recompensă primită de
întreprinzătorul privat, care a plătit costurile iniţiale necesare redezvoltării
localităţii analizate.
Organizaţiile şi agenţiile care supervizează regenerarea urbană
acţionează pe baza a patru criterii fundamentale :
¾ numărul de noi locuri de muncă care vor fi create de proiectul
respectiv ;
¾ gradul de părăsire a aşezării care urmează a fi dezvoltată ;
¾ impactul vizual al dezvoltării propuse ;
¾ probabilitatea de stimulare a investiţiilor ca rezultat al realizării acestui
proiect.
Politicile de regenerare se adresează, în primul rând, localităţilor
care dispun de ramuri industriale învechite şi de construcţii demodate şi care
nu pot fi dezvoltate în continuare.
În calitate de întreprinzător şi antreprenor, autorităţile locale intervin
prin intermediul agenţiilor de dezvoltare. Aceste agenţii au drept obiectiv
atragerea şi promovarea investiţiilor publice şi private în regiunea în care îşi
desfăşoară activitatea.
Pe de altă parte, în numeroase cazuri, guvernele locale reprezintă
principalul proprietar de teren din zonele urbane. Ca urmare, aceste guverne
vor fi interesate în redezvoltarea obiectului proprietăţii lor (terenul) în folosul
comunităţii locale.
În vederea accelerării redezvoltării economice au fost create zone
industriale, care constau dintr-o multitudine de activităţi care se desfăşoară
într-un anumit areal. Aceasta înseamnă că redezvoltarea se va observa uşor
şi va genera o nouă imagine asupra zonei respective. Din punct de vedere

7
Needham, Barrie et al., Urban Land and Property Markets in the Netherlands, University
College London Press, London, 1993, p.36.
Politici i economie regională 36
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
guvernamental, zona industrială reprezintă un instrument efectiv al politicii
urbane şi regionale.
În acest sens, apar zone de planificare simplă, reprezentând arii
acoperite de o schiţă realizată de către autorităţile de planificare locale. Ca şi
în cazul zonelor industriale, întreprinzătorii individuali nu trebuie să
primească acordul separat al autorităţilor locale, atât timp cât propunerile lor
vin în întâmpinarea obiectivelor schiţei locale a planurilor de dezvoltare. Pe
baza acestor planuri, guvernul poate influenţa şi implementa mult mai uşor,
chiar dacă mai puţin democratic, măsurile pe care le consideră necesare
pentru a relansa economia regională.

4.11. Politica regională din România


România se confruntă cu numeroase probleme de dezvoltare în profil
regional. Aceste disparităţi regionale vizează următoarele aspecte:
¾ repartiţia neuniformă a populaţiei;
¾ variaţii mari ale PIB-ului în timp şi pe regiuni;
¾ variaţii mari ale ratei şomajului pe regiuni.
La sfârşitul anului 2005, a fost dată publicităţii Strategia Naţională de
Dezvoltare Regională din România, împreună cu un Program Operaţional
Regional pe perioada 2007-2013.
Conform acestei strategii, problemele regionale de dezvoltate
inventariate la începutul anului 2006 sunt: 8
¾ creşterea disparităţilor de dezvoltare între Regiunea Bucureşti-Ilfov şi
celelalte regiuni;
¾ dezvoltare neechilibrată între Estul şi Vestul României, respectiv între
Regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest şi Regiunile Vest, Nord-Vest şi
Centru;
¾ subdezvoltarea cronică concentrată în Regiunea Nord-Est, la graniţa
cu Moldova şi în Regiunea Sud, de-a lungul Dunării;
¾ existenţa unor importante disparităţi intraregionale, care reflectă
structura mozaicară a dezvoltării economice. În interiorul regiunilor, coexistă
zone subdezvoltate cu zone relativ dezvoltate;
¾ declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii, în special al oraşelor
monoindustriale, generat de restructurarea industrială;
¾ grad scăzut de atractivitate a majorităţii regiunilor;
¾ declinul socio-economic a numeroase centre urbane mari şi
diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente.
Obiectivul strategic al Strategiei Naţionale de Dezvoltare Regională
din România îl constituie creşterea economică accelerată a regiunilor slab
dezvoltate, astfel încât raportul între cea mai dezvoltată şi cea mai slab
dezvoltată regiune, în termeni de PIB, să se diminueze până la finele
perioadei 2007-2013.
În afara obiectivului strategic, au fost trasate obiective specifice, care
se referă la:
¾ îmbunătăţirea gradului general de atractivitate şi accesibilitate a
regiunilor, prin îmbunătăţirea infrastructurii de transport, educaţie şi sănătate;

8
Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare Regională, Direcţia
Politici Regionale şi Programe, Strategia Naţională de Dezvoltare Regională - Programul
Operaţional Regional - 2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.

Politici i economie regională 37


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
¾ creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri, prin
dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor de sprijinire a afacerilor, precum şi
sprijinirea microîntreprinderilor;
¾ valorificarea potenţialului turistic şi cultural al regiunilor, prin crearea
sau îmbunătăţirea siturilor turistice şi culturale şi sprijinirea afacerilor în
domeniul turismului;
¾ creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane, prin
construirea/reabilitarea de spaţii publice, îmbunătăţirea serviciilor urbane şi
proiecte integrate de dezvoltare urbană.
Programul Operaţional Regional 2007-2013 este fundamentat pe 5
mari priorităţi:
¾ îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale;
¾ consolidarea mediului de afaceri regional şi local;
¾ dezvoltarea turismului regional şi local;
¾ dezvoltarea urbană durabilă;
¾ asistenţa tehnică.
Beneficiarii Programului Operaţional Regional 2007-2013 sunt:
autorităţile locale, parteneriatul public-privat, companiile active din sectorul
producţiei şi serviciilor, asociaţiile de turism, societăţile comerciale
administrator şi proprietarii terenurilor, instituţii regionale de cercetare,
instituţii academice, ONG-uri etc.

4.12. Institu ii, autorită i i programe de management i


dezvoltare în România
Structura instituţională pentru dezvoltarea regională se compune, la
nivel naţional, din Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, ca organ
deliberativ, care coordonează şi promovează politica naţională de dezvoltare
regională şi Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor (MDLPL)
cu rol executiv, iar la nivelul fiecărei regiuni, din Consiliul Regional şi Agenţia
pentru Dezvoltare Regională.
Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR), ca for deli-
berativ suprem, este responsabil cu politica de dezvoltare regională în
România, şi în componenţa căruia reprezentanţii Guvernului şi cei ai
regiunilor sunt la paritate. Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională are
următoarele atribuţii:
¾ aprobă Strategia Naţională pentru Dezvoltare Regională şi Programul
Naţional pentru Dezvoltare Regională;
¾ prezintă Guvernului propunerile privind constituirea Fondului Naţional
pentru Dezvoltare Regională;
¾ aprobă criteriile, priorităţile şi modul de alocare a resurselor Fondului
Naţional pentru Dezvoltare Regională;
¾ urmăreşte utilizarea fondurilor alocate Agenţiilor pentru Dezvoltare
Regională din Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;
¾ aprobă utilizarea fondurilor de tip structural alocate României de către
Comisia Europeană;
¾ urmăreşte realizarea obiectivelor dezvoltării regionale, inclusiv în
cadrul activităţilor de cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip
transfrontalier, interregional şi la nivelul euroregiunilor.
Consiliul pentru Dezvoltare Regională este organismul regional
deliberativ, fără personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe
principii parteneriale la nivelul Regiunilor de Dezvoltare, în scopul coordonării

Politici i economie regională 38


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
activităţilor de elaborare şi monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare
regională.
Consiliul pentru Dezvoltare Regională este alcătuit din:
¾ preşedinţii consiliilor judeţene ale regiunii de dezvoltare;
¾ un reprezentant al consiliilor locale municipale, orăşeneşti şi comunale
din fiecare judeţ al regiunii;
Consiliul pentru Dezvoltare Regională este condus de către un
preşedinte şi un vicepreşedinte (din judeţe diferite), aleşi pentru un mandat
de un an. Consiliul pentru Dezvoltare Regională are următoarele atribuţii:
¾ analizează şi aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională;
¾ sprijină elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare;
¾ aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel
regional în concordanţă cu priorităţile şi metodologia elaborate de Consiliul
Naţional pentru Dezvoltare Regională, împreuna cu organismele regionale
specializate;
¾ transmite Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională, în vederea
aprobării finanţării, portofoliul de proiecte pentru care se aplică o procedură
de selecţie la nivel naţional;
¾ aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului
pentru dezvoltare regională;
¾ prezintă Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională propuneri
privind alocarea de resurse de la Fondul Naţional pentru Dezvoltare
Regională;
¾ urmăreşte utilizarea fondurilor alocate din Fondul Naţional pentru
Dezvoltare Regională;
¾ aprobă propunerile anuale ale bugetelor de venituri şi cheltuieli
elaborate de Agenţie;
¾ propune Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională cuantumul;
contribuţiilor anuale, în limita sumelor aprobate prin bugetele judeţelor
membre, alocate Fondului pentru Dezvoltare regională, în vederea finanţării
politicilor regionale, precum şi destinaţia şi eşalonările de plata ale acestora;
¾ atrage alte contribuţii financiare, locale şi regionale, în vederea
realizării obiectivelor regionale, sursele atrase constituindu-se ca venituri la
Fondul pentru Dezvoltare Regională;
¾ aprobă rapoartele de activitate semestriale întocmite de Agenţie;
¾ coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale;
¾ elaborează şi aprobă regulamentul propriu de organizare şi
funcţionare, în conformitate cu regulamentul-cadru de organizare şi
funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare regională, aprobat prin HG nr.
1256/2004;
¾ avizează contractele, convenţiile, acordurile, protocoalele, precum şi
alte documente similare încheiate de către Agenţie cu terţii în domeniul
specific de activitate, inclusiv cu instituţiile similare din cadrul Uniunii
Europene şi informează corespunzător Consiliului Naţional pentru Dezvoltare
Regională;
¾ aprobă Statutul de organizare şi funcţionare a Agenţiei, organigrama
acesteia, precum şi statul de funcţii;
¾ coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi
obiectivelor de dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de
Uniunea Europeană, precum şi cele privind utilizarea, la nivelul regiunii a
fondurilor, asigurând transparenţa şi informarea corectă, rapidă şi în timp util
a cetăţenilor, în special a întreprinzătorilor;

Politici i economie regională 39


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
¾ aprobă rapoartele Agenţiei în care sunt evidenţiate stadiul dificultăţilor
de implementare, precum şi impactul programelor şi proiectelor de dezvoltare
regională, rapoarte care vor fi înaintate la Consiliul Naţional pentru
Dezvoltare Regională;
¾ îndeplineşte şi atribuţiile ce-i revin în conformitate cu legislaţia privind
zonele defavorizate;
¾ aproba sigla, însemnele, misiunea, viziunea şi valorile Agenţiei.
Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR) sunt constituite ca
organisme nonguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu
personalitate juridică, care activează în domeniul dezvoltării regionale. ADR-
urile elaborează strategiile şi programele de dezvoltare regională iar, după
aprobarea lor de către CDR şi ulterior de CNDR, au rol de implementare a
acestora.
Agenţiile pentru Dezvoltare Regională au următoarele atribuţii:
¾ elaborează şi propun Consiliului pentru Dezvoltare Regională (din
regiunea respectivă) aprobarea Strategiei de Dezvoltare Regională, a progra-
melor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor;
¾ asigură punerea în aplicare a programelor de dezvoltare regională şi a
planurilor de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de
Consiliul pentru Dezvoltare Regională, cu respectarea legislaţiei;
¾ identifică zonele cu probleme în cadrul regiunilor de dezvoltare;
¾ asigură asistenţa tehnică de specialitate persoanelor fizice sau
juridice, cu capital de stat sau privat, care investesc în zonele defavorizate;
¾ înaintează Autorităţii de Management propunerile de finanţare, din
Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională, a proiectelor de dezvoltare
aprobate;
¾ acţionează pentru atragerea de surse la formarea Fondului pentru
Dezvoltare Regională;
¾ gestionează Fondul pentru Dezvoltare Regională în scopul
obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională;
¾ răspunde de corecta gestionare a fondurilor alocate.
În fiecare Regiune de Dezvoltare, mai funcţionează un Comitet
Regional pentru elaborarea Planului Regional de Dezvoltare (CRP) –
structură partenerială creată pentru elaborarea PRD, este compus din:
¾ reprezentanţii ai ADR;
¾ reprezentanţi ai Prefecturilor din Regiunea de Dezvoltare;
¾ reprezentanţi ai Consiliilor Judeţene din regiune;
¾ reprezentanţi ai serviciilor deconcentrate ale instituţiilor publice
centrale (Direcţia de Muncă, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Agenţia
Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Inspectoratul Şcolar Judeţean,
Direcţia Judeţeană de Statistică);
¾ reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ superior şi institute de
cercetări;
¾ reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali din regiune.
CRP funcţionează prin organizarea unor grupuri de lucru tematice,
corespunzătoare problemelor de analizat, şi prin întâlniri în plen, cu
asigurarea reprezentării echilibrate a instituţiilor regionale, precum şi a
partenerilor economici şi sociali.
Strategiile de dezvoltare sunt puse în aplicare prin intermediul unor
planuri naţionale şi regionale, anuale şi multianuale.
Aşadar, la nivel naţional, planificarea resurselor financiare, atât
naţionale, cât şi atrase din surse externe, este realizată prin intermediul
Planului Naţional de Dezvoltare, iar la nivel regional prin intermediul

Politici i economie regională 40


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
Planurilor de Dezvoltare Regională, documente care includ ansamblul
politicilor de dezvoltare socio-economică sectoriale şi regionale.
România întruneşte criteriile de eligibilitate pentru Obiectivul
„Convergenţă” de intervenţie a fondurilor structurale, obiectiv care se
adresează celor mai slab dezvoltate regiuni din cadrul UE, şi anume cele
care înregistrează un nivel al PIB/locuitor mai mic de 75% din media UE.
Planul Naţional de Dezvoltare (PND) reprezintă documentul de
planificare strategică şi programare financiară multianuală, elaborat într-un
larg parteneriat, care orientează şi stimulează dezvoltarea socio-economică
a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.
Strategia PND 2007-2013 este structurată pe cele şase priorităţi
naţionale de dezvoltare, limitarea numărului de priorităţi fiind de natură să
asigure concentrarea resurselor disponibile pe realizarea acelor obiective şi
măsuri cu impact maxim asupra reducerii decalajelor faţă de U.E. şi a
disparităţilor interne. Trebuie precizat, însă, că în interiorul acestor priorităţi,
sunt abordate numeroase domenii/sectoare de intervenţie specifice, cum ar fi
educaţia, sănătatea, energia, sectorul comunicaţii şi IT, prevenirea riscurilor
naturale etc.

Rezumat:
Obiectivele politicii regionale pot fi, în majoritatea cazurilor, măsurate
şi cuantificate. De exemplu, reducerea ratei medii regionale a şomajului
reprezintă un obiectiv politic cuantificabil.
Percepţia politică a nevoii şi importanţei politicii regionale reprezintă
subiectul unei variaţii semnificative în ultimele decenii.
Politicile individuale sunt interdependente prin efectele lor. Efectele
primare ale unor astfel de politici pot fi identificate cu acurateţe, la fel ca şi
instrumentele politice utilizate pentru atingerea lor. Efectele secundare
evidenţiază faptul că politicile regionale, dacă au succes, trebuie să fie
complementare şi nu conflictuale.
O problemă suplimentară, legată de implementarea politicilor la nivel
regional, este aceea a înaltului nivel al pierderilor la nivelul economiei
regionale şi, apoi, la nivelul celei naţionale datorită efectelor de multiplicare.
Aceasta deoarece, multiplicatorii regionali au valori mai reduse decât cei la
nivel naţional.
Acest fapt determină o diminuare a efectelor cheltuielilor realizate la
nivel regional, în comparaţie cu aceleaşi cheltuieli efectuate la nivel naţional.
Este interesant de observat care dintre instrumentele politicii
macroeconomice pot fi utilizate şi la nivel regional.
Politica regională activă la nivelul U.E. are ca obiectiv principal
convergenţa şi unificarea economică pe termen lung. Realizarea unei pieţe
interne unice nu a putut fi atinsă atât timp cât nivelurile de dezvoltare ale
economiilor componente diferă semnificativ.
Dacă se doreşte realizarea unei dezvoltări economice unitare, în
cadrul U.E., aspectele economice reale şi monetare trebuie să se orienteze
în aceeaşi direcţie. În mod similar, uniunile politică şi economică sunt
interdependente, fapt ce conduce la concluzia că o coeziune politică mai
puternică va depinde de o convergenţă economică superioară. Toate aceste
elemente nu pot fi realizate fără aportul unei politici regionale coerente. Dacă
se urmăreşte, de exemplu, realizarea unei convergenţe a nivelurilor
veniturilor în cadrul U.E., transferurile financiare nete majore vor fi îndreptate
către regiunile periferice mai sărace, precum : estul Germaniei, sudul Italiei,
Grecia, Spania, Portugalia, Republica Irlanda, Irlanda de Nord şi cele 12 noi
Politici i economie regională 41
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
state membre din anii 2004 şi 2007. Aceste transferuri financiare sunt
acoperite din fonduri aparţinând U.E.. Aceste fonduri sunt cele regionale şi
sociale sau cele care asigură coeziunea regiunilor.
O altă categorie de fonduri o constituie cele destinate sprijinirii zonelor
locale şi regiunilor care sunt dezavantajate în procesul concurenţial, ca
urmare a realizării pieţei unice a U.E.. Iniţiativele politice regionale, la nivelul
U.E., sunt administrate de către Fondul European de Dezvoltare Regională
(E.R.D.F.).

Concluzii:
Comensurarea efectelor politicilor regionale constă, practic, în
compararea costurilor cu rezultatele acestor politici. Indicatorul cel mai
frecvent utilizat în acest scop este cel al numărului locurilor de muncă create
în funcţie de cheltuielile efectuate în acest sens, la nivel regional.
Costul implementării unei anumite politici regionale este cunoscut de
guvern şi poate fi uşor cuantificat. Acolo unde cheltuielile politicii regionale se
concretizează în calificarea factorului muncă şi în substituirea amplasării
firmelor, numărul de locuri de muncă direct create este, de asemenea, uşor
de estimat.
Dar, realitatea evidenţiază faptul că efectele politicilor regionale sunt
mult mai complexe decât cele legate de numărul de locuri de muncă nou
create. Pe de altă parte, cheltuielile iniţiale ale politicii regionale pot avea
efecte pozitive multiplicatoare mai greu de cuantificat.

Exemple ilustrative:

Tabelul 4.1. Evolu ia politicii regionale europene


Anul Instrumentul de Obiective urmărite
politică regională
1957 Semnarea Tratatului Reducerea disparită ilor dintre regiuni i
de la Roma sprijinirea regiunilor mai pu in dezvoltate din
cele ase state fondatoare: Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg i Olanda
1958 Înfiin area Fondului Optimizarea politicii sociale comunitare, prin
Social European reconversia omerilor i îmbunătă irea
(FSE) func ionării mecanismelor pie ei factorului
muncă
1960 Implementarea Atingerea obiectivelor politicii sociale
efectivă a FSE comune la nivelul statelor membre
1962 Crearea Fondului Finan area Politicii Agricole Comune (PAC),
European pentru dezvoltarea regiunilor rurale, optimizarea
Orientare i suprafe elor i produc iilor agricole
Garantare Agricolă vegetale i animale
(FEOGA)
1975 Crearea Fondului Eliminarea disparită ilor regionale pe baza
European de contribu iilor prestabilite ale statelor membre
Dezvoltare Regională la bugetul comunitar. Se concretizează în
(FEDR) cofinan area investi iilor productive i în
infrastructură, în vederea asigurării unei
dezvoltări durabile
1985 Implementarea Sprijinirea dezvoltării celor maI sărace
Programului Integrat regiuni din Grecia i Italia. De finan area
Mediteranean prin acest fond a beneficiat i Fran a, drept
Politici i economie regională 42
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
compensa ie pentru acceptarea extinderilor
din anii 1981 i 1986. Problemele regionale
s-au acutizat prin aderarea Greciei (1981),
Spaniei i Portugaliei (1986) la U.E. Practic,
au apărut două categorii de state membre:
cele dezvoltate (statele fondatoare, cu
excep ia Italiei) i statele al căror nivel de
dezvoltare se situa sub media europeană
(noile state membre care aderaseră în 1981
i 1986).
1986 Adoptarea Actului Atingerea obiectivului coeziune economică
Unic European i socială prin atenuarea disparită ilor
regionale din noile state membre i
sus inerea integrării lor în pia a unică
europeană
1988 Transformarea Eliminarea disparită ilor regionale la nivel
fondurilor de comunitar, prin cre terea sus inerii
solidaritate existente financiare de la bugetul comunitar i prin
deja în Fonduri reorganizarea i regândirea modului de
Structurale i func ionare a acestor fonduri
cre terea ponderii
lor în bugetul
comunitar (Consiliul
European de la
Bruxelles)
1989 Crearea PHARE Acordarea de asisten ă financiară Poloniei
i Ungariei în vederea sus inerii reformelor
socio-economice din aceste ări pentru
trecerea la economia de pia ă
1993 Ratificarea Tratatului Noul Tratat al U.E. viza trei obiective
Uniunii Europene; fundamentale: pia a unică europeană,
uniunea economică i monetară (UEM) i
coeziunea economico-socială prin asigurarea
unei dezvoltări regionale durabile.
Crearea Fondului de Fondul de Coeziune finan a proiecte de
Coeziune infrastructură i de protec ia mediului în
statele membre mai pu in dezvoltate
(Grecia, Spania, Portugalia i Irlanda).
1994 Crearea Dezvoltarea i sus inerea activită ilor de
Instrumentului pescuit i piscicultură în statele membre.
Financiar de Necesitatea unei politici comune în domeniul
Orientare în pescuitului a devenit necesară ca urmare a
domeniul Pescuitului faptului că majoritatea statelor membre din
(IFOP) acel moment doreau o revitalizare a
sectorului i o nouă repartizare a cotelor de
pescuit. În plus, exista certitudinea aderării în
anul 1995 a Finlandei i Suediei, state cu
sectoare de pescuit extrem de importante.
1995 Înfiin area Organ consultativ înfiinţat prin Tratatul de la
Comitetului Maastricht, cu rolul de a emite opinii în
Regiunilor procesul de decizie şi de a sprijini Comisia
Europeană în activităţile sale din sectorul
dezvoltării regionale.
Politici i economie regională 43
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
1997 Ratificarea Tratatului Confirmă importanţa politicii de coeziune
de la Amsterdam economică şi socială şi a reducerii
diferenţelor dintre standardele de viaţă ale
populaţiei din diferite regiuni europene,
accentuând nevoia unei acţiuni coroborate
de reducere a şomajului. Subliniază obligaţia
clară de a fi folosite politici adecvate pentru
reducerea dezechilibrelor economice si
Înfiin area Fondului sociale.
European de FEI vizează programe de mediu i
Investi ii (FEI) dezvoltarea infrastructurii în statele membre
Reorganizarea prin finan are de la Banca Europeană de
Fondului de Investi ii (BEI).
Coeziune Fondul de Coeziune avea drept principal
obiectiv acordarea de suport financiar
statelor membre în vederea îndeplinirii de
către acestea a criteriilor de convergen ă
stabilite la Maastricht.
1999 Reforma Fondurilor Reforma a vizat creşterea concentrării
Structurale (Consiliul asistenţei comunitare prin aceste fonduri,
European de la odată cu simplificarea şi descentralizarea
Berlin) managementului lor. Un element de noutate
adus de reformă îl reprezintă completarea
programului PHARE cu alte două
instrumente de pre-aderare – ISPA
(Instrumentul Structural pentru Pre-aderare)
şi SAPARD (Programul Special pentru
Agricultură şi Dezvoltare Rurală), care
promovează dezvoltarea economică şi
socială a ţărilor candidate din Europa
Centrală şi de Est.
2000 Revizuirea Extinderea aplicării PHARE la toate statele
con inutului candidate la aderarea la U.E.
programului PHARE
2002 Crearea unui Acest instrument are scopul de a interveni în
Instrument de cazul dezastrelor naturale majore şi cu
solidaritate pentru repercusiuni puternice asupra condiţiilor de
statele membre din viaţă în regiunile afectate, asupra mediului
Europa Centrală sau economiei acestora. El a fost înfiin at
pentru a contracara efectele marilor
inunda ii din anul 2002, care au afectat
întreaga Europă Centrală.
2005 Adoptarea strategiei Această strategie are ca principal instrument
de dezvoltare politica de coeziune i vizează cre terea
comunitară (Consiliul competitivită ii, a output-ului i
European de la productivită ii, prin punerea accentului pe
Lisabona) cunoa tere, inovare i dezvoltarea
capitalului uman.

Tabelul 4.2. Principiile care stau la baza Fondurilor Structurale


Principiul Con inut Caracteristici
1. Este principiul Pentru perioada 1994-1999, principiile
concentrarea director al reformei, operaţionale au fost: parteneriatul,
Politici i economie regională 44
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
chiar dacă în programarea şi coerenţa internă,
prezent nu se mai adiţionalitatea (sau coerenţa externă )
regăseşte în mod şi concentrarea. În cadrul Agendei
explicit. 2000, acestea au devenit: principiul
programării; principiul parteneriatului;
principiul adiţionalităţii; şi principiul
monitorizării, controlului şi evaluării.
2. Se referă la Programarea vizează două etape:
programarea pregătirea - fundamentarea planurilor
planurilor naţionale de dezvoltare şi conversie
multianuale de bazate pe priorităţile naţionale şi
dezvoltare, care se regionale, care con in: descrierea
realizează pe baza detaliată a situaţiei curente în
deciziilor luate în regiunea/statul respectiv, descrierea
parteneriat cu strategiei celei mai potrivite pentru
statele membre realizarea obiectivelor menţionate i
printr-o serie de indicarea formei şi utilizării contribuţiei
etape succesive. fondurilor structurale. Aceste planuri
sunt înaintate spre avizare Comisiei
Europene;
- prezentarea de către statele
membre a Documentelor Cadru de
Sprijin Comunitar (DCSC) – care sunt
apoi transpuse în Programe
Operaţionale (PO) i a Documentelor
Unice de Programare (DUP).
3. Colaborarea dintre Acest principiu subliniază gradul de
parteneriatul Comisia descentralizare care caracterizează
Europeană, întreaga politică regională şi
autorită ile aplicabilitatea subsidiarităţii.
na ionale,
regionale i locale
pentru elaborarea
şi aprobarea
planurilor de
dezvoltare,
implementarea şi
monitorizarea
acestora
4. Completarea Fondurile europene nu trebuie să
adi ionalitatea asistenţei înlocuiască fondurile naţionale alocate
comunitare prin pentru dezvoltarea unui anumit
finanţare naţională sector, ci să vină în completarea
acestora.
5. Constituie Statele membre au atribuţii
monitorizarea, elementul de administrative şi au obligaţia de a
evaluarea i noutate adus de desemna autoritatea naţională
controlul reforma din 1999 în corespunzătoare fiecărui program al
domeniul fondurilor fondurilor structurale i comitete de
structurale. monitorizare.
Responsabilitatea autorităţilor
naţionale acoperă aspecte legate de
implementarea, administrarea corectă
Politici i economie regională 45
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
şi eficacitatea programului respectiv,
cum ar fi: colectarea de informaţii
statistice şi financiare, pregătirea şi
transmiterea de rapoarte către
Comisie, organizarea de evaluări
intermediare, etc. Comitetele de
monitorizare sunt conduse de un
reprezentant al autorităţii naţionale de
implementare şi vin în completarea
activităţilor acestora prin asigurarea
calităţii şi eficienţei în implementarea
măsurilor structurale.

Opțiuni legate Politici de realocare a factorului


de politica muncă
microecono-
mică Politici de realocare a capitalului

Coordonarea în cadrul jurisdicțional

- dintre diferite instrumente ale


politicii microeconomice (inițiative de
calificare, avantaje investiționale);
Opțiuni ale - dintre politicile micro și
politicii Opțiuni de macroeconomice (stimulente
regionale coordonare investiționale și fiscale legate de
proiecte de infrastructură).

Coordonarea dintre jurisdicții

- dintre politicile guvernamentală,


regională și locală.

Diminuarea influențelor politice,


Opțiuni legate comerciale, fiscale și monetare
de politica asupra regiunilor
macroecono-
mică Controlul central al politicii
macroeconomice

-politici regionale discriminatorii


privind taxele și cheltuielile;
-controale regionale discriminatorii
privind tarifele comerciale;
-politici regionale monetare
discriminatorii: stabilizatori automați
(taxe pe venit, CAS) și politici
discrete (încheierea de contracte
guvernamentale preferențiale cu
firme din zone asistate).

Figura 4.3. Op iunile politicii regionale

Politici i economie regională 46


Modulul 4: Analiza politicilor regionale

Fondurile Structurale

Ini iative comunitare

Fond special 1

Fond special 2
Obiectivul 1

Obiectivul 2

Obiectivul 3

Figura 4.1. Destina iile Fondurilor Structurale pe perioada de


programare 2007-2013
Tabelul 4.3.: Nivelul PIB pe locuitor în statele membre U.E. şi în cele
candidate în anul 2007
State membre
PIB (mil. $) PIB/loc PIB nominal/loc
U.E
U.E. 12.954.042 28.477 29.763
Luxemburg 33.436 72.945 76.224
Irlanda 179.516 42.859 49.533
Danemarca 195.788 36.079 48.530
Austria 286.767 35.002 37.378
Finlanda 171.848 32.822 36.928
Belgia 338.452 32.500 35.843
Olanda 524.035 32.062 38.323
Regatul
1.911.943 31.628 36.875
Unit
Germania 2.605.373 31.572 33.356
Suedia 283.802 31.235 39.562
Franţa 1.900.467 30.322 33.387
Italia 1.726.869 29.727 30.144
Spania 1.145.078 27.542 27.815
Grecia 261.018 23.519 20.545
Slovenia 46.384 23.250 17.535
Cipru 18.563 22.334 20.500
Malta 8.103 20.365 13.847
Politici i economie regională 47
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
Cehia 198.931 19.478 12.587
Ungaria 179.606 18.492 11.375
Portugalia 210.049 18.105 17.224
Estonia 23.927 17.802 10.342
Slovacia 93.288 17.239 9.471
Lituania 52.705 15.443 8.310
Polonia 526.253 13.797 8.410
Letonia 31.841 13.784 8.401
Bulgaria 76.696 10.003 3.686
România 204.412 9.446 5.254
Ţări candidate:
Croaţia 57.983 12.885 8.710
Turcia 609.987 8.385 5.692
FYR
16.700 8.080 2.564
Macedonia
Ţări potenţial candidate la U.E.:
Bosnia şi
25.505 6.800 2.561
Herţegovina
Albania 18.329 5.107 2.441
Serbia 41.150 4.400 2.042
Muntenegru 2.412 3.800 1.784

Tabelul 4.5. PIB/ locuitor conform NUTS-II (U.E.-25=100) 9


Regiuni cu PIB/loc. % Regiuni cu PIB/loc. mic %
mare
Londra 278 Lubelskie (Polonia) 33
Bruxelles 238 Podkarpackie (Polonia) 33
Luxemburg 234 Podlaskie (Polonia) 36
Hamburg 184 Świętokrzyskie (Polonia) 37
Île de France 173 Warmińsko-Mazurskie 37
(Polonia)
Viena 171 Opolskie (Polonia) 37
Berkshire, 165 Észak Magyaroszág 38
Buckinghamshire & (Ungaria)
Oxfordshire
Provincia Autonomă 160 Východné Slovensko 39
Bolzano (Italia) (Slovacia)
Oberbayern (Germania) 158 Eszag-Alföld (Ungaria) 39
Stockholm 158 Dél-Alföld (Ungaria) 40

Tabelul 4.7. Regiuni cu cea mai mare şi cea mai mică rată a şomajului
(%)
Cea mai scăzută rată a Cea mai ridicată rată a

9 http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts
Politici i economie regională 48
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
omajului omajului
NE Scotland 2,6 Guyane (Fran a) 28,5
Bolzano 2,6 Reunion 28,3
Zeeland (Olanda) 2,7 Guadelupe 26,9
Praha 2,8 Martinique 24,1
Tirol 2,9 Ceuta (Spania) 21,0
Valle d’Aosta (Italia) 3,0 Dessau (Germania) 19,6
Salzburg 3,1 Halle (Germania) 19,4
Trento (Italia) 3,1 Mecklenburg-Vorpommem 19,2
Oberosterreich 3,2 Vychodne Slovensko 19,1
(Slovacia)
Gelderland (Olanda) 3,3 Berlin 18,7
Utrecht 3,3 Leipzig 17,9
Gloucestershire, 3,3 Bruxelles 17,6
Wiltshire&Somerset

Tabelul 4.11.: Programarea financiară globală a PND 2007-2013-


mil.euro
Compet Infrastruc Mediu Resur- Dezvolta- Dezvolta- Total
iti-vitate tura de se re rurală re
transport umane regională
2007 651,48 2094,99 753,18 711,65 1585,56 1294,79 7091,65
2008 620,72 2517,48 898,70 912,51 1757,72 1280,99 7988,12
2009 793,14 2465,25 1099,11 1297,08 2200,96 1397,96 9253,50
2010 882,76 2071,29 1160,45 1317,59 2335,49 1336,37 9103,95
2011 842,95 1819,84 1069,54 1313,22 2395,08 1342,35 8782,98
2012 761,25 1832,20 810,78 1115,85 2445,15 1344,55 8309,78
2013 682,12 1853,75 806,23 940,72 2517,37 1342,97 8143,16
Total 5234,43 14654,79 6597,98 7608,60 15237,32 9339,98 58673,1

Tabelul 4.12.: Structura pe surse de finanţare a PND 2007-2013


Finan are Surse Surse Total
U.E. publice private
na ionale
Volum 25287,23 28276,03 5109,85 58673,11
finan are
(mil. euro)
% în PND 43 48 9 100

Referin e bibliografice:
1. Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester
Wheatsheaf, 1993.
2. Needham, Barrie et al., Urban Land and Property Markets in the
Netherlands, University College London Press, London, 1993.
3. Eurostat, Statistics in focus, 2005.
4. Eurostat, News Release Nr.173/11.12.2007.
5. IMF, CIA World Factbook, 2007 Projections, New York , 2005.
6. Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare
Regională, Direcţia Politici Regionale şi Programe, Strategia
Naţională de Dezvoltare Regională - Programul Operaţional Regional -
2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.
7. http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts

Politici i economie regională 49


Modulul 4: Analiza politicilor regionale
Test de autoevaluare:
1. Scopul politicii regionale este acela de a obţine:
a. o creştere economică accelerată;
b. o distribuţie interregională echitabilă a activităţii economice;
c. o eficienţă ridicată;
d. investiţii cât mai mari;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Premise de bază ale ştiinţei regionale sunt:
a. investiţiile au ca efect creşterea economică;
b. profitul vizează creşterea cheltuielilor aferente factorilor de
producţie utilizaţi de firme;
c. investiţiile au ca rezultat creşterea profitului firmelor;
d. extravenitul este utilizat pentru a finanţa cheltuielile
suplimentare la nivel regional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+c; B. b+c+d; C. a+c+d; D. a+b+d; E. e.
3. Instrumentele politicii regionale influenţează:
a. investiţiile regionale;
b. deciziile de localizare a firmelor şi menajelor;
c. creşterea economică regională;
d. modificarea veniturilor şi cheltuielilor în anumite zone;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Controlul amplasării ramurilor la nivel regional prezintă ca avantaje:
a. creşterea investiţiilor;
b. susţinerea financiară de către stat;
c. creşterea economică susţinută;
d. atragerea de factor muncă în regiune;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Dintre măsurile de politică economică privind amplasarea în regiune a
activităţilor economice amintim:
a. taxele regionale discriminatorii;
b. investiţiile în noi capacităţi de producţie;
c. creşterea salariilor;
d. îmbunătăţirea infrastructurii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Pentru perioada 2000-2006, obiectivele politicii regionale a U.E. au
fost grupate în ….arii prioritare:
a. 6;
b. 5;
c. 4;
d. 3;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Regiunile aflate sub incidenţa Obiectivului1 al politicii regionale a U.E.
sunt de tipul:
a. NUTS I;
b. NUTS III;
c. NUTS IV;
d. NUTS II;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Principalele dificultăţi privind implementarea politicilor regionale în
cadrul U.E. sunt legate de:
a. finanţare;
b. decalajele de timp;
Politici i economie regională 50
Modulul 4: Analiza politicilor regionale
c. incertitudine;
d. nici-un răspuns anterior nu este corect;
e. natura climatului politic.
A. a+b+c; B. a+b+e; C. b+c+e; D. d; E. a+c+e.
9. Analiza cost-beneficiu la nivel regional a fost introdusă de către:
a. W. Christaller;
b. A. Losch;
c. H. Richardson;
d. Fr. Perreur;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Eficacitatea politicii regionale din România.

Politici i economie regională 51


Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
ECHILIBRUL GENERAL AL ACTIVITĂ II
ECONOMICE REGIONALE

Obiective specifice: asimilarea informa iilor referitoare la teoria optimului


economic, echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială, modele de
localizare, de creştere economică i de optim spa ial.

Rezultate a teptate: studen ii vor în elege i opera cu modele regionale, cu


no iuni i elemente ale optimului i bunăstării socio-economice la nivel regional.

Competen e dobândite: asimilarea unor concepte i metode de optimizare


regională precum:
¾ modelul economiei concuren iale;
¾ analiza optimului spa ial;
¾ localizarea unei firme;
¾ impactul concuren ei dintre firme asupra amplasării la nivel regional.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 4 ore

5.1. Teoria optimului economic


Aportul fundamental al teoriei echilibrului general poate fi perfect
rezumat prin intermediul teoremei lui Debreu : un nivel economic este optim
şi unic atunci când se realizează un echilibru relaţional la nivelul sistemului
de preţuri 1 .
În vederea diminuării influenţelor subiective în abordarea unei anumite
problematici a optimului economic, s-a încercat găsirea unui sistem de criterii
valorice cât mai neutru posibil. În acest sens, economia bunăstării a enunţat
criteriul de optim al lui Pareto care, pe baza unanimităţii, afirma că o
resursă A, superioară alteia B, va determina întotdeauna un individ să
prefere pe A în locul lui B şi niciodată pe B în locul lui A 2 .
Ca urmare, modelul economiei concurenţiale se va caracteriza prin
două proprietăţi fundamentale :
¾ echilibrul concurenţial este eficient : fapt ce implică existenţa unui
vector de preţuri, a două pieţe (a input-urilor şi a output-urilor) şi a unui
echilibru în condiţiile în care :
• organizarea producţiei este optimă, datorită egalizării relaţiilor
tehnice de substituţie între cei doi factori la nivelul tuturor
întreprinderilor ;
• distribuţia consumului este optimă, datorită faptului că rata
marginală de substituţie dintre două bunuri este aceeaşi pentru
toţi indivizii ;
• maximizarea profitului şi a bunăstării se obţine atunci când rata
marginală de substituire pentru toate bunurile, la nivelul întregii
societăţi este aceeaşi cu cea de la nivelul fiecărui individ şi este
evidenţiată de preţurile relative ale bunurilor analizate;
¾ echilibrul concurenţial asigură o redistribuire adecvată a resurselor
între indivizi şi societate : se introduce, astfel, o nouă dimensiune a analizei
1
Debreu G., Téoria del Valor, un Analisis Axiomatico del Equilibrio Economico, Editura
Bosch, Barcelona, 1973, p.115.
2
Gravelle H., Rees R., Microeconomia, Editura Alianza Universidad, Madrid, 1985, p.498.
Politici i economie regională 52
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
funcţionării sistemului economic, şi anume aceea potrivit căreia piaţa
reprezintă un mecanism de asigurare a resurselor care poate genera, chiar şi
singură, un optim de tip parentian.
Teoria economiei bunăstării rezolvă această problemă prin
introducerea unor criterii noi de compensare şi a funcţiei de bunăstare
socială.
Criteriile de compensare admit posibilitatea transferului potenţial de
rentă între indivizi, în funcţie de resursele pe care aceştia le utilizează.
Aceste criterii au o aplicabilitate limitată, deoarece necesită realizarea de
comparaţii interpersonale legate de utilitate şi urmăresc asigurarea unei
aceleaşi utilităţi marginale pentru toţi indivizii.
Funcţia bunăstării sociale, enunţată de Bergson (1939), conduce la
realizarea unei anumite structuri ordonate a resurselor, care să fie în
concordanţă cu bunăstarea societăţii la un moment dat. Această ordonare se
obţine prin intermediul unei funcţii de bunăstare socială, care permite
alegerea acelui nivel (stadiu) care să maximizeze bunăstarea, prin
asigurarea resurselor şi prin distribuirea consumului conform optimului
parentian.

5.2. Echilibrul general şi optimul în teoria economică spaţială

tiinţa economică poate fi divizată în două blocuri:


¾ primul care investighează organizarea unei economii de tip punctiform
şi care constituie paradigma teoretică principală;
¾ al doilea, care studiază dimensiunea spaţială a economiilor şi este
marcat de teoria optimului.
La intersecţia dintre aceste blocuri, rămâne o linie de investigare puţin
explorată - analiza optimului spaţial - care permite evaluarea sistemelor
economice spaţiale şi, pe această bază, a deciziilor de politică economică
regională.
Un prim obstacol în realizarea acestui deziderat îl constituie
introducerea spaţiului în cadrul analizei unei economii a bunăstării care este,
prin definiţie, aspaţială.
Pe de altă parte, trebuie făcută distincţia între spaţiul preformat (deja
format) şi cel în curs de formare, care diferă între ele prin modul de asigurare
cu resurse, prin sistemul de localizare şi prin multe categorii de restricţii.
Atunci când considerăm factorii de producţie mobili, iar localizările lor
necunoscute şi în continuă schimbare, procesul de optimizare se va aplica
unui spaţiu în formare. Optimul spaţial, în acest caz, se va atinge ţinând cont
de trei considerente fundamentale 3 : distribuţia spaţială a factorilor,
formarea spaţiului economic şi fluxurile de bunuri şi servicii:
¾ distribuţia spaţială a factorilor se referă la dotarea unui anumit teritoriu
cu factori esenţiali naturali (pământ, apă, materii prime, climă, atracţia zonei
etc.) care sunt greu de cuantificat şi de optimizat, deoarece apar, practic, ca
variabile exogene. Cu timpul însă, distribuţia spaţială a factorilor se poate
modifica prin intermediul dezvoltării infrastructurii, a serviciilor sociale sau a
capitalului uman;
¾ formarea spaţiului economic are în vedere localizarea agenţilor
economici. Practic, dotările locale iniţiale constituie baza luării deciziilor de
localizare a agenţilor economici şi permit o primă structurare a spaţiului.

3
Mougeot M., Théorie et Politique Economiques Regionales, Economica, Paris, 1975,
pp.36 - 41.
Politici i economie regională 53
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
Localizarea agenţilor economici creează o situaţie de totală interdependenţă
între consumatori şi producători. Pe de altă parte, această nouă localizare
evidenţiază procesul de formare a dependenţelor spaţiale legate de
acumularea sau dezacumularea de resurse şi de cursul de optimizare a
localizării;
¾ fluxurile de bunuri şi de factori constituie esenţa problemei. În ultimă
instanţă, problema localizării şi dotării cu resurse este o problemă care
constă în optimizarea fluxurilor de producători, consumatori şi de transport.
Ceea ce interesează este distribuţia bunurilor finale între consumatori,
mobilitatea factorilor între producători, determinarea consumului şi a
producţiei totale, sistemul de preţuri şi modul cum acestea afectează
schimbul etc.
Concluzionând, realizarea optimului spaţial implică luarea în
considerare a celor trei variabile : localizarea, dotarea şi fluxurile.

5.3. Modele de localizare

5.3.1. Localizarea unei firme

Aceasta se realizează pe baza criteriului maximizării profitului, care


corespunde minimizării costurilor de producţie şi, în ultimă instanţă, a
costurilor de transport.
Weber (1909) a fost cel care a urmărit simultan maximizarea profitului
şi minimizarea costurilor de transport în vederea amplasării unui obiectiv
economic. Concepţia sa a fost preluată, în 1986, de către Richardson, care
a considerat costurile de transport ca fiind dependente numai de distanţă
(distanţa euclidiană) şi care a obţinut localizarea firmei în funcţie de
minimizarea acestor costuri 4 . Simplificând problema, să presupunem că o
întreprindere, care combină input-urile m1 şi m2 din regiunile M1 şi M2,
realizează o producţie m3 pe care o vinde în regiunea M3. În condiţiile în care
costul unitar de transport este t, funcţia obiectiv va fi :
[min ]T = tm 1 d 1 + tm 2 d 2 + tm 3 d 3
în care : di - distanţa euclidiană între punctul de localizare optimă
(K) şi centrele de aprovizionare şi de vânzare.
Există diverse soluţii analitice, care de care mai complicate, pentru
rezolvarea acestei probleme de optimizare. Ele sunt pe larg tratate de către
Perreur 5 .
Am ales spre rezolvare o soluţie geometrică bazată pe trei puncte
(două de aprovizionare şi unul de desfacere). Aceste puncte formează un
triunghi, în interiorul căruia se găseşte punctul optim de amplasare a
obiectivului economic analizat. Pentru a determina cu precizie acest punct
optim, Weber propune noţiunea de indice material, calculat ca raport între
valoarea materiilor prime şi cea a produsului final. Dacă acest indice este mai
mare ca unu, amplasarea se va face în apropierea surselor de materii prime ;
dacă indicele este mai mic decât unu, amplasarea se va realiza în apropierea
pieţei de desfacere (vezi figura 5.1).
În anul 1935, Palander a dezvoltat modelul lui Weber, introducând
conceptul de masă a izocosturilor şi cel al curbelor izoplane (date de puncte
ale costurilor totale de transport identice).

4
Richardson H., Urban and Regional Economy, Alianza Editorial, Madrid, 1986, p.45.
5
Perreur F., La localisation des unités de production, P.U.F., Paris, 1988, pp.96 - 102.
Politici i economie regională 54
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
Localizarea a cunoscut un nou impuls prin enunţarea teoriei
localizării industriale şi a substituţiei factorilor de producţie. Substituţia
factorilor de producţie constituie un element esenţial al analizei locaţiei : ea
permite introducerea utilizării funcţiilor de producţie ca factor de legătură între
teoria locaţiei şi structurile de bază ale modelării marginaliste.
Funcţia de producţie cu coeficienţi de tip Walras - Leontief reflectă
posibilităţile de a utiliza o singură tehnologie şi o unică metodă de combinare
a factorilor de producţie, în vederea obţinerii unui anumit output.
În anul 1925, Predöhl a menţionat că spaţiul este caracterizat printr-o
anumită dotare cu factori, prin preţuri relative în funcţie de distanţele dintre
aceşti factori şi prin locul unde se găseşte amplasat agentul economic
analizat.

5.3.2. Concurenţa între firme

Această problemă a fost analizată în mod semnificativ de către von


Thünen, autorul teoriei rentei diferenţiale. El explică modalitatea în care
trebuie repartizate culturile pe un teren agricol vast, organizat circular în jurul
unui centru urban.
În vederea realizării acestui obiectiv, von Thünen presupune că nivelul
costului total de producţie este independent de localizare şi că fertilitatea
terenului este constantă. Practic, unicul factor de structurare a spaţiului îl
constituie distanţa dintre terenuri şi piaţa urbană, cuantificată prin costul de
transport. Aceste costuri de transport sunt incluse în costurile totale suportate
de către agricultori şi, de aceea, renta diferenţială descreşte progresiv cu
creşterea costului de transport.
Mai târziu, un pas important l-a reprezentat enunţarea teoriei ariilor
de comerţ, adică repartizarea unei pieţe dispersate, de formă regulată, într-
un teritoriu dat. Un model faimos, bazat pe această teorie, este acela care
ridică problema aglomeraţiei şi a interdependenţelor ei cu localizarea,
respectiv modelul duopolului aparţinând lui Hotelling 6 . Acesta consideră doi
producători care vând mărfuri omogene (cu caracteristici şi calităţi identice)
pe o piaţă liniară pe care consumatorii sunt repartizaţi uniform, în condiţiile în
care cererea lor este inelastică. Pe o astfel de piaţă, costurile de transport
depind de distanţă şi sunt suportate de către consumatori. Ca urmare,
problema se reduce la maximizarea profiturilor ambilor vânzători.
Practic, aceasta înseamnă împărţirea pieţelor de vânzare şi
minimizarea costurilor de transport (vezi figura 5.5).
În anul 1935, Palander realiza raţionamentul invers faţă de cel al lui
Hotelling, pornind de la o localizare dată a ofertanţilor, analizând, apoi, modul
cum această localizare influenţează ariile de comerţ sau nivelurile profiturilor
obţinute.
Palander consideră cazul concret a doi producători X şi Y, separaţi în
spaţiu, care vând o marfă omogenă unor cumpărători dispersaţi. Nivelul
costurilor de producţie va fi influenţat de preţul F.O.B., deoarece costurile de
distribuţie (de transport la consumatori) vor fi automat suportate de clienţi 7 .
Aceste costuri vor delimita practic ariile de comerţ, frontiera găsindu-se acolo
unde preţul de vânzare este egal pentru cei doi producători, cumpărătorilor
fiindu-le indiferent de la cine vor cumpăra bunul respectiv.

6
Hotelling H., Stability in Competition, în Economic Journal, no.39, 1929, pp.41 - 57.
7
Palander T., Beiträge zur Standortstheorie, Almpvist & Wikells Boktrycheri, A.B., Uppsala,
1935.
Politici i economie regională 55
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
5.3.3. Echilibrul general la nivel regional într-o economie de piaţă

5.3.3.1. Fundamente teoretice : regiunea economică ideală (A. LÖsch)

August Lösch (1940) este primul autor care analizează locaţia


industriei şi echilibrul general la nivel teritorial. Obiectivul său a fost acela de
a asigura o localizare a unei întreprinderi, ca element al optimului general, de
a evidenţia modul în care se obţin ariile de comerţ ale acestei întreprinderi,
modul în care se stabilesc nivelurile producţiei şi ale preţurilor, ca şi modul în
care se desfăşoară concurenţa între întreprinderi, pe un anumit teritoriu 8 .
Analiza lui Lösch se bazează pe următoarele premise :
¾ existenţa unui plan omogen, fără frontiere sau bariere topografice, în
care populaţia, activităţile agricole şi materiile prime sunt în mod egal
disponibile, iar costurile de transport, în toate direcţiile variază numai în
funcţie de distanţă ;
¾ producătorii şi consumatorii sunt perfect informaţi asupra pieţei şi
urmăresc maximizarea profitului, respectiv a utilităţii. Costurile de transport
sunt suportate de consumatori ;
¾ existenţa randamentelor diferite deoarece, dacă producţia obţinută
este maximă, profitul va creşte atunci când costurile totale scad.
Pe baza acestor premise, Lösch realizează o economie de
subzistenţă, în care introduce, mai întâi, un sol productiv. Aria de comerţ,
asociată acestui teritoriu, va depinde de rezultatul interacţiunii dintre două
forţe : cea de concentrare, care implică creşterea randamentelor marginale,
şi cea de dispersie, care influenţează nivelul costurilor de transport.
Ra ionamentul lui Lösch este relativ simplu. El consideră că fiecare
întreprinzător urmăre te să găsească loca ia optimă pentru firma sa în
condi iile restric iei distan ei până la pia ă. În plus, loca iile vor fi
suficient de numeroase, astfel încât să acopere tot spa iul analizat,
realizându-se un echilibru al amplasamentelor.
Richardson a sintetizat condiţiile de bază ale echilibrului
locaţional de tip Lösch, în următoarele afirmaţii : 9
¾ consumatorii îşi maximizează utilitatea, iar producătorii profitul;
¾ existenţa unui număr suficient de localizări pentru a acoperi întregul
spaţiu;
¾ profitul economic dispare dacă preţul este egal cu costul unitar;
¾ ariile de comerţ se delimitează în funcţie de posibilităţile firmelor;
¾ consumatorii situaţi pe frontierele ariilor de comerţ nu acordă
importanţă provenienţei unor bunuri identice.

5.3.3.2. Teoria locurilor centrale (Christaller)

W. Christaller (1933), a fost preocupat de elaborarea unei teorii


generale care să explice un spaţiu structurat pe baza randamentelor
marginale şi aglomerărilor urbane.
Christaller devine suporterul inteven iei guvernamentale la nivel
regional în scopul determinării numărului, mărimii şi distribuţiei aşezărilor
umane.
Christaller porne te de la supozi ia, corectă de altfel, că fiecare
regiune dispune de un ora ca centru al ei. Aceste ora e sunt de dimensiuni

8
Lösch A., Die räumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer, Jena, 1940.
9
Richardson H. - Op. cit., pp.58 - 62.
Politici i economie regională 56
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
diferite i au fost denumite locuri centrale în vederea clasificării lor
sistematice.
În func ie de această clasificare, locurile centrale evoluează de la
locuri de ordin inferior la locuri de ordin superior.
„Centralitatea” unui loc înseamnă că anumite funcţii ale acestuia se
realizează datorită faptului că unii dintre locuitori au „profesii centrale”, iar
anumite bunuri sunt produse sau oferite pentru vânzare („bunuri centrale”),
după cum există şi anumite servicii speciale („servicii centrale”). Aceste
bunuri şi servicii centrale sunt produse sau vândute în câteva puncte centrale
ale unei regiuni şi sunt consumate în multe puncte dispersate, fiind plătite cu
bani rezultaţi din vânzarea bunurilor plătibile, pe care Christaller le
desemnează cu conceptul „bunuri şi servicii dispersate” sau „bunuri şi servicii
indiferente”.
Întrucât există o ierarhie a locurilor centrale, există şi o ierarhie
corespunzătoare în natura bunurilor şi serviciilor centrale. Deoarece
localizarea unei industrii cu cele mai mici costuri nu se poate face neapărat
în marile locuri centrale, importanţa unui loc central constă nu atât în
„producţia” sa de bunuri, cât mai ales în „oferta” unor astfel de bunuri şi
servicii. Aşadar, „funcţia comercială” a unui loc este cea care reflectă
„centralitatea” sa economică reală, iar această funcţie comercială leagă
fiecare loc central de „regiunea sa complementară”, o zonă a cărei mărime
„este diferită pentru diferite tipuri de bunuri” şi care poate suporta „variaţii
periodice sezoniere”.
În general, mărimea unei regiuni complementare este „relativ
constantă”, deoarece raza sa este în funcţie de „distanţa economică”,
dimensiune determinată de factori cum sunt costurile transportului, pierderile
în timpul transportului, durata şi neajunsurile transportului.
Practic, distan a economică reprezintă distan a maximă pe care o
popula ie dispersată este dispusă să o parcugă pentru a putea cumpăra o
anumită marfă dintr-un anumit loc central. Dar volumul mărfurilor vândute
într-un loc central nu depinde numai de distan a economică, ci i de pre ul,
calitatea i varietatea bunurilor care se vând în acel loc.
Din punct de vedere economic, Christaller propune două a abordări
pentru locurile centrale. Prima dintre ele vizează realizarea unei aprovizionări
bune a popula iei prin intermediul a câteva locuri centrale, pe baza
func ionării eficiente a mecanismelor pie ei.
Cea de-a doua abordare a lui Christaller consideră cea mai bună
distribu ie a locurilor centrale cea situată de-a lungul principalelor artere de
circula ie.
Christaller demonstrează superioritatea pe care o prezintă
aglomeraţiile urbane : existenţa unor activităţi productive complementare,
existenţa sectorului public, un mai bun acces la informaţii, facilităţi
suplimentare pentru realizarea şi transmiterea lor, o mai bună organizare a
comerţului etc.
Această superioritate devine şi mai evidentă în cazul existenţei unei
reţele (a unui sistem) de oraşe, ordonate într-o anumită ierarhie, în funcţie de
centrul regiunii şi de gradul lor de specializare.

5.4. Modele de cuantificare a dezechilibrelor regionale


5.4.1. Modele regionale fundamentate pe re ele neuronale

Reţelele neuronale reprezintă algoritmi de optimizare, a căror


caracteristică principală este abilitatea de a găsi soluţii adecvate optime
Politici i economie regională 57
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
atunci când relaţia dintre variabile nu este cunoscută pe deplin sau explicit
sau atunci când numai o cunoaştere limitată a fenomenului examinat este
disponibilă.
Reţelele neuronale pot fi definite ca un sistem de unităţi (sau neuroni)
care sunt distribuite în straturi şi sunt conectate intern. Straturile conţin unităţi
care pot să se refere fie la variabile de intrare (primul strat), fie la variabilele
de ieşire (ultimul strat). Structurile intermediare, alcătuite din unităţi ascunse,
pot fi i ele utilizate. Când ne referim la numărul de straturi ale unei reţele
neuronale, de obicei stratul de intrare nu este luat în considerare, deoarece
acesta nu ia parte la procesul de estimare a datelor. De aceea, o reţea
neuronală care nu are unităţi ascunse are o structură cu un singur strat, în
timp ce, în consecinţă, o reţea neuronală cu un singur strat de unităţi
ascunse are o structură care implică două straturi.

5.4.2. Analiza shift-share

Analiza shift-share este o metodă complementară la abordările


reţelelor neuronale, care pot fi integrate într-un mod semnificativ pentru a
îmbunătăţi rezultatele statistice ale experimentelor făcute.
Analiza shift-share este un instrument analitic accesibil, fiind utilizată
pentru a îmbunătăţi înţelegerea schimbărilor în variabilele economice, cum ar
fi ocuparea forţei de muncă sau PIB, la nivel regional.
Analiza shift share este o metodă de analiză a creşterii regionale, o
tehnică care compară creşterea regională cu creşterea la nivel naţional.
Metoda permite descompunerea modificărilor structurale în trei componente,
cunoscute sub numele de componenta shift (deplasare), componenta share
(distribuţie) diferenţială şi componenta share (distribuţie) proporţionalitate.
Componenta shift (sau creşterea naţională) indică mărimea la care
creşterea economiei naţionale influenţează creşterea la nivel regional.
Componenta shift - proporţionalitate (sau mixul industrial) eviden iază
faptul că unele sectoare, la nivel naţional, cresc mult mai repede decât altele.
Astfel, o regiune care se specializează în sectoare cu o creştere lentă arată o
proporţionalitate share netă în scădere. Invers, o regiune favorizată de o
pondere ridicată a sectoarelor cu o creştere rapidă va arăta mult mai probabil
o proporţionalitate share pozitivă. Componenta mixul industrial identifică
influenţa ratelor de creştere sectoriale la nivel naţional în economia
regională.
Componenta share diferenţială (sau regională) eviden iază faptul că
regiunile care au rezultate diferenţiale pozitive vor avea avantajele date de
localizare pentru anumite activităţi. La nivel regional, sectoarele nu cresc în
mod necesar cu aceeaşi rată a sectorului respectiv la nivel naţional, datorită
circumstanţelor care oferă avantaje regionale comparative (sau dezavantaje).
Această componentă identifică elementul specific al regiunii privind
schimbările structurale în economia regională dintre anul de bază şi anul
final.
Agregarea celor trei componente, componenta shift, componenta
share diferenţială şi componenta share proporţionalitate indică modificarea
structurală totală în economia regională în perioada studiată. Aceasta arată
diferenţa dintre structura populaţiei ocupate în anul final şi structura
populaţiei ocupate în anul de bază.
Pentru a stabili rolul mixului industrial şi factorii specifici ai regiunii în
explicarea diferenţelor ocupării regionale, va fi comparată fiecare regiune cu
o regiune etalon cu rate de creştere a ocupării sectoriale şi ale mixului
Politici i economie regională 58
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
industrial egale cu media naţională. Diferenţele dintre regiunile analizate şi
cea etalon în ceea ce priveşte mixul industrial şi creşterea ocupării sectoriale
evidenţiază importanţa acestor doi factori în fiecare regiune.

5.5. Modele ale echilibrului multiregional i cre terii economice

5.5.1 Modelul de echilibru Lefeber

Prima analiză a echilibrului general spaţial care a adoptat noţiunile


prezentate anterior a fost cea prezentată de Lefeber. Analiza sa permite
determinarea alocării din punct de vedere al spaţiului, factorilor şi repartizării
bunurilor, precum şi cercetarea modelului localizării industriale. Astfel,
analiza lui Lebefer poate fi considerată o generalizare a teoriei neoclasice a
echilibrului prin luarea în considerare a interacţiunilor activităţilor economice
dispersate în spaţiu. Sunt formulate următoarele ipoteze:
¾ existenţa unui număr fix (finit) de puncte de amplasare diferite,
potrivite atât pentru producţie, cât şi pentru consum;
¾ fiecare punct de amplasare este înzestrat cu o varietate precizată de
factori de producţie; aceştia pot fi muta i de la un punct la altul prin utilizarea
serviciilor de transport;
¾ serviciile de transport sunt produse de alţi factori de producţie, aşa că
sistemul se confruntă cu funcţii de producţie aferente atât output-ului cât şi
serviciilor de transport. Funcţiile de producţie sunt aditive (cumulative), liniar
omogene şi egale pentru acelaşi bun în toate localizările;
¾ existenţa unei situaţii de competiţie pură: nici un furnizor individual nu
poate influenţa preţul bunurilor sau al factorilor;
¾ existen a unor condiţii optime de satisfacere a consumatorului, iar
distribuţia veniturilor este eliminată. Preţurile bunurilor de consum sunt date
(sau determinate printr-o funcţie de bunăstare furnizată de un departament
central de planificare).
Pe baza acestor ipoteze, este realizată o analiză a echilibrului spaţial
în 3 părţi, adică în func ie de alocarea factorilor de producţie, de distribuţia
bunurilor finale şi de alegerea localizărilor de producţie. Sistemul are nevoie
de o funcţie obiectiv definită ca maximizarea valorii output-ului. O mare parte
a analizei arată legătura strânsă cu problema de transport generalizată
(separat de tratamentul serviciilor de transport). Condiţiile pentru echilibrul
spaţial optim pot fi derivate atât din relaţiile liniare cât şi din cele şi non-
liniare, dar modelul non-liniar al lui Lefeber nu este aşa de uşor de utilizat,
acolo unde s-a transformat într-un model cu relaţii liniare, de exemplu, cu un
coeficient fix al funcţiilor de producţie (Leontief) şi funcţii liniare ale cererii
pentru serviciile de transport.

5.5.2. Dezechilibrele i modelele de cre tere regională

Raportarea modelelor creşterii regionale la problema dezechilibrelor


se realizează pe baza a două abordări, abordarea neo-clasică şi cea non-
neo-clasică.
Teoria neo-clasică a creşterii regionale presupune ca deciziile
antreprenoriale privind utilizarea muncii şi a capitalului să fie luate ţinând cont
de maximizarea profitului. Fiind dat un anumit stadiu al creşterii economice a
unei ţări (formată din mai multe regiuni), factorii de producţie (munca,
capitalul) trebuie să fie combinaţi în diferite proporţii pentru a obţine profitul
maxim pentru activitatea luată în discuţie.
Politici i economie regională 59
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
Mai mult, teoria neo-clasică a creşterii regionale se bazează în primul
rând pe regiuni deschise, care implică mobilitatea liberă a factorilor de
producţie şi a resurselor dintre regiuni . Cu toate acestea, disponibilitatea
relativă a factorilor de producţie în diverse regiuni nu este în general egală,
implicând diferite preţuri relative; de obicei, deficitul relativ al unuia sau mai
multor factori există. Dacă economia parcurge o fază de creştere, acest
dezechilibru relativ va induce anumite forţe tinzând către echilibru, unde
preţurile factorilor relativi în toate regiunile sunt egale. Această stare de
echilibru va fi obţinută numai dacă mobilitatea interregională a muncii şi
capitalului este perfectă.
Noţiunile anterioare pot fi prezentate într-un mod mai sistematic şi
formalizate pe baza următoarelor ipoteze:
¾ egalitatea deplină a tuturor regiunilor: implică funcţiile de producţie
regionale identice i outputul regional egal;
¾ mobilitatea interregională perfectă a mărfurilor şi a factorilor de
producţie (de exemplu, costuri de transport neeligibile);
¾ o valoare naţională totală prestabilită a factorilor de producţie;
¾ capitalul este descompus şi poate fi transferat şi creat în toate
regiunile.
Creşterea la nivel naţional este influenţată de un număr de
discrepanţe regionale; mărimea efectelor acestei creşteri regionale poate fi
măsurată utilizând preţurile factorilor relativi şi concentrarea capitalului,
deoarece mărimea factorului relativ se presupune a caracteriza structura
economică regională.

5.5.3. Echilibrul în cadrul sistemelor regionale i urbane

Această analiză dezvoltă un set de ipoteze privind structura şi evoluţia


sistemelor regionale şi urbane.
În plus funcţionarea endogenă a sistemelor de acest tip ia în
considerare şi factorii exogeni care acţionează asupra traiectoriei de evoluţie
endogene. Aceşti factori exogeni pot fi numiţi “date” (de exemplu, creşterea
populaţiei, schimbări tehnologice, epuizarea resurselor de materiale noi şi
schimbările productivităţii) sau instrumente variabile (de exemplu măsuri
politice şi instituţionale, subvenţii pentru o anumită localizare, măsuri de
protecţia mediului, şi investiţii în infrastructură). Ar trebui să se observe că în
ultimă instanţă, un feed-back de la dezvoltarea endogenă a unui sistem la un
sector exogen este posibilă, o creştere a interesului tehnologic în surse
alternative de energie datorită cererii în creştere pentru energie tradiţională
faţă de oferta posibilă, sau crearea pe plan local a unor condiţii favorabile,
pentru a stimula ocuparea la nivel regional.
Într-un sistem multiregional ar trebui, de asemenea, să luăm în
considerare o interdepedenţă funcţională dintre diferite sub-regiuni. De
exemplu, măsurile politice cerute de o regiune specifică au efecte secundare
în regiunile învecinate datorită unei regiuni deschise implicate. Acesta pare
să fie un factor crucial în procesele dezvoltării regionale, începând din
momentul în care gradul de deschidere al unei regiuni afectează întreaga
funcţionare a unui sistem multiregional. Din acest motiv, este logic că
regiunile care se situează pe o axă de dezvoltare cu acces la mai multe linii
de transport şi comunicare să sufere o mai mare influenţă reciprocă decât
regiuni similare care sunt parţial închise, care ţin cont una de cealaltă, de
exemplu a căror localizare este separată (dacă ne gândim la problema
politicilor în salt prin care se urmăreşte dezvoltarea regiunilor periferice).
Politici i economie regională 60
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
Noţiunea de interdependenţă deschisă a regiunilor este esenţială în
aşa numitele filtre sau bariere, întâlnite în problemele spaţiale repartizare. De
exemplu, o regiune poate absorbi activităţile privind liniile de curent sau
comunicaţii, astfel că interacţiunea totală în interiorul sistemului va fi
diminuată. Sau mai este cazul în care o regiune se poate comporta ca o
barieră permeabilă, astfel că poate servi drept filtru, permiţând pătrunderea
unor anumite tipuri de activităţi, ca cele referitoare la liniile de curent sau
comunicaţiile.
Ca urmare, o analiză funcţională a sistemelor regionale şi urbane ar
trebui să ia în consideraţie caracteristicile fiecărei regiuni în parte,
caracteristici care exprimă comportamentul regiunii respective în procesul de
repartizare a activităţilor.

5.5.4. Model dinamic cu componente regionale


Fiind date noţiuni teoretice prezentate în secţiunile anterioare, un
model de difuziune cu elemente spaţiale şi de timp trebui să satisfacă cel
puţin următoarele cerinţe:
¾ introducerea în mod explicit a elementului timp, ca o componentă
esenţială;
¾ introducerea în mod explicit a legăturilor spaţiale interconectate dintre
regiuni specifice, de exemplu, datorate efectelor de crearea a ceva nou pe
baza a ceva deja existent şi celor care se întind asupra mai multor oameni
decât cei vizaţi iniţial (spinoff şi spill over effects), a căror semnificaţie ar
trebui să fie clară;
¾ relaţii funcţionale între toate fenomenele relevante de care depind
procesele de dezvoltare sau cele de răspândire;
¾ existenţa unui cadru instituţional, datorat diferitelor variabile de
instrumente politice (subvenţii, politicile privind infrastructura);
¾ existenţa factorilor autonomi, de exemplu, dezvoltarea demografică.
Pe baza regulilor stabilite anterior, este realizată o încercare pentru a
construi un model simplificat care să arate câteva elemente esenţiale ale
procesului de dispersie în contextul elementelor spaţiu şi timp.
Modelul prezentat aici este compus din 4 ecuaţii care descriu structura
şi evoluţia sistemului spaţial implicat. Se presupune că acest sistem este
unul închis, alcătuit din R regiuni r (r =1,...,R), fiecare din aceste regiuni
având anumite trăsături caracteristice. Aceste regiuni se pot împărţi în:
¾ centre de creştere; aceste regiuni prezintă efecte de dispersie
(răspândire) pozitive atât în interiorul cât şi în afara regiunii;
¾ centre de atracţie; aceste regiuni prezintă efecte de răspândire
negative cu regiunile învecinate;
¾ regiunile intermediare; aceste regiuni se situează între centrele de
creştere şi cele de atracţie, deoarece ele primesc un stimul pozitiv din partea
centrelor de creştere şi unul negativ din partea celor de atracţie; ele
acţionează ca centre de transmitere a efectelor de creştere, care conduc la
efecte de tip filtru sau barieră..

5.5.5. Model dinamic general al interacţiunilor regionale

Modelul iniţial simplificat prezentat în secţiunea anterioară a oferit


numai o descriere parţială a interdependenţelor spaţiale, deoarece nu este
cuprins în mod explicit comportamentul antreprenorial (de exemplu,
maximizarea profitului), pieţele de muncă, nivelul salariului şi migraţia.

Politici i economie regională 61


Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
Un model care remediază deficienţele anterioare este un model mult
mai complex decât modelul simplu prezentat anterior. 10
Prima ecuaţie a acestui prim model este tot o ecuaţie a investiţiilor (I).
Se presupune că, în perioada t+1, investiţiile sunt determinate de
atractivitatea regională în perioadă ( Art), efectele spill-over ale stocurilor de
capital în regiunile învecinate (Kr't), profiturile realizate în perioada anterioară
(Prrt), şi un factor exogen brt (de exemplu, subvenţionarea investiţiilor).
Nivelul output-ului regiunii r (Y) în perioada t+1 este determinat de
profiturile (sau perspectivele de profit) în perioada anterioară (precedentă, t),
de volumul total al cererii finale şi al livrărilor intermediare, precum şi de
factorii exogeni (de exemplu, sistemele de transport şi comunicaţii,
accesibilitatea, etc.)
Profiturile regionale (sau perspectivele de profit) sunt presupuse a fi o
funcţie liniară a output-ului regional, a diferenţei dintre rata salariului la nivel
naţional (de exemplu, Ŵt şi rata salariului la nivel regional (de exemplu, Wrt)
a costurilor de investiţie (în particular, deprecierea), a volumului ofertei
regionale de muncă (de exemplu, Lrt), a investiţiilor în infrastructură (de
exemplu, Srt) şi a factorilor exogeni (de exemplu, subvenţii antreprenoriale).
Cererea pentru muncă (de exemplu, Ert) este o funcţie a producţiei la
nivel regional, diferenţa este salariul regional şi tehnologia regională Trt (de
exemplu, modificările productivităţii în condiţiile de muncă) în perioadele
anterioare:
Oferta regională de muncă este o funcţie dependentă de volumul
regional al populaţiei, incluzând migraţia netă (Mrt), de diferenţa regională a
salariului cu respectarea ratei medii a salariului la nivel naţional, de efectele
spin-over ale salariului diferenţial în regiuni învecinate şi de factori exogeni
(de exemplu, rigiditatea în mobilitate):
Efectul spil-over conduce, de fapt, la interschimbare.
În plus, migraţia la nivel regional poate fi explicată prin diferenţialele
salariului, a efectelor spill-over a ratelor salariului din regiunile învecinate,
factorii regionali de atracţie, rata şomajului regional, şi prin factorii exogeni
(de exemplu, deciziile instituţionale de a muta serviciile guvernamentale):
Atractivitatea regională în perioada t+1 rezultă dintr-o transferare a
atractivităţii în perioada anterioară, determinată de o valoare limită a
capitalului (datorită congestionării şi poluării) i din factorii exogeni (ca
gradul de urbanizare, investiţiile publice, facilităţile de recreare, etc.).
În final, salariul regional diferenţial este dedus ca rezultatul unor
niveluri de şomaj regional, a unor efecte spill-over ale nivelurilor de şomaj din
regiuni învecinate, a nivelului tehnologiei regionale (de exemplu, influenţa
acţiunilor prind acorduri de comerţ) .
Modelul anterior conţine 9 ecuaţii pentru fiecare regiune, astfel că
numărul total de ecuaţii este egal cu 9R. Fiecare set de ecuaţii regionale
conţine 9 variabile endogene necunoscute (I, K, Y, Pr, E, L, M, A, W), astfel
că sistemul poate fi, în principiu, rezolvat în termeni de variabile exogene (S
şi T) şi în termeni de factori constanţi.

5.5.6. Modele axate pe cererea exterioară regiunii

Aceste modele accentuează contribuţia esenţială a cererii din exterior


pentru outputul unei regiuni la rata creşterii sale economice. De asemenea,
ele scot în evidenţă modul în care regiunea reacţionează la schimbările în

10
Paelinck J., Nijkamp P., op.cit., 1978.
Politici i economie regională 62
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
cererea pentru exporturile sale şi influenţa pe care aceasta o are asupra ratei
creşterii regionale.
Modelul bazat pe rolul sectorului de export. Teoria avantajului
comparativ.
Ideea centrală în modelul bazat pe sectorul de export este că impulsul
iniţial pentru dezvoltarea economică regională este dat, cel puţin pentru
unele regiuni, de exploatarea şi exportul resurselor lor naturale. De aceea,
repartiţia geografică a resurselor naturale poate explica într-o anumită
măsură de ce regiunile înregistrează rate diferite de creştere economică. Dar
analiza nu se poate opri în acest punct, dacă se urmăreşte şi explicarea
specializării regionale şi a cauzelor care susţin continuarea expansiunii
economice a unei regiuni sau, după caz, declinul său.
Explicaţiile specializării regionale în exportul de mărfuri ale sectorului
primar trebuie căutate în teoriile avantajului comparativ, care încearcă să
clarifice modelele regionale de producţie şi specializare în anumite exporturi.
De exemplu, potrivit teoriei lui Heckscher şi Ohlin, regiunile se vor
specializa în producţia şi exportul mărfurilor primare care utilizează în mod
intensiv factorii relativ abundenţi în regiune. Astfel, regiunile cu resurse
bogate de materii prime se vor specializa în producţia de mărfuri bazată pe
utilizarea intensivă a materiilor prime (bunuri primare şi semiprelucrate: grâu,
cafea, lână, bumbac etc.), regiunile cu resurse mari de forţă de muncă se vor
specializa în producţia de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a forţei de
muncă, iar cele cu resurse mari de capital în producţia de mărfuri cu o
utilizare intensivă a capitalului.
Cum teoria lui Heckscher şi Ohlin cu privire la specializarea regiunilor
în anumite exporturi este prea simplificată, au apărut şi s-au dezvoltat o serie
de teorii menite să adâncească studiul cu privire la rolul sectorului de export
în creşterea regională. O primă dezvoltare presupune că factorii de producţie
nu migrează între regiuni, abundenţa unui factor într-o regiune neavând nici o
semnificaţie. Această ipoteză a imobilităţii este rezonabilă pentru materiile
prime, dar devine mai puţin realistă în privinţa forţei de muncă (în special pe
termen lung) şi foarte nerealistă în privinţa capitalului, care înregistrează o
mobilitate interregională ridicată. Regiunile înzestrate cu materii prime din
abundenţă se vor specializa în producţia de materii prime pentru export,
pentru că acest factor este relativ ieftin. Aceasta va induce o migrare a
capitalului, care se va îndrepta către regiunile menţionate, pentru a exploata
bogata lor bază de resurse naturale.
Odată specializarea stabilită, cererea exterioară pentru outputul unei
regiuni va avea un efect dominant asupra creşterii sale economice. Influenţa
cererii exterioare asupra creşterii exporturilor unei regiuni depinde de mai
mulţi factori, şi anume:
¾ preţul exporturilor regiunii (Px);
¾ nivelul veniturilor celorlalte regiuni (Z);
¾ preţul mărfurilor care pot substitui exporturile în cauză pe pieţele
externe (PS).
Astfel,
Xd=f(Px, Z, PS) ,
d
în care X este cererea pentru produsele de export ale unei regiuni.
Această funcţie ar trebui însă să încorporeze şi factori cum ar fi:
calitatea produselor, serviciile (asistenţa) oferite după vânzare etc. În acest
mod, competitivitatea exporturilor unei regiuni pe pieţele externe va influenţa
creşterea sectorului de export nu numai prin preţuri, ci şi prin calitatea
produselor exportate.
Politici i economie regională 63
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii cu un efect semnificativ
asupra costurilor de producţie vor afecta competitivitatea unei regiuni. Aceşti
factori includ: cheltuielile cu salariile (W), cu mijloacele de muncă (PK), cu
materiile prime (R), costurile input-urilor intermediare (C) şi nivelul tehnologic
(T). Funcţia care descrie oferta de export va descrie aceste influenţe astfel:
XS=f(PX, W, PK, R, C, T).
Dacă factorii cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exporturilor,
aceasta va conduce la creşterea cererii de factori de producţie, al căror preţ
va deveni relativ mai ridicat în raport cu alte regiuni. Mai departe, creşterea
preţului factorilor va determina fenomenul de imigrare din alte regiuni,
conducând la creşterea disparităţilor interregionale.
Modelul cauzalităţii cumulative porneşte de la modelul creşterii
regionale bazate pe potenţialul de export, propus iniţial de Kaldor şi dezvoltat
ulterior de Dixon şi Thirlwall.
Kaldor a argumentat că creşterea outputului regional pe locuitor este
dată de măsura în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile de
scară şi să colecteze beneficiile ce rezultă dintr-o specializare mai ridicată.
Aceste beneficii variază în funcţie de tipul activităţii productive în care este
specializată regiunea, unele activităţi beneficiind de creşteri ale productivităţii
mai mari decât altele. În particular, este posibil ca regiunile specializate în
ramuri ale industriei prelucrătoare să beneficieze de creşteri mult mai mari
ale productivităţii faţă de regiunile care se bazează într-o măsură însemnată
pe agricultură şi industria extractivă.
O consecinţă a acestei diferenţieri sectoriale conduce la predicţia că
regiunile specializate în activităţi ale industriei prelucrătoare vor înregistra o
creştere economică mai rapidă decât cele specializate în activităţi ale
sectorului primar. Mai mult, procesul este cumulativ pentru că regiunile aflate
în prim-plan vor câştiga un avantaj în competitivitate. Acesta va întări
specializarea regională, deoarece regiunile cu un avantaj în competitivitate
îşi vor extinde sectorul de export (importând mai mult produse ale sectorului
primar din alte regiuni).
Dixon şi Thirlwall au aprofundat modelul propus iniţial de Kaldor prin
luarea în considerare a modului în care procesul cauzelor cumulative
afectează creşterea unei regiuni. Ei au studiat efectul de feed-back al
creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export.
O abordare a raportului convergenţă/divergenţă în legătură cu aceste
aspecte specifice o reprezintă ipoteza Williamson.
In raport cu ţările dezvoltate, ţările în dezvoltare prezintă nu numai
decalaje în privinţa nivelului general de dezvoltare economică ci şi disparităţi
majore pe plan interregional. Din această perspectivă, se ridică problema
posibilelor “compensări” (trade-off) între “coeziunea naţională” şi “coeziunea
regională” în procesul dezvoltării economico-sociale la scară naţională. 11
Williamson consideră că modelul tipic de dezvoltare la scară naţională
conduce la divergenţă interregională în etapele de început ale procesului,
urmând ca, în etapele ulterioare, să se manifeste convergenţa în dezvoltarea
regională. Această ipoteză se bazează în principal pe argumentul că
legăturile interregionale, mobilitatea factorilor de producţie şi politicile
guvernamentale au un caracter selectiv în favoarea polilor de creştere în
etapele de început, nivelul în creştere al veniturilor în etapele ulterioare
permiţând o inversare a acestei tendinţe.
11
Williamson J. ,Regional Inequality and the Process of National Development: A
Description of the Patterns, Economic Development and Cultural Change, Vol. 13, No. 4,
part 2, The University of Chicago Press, 1965, pp..1-84.
Politici i economie regională 64
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
Corespunzător acestei relaţii, spre deosebire de ţările în dezvoltare, în
ţările dezvoltate, cele două obiective – creşterea venitului pe locuitor la scară
naţională şi convergenţa în creşterea regională - nu intră în conflict unul cu
celălalt.
O interpretare normativă a ipotezei Williamson oferă factorilor de
decizie din ţările rămase în urmă doar posibilitatea alegerii între un nivel mai
ridicat al venitului pe locuitor la scară naţională şi o amplitudine mai redusă a
disparităţilor în plan regional (dilema eficienţă vs. echitate).

Rezumat:
Acest capitol aplică teoria economică pozitivă la organizarea
teritorială, pe baza modelelor care evidenţiază comportamentul agenţilor
economici în spaţiu şi care explică structura teritorială care derivă din acesta.
Conform acestei teorii, teritoriul reprezintă un simplu suport al activităţii
economice, care se supune unei singure restricţii : nivelul costurilor de
transport. Aceste abstractizări determină necesitatea ordonării teritoriului pe
baza unor ipoteze raţionale. În realitate, aceste modele teoretice constituie
germenii analizei economice spaţiale, stând la baza construcţiei teoriei
marginaliste. Conform acestei teorii, întrebarea fundamentală la care trebuie
să răspundă un model este : unde trebuie amplasat un obiectiv socio-
economic ? Această întrebare trebuie urmată de altele precum : unde trebuie
localizate diferite alte activităţi ? Cum se organizează concurenţa în cadrul
teritoriului analizat ? Care sunt costurile aferente amplasării ?

Concluzii:
Găsirea celor mai adecvate răspunsuri la toate aceste întrebări este
extrem de dificilă. Ea depinde, atât de natura modelelor utilizate cât şi de
complexitatea problemelor care sunt cuantificate prin intermediul modelelor
respective. Nu în ultimul rând, pregătirea specialiştilor în domeniul analizei
regionale, puterea lor de sintetizare şi abstractizare, constituie elemente
semnificative în acest sens.

Exemple ilustrative:
x

M3

a b
M1

M2 z

y a, b, c -
distanţe
Figura 5.1. Soluţia triunghiului

Politici i economie regională 65


Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale

(1)
A B
(2)
A B
(3)
.
. B A
.
(n)
AB

Figura 5.5. Modelul duopolului (Hotelling)

Preţuri
costuri N
(u.m.) X Y

J G H

W V

0 X N Y Distanţa (km)
Figura 5.6. Delimitarea ariilor de comerţ (costurile de transport şi
costurile de producţie sunt identice)

Figura 5.17. Efectul teoriei locurilor centrale


Politici i economie regională 66
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale

unităţi ascunse

unităţi de intrare

unitate de ieşire

Figura 5.18. Acţiunea directă a reţelelor neuronale

Referin e bibliografice:

1. Debreu G., Téoria del Valor, un Analisis Axiomatico del Equilibrio


Economico, Editura Bosch, Barcelona, 1973.
2. Gravelle H., Rees R., Microeconomia, Editura Alianza Universidad,
Madrid, 1985.
3. Hotelling H., Stability in Competition, în Economic Journal, no.39,
1929.
4. Lösch A., Die räumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer,
Jena, 1940.
5. Mougeot M., Théorie et Politique Economiques Regionales,
Economica, Paris, 1975.
6. Paelink, J., Nijkaamp, P., Operational Theory and Method in
Regional Economics, Saxon House, 1978.
7. Palander T., Beiträge zur Standortstheorie, Almpvist & Wikells
Boktrycheri, A.B., Uppsala, 1935.
8. Perreur F., La localisation des unités de production, P.U.F., Paris,
1988.
9. Richardson H., Urban and Regional Economy, Alianza Editorial,
Madrid, 1986.
10. Williamson J. ,Regional Inequality and the Process of National
Development: A Description of the Patterns, Economic Development
and Cultural Change, Vol. 13, No. 4, part 2, The University of Chicago
Press, 1965.

Test de autoevaluare:
1. Conform teoriei echilibrului general al activităţii economice regionale,
….este un simplu suport al activităţii economice, care se supune unei singure
restricţii….:
a. teritoriul/ distanţa;
b. teritoriul/ costul de transport;
c. spaţiul/ costul de transport;
d. teritoriul/ distanţa euclidiană;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Politici i economie regională 67


Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
2. Un nivel economic este optim şi unic atunci când se realizează un
echilibru relaţional la nivelul sistemului de preţuri exprimă conţinutul:
a. teoriei optimului lui Pareto;
b. teoriei bunăstării economice;
c. teoremei lui Debreu;
d. teoriei creşterii economice regionale;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Criteriul de optim al lui Pareto afirmă că:
a. un individ va prefera întotdeauna o resursă A, superioară alteia
B;
b. un individ va prefera întotdeauna o resursă A, alteia B;
c. un individ va prefera o resursă A, superioară alteia B;
d. a+c;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Teoria economiei bunăstării introduce:
a. funcţia macroeconomică;
b. noi criterii economice;
c. nici-un răspuns anterior nu este corect;
d. funcţia bunăstării sociale;
e. noi criterii de compensare.
5. Optimul spaţial se atinge ţinând cont de următoarele considerente
fundamentale:
a. fluxurile financiare;
b. distribuţia spaţială a factorilor;
c. fluxurile de bunuri şi factori;
d. formarea spaţiului economic;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+c; B. a+b+d; C. e; D. b+c+d; E. a+c+d.
6. Cel care a urmărit simultan maximizarea profitului şi minimizarea
costurilor de transport în vederea amplasării unui obiectiv economic a fost:
a. H. Richardson;
b. Fr. Perreur;
c. Palander;
d. A. Weber;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Soluţia indicelui material la problema localizării unei firme vizează
calculul raportului dintre:
a. valoarea input-urilor şi valoarea produsului final;
b. valoarea materiilor prime şi valoarea profitului firmei;
c. valoarea materiilor prime şi valoarea produsului final;
d. valoarea materiilor prime şi valoarea costurilor de transport;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Teoria ariilor de comerţ face referire la repartizarea unei pieţe…de
formă….într-un teritoriu dat:
a. uniforme/ regulată;
b. liniare/ regulată;
c. liniare/ neregulată;
d. dispersate/ regulată;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. În modelul regiunii ideale al lui A. Losch, aria de comerţ asociată acestui
teritoriu depinde de:
a. forţa de concentrare;
b. forţa de dispersie;
Politici i economie regională 68
Modulul 5: Echilibrul general al activită ii economice regionale
c. forţa de atracţie;
d. forţa centrului urban;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Teoria locurilor centrale a lui W. Christaller descrie un spaţiu structurat
pe baza:
a. randamentelor medii;
b. randamentelor marginale;
c. centrului urban;
d. aglomerărilor urbane;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
11. Pentru regiunile care se dezvoltă rapid, costurile economice sunt:
a. mari;
b. mici;
c. cuantificabile;
d. determinate precis;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Atingerea echilibrului la nivel regional.

Politici i economie regională 69


Modulul 6: Sistemul informa ional regional
SISTEMUL INFORMA IONAL
REGIONAL
Obiective specifice: cunoa terea, în elegerea, aprofundarea i utilizarea
no iunilor specifice sistemului informa ional regional.

Rezultate a teptate: în elegerea mecanismelor de implementare i


func ionare a sistemului informa ional regional.

Competen e dobândite:
¾ determinarea calită ii informa iei la nivel regional;
¾ utilizarea deduc iei i induc iei la nivelul implementării sistemului
informa ional regional;
¾ posibilitatea enun ării de propuneri referitoare la perfec ionarea
sistemului informa ional regional din România.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

6.1. Fundamentele sistemului informa ional regional


Analiza activităţii regionale nu poate fi realizată decât prin tratarea
regiunii ca un sistem. În accepţiunea deja consacrată, sistemul reprezintă o
grupare de elemente (oameni, lucruri, concepte etc.) legate între ele pentru
realizarea unui scop comun 1 .
Circulaţia completă a informaţiilor, organizată la nivelul sistemului,
cuprinzând ciclul din momentul unui eveniment petrecut şi până când, pe
baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou eveniment, constituie un circuit
informaţional 2 .
Cuplarea circuitului cu fluxurile informaţionale conduce, în final, la
alcătuirea sistemului informaţional.
Informaţia, componentă de bază a sistemului informaţional, reprezintă
ceea ce se comunică, o noutate, o ştire, evenimente ce urmează a fi
transmise într-un anumit scop sau frecvenţa semnalelor unei surse supuse
observaţiei 3 .
În reflectarea realităţii, o informaţie trebuie să răspundă următoarelor
cerinţe:
¾ să fie completă şi obţinută în timp util ;
¾ să fie ieftină ;
¾ să fie accesibilă pentru utilizatori ;
¾ să reflecte realitatea obiectivă.
Într-un sistem economic, sistemul informaţional asigură legătura în
ambele sensuri între sistemul condus şi cel decizional.
Analiza informaţiei se realizează pe baza teoriei informaţiei, care a
fost elaborată în 1948, de către Claude E. Shannon şi care a fost
fundamentată pe baza a două concepte esenţiale :

1
Murdick G.R., Ross E.J., Information systems for modern management, Prentice - Hall,
New York, 1975.
2
Hidoş C., Analiza şi proiectarea circuitului informaţional în unităţile economice, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1976.
3
Oprean D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor informatice, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 1980, p.11.
Politici i economie regională 70
Modulul 6: Sistemul informa ional regional
¾ entropia abstractă (ca măsură probabilistică a cantităţii de
nedeterminare pe care o conţine un experiment probabilist);
¾ viteza de transmitere a informaţiei.
La nivelul fiecărei unităţi socio-economice teritoriale, definite drept un
sistem de canale prin care produsele, serviciile, resursele şi informaţiile se
vehiculează dintr-un punct în altul în interior sau spre şi din mediul exterior 4 ,
se pot distinge trei subsisteme care acţionează în mod corelat :
¾ subsistemul decizional : totalitatea centrelor de decizie unde se
analizează informaţiile şi se elaborează decizii;
¾ subsistemul operaţional : de transpunere a deciziilor în practică;
¾ subsistemul informaţional : care asigură legătura în ambele sensuri
între primele două subsisteme.
Relaţia dintre cele trei subsisteme este evidenţiată în următoarea
diagrama 6.1.
Spre deosebire de alte ştiinţe, analiştii problematicii economice
regionale nu pot avea control asupra experimentelor, deoarece nu pot izola
efectele produse de către fiecare cauză (ca în cazul experimentelor de
laborator din cadrul altor ştiinţe).
Considerăm că, în aceste condiţii, problematica de bază a
metodologiei ştiinţei regionale este legată de :
¾ elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de valoare
¾ eliminarea înţelesurilor (noţiunilor) ambigue şi a celor legate direct de
starea afectivă a observatorului (cercetătorului) ;
¾ încadrarea fenomenelor analizate în legea statistică a numerelor mari
¾ analiza tipului de distribuţie a erorilor (normală sau anormală) conform
principiilor statisticii teoretice.
În practica economică, deciziile la nivel regional sunt influenţate de un
număr mare de evenimente simultane şi deseori contradictorii.
Din această cauză, ştiinţa regională are multe elemente în comun cu
meteorologia, deoarece utilizează concluzii bazate pe evenimente din trecut,
precum şi metode statistice şi econometrice 5 . Sistemul informaţional utilizat
în cadrul analizei sistemului socio-economic regional trebuie să fie flexibil şi
adaptabil cerinţelor celor două metode de analiză : deducţia şi inducţia.
Prin intermediul deducţiei, economiştii pot analiza un proces pe baza
factorilor specifici, relevanţi ai acestuia. Analiza deductivă porneşte de la
teorie şi constă, practic, în verificarea acestei teorii la nivelul cazurilor
(evenimentelor) izolate.
Interacţiunea dintre metoda deductivă şi realitatea înconjurătoare, prin
intermediul sistemului informaţional, este evidenţiată cu ajutorul schemei
logice din figura 6.2 6 .
Spre deosebire de deducţie, inducţia reprezintă drumul parcurs de la
particular la general, de la fapte (cazuri) izolate la teorie. Metoda inductivă
stă la baza teoriei economice, care cuprinde fapte acumulate şi sistematizate
din a căror analiză rezultă, prin derivare, generalizări pertinente sau principii.
Teoriile nebazate pe realitate pot fi sterpe, dar realitatea nedublată de
teorie pare fără noimă 7 .

4
Hartman W., Matthes H., Proene A., Informations systems handbook, Mc Graw - Hill Inc.,
New York, 1968.
5
Craven J., Introduction to Economics, Basil Blackwell Inc., New York, 1984, p. 6.
6
Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994, p.25.
7
Boulding E. K., Economic Analysis : Microeconomics, Harper & Row Inc., New York,
1966, p. 5.
Politici i economie regională 71
Modulul 6: Sistemul informa ional regional
Deducţia şi inducţia sunt complementare, chiar dacă tehnicile de
investigaţie utilizate de acestea sunt opuse.
Valoarea studiilor şi proiectelor de organizare şi conducere în profil
teritorial depinde, aşa cum afirmam, în mod esenţial de calitatea, rapiditatea
şi corectitudinea informaţiilor conform unor anumite metodologii.
Aşa cum arăta C. Hidoş 8 , metodologiile sunt necesare din
următoarele motive :
¾ asigurarea caracterului unitar al diferitelor tipuri de acţiuni ;
¾ preluarea şi extinderea experienţelor dobândite ;
¾ asigurarea unităţii de limbaj, metode, tehnici şi procedee folosite ;
¾ asigurarea elementelor necesare actualizării funcţionării sistemelor
informaţionale.
Sistemul informaţional socio-economic teritorial este supus unui
permanent proces de perfecţionare din partea organelor de decizie cât şi din
partea agenţilor economici care-şi desfăşoară activitatea în teritoriul analizat.
Scopul acestei perfecţionări îl constituie creşterea performanţelor sistemului
de conducere la nivel micro şi macroeconomic.
Direcţiile de acţiune în vederea perfecţionării sistemului informaţional
socio-economic vizează în principal : 9
¾ cuprinderea cu prioritate la nivelul agenţilor economici, a aplicaţiilor de
perfecţionare a sistemului informaţional pentru activitatea productivă ;
¾ susţinerea acţiunilor permanente privind raţionalizarea principalelor
categorii de evidenţe ;
¾ intensificarea dotării cu echipamente de calcul, de fiecare dată însă
după analize de oportunitate şi eficienţă bine fundamentate ;
¾ continuarea formării unui număr important de specialişti în domeniu,
atât în unităţi de învăţământ, cât şi prin formarea suplimentară a unor cadre
care au experienţă în producţie;
¾ creşterea numărului de sisteme informatice complexe proiectate şi
implementate ;
¾ valorificarea pe plan social a rezultatelor obţinute printr-o generalizare
şi adaptare adecvată.
În cadrul ştiinţei economice regionale, se stabilesc o multitudine de
legături între fapte, principii şi politici, legături care pot fi analizate pe baza
sistemului informaţional, conform reprezentării 6.3. 10
Pe baza informaţiilor furnizate de către sistemele informaţionale
teritoriale, organele de decizie pot lua anumite măsuri de combatere,
prevenire sau încurajare a evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice din
teritoriul analizat.
După opinia noastră, o abordare interesantă din acest punct de
vedere, vizează raportul dintre factorul decizional şi timpul fizic, prin
intermediul sistemului informaţional.
Ştiinţa regională oferă răspunsuri la toate semnalele primite din
analiza activităţii economice curente. Aceste răspunsuri atrag după sine
soluţii postfaptice.
Datorită intercondiţionărilor tot mai accentuate dintre fenomenele şi
procesele economice la nivel micro, macro sau mondoeconomic (care
determină o evoluţie rapidă şi nu rareori contradictorie), soluţiile oferite

8
Hidos C., Analiza şi proiectarea circuitelor informaţionale în unităţile economice, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1976.
9
Dumitrescu M., Oprea N., Pleşoianu G., Proiectarea sistemelor de organizare şi
conducere a unităţilor economice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.24.
10
Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1993, p.3.
Politici i economie regională 72
Modulul 6: Sistemul informa ional regional
(răspunsurile) sunt depăşite moral. Asistăm, astfel, la dinamici diferite în
ceea ce priveşte evoluţia proceselor economice şi promptitudinea soluţiilor
economice oferite pentru a le influenţa.
În acest context, ştiinţa economică regională este aceea care încearcă
să găsească răspunsurile necesare influenţării proceselor economice din
teritoriu (în sensul dorit) în timp util (real), astfel încât soluţiile aplicate să
permită o evoluţie optimală a sistemului socio-economic teritorial.
S-a utilizat noţiunea de optimal şi nu optim deoarece orice decizie care
influenţează economicul nu poate fi luată instantaneu (din motive ţinând de
decalajul dintre manifestarea procesului economic şi primirea informaţiei
asupra acestei evoluţii, precum şi de capacitatea de decizie a fiecărui
individ). Acest decalaj în timp (care poate fi chiar de ordinul secundelor), în
care se adoptă o decizie economică este suficient pentru a nu putea asigura
o suprapunere perfectă cu procesul economic căruia îi este adresată.

6.2. Analiza sistemului informa ional statistic regional din


România

Elementele noi şi trăsăturile cele mai importante ale mediului general,


care determină implicit derularea procesului de tranziţie în sistemul
informaţional teritorial sunt următoarele :
¾ renunţarea la conducerea şi planificarea centralizată şi generalizarea
mecanismelor economiei de piaţă ;
¾ înfiinţarea de noi instituţii, bazate pe principii democratice de
funcţionare ;
¾ dezvoltarea sectorului privat în detrimentul celui public ;
¾ manifestarea unor dezechilibre economico - financiare şi a unor
tensiuni sociale ;
¾ intensificarea proceselor inflaţioniste şi a şomajului.
La baza sistemului de indicatori trebuie situate următoarele
principii : 11
¾ principiul unităţii metodologice a indicatorilor : potrivit căruia culegerea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiilor trebuie să se efectueze pe bază de
forme unitare obligatorii pentru furnizorii şi utilizatorii de informaţii, indiferent
de nivelul lor ierarhic;
¾ principiul comparabilităţii indicatorilor : care se referă la posibilitatea
comparării lor cu indicatorilor folosiţi în alte perioade şi cu cei adoptaţi pe
plan internaţional;
¾ principiul integrării şi agregării datelor : care se bazează pe culegerea
unică şi pe canalul unic de transmitere;
¾ principiul ierarhizării indicatorilor pe diferite trepte organizatorice : care
asigură degrevarea treptelor superioare de informaţiile de amănunt şi
folosirea indicatorilor sintetici;
¾ principiul extinderii şi perfecţionării indicatorilor : potrivit căruia
ansamblul de indicatori trebuie conceput în aşa fel încât să facă posibilă
dezvoltarea şi perfecţionarea pe parcurs;
¾ principiul eficienţei maxime : în culegerea, prelucrarea, stocarea şi
transmiterea informaţiilor;

11
Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali ca instrument de
cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, pp.13 - 14.
Politici i economie regională 73
Modulul 6: Sistemul informa ional regional
¾ principiul automatizării : care presupune posibilitatea culegerii,
transmiterii, prelucrării şi stocării cu mijloace electronice a informaţiei
economice.
Economia de piaţă func ională din România a făcut necesară şi
perfecţionarea sistemului de indicatori statistici. Obiectivele urmărite în
acest scop constau în :
¾ implementarea în practica statistică naţională a metodologiilor şi a
indicatorilor utilizaţi de organismele specializate ale O.N.U., U.E. precum şi în
statistica naţională a ţărilor dezvoltate ;
¾ investigarea statistică a unor noi domenii de interes major (nivelul de
trai şi calitatea vieţii pe categorii şi grupe de populaţie, şomajul şi utilizarea
parţială a forţei de muncă, inflaţia, falimentul etc.) ;
¾ economia subterană ;
¾ utilizarea capitalului extern şi orientarea investiţiilor străine, în funcţie
de direcţiile prioritare ale dezvoltării economiei româneşti.
În etapa actuală, considerăm că principalele orientări spre care îşi
îndreaptă atenţia cercetarea statistică teritorială sunt :
¾ armonizarea statisticilor şi revizuirea informaţiilor statistice potrivit
practicii internaţionale ;
¾ intensificarea muncii de analiză complexă a datelor, având în vedere
faptul că analiza poate spori considerabil valoarea informaţiei statistice ;
¾ editarea publicaţiilor pe baza cărora se pot analiza structura şi
tendinţele fenomenelor economico - sociale teritoriale ;
¾ publicarea unor lucrări de cercetare legate de teoria ştiinţifică şi
dezvoltarea metodologică în domeniul statisticii teritoriale ;
¾ dezvoltarea folosirii microordinatoarelor ;
¾ protejarea şi păstrarea confidenţialităţii datelor statistice teritoriale.
Un element important al strategiei sistemului informaţional îl constituie
introducerea anchetelor de conjunctură pentru industrie, investiţii, comerţ şi
alte domenii, care permit completarea informaţiilor privind evoluţia activităţii
socio- economice teritoriale, în condiţiile autonomiei agenţilor economici şi
ale promovării concurenţei. Cunoaşterea modului de organizare a anchetelor,
scopul, sfera de cuprindere şi gradul de valorificare a rezultatelor prezintă un
interes special, motiv pentru care s-a apelat şi la ajutorul unor specialişti
străini.
Un domeniu de mare actualitate, care trebuie avut în vedere pentru
perfecţionarea sistemului statistic, este mediul înconjurător, cu componentele
sale naturale sau create de om, domenii care, şi pe plan internaţional,
constituie o preocupare majoră a activităţii de creaţie şi perfecţionare a
statisticii.
Conform Institutului Naţional pentru Statistică, strategia în domeniul
clasificărilor şi nomenclatoarelor generale utilizate în sistemul
informaţional statistic teritorial, se poate defini prin următoarele elemente :
¾ adoptarea clasificărilor şi nomenclatoarelor generale utilizate pe plan
internaţional (clasificarea ramurilor, nomenclatorul armonizat de mărfuri în
comerţul exterior, nomenclatorul de profesii şi ocupaţii etc.) ;
¾ adaptarea acestor clasificări şi nomenclatoare la particularităţile
specifice din economia noastră şi necesităţile de legătură cu datele din
perioadele anterioare ;
¾ realizarea şi întreţinerea unui registru al tuturor agenţilor economici
dezvoltând actualul registru al unităţilor economice şi sociale (SIRUES) prin
adăugarea de noi caracteristici, cuprinderea tuturor agenţilor economici
indiferent de sfera de activitate şi de mărime, găsirea soluţiilor de întreţinere
Politici i economie regională 74
Modulul 6: Sistemul informa ional regional
cu ajutorul documentelor administrative care consemnează apariţia şi
modificarea lor.
Canalul unic reprezintă una din cerinţele de bază ale unui sistem
informaţional modern şi eficient.
Principala cerinţă a acestui concept este ca informaţia, o dată emisă
de agentul economic, să nu aibă circuit dublu sau multiplu, indiferent dacă
acest circuit este departamental sau statistic.
Prin aceasta, nu se respinge ideea ca, pentru anumite domenii,
informaţiile să circule către ministere sau alte organe specializate, urmând ca
preluarea lor în sistemul statistic teritorial să se facă de la acest nivel.

Rezumat:
În vederea asigurării funcţionării eficiente a sistemului economic
regional, organele de decizie au nevoie de o multitudine de informaţii de
calitate superioară, în cantităţi suficiente şi în timp util.
Pe baza informaţiilor furnizate de către sistemele informaţionale
teritoriale, organele de decizie pot lua anumite măsuri de combatere,
prevenire sau încurajare a evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice din
teritoriul analizat.
După opinia noastră, o abordare interesantă din acest punct de
vedere, vizează raportul dintre factorul decizional şi timpul fizic, prin
intermediul sistemului informaţional.
Ştiinţa regională oferă răspunsuri la toate semnalele primite din
analiza activităţii economice curente. Aceste răspunsuri atrag după sine
soluţii postfaptice.

Concluzii:
Sistemul informaţional este unul dintre elementele care susţin
strategia de succes a unei regiuni. Oricât de bine pus la punct ar fi un astfel
de sistem, figura centrală rămâne omul, de om depinzând practic realizarea,
dezvoltarea şi folosirea eficientă a acestor sisteme informaţionale.

Exemple ilustrative:

Subsistemul
decizional

Subsistemul
informaţional

Subsistemul
operaţional

Figura 6.1. Schema sistemului economico - social teritorial

Politici i economie regională 75


Modulul 6: Sistemul informa ional regional

START

Definiţii şi
presupu-
neri

Procesul rezultat din


aplicarea deducţiei logice

Previziuni şi implicaţiile
acestora

Procesul rezultat din


aplicarea observaţiei
empirice

Teoria se DA
verifică în STOP
practică ?

NU

Poate fi NU Teoria este abandonată,


îmbunătă- locul ei fiind luat de alta
ţită ? mai competitivă

DA STOP

Ipotezele sunt amendate şi/sau


sunt enunţate noi ipoteze

Figura 6.2. Interacţiunea dintre metoda deductivă şi realitatea


înconjurătoare

Politici i economie regională 76


Modulul 6: Sistemul informa ional regional

3. POLITICI ECONOMICE

Controlul efectiv sau influenţarea


operaţiunilor economice sau a
consecinţelor acestora

2. PRINCIPII ŞI TEORII

Generalizări ale fenomenelor


economice

INDUCŢIE DEDUCŢIE

1. FAPTE (CAZURI, EVENIMENTE)

- relevante pentru o problemă


specifică ;
- care testează ipoteze pentru a

Figura 6.3. Corelaţia fapte - principii - politici economice în cadrul


sistemului informaţional al ştiinţei regionale

Referin e bibliografice:

1. Boulding E. K., Economic Analysis : Microeconomics, Harper & Row


Inc., New York.
2. Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New
York, 1993.
3. Craven J., Introduction to Economics, Basil Blackwell Inc., New York,
1984.
4. Dumitrescu M., Oprea N., Pleşoianu G., Proiectarea sistemelor de
organizare şi conducere a unităţilor economice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
5. Hartman W., Matthes H., Proene A., Informations systems
handbook, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1968.
6. Hidoş C., Analiza şi proiectarea circuitului informaţional în unităţile
economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
7. Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994.
8. Murdick G.R., Ross E.J., Information systems for modern
management, Prentice - Hall, New York, 1975.
9. Oprean D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor
informatice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980.

Politici i economie regională 77


Modulul 6: Sistemul informa ional regional
10. Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali
ca instrument de cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.

Test de autoevaluare:
1. Sistemul informaţional regional este format din:
a. informaţii;
b. bănci de date;
c. fluxuri informaţionale;
d. circuit informaţional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Subsistemele informaţionale care acţionează la nivel regional sunt:
a. subsistemul decizional:
b. subsistemul previzional;
c. subsistemul informaţional;
d. subsistemul operaţional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+c;B. b+c+d; C. a+c+d; D. e; E. a+b+d.
3. Problematica de bază a metodologiei ştiinţei regionale la nivel
informaţional este legată de:
a. dezvoltarea informaţiilor;
b. crearea bazelor de date;
c. dezvoltarea metadatelor;
d. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de
valoare;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Perfecţionarea sistemului informaţional regional vizează:
a. elementele subiective ale analizei introspective şi judecăţile de
valoare;
b. susţinerea acţiunilor permanente privind raţionalizarea
principalelor categorii de evidenţe;
c. dezvoltarea informaţiilor;
d. crearea bazelor de date;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Ştiinţa regională încearcă să găsească răspunsurile necesare
influenţării proceselor economice din teritoriu, astfel încât soluţiile aplicate să
permită o evoluţie….a sistemului regional:
a. adecvată;
b. optimă;
c. pozitivă;
d. ascendentă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Elementele noi ale sistemului informaţional regional din România
vizează:
a. manifestarea unor dezechilibre economico-financiare şi a unor
tensiuni sociale;
b. trecerea la o nouă legislaţie;
c. accentuarea conducerii centralizate;
d. dezvoltarea planificării centralizate;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Partea principală a sistemului informaţional regional o constituie:
a. bazele de date;
b. calculatoarele performante;

Politici i economie regională 78


Modulul 6: Sistemul informa ional regional
c. algoritmii de calcul;
d. sistemul de indicatori;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. La baza sistemului de indicatori regionali se află principii, precum:
a. uniformizarea;
b. intercondiţionalitatea;
c. unitatea metodologică;
d. subordonării;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Perfecţionarea sistemului de indicatori statistici regionali din România
vizează şi:
a. economia subterană;
b. creşterea economică;
c. investiţiile;
d. comerţul exterior;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Sisitemul informa ional regional din România.

Politici i economie regională 79


Modulul 7 :Sistemul informatic regional
SISTEMUL INFORMATIC REGIONAL
Obiective specifice: cunoa terea, în elegerea, aprofundarea i utilizarea
no iunilor specifice sistemului informatic regional.

Rezultate a teptate: în elegerea mecanismelor de implementare i


func ionare a sistemului informatic regional.

Competen e dobândite:
¾ determinarea impactului sistemului informatic regional la nivel socio-
economic;
¾ posibilitatea enun ării de propuneri referitoare la perfec ionarea
sistemului informatic regional din România.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

7.1. Caracterizarea generală a unui sistem informatic regional


Sistemul informatic reprezintă acel sistem de prelucrare a datelor
care utilizează, în mod preponderent, echipamente electronice de calcul şi
programe specifice acestora. El reprezintă o submulţime (o componentă) a
sistemului informaţional.
Sistemul informaţional ar deveni identic cu cel informatic în situaţia în
care toate relaţiile informaţionale, toate mijloacele şi regulile ar fi complet
automatizate, lucru practic imposibil de realizat. Sistemul informatic este
subordonat unui proces decizional.
Sistemul informatic este alcătuit din :
¾ calculatoare electronice diverse ;
¾ metode şi tehnici de tratare a datelor şi a informaţiilor ;
¾ colecţii organizate de date ;
¾ proceduri şi programe de tratare a datelor ;
¾ specialişti în domeniu.
Principalele caracteristici ale sistemelor informatice aferente
activităţii în profil teritorial sunt :
¾ ciclul lung de viaţă : introducerea sistemului informatic şi asigurarea
funcţionării sale eficiente, la nivel teritorial, necesită o perioadă mare de timp,
datorită complexităţii organizatorice şi relaţionale a sistemului analizat;
¾ utilizarea lor de către un număr suficient de mare de beneficiari, ceea
ce ridică probleme în legătură cu alocarea resurselor, priorităţilor, cu
protecţia şi securitatea datelor ;
¾ utilizarea atât a unor programe cât şi a unor proceduri manuale strâns
legate între ele ;
¾ manipularea unui număr impresionant de date stocate în baze de date
¾ satisfacerea unor cerinţe diferite, în funcţie de obiectivele vizate şi de
orizontul de timp ;
¾ nivelul ridicat al cheltuielilor aferente organizării sistemului informatic
teritorial.
Schema generală a unui sistem informatic de prelucrare a datelor
socio-economice teritoriale este prezentată în figura 7.1. 1

1
Vasilescu P., Dunca V., Proiectarea sistemelor informatice, Editura Tehnică, Bucureşti,
1979, p. 18.
Politici i economie regională 80
Modulul 7 :Sistemul informatic regional
Iniţierea unui sistem informatic legat de activitatea previzională
teritorială implică analiza unor probleme cu caracter deosebit, precum :
¾ instituirea culegerii de date din teritoriu;
¾ utilizarea de date cantitative şi calitative;
¾ realizarea băncilor de date.
Sistemul informatic funcţionează în condiţii de risc, generate de
economia de piaţă.
Noţiunea de risc este legată de noţiunea de probabilitate, iar
probabilitatea este legată de mulţimea evenimentelor posibile şi de mulţimea
evenimentelor favorabile.
După părerea noastră, interacţiunea dintre sistemul analizat şi
mediu economic exterior este extrem de importantă în evidenţierea
eficienţei sistemelor informatice.
Din acest punct de vedere, mediul economiei româneşti actuale a
devenit mult mai complex, deoarece :
¾ legislaţia actuală a dat mai multă libertate de acţiune agenţilor
economici;
¾ a crescut numărul agenţilor economici ;
¾ economia românească s-a deschis către economiile U.E., face parte
din U.E.27, deci intră în contact cu alte modele de comportament economic
şi managerial decât cele cunoscute până acum.
În această situaţie, fluxurile de informaţii din afară spre sistemul
economic regional analizat au crescut foarte mult, iar organele de decizie
sunt puse în situaţia de a prelucra toate aceste fluxuri informaţionale şi de a-
şi alege propria cale din mai multe variante pe care le au la dispoziţie.
Aceste posibilităţi complexe de acţiune se traduc printr-un nivel mai
mare al fluxurilor informaţionale care ies din teritoriu, fluxuri care trebuie
elaborate şi controlate la nivel teritorial.
Evoluţia economiei mondiale evidenţiază o creştere puternică a
interdependenţelor, care, în nici un caz, nu vor simplifica sistemul. Deci,
singura şansă este aceea de a controla complexitatea, iar acest lucru se
poate realiza numai prin folosirea unor metode noi de conducere, bazate
obligatoriu pe utilizarea sistemelor informatice.
În opinia noastră, patru elemente esenţiale trebuie abordate în acest
sens:
¾ trebuie utilizate sisteme informatice care să permită gestionarea
fluxurilor materiale şi informaţionale interne ale unităţii teritoriale şi
cunoaşterea stării sistemului în orice moment ;
¾ trebuie gestionate fluxurile externe, informaţiile de piaţă care sosesc şi
pe care conducerea regiunii analizate trebuie să le prelucreze, pentru a
putea să acţioneze corespunzător. Pe baza informaţiilor din exterior şi a celor
de stare, sistemul informatic trebuie să ofere variante de acţiune pertinente.
Rolul sistemului informatic este de a simplifica procesul de luare a deciziilor
şi nu de a se suprapune peste sistemul decizional. Bucla de autoreglaj a
sistemului numit regiune se închide obligatoriu la nivelul organelor de decizie;
¾ sistemul informatic are un caracter distribuit, în acest fel asigurându-
se introducerea, validarea şi o primă prelucrare a informaţiilor la locul lor de
producere ;
¾ conectarea sistemului informatic la reţelele publice sau private de
calculatoare permite accesul la baze de date de mari dimensiuni, a căror
întreţinere este imposibilă sau, în cel mai bun caz, ineficientă la nivelul
sistemului informatic regional.

Politici i economie regională 81


Modulul 7 :Sistemul informatic regional
7.2. Sistemul informatic regional din România
Complexitatea analizei la nivel teritorial determină necesitatea
existenţei unui sistem informatic extrem de performant. În realizarea unui
astfel de sistem trebuie respectate următoarele principii : 2
¾ acordarea de facilităţi multiple beneficiarului sistemului informatic
(facilităţi legate de utilizarea unui limbaj şi a unei documentaţii accesibile,
aprobarea de către beneficiar a propunerilor făcute în fază de proiectare a
sistemului informatic etc.) ;
¾ asigurarea unui personal calificat şi a unei tehnologii avansate ;
¾ justificarea realizării sistemului informatic pe principii de eficienţă
economică ;
¾ realizarea sistemului informatic ca un proces iterativ ;
¾ reactualizarea planificărilor iniţiale pe măsura realizării sistemului ;
¾ acordarea unei atenţii deosebite atât procedeelor manuale cât şi celor
automatizate (automate) ;
¾ posibilitatea asigurării conversiei la un alt sistem informatic ;
¾ asigurarea unei bune documentaţii în toate etapele realizării
sistemului.
Dezvoltarea unui sistem informatic competitiv, la nivel regional, în
România, implică respectarea următoarelor cerinţe :
¾ asigurarea prelucrării automate a datelor din toate subsistemele :
agricultură, industrie, gospodăria apelor, protecţia mediului, investiţii,
construcţii, transport, turism, servicii, factor muncă, gospodărie comunală,
nivel de trai etc.
¾ corelarea cu celelalte sisteme informatice din economie: sistemul
informatic statistic, sistemul informatic financiar - bancar, sistemul informatic
al comerţului exterior etc.
¾ integrarea treptată în sistemele informatice europene şi ale
organizaţiilor internaţionale.
În România, principalul furnizor de informaţii în profil regional este
Institutul Naţional de Statistică.
În condiţiile economiei de piaţă, devine necesară perfecţionarea
sistemului informatic statistic, care trebuie să constituie un suport eficient
pentru : 3
¾ realizarea de anchete statistice în domenii variate, ceea ce implică
- asigurarea de personal specializat la nivel central şi local ;
- determinarea asistată de calculator a eşantioanelor reprezentative ;
- utilizarea terminalelor portabile şi a liniilor de telecomunicaţii rapide ;
- înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial ;
- realizarea de baze de metadate unitare ;
- folosirea intensivă a sistemelor de programe standard ;
¾ realizarea de informări curente şi periodice a organelor
decizionale în legătură cu parametrii dezvoltării în profil regional, fiind
necesare :
- stabilirea de legături informatice cu celelalte sisteme informatice din
economie ;
- existenţa interfeţelor informatice cu organele internaţionale, pentru a
putea asigura comparabilitatea datelor ;
- ierarhizarea prelucrării informaţiei statistice în profil teritorial;
2
Vasilescu P., Dunca V., op.cit., 1979, pp. 23 - 24.
3
Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în Revista Română de
Statistică, Nr.6/1990, pp. 33 - 34.
Politici i economie regională 82
Modulul 7 :Sistemul informatic regional
- realizarea unei capacităţi foarte mari de memorie externă cu acces
direct ;
- asigurarea posibilităţii prezentării informaţiei şi cartografic.
¾ elaborarea studiilor şi cercetărilor statistice asistate de calculator
¾ asistarea utilizatorilor nespecializaţi în interpretarea corectă a
datelor cerute.

7.3. Impactul sistemului informatic regional

Informatica, în cadrul economiei de piaţă, are implicaţii tot mai mari


datorită particularităţilor acesteia 4 :
¾ este o ştiinţă de sistem, integratoare şi finalizatoare în raport cu
procesele microelectronicii, calculatoarelor şi comunicaţiilor ;
¾ este un factor al accelerării dezvoltării altor ştiinţe şi domenii de
activitate.
În condiţiile contemporane, informatica devine o necesitate vitală
pentru toate ţările lumii. Ca urmare, dezvoltarea industriilor informaţionale se
realizează în ritmuri anuale de până la 100%, în paralel cu accelerarea
comerţului internaţional cu aceste produse. Rolul hotărâtor pe care îl
dobândeşte informaţia, în perioada actuală, este subliniat de J. Simon 5 :„S-ar
putea ca unele resurse de energie să aibă un caracter limitat, dar nu acelaşi
lucru se poate spune despre capacitatea oamenilor de a le folosi - mintea şi
imaginaţia umană constituie ultima resursă.”
În prezent, asistăm la trecerea de la o societate industrială la o
societate informaţională, caracterizată prin următoarele : 6
¾ este o realitate economică şi nu o abstracţie economică ;
¾ inovaţiile în sistemele de comunicare şi tehnologia computerelor
accelerează ritmul schimbării, înlăturând privilegiul informaţional ;
¾ prin aplicarea tehnologiilor informaţionale la vechile ramuri industriale,
apar noi activităţi, procese şi produse noi ;
¾ societatea informaţională implică un proces instructiv intensiv ;
¾ tehnologia informaţională va fi aplicată conform principiului înaltă
tehnologie = înaltă reacţie.
Pentru a putea reuşi în demonstrarea existenţei economiei bazate pe
informaţie, sunt necesare o cuantificare şi o codificare foarte detaliate ale
societăţii. Prin apariţia societăţii informaţionale, economia de piaţă operează
cu o nouă resursă : informaţia.
Dezvoltarea societăţii informaţiei va avea ca ţel economic şi social
major problema locurilor de muncă 7 . În legătură cu această problemă, au
fost emise opinii care acoperă un spectru larg, de la cele optimiste, care
consideră că dezvoltarea tehnologiei informaţiei va asigura creşterea
economică şi crearea de noi locuri de muncă, la cele pesimiste, care - deşi
recunosc posibilitatea realizării creşterii economice - neagă eventuala
reducere a şomajului şi crearea de noi locuri de muncă. Aceste din urmă
opinii se bazează pe faptul că societatea informaţională nu poate asigura
transferul factorului muncă din ramurile de bază în sfera serviciilor în măsura
în care revoluţia industrială a transferat acest factor din agricultură în
industrie.

4
Guran M., Aspecte ale evoluţiei informaticii în raport cu dezvoltările tehnologice actuale, în
Revista economică, Nr. 11/1979.
5
Simon J., The Ultimate Resource, London, 1983.
6
Naisbitt J., Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 50.
7 Schaff A., Friedrichs G., Microelectronics and Society, Pergamon Press, Oxford, 1982.

Politici i economie regională 83


Modulul 7 :Sistemul informatic regional
Pe de altă parte, nu toate statele lumii pot beneficia, în aceeaşi
măsură, de avantajele oferite de către societatea informaţională. Deşi
tehnologiile avansate încep să-şi facă apariţia în ţări precum Mexic, Brazilia,
India, ele sunt practic inexistente în ţările subdezvoltate.
Este un exemplu clasic al modului în care inovaţiile tehnologice
favorizează inevitabil statele deja mai avansate, în detrimentul celor rămase
în urmă. În absenţa unei infrastructuri industriale consistente şi a unui
potenţial ştiinţific şi tehnologic avansat, pătrunderea tehnologiilor avansate
nu se poate face decât foarte încet 8 .
Mai mult chiar, pentru acele dintre statele mai puţin dezvoltate, poate
apare pericolul neasigurării unor condiţii iniţiale minimale necesare pentru o
utilizare eficientă a sistemelor informatice teritoriale 9 .
Deoarece producătorii de echipamente, programe şi sisteme
comercializează produsele lor în toată lumea, asistăm la un proces de
internaţionalizare a informaticii, dar care realizează şi un dezechilibru între
ţările care dispun de mijloace informatice şi cele care nu beneficiază de ele.
Acest dezechilibru implică elemente de risc precum 10 :
¾ lezarea suveranităţii naţionale, prin posibilitatea preluării şi utilizării
unor informaţii cu caracter strategic de către cei ce dispun de mijloace
informatice necesare ;
¾ un handicap pentru ţările în dezvoltare ;
¾ pierderi de identitate naţională, prin aceea că importul de informatică
implică şi import de modele de utilizare, limbaje, modalităţi de a gândi şi de
a acţiona.
Indiferent de opiniile pro şi contra societăţii informaţionale, implicaţiile
acesteia în dezvoltarea omenirii nu pot fi contestate.
Problema cea mai presantă care apare, după opinia noastră, este
aceea de creare a condiţiilor obiective şi subiective care să permită
adaptarea din mers a societăţii româneşti la noii parametri calitativi de
dezvoltare, pe cât posibil evitându-se unele neajunsuri constatate până acum
în alte ţări ; adică preluând şi adaptând elementele de ultimă oră, fără a mai
trece prin hârtoapele începutului de drum.

Rezumat:
Sistemul informaţional ar deveni identic cu cel informatic în situaţia în
care toate relaţiile informaţionale, toate mijloacele şi regulile ar fi complet
automatizate, lucru practic imposibil de realizat. Sistemul informatic este
subordonat unui proces decizional.
Important este faptul că un sistem informatic bine conceput poate
ajuta o regiune să evolueze în contextul actual, care, dacă este cunoscut şi
stăpânit, nu mai este considerat un mediu ostil şi riscant, ci un mediu propice
de desfăşurare a activităţii, dar numai a acelor activităţi cu o fundamentare
economică riguroasă.
Pentru a putea reuşi în demonstrarea existenţei economiei bazate pe
informaţie, sunt necesare o cuantificare şi o codificare foarte detaliate ale
societăţii. Prin apariţia societăţii informaţionale, economia de piaţă operează
cu o nouă resursă : informaţia.

8
King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.55.
9
Advisory Group for Informatics (A.G.I.), Final Report, UNESCO, Paris, 1979.
10
Guran M., Probleme ale informatizării societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 299.
Politici i economie regională 84
Modulul 7 :Sistemul informatic regional
Concluzii:
Indiferent de opiniile pro şi contra societăţii informaţionale, implicaţiile
acesteia în dezvoltarea omenirii nu pot fi contestate.
Problema cea mai presantă care apare, după opinia noastră, este
aceea de creare a condiţiilor obiective şi subiective care să permită
adaptarea din mers a societăţii româneşti la noii parametri calitativi de
dezvoltare, pe cât posibil evitându-se unele neajunsuri constatate până acum
în alte ţări: adică preluând şi adaptând elementele de ultimă oră, fără a mai
trece prin hârtoapele începutului de drum.

Exemple ilustrative:

PROCEDURI
Mesaje MANUALE Mesaje

ECHIPAMENTE
Document Documente

SISTEM DE OPERARE
HARD - SOFT

PROGRAME APLICATIVE
Întrebări DATE (FIŞIERE, BAZE DE Răspunsuri
DATE)

Diverse PROCEDURI Mesaje


informaţii MANUALE

Figura 7.1. Sistemul informatic

PROCES
DECIZIONAL

Decizii din Decizii


afară
Decizii din
afară Informaţii în
PROCES afară
INFORMAŢIONAL
Informaţii din
afară Date Decizii
(Si)

PROCES
OPERAŢIONAL
Factori de Bunuri materiale şi
producţie servicii
Referin e Figura 7.2. Interacţiunea sistem - mediu
bibliografice:
Politici i economie regională 85
Modulul 7 :Sistemul informatic regional

1. Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în


Revista Română de Statistică, Nr.6/1990.
2. Guran M., Aspecte ale evoluţiei informaticii în raport cu dezvoltările
tehnologice actuale, în Revista economică, Nr. 11/1979.
3. Guran M., Probleme ale informatizării societăţii, Editura Politică,
Bucureşti, 1980.
4. King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1993.
5. Naisbitt J., Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989.
6. Schaff A., Friedrichs G., Microelectronics and Society, Pergamon
Press, Oxford, 1982.
7. Simon J., The Ultimate Resource, London, 1983.
8. Vasilescu P., Dunca V., Proiectarea sistemelor informatice, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1979.
9. Advisory Group for Informatics (A.G.I.), Final Report, UNESCO,
Paris, 1979.

Test de autoevaluare:
1. Sistemul informatic regional este o submulţime a:
a. sistemului conducerii;
b. sistemului previzional;
c. sistemului informaţional;
d. sistemului investiţional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Sistemul informatic regional se caracterizează prin:
a. ciclu de viaţă;
b. nivel tehnic ridicat;
c. ciclu lung de viaţă;
d. ciclu rezonabil de viaţă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Conform schemei sistemului informatic regional, input-urile pentru
acesta sunt:
a. mesaje, documente, răspunsuri, diverse informaţii;
b. mesaje, documente, diverse informaţii;
c. mesaje, documente, răspunsuri;
d. mesaje, documente, întrebări, diverse informaţii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Iniţierea unui sistem informatic regional implică analiza unor probleme
precum:
a. realizarea băncilor de date;
b. delimitarea teritoriului;
c. utilizarea echipamentelor din dotare;
d. autonomia jurisdicţională;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. În cadrul schemei interacţiunii sistem informatic-mediu la nivel
regional, asupra procesului informaţional acţionează ca input-uri:
a. date;
b. informaţii;
c. decizii din afară;
d. informaţii din afară;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Politici i economie regională 86


Modulul 7 :Sistemul informatic regional
6. În cadrul schemei interacţiunii sistem informatic-mediu la nivel
regional, procesul informaţional influenţează procesul decizional prin:
a. informaţii;
b. decizii;
c. decizii din afară;
d. date;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Rolul….este de a simplifica procesul de luare a deciziilor şi nu de a se
suprapune peste sistemul decizional:
a. sistemului informaţional;
b. conducerii regionale;
c. sistemului informatic;
d. sistemului cu autoreglare;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Cerinţe ale dezvoltării sistemului informatic regional în România sunt:
a. integrarea în sistemele informatice europene şi ale organizaţiilor
internaţionale;
b. creşterea investiţiilor în domeniu;
c. creşterea calităţii informaţiilor;
d. creşterea volumului informaţiilor prelucrate;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Perfecţionarea sistemului informatic statistic în România permite:
a. înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial;
b. creşterea investiţiilor atrase la nivel regional;
c. perfecţionarea conducerii macroeconomice;
d. dezvoltarea cooperării cu alte regiuni;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Internaţionalizarea informaticii prezintă şi elemente de risc, precum:
a. scăderea investiţiilor;
b. lipsa dezvoltării cooperării cu alte regiuni;
c. pierderi de identitate naţională;
d. înfiinţarea de registre permanente la nivel teritorial;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Sistemul informatic regional din România.

Politici i economie regională 87


Modulul 8: Modele economice regionale
MODELE ECONOMICE REGIONALE

Obiective specifice: cunoa terea, în elegerea, aprofundarea i utilizarea


no iunilor specifice modelului neoclasic uni i bifactorial..

Rezultate a teptate: în elegerea mecanismelor de realizare a echilibrului


regional.

Competen e dobândite:
¾ determinarea impactului progresului tehnic la nivel regional;
¾ posibilitatea analizării mobilită ii interregionale a factorilor de
produc ie.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

8.1. Modelul neoclasic de creştere unisectorial


8.1.1. Ecuaţia de creştere fără luarea în considerare a progresului tehnic

Elementul esenţial al modelelor neoclasice de creştere îl constituie


funcţia producţiei agregate. În condiţiile unei economii în care nu există
progres tehnic, output-ul va fi determinat de volumul input-urilor de capital şi
factor muncă, deci :
Y t = f (K t , L t ) (1)
în care : Y - producţia ;
K - stocul de capital ;
L - factorul muncă.
O formă specifică a acestei relaţii generale o constituie funcţia de
producţie Cobb ÷ Duoglas :
Y t = A ⋅ K αt ⋅ L1t− α (2)
În cadrul unei economii cu concurenţă perfectă, în care factorul preţ
este flexibil, iar resursele sunt utilizate complet, creşterea output-ului va fi
evidenţiată de o relaţie de forma:
y t = αk t + (1 − α ) ⋅ l t (3)
în care : y - creşterea producţiei pe o perioadă mai mare de un an ;
k - creşterea stocului de capital ;
l - creşterea factorului muncă.
Această relaţie rezultă din logaritmarea ecuaţiei (2) şi, apoi, din
diferenţierea ei în raport de timp.
Dacă, în ecuaţia (3), scădem lt din ambii membrii, vom obţine rata de
creştere a producţiei pe lucrător, deci :
y t − l t = α ⋅ (k t − l t )
Această ecuaţie evidenţiază faptul că producţia pe lucrător poate
creşte numai dacă mărirea capitalului excede creşterii ofertei de factor
muncă.
Cu alte cuvinte, producţia pe lucrător poate creşte numai dacă raportul
capital pe factor muncă va creşte.
Relaţia dintre înzestrarea factorului muncă cu capital şi producţia pe
lucrător este evidenţiată în figura 8.1.
Politici i economie regională 88
Modulul 8: Modele economice regionale
Deoarece producţia Y = f(K,L), Y/L = f(K/L) în condiţiile în care funcţia
f(K,L) este omogenă de grad unu. Producţia pe lucrător va creşte în condiţiile
în care fiecare lucrător va fi echipat cu o cantitate mai mare de capital. Dar,
acest proces nu poate continua la infinit în absenţa progresului tehnic. Atunci
când produsul marginal al muncii scade la un nivel suficient de mic,
investiţiile nete vor atinge cota zero, iar investiţiile brute vor viza numai
menţinerea stocului existent de capital. Ca urmare, raportul K/L va atinge
nivelul de echilibru pe termen lung (respectiv K*/L).
Acest punct de echilibru este asociat cu un nivel de echilibru al
producţiei pe lucrător (Y*/L). O dată atins acest echilibru, vor dispare stimulii
pentru producători, în sensul creşterii raţiei K/L în continuare.
În condiţiile în care rata K/L este constantă, ecuaţia :
yt − l t = α ⋅ ( k t − l t ) ,
evidenţiază faptul că producţia, capitalul şi factorul muncă vor creşte toate cu
aceeaşi rată. Aceasta reprezintă situaţia echilibrului pe termen lung în cadrul
modelului unisectorial de creştere.
Modelul neoclasic unisectorial operează cu o producţie ce poate
creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de capital şi factor muncă. La
rândul său, producţia pe lucrător creşte numai dacă raportul K/L creşte. În
situaţia în care raportul K/L atinge nivelul echilibrului pe termen lung, nu se
va mai înregistra nici o creştere previzibilă a raţiei Y/L.

8.1.2. Ecuaţia de creştere cu luarea în considerare a progresului tehnic

Modelul neoclasic este mult mai aproape de realitate, prin luarea în


considerare a efectului progresului tehnic asupra creşteri producţiei.
Cea mai convenabilă modalitate, în acest sens, este aceea de a trata
cunoştinţele tehnice ca pe un element adiţional şi separat în cadrul funcţiei
de producţie.
În condiţiile în care presupunem că factorul muncă şi capitalul
beneficiază în mod egal de orice progres tehnic, putem scrie :
Y t = f (A t , K t , L t )
în care : At - cunoştinţele tehnice.
Dacă presupunem că, în timp, progresul tehnic evoluează cu o rată
constantă de creştere, se poate extinde funcţia Cobb ÷ Douglas sub forma :
α
Yt = A ⋅ K t ⋅ L1t− α ⋅ e rt
în care : r - rata constantă a progresului tehnic ;
t - perioada de timp.
Această modalitate de reprezentare a influenţei progresului tehnic
asupra creşterii producţiei este simplistă, atât timp cât ignoră posibilitatea ca
progresul tehnic să se manifeste sub forma unor noi stocuri suplimentare de
capital datorate investiţiilor. În plus, factorul muncă trebuie să-şi însuşească
noi abilităţi şi calificări pentru a putea mări eficienţa, deoarece factorul
muncă, asemeni capitalului, nu este omogen.
Efectul progresului tehnic asupra nivelului producţiei/lucrător este
evidenţiat în figura 8.2.
Progresul tehnic determină o creştere a producţiei pe lucrător, fapt
evidenţiat de translatarea curbei output-ului/lucrător (Y/L) din poziţia (Y/L)1 în
(Y/L)2. În condiţiile existenţei unor randamente constante, pe baza funcţiei
Cobb - Douglas cu progres tehnic încorporat, se poate obţine următoarea
ecuaţie de creştere

Politici i economie regională 89


Modulul 8: Modele economice regionale
y t = r + α k t + (1 − α ) ⋅ l t
în care : r - rata anuală a progresului tehnic.Această ultimă ecuaţie
rezultă din logaritmarea şi, apoi, din diferenţierea în raport de timp, a funcţiei
Cobb - Douglas.
Scăzând lt din ambii membri ai ecuaţiei anterioare, obţinem:
y t − l t = r + α ⋅ (k t − lt)
Aceasta înseamnă că, dacă stocul de capital şi de factor muncă se
măresc cu aceeaşi rată, producţia pe lucrător va creşte, cu condiţia ca rata
progresului să fie mai mare ca zero.
Condiţia echilibrului pe termen lung este aceea că ratele creşterii
producţiei şi a stocului de capital sunt egale (y = k). Înlocuind k cu y în ultima
relaţie, vom obţine rata de creştere a producţiei pe lucrător în condiţiile
echilibrului pe termen lung :
r
yt − l t =
1− α
Toată această analiză a modelului de creştere neoclasic unisectorial
se realizează în vederea demonstrării potenţialului său de a explica
diferenţele regionale de creştere economică. Convertind ecuaţia :
yt − lt = r + α ⋅ ( kt − lt )
într-un model regional, vom obţine trei categorii de cauze care determină
diferenţierea creşterii la nivel regional :
¾ variaţia între regiuni a progresului tehnic ;
¾ variaţia între regiuni a creşterii stocului de capital ;
¾ variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă.
Făcând abstracţie de timp, la nivel regional, ecuaţia anterioară se scrie
y r = r r + α k r + (1 − α ) ⋅ l r
în care : r - specifică regiunea.
Elementul rr reprezintă rata progresului tehnic în regiunea r şi variază
între regiuni, cel puţin ca valoare medie.
Scăzând lr din ambii membri ai ecuaţiei, obţinem :
y r − l r = rr + α ⋅ ( k r − l r )
Deci, diferenţele regionale legate de creşterea producţiei pe lucrător
sunt explicate prin diferenţele regionale dintre ratele progresului tehnic şi
ratele de creştere a înzestrării cu capital a factorului muncă.
Importanţa progresului tehnic, a creşterii stocurilor de capital şi factor
muncă în determinarea diferenţelor de creştere la nivel regional a fost
cuantificată de către Hulten şi Schwab, în cadrul unui model ce a analizat
nouă regiuni din S.U.A. 1 .
Utilizând informaţiile disponibile referitoare la creşterea producţiei, a
capitalului şi a factorului muncă, cei doi economişti au analizat creşterea
regională pe baza a trei cauze :
¾ creşterea factorului muncă ;
¾ creşterea capitalului ;
¾ o componentă reziduală care include progresul tehnic. Această
componentă reziduală nu trebuie interpretată ca o schimbare tehnică în sine

1
Hulten C.R., Schwab R.M., Regional productivity growth in U.S. manufacturing : 1951 -
1978, în American Economic Review, 1984, p.66.
Politici i economie regională 90
Modulul 8: Modele economice regionale
atât timp cât se consideră că nu s-a manifestat nici o modificare a nivelului
tehnic al capitalului şi al factorului muncă pe perioada studiului.

8.2. Modelul neoclasic de creştere bisectorial

Ipoteza că o regiune produce numai o singură marfă reprezintă o


deficienţă fundamentală a modelului neoclasic unisectorial. Realizarea unor
modele în care regiunea să producă mai multe mărfuri deschide un alt
orizont de analiză, bazat pe posibilitatea schimburilor comerciale între
regiuni.
Într-o economie unisectorială, regiunile vor avea tendinţa de a face
comerţ unele cu altele pentru a beneficia de profiturile rezultate de pe urma
avantajului comparativ. Ca urmare, centrul de greutate al unor astfel de
modele se va muta spre sectorul producător de bunuri pentru export al
regiunii, ca element esenţial al realizării creşterii economice.
Rolul acestui subcapitol este acela de a demonstra că un al doilea
sector regional, care produce pentru export, va constitui o a doua sursă de
realizare a creşterii economice.
Într-un sistem de regiuni formate din mai mult de un sector fiecare,
creşterea producţiei se poate realiza prin :
¾ îmbunătăţirea alocării resurselor prin intermediul mutaţiilor
intersectoriale care vizează capitalul şi factorul muncă în cadrul aceleiaşi
regiuni ;
¾ o îmbunătăţire a alocării resurselor de capital şi factor muncă prin
mutaţii intersectoriale între regiuni.
Să considerăm o regiune care posedă două sectoare, dintre care unul
cu un nivel redus al productivităţii. Creşterea producţiei va fi consecinţa
migraţiei lucrătorilor din agricultură în industrie în regiunile care au devenit
puternic industrializate.
Această concluzie devine şi mai evidentă atunci când este vorba de
performanţele sectorului regional care produce pentru export.
Importanţa sectorului regional care produce pentru export, în
realizarea creşterii economice, poate fi ilustrată prin considerarea unei
economii regionale cu două sectoare, care operează în condiţiile unei
concurenţe perfecte. Regiunea respectivă va avea un sector care produce
bunuri pe care le vinde în alte regiuni şi un sector care produce bunuri pe
care le vinde în interiorul regiunii analizate. Ca urmare, o economie regională
care operează în condiţiile concurenţei perfecte se va afla în echilibru atunci
când toate firmele vor produce la acel nivel care să le permită maximizarea
profitului, adică : costul marginal al factorului muncă egalează venitul
marginal al acestuia, în timp ce costul marginal al capitalului va egala venitul
marginal al acestui factor de producţie, în condiţiile în care PK şi d’ sunt
aceleaşi la nivelul tuturor regiunilor, deci:
⎧ s = P EXP ⋅ PML
⎨ '
⎩ d ⋅ P K = P EXP ⋅ PMK
în care : PEXP - preţul regional al bunului exportat ;
PK - preţul capitalului ;
PMK - produsul marginal al capitalului ;
PML - produsul marginal al factorului muncă ;
s - rata salariului ;
d’ - rata dobânzii.

Politici i economie regională 91


Modulul 8: Modele economice regionale
Să presupunem, acum, că cererea pentru exporturile regiunii creşte şi
că ea va avea ca efect creşterea preţurilor acestor exporturi. Ca urmare,
produsele marginale ale capitalului şi factorului muncă se vor mări, cu
următoarele consecinţe :
¾ stocul de capital din sectorul pentru export se va mări, ca rezultat al
pătrunderii unui flux de capital din alte regiuni, concomitent cu creşterea
nivelului investiţiilor interne. Acest proces va continua până când costul
marginal al capitalului va fi din nou egal cu produsul marginal al capitalului ;
¾ cererea pentru factorul muncă va creşte din două motive : creşterea
preţului de export va determina creşterea produsului marginal al muncii, în
timp ce creşterea gradului de înzestrare a muncii va avea acelaşi efect ;
¾ presupunând că salariile sunt, iniţial, identice în ambele sectoare
(deoarece s-a considerat că forţa de muncă este omogenă şi liberă să
migreze între sectoare), o creştere a salariilor în sectorul export va atrage
forţa de muncă din sectorul care producea numai pentru consumul intern,
până în momentul restabilirii egalităţii salariale sectoriale ;
¾ salariile mai mari, plătite acum la nivel regional, vor induce un flux
intern net de forţă de muncă din alte regiuni, fapt ce va atrage o aducere a
salariilor înapoi, la nivelul celor interregionale ;
¾ creşterea producţiei şi a factorului muncă în sectorul export va avea
repercursiuni asupra sectorului domestic, al cărei mărime va fi determinată
de venitul regional. Dacă venitul marginal creşte, cererea pentru producţia
sectorului intern se va mări, atrăgând şi o creştere a cererii de factor muncă
în acest sector.
Elementele acestui proces de ajustare sunt demonstrate grafic în
figura 8.3. 2
Stadiul I - Poziţia iniţială de echilibru.
Stadiul II -O creştere a cererii pentru exporturile regionale va
atrage o creştere a preţurilor acestor exporturi. Aceasta este urmată de o
creştere a înzestrării factorului muncă cu capital ca urmare a unui randament
superior al investiţiilor în această regiune. PML în sectorul export va creşte şi
va influenţa diferenţele de salarii dintre cele două sectoare.
Stadiul III - Fluxurile de forţă de muncă din sectorul intern spre
sectorul export vor creşte, fapt ce va atrage atenuarea şi eliminarea
diferenţelor de salarii dintre cele două sectoare.
Stadiul IV - Fluxurile de factor muncă care pătrund în regiune din
alte regiuni vor elimina diferenţele de salarii interregionale. Aceasta
înseamnă o translatare spre dreapta a curbei ofertei de forţă de muncă care
va aduce salariile regionale la nivelul lor iniţial.
În figura 8.3, s-au utilizat notaţiile :
S - rata salariului ;
P - nivelul preţurilor ;
PML - produsul marginal al muncii ;
L - factorul muncă ;
CL - cererea regională de factor muncă (cererea de factor muncă
între cele două sectoare) ;
OL - oferta regională de factor muncă (oferta de factor muncă între
cele două sectoare) ;
Exp - sectorul export (producţia pentru export destinată locuitorilor
altor regiuni) ;

2
Armstrong H., Regional Economics and Policy, 2'nd edn., Harvester Wheatsheaf, 1993.,
p.72
Politici i economie regională 92
Modulul 8: Modele economice regionale
Y - sectorul intern (producţia destinată consumului locuitorilor
regiunii).
Mobilitatea interregională a factorilor de producţie. Pe lângă
factorii menţionaţi, migrarea interregională a factorilor de producţie exercită
de asemenea o influenţă considerabilă asupra creşterii regionale. Potrivit
modelului neoclasic, capitalul şi forţa de muncă se vor deplasa către regiunile
care oferă cele mai ridicate rate ale randamentului. Producătorii vor căuta
localizările cele mai profitabile pentru firmele lor, iar lucrătorii vor fi atraşi de
regiunile cu salariile cele mai mari. Rezultă că disparităţile în creşterea
regională se manifestă nu numai ca urmare a creşterii endogene a capitalului
şi a forţei de muncă (prin creşterea acumulărilor în regiune, respectiv a
populaţiei), ci şi ca un rezultat al migraţiei interregionale a factorilor
(Armstrong şi Taylor, 2000).
Problema care se ridică este identificarea regiunilor cu creşterea cea
mai rapidă, dacă se presupune că forţa de muncă şi capitalul sunt perfect
mobile. Potrivit modelului neoclasic, regiunile cu un raport ridicat capital
fix/forţă de muncă vor oferi salarii înalte, în timp ce investiţiile în aceste
regiuni vor fi scăzute. Aceasta conduce la predicţia că forţa de muncă şi
capitalul se vor deplasa în direcţii opuse: regiunile cu un raport capital/forţă
de muncă ridicat vor înregistra un influx de forţă de muncă şi un reflux de
capital, în timp ce în regiunile cu un raport capital/forţă de muncă scăzut va
exista o situaţie opusă.
Cu alte cuvinte, regiunile în care salariile sunt la un nivel scăzut vor
atrage capital şi vor pierde forţă de muncă, iar regiunile în care salariile sunt
ridicate vor atrage forţă de muncă şi vor pierde capital. Cum raportul
capital/forţă de muncă va fi în creştere în regiunile cu salarii reduse (şi în
descreştere în cele cu salarii ridicate), outputul pe lucrător va creşte mai
rapid în regiunile cu salarii reduse decât în regiunile cu salarii ridicate.
Totuşi, nu este posibil să se stabilească dacă creşterea outputului
total va fi mai ridicată în regiunile cu salarii scăzute decât în regiunile cu
salarii mari, deoarece aceasta depinde de viteza cu care capitalul se
deplasează către regiunile cu salarii scăzute, în raport cu viteza cu care forţa
de muncă părăseşte aceste regiuni. În cazul în care capitalul are o mobilitate
mai mare decât forţa de muncă (acesta fiind cazul cel mai frecvent), regiunile
cu salarii mai scăzute vor înregistra cea mai mare creştere a outputului
deoarece capitalul se va deplasa către acele regiuni mai repede decât le
părăseşte forţa de muncă.
Alături de influenţa fluxurilor interregionale ale factorilor de producţie şi
de diferenţele legate de creşterea endogenă a capitalului şi a forţei de
muncă, progresul tehnic exercită propria sa influenţă asupra disparităţilor în
creşterea regională. Importanţa reală a progresului tehnic asupra
disparităţilor în creşterea regională depinde de viteza cu care noua tehnică
se propagă de la o regiune - sursă către alte regiuni ale economiei naţionale.
Cercetările empirice asupra difuziunii spaţiale a tehnologiei sugerează
că acesata nu este în nici un caz instantanee. Unele regiuni se prezintă ca
lideri ai progresului inovaţional. Ele sunt sursele unor invenţii fundamentale şi
deţin iniţiativa în aplicarea acestora sub forma unor noi metode de producţie.
Deşi noile cunoştinţe tehnologice se difuzează în afara regiunilor - sursă,
procesul este foarte complex şi departe de a fi perfect. De exemplu,
informaţiile despre noi procese de producţie se răspândesc mai rapid către
celelalte regiuni decăt informaţiile despre produsele în întregime noi,
informaţii asupra cărora firmele realizatoare păstrează secretul cu stricteţe.
De asemenea, informaţiile tind să se difuzeze urmând rute bine definite: de la
Politici i economie regională 93
Modulul 8: Modele economice regionale
marile către micile oraşe şi de la uzina principală către ramurile acesteia în
cadrul aceleiaşi firme.
Tinând seama că difuziunea spaţială a noilor tehnologii îşi manifestă
propria sa influenţă asupra creşterii productivităţii, este de aşteptat ca
regiunile cu un nivel tehnologic mai scăzut al proceselor de producţie să
“câştige” în planul creşterii productivităţii muncii prin exploatarea decalajului
dintre ele şi regiunile cu un nivel tehnologic ridicat al proceselor de producţie.
Aceasta sugerează o corelaţie pozitivă între creşterea productivităţii şi
decalajul tehnologic: cu cât acesta din urmă este mai mare, cu atât sunt mai
mari posibilităţile de creştere a productivităţii.
În concluzie, ţinând seama de mobilitatea spaţială a factorilor de
producţie şi de sensurile fluxurilor interregionale determinate de disparităţile
între regiuni, modelul neoclasic conduce la ideea convergenţei pe termen
lung a dezvoltării economice pe plan regional.

Rezumat:
Modelul neoclasic unisectorial operează cu o producţie ce poate
creşte nelimitat în condiţiile creşterii ofertei de capital şi factor muncă. La
rândul său, producţia pe lucrător creşte numai dacă raportul K/L creşte. În
situaţia în care raportul K/L atinge nivelul echilibrului pe termen lung, nu se
va mai înregistra nici o creştere previzibilă a raţiei Y/L.
Într-o economie unisectorială, regiunile vor avea tendinţa de a face
comerţ unele cu altele pentru a beneficia de profiturile rezultate de pe urma
avantajului comparativ. Ca urmare, centrul de greutate al unor astfel de
modele se va muta spre sectorul producător de bunuri pentru export al
regiunii, ca element esenţial al realizării creşterii economice.

Concluzii:
Ipoteza că o regiune produce numai o singură marfă reprezintă o
deficienţă fundamentală a modelului neoclasic unisectorial. Realizarea unor
modele în care regiunea să producă mai multe mărfuri deschide un alt
orizont de analiză, bazat pe posibilitatea schimburilor comerciale între
regiuni.

Exemple ilustrative:

Y/L
Y/L = f(K/L)

Y*/L

0
K*/L K/L

Figura 8.1. Corelaţia dintre Y/L şi K/L

Politici i economie regională 94


Modulul 8: Modele economice regionale

Y/L

(Y/L)2 (Y/L)2 = f(A2, K, L)

(Y/L)1 (Y/L)1 = f(A1, K, L)

0
(K/L)1 K/L
Figura 8.2. Influenţa progresului tehnic asupra producţiei pe
lucrător

Sectorul export SY Sectorul intern (Y) CL OL


SEXP (EXP) S Piaţa regională a
factorului muncă

S1 PMLEXP•PEXP

PMLY•PY
L
0 LEXP1 LEXP 0 LY1 LY 0 L1
stadiul I

SY
SEXP

S2 PMLY•PY
S1
PML’EXP•P’EXP

PMLEXP•PEXP

0 LEXP1 LEXP 0 LY1 LY

SEXP stadiul II
PML’EXP•P’EXP SY S OL

S2
S3
S1
C 'L
L
PMLEXP•PEXP CL
PMLY•PY
0 LEXP1 LEXP2 LEXP 0 LY1 LY 0 L1 L2 L
LY2 III
stadiul

Politici i economie regională 95


Modulul 8: Modele economice regionale

S CL C’L OL O’L

S1
S4=S1

0 L1 L3 L4 L

stadiul IV

Figura 8.3. Modelul neoclasic bisectorial

Referin e bibliografice:
1. Armstrong H., Regional Economics and Policy, 2'nd edn., Harvester
Wheatsheaf, 1993.
2. Hulten C.R., Schwab R.M., Regional productivity growth in U.S.
manufacturing : 1951 - 1978, în American Economic Review, 1984.

Test de autoevaluare:
1. Modelul neoclasic unisectorial de creştere:
a. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile
creşterii ofertei de
capital şi factor muncă;
b. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile
creşterii ofertei de
capital;
c. operează cu un output care poate creşte nelimitat în condiţiile
creşterii ofertei de factor muncă;
d. nu operează cu un output care poate creşte nelimitat în
condiţiile creşterii ofertei de capital şi factor muncă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. În cadrul ecuaţiei de creştere care ia în considerare progresul tehnic,
cunoştinţele tehnice sunt tratate ca:
a. un element adiţional;
b. un element complementar;
c. un element continuu;
d. un element discontinuu;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Cuantificarea progresului tehnic în cadrul ecuaţiei specifice de creştere
este simplistă deoarece:
a. se fundamentează pe o funcţie Cobb-Douglas;
b. ia în considerare capitalul şi factorul muncă;
c. poate fi utilizată o formă logaritmată;
Politici i economie regională 96
Modulul 8: Modele economice regionale
d. foloseşte coeficienţii de elasticitate α ;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Din punct de vedere grafic, efectul progresul tehnic asupra creşterii
output-ului pe lucrător se evidenţiază prin translatarea curbei output-ului pe
lucrător într-o poziţie:
a. inferioară;
b. paralelă;
c. superioară;
d. identică;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Dacă stocul de capital şi de factor muncă se măresc cu aceeaşi rată,
output-ul pe lucrător creşte dacă:
a. rata progresului tehnic este negativă;
b. rata progresului tehnic este zero;
c. rata progresului tehnic este pozitivă;
d. rata progresului tehnic are un trend specific;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Condiţia de echilibru pe termen lung la nivel regional, conform
modelului neoclasic, este:
a. rata creşterii output-ului = rata creşterii stocului de capital;
b. rata creşterii output-ului = rata creşterii factorului muncă;
c. rata creşterii stocului de capital = rata creşterii factorului muncă;
d. rata creşterii stocului de capital = rata creşterii investiţiilor;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Conform modelului neoclasic unisectorial, cauzele care determină
diferenţierea creşterii la nivel regional sunt:
a. variaţia între regiuni a condiţiilor climatice;
b. variaţia între regiuni a progresului tehnic;
c. variaţia între regiuni a creşterii stocului de capital;
d. variaţia între regiuni a creşterii factorului muncă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+c; B. a+b+d; C. e; D. a+c+d; E. b+c+d.
8. Hulten şi Schwab au evidenţiat drept cauze ale creşterii economice
regionale:
a. creşterea factorului muncă;
b. creşterea dotării cu factori naturali;
c. creşterea capitalului;
d. creşterea intensităţii muncii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Demonstrarea modelului neoclasic bisectorial se realizează în:
a. 3 stadii;
b. 5 stadii;
c. 2 stadii;
d. 6 stadii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Temă de control: Analiza comparativă dintre modelul neoclasic


unifactorial i cel bifactorial.

Politici i economie regională 97


Modulul 9: Analiza regională
ANALIZA REGIONALĂ
Obiective specifice: cunoa terea, în elegerea i aprofundarea metodelor
de analiză la nivel regional.

Rezultate a teptate: posibilitatea alegerii i utilizării celei mai bune metode


de analiză regională într-o situa ie specifică.

Competen e dobândite:
¾ cunoa terea metodelor de analiză regională în evolu ie i con inut;
¾ precizarea caracteristicilor fiecărei metode de analiză regională
comparativ cu alte metode;
¾ în elegerea locului i rolului metodelor de analiză în cadrul tiin ei
regionale.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore

9.1. Prezentare generală


Analiza multivariabilă constituie un exemplu concludent de analiză
regională. Ea poate fi definită ca o conjugare de metode statistice care
analizează simultan variabilele observate, realizând o viziune de conjunctură
a problemelor, descriind interacţiunea dintre factori la nivel regional.
Rezumând, tehnica multivariabilă prezintă următoarele particularităţi:
¾ analizează o cantitate mare de date cu o pierdere infimă de informaţii
şi, în majoritatea cazurilor, prezintă o imagine grafică ;
¾ permite analiza simultană a tuturor informaţiilor legate de fenomenul
studiat şi a tuturor factorilor care intervin asupra sa ;
¾ constituie un instrument important pentru o definire sistematică a unor
cantităţi mai mari de informaţii regionale, mai ales în fazele iniţiale ale
modelării ;
¾ permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau texturale ;
¾ favorizează îmbunătăţirea modelelor utilizate de macro şi
microeconomie prin elaborarea de noi variabile structurale.
Pe de altă parte, metodologia multivariabilă prezintă şi o serie de
inconveniente, precum :
¾ eventuala dificultate de interpretare a rezultatelor în termeni de
variabilitate economică semnificativă. Ca efect, factorii rezultaţi vor proveni
din combinaţii liniare care nu corespund neapărat unei structuri economice
uşor de identificat ;
¾ rezultatul analizei este condiţionat de cauze subiective ca, de
exemplu, alegerea variabilelor ;
¾ posibilitatea investigatorului de a forţa interpretarea variabilelor şi a
ipotezelor de lucru pentru a le apropia de realitatea economică.
Există o multitudine de tehnici concrete de analiză statistică
multivariabilă : analiza factorială, analiza de corespondenţă, analiza
discriminantă etc.
În linii generale, procesul de investigare empirică cuprinde patru etape
generale :
¾ etapa iniţială : specifică obiectivele şi ipotezele de studiu. Ea
defineşte universul de studiu (limitele, perioada temporală de referire etc.) şi
ajustează cronograma procesului de cercetare;
Politici i economie regională 98
Modulul 9: Analiza regională
¾ matricea informaţională (tabelul de date) : permite extragerea şi
codificarea datelor, ordonarea şi conjugarea lor;
¾ analiza multivariabilă : depinde de natura datelor, de modul lor de
organizare şi diferă ca tehnică de aplicare de la caz la caz.
¾ interpretarea şi prezentarea rezultatelor : rezultatele vor fi însoţite
de un comentariu de specialitate. Această etapă are un caracter subiectiv
puternic şi, de aceea, nu garantează o interpretare corectă a rezultatelor
obţinute.

9.2. Analiza factorială


Tehnica analizei factoriale multivariabile utilizează, în esenţă, algebra
liniară. Aceasta permite o analiză post-factum a întregii cantităţi disponibile
de informaţii. În particular, analiza factorială constă în studiul structurii unui
număr de fenomene rezultate din observarea individuală a variabilelor. Ea
semnifică o reprezentare simplificată, o sinteză a cercetării la nivel regional,
care se bazează iniţial pe tendinţele generale şi pe dispersiile fenomenelor
(vezi figura 9.3).
În final, analiza factorială rezumă şi sintetizează informaţiile conţinute
într-un tabel de date şi într-o reprezentare grafică a norului de puncte aferent
lor.
Informaţiile şi punctele de pe grafic aferente lor gravitează în jurul unui
centru G (figura 9.4.).
¾ Există diverse formule matematice care cuantifică cantitatea de
informaţii aferentă unui tabel de date, toate incluzând mediile distanţelor
dintre diferite puncte în spaţiu. Din acest motiv, este necesar să definim
noţiunea de distanţă. Distanţa dintre doi indivizi, reprezintă o variabilă care
depinde de gradul de asociere între aceştia. Distanţa cel mai des utilizată ca
variabilă cantitativă este distanţa euclidiană.
Analiza factorială se realizează în patru etape :
¾ calculul matricei de corelaţie pentru toate variabilele prin care se
realizează oportunitatea efectuării analizei factoriale ;
¾ extragerea factorilor (numere şi metode) care vor reprezenta
totalitatea datelor ;
¾ rotaţia : care constă în transformarea factorilor în vederea unei mai
bune interpretări ;
¾ calculul valorilor factorilor : cu multiple aplicaţii în analiza economică
regională.
În figura 9.6, este prezentat algoritmul pe care îl parcurge analiza
factorială a componentelor principale.
¾ matricea de corelaţie: explică corelaţiile dintre variabile, corelaţii de
tip factorial.
Coeficienţii de corelaţie evidenţiază situaţia când apare o informaţie
mai mult sau mai puţin redundantă, care poate fi eliminată.
Un instrument de studiere a valorii coeficienţilor de corelaţie îl
constituie testul de sfericitate de tip Bartlett, care porneşte de la ipoteza că
matricea de corelaţie este o matrice identică. Aceasta înseamnă că nu există
corelaţii între variabile.
Un alt instrument ce poate fi utilizat în cadrul acestei analize îl
reprezintă cel al coeficienţilor de corelaţie parţială, care evidenţiază corelaţiile
ce se stabilesc între anumite părţi ale variabilelor.

Politici i economie regională 99


Modulul 9: Analiza regională
Matricea care recurge la coeficienţii de corelaţie parţială negativi
poartă denumirea de matrice de corelaţie anti-imagine (Anti Image
Correlation Matrix).
¾ extragerea factorilor: obiectivul acestei etape constă în determinarea
factorilor şi a conţinutului variabilelor originare. Există diferite metode de
extragere a factorilor, care folosesc combinaţii liniare ale indicatorilor
primitivi, intercorelate între ele. Se procedează în mod iterativ, selecţionându-
se o primă combinaţie liniară de variabile, care cuantifică procentajul maxim
posibil de variaţie totală. Apoi, se alege o componentă principală secundă
intercorelată cu cea anterioară.
Componenta principală evidenţiază variaţia totală a obiectivului de
sinteză prin reducerea informaţiilor la un număr mic de indicatori. Logic,
variaţia explică acumularea progresivă de factori succesivi.
În această etapă, un criteriu des utilizat este acela al selecţionării
componentelor principale cu o valoare proprie supraunitară.
O altă metodă de selecţionare a factorilor o constituie testul Scree,
care se bazează pe un examen vizual al graficului valorilor proprii în care, pe
orizontală, sunt evidenţiaţi diferiţi factori (F1, F2, ...), iar pe verticală, valorile
lor corespondente.
¾ rotaţia factorilor: matricea factorilor (de corelaţie) şi extragerea
factorilor, evidenţiază relaţiile dintre factori şi variabilele individuale, dar este
dificil să se identifice semnificaţia factorilor respectivi. Ca urmare, rotaţia
transformă matricea iniţială în una mult mai uşor de interpretat.
Există mai mulţi algoritmi de realizare a rotaţiei ortogonale. Cel mai
des utilizat este algoritmul varimax, care urmăreşte minimizarea numărului
de variabile în vedere simplificării factorilor.
O altă metodă, quartimax, minimizează numărul de factori necesari
pentru a explica o variabilă, în timp ce algoritmul equamax reprezintă o
sinteză a metodelor prezentate anterior.

9.3. Analiza cluster


Metoda are la bază o matrice de date referitoare la n indivizi şi p
variabile, tipică pentru analiza multivariabilă (multivariante). În acest caz,
apar întrebări ca : sunt aceste variabile similare ? Sunt indivizii similari ?
Matricea de corelaţie obţinută, de tipul p•p, nu poate permite
sintetizarea informaţiilor şi în grupuri de variabile.
Calculând o matrice de proximitate a observaţiilor (n•n), analiza cluster
face un pas înainte, dar nu realizează o clasificare a indivizilor pe baza
informaţiilor disponibile.
Din acest motiv, indivizii vor fi reprezentaţi într-un spaţiu euclidian, în
care poziţiile lor depind de valoarea variabilelor (vezi figura 9.9)
Analiza cluster implică parcurgerea a două etape :
¾ selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii ;
¾ algoritmul de clasificare.
Realizarea selecţiei variabilelor: implică rezolvarea a cel puţin trei
categorii de probleme :
¾ dacă variabilele sunt date în unităţi diferite ;
¾ dacă variabilele sunt corelate ;
¾ dacă avem un număr mare de variabile.
Dispunând de o matrice de date, putem evidenţia similitudinea
indivizilor în funcţie de valorile variabilelor introduse şi de distanţa dintre
Politici i economie regională 100
Modulul 9: Analiza regională
centre. Practic, indivizii pot fi consideraţi ca vectori într-un spaţiu p
dimensional, în care p reprezintă numărul de variabile.
Conceptul de distanţă cel mai des utilizat este acela de distanţă
euclidiană.
Algoritmul de clasificare : are la bază metoda iterativă, de grupare a
elementelor bazice în conglomerate specifice, până la atingerea nucleului
unic.
Definirea distanţei dintre conglomerate are o influenţă decisivă asupra
grupărilor rezultate. Ca urmare, apar patru modalităţi de definire a distanţei:
¾ până la vecinul cel mai apropiat (single linkage or nearest neighbour) :
distanţa dintre două conglomerate C şi C', se defineşte la fel ca şi cea dintre
două elemente aparţinând lui C şi C'.
¾ până la vecinul cel mai îndepărtat : distanţa dintre conglomeratele C şi
C' este cea mai mare posibilă între două elemente ale conglomeratelor ;
¾ distanţa până la centru (average linkage) : distanţa dintre centrele
celor două grupări ;
¾ distanţa medie a grupului : media distanţelor formate între un element
aparţinând lui C şi altul al lui C'.

Rezumat:
Numele de analiză cluster se utilizează pentru a defini o mare
varietate de tehnici, care au drept obiectiv analiza grupurilor rezultate din
reunirea indivizilor. Astfel de tehnici sunt : analiza conglomeratelor,
taxonomia numerică, crearea de tipologii etc.
Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster se limitează
la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare a datelor, mult mai
simplificat.
Pe de altă parte, sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea
unor grupări între observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate.

Concluzii:
Pornind de la realitatea că economia regională reprezintă o disciplină
care studiază fenomenele socio-economice şi politice care ţin de o anumită
dimensiune spaţială, unul dintre obiectivele principale ale investigaţiei ştiinţei
îl constituie cunoaşterea exactă a teritoriului sau, mai exact, a
comportamentului variabilelor socio-economice în spaţiu.

Exemple ilustrative: Y
F1

X
0

Figura 9.3. Reprezentarea factorială


Politici i economie regională 101
Modulul 9: Analiza regională

G
G

0
0

Figura 9.4. Centrul de gravitaţie

START

Citirea datelor :
n, p, R, q

Descrierea elementară
a variabilelor medii
şi a deviaţiilor

Tipizarea matricei de
date. Calculul
matricei de corelaţie

Diagonalizarea
Figura 9.6. matricei de corelaţie
Algoritmul analizei
factoriale
Calcularea
componentelor
principale (factorilor)

Rotaţia

Interpretarea

Reprezentări
Valori observate grafice
ale factorilor

STOP

Politici i economie regională 102


Modulul 9: Analiza regională

Variabila 2

Variabila 1
0

Variabila 3

Figura 9.9. Reprezentarea indivizilor într-un spaţiu euclidian


Test de autoevaluare:
1. Tehnica multivariabilă:
a. analizează o cantitate mare de date cu o pierdere mare de
informaţii;
b. permite utilizarea tuturor variabilelor ordinale, nominale sau
texturale;
c. analizează o cantitate mică de date cu o pierdere mică de
informaţii;
d. a+c;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2

= ∑ (xij − xi / j ) reprezintă:
p
2. Relaţia d 2
ii /
j =1

a. distanţa euclidiană;
b. distanţa dintre doi indivizi i şi i’;
c. distanţa simetrică;
d. distanţa dintre doi indivizi i şi i’ între care se află p variabile;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Etape ale analizei factoriale sunt:
a. calculul valorilor factorilor;
b. calculul mediilor ponderate;
c. calculul determinantului;
d. rotaţia;
e. calculul matricei de corelaţie.
A. a+b+c; B. a+d+e; C. a+c+e; D. b+c+d; E. b+c+e.
4. ….reprezintă o mare varietate de tehnici care au drept obiectiv analiza
grupurilor rezultate din reunirea indivizilor:
a. soluţia rotată;
b. soluţia nerotată;
c. matricea de corelaţie;
d. analiza cluster;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Spre deosebire de tehnicile multivariabile, analiza cluster:
a. se limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare
a datelor mult mai simplificat;

Politici i economie regională 103


Modulul 9: Analiza regională
b. sintetizarea informaţiilor se realizează prin stabilirea unor
grupări între observaţii, în funcţie de criteriile de omogenitate;
c. are la bază o matrice tipică;
d. nu limitează la a specifica distanţa ca un posibil mijloc de tratare
a datelor mult mai simplificat;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+b+c; D. e; E. b+c+d.
6. Etapele analizei cluster sunt:
a. selecţia variabilelor pe baza criteriilor distanţei şi al similarităţii;
b. algoritmul de clasificare;
c. normalizarea;
d. spaţiul euclidian;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
7. Algoritmul de clasificare al analizei cluster are la bază:
a. metoda mediilor;
b. metoda proporţiilor;
c. metoda substituţiei;
d. metoda iterativă;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Politici i economie regională 104


Modulul 10: Cre terea economică regională
CRE TEREA ECONOMICĂ REGIONALĂ
Obiective specifice: cunoa terea i utilizarea no iunilor de cre tere
economică regională, fluctua ii ale cre terii, cerere i ofertă regională.

Rezultate a teptate: în elegerea procesului de cre tere economică


regională i a disparită ilor regionale.

Competen e dobândite:
¾ cunoa terea modului de utilizare a modelelor regionale de cre tere;
¾ în elegerea conceptelor de accelerator i multiplicator la nivel
regional;
¾ analiza comerţului interregional i a modelelor de export care conduc la
creşterea economică regională.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore

10.1. Dezvoltarea regională în cadrul economiei naţionale


Creşterea economică poate fi definită ca o creştere a output-ului, ca
o creştere a output-lui pe lucrător sau ca o creştere a output-ului pe locuitor.
De aceea, este extrem de important să se precizeze modalitatea de
măsurare a creşterii regionale.
Aceasta deoarece, pot apărea situaţii paradoxale, în care o regiune
are, de exemplu, un nivel scăzut al output-ului dar prezintă o creştere rapidă
a output-ului pe locuitor, în condiţiile unei emigrări masive.
Utilizarea uneia dintre cele trei posibilităţi de exprimare a creşterii
economice depinde de scopul urmărit. Creşterea output-ului se foloseşte
atunci când se evidenţiază creşterea capacităţilor productive, care depinde
parţial de măsura în care regiunea atrage capital şi factor muncă din alte
zone.
Creşterea output-ului pe lucrător este deseori utilizată ca indicator al
schimbării activităţilor economice. Practic, nu există un indicator perfect, care
să comensureze creşterea economică la nivel regional.
Deşi creşterea economică este studiată de mult timp, concluziile
cercetătorilor nu converg în ceea ce priveşte cauzele care o determină.
Unii cercetători utilizează metode neoclasice, bazate pe rolul ofertei
de factor muncă, al stocului de capital şi al progresului tehnic în cadrul
creşterii economice. Acest procedeu se bazează pe premisele potrivit cărora
piaţa realizează o alocare eficientă a resurselor, iar deosebirile regionale în
ceea ce priveşte productivitatea sunt un rezultat al realocării resurselor
conform nivelului optim de tip paretian.
Alţi cercetători adoptă teoria keynes-istă legată de rolul cererii cu
accent pe exporturile regionale ca principală sursă de creştere a output-ului.
Dar probabil cea mai interesantă dezvoltare a teoriei creşterii
economice regionale, este aceea bazată pe încorporarea principiilor
cauzale cumulative, legate de explicarea inegalităţilor regionale pe baza
cererii. Conform acestei ultime teorii, deosebirile de creştere, odată apărute,
tind să devină cumulative şi să se perpetueze singure.
În practică, creşterea economică este definită, de obicei, ca o creştere
a P.I.B.-ului pe locuitor, cu consecinţe în modificarea mărimii populaţiei şi a
ratei inflaţiei.
Politici i economie regională 105
Modulul 10: Cre terea economică regională
Pentru ştiinţa regională este important faptul că această creştere nu
este aceeaşi pentru toate regiunile unei economii naţionale.
De obicei unele regiuni obţin avantaje de pe urma creşterii economice
la nivel naţional, în timp ce altele pierd.
Pe de altă parte, creşterea economică nu este aceeaşi de-a lungul
timpului, ea fluctuând ca în figura 10.2
Expansiunea pe termen lung a output-ului (P.I.B., P.N.B.) este
evidenţiată de dreapta GG . Dar sunt perioade de timp, ca cea notată A,
când expansiunea economică, pe termen scurt, depăşeşte rata medie a
trendului creşterii economice, dar şi perioade, ca cea notată B, când
economia operează sub nivelul ratei medii a trendului creşterii economice.
Pentru a observa care sunt factorii care influenţează creşterea
economică la nivel regional, analiza trebuie efectuată, pe rând, în legătură cu
oferta şi cererea:
¾ oferta agregată: capacitatea unei economii de a realiza output şi de a
mări, în timp, oferta sa actuală şi potenţială este crucială în realizarea
creşterii economice. Pentru a se atinge această creştere, curba ofertei
agregate la nivelul economiei naţionale (OT) trebuie să translateze spre
dreapta, în timp, de la OT0 laOT1, ca în figura 10.3.
Capacitatea economică de a produce output depinde de următorii
factori :
a. cantitatea şi calitatea factorilor de producţie disponibili: în ceea ce
priveşte oferta de pământ, pe termen scurt, ea este considerată inelastică,
mai ales pentru construcţii şi activităţile industriale.
Pe termen lung, oferta devine mai elastică, cu toate că această
elasticitate este limitată, mai ales de condiţiile geografice.
În cazul factorului muncă, oferta variază mult la nivel regional.
Cantitatea de factor muncă depinde de densitatea populaţiei, structura
demografică, rata activităţii economice şi rata şomajului.
În ceea ce priveşte oferta de capital, ea este analizată atât din punct
de vedere cantitativ cât şi calitativ.
Capitalul fizic este relativ imobil, spre deosebire de capitalul financiar
care este mobil. Oferta de capital financiar la nivel regional este relativ
elastică, reflectând diferenţele regionale legate de risc şi de randamentul
preconizat;
b. tehnologia de combinare a factorilor de producţie : combinarea
factorilor de producţie conduce la obţinerea unui anumit randament. Acest
randament se manifestă atunci când creşterea cantităţii de input are ca
rezultat o creştere mai mult decât proporţională a producţiei, cu consecinţe
asupra reducerii costurilor medii de producţie.
Randamentele pot fi interne şi externe. Randamentele interne au ca
efect diminuarea costurilor medii, ca rezultat al modificărilor interne. De
exemplu, utilizarea eficientă a echipamentelor conduce la obţinerea unor
beneficii mai mari din creşterea producţiei.
Randamentele externe sunt determinate de costul avantajelor derivate
din surse externe firmei. Îmbunătăţirea activităţii de cercetare aplicativă,
dublată de existenţa unui suport tehnic corespunzător, pot genera avantaje
pentru toate firmele.
c. eficienţa activităţii economice ;
d. modul de organizare a procesului de producţie : două exemple
importante de factori care influenţează organizarea producţiei sunt
dezvoltarea tehnologiilor de comunicaţie şi dezvoltarea serviciilor.
Politici i economie regională 106
Modulul 10: Cre terea economică regională
Toată analiza efectuată până în acest moment s-a referit la influenţa
ofertei asupra creşterii regionale.
¾ cererea agregată: investiţiile reprezintă elementul esenţial al creşterii
economice. Investiţiile sunt analizate atât cantitativ cât şi calitativ.
Aceasta înseamnă că, pentru a atinge creşterea economică, resursele
trebuie repartizate cu grijă între consum şi investiţii (economii). În timp ce
consumul este privit, în mod esenţial, ca un consum prezent şi ca o utilizare
curentă de resurse, investiţiile impun restricţii asupra nivelului consumului
curent, în vederea facilitării unui nivel mai ridicat al consumului viitor.
Această corelaţie poate fi formal demonstrată prin ecuaţia creşterii a
lui Harrod - Domar :
s
g =
v
în care : g - rata creşterii economice ;
s - rata economiilor ;
v - cantitatea de capital necesară pentru a produce o
unitate suplimentară de output.
Se ştie că venitul se împarte în cheltuieli de consum şi în economii :
Y = C + S
Aceasta înseamnă că, ţinând cont de noţiunea de multiplicator,
ecuaţia Harrod - Domar poate fi scrisă, în legătură cu consumul curent, ca :
1− c'
g =
v
În esenţă, această teorie susţine faptul că, cu cât nivelul economiilor
este mai mare, cu atât mai mare va fi nivelul potenţial al investiţiilor şi al
creşterii producţiei şi deci rata creşterii economice regionale.

10.2. Fluctuaţiile ciclice şi dezvoltarea regională


Ciclurile economice reprezintă fluctuaţii curente ale nivelului
activităţii economice. Din punct de vedere statistic, ele reprezintă deviaţii de
la tendinţa pe termen lung a creşterii economice. Ciclurile economice,
inclusiv la nivel regional, sunt reprezentate în figura 10.4.
Un prim efect al dezvoltării ciclice, la nivel regional, îl constituie
modificarea structurii şi a nivelului cheltuielilor agregate. Acestea sunt
formate din :
Ch T = C + I + G + Exp n = PIB
în care : C - cheltuieli de consum ;
I - investiţii ;
G - cheltuieli guvernamentale ;
Expn - export net.
În mod normal, principalele cauze ale fluctuaţiilor ciclice, la nivelul
activităţii economice, sunt legate de modificarea nivelurilor investiţiei şi al
cheltuielilor guvernamentale. Aceasta deoarece o mare parte a cheltuielilor
de consum este finanţată mai mult din credite decât din veniturile curente. Ca
rezultat, consumul începe să fie tot mai mult influenţat de nivelul ratei
dobânzii.
Totodată politica de reducere a volumului cheltuielilor guvernamentale
intervenţioniste a condus la efecte diferite la nivelul de ansamblu al
dezvoltării economiei. Modificările ciclice pot altera deci condiţiile ofertei la

Politici i economie regională 107


Modulul 10: Cre terea economică regională
nivel macroeconomic şi regional, cu influenţe directe asupra nivelului
potenţial al producţiei, în două moduri:
¾ prin creşterea sau reducerea preţurilor bunurilor primare ;
¾ prin impactul inovaţiilor tehnologice asupra nivelului activităţii
economice.
Odată cu începerea unei anumite etape a ciclului economic, efectele
economice devin cumulative, ca urmare a mecanismelor de accelerare şi de
multiplicare.
Conceptul multiplicator se introduce ţinând cont că veniturile
obţinute se pot utiliza pentru : consumul curent de bunuri şi servicii produse
în interiorul economiei regionale sau naţionale (C), economii (S), consum de
bunuri din import (M) şi plata taxelor (T).
Ca urmare, venitul (Y) va fi :
Y =C + S + M + T
În mod corespunzător, multiplicatorul poate fi evidenţiat prin :
1 1
k = sau k =
1 − c' s '+ z '+ t '

în care : c', s', z', t' - înclinaţii marginale spre consum, economii,
consum din import şi taxe.
Efectul multiplicatorului constă în faptul că orice modificare a nivelului
cheltuielilor va avea o repercusiune mult mai mare la nivelul output-ului
regional şi va contribui la creşterea sau descreşterea ciclică a nivelului
activităţii economice.
Conceptul de accelerator evidenţiază faptul că o dezvoltare
accelerată a producţiei este necesară atunci când nivelul investiţiilor creşte.
Pe de altă parte, investiţiile trebuie să acopere necesarul de bunuri şi servicii
precum şi deprecierea capitalului fix.
În perioada de recesiune, investiţiile sunt atât de reduse încât stocul
de capital la nivel regional şi naţional scade. Aceasta deoarece, rata de
înlocuire a capitalului fizic este mai mică decât rata de depreciere a acestui
capital.
În mod formal, efectul acceleratorului este evidenţiat de o ecuaţie a
investiţiilor de forma :
I t = v ⋅ VN t + d ⋅ K t −1
în care : I - investiţiile ;
K - stocul de capital ;
VN - venitul naţional ;
v - consumul de capital pe unitatea de produs ;
d - investiţia de înlocuire ;
t - perioada curentă ;
t - 1 - perioada precedentă.
În situaţia în care economia regională parcurge faza de recesiune a
ciclului economic, o parte dintre lucrători devin şomeri şi nu vor mai plăti,
printre altele, taxe pe venit. Alţii îşi vor reduce benevol cheltuielile, ca urmare
a scăderii veniturilor lor, fapt ce atrage şi o diminuare a taxelor pe venit pe
care ei le vor plăti. Ca urmare, fluxul de venituri obţinut din încasările de taxe
la nivel regional se va reduce. Pe de altă parte, recesiunea determină
creşterea nivelului şomajului, iar guvernul va fi nevoit să plătească sume tot
mai mari în contul ajutoarelor de şomaj. Deci fluxul financiar, provenit de la
guvernul central şi îndreptat către regiunea afectată de recesiune, se va
Politici i economie regională 108
Modulul 10: Cre terea economică regională
amplifica. Combinat cu reducerea veniturilor rezultate din plata taxelor, acest
flux financiar guvern - regiune va face să crească volumul cheltuielilor publice
la nivel regional şi naţional.
Dacă, în schimb, economia se găseşte în faza de înviorare, şomajul
se va reduce concomitent cu diminuarea cheltuielilor guvernamentale
aferente plăţii ajutoarelor de şomaj. În plus, tot mai multe activităţi economice
vor avea nevoie de factor muncă suplimentar, fapt ce va antrena o creştere a
veniturilor lucrătorilor, deci şi o majorare a taxelor pe veniturile lor. În această
fază a ciclului economic, cheltuielile nete guvernamentale se vor reduce.
În cazul unei creşteri zero, se poate manifesta o mărire a şomajului la
nivel regional. Aceasta ar însemna că : veniturile unei regiuni trebuie să
crească cu o rată anuală mai mare de 3% pentru a menţine nivelul de
utilizare a factorilor de producţie constant ... ; pentru ca nivelul de utilizare să
crească cu 1% pe an, va trebui ca nivelul output-ului să se mărească cu cel
puţin 5% 1 .

10.3. Limitele spaţiale ale creşterii economice


Evidenţierea decalajelor de dezvoltare la nivelul economiilor
componente ale U.E. este semnificativă. Aceste decalaje variază între 47%
din produsul intern brut mediu la nivel U.E. în Grecia şi 123,7% în
Luxembourg. În situaţia unui nivel redus al veniturilor, apar doar mici
diferenţe între regiuni şi economii în cadrul U.E. (Grecia, Portugalia).
Cu toate acestea, trei regiuni din cadrul U.E., au un nivel al produsului
intern brut mai mare cu 50% decât media. Aceste regiuni sunt : Hamburg
(Germania), Ile de France (Franţa) şi Bruxelles (Belgia). Acest tip de variaţie
superioară a veniturilor în diferite regiuni ale U.E. a încurajat utilizarea
conceptului de zone de creştere supranaţională.
Pentru a cerceta problemele convergenţei sau divergenţei europene
este necesar a analiza relaţiile de import şi de export la nivel regional.
Legăturile comerciale şi interacţiunile dintre diferite regiuni şi zone îmbracă
nenumărate forme, dar cele mai importante sunt :
¾ comerţul cu bunuri şi servicii (schimbul real de produse între
economiile regionale) ;
¾ fluxurile financiare generate de acest comerţ precum şi transferurile de
plăţi guvernamentale (ca de exemplu, ajutoarele de şomaj) ;
¾ fluxurile investiţionale (de capital) : acestea permit determinarea
structurii viitoare a producţiei şi a factorului muncă la nivel regional. Se
cunoaşte, de asemenea, faptul că aceste fluxuri de investiţii sunt îndreptate
spre cele mai noi şi mai eficiente tehnologii şi pot determina diferenţierea
regiunilor, chiar şi a celor din cadrul U.E..
Crearea unei zone comerciale interne libere, care extinde noţiunea de
piaţă internă a fost esenţială pentru viitorul dezvoltării economice a regiunilor
U.E.. Piaţa internă unică a permis încurajarea unei mai mari libertăţi de
mişcare a capitalului şi a investiţiilor între graniţele U.E.. Acest fapt, poate fi
reflectat de creşterea interacţiunilor economice dintre toate statele şi
regiunile din cadrul U.E..
Acolo unde ramura economică predominantă este agricultura şi se
urmăreşte o diversificare a activităţilor economice, va fi necesar un volum

1
Armstrong H., Taylor J., Op. cit., p.140.
Politici i economie regională 109
Modulul 10: Cre terea economică regională
ridicat de investiţii în echipamente de producţie, clădiri şi elemente de
infrastructură necesare noilor industrii.
Este posibil să se găsească sursa acestor investiţii chiar în interiorul
regiunii analizate sau să fie atrase surse de finanţare din afara regiunii.
Fiecare dintre cele două căi de investire reclamă bani, care trebuie returnaţi
după un anumit timp.
Există trei surse posibile pentru astfel de investiţii : economiile
menajelor, investiţiile interne şi investiţiile din afara regiunii sau ale sectorului
public.

10.4. Comerţul interregional. Modele de export care conduc la


creşterea economică regională
Regiunile trebuie să participe activ la comerţul interregional dacă
doresc să devină prospere din punct de vedere economico - social. Regiunile
mai prospere tind să realizeze balanţe de plăţi excedentare, în timp ce
regiunile mai puţin competitive prezintă un deficit pe termen lung.
Pentru a înţelege de ce unele regiuni au mai mult succes de pe urma
exporturilor lor decât altele şi de ce se specializează în producerea şi
exportul anumitor mărfuri, se apelează la teoriile comerţului internaţional.
Atât timp cât regiunile realizează comerţ direct cu restul lumii,
elementele care influenţează comerţul internaţional pot fi uşor relevate la
nivel regional. Aceasta cu atât mai mult cu cât teoria tradiţională a comerţului
a fost, iniţial, dezvoltată pe criterii interregionale şi apoi internaţionale.
Teoria ricardiană şi, mai târziu, Heckscher - Ohlin au încercat, pe
rând, să explice importanţa pe care o are comerţul regional asupra creşterii
economice. Cercetarea economică actuală, însă, a depăşit limitele impuse
de aceste teorii clasice, în prezent existând cel puţin cinci modele
performante.
Primele două se referă la teoria golului tehnologic 2 şi la teoria ciclului
de producţie 3 . Ambele modele evidenţiază rolul inovaţiei şi al progresului
tehnic. Alte modele sunt cele referitoare la teoria locaţiei industriale (Hay şi
Harrigan), la comerţul interramuri şi la comerţul din cadrul firmelor.
Teoria golului tehnologic argumentează că o regiune care poate
genera un flux sporit de inovaţii şi de noi produse va obţine un avantaj de pe
urma acestei producţii. Acest avantaj nu va fi permanent, dar va crea un
decalaj de imitare, până când şi alte regiuni vor putea realiza aceleaşi
produse. Acest decalaj de imitare vizează două aspecte :
¾ iniţial, regiunea inovatoare va realiza noul produs dar nu-l va exporta,
deoarece nu se manifestă încă cerere pentru el, consumatorii din alte regiuni
necunoscându-l încă ;
¾ apoi, regiunea va începe să exporte produsul nou în alte regiuni.
Această etapă reprezintă golul de creaţie.
Cu timpul, prin preluarea în producţie şi de către alte regiuni a bunului
respectiv, regiunea inovatoare îşi va pierde treptat avantajul şi dominaţia în
export. Deoarece regiunile sunt deschise din punct de vedere comercial,
intervalul de timp în care producerea unui nou bun este generalizată va fi
destul de scurtă. Singura piedică viabilă în calea circulaţiei informaţiilor între

2
Posner M.V., International trade and technical change, Oxford Economic Papers, 1961.
3
Vernou R., International Investment and International trade in the product cycle, Quarterly
Journal of Economics, 1966.
Politici i economie regională 110
Modulul 10: Cre terea economică regională
regiuni o constituie legislaţia cu privire la dreptul de autor, la patente şi la
inovaţii din fiecare ţară.
Teoria ciclului de producţie arată că unele regiuni pot constitui locul
cel mai favorabil pentru localizarea (amplasarea) producţiei unui bun, la un
anumit stadiu al vieţii lui, în timp ce alte regiuni pot fi favorizate în alte stadii
ale ciclului de viaţă a bunului respectiv.
Câteva stadii au fost deja identificate :
¾ stadiul timpuriu : în stadiul timpuriu se află acea regiune care este cea
mai capabilă să asigure cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea input-urilor,
precum şi o calificare deosebită a factorului muncă, care să asigure un
monopol al producţiei.
Nivelul ridicat al salariilor şi al cererii, la nivel regional, vor favoriza, de
asemenea, realizarea unor noi produse. În acest stadiu, costurile ridicate de
producţie nu constituie o problemă deosebită, atât timp cât alte regiuni nu pot
produce încă bunul respectiv;
¾ stadiul secund : în stadiul secund, producţia devine mult mai
standardizată, iar tehnologia de producţie se generalizează. Aceste procese
permit şi altor regiuni să concureze la export cu regiunea iniţială. Cu timpul,
noii producători, având avantajele unor salarii mai reduse şi al unui număr
mai mic de lucrători, vor pune în dificultate regiunea inovatoare;
¾ faza finală : în faza finală, regiunile care beneficiază de nivelurile cele
mai scăzute ale salariului şi de factor muncă semicalificat abundent vor fi
favorizate în procesul de standardizare a producţiei. Regiunea inovatoare
iniţială poate deveni, treptat, incapabilă de a mai concura pe piaţa locală.
Un al treilea model, care explică specializarea în comerţul regional,
este fundamentat pe analiza localizării industriale 4 . Teoria clasică a
localizării argumentează că ramurile sunt amplasate în funcţie de
minimizarea costurilor. Categoriile de costuri cele mai importante sunt cele
de transport şi cele aferente factorului muncă. În plus, aglomerările
economice şi economiile în scară au o importanţă deosebită asupra costurilor
amplasării.
Fenomenul comerţului interramuri a cunoscut o atenţie deosebită în
ultimul timp. În cadrul teoriei aferente lui, regiunile sunt considerate a
concentra produsele lor distincte, pe care le exportă în schimbul altor
produse. Apare, astfel, o substanţială cantitate de bunuri interramuri, care
reprezintă obiect al comerţului între regiuni.
Neven 5 (1990) a evidenţiat faptul că există o corelaţie între gradul de
închidere a economiilor integrate şi nivelul comerţului interramuri. El a studiat
cazul U.E. şi a realizat faptul că statele membre integrate, precum : Regatul
Unit, Germania, Belgia, Franţa şi Olanda, prezintă un volum mai ridicat al
comerţului interramuri între ele, în timp ce membrii mai noi ai U.E. (Grecia,
Portugalia) tind să deţină un nivel mai scăzut al comerţului interramuri.
O altă formă de comerţ analizată este aceea privind comerţul din
cadrul aceleiaşi firme, care poate atinge 40% din întregul volum al
operaţiunilor comerciale 6 . Teoriile tradiţionale ale comerţului presupun faptul
că firmele produc un singur bun care este apoi exportat. În realitate, în

4
Harrigan F.J., Revealed Comparative Advantage and Regional Industrial specialization :
The Case of Scotland, The Fraser of Allander Institute, University of Strathclyde, 1982.
5
Neven D.J., E.E.C. integration towards 1992 : some distributional aspects, Economic
Policy, 1990.
6
Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some results relevant for
E.F.T.A. countries, Journal of Common Market Studies, 1990.
Politici i economie regională 111
Modulul 10: Cre terea economică regională
condiţiile concurenţei imperfecte şi ale existenţei corporaţiilor multinaţionale,
asistăm la o dezvoltare rapidă a comerţului în interiorul firmelor, ca urmare a
amplasării filialelor aparţinând aceleiaşi întreprinderi mamă într-o anumită
regiune.

10.4.1. Teoria de bază a exportului regional

Semnificaţia potenţială a sectorului export în explicarea creşterii


regionale a fost investigată, iniţial, în termeni aparţinând istoriei economice.
Cele câteva studii istorice referitoare la creşterea şi dezvoltarea regiunilor din
Nordul Americii (Innis 7 ) au condus la realizarea unui model al creşterii
regionale bazat pe export.
Ipoteza centrală a modelului de bază a exportului este aceea a
existenţei unui stimul iniţial al dezvoltării economice regionale şi anume,
exploatarea şi exportul resurselor naturale. Distribuţia geografică a resurselor
naturale permite, de aceea, explicarea diferenţelor de dezvoltare a diferitelor
regiuni. Modelul de bază a exportului trebuie să explice două aspecte
esenţiale : 8
¾ de ce regiunile se specializează din punct de vedere economic ;
¾ care sunt factorii care contribuie la continuarea dezvoltării sau la
declinul economic al unei regiuni.
Specializarea regiunilor în exportul unui anumit bun economic trebuie
justificată prin teoriile avantajului comparativ, care încearcă să explice
limitele specializării producţiei şi exportului la nivel regional.
O dată ce specializarea a fost stabilită, cererea externă pentru output-
ul unei regiuni va avea un efect deosebit asupra dezvoltării economiei
regionale. Influenţa cererii externe asupra exporturilor unei regiuni depinde
însă de mult mai mulţi factori, printre care : preţurile exporturilor regiunii
(PEXP), nivelul venitului altor regiuni (V*) sau preţurile bunurilor de substituire
pe pieţele externe (PS). Ca urmare, funcţia cererii de export va fi :
(
C EXP = f PEXP , V * , PS )
Factori precum calitatea produselor sau service -ul de după vânzare
pot să afecteze şi ei nivelul cererii şi, de aceea, ar trebui incorporaţi în funcţia
cererii pentru export.
Competitivitatea exportului unei regiuni pe pieţele internaţionale
influenţează dezvoltarea sectorului export la nivel regional.
Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii care influenţează nivelul
costurilor vor influenţa şi competitivitatea regiunii pe piaţa internaţională :
salariile (S), preţul capitalului (PK), costul materialelor rare (CR), consumul
intermediar (Cit) şi nivelul tehnologic (T). Funcţia ofertei exportului va fi :
O EX P = f ( PEX P , S , PK , C R , C it , T )
Dacă factorii aferenţi cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exportului
unei regiuni, se va ajunge la o creştere a cererii de factori de producţie, care
va conduce la o creştere a preţurilor comparativ cu alte regiuni. Acest fapt va
determina imigrarea din alte regiuni şi accentuarea disparităţilor dintre
regiuni. Acest proces va dura, în funcţie de viteza de creştere a costurilor şi
de nivelul concurenţei dintre regiuni.

7
Innis H., The Fur Trade in Canada, Yale University Press, New Haven, Coun, 1920.
8
Stabler J., Exports and evolution : the process of regional change, Land Economics, 1968.
Politici i economie regională 112
Modulul 10: Cre terea economică regională
Un alt model care încearcă să cuantifice teoria comerţului interregional
este cel referitor la baza de export. Teoria bazei de export este, în esenţă,
un model de tip keynes-ist, aplicat unei economii deschise, în care exportul
se consideră a fi unica variabilă de bază care influenţează cererea agregată.
Alte influenţe posibile exogene, precum nivelul cheltuielilor publice, investiţiile
interne, schimbările în funcţia de consum etc., sunt considerate nerelevante.
Acest model a fost promovat de către Tiebout (1956) pe baza ideii
potrivit căreia : dându-se o reţea de transport, dimensiunea şi localizarea
pieţelor şi dotarea cu factori de producţie, o regiune se va dezvolta dacă va
putea concura la export alte regiuni, ceea ce implică o anumită abilitate de a
produce la costuri mici.
Modelul se referă la sectoare care produc bunuri şi servicii vândute
firmelor sau indivizilor ale căror surse de plată se află în afara teritoriului
regional. Aceste sectoare se consideră a fi sectoare de bază, faţă de cele
nebazice a căror producţie este absorbită pe seama unor surse de plată din
interiorul regiunii analizate.
Modelul bazei de export prezintă suficiente obiecţii de ordin teoretico
- metodologic, care se referă la :
¾ relaţia export - creştere regională este inversă dimensiunii regiunii ;
¾ accentul exclusiv pus pe cerere simplifică prea mult mecanismul
determinării rentei regionale pe termen scurt ;
¾ minimizează rolul decisiv al impulsurilor interne pe termen lung legate
de cheltuielile publice, schimbările ce apar în funcţie de repartiţie şi de
consum ca şi în progresul tehnic, în fiecare regiune ;
¾ o regiune poate să se dezvolte chiar dacă nu prezintă o creştere a
bazei de export, doar pe baza creşterii schimburilor din interiorul ei ;
¾ conceptul de bază de export elimină conceptele legate de piaţa
naţională şi cea mondială.

10.4.2. Modelarea rolului exporturilor regionale în creşterea economică

Modelele de creştere regională care cuantifică rolul exportului au fost


lansate de către Kaldor 9 şi dezvoltate ulterior de către Dixon şi Thirlwall 10 .
Kaldor argumentează faptul că creşterea regională, exprimată prin
creşterea output-ului pe locuitor, este determinată de proporţiile în care
regiunile sunt capabile să exploateze economiile în scară şi să beneficieze
de avantajele determinate de creşterea specializării. Aceste beneficii diferă în
funcţie de tipul activităţii productive în care regiunea s-a specializat.
Dixon şi Thirlwall au dezvoltat modelul Kaldor, punând accentul pe
procesul cauzal cumulativ, care afectează dezvoltarea regiunii. Procesul
cauzal cumulativ este încorporat în model prin cuantificare efectelor de feed-
back ale creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului export regional.
Aceasta va conduce la influenţarea nivelului output-ului regional al
productivităţii şi competitivităţii sectorului export, în care creşterea
productivităţii muncii este localizată în centru 11 .
Din perspectiva lui Kaldor, creşterea productivităţii depinde de doi
factori : rata modificărilor tehnice şi creşterea ratei înzestrării factorului
muncă cu capital. Ca urmare, productivitatea se va mări dacă se va amplifica
9
Kaldor N., The case for regional policies, în Scottish Journal of Political Economy, 1970.
10
Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate differentials along Kaldorian
lines, Oxford Economic Papers, 1975.
11
Armstrong H., Taylor J., op. cit., p.79.
Politici i economie regională 113
Modulul 10: Cre terea economică regională
introducerea progresului tehnic sau dacă va creşte valoarea capitalului ce
revine pe fiecare lucrător. La rândul lor, acestea depind parţial de creşterea
producţiei, care şi ea depinde de dezvoltarea sectorului export
Modelul este format din patru relaţii funcţionale, dintre care prima se
referă la corelaţia dintre creşterea output-ului (Y) şi cea a productivităţii (w).
A doua ecuaţie a modelului afirmă că orice creştere a costului de
producţie va afecta direct rata inflaţiei regionale, în timp ce orice avantaj
obţinut de pe urma creşterii productivităţii va reduce rata inflaţiei.
A treia ecuaţie a modelului evidenţiază faptul că mărirea exporturilor
(EXP) depinde de preţul inflaţiei regionale (P), de rata inflaţiei la nivelul
principalilor agenţi economici concurenţi ( π g) şi de creşterea veniturilor pe
plan internaţional ( Δ Yz).
Exporturile regionale vor creşte cu atât mai repede cu cât vor creşte
mai rapid veniturile internaţionale şi cu cât va fi mai mică rata inflaţiei
regionale, comparativ cu cea a regiunilor competitoare.
Cea de-a patra relaţie se referă la conexiunea dintre creşterea
producţiei (Y) şi cea a exporturilor (EXP).
Din acest moment, se poate considera că începe să se manifeste o a
doua serie de efecte (vezi figura 10.7).
Modelul prezentat conţine suficiente deficienţe, legate de :
¾ ignoră explicarea tipului de exporturi în care regiunea se va specializa.
Ecuaţia cererii de export evidenţiază doar modul în care un set de
bunuri de export va reacţiona la modificarea unor factori, cum ar fi creşterea
veniturilor pe plan internaţional, dar nu spune nimic despre modul în care
regiunea realizează specializarea ei în export;
¾ modelul consideră sectorul export ca fiind unica sursă de creştere a
producţiei la nivel naţional.
Practica evidenţiază faptul că producţia regională se poate dezvolta şi
ca urmare a dezvoltării comerţului chiar în interiorul regiunii analizate;
¾ modalitatea în care creşterea producţiei la nivel regional conduce la o
îmbunătăţire a creşterii productivităţii este prea simplistă ;
¾ corelaţia pozitivă dintre creşterea productivităţii şi cea a producţiei, la
nivel internaţional, nu este atât de uşor de demonstrat ;
¾ modelul ignoră rolul creşterii producţiei asupra balanţei regionale de
plăţi.

Rezumat:
Este extrem de important să se precizeze modalitatea de măsurare a
creşterii regionale. Aceasta deoarece, pot apărea situaţii paradoxale, în care
o regiune are, de exemplu, un nivel scăzut al output-ului dar prezintă o
creştere rapidă a output-ului pe locuitor, în condiţiile unei emigrări masive.
În general, apare o puternică corelaţie între aceşti trei indicatori de
măsurare a creşterii economice regionale.
Utilizarea uneia dintre cele trei posibilităţi de exprimare a creşterii
economice depinde de scopul urmărit. Practic, nu există un indicator perfect,
care să comensureze creşterea economică la nivel regional.

Concluzii:
Atât timp cât ciclurile economice sunt neregulate, ele devin endemice
pentru economiile dezvoltate, independent de caracteristicile particulare ale
structurilor lor politice şi instituţionale. O dezvoltare ciclică a economiei nu
Politici i economie regională 114
Modulul 10: Cre terea economică regională
reprezintă automat şi asigurarea prosperităţii pentru toţi agenţii economici. În
particular, se va atinge un nivel înalt al producţiei, după un anumit interval de
timp, deoarece ciclurile afectează direct cererea derivată, piaţa muncii şi
nivelul de utilizare a factorilor de producţie.

Exemple ilustrative:
Output
A G

0 t
Figura 10.2. Creşterea economică şi ciclurile
Q
OT0 OT1
(u.m).

t
0
Figura 10.3. Creşterea ofertei agregate pe termen lung

Nivelul activităţii
economice
Expansiune
(boom)

Înviorare

Recesiune

Depresiune

0 t

Figura 10.4. Stadiile dezvoltării ciclice

Politici i economie regională 115


Modulul 10: Cre terea economică regională
Creşterea cererii
pentru exporturile
regiunii conduce la
mărirea ratei de Exporturile Producţia
creştere a veniturilor regionale regională
internaţionale

Preţurile Productivitatea
regionale regională

Figura 10.7. Creşterea cumulativă datorată măririi


veniturilor pe plan internaţional

Test de autoevaluare:
1. O regiune neatractivă evoluează după un ciclu vicios, caracterizat
de:
a. scăderea veniturilor;
b. scăderea cheltuielilor;
c. scăderea profiturilor;
d. creşterea cheltuielilor;
e. creşterea profiturilor.
A. a+b+d; B. a+c+d; C. a+d+e; D. b+c+d; E. a+b+c.
2. Potenţialul şi problemele generate de piaţa europeană unică
determină o creştere şi o dezvoltare regională şi locală strict legată de
procesele:
a. de export regional;
b. creştere economică;
c. investiţional de ansamblu;
d. de consum regional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Metodele neoclasice de analiză a creşterii economice regionale se
fundamentează pe:
a. rolul ofertei de factor muncă;
b. rolul cererii de factor muncă;
c. rolul ofertei de bunuri;
d. rolul cererii de bunuri;
e. rolul progresului tehnic.
4. Conform principiilor cauzale cumulative, deosebirile de creştere
regională, odată apărute, tind:
a. să devină cumulative;
b. să crească;
c. să scadă în timp;
d. să se perpetueze singure;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Creşterea economică regională reprezintă o mărire a capacităţii de
ofertare a economiei, realizată fără:
a. a se crea situaţii de gâtuire a producţiei;
b. a mări artificial cererea;
c. a mări artificial oferta;

Politici i economie regională 116


Modulul 10: Cre terea economică regională
d. a se apela la investiţii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Atunci când politica guvernului central influenţează nivelul general al
ratei dobânzii, implementarea politicii regionale şi urbane poate avea ca
rezultat crearea de avantaje legate de taxe pentru anumite localizări, precum:
a. zonele industriale;
b. zonele periferice;
c. zonele agricole;
d. zonele asistate;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
1− c'
7. Ecuaţia g = evidenţiază:
v
a. ecuaţia investiţiilor regionale;
b. ecuaţia Harrod-Domar;
c. ecuaţia Harrod-Domar în funcţie de consumul curent;
d. ecuaţia Harrod-Domar în funcţie de consumul viitor;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Efectul multiplicator la nivel regional se cuantifică cu relaţia:
a. ChT = C + I + G + EXPn ;
b. Y = C + S + M + T ;
1
c. k = ;
1 − c'
1
d. k = ' ;
s + z' + t'
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
9. Concluzia:”veniturile unei regiuni trebuie să crească cu o rată anuală
mai mare de 3% pentru a menţine constant nivelul de utilizare a factorilor de
producţie” aparţine lui:
a. Harrod-Domar;
b. McConnell-Brue;
c. P. Samuelson;
d. Armstrong-Taylor;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Funcţia ofertei exportului regional este dependentă de:
a. salarii, preţuri, costul materialelor rare, consumul intermediar,
nivelul tehnologic;
b. salarii, preţul capitalului, costul materialelor rare, consumul
intern, nivelul tehnologic;
c. salarii, preţul capitalului, costuri, consumul intermediar, nivelul
tehnologic;
d. salarii, preţul capitalului, costul materialelor rare, nivelul
tehnologic;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
11. Funcţia cererii regionale de export este dependentă de:
a. preţuri regionale;
b. nivelul veniturilor altor regiuni;
c. preţurile bunurilor de substituire pe pieţele externe;
d. nivelul,veniturilor regionale;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
12. Modelul bazei de export la nivel regional a fost promovat de către:
a. Kaldor;
Politici i economie regională 117
Modulul 10: Cre terea economică regională
b. Dixon;
c. Thirwall;
d. Domar;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Referin e bibliografice:

1. Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester


Wheatsheaf, 1993.
2. Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate
differentials along Kaldorian lines, Oxford Economic Papers, 1975.
3. Harrigan F.J., Revealed Comparative Advantage and Regional
Industrial specialization : The Case of Scotland, The Fraser of
Allander Institute, University of Strathclyde, 1982.
4. Innis H., The Fur Trade in Canada, Yale University Press, New
Haven, Coun, 1920.
5. Kaldor N., The case for regional policies, în Scottish Journal of
Political Economy, 1970.
6. Neven D.J., E.E.C. integration towards 1992 : some distributional
aspects, Economic Policy, 1990.
7. Posner M.V., International trade and technical change, Oxford
Economic Papers, 1961.
8. Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some
results relevant for E.F.T.A. countries, Journal of Common Market
Studies, 1990.
9. Stabler J., Exports and evolution : the process of regional change,
Land Economics, 1968.
10. Vernou R., International Investment and International trade in the
product cycle, Quarterly Journal of Economics, 1966.

Politici i economie regională 118


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
ABORDAREA EUROPEANĂ A PROBLEMELOR
REGIONALE
Obiective specifice: în elegerea conceptului de regiune în context
european, a abordării modelului regional european.

Rezultate a teptate: analiza comparativă a divergen elor i


convergen elor socio-economice regionale.

Competen e dobândite: finalizarea modulului va permite studen ilor să:


¾ înteleagă rolului regiunilor în construc ia europeană;
¾ eviden ieze elementele pozitive i limitele concep iilor referitoare la
sistemele regionale;
¾ în eleagă că abordarea europeană a problemelor regionale este
perfectibilă.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

11.1 Locul regiunii în context european


Domeniul economiei spaţiale poate fi simplificat la o reţea de cercuri
concentrice : în centru economia locală, apoi cea regională, naţională,
europeană şi mondială (vezi figura 11.1).
Importanţa şi dimensiunile activităţii economice între centru şi diferitele
niveluri (cercuri concentrice) diferă foarte mult. În acest context, regiunile se
vor dezvolta diferenţiat în comparaţie cu economiile naţionale. Ca urmare,
potenţialul şi problemele generate de piaţa europeană unică determină o
creştere şi o dezvoltare regională şi locală strict legate de procesele de
creştere economică şi cel investiţional de ansamblu.
Politica intervenţionistă europeană este mult mai puternică la nivel
regional decât la cel al statelor naţionale. Fiecare activitate economică, din
cadrul regiunilor Europei, îşi are acum locul său propriu în cadrul pieţei
europene unice. Cu toate că anumite aspecte ale armonizării pieţei europene
sunt încă neatinse, efectele economice potenţiale nu pot fi ignorate.
Din punct de vedere administrativ, U.E.-27 se prezintă ca în figura
11.2.
Aşa cum reiese din hartă, nu există asemănări, între ţările U.E., în
legătură cu definirea regiunilor constituente din punct de vedere geografic, al
numărului populaţiei sau al altor criterii. Diferenţele care apar reflectă evoluţia
sistemului politic şi administrativ din fiecare ţară în parte. Din acest motiv,
definirea regiunii este, în mod esenţial, complexă, datorită dificultăţii de a
găsi un element general acceptat de către toţi specialiştii.
În cadrul U.E., a fost conceput un model regional care vizează
activitatea economică. El cuantifică două aspecte :
¾ modelarea output-ului: care este împărţit în cele trei sectoare de
activitate. Anumite regiuni prezintă un output specific, dominat de o activitate
economică, din care poate lipsi unul dintre cele trei sectoare. În acest caz,
output-ul regional este specializat sectorial. Alte regiuni pot prezenta o
structură sectorială a producţiei mult mai diversificată şi o contribuţie mult
mai importantă la realizarea output-ului naţional;

Politici i economie regională 119


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
¾ modelarea factorului muncă: factorul muncă este un factor de
producţie ale cărui servicii sunt reclamate în producerea output-ului. Din
acest motiv, modelul factorului muncă, într-o economie, reflectă modelul
output-ului, deoarece scăderea cererii pentru anumite produse determină
reducerea cererii pentru lucrători cu o anumită calificare.
Modificările sectoriale care se produc în cadrul economiei spaţiale au,
de asemenea, impact asupra modelării factorului muncă. Principalele
modificări ale structurii factorului muncă sunt cele legate de transferul din
agricultură către celelalte sectoare.
În timp ce în Belgia şi în Regatul Unit mai puţin de 3% din factorul
muncă lucrează în agricultură, în Grecia acesta reprezintă 15%, iar în
Spania, Portugalia şi Irlanda 10%. Aceasta deoarece ultimele patru state se
găsesc la periferia U.E.. Acest fapt indică o structură economică diferită de
Germania sau Olanda. În ţările cele mai dezvoltate din cadrul U.E., sectorul
terţiar este cel mai important sector de angajare a factorului muncă. În
sectorul terţiar îşi desfăşoară activitatea 2/3 din lucrători, în ţări precum
Benelux, Danemarca sau Regatul Unit.
Cu toate acestea, şi la nivelul ţărilor dezvoltate apar diferenţe
regionale în distribuţia sectorială a factorului muncă.
Modificările actuale cu care se confruntă factorul muncă la nivel
regional în U.E. vizează două aspecte semnificative: 1
¾ aspecte cantitative: care conduc la o nouă repartizare a factorului
muncă pe ramuri şi sectoare de activitate.
În fiecare an, 10% dintre firmele europene dau faliment sau sunt
închise. S-a calculat că, zilnic, sunt create şi distruse între 5000 şi 15000 de
locuri de muncă în medie în fiecare stat membru U.E.;
¾ aspecte calitative: factorul muncă din servicii a crescut, în ultimii 20
ani, ajungând la 2/3 din populaţie în anul 2007. În firmele care activează în
servicii, factorul muncă a crescut cu 25% în ultimii 5 ani.
Ca structură, între 2000 şi 2007, lucrătorii slab calificaţi au crescut cu
2,2%, cei cu calificare medie cu 14,2%, iar cei cu înaltă calificare cu 25,1%.
În condiţiile actuale, principalele probleme cu care se confruntă U.E.,
la nivel regional, sunt :
¾ structurarea şi scăderea ponderii industriei în cadrul economiei, care
conduc la diminuarea oportunităţilor de angajare în sectoarele tradiţionale ale
economiei ;
¾ expansiunea sectorului terţiar, atât în unităţile private cât şi în cele
publice;
¾ modificări tehnologice legate de tehnologia informaţională, robotizare
şi procesarea producţiei ;
¾ modificarea structurii cererii de factori de producţie, legată de
modificarea structurii economiei naţionale ;
¾ creşterea integrării, la nivel naţional, european şi internaţional, a
pieţelor factorilor de producţie şi a pieţelor financiare ;
¾ modificarea influenţei localizării activităţilor economice la nivel inter şi
intraregional ;
¾ integrarea europeană, care poate conduce la o mai puternică
convergenţă sau la o mai mare divergenţă în creşterea economică regională
;

1
European Commission, Statistics in focus: Employment, June 2006.
Politici i economie regională 120
Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
¾ accentuarea centralismului politic în anumite economii, concomitent cu
reducerea controlului politic la nivel regional şi local ;
¾ posibilitatea cooperării firmelor private cu cele publice în căutarea
soluţiilor problemelor urbane şi regionale ;
¾ găsirea răspunsurile efective problemelor regionale şi realizarea
condiţiilor necesare unei intervenţii politice eficiente.

11.2. Convergenţe şi divergenţe regionale în cadrul U.E.


Restructurarea economică care a început în cadrul U.E., în perioada
anilor '70 - '80, a fost şi este susţinută financiar de fonduri de la bugetul U.E.,
în special de cel al Fondului European pentru Dezvoltare Regională
(E.R.D.F.).
În ultimii ani ai deceniului opt, E.R.D.F. a fost puternic susţinut de
către Germania Occidentală, ca participare a acestei ţări la încurajarea
creării uniunii economice şi monetare. Cu toate acestea, autorităţile germane
au întâmpinat reale dificultăţi, în anii '90, în ţinerea sub control a cheltuielilor
publice. Aceasta pentru a obţine controlul cheltuielilor guvernamentale
interne şi pentru a finanţa dezvoltarea internă a părţii de est a Germaniei.
Extinderea geografică a U.E., în a doua jumătate a anilor '90, prin
aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, s-a realizat concomitent cu
deschiderea U.E. către ţările din estul Europei şi cu perspectiva aderării
Ungariei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, României şi Bulgariei.
Toată această extindere spre nord şi est, inclusiv cele din anii 2004 i
2007, au afectat procesele de creştere spaţială şi de dezvoltare a U.E.
În prezent, internaţionalizarea pieţei europene de capitalul este un fapt
de netăgăduit. Apar presiuni tot mai mari, în sensul convergenţei nivelului
activităţii economice şi a venitului, în cazul regiunilor constituente ale U.E..
Cu toate acestea, U.E. se caracterizează prin existenţa unor mari
divergenţe în ceea ce priveşte experienţa economică a regiunilor sale. Astfel,
apar regiuni periferice, caracterizate de un declin relativ, în absenţa unei
acţiuni politice pozitive, care să prevină o astfel de tendinţă. În figura 11.3.,
sunt evidenţiate regiunile periferice care sunt sprijinite financiar de către
Fondurile Europene.
La nivelul U.E., armonizarea taxelor, a nivelului şi a direcţiei subsidiilor
guvernamentale către industrie, au contribuit la armonizarea costurilor de
producţie şi a veniturilor între diferite regiuni componente. În acest proces de
armonizare, economiile membre pot evolua într-o direcţie convergentă, cu
condiţia respectării acestor costuri.
Conform teoriei neoclasice, economiştii afirmă capacitatea pieţei de a
se autoregla, în special în situaţia existenţei unor condiţii cât mai apropiate
de piaţa cu concurenţă perfectă. Din acest punct de vedere, crearea unei
pieţe unice la nivelul U.E., caracterizată de perfecta mobilitate a tuturor
bunurilor şi factorilor de producţie, ar urma să conducă la generarea
echilibrului. Pe termen scurt, este posibil să apară însă discrepanţe între
diferite pieţe sau regiuni în ceea ce priveşte preţurile, costurile salariale,
rentele sau valoarea terenurilor. Dar aceste discrepanţe ar urma să fie
atenuate datorită mobilităţii resurselor pe termen lung. De exemplu, când
firmele decid unde vor fi amplasate, alegerea lor se va face în funcţie de
diferenţele de costuri relative, cum ar fi salariile şi rentele.
În mod similar, forţa de muncă va migra ca răspuns al diferenţierii
salariilor la acelaşi nivel de calificare.
Politici i economie regională 121
Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
Migrarea factorului muncă la nivel interregional este importantă pentru
procesul de ajustare economică.
Dar regiunile U.E. prezintă suficiente divergenţe legate de risc,
localizări, structurarea plăţilor sau economiile de scară.
¾ perceperea riscului : managerii sunt profesionişti angajaţi în vederea
obţinerii profitului. Ei sunt, în mod consecvent, adversari ai riscului, în toate
deciziile pe care le adoptă. Acolo unde deciziile managerilor urmăresc
realizarea de investiţii în capital fix şi/sau pământ, majoritatea acestor
profesionişti se orientează spre localizări caracterizate de o creştere
economică curentă sau previzionată.
Ca rezultat, localizările considerate sigure sunt mult mai căutate decât
cele cu grad ridicat de risc;
¾ localizările : în realitate, unităţile individuale de factori de producţie,
inclusiv de factor muncă, nu sunt omogene, iar calitatea lor variază
semnificativ. Ca rezultat, localizările, asemănător regiunilor, pot fi împărţite în
atractive şi neatractive pentru deţinătorii factorilor de producţie. Caracterul lor
atractiv depinde de percepţia comună cât şi de calitatea factorilor de
producţie existenţi într-un anumit loc.
Se cunoaşte faptul că diferenţele de productivitate a lucrătorilor, între
regiuni, determină niveluri diferite de salarizare şi de utilizare a factorului
muncă, precum şi caracterul atractiv sau neatractiv al unei regiuni.
Un prim efect al acestei situaţii este acela că regiunea considerată
atractivă beneficiază de noi investiţii.
Concluzionând, efectele investiţiilor asupra a două regiuni diferite, sunt
evidenţiate în tabelul 11.1, care exprimă natura cumulativă a avantajelor de
care beneficiază o regiune atractivă care, pe baza experimentării unui ciclu
virtuos de investiţii, realizează o creştere şi o expansiune economică.
¾ structurarea plăţilor la nivel naţional : aceste plăţi determină
apariţia unor deosebiri interregionale, în cadrul multor economii membre ale
U.E., ca urmare a faptului că structura plăţilor la nivel naţional determină ca
ratele salariilor regionale să reflecte cu multă dificultate condiţiile pieţei
regionale a muncii. Acolo unde apar diferenţe în ceea ce priveşte cererea de
forţă de muncă, de exemplu, acestea nu sunt neapărat reflectate de
diferenţele de salariu la nivel regional (dacă salariile sunt comparate cu
media pe ţară).
Efectul unei astfel de rigidităţi, între pieţele regionale ale factorului
muncă, reflectat în structura plăţilor la nivel naţional, trebuie atenuat de
procesul de stabilire a nivelului salariilor.
Pentru a ilustra acest fapt, să considerăm o economie care este
constituită din două regiuni A şi B. Regiunea A prezintă o ocupare aproape
completă a resurselor, cele mai eficiente tehnologii şi o productivitate
ridicată. Regiunea B prezintă ramuri caracterizate de tehnologii învechite,
productivitate redusă şi şomaj mai mare decât în regiunea A.
Iniţial, negocierea salariilor se realizează la nivel naţional şi se
bazează pe negocieri între stat, patronat şi lucrători. Nivelul salariului rezultat
se aplică ambelor regiuni. În cazul regiunii A, salariul mediu pe ţară este
inferior nivelului celui cerut de salariaţi, în timp ce, în regiunea B, el este
superior.
¾ economiile de scară : aceste economii pot fi interne sau externe,
ambele reprezentând surse importante ale creşterii potenţiale şi ambele
tinzând să aibă un efect cumulativ în procesul de realizare a producţiei.

Politici i economie regională 122


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
Un posibil efect al procesului de diferenţiere, în limitele spaţiale, a
creşterii economice, în cadrul U.E., îl constituie crearea unei zone
supranaţionale de creştere. O astfel de zonă este cea cunoscută sub numele
de La Dorsale, care se întinde de la Londra până la Frankfurt şi Roma.
Dacă această zonă va continua să fie şi în viitor preferată în
localizarea firmelor, atunci diferenţele dintre centru şi periferie, în cadrul U.E.,
ar putea deveni extreme.
Modelul zonei de dezvoltare La Dorsale este mult mai popular în
Germania decât în Franţa, din motive pur geografice. Francezii preferă
conceptul de zone de dezvoltare supranaţionale est - vest, în cadrul U.E.. O
astfel de zonă se situează în nord, de la Paris la Frankfurt şi Berlin, iar o alta
în sud, de la Barcelona la Marsilia şi Roma, cunoscută sub numele de Arc
Mediteranian.
Periferia reprezintă problema cea mai acută pentru dezvoltarea U.E..
Zonele periferice includ regiuni precum sudul Italiei, o bună parte din Grecia,
sudul Spaniei, Irlanda şi cea mai mare parte din Scoţia, precum şi
majoritatea regiunilor din cele 10 state noi membre ale U.E.

11.3. Adunarea Regiunilor Europei (A.R.E.)


11.3.1. Elemente de natură istorică şi politică

După cel de-al doilea război mondial, regiunea a fost descoperită sau
redescoperită de multe state europene drept o componentă esenţială a
structurii lor statale interne. Regiunea a devenit, astfel, locul ideal pentru
concretizarea acţiunilor politice, iar rolul ei este într-o continuă creştere.
Iniţial, regiunile caracterizate prin probleme similare (cele alpine, periferice, în
curs de reconversie industrială etc.) au susţinut ideea necesităţii găsirii unor
soluţii prin crearea unor organizaţii interregionale.

Acest fapt a dat activităţii lor o nouă dimensiune politică, conducând


la fondarea, în 14.06.1985, a Consiliului Regiunilor Europei, în Louvain - la - Neuve
(Wallonia).
Un număr de 47 regiuni individuale şi 9 organizaţii interregionale au fondat, apoi, ceea
ce a devenit Adunarea Regiunilor Europei (A.R.E.). În prezent, numărul membrilor A.E.R. a
ajuns la 250 din 31 state și 13 organizații internaționale. A.R.E. a fost recunoscută drept un
partener viabil pentru instituţiile europene.
Începând cu anul 1989, A.R.E. a primit statutul de observator la Consiliul Europei şi,
prin intermediul acestui statut, a contribuit activ la crearea noului Congres al Autorităţilor
Regionale şi Locale, care îşi desfăşoară activitatea pe două secţiuni separate : cea locală şi
cea regională. De asemenea, A.R.E. urmăreşte obţinerea unei mai bune reprezentări în cadrul
Consiliului Europei, respectiv în cadrul Conferinţelor interguvernamentale.
Primul succes important obţinut de către A.R.E. a fost stabilirea, în cadrul Consiliului
Consultativ al Autorităţilor Regionale şi Locale, a unui Comitet al regiunilor (Maastricht - 1988).

11.3.2. Structura Adunării Regiunilor Europei (A.R.E.)

În anul 1992, A.E.R. s-a reorganizat şi a căpătat un nou statut (vezi figura 11.7).

Politici i economie regională 123


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
Adunarea generală - se întruneşte anual şi este formată din
reprezentanţii politici ai regiunilor membre. Termenul de regiune acoperă
autorităţile aflate sub nivelul guvernului central. Adunarea generală stabileşte
strategia politică a A.R.E. votează bugetul şi componenţa comitetelor,
acceptă sau refuză primirea de noi membri.
Ea alege preşedintele A.R.E. şi membrii biroului, pe o perioadă de doi
ani, precum şi pe secretarul general, pe o perioadă de cinci ani.
Biroul - se întruneşte de 3 ori pe an şi constituie organul executiv al
A.R.E. Este format din 40 membri aleşi de Adunarea generală pe 2 ani şi are
ca principală atribuţie luarea tuturor deciziilor necesare derulării activităţii
între sesiunile plenare şi pe cele şase comitete.
Comitetele- au fost create, în 1992, pentru a examina toate probleme
regionale care pot determina Biroul şi Adunarea generală să ia deciziile
politice necesare. Programele lor anuale şi rezoluţiile lor politice sunt votate
de către Adunarea generală, la recomandarea Biroului.
Secretariatul general- se găseşte la Strasbourg şi are ca obiective
principale pregătirea deciziilor pentru o multitudine de chestiuni politice
precum şi organizarea activităţii zilnice (curente) a comitetelor.
Oficiul A.R.E. din Bruxelles, care este afiliat la Secretariatul general,
analizează ultimele realizări din cadrul U.E. şi oferă informaţiile necesare, în
acest domeniu, regiunilor membre. Oficiul din Bruxelles este, practic, o
conexiune cu Instituţiile europene şi contribuie la o mai bună reprezentare a
regiunilor, în cadrul acestor instituţii.
Începând din anul 2007, A.R.E. introduce o nouă structură
organizatorică pe comisii, după cum urmează:
¾ Comisia 1 (Economie şi Dezvoltare Regională): are ca domenii de
activitate: dezvoltarea economică regională, ocuparea factorului muncă şi
societate informală, mediu, energie, dezvoltare rurală / Aagricultură şi
infrastructură, turism;
¾ Comisia 2 (Politici Sociale şi Sănătate Publică): cu domeniile: politicii
sociale, oportunităţi Eegale, demografie, sănătate publică şi gestiunea
situaţiilor de urgenţă;
¾ Comisia 3 (Cultură şi Învăţământ): care vizează: cultura, educaţia,
tineret, media, cooperări Internaţionale şi interregionale.
În cadrul biroului A.R.E., func ionează două comisii permanente:
Comisia Permanentă pentru Afaceri Instituţionale i Comisia Permanentă
pentru Monitorizare şi Evaluare.

11.3.3. Regiunile membre ale A.R.E.

A.R.E. grupează regiuni din 31 de ţări, printre care: Austria, Belgia,


Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Regatul Unit, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România,
Rusia, Spania, Suedia, Ucraina şi Ungaria.
Din România, primele judeţele afiliate la A.R.E. au fost : Alba, Arad,
Bistriţa - Năsăud, Brăila, Harghita, Hunedoara, Satu Mare şi Timiş.

11.3.4. Obiectivele A.R.E.

Sunt grupate în ase mari categorii :


¾ promovarea conceptului de democra ie regională i de subsidiaritate
în Europa;

Politici i economie regională 124


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
¾ promovarea i apărarea intereselor guvernelor i autorită ilor
regionale (locale) la nivel na ional, european i interna ional;
¾ promovarea excelen ei i dezvoltarea unui leadership în cadrul
guvernan ei regionale;
¾ sus inerea cooperării regionale în Europa;
¾ promovarea diversită ii regionale în Europa;
¾ dezvoltarea capacită ii regiunilor în a face Europa accesibilă
cetă enilor săi.
Pentru perioada 2007-2012, priorită ile A.R.E. sunt:
¾ promovarea modernizării i interna ionalizării guvernărilor regionale;
¾ promovarea inova iei, cre terii economice i a creării de noi locuri
de muncă în regiunile Europei;
¾ preocupări în ceea ce prive te provocările schimbărilor demografice,
a migra iilor, a sănătă ii i a excluziunii sociale;
¾ asigurarea unei dezvoltari durabile i combaterea degradării mediului;
¾ dezvoltarea democra iei prin diversitate i promovarea diversită ii
culturii, media i educa iei;
¾ crearea unui mediu sigur pentru cetă eni.

11.3.5. Programele A.R.E.

A.E.R. a pus în operă următoarele programe principale :


¾ EURODYSSEY : program de schimburi regionale în legătură cu
integrarea socială a tinerilor şomeri.
În 1985, a fost creat European Youth Tour, mai târziu redefinit ca
Eurodyssey, un program regional şi multilateral. El apare ca un supliment al
programelor deja derulate, referitoare la tinerii cu o înaltă calificare sau cu un
nivel de instruire extrem de ridicat, cu vârste cuprinse între 18 i 30 ani.
Participanţii la acest program urmează un curs de limbă străină, cu o durată
de 4 săptămâni, organizat de către o anumită regiune, urmat de o practică
industrială în diferite companii, pe o perioadă de 2 - 6 luni. Peste 6.000 de
tineri din 30 de regiuni diferite au beneficiat de acest program în ultimii 7 ani;
¾ CENTURIO : program A.R.E. de deschidere spre regiunile din centrul
şi estul Europei, ce se bucură de o largă participare din partea membrilor din
această zonă geografică.
De aceea, A.R.E. a decis să realizeze un program special vizând
educaţia şi calificarea. Scopul programului Centurio este acela de a oferi
oficialităţilor regionale din noile state democratice, din centrul şi estul
Europei, o pregătire specială în legătură cu organizarea şi administrarea
descentralizată. Programul cuprinde un seminar introductiv, cu durata de o
săptămână, referitor la conceptele de federalism şi regionalism, instituţii
europene, cooperare interegională, urmat de cursuri de limbi străine şi de o
documentare practică, de 10 săptămâni, realizată în cel puţin două regiuni
diferite.
Pe perioada 2007-2012, programul vizează trei direc ii principale:
turismul de calitate durabilă, protec ia mediului i dezvoltarea economică
durabilă;
¾ coala de vară: este un forum anual cu o durată de o săptămână
dedicat schimbului de experien e între func ionarii i politicienii regionali
din Europa. Aceasta facilitează un schimb de experien ă i de bune
practice între regiuni pe teme de interes comun i furnizează o oportunitate

Politici i economie regională 125


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
pentru reprezentan ii regionali să construiască re ele cu omologii lor de pe
tot cuprinsul Europei;
¾ coala de vară pentru tineri: adună laolaltă tineri cu vârste cuprinse
între 18 i 24 de ani din întreaga Europă pentru a face schimburi de
experien ă pe tematici de interes comun i pentru a îmbunătă i propriile
abilită i în a contribui pozitiv la politicile regionale. coala de vară pentru
tineri se desfă oară în paralel cu coala de vară (generală), furnizând o
bună oportunitate pentru participan ii celor două coli de vară să facă
schimb de experien ă între ei.
A.R.E. î i propune ca proiecte de viitor: înfiin area Institutului de
Formare Regional European (ERTI), a Platformei de Schimb de Cuno tin e
(KEP), a unui Centru pentru Excelen ă Regională (CRE), a Unită ii ARE de
Dezvoltare a Afacerilor (BDU) i a unor Unită i de Management al
Proiectelor Regionale.

Rezumat:
Fiecare activitate economică, din cadrul regiunilor Europei, îşi are
acum locul său propriu în cadrul pieţei europene unice. Cu toate că anumite
aspecte ale armonizării pieţei europene sunt încă neatinse, efectele
economice potenţiale nu pot fi ignorate.
Atât timp cât naţiunile şi regiunile individuale îşi păstrează
independenţa şi diversitatea culturală şi lingvistică, piaţa unică va avea o
influenţă majoră asupra dezvoltării economice.
Crearea pieţei europene este importantă prin dimensiunea şi
potenţialul său economic. În termeni legaţi de creştere, venituri şi populaţie,
piaţa europeană rivalizează cu piaţa americană.

Concluzii:
Expansiunea şi comerţul devin importante pentru întreaga economie
europeană cât şi pentru toate regiunile ei. În mod tradiţional, economiile
Europei Centrale şi Răsăritene sunt mult mai deschise decât, de exemplu,
cea a S.U.A. sau a statelor ei componente.

Exemple ilustrative:

Local

Figura 11.1.Ierarhizarea economiei spaţiale

Politici i economie regională 126


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale

Adunarea generală
(282 membri)

Biroul
(40 membri)

Preşedinte

Vicepreşedinte cu Vicepreşedinte cu Vicepreşedinţii


programul de Prim - probleme de Instituţiilor
management vicepreşedinte trezorerie Europene

Comitetul C.L.R.A.E.
Regiunilor (Consiliul
(U.E.) Europei)

Secretar general

Comitet I
Comitet IV
-Consiliul Europei - Coeziunea socială
- U.E. - Servicii sociale
Figura 11.7. Structura
-Constituţia europeană - Sănătate publică
organizatorică a A.R.E.
- Tratatul de la Maastricht

Comitet II Comitet V
- Cooperarea Est -
Vest - Politici regionale
- O.S.C.E. -Planificarea infrastructurii
-Programul - Planificarea protecţiei
CENTURIO mediului şi turismului la
nivel regional
Comitet III Comitet VI
- Cooperarea N - S - Cultură
- Relaţii cu regiunile ne - Educaţie
- europene - Calificare

Politici i economie regională 127


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale

Figura 11.2. Harta U.E.27

Tabelul 11.1: Regiuni atractive şi neatractive : diferenţe

Regiune atractivă Regiune neatractivă

Noi investiţii : Lipsă de investiţii :


- creşterea valorii produsului - scăderea valorii produsului
marginal al factorilor de marginal al factorilor de
producţie ; producţie ;
- creşterea veniturilor ; - scăderea veniturilor ;
- creşterea cheltuielilor ; - scăderea cheltuielilor ;
- creşterea profiturilor ; - scăderea profiturilor ;
- noi investiţii ; - lipsă de investiţii ;
- ciclu virtuos. - ciclu vicios.

Politici i economie regională 128


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale

Obiectivul 1 Obiectivul 2
Obiectivul 1 Obiectivul 2
Tranziţie (până la 31/12/2005) Obiectivul 2 (parţial)
Tranziţie (până la 31/12/2006) Tranziţie (până la 31/12/2005)
Program special Tranziţie (parţial, până la 31/12/2005)
ISPA

Figura 11.3.: Regiunile U.E. pe categorii de asistenţă financiară

Test de autoevaluare:
1. Programul CENTURIO cuprinde, printre altele, cursuri de limbi
străine şi:
a. o practică industrială în diferite companii;
b. seminarii şi expoziţii;
c. schimburi artistice şi culturale;
d. seminar introductiv referitor la conceptele de naţionalism şi
regionalism, instituţii europene, cooperare interregională;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Obiectivele A.E.R. sunt grupate în:
a. două categorii;
b. cinci categorii;
c. trei categorii;
d. patru categorii;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

Politici i economie regională 129


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
3. Coeziunea socială, serviciile sociale şi sănătatea publică constituie
domeniile de activitate pentru:
a. Comitetul IV al A.E.R.;
b. Comitetul I al A.E.R;
c. Comitetul II al A.E.R.;
d. Comitetul III al A.E.R.;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
Regiunea, în accepţiunea A.E.R., este caracterizată de:
a. un parlament regional;
b. mai multe judeţe;
c. teritoriul unei ţări;
d. o grupare reprezentativă aleasă la nivel regional;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Emigranţii tind să se reîntoarcă în regiunile lor de origine în:
a. primul stadiu ocupaţional;
b. al doilea stadiu ocupaţional;
c. al treilea stadiu ocupaţional;
d. perioada estivală;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
6. Postulate ale modelului pieţei regionale a factorului muncă sunt:
a. oferta de factor muncă este perfect elastică;
b. salariile sunt flexibile;
c. salariile nu sunt flexibile;
d. oferta de factor muncă nu este perfect elastică;
e. nu există bariere la intrarea-ieşirea pe/de pe piaţa regională a
muncii.
A. a+b+e; B. a+b+c; C. a+b+d; D. b+c+d; E. b+c+e.
7. Zona de dezvoltare situată între Paris, Frankfurt şi Berlin poartă
denumirea de:
a. zona asistată;
b. Arc Mediteranean;
c. La Dorsale;
d. Zona de dezvoltare supranaţională est-vest;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. Divergenţele la nivelul regiunilor U.E. se referă la:
a. perceperea riscului;
b. PIB/locuitor;
c. localizări;
d. economiile de scară;
e. migraţia factorului muncă.
A. a+b+c; B. a+b+d; C. a+b+e; D. b+c+d; E. a+c+d.

Politici i economie regională 130


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale

BIBLIOGRAFIE

1. Anselin L., Spatial Regresion Analysis on the P.C. : Spatial


Econometrics Using Gauss, Institute for Mathematical Geography
Discussion, Paper 2, 1989.
2. Anselin L., Griffith D.A., Do Spatial Effects Really Matter in
Regression Analysis Papers , Regional Science Association, 1989.
3. Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Harvester
Wheatsheaf, 1993.
4. Bianchi G., Benvenuti S. C., Maltini G., The transformations of the
South of Italy, în Regional Science, nr.8, Milano, 1988.
5. Boudeville J.R., Aménagement du Territoire et Polarisation, Genia,
Librairie Technique, Paris, 1972.
6. Boulding E. K., Economic Analysis : Microeconomics, Harper & Row
Inc., New York.
7. Brown L. R.,Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1992.
8. Brunckhorst D., Bioregional planning resource management beyond
the new millennium, Harwood Academic Publishers, Sydney, 2000.
9. Burgess E. W., Growth of the City , în R.E. Park.
10. Busch D.E., Trexler J.C., Monitoring Ecosystems: Interdisciplinary
approaches for evaluating ecoregional initiatives, Island Press, 2003.
11. Christaller W., Die zentralen Orte in Suddentschland , 1933,
traducere în engleză: C.W. Baskin, 1966.
12. Claval P., La notion de region hier et aujourd'hui et les sens des
regionalisations, Santiago de Compostela, 1988.
13. Mc Connell R.C., Brue L.S., Economics, Mc Graw - Hill Inc., New
York, 1993.
14. Costake N., Cu privire la dezvoltarea sistemului informatic statistic, în
Revista Română de Statistică, Nr.6/1990.
15. Cowling T.M., Steeley G.C., Sub - regional planning studies an
evaluation, Pergamon Press, Oxford, 1973.
16. Craven J., Introduction to Economics, Basil Blackwell Inc., New York,
1984.
17. Czamanski S., Regional and Interregional Social Accounting, L.
Lexington Books, Lexington M.A., 1973.
18. Davis Mike, Ecology of Fear: Los Angeles and the Imagination of
Disaster, Henry Holt, New York, 1998.
19. Debreu G., Téoria del Valor, un Analisis Axiomatico del Equilibrio
Economico, Editura Bosch, Barcelona, 1973.
20. Dixon R.J., Thirlwall A.P., A model of regional growth rate
differentials along Kaldorian lines, Oxford Economic Papers, 1975.
21. Dobre D., Popa C., România, codaşă printre ţările europene,
România Liberă, 22.08.2006.
22. Donisa I., Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei , Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
23. Dumitrescu M., Oprea N., Pleşoianu G., Proiectarea sistemelor de
organizare şi conducere a unităţilor economice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
24. Gallois L., Regions naturelles et noms de pays, A. Colin, Paris, 1908.

Politici i economie regională 131


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
25. Gravelle H., Rees R., Microeconomia, Editura Alianza Universidad,
Madrid, 1985.
26. Guran M., Aspecte ale evoluţiei informaticii în raport cu dezvoltările
tehnologice actuale, în Revista economică, Nr. 11/1979.
27. Guran M., Probleme ale informatizării societăţii, Editura Politică,
Bucureşti, 1980.
28. Hagget P., Locational Analysis in human Geography , St. Martin's
Press, New York, 1966.
29. L'Harmet Corine, The Organization of Industry and Location: Alfred
Weber Revisited, in Industry, Space and Competition: The
Contribution of Economists of the Past., 122-40. Cheltenham, U.K:
Elgar, 1998.
30. Harrigan F.J., Revealed Comparative Advantage and Regional
Industrial specialization : The Case of Scotland, The Fraser of
Allander Institute, University of Strathclyde, 1982.
31. Hartman W., Matthes H., Proene A., Informations systems
handbook, Mc Graw - Hill Inc., New York, 1968.
32. Heilbrun James, Urban Economics and Public Policy, 3rd Edition.
New York: St. Martin's Press, 1987.
33. Hewings G.J.D., Jensen R., Regional, Interregional and Multiregional
Input - Output Analysis , Amsterdam, North Holland, 1988.
34. Hidoş C., Analiza şi proiectarea circuitului informaţional în unităţile
economice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
35. Hotelling H., Stability in Competition, în Economic Journal, no.39,
1929.
36. Hulten C.R., Schwab R.M., Regional productivity growth in U.S.
manufacturing : 1951 - 1978, în American Economic Review, 1984.
37. Innis H., The Fur Trade in Canada, Yale University Press, New
Haven, Coun, 1920.
38. Ionescu V. R., Economie politică, Editura Zigotto S.R.L., Galaţi, 1994.
39. Isard Walter, Introduction to Regional Science, Prentice Hall, New
York, 1975.
40. Isard Walter, Methods of regional Analysis : an Introduction to
Regional Science, The Massachusetts Institute of Technology, 1967.
41. Jensen R.C., Construction and Use of Regional Input-Output :
Progress and Prospects, Discussion Paper, Regional Research
Institute, West Virginia University, 1988.
42. Kaldor N., The case for regional policies, în Scottish Journal of
Political Economy, 1970.
43. King A., Schneider B., Prima revoluţie globală, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1993.
44. Leontief W., Input-Output Economics , Oxford, University Press, New
York, 1966.
45. Leontief W., Analiza input-output, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1970.
46. Levi Strauss C., Social Structure, in Antropology Today , University of
Chicago, Chicago Press, 1953.
47. Lösch A., Die räumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer,
Jena, 1940.
48. Mihăilescu V., Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientare
generală în ştiinţele geografice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.

Politici i economie regională 132


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
49. Miller R., Polenske K., Rose A., Frontiers of Input-Output Analysis,
Oxford University Press, New York, 1989.
50. Mougeot M., Théorie et Politique Economiques Regionales,
Economica, Paris, 1975.
51. Murdick G.R., Ross E.J., Information systems for modern
management, Prentice - Hall, New York, 1975.
52. Naisbitt J., Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989.
53. Needham, Barrie et al., Urban Land and Property Markets in the
Netherlands, University College London Press, London, 1993.
54. Negut S., Euroregiones, Revue Roumaine de Géographie, Tome 42,
Ed. Academiei Romane, 1998.
55. Neven D.J., E.E.C. integration towards 1992 : some distributional
aspects, Economic Policy, 1990.
56. Onicescu O., Cuvânt la Seminarul de teoria sistemelor şi aplicaţii ,
Braşov, 1973.
57. Oprean D., Metode şi tehnici utilizate în realizarea sistemelor
informatice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980.
58. Paelink, J., Nijkaamp, P., Operational Theory and Method in
Regional Economics, Saxon House, 1978.
59. Palander T., Beiträge zur Standortstheorie, Almpvist & Wikells
Boktrycheri, A.B., Uppsala, 1935.
60. Park R.E., The City , Chicago University Press, Chicago, 1925.
61. Perreur F., La localisation des unités de production, P.U.F., Paris,
1988.
62. Planque B., Inovation et développement regional, Economica, Paris,
1983.
63. Posner M.V., International trade and technical change, Oxford
Economic Papers, 1961.
64. Pousard C., Histoires des theories économiques speciales, A. Colin,
Paris, 1958.
65. Redfield R., The little community : Wiewpoints for the Study of a
Human Whole , University of Chicago, Chicago Press, 1956.
66. Richardson H., Input - Output and Economic Base Multipliers :
Looking Backward and Forward , in Journal of Regional Science,
1985.
67. Richardson H., Urban and Regional Economy, Alianza Editorial,
Madrid, 1986.
68. Robinson, S., Cattaneo, A., El-Said, M., Updating and Estimating a
Social Accounting Matrix Using Cross Entropy Methods, Economic
Systems Research 13 (1), 2001.
69. Schaff A., Friedrichs G., Microelectronics and Society, Pergamon
Press, Oxford, 1982.
70. Schmitt N., New international trade theories and Europe 1992 : some
results relevant for E.F.T.A. countries, Journal of Common Market
Studies, 1990.
71. Simon J., The Ultimate Resource, London, 1983.
72. Sloman J., Economics , Prentice Hall, New York, 1994.
73. Smith C. A.,Regional Analysis, vol.II, Academic Press Inc., London,
1976.
74. Stabler J., Exports and evolution : the process of regional change,
Land Economics, 1968.

Politici i economie regională 133


Modulul 11: Abordarea europeană a problemelor regionale
75. Stănciulescu F., Dinamica sistemelor mari , Editura Academiei,
Bucureşti, 1982.
76. Şandru I., România. Geografie economică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975.
77. Tabără N., Concepţii privind sistemul de indicatori economico - sociali
ca instrument de cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.
78. Vasilescu P., Dunca V., Proiectarea sistemelor informatice, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1979.
79. Vernou R., International Investment and International trade in the
product cycle, Quarterly Journal of Economics, 1966.
80. Weber A., Über den Standart der Industrien , Tubingen, 1909.
81. Whittlesey D., The regional concept and the regional method , în
American Geography, Syracuse University Press, 1954.
82. Williamson J. ,Regional Inequality and the Process of National
Development: A Description of the Patterns, Economic Development
and Cultural Change, Vol. 13, No. 4, part 2, The University of Chicago
Press, 1965.
83. Advisory Group for Informatics (A.G.I.), Final Report, UNESCO,
Paris, 1979.
84. Eurostat, Statistics in focus, 2005.
85. Eurostat, News Release Nr.173/11.12.2007.
86. IMF, CIA World Factbook, 2007 Projections, New York , 2005.
87. Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare
Regională, Direcţia Politici Regionale şi Programe, Strategia
Naţională de Dezvoltare Regională - Programul Operaţional Regional -
2007-2013, Bucureşti, 9.12.2005.
88. http://ec.europa.eu/comm/eurostat/ramon/nuts

Politici i economie regională 134