Sfinţirea icoanelor: istoric şi practică în Biserică

Introducere:
În decursul istoriei, Biserica s-a confruntat cu numeroase probleme atât de
ordin practic, cât şi de ordin doctrinar. S-a dovedit, prin experienţă, că tocmai
aceste confruntări au avut rolul cel mai important în formularea aspectelor
doctrinare specifice Bisericii, ca si reactii ecleziale la diferitele abateri de la
învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.
În principal, ,,toate dogmele de temelie ale creştinismului s-au fixat în
Răsărit prin cele 7 Sinoade Ecumenice’’1. Aceste Sinoade au urmărit stabilirea
învăţăturilor referitoare la Dumnezeu. Prin ereziile apărute în acea vreme
( arianismul, monofizitismul, nestorianismul, monotelismul) se deteriora concepţia
referitoare la Dumnezeu, ca existenţă treimică, şi, totodată, se destrăma
posibilitatea realizării operei de răscumpărare a umanităţii prin Iisus Hristos.
Sinoadele reglementează aceste aspecte şi trasează învăţături, în acceptul
sobornicesc al Bisericii, care au ca trăsătură definitorie imuabilitatea. Si aceasta
datorită faptului că întregul lor demers a purtat ’’pecetea Sfântului Duh’’.
În cadrul celui din urmă Sinod Ecumenic se poate observa o
oarecare discrepanţă în ceea ce priveşte linia pe care au urmărit-o sinoadele
precedente în formulările dogmatice. Aceasta datorită faptului că acest sinod
trasează învăţătura despre Sfintele Icoane. Însă, deşi tematica pare diferită de a
celorlalte sinoade, învăţătura despre icoane formulată în cadrul acestui sinod
cuprinde o statornicire a învăţăturii despre Dumnezeu şi mai ales despre
Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
La stabilirea acestei învăţături cu privire la icoane a contribuit în principal
contextul istoric, care, asemenea unei erezii, s-a manifestat prin opoziţia adusă
cinstirii Sfintelor Icoane.
Iată cum, încă o dată, Biserica se vede nevoită să răspundă unor
provocări venite de cele mai multe ori, chiar din sânul ei.

1
Dumitru Staniloae, O teologie a icoanei, Ed.Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 49
 Învăţătura sinodului VII Ecumenic s-a transmis peste generaţii şi generaţii
ajungând până la noi. Şi acum, ca şi atunci, Biserica răspunde aceloraşi
provocări, însă contextul actual face ca misiunea sa de veacuri să se adapteze
noilor perspective şi orizonturi. Însă, învăţăturile ei rămân neschimbate şi
neinfluenţate de diferitele vânturi ale schimbărilor. Astfel rămâne şi învăţătura
despre icoane: cu acelaşi temei şi cu aceeaşi perspectivă, însă nevoită să
răspundă unor altfel de oameni. Aceştia trăiesc din sâmburele ştiinţei care-i
hrăneşte cu necredinţa şi cu perspectiva sofistică asupra învăţăturilor Bisericii.
Specific vremurilor moderne este relativizarea adevărurilor de credinţă ale
Bisericii. Prin aceasta, caracterul sfinţitor al Bisericii, precum şi sfinţenia în
Biserică se denaturează ca perspectivă a vieţii umane şi devine inaccesibilă.
Lucrarea Sfîntului Duh în vremurile moderne, ca din totdeauna, nu are un
caracter impunător. Ea se face pe fundamentul voliţional al sufletului uman şi are
drept scop transfigurarea întregii naturi, şi odată cu ea, a omului. Sfinţenia ca
formă de manifestare a Bisericii, se revelează prin epicleza euharistică. Aceasta
este însăşi Sfinţenia dăruită celor credincioşi. Totodată, în orice epicleză, putem
vedea o cale de sfinţire dăruită omului, cu scop de transfigurare a existenţei
supuse naturii si necesarului. O astfel de cale descoperim şi în sfinţirea icoanei.
Problematica acestui fapt a reprezentat premisa care a condus la
realizarea studului de faţă. Ce este icoana?Trebuie aceasta sfinţită? Şi daca da,
de ce? Care este rolul sfinţirii icoanei? Cum este percepută icoana în
actualitate?- întrebări la care am încercat să găsesc un răspuns cât de poate de
concis şi obiectiv şi care, cred că frământă pe orice persoană care nu se
mulţumeşte să trăiască în umbra sloganului de tipul ’’crede şi nu cerceta’’.

I.Ce este icoana?

Înainte de a începe o abordare dogmatică şi teologică, este necesară o
delimitare terminologică din care să reiasă trăsăturile esenţiale cu privire la
obiectul studiului: icoana.
Se remarcă astfel, o diversitate de idei referitoare la terminologia
cuvântului icoană, dar şi la cuprinsul teologic al acestui cuvânt.
 Termenul folosit de limbajul patristic pentru a desemna ceea ce reprezintă
traducearea sa în limba română prin termenul icoană, este cel de είκον. Înţelesul
acestui termen este de chip, reprezentare. Alăturarea termenului la obiect poartă
cu sine o învăţătură dogmatică, concretizată într-o teologie a chipului2. Însă acest
aspect necesită o analiză amanunţită care însă nu face parte din perspectiva
studiului de faţă.
La modul cel mai concret se exprimă Sf.Grigorie Dialogul, care defineşte
icoana ca fiind Scriptura pentru cei neînvăţaţi:,,Ceea ce scrisul prezintă cititorilor,
icoana prezintă celor neînvăţaţi care o privesc, căci în ea şi cei ignoranţi văd ce
ar trebui să urmeze; în ea pot citi analfabeţii’’3. În aceeaşi direcţie se exprimă şi
Sfântul Vasile cel Mare, Sf.Ioan Gură de Aur, şi în general, majoritatea Sfinţilor
Părinţi subliniind rolul pedagogic al icoanei, ca modalitate de învăţare pentru cei
neştiutori, a tainelor mântuitoare şi răscumpărătoare ale lucrării lui Hristos pe
pământ.
Privită în sensul cel mai restrâns al cuvântului, icoana este,,
reprezentarea picturală a unui personaj sfânt sau a unei scene sfinte, făcută de
obicei pe o bucată de lemn, pânză, metal, hârtie sau sticlă, ori chiar pe zidul
Bisericii’’4
Dincolo de acest aspect concret care reliefează materialul sau locul
icoanei, icoana este o teologie. Ea,, indică coborârea lui Dumnezeu în lume şi
participarea omului la viaţa divină’’5 .Rolul icoanelor, în viziunea Sf.Ioan
Damaschin, este de a ne ridica de la materialitatea naturii, la contemplarea celor
spirituale: "prin icoane vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este
divin şi spiritual"6
Părintele Stăniloae subliniază în mod deosebit caracterul teologic al
icoanei, în care el vede o reprezentare a celor ce sunt,,locaşuri pnevmatizate ale

2
Vezi Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998.
3
http://www.iconia.ro/ro/scrieri/4/
4
Pr.Prof.Ene Branişte, Teologia icoanelor,S.T., 1952,p. 178
5
Leonid Uspensky,Teologia icoanei, Ed.Anastasia, Bucureşti, 1994, p.115
6
Sf.Ioan Damaschin,Cultul Sfintelor icoane:cele trei tratate contra iconoclaştilor, EIBMBOR,Bucureşti,
1998,p. 46
lui Hristos, a Cărui umanitate e desăvârşit pnevmatizată prin Duhul Sfânt, unit
prin fiinţă cu ipostasul acestei umanităţi.’’7
Prin această formulare, părintele Stăniloae oferă şi o lămurire aspectului
dogmatic al posibilităţii icoanei. Acesta îşi are fundamentul în Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, care s-a făcut om, a purtat chip omenesc cu care s-a urcat întru
slavă, de-a dreapta Tatălui. Dumnezeirea nu poate fi reprezentată în icoană,
pentru că este incognoscibilă şi nevăzută. Şi totodată, nici nu putem admite
existenţa unei Sofii care să permită descriptabilitatea dumnezeirii, aşa cum
afirma teologul Serghei Bulgakov8.
Posibilitatea iconografiei(εικονογρφία= scrierea icoanei9) are temei în
desăvârşirea revelaţiei divine prin Iisus Hristos.,,Icoana nu este o imagine a
naturii divine; ea este imaginea unei Persoane divine întrupate, care transmite
trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare,
reprezentabil cu mijloace omeneşti’’.10 Icoana este astfel, o consecinţă a
Întrupării, după cum Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut"

7
Pr.Dumitru Stăniloae,Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR,Bucureşti, 2004, p.91
8
Vezi studiu critic al pr.Nikolai Ozolin în Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, Ed.Anastasia, 2000.
9
Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este "scrierea de imagini". De aceea, unii
creștini ortodocși insistă să precizeze că se "scriu", nu se "pictează". Acest lucru este explicat prin
compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele
nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse
ale imaginaţiei iconografului, icoanele sunt mai degrabăo formă de transcriere a Bibliei.De asemenea, cei
care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca "scriere" a icoanelor au mai insistat asupra
faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, în timpul persecutării creştinilor de către
autoritățile păgâne cât şi mai recent, oriunde credincişii ortodocşi au fost supuşi unor autorităţi necreştine),
icoanele au fost şi au rămas cărţile celor ce nu ştiu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată
ele trimit la și confirmă credinţa de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul
că a purtat El însuşi şi a sfinţit natura umană şi materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu
ajutorul materiei.Deși explicarea scopului și naturii icoanelor este adevărată și conformă cu Tradiţia
Bisericii, insistența asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum
problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia
numele de γραφή (grafí), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική (zografikí), astfel că orice desen sau
pictură poartă numele de ζωγραφιά (zografía). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate
considera că orice pictură - atât icoanele cât și simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferinţa pentru
termenul "scriere" cu privire la iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod
real o specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii.Limba greacă face o distincţie între ζωγραφιά
(zoé+grafía, pictura realistă a celor vii) și εικονογραφία (iconografia, cu particularităţile sale). Limba
română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii preocupaţi de
arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice
fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă şi fără valenţe artistice a zidurilor caselor. Limba română
modernă a asimilat şi termenii de "iconograf" şi "iconografie", astfel că permite păstrarea distincţiei din
greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.
10
Leonid Uspensky, op.cit,.p. 84
(Col. 1, 15),ea făcând parte din însăşi revelaţia divină ca formă de descoperire a
lui Dumnezeu.

II.Scurte aspecte istorice...

Sfânta Tradiţie ne oferă posibilitatea descoperirii modului în care au
apărut primele icoane, precum şi rolul pe care le-au avut acestea în creştinătatea
primelor vreacuri.
Cea mai veche menţiune referitoare la o icoană a lui Hristos se găseşte
într-un document numit Doctrina lui Addai, episcop al Edessei. Temeiul acestei
menţiuni îl reprezintă legenda referitoare la Abgar, regele Edessei, care fiind
bolnav de lepră, voia să-l vadă pe Iisus şi să stea de vorbă cu El. I-a trimis o
delegaţie formată din oameni de la curte care l-au întâlnit pe când Iisus predica
oamenilor în Palestina. Iisus nu a putut da curs cererii regelui pentru că patima
Sa se apropia, dar, în schimb, şi-a şters faţa cu un ştergar şi chipul Lui s-a
imprimat în mod minunat pe acest ştergar pe care l-a trimis lui Abgar.11
Cel mai vechi autor care face referire la chipul Mântuitorului Hristos
imprimat pe ştergar, numit mai târziu în Occident ’’Sfîntul Chip’’, iar în biserica
Ortodoxă ’’icoana nefăcută de mână omenească’’(αχειροποιέτος) este
Evagrie(sec.VI), care, în lucrarea sa Istorie bisericească pomeneşte de
portretul,,icoana făcută de Dumnezeu’’(Θεοτεύκτος είκων).12
În mod paralel se prezintă şi tradiţia în care chipul Mântuitorului a rămas
imprimat pe un ştergar folosit de Veronica pentru a şterge faţa Domnului, pe
drumul Golgotei.
E de menţionat faptul că prima referire la un mod oficial de venerare a
unei icoane se face în Bizanţul secolului V, atunci când este adus la
Constantinopol portretul Sfintei Fecioare cu Pruncul (Odighitria), atribuită
Sfântului Apostol Luca. Relatarea acestui fapt o realizează Teodor,
numit’’anagnostul’’, lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.

11
Michel Quenot, Icoana fereastră spre Absolut, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 19
12
Leonid Uspensky, op.cit,p. 28
 De altfel, din viaţa Sfîntului Luca reiese că acesta a fost primul care a
pictat-o pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, şi a luat chiar binecuvântare de
la Maica Domnului pentru această activitate.13
Aceste fapte au reprezentat temelia de desfăşurare a unei adevărate arte
religioase, care, după cum s-a descoperit în catacombele creştinilor, avea
întrebuinţare cultică. Simbolurile împrumutate din păgânism şi ‚’’încreştinate’’, au
avut un rol important în creştinarea şi educarea neofiţilor.
Odată cu Edictul de la Mediolanum(313), arta creştină iese din catacombe
şi îşi începe perioada de revigorare, chiar de dezvoltare, înlocuind însemnele
păgâne şi descoperind alte şi alte forme de artă, concretizate atât în locaşurile de
cult, cât şi în diversitatea iconografică în care, pe lângă reprezentarea în icoană
a lui Hristos şi a Maicii Domnului, se adaugă şi pictarea sfinţilor.
Ulterior acestei perioade, se concretizează aspecte legate de modul de
realizare al icoanei, stabilindu-se anumite norme canonice. Astfel, l-a sinodul
Quinisext din 691-692 se face prima menţiune oficială referitoare la icoană şi la
importanţa ei pentru perioada respectivă. În cadrul acestui sinod li se cere
artiştilor să nu-L mai reprezinte pe Hristos în mod simbolic prin Mielul antic, ci să
fie înfăţişat sub aspectul Său omenesc.
Sfârşitul sec.VII şi începutul sec.VIII reprezintă o perioadă tulbure pentru
istoria icoanelor:se declanşează criza iconoclastă. Punctul culminant îl atinge
această criză pe la 730, iar la 754, în sinodul de la Hiera, icoanele sunt interzise
avînd ca efect simultan redeclanşarea problemei hristologice a unirii ipostatice.
Problematica ivită din criza iconoclastă este supusă unei dezbateri
amănunţite de factură teologică, ce urmărea o soluţionare a situaţiei, în cadrul
sinodului VII Ecumenic.
Acest sinod s-a ţinut în Niceea în anul 787, în timpul împărătesei Irina şi a
fiului ei, încă minor, Constantin. Patriarh în acea vreme era Nichifor, o figură
emblematică pentru apărarea icoanelor în faţa prigoanei iconclaste. La sinod au
participat 350 de episcopi şi un număr mare de călugări. Canoanele din cadrul
sinodului au avut menirea de a restabili cultul icoanelor, şi pe fondul disputei

13
Vieţile Sfinţilor pe luna Octombrie,Ed.Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.228
iconoclaste, au subliniat posibilitatea de venerare a acesteia şi totodată,
realizarea reprezentărilor iconografice a Măntuitorului, a Maicii Domnului şi a
Sfinţilor,,într-un chip cuviincios’’.Astfel, Părinţii Sinodului VII au stabilit:,,Noi
păstrăm neatinse toate condiţiile Bisericii, întărite prin scris sau prin viu grai. Una
dintre ele porunceşte să se facă reprezentări picturale de icoane, întrucât aceste
picturi sunt în armonie cu istoria predicii evanghelice, servesc ca o confirmare a
faptului că Hristos a primit trup omenesc cu adevărat, şi nu doar în aparenţă,
aceasta fiind spre folosul nostru. Pe acest temei, hotărâm ca Sfintele şi Cinstitele
Icoane, să se prezinte(spre închinare), întocmai ca şi închipuirea Cinstitei şi de
viaţă făcătoarei Cruci, indiferent dacă sunt lucrate din vopsele sau din pătrăţele
(de mozaic), sau din oricare alt material, numai să fie făcute într-un chip
cuviincios, fie că se vor găsi în sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe Sfintele Vase,
pe pereţi sau pe scândurele, sau pe case şi drumuri, fie că, de asemenea, vor fi
ele icoanele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus sau ale
Neprihănite Stăpânei noastre Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu sau ale
cinstiţilor îngeri şi ale tuturor Sfinţilor şi Drepţilor bărbaţi. Cu cât mai des, prin
mijlocirea icoanelor ei devin obiectul contemplării noastre, cu atât mai mult cei ce
se uită la aceste icoane, sunt îndemnaţi să îşi aducă aminte de prototipii înşişi,
dobândind mai multă dragoste faţă de ei şi primind mai multe îndemnuri să le
sărute, să le cinstească şi să li se închine, dar nicidecum să le dea acea
adevărată slujire(latreia), care, după credinţa noastră, i se cuvine numai naturii
dumnezeieşti. Cinstea dată icoanei se ridică la prototip, iar cel ce se închină
icoanei se închină persoanei pe care o reprezintă.’’14
Pacea rezultată în urma sinodului nu a durat mult (doar 27 de ani)
începând a doua perioadă iconoclastă. Însă, biruinţa finală a venit prin
împărăteasa Teodora şi patriarhul Metodie, care într-un sinod din 843, au
confirmat dogma cinstirii icoanelor formulată de sinodul VII Ecumenic, au aruncat
anatema asupra iconoclaştilor şi au stabilit sărbătorirea triumfului Ortodoxiei în
prima duminică a Postului Mare, când icoanele urmau să fie venerate în toate
bisericile.

14
Pr.Serghei Bulgakov,Icoana şi cinstirea sfintelor icoane,Ed.Anastasia, Bucureşti, 2000, pp.31-32
III.Sfinţirea icoanelor: problematizare
Analizând amănunţit istoria, putem observa o evoluţie a artei religioase,
devenită cultică, care deşi supusă diferitelor vicisitudini, a rezistat şi şi-a păstrat
direcţia incipientă nealterată, adică aceea de călăuzire, de educare, dar totodată
şi de transformare prin har a celui ce se apleacă în smerenie în faţa ei.
Reprezentarea în icoane a Mântuitorul, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor,
oferă întregii umanităţii, perspectiva potenţială a unei realizări, precum şi o
alăturare în comuniune a divinului cu umanul, a sacrului cu profanul.
Astfel, prin lucrarea Duhului Sfînt mereu actualizată, sacralitatea capătă
un caracter autentic în cadrul Bisericii. Prin Sfântul Duh, viaţa umană primeşte o
pecete a vieţii divine, şi manifestă, prin setea continuă de această viaţă , nevoia
unei permanante prezenţe harice. Spiritualul sau sacrul din lume are menirea de
a opune prezenţei contidiene profane, o prezenţă atemporală, superioară, care îl
ridică pe om de la contemplarea celor materiale, la trăirea celor spirituale.
În Biserică, sacrul are menirea de ,,a se opune elementelor din lumea
aceasta şi înfăţişează apariţia, în lumea noastră a celui cu totul altul, deosebit
de această lume.’’15
Prin actele liturgice din Biserică, se sfinţeşte întreaga natură şi în special
omul.
Evoluţia cultului ortodox a adus cu sine o diversitate de moduri prin care
sfinţirea este invocată în rugăciuni, având în principal menirea de a consacra în
folos litugic obiecte sau lucruri, ce au avut până atunci, o întrebuinţare
profană.,,Sfinţirile sau consacrările sunt ierurgii prin care, anumite persoane sau
lucruri, nu numai că sunt binecuvântate, ci sunt şi consacrate, adică afierosite
sau destinate unor scopuri şi întrebuinţări sfinte( în cultul divin), fiind scoase cu
totul din întrebuinţarea profană zilnică sau obişnuită’’ 16
Astfel, a apărut în cult şi rugăciunea de sfinţire a icoanei, alături de cea
prin care se sfinţesc vasele şi obiectele de cult.

15
Paul Evdochimov, Ortodoxia,EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.219
16
Arihm.Lect.Univ.Dr. Vasile Miron,Cultul divin public ortodox, mijloc de sfinţire a vieţii credincioşilor şi
cale de mântuire,Ed. Europolis,Constanţa, 2006, p.270
 Molitfelnicul actual ne prezintă trei rânduieli de sfinţire ale icoanelor,
alcătuite în funcţie de chipul celui zugrăvit pe ea: al Mântuitorului, al Maicii
Domnului sau al unui sfânt.
De aici se naşte o problematică destul de spinoasă: este necesară
această sfinţire?. Privind retrospectiv, în istorie observăm faptul că, formulările
sinodului VII Ecumenic nu au avut un caracter pur dogmatic, ci mai degrabă, unul
liturgic, care prevedea modul în care este acceptată cinstirea icoanelor. Şi mai
interesant este faptul că nicio prevedere a acestui sinod nu făcea referire la o
rânduială specială de sfinţire a icoanei.
Astfel, se nasc următoarele întrebări:când s-a introdus în cult această
rânduială a sfinţirii icoanelor? Care sunt temeiurile dogmatice şi liturgice în baza
cărora sfinţirea icoanelor este necesară?

III.1 Aspecte istorice ale sfinţirii icoanelor.

Pâna la sinodul VII Ecumenic de la Niceea nu s-a pus problema sfinţirii
icoanelor. De asemenea, nu există niciun document care să trateze acest
aspect.
Prima sesizare referitoare la sfinţirea icoanelor o pun iconoclaştii, care
aduc ca argument împotriva cinstirii icoanelor, tocmai lipsa unei practici de
sfinţire a lor. Ei spuneau că icoana nu este de cinste pentru că nu există o
rugăciune sau rânduială de sfinţire a acesteia. Răspunsul sinodalilor a fost pe
deplin lămuritor:,,Mii de lucruri sfinte de care ne folosim nu au rugăciuni de
binecuvântare, pentru că însuşi numele lor indică faptul că sunt cu totul sfinte şi
pline de har. Prin urmare, noi le cinstim şi le sărutăm ca fiind vrednice de
cinstire. Chiar fără rugăciune de sfinţire, noi cinstim forma Crucii dătătoare de
viaţă. Doar forma Crucii ne este de ajuns pentru ca aceasta să fie sfinţită. Prin
cinstirea pe care o aducem Crucii, prin semnul Crucii pe care îl facem pe frunte
şi prin semnul pe care îl facem în aer, ca o pecete, exprimăm nădejdea că ea va
alunga demonii. Tot astfel, când înscriem un nume pe icoană, facem să urce
cinstirea către prototipul său, şi sărutând icoana şi închinându-ne ei cu o cinstire
potrivită, noi suntem sfinţiţi. De asemenea, noi sărutăm şi îmbrăţisăm diferite
vase sfinte, de care ne servim, şi sperăm să fim sfinţiţi prin acestea. Deci,
iconoclaştii fie trebuie să spună că vasele sfinte şi crucea sunt profane şi fără
valoare( pentru că le-au făcut tâmplarul, pictorul sau ţesătorul şi pentru că nu
există rugăciune de sfinţire a lor), fie ei trebuie să accepte cinstitele icoane ca
fiind de asemenea sfinte şi vrednice de cinstire.’’17
În consens cu sinodului VII Ecumenic, Sfântul Ioan Damaschin face
referire la icoane ca având,,în ele harul dumnzeiesc şi sunt pline de Duhul
Sfânt’’18. Menţiunea această nu aduce în discuţie, de asemenea, o invocare
specială a Duhului Sfânt, ci se leagă în principal de relaţia care este între chip şi
prototip.
Ulterior sinodului VII Ecumenic, nu există referiri exacte de afirmare sau
negare a aceste practici. Aceasta până în secolul al-XVII-lea. Această perioadă
reprezintă o clarificare pentru problema noastră de cercetare.
În 1649, Mitropolitul Petru Movilă, publică Trebnik-ul, în care include,
pentru prima oară într-o lucrare ortodoxă, o serie de slujbe scurte pentru sfinţirea
icoanelor.19
De asemenea, în aceeaşi perioadă, Dositei, patriarhul Ierusalimului, pune
problema sfinţirii icoanelor într-o lungă dezbatere împotriva’’schismaticilor’’
(catolicilor), aducînd argumente de la sinodul VII Ecumenic unde nu se
prevăzuse nicio rânduială de sfinţire a icoanelor.
Totodată, în secolul al XVIII-lea, apare pentru prima dată într-un Evloghion
grecesc, rugăciunea pe care o citeşte episcopul asupra icoanei nou pictate.
Lucru deosebit este faptul că se adaugă ungerea acesteia (a icoanei) cu
undelemn sfinţit la cele patru colţuri. Rugăciunea de sfinţire din acest Evloghion
cuprinde şi o epicleză, prin care se invocă Duhul Sfînt şi un înger al Domnului.20

17
Pr.Stephan Bigam, Ce este icoana?,Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005, p. 63
18
Sf.Ioan Dmaschin,Cele trei tratate...,op.cit.,p.30
19
Trebuie să menţionăm faptul că Pr.Stephan Bigam, preot ortodox în Quebec şi profesor la Facultatea de
Teologie din cadrul Universităţii Saint Paul, din Ottawa, prezintă un studiu amplu şi amănunţit legat de
aspectele istorice ale sfinţirii icoanelor, cuprins în cartea Ce este icoana? a Editurii Reîntregirea, alături de
alţi mari teologi şi recunoscuţi pentru studiul lor asupra icoanelor, precum Leonid Uspensky sau Boris
Bobrinskoy.
20
Pr.Stephan Bigam,op.cit.,p. 67
 În aceeaşi perioadă( sec.XVIII) îşi manifestă opoziţia împotriva acestei
practici, Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Atanasie de Paros, care, prin
argumente solide, combat greşeala din Evloghionul grecesc, subliniind erorile
doctrinare care reies în urma acestei practici. Ei afirmă că icoanele sunt
lucrătoare datorită asemănării lor cu persoana reprezentată. Se folosesc de
argumentele aduse şi de patriarhul Dositei, şi reclamă a fi această practică o
invenţie de natură apuseană.
Astfel, se poate concretiza un punct incipient al acestei practici în care
icoana se sfinţeşte: papa, confruntându-se şi el în Apus cu această problemă a
iconoclasmului, a încerca să ridice în ochii acestora icoana ca fiind sfântă şi
utilizată în mediul cultic, prin invocarea Duhului Sfânt asupra ei, şi, în acelaşi
timp, prin stropirea cu aghiazmă şi ungerea cu mir sfinţit.
Contactul cu mediul apusean a teologilor răsăriteni a adus în viziunea
acestora problema sfinţirii icoanelor. De aceea, Petru Movilă alcătuieşte 5 feluri
de rugăciuni de sfinţire a icoanelor, iar în Evloghionul grecesc apare numai o
singură rugăciune.

III.2 Aspecte dogmatice ale sfinţirii icoanelor.

Necesitatea sfinţirii icoanelor apare ca un produs al argumentelor de ordin
dogmatic. Însă, şi aici, se întrevăd aspecte diferite ale viziunii teologilor care se
pun oarecum, în contradictoriu.
Punctul de plecare în dezvoltarea ideilor referitoare la aspectele teologice
şi dogmatice ale sfinţirii icoanelor, îl reprezintă teoria sau teologia numelui.
Numele poartă în sine valenţe personalizate, care, alăturat unei persoane
umane reflectă trăsăturii definitorii acesteia în contact cu toţi ceilalţi, care şi ei la
rândul lor poartă sau oferă o pecete a numelui. Când ne referim la numele
obiectului, acesta capătă o referinţă ce îl leagă direct cu întrebuinţarea acestuia.
Icoanele, ca şi obiecte, capătă şi ele o numire sau un nume izvorât direct din
reprezentarea chipului de pe ea.
 Părintele Stăniloae se remarcă ca şi un teolog al ‚’’numelui’’ şi evidenţiază
aspecte importante legate de necesitatea numirii icoanelor, în practica sfinţirii
icoanelor.
Comunicarea dintre umanitate şi Cuvîntul Întrupat sau sfinţii reprezentaţi
în icoană, se poate realiza, în viziunea părintelui, numai în virtutea primirii
numelui lui Hristos sau al sfinţilor şi sfinţirea acesteia:,,Icoanele sunt mijloace de
comunicare între Cuvîntul cel Întrupat şi sfinţii plini de dumnezeirea Lui şi noi.Dar
pentru aceasta e necesar ca ele să primească numele lui Hristos sau al unui
sfânt şi să fie sfinţite sau îmbrăcate cu puterea Duhului Sfânt prin chemarea Lui
asupra icoanei ca chip al lui Hristos sau al unui sfânt.’’21
Observăm faptul că părintele Stăniloae face o distincţie între pomenirea
numelui icoanei şi sfinţirea acesteia, alăturând necesitatea săvârşirii ambelor
etape.
În acelaşi timp, părintele face referire la punerea numelui icoanei prin
comparaţie cu punerea numelui la Botez ca fiind două acte asemănătoare:,,De
aceea icoana îşi capătă toată importanţa pentru credincioşi prin faptul că o dată
cu sfinţirea i se dă şi numele, cum i se dă omului la Botez.’’22
Părinţii de la sinodul VII Ecumenic au făcut referire, deşi sumară, la
această posibilitate a numirii icoanei, însă nu prin o anumită invocare a Sfântului
Duh, ci prin însăşi înscrierea acesteia cu numele purtat de sfîntul reprezentat pe
ea sau al lui Hristos.
Sfîntul Ioan Damaschin chiar specifică faptul că,, icoana e sfinţită prin
numele lui Dumnezeu şi prin numele prietenilor lui Dumnezeu şi acesta e motivul
pentru care primeşte harul lui Dumnezeu.’’23
Punând la îndoială prezenţa Duhului Sfânt în cel reprezentat în icoană,
facem obiecţie posibilităţii lucrătoare a Duhului Sfânt care nu se limitează la a fi
prezent doar în prototip, ci şi în tip:,,Icoanele răspândesc sfinţenia în viaţa
Bisericii pentru că harul Duhului Sfânt nu se limitează la persoanele reprezentate
( prototipurile), ci cuprinde şi icoanele lor (tipurile).’’24
21
Dumitru Stăniloae,O teologie a icoanei,Ed.Anastasia, Bucureşti, 2005, p.230
22
Dumitru Stăniloae,Spiritualitate şi comuniune...,p.115
23
Sf.Ioan Damaschin, op.cit, p.54
24
Stephan Bigam, op.cit,p.69
 Totodată, Sfântul Nicodim Aghioritul arată că cinstirea icoanei nu are ca
fundament sfinţirea ei, ci mai degrabă, însăşi purtarea numelui a celui ce este
sfânt, ajuns plin de Duhul Sfânt:,, Noi nu cinstim icoanele din cauza unei ungeri
sau din cauza rugăciunilor citite asupra lor, ci deîndată ce vedem undeva o
icoană, fără să ne interesăm dacă a fost unsă cu untdelemn sfinţit sau dacă s-au
citit rugăciuni asupra ei, o cinstim datorită numelui sfântului reprezentat şi
datorită asemănării ei cu persoana reprezentată.’’25
Sfinţirea icoanei se leagă în mod direct de cinstirea ei. Prin cinstirea
adusă unei icoane, se cinsteşte de fapt, cel care este reprezentat pe ea. Astfel,
omul cade în faţa icoanei cu nădejdea că va primi ajutor. I se adresează în mod
direct sfântului din icoană. Pomenirea numelui lui transcende starea
materiei,care devine sacralizată prin însăşi această pomenire.
Credinţa şi nădejdea că cel pictat în icoană îmi va raspunde la rugăciuni
relevă caracterul dinamic al comuniunii. Intensitatea acestei comuniuni se
bazează pe invocarea numelui şi se manifestă încă de la prima chemare a
acestuia:,,Sinţirea icoanei nu e decât prima şi cea mai intensivă chemare a
numelui lui Hristos sau a Duhului Sfânt peste chipul Lui zugrăvit în icoană; e
chemarea lui Hristos ca Persoană deosebită sau al lui Hristos cel aflător în sfinţi,
în numele Bisericii, sau de către Biserică ca trup colectiv al Lui, plin de Hristos.
Şi ca atare, sfinţirea pune într-o legătură permanentă pe Hristos sau pe Duhul
Lui sau pe sfânt plin de Hristos şi de Duhul Lui, cu icoana. Prin sfinţire se face
din icoană un loc în care Hristos sau sfântul e obişnuit să fie chemat şi să-şi
reînnoiască venirea, prezenţa sau lucrarea.’’26
Credinţa, ca factor determinant în stabilirea comuniunii dintre om şi sfântul
din icoană, se dovedeşte a fi certificarea oferită de Biserică în sfinţirea icoanei.
Adică, Biserica, ca şi comunitate, întăreşte credinţa existentă în cinstirea sau
venerarea icoanei, prin rânduiala sfinţirii icoanei:,,În Biserica Ortodoxă,
venerarea sfintelor icoane se întemeiază însă, nu numai pe natura subiectelor
însăşi care sunt înfăţişate pe ele, ci şi pe credinţa în această prezenţă plină de
har, pe care Biserica o invocă prin puterea sfinţirii icoanei. Ritualul icoanei
25
Idem, p.70
26
Dumitru Stăniloae, op.cit.,p.231
stabileşte o legătură între imagine şi prototipul ei, între cel ce este înfăţişat şi
înfăţişarea însăşi.’’27
Privite în anasamblu, aspectele evidenţiate până acum nu dau o lămurire
clară asupra necesităţii sfinţirii icoanei.
Pe de-altă parte, o altă perspectivă prin care necesitatea sfinţirii icoanelor
se dovedeşte a fi aplicabilă este cea referitoare la corectitudinea realizării
icoanei, în conformitate cu conţinutul dintotdeauna al învăţăturii creştine. Însă,
după cum se poate vedea din rugăciunile de sfinţire ale icoanelor, nu se ia în
vedere acest aspect, ci se pune accentul pe invocarea Sfântului Duh, cel care îi
dă icoanei puterea de minuni lucrătoare.
Rugăciunile de sfinţire au rostul de a aduce la formă liturgică, cultică ceea
ce mai înainte avea o întrebuinţare profană. Însă, cele de sfinţire ale icoanelor nu
au această utilizare pentru că icoana, prin însăşi chipul celui zugrăvit pe ea
primeşte o întrebuinţare liturgică. Iar pe de-altă parte, afirmând acest aspect,
ne-am întoarce la argumentul adus de iconoclaşti în lupta lor împotriva icoanelor.
Referindu-se la rugăciunea de sfinţire a icoanei lui Hristos, părintele
Stăniloae spune:,,În această rugăciune se aminteşte de ştergarul lui Avgar de
Edessa, de care Hristos Şi-a atins sfânta Sa faţă, şi pe care a imprimat împreună
cu chipul Lui şi puterea Lui, datorită căreia a vindecat pe stăpânitorul Edessei,
căruia I l-a trimis. Prin aceasta se confirmă ceea ce s-a zis: chipul şi cuvântul
sunt legate de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere din El...se cere, deci,
ca şi icoana sfinţită acum să se împărtăşească de puterea dată icoanei nefăcute
de mână, prin alipirea ştergarului de faţa lui Hristos; pentru a se prelungi deci,
puterea acelei icoane şi în icoana sfinţită acum.’’28
Astfel, prin rugăciunea de sfinţire a icoanei se accentuează puterea
lucrătoare a celui reprezentat în ea. Ea devine făcătoare de minuni prin puterea
Duhului Sfînt invocat în rugăciune. Însă această perspectivă nu înlătură
manifestarea puterii Sfântului Duh şi înainte de momentul sfinţirii, El lucrând
unde şi când voieşte(In 3.8).

27
Pr.Pr.Ene Branişte,op.cit.,p.198
28
Dumitru Stăniloae,op.cit, pp.107-108
 Astfel, posibilitatea sfinţirii icoanelor ne apare ca nefiind obligatorie şi nici
indispensabilă. Mai necesar este reglementarea unor aspecte ermineutice ale
realizării icoanei care să fie în conformitate cu tradiţia Bisericii. Asta cu atât mai
mult cu cât ideea de icoană a căpătat o diversitate de forme care pe lângă
reprezentarea neconformă a celui zugrăvit cu prototipul, cuprinde şi implicaţii de
factură personală venite din partea pictorului, aflat sub influenţa unui curent sau
altul.

IV.Sfinţirea icoanelor în actualitate.

Icoana ‚ pe lîngă aspectul ei material, este o parte a sacrului devenit
prezent şi actual în Biserică. Ea şi-a păstrat sensul ei autentic în decursul
timpului şi a ajuns şi până la noi cei de azi, învăţându-ne Scriptura fără cuvine.
Se observă un interes pentru icoana ortodoxă, motivat şi de contextul
actual în care Biserica trebuie să facă misiune.
Mijloacele mass-media, contribuie şi ele într-o anumită măsură la
,, redescoperirea icoanei ca imagine folosită în transmiterea mesajului
credinţei.’’29
Însă, putem sublinia în acelaşi timp, o serie de aspecte ce evidenţiează un
raport denaturat al omului cu icoana.
Omul modern, cuprins de un duh al raţionalismului exagerat, nu mai poate
vedea dincolo de scândura pictată, persoana. El vede mataria. De altfel,
sociatatea bazată pe consum îi împiedică pe acesta să se ridice la cele
spirituale.
Totodată, modernitatea manifestă ’’cu sfinţenie’’ un cult al kich-ului.
Abundenţa de produse fac să se dezvolte pe scară largă surogate ce au menirea
decât numai de a denatura orice percepţie corectă asupra adevărului. Aşa se
întâmplă şi cu icoanele. Piaţa mult prea dezvoltată din China, traversează mări şi
ţări pentru a ajunge pe pământul binecuvântat al României. Aici, omul evlavios,
în demersul lui duhovnicesc de a-şi împodobi casa cu multe icoane,

29
PF.Pr.Patriarh Daniel,Comori ale Ortodoxiei,Ed.Trinitas, Iaşi, 2008,p. 420
achiziţionează aceste produse ce fac parte din categoria kich-ului. Iar pentru a
primi o legitimitate a obiectului cumpărat, merge cu el la sfinţit.
Astfel ajungem la problematica noastră: se sfinţesc aceste kich-uri sau
nu?
Am văzut că reprezentarea picturală a Mântuitorului şi a sfinţilor, precum
şi a Maicii Domnului, trebuie să fie în conformitate cu întreaga Tradiţie. Nefiind în
conformitate cu aceasta, imaginea respectivă intră în categoria destul de
diversificată a tablourilor cu scene sau imagini religioase care nu au nici pe
departe ceva legătură cu adevărata reprezentare din icoană.
Ideea de sfinţit în contextul actual capătă forma unei evlavii fără temei în
cunoştinţă. Astfel, pe lângă faptul că o icoană dacă nu este sfinţită nici nu este
achiziţionată, se pune ‚’’parafa-sfinţit’’pe tot felul de reprezentări picturale
neconforme după cum spuneam, cu Tradiţia, şi care primesc o cinstire mai mare
decât cele nesfinţite, dar realizate în conformitate cu învăţătura Bisericii.
Se remarcă o incultură în ceea ce priveşte acest aspect. Omul actual
simte nevoia unei continue certificări raportată la voinţa personală, şi nu la cea
comunitară a Bisericii.
De altfel, dacă în mediul teologic, eclezial, există controverse referitoare la
sfinţirea icoanelor, ce mai putem aştepta de la omul de rând, neştiutor care se
lasă ghidat în manifestarea credinţei de percepţia personală asupra lucrurilor şi
nu de cea a Bisericii?
Rolul Bisericii este de a realiza comuniunea. Omul actual trebuie educat
religios pentru a-şi orienta în direcţia potrivită, evlavia şi credinţa personală.
Totodată, trebuie să existe comuniune şi între Biserici atât sub raport
social, cât mai ales liturgic şi dogmatic. Rânduiala sfinţirii icoanelor reprezintă
unul din aspectele ce subliniează diferenţieri între Biserici, dar acest fapt nu
împiedică o comuniune,,în Duh şi în adevăr’’.
Icoana este peste veacuri un punct de unitate care, sfinţită sau nesfinţită,
realizează comuniunea, pentru că ea poartă pe Duhul Sfânt din cel care este
reprezentat, şi lucrează în mod minunat şi în societatea modernă a zilelor
noastre.
 V.Concluzii
Cel mai greu lucru pe care nu-l putem realiza în urma cercetării noastre
este acela de a trasa o serie de concluzii care să îndemne la o schimbare în fapt
prin excludere sau omitere a rânduielii de sfinţire a icoanei.
Am putut remarca diferitele puncte de vedere care au constituit argumente
pro şi contra în demersul de sfinţire al icoanei, însă nu am ajuns la o finalitate
conclusivă.
Exprimările părintelui Stăniloae sunt clare şi poartă urme patristice, el
susţinând această practică a sfinţirii icoanelor într-un mod deosebit argumentat.
În acelaşi timp, istoria de peste veacuri a Bisericii ne arată că această
practică are origini târzii, de factură apuseană, şi substituie necesitatea sfinţirii
icoanei prin însăşi numirea ei.
Rânduiala de sfinţire a icoanei aduce cu sine o actualizare a unei nevoi de
solemn, de legitimitate.
Părintele Stephan Bigam, în cartea Ce este icoana? vine cu o propunere
generoasă în acest sens, susţinând ca slujba de sfinţire a icoanei să poarte
denumirea de,,Prima cinstire solemnă a unei icoane’’., având o formă scurtă şi
concisă, alcătuită din rugăciuni începătoare şi rugăciunea specială de
binecuvântare a icoanei, fără o epicleză specială. Forma rânduielii este
asemănătoare primei slujbe de sfinţire a icoanei din Evloghionul grecesc.
Însă, până la momentul când Sinodul Bisericii va rândui săvârşirea acestei
slujbe, în practică, sfinţirea icoanelor se săvârşeşte fără niciun impediment,
rămânând în acelaşi timp, la atitudinea fiecărui cleric de a o omite sau de a
răspunde cerinţelor credincioşilor.
Pe lângă acest aspect, trebuie accentuat şi acela al credinţei comune în
icoană, ca fiind sfinţită prin însăşi purtarea chipului celui care a ajuns la sfinţenie.
Şi aşa, comunitatea de credincioşi va putea să depăşească materialitatea
icoanei şi să vadă în ea acea fereastră spre absolut.

Bibliografie
1. Bigam Pr. Stephan, Ce este icoana?,Ed.Reîntregirea, Alba-
Iulia, 2005
2. Branişte Pr.Prof Ene, Teologia icoanelor,Studii Teologice,
1952
3. Bulgakov Pr.Serghei, Icoana şi cinstirea sfintelor
icoane,Ed.Anastasia, Bucureşti, 2000
4. Daniel PF.Pr.Patriarh,Comori ale Ortodoxiei,Ed.Trinitas, Iaşi,
2008
5. Damaschin Sf.Ioan,Cultul Sfintelor icoane:cele trei tratate
contra iconoclaştilor, EIBMBOR, Bucureşti,1998
6. Evdochimov Paul, Ortodoxia,EIBMBOR, Bucureşti, 1996
7. Lossky Vladimir, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998
8. Miron Arihm.Lect.Univ.Dr. Vasile,Cultul divin public ortodox,
mijloc de sfinţire a vieţii credincioşilor şi cale de mântuire,Ed.
Europolis,Constanţa, 2006
9. Quenot Michel, Icoana fereastră spre Absolut,
Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1993
10.Stăniloae Pr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed.Anastasia,
Bucureşti, 2005
11.Stăniloae Pr.Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia
Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2004
12.Uspensky Leonid,Teologia icoanei, Ed.Anastasia, Bucureşti,
1994