Cap I.

A Problema actiunii colectiva

Pentru a ajunge sa analizam actiunea colectiva sau sa prezicem rezultatele unor situatii de decizie,
trebuie mai intai explicitate asumptiile in legatura cu procesul strict individual decizional. Teoria
deciziei este o abordare care analizeaza acest proces, referindu-se mai exact la tipul de alegeri
parametrice, in functie doar de informatii sau incertitudini despre conditii exterioare sau natura, sau
despre instante indiferente la rezultat.

Exista anumite coordonate in functie de care definim un decident rational, si in functie de care
analizam orice decizie luata de catre acesta. Teoria deciziei ajuta in acest demers, furnizand un cadru
rational pentru alegerea dintre mai multe optiuni in conditiile in care consecintele alegerilor sunt
cunoscute doar imperfect [North.1968.p.200.]. In aceste conditii de relativa incertitudine, rolul teoriei
deciziei este sa creeze din informatiile imperfecte detinute, un cadru care sa ajute la deducerea celor
mai bune alternative in functie de preferintele decidentului.

Primele asumptii necesare inceperii unui demers specific teoriei deciziei sunt ca exista un set finit de
cel putin doua alternative, minimul necesar existentei unei probleme, si ca acestea sunt distincte in
termenii consecintelor asupra decidentului.

Importante in reprezentarea unei probleme prin prisma teoriei deciziei sunt valoarea atribuita fiecarei
alternative, acordata folosind o teorie a utilitatii, si informatia despre optiuni, reflectata prin teoria
probabilitatii.

Primul pas dupa identificarea problemei, optiunilor, si preferintelor decidentului, este de a da valoare
numerica posibilelor rezultate, prin functia de utilitate [North.1968.pp.201,203]. Rezultatele cu valoare
numerica sau utilitate pot fi comparate pentru a exprima preferinta sau indiferenta intre doua posibile
rezultate, iar valorile sunt tranzitive in cadrul acestor comparatii [North.1968.p.202].

Insa o alta presupozitie importanta este aceea ca decidentul poate prefera sau atribui diferite grade de
utilitate unor loterii sau jocuri, la fel ca si rezultatelor acelor jocuri. Spre exemplu, daca decidentul
prefera premiul A premiului B, si are de comparat aceste preferinte si cu varianta unei loterii prin care
poate castiga fie A fie B, decidentul va prefera premiul A loteriei, si loteria inaintea premiului B.
Preferinta pentru loterie exprima preferinta pentru posibilitatea de a obtine premiul A, si nu pentru jocul

de dragul jocului.
Pentru scopurile teoriei deciziilor, o alta asumptie este ca jocurile in sine nu au nicio utilitate. Asta
inseamna, spre exemplu, ca nu exista vreo diferenta de utilitate intre a juca o singura data sau a juca de
doua ori consecutiv pentru un premiu, ci decizia se va orienta strict dupa preferinta fata de rezultat
[North.1968.p.202].

Asumptia continuitatii [North.1968.p.203] introduce probabilitatea in decizie: preferintele nu sunt

singurul factor important pentru decizie. Spre exemplu, un decident ar avea posibilitatea de a participa
la o loterie cu posibilitatile (in ordinea preferintei) A, de a obtine 1$, C, de a mentine status-quo-ul, si
B, de a muri. Relevanta probabilitatii este aceea ca un decident rational s-ar implica intr-o loterie cu
probabilitate foarte mica de B, pentru a obtine A. Daca insa, probabilitatile de A, B si C ar fi egale,
aversiunea la risc generata de o asemenea pierdere precum cea a vietii ar fi mult prea mare sa permita
unui decident rational sa se angajeze in loterie. Valoarea de utilitate se schimba, asadar, cu introducerea
probabilitatii in problema, generand conceptul de utilitate asteptata [Hansson.1994.p.29].

Dincolo de inclinatia de a decide in functie de utilitatea asteptata sau de probabilitate, decidentii pot
recurge in situatii de incertitudine la anumite strategii de alegere, aplicabile atat in cazul deciziilor
parametrice, cat si la jocuri cu oponenti inteligenti, dupa cum urmeaza sa fie expus mai jos. Situatia de
incertitudine se defineste aici prin aceea ca decidentul stie care sunt optiunile, insa nu are date despre
probabilitatile aferente.
Un exemplu util in ilustrarea acestui tip de situatie de incertitudine, precum si a strategiilor posibil de
utilizat este urmatorul:
Castigand o excursie cu o destinatie secreta, un individ trebuie sa hotarasca daca sa-si ia sau nu
umbrela cu el. Destinatia fiind secreta, decidentul nu are acces la niciun fel de informatie despre
probabilitatea ca acolo sa ploua, deci probabilitatea poate fi oriunde intre 0 si 1 [Hansson.1994.p.59].
Faptul de a lua sau nu umbrela, insa, afecteaza nu doar daca va fi sau nu udat de ploaie la destinatie, ci
si cat de grea ii este geanta. In acest caz, matricea optiunilor va fi cea de mai jos:

Hansson, Decision Theory- A Brief Introduction, 1994, p. 59.

Ordinea preferintelor va fi urmatoarea: Haine uscate si geanta usoara, haine uscate si geanta grea, haine
ude si geanta usoara. Insa decidentul rational nu poate hotari doar pe baza preferintelor, neluand in
calcul nicio clipa incertitudinea situatiei. Astfel, va recurge la o strategie de alegere in conditii de
incertitudine.

Una dintre cele mai des invocate strategii este cea maximin: alegerea se face comparand cele mai
nefavorabile rezultate ale optiunilor, si alegand-o pe cea cu utilitatea cea mai mare din acel grup
[Hansson.1994.pp.59-60]. Cu alte cuvinte, este o strategie de maximizare a rezultatului minim posibil,
atitudine care poate fi considerata de natura pesimista. Astfel, cea mai indezirabila varianta in cazul in
care individul ia umbrela este haine uscate si geanta grea, iar cel mai indezirabil rezultat in cazul in
care nu ia umbrela este haine ude, geanta usoara. Avand in vedere ordinea prezentata mai sus a
preferintelor, varianta recomandata prin strategia maximin este cea de a lua umbrela. O critica a acestui
principiu este aceea ca incurajeaza luarea deciziilor pe baza presupozitiei permanente ca natura este
impotriva decidentului.

La cealalta extrema, a optimismului considerat uneori excesiv, este strategia maximax. Ea consta in
compararea celor mai bune rezultate ale fiecarei variante, si alegerea optiunii cu cel mai bun rezultat
favorabil [Hansson.1994.p.60]. In acest caz, in urma comparatiei dintre haine uscate si geanta usoara,
si haine uscate si geanta grea, decidentul va alege sa nu-si ia umbrela cu el. Optiunea rezultata in
urma aplicarii acestei strategii este aceeasi ca si in cazul simplei comparatii a tuturor variantelor
posibile, reprezentand de fapt speranta individului.

Strategiile maximin si maximax pot fi aplicate si fara explicitarea functiei de utilitate a posibilelor
rezultate, insa exista numeroase alte strategii prin care se calculeaza in functie de utilitate. Un exemplu
este strategia minimax, sau minimax regret [Hansson.1994.p.61], care presupune derivarea unei functii
de regret pentru fiecare rezultat, prin scaderea utilitatii optiunii facute ipotetic din utilitatea optiunii
regretate. Dupa compararea functiilor de regret rezultate, se alege varianta cu cel mai mic regret maxim
posibil. Impreuna cu strategia maximin, este o strategie care accentueaza aversiunea la risc.

Discutia despre decizii se schimba in momentul in care intra in calcul un alt agent inteligent cu care
decidentul este in interactiune (fie ea competitie sau cooperare) pentru atingerea unui scop. In general,
incertitudinea in aceste cazuri se refera la cum va actiona acel agent inteligent. Alegerea unei optiuni
pentru propriul comportament depinde de presupozitiile facute in legatura cu comportamentul acelui

opozant. Acesta este tipul de situatie cuprinsa in notiunea de joc din teoria jocurilor.
In cartea sa, Game theory and economic modelling 1, David Kreps descrie in detaliu cele mai
importante aspecte ale functionarii teoriei jocurilor, precum si modul in care se aplica ea in contexte
economice si sociale.
Teoria jocurilor este o abordare, sau un limbaj, constand in aplicarea unor modele formale matematice
ale unor jocuri care sunt apoi examinate deductiv [Kreps.1990.p.6.]. Plecand de la anumite presupozitii
stricte despre actorii implicati, mediul si tipul interactiunilor dintre ei, se construiesc situatii de
competitie din care, deductiv, se extrag predictii despre posibilele rezultate. Mai exact, predictiile se
refera la procesul decizional al actorilor, si la consecintele deciziilor asupra rezultatelor jocului.
Predictiile se refera insa si la modul in care o schimbare in protocolul jocului sau o alta coordonata
precisa a situatiei va afecta rezultatele.

Relevanta teoriei jocurilor este in primul rand evidenta in domeniul economiei. Scopul ei originar este
sa ajute economistii sa inteleaga si sa prevada ce se va intampla in contexte economice, insa ea a fost
transferata cu succes in stiintele sociale. Specificul acestei abordari consta in lucrul cu abstractiuni, sau
ideal-tipuri precum individul perfect rational, insa nu pentru a studia aceste abstractiuni in sine. Scopul
de a prezice cum se vor comporta indivizi perfect rationali este de a invata mai mult despre cum se vor
comporta indivizi reali, imperfecti, in contexte economice, dar si sociale sau politice [Kreps.1990.p.5.].
Aceasta perspectiva epistemologica justifica necesitatea unei teorii prin utilitatea ei. Astfel, chiar daca
empiric este falsa, o teorie pusa in termenii teoriei jocului nu-si pierde utilitatea daca totusi continua sa
ajute la cresterea predictibilitatii agentilor reali.

Limbajul propus prin teoria jocului are avantajul de a da un caracter clar si precis observatiilor si
notiunilor economice, dar mai ales celor sociale si politice. De asemenea, abstractizarea si
categorizarea specifice teoriei jocului faciliteaza transferul de presupozitii, observatii si intuitii intre
contexte foarte diferite [Kreps.1990.p.6]. Acest limbaj este util si prin aceea ca face vizibila legatura
dintre observatii si presupozitiile din spatele lor, in acelasi timp fiind eficient in expunerea
inconsistentelor logice ale unor observatii [Kreps.1990.p.6.].

Notiune centrala teoriei jocurilor, un joc se defineste printr-o suma de componente. In primul rand, un
1. Kreps, David, M., Oxford University Press, 1990, USA, Game Theory and Economic Modelling

joc are 2 sau mai multi jucatori sau decidenti interesati doar de maximizarea propriului beneficiu, o
suma de optiuni din care jucatorii sa aleaga un curs de actiune, o multime de strategii de a alege intre
optiuni, si un scop (cel de a castiga).

Specifica jucatorilor este rationalitatea, presupozitie necesara predictibilitatii alegerilor facute. In

general, rationalitatea consta in faptul de a fi constient de alternative, a avea asteptari in legatura cu
eventuale variabile necunoscute, a avea preferinte clare, si a alege in mod deliberat in urma unui proces
de optimizare a optiunilor in functie de scopul urmarit [Osborne&Rubinstein.2006.p.4.].

Jocurile pot fi de mai multe tipuri. In functie de masura in care participantii sunt motivati sa lucreze
impreuna sau nu, jocurile pot fi cooperative sau noncooperative. In ambele cazuri presupozitia este ca
jucatorii cauta sa-si maximizeze castigul. La jocurile cooperative, este in interesul participantilor sa
coopereze, pe cand la jocurile noncooperative, interesul fiecarui jucator ii dicteaza sa actioneze singur,
impotriva celorlalti [Kreps.1990.p.10].

Dupa forma lor, jocurile se impart in jocuri cu forma normala, sau strategica, si jocuri cu forma extinsa.
Jocurile cu forma normala sunt acelea care se joaca intr-o singura tura, in care participantii isi aleg
optiunea simultan, urmand imediat sa fie decis castigatorul in functie de alegerea fiecaruia
[Kreps.1990.p.13]. In jocurile cu forma extinsa, timpul devine o variabila importanta. Protocolul poate
prevedea posibila ordine a evenimentelor, deciziile putandu-se lua nu numai la inceputul jocului ci si in
alte momente urmatoare [Osborne&Rubinstein.2006.p.3.].

Una din categoriile de jocuri cele mai interesante academic este cea a jocurilor noncooperative cu
forma simpla, asupra carora revine preponderent si Kreps in analiza sa. In randul acestora, se poate
diferentia intre jocuri cu doi sau jocuri cu mai multi jucatori, precum se poate diferentia si dupa
motivele jucatorilor. Dupa motivele participantilor la un joc noncooperativ cu forma normala, putem
avea un joc de suma nula sau unul cu motive mixte. In jocul de suma nula, pentru ca un jucator sa
castige, este obligatoriu ca unul sa piarda echivalentul castigului celui dintai. Un exemplu de un astfel
de joc este Piatra, hartie, foarfece [Kreps.1990.p.11.]

Copilul B
Copilul A

Piatra

Hartie

Foarfece

Piatra

0,0

-1,1

1,-1

Hartie

1,-1

0,0

-1,1

Foarfece -1,1
1,-1
0,0
Dupa Kreps, Game Theory and Economic Modelling, 1990, p.11

Dupa cum explica Kreps matricea de mai sus a unui astfel de joc in doi, rezultatele posibile pentru
oricare din cele trei posibile alegeri ale fiecarui jucator sunt a pierde, a castiga, sau a face egalitate.
Jucatorii aleg simultan o varianta dintre cele trei. Hartia acopera piatra, piatra sparge foarfeca, iar
foarfeca taie hartia. Castigul are utilitatea 1, iar pierderea -1, suma lor fiind 0. Alegerea aceleiasi
variante de catre amandoi duce la egalitate, reprezentata prin 0,0 in tabel. Specificul acestui tip de joc
este ca cei doi jucatori nu pot pierde sau castiga simultan.

Spre deosebire de jocul cu suma nula, in jocul cu motive mixte este posibil ca jucatorii sa piarda sau sa
castige simultan. Un exemplu de acest tip de joc este dilema prizonierului.

Prizonier B
Prizonier A

Cooperare

Defectare

Cooperare

5,5

-1,6

Defectare

6,-1

0,0

Dupa Kreps, Game Theory and Economic Modelling, 1990, p.37.

Povestea acestui joc este aceea ca politia a retinut doi suspecti pentru o crima, pe care ei chiar au
comis-o, dar nu are destule dovezi pentru a-i condamna. De aceea, e nevoie sa-i interogheze pe cei doi
in speranta ca unul va depune marturie impotriva celuilalt. In acest scop sunt tinuti in celule separate,
fara posibilitatea de a comunica, si li se face o oferta. Oferta consta in faptul ca daca primul isi da in
vileag colegul si acesta nu il da in vileag pe primul, primul este liber si colegul sau primeste pedeapsa
maxima. Daca niciunul nu il implica pe celalalt, amandoi vor fi retinuti doar atat cat este permis fara a
fi depusa o acuzatie concreta. Daca prizonierii se implica reciproc, amandoi sunt condamnati dar cu o
oarecare indulgenta pentru disponibilitatea de a coopera cu politia [Kreps.1990.pp.37-38.]. Asadar,

optiunile prizonierilor in ordinea preferabilitatii sunt a implica si a nu fi implicat (-1,6) 2, a nu implica si

a nu fi implicat (5,5), a implica si a fi implicat (0,0), si in cel mai rau caz, a nu implica si a fi implicat
(6,-1).

Odata pus jocul intr-o forma, intelegerea si analiza lui constau in prezicerea alegerilor jucatorilor si a
rezultatului jocului. Cele mai importante tehnici de solutionare sau predictie a jocurilor noncooperative
sunt analiza strategiei dominante si analiza echilibrului [Kreps.1990.p.26]. Strategiile maximin,
maximax si minimax pot fi si ele aplicate in predictia deciziilor indivizilor in situatii de joc.

Strategia dominanta este, in termenii lui Kreps, un mod de a stabili ce nu se va intampla

[Kreps.1990.p.26], prin eliminarea treptata a cate unei strategii dominate de alta, adica depasita in
termenii beneficiului pe care l-ar aduce unui jucator. In matricea de mai sus a dilemei prizonierului,
strategia dominanta este destul de simplu de identificat. Daca prizonierul A nu isi implica colegul,
poate fie sa castige 5, fie sa piarda maximul posibil de pierdut, -1. In caz contrar, alegand sa-si implice
partenerul, poate fie sa castige maximul de castigat, sau sa piarda 0. Este evident ca, posibila pierdere
fiind mai mica iar posibilul castig fiind mai mare in al doilea caz, pentru prizonierul A varianta
implicarii o domina pe cea a tacerii. Or, avand aceleasi presupozitii despre rationamentul prizonierului
A, prizonierul B isi va stabili strategia dominanta stiind ca A nu va alege sa taca. In consecinta, si
prizonierul B isi va implica colegul. Utilizand aceasta logica a alegerii rationale, rezultatul predictibil al
jocului este 0,0, adica defectarea de ambele parti.

Identificarea echilibrului Nash este un alt mod de a face predictii despre rezultatul unui joc, acolo unde
dominanta nu ajuta foarte mult. Echilibrul Nash consta intr-o suita de strategii, cate una pentru fiecare
jucator, astfel incat niciun jucator sa nu aiba motive sa devieze de la acea strategie pentru a-si
imbunatati beneficiul de obtinut [Kreps.1990.p.28.]. Logica este ca fiecare jucator isi maximizeaza
propriul castig, in functie de ceea ce presupune ca vor alege ceilalti, astfel incat in final nimeni nu are
vreun motiv sa devieze de la acest set de strategii. In cazul dilemei prizonierului reprezentata tabelar
mai sus, Echilibrul Nash este in defectarea de ambele parti, la fel ca si rezultatul analizei strategiei
dominante. Motivul este natura noncooperativa a jocului ilustrat, mai exact nevoia jucatorilor de a
presupune ce ar alege celalalt fara posibilitate de comunicare [Kreps.1990.pp.28-29]. Daca s-ar fi
presupus despre situatia descrisa ca prizonierii pot comunica si alege in functie de rezultatele
2 Pe tot parcursul acestei enumerari, a doua cifra reprezinta utilitatea prizonierului din al carui punct de vedere este facuta
clasificarea utilitatilor, iar prima cifra este utilitatea obtinuta de celalalt prizonier in fiecare caz.

comunicarii, sau ca au posibilitatea de a alege o varianta de semnare a unui contract in legatura cu

optiunile ambelor parti, amandoi ar castiga mai mult [Kreps.1990.p.29.].

Superioritatea Pareto este un alt mod de a compara alternativele unui joc intre ele, din punctul de
vedere al beneficiilor aduse. Criteriul superioritatii Pareto consta in aceea ca, pentru a justifica o
alegere, acea varianta trebuie sa aduca cel putin unui jucator un surplus de beneficiu, si sa nu aduca
niciunuia pierderi [Buchanan.2000.3.7.12.]. O decizie este Pareto optimala daca nu este posibila
alegerea unei alte optiuni care sa fie pareto superioara celei alese. Acesta este un criteriu puternic
nuantat etic. In cazul dilemei conturate mai sus, cooperarea de ambele parti (5,5) reprezinta
optimalitatea Pareto, deoarece nicio alta optiune nu aduce un castig fara a cauza pierderi celeilalte parti.

Exista anumite jocuri sau situatii economice in care rezultatul este evident chiar si fara negocieri
premergatoare jocului, deciziile fiind aici bazate pe o conventie sociala sau de alta natura, cunoscuta
ambelor parti. Insa de multe ori chiar au loc negocieri inainte de joc. Ceea ce exprima Echilibrul Nash
in aceste situatii este plaja de intelegeri probabile din urma negocierilor premergatoare, sau alegerea
sugerata tuturor partilor de catre conventia amintita de joc. Asadar, comportamentul conventional
reprezinta un echilibru Nash atata timp cat rezulta din conventii care sugereaza aceleasi indicii pentru
toate partile si este in beneficiul partilor sa urmeze acel curs [Kreps.1990.p.35.].

Un joc extins este o descriere explicita a structurii secventiale a problemelor decizionale intalnite de
jucatori intr-o situatie strategica [Osbourne&Rubinstein.1994.p.87].
Ca si jocurile cu forma normala, jocurile extinse au in componenta minim 2 jucatori interesati de
maximizarea propriului beneficiu, care vor avea un scop si deci preferinte intre mai multe alternative
oferite de joc. Ceea ce contin in plus este un numar de secvente sau miscari prin care jucatorii iau
decizii in mod alternativ, si o istorie, sau o inregistrare a miscarilor facute de fiecare jucator
[Osbourne&Rubinstein.1994.p.90].
Daca intr-un joc strategic, deciziile sunt luate de catre jucatori simultan si deci in ignoranta unul fata de
decizia celuilalt, in jocurile extinse deciziile se iau pe rand, cu posibilitatea informarii perfecte sau
imperfecte a jucatorilor despre aceste miscari. In afara de masura in care jucatorii sunt informati,
jocurile extinse pot diferi in functie de finitudinea posibilelor istorii, sau posibilelor miscari. Acest fapt
determina

daca

jocul

presupune

un

numar

finit

sau

unul

neprevazut

de

interactiuni

[Osbourne&Rubinstein.1994.pp.87-90].
Avand in vedere setul de istorii sau miscari care necesita raspuns din partea fiecarui jucator, o strategie

intr-un joc cu forma extinsa consta in suma raspunsurilor la fiecare miscare non-terminala a
adversarului [Osbourne&Rubinstein.1994.p.92]. In analiza jocurilor extinse, o asumptie utila studiului
strategiilor jucatorilor este cea a informarii perfecte in legatura cu toate mutarile precedente din joc.

Un caz particular deosebit de interesant pentru analiza actiunii colective este cel al jocurilor repetate.
Ele sunt menite sa ilustreze logica interactiunilor pe termen lung, pe baza ideii ca strategiile jucatorilor
vor fi determinate si de influenta miscarilor lor prezente asupra miscarilor viitoare ale adversarului
[Osbourne&Rubinstein.1994.p133]. Comportamente tipice pe care acest gen de jocuri urmareste sa le
explice sunt cooperarea, razbunarea si amenintarile.

Cel mai citat exemplu de joc repetat este dilema prizonierului in varianta repetata. Daca in dilema
prizonierului cu forma normala existau motive puternice pentru a prezice defectarea de ambele parti,
echilibrul Nash fiind in 0,0 3, faptul de a juca acelasi joc in mai multe runde va schimba radical
predictiile. Deoarece presupune interactiuni repetate, apar modele comportamentale bazate pe asanumite norme sociale. Norma sociala necesara pentru a sustine un comportament reciproc dezirabil,
adica cooperarea, este mecanismul pedepsei: certitudinea ca dupa o defectare proprie adversarul nu va
mai fi dispus sa coopereze face ca jucatorul in cauza sa aleaga beneficiile pe termen lung in detrimentul
celor de termen scurt al defectarii [Osbourne&Rubinstein.1994.pp.133-134]. Conditie pentru acest curs
de actiune este ca posibilitatea pedepsei sa fie un comportament credibil, adica sa afecteze distributia
beneficiilor in mod semnificativ, si sa fie o strategie consecventa.
De asemenea, o conditie in jocurile extinse repetate este ca pedeapsa sa dureze atatea runde cat este
necesar ca beneficiul din defectare sa fie mai mic decat beneficiul cooperarii sau jucarii in stare de
echilibru [Osbourne&Rubinstein.1994.p.146].

O distinctie esentiala in randul jocurilor in mai multe runde se face intre cele cu numar finit de runde si
cele repetate la infinit. Aceasta caracteristica a numarului de interactiuni dintre jucatori nu trebuie sa
corespunda realitatii pentru a genera predictii relevante, ci trebuie sa reflecte perceptia jucatorilor,
deoarece ea le va determina comportamentul [Osbourne&Rubinstein.1994.p135]. Cata vreme jucatorii
cred ca dupa fiecare miscare mai urmeaza o perioada de interactiuni, sau nu iau decizii ca si cand ar fi
la una din rundele finale ale jocului, jocul poate fi considerat cu repetare infinita.

3 Figura . p.....

Aplicabilitatea teoriei jocurilor este foarte vasta. Spre exemplu, modelul dilemei prizonierului poate fi
la fel de usor aplicat cursei inarmarii, precum si competitiei dintre Boeing si Airbus pe piata avioanelor
[Kreps.1990.p.38.]. In exemplul invocat de Kreps, pentru a incerca sa-si creasca profitul in detrimentul
companiei Airbus, Boeing investeste in publicitate sau scade pretul aeronavelor sale. Ca raspuns,
Airbus va adopta strategii similare, care pe plan global nu fac decat sa scada profiturile totale nete ale
celor doua companii. Ambii producatori ajung la un rezultat mai rau decat ar fi putut atinge daca ar fi
semnat un contract prin care stabilesc pretul impreuna, sau cu alte cuvinte daca ar fi infiintat un cartel.
Acest exemplu ilustreaza de asemenea specificul de abstractizare si simplificare a teoriei jocurilor. In
realitate, situatia Airbus si Boeing este mult mai complexa, ambii actori luand mult mai multe decizii in
competitie decat doar daca sa investeasca sau nu in publicitate. Aceasta este si o critica frecventa la
adresa abordarii de fata, din perspectiva in care cu cat mai multe particularitati ale situatiei sunt
introduse in analiza, cu atat mai exacta e predictia [Osborne&Rubinstein.2006.p.12]. Totusi, acest
model ofera sansa de a face observatii importante in legatura cu rivalitatea dintre doua companii, in
orice context smilar. Cu alte cuvinte, o forma atat de esentializata este mai usor extrapolabila, crescand
utilitatea teoriei in termenii numarului de cazuri in care e aplicabila, daca nu in precizia predictiilor pe
care le face posibile in fiecare caz.

Tipuri de bunuri

Pentru analiza actiunii colective in privinta alocarii resurselor in contexte economice complexe este
necesara mai intai o clasificare riguroasa a bunurilor, pentru a observa ce caracteristici ale acestora
influenteaza comportamentele actorilor implicati. Discutia despre tipurile de bunuri a inceput cu scopul
de a putea prezice in care situatii se va manifesta esecul pietei, sau in alocarea caror bunuri
[Ostrom.2003.p.240].
Daca entuziastii pietei complet libere si a mainii invizibile sustineau ca interactiunea indivizilor egoisti
va duce in toate cazurile la alocarea optima a bunurilor de consum privat, analisti ai actiunii colective
precum Paul Samuelson si Richard Musgrave au cercetat cum aceste interactiuni nu sunt suficiente si
pentru producerea si alocarea bunurilor colective, acest fapt catalizand si o dezbatere despre rolul
guvernului in alocarea resurselor.
O prima caracteristica in functie de care au fost categorizate bunurile, considerata de Samuelson a fi
decisiva pentru alocarea lor, este rivalitatea: bunurile private sunt divizate si distribuite diferitilor
indivizilor, in timp ce bunurile de consum colectiv sunt consumate in comun, fara ca faptul ca un

individ consuma din bun sa afecteze cantitatea din bun ramasa pentru ceilalti indivizi
[Ostrom.2003.p.240-241].
Musgrave, pe de alta parte, a accentuat importanta caracteristicii exclusivitatii bunurilor: important este
ca, in cazul bunurilor private, indivizii pot fi exclusi de la consumul lor daca nu indeplinesc anumite
criterii, in timp ce de la consumul bunurilor colective, odata produse, nu poate fi oprit nimeni
[Ostrom.2003.p.240-241]. Din aceste doua criterii deriva patru tipuri de bunuri, dupa cum ilustreaza
tabelul urmator:

Exclusivitate/Rivalitate

Rivalitate

Nerivalitate

Exclusivitate

Bunuri Private

Bunuri Vamuite

Neexclusivitate
Bunuri Comune
*Dupa Ostrom & Ostrom, 1977, p.4

Bunuri Publice

Exclusivitatea si rivalitatea totale reprezinta categorii ideale menite sa ajute in analiza realitatilor mult
mai ambigue. In primul rand, ele nu sunt proprietati intrinseci ale bunurilor, ci pot evolua in timp in
functie de conditii externe bunurilor. Spre exemplu, terenul proprietate privata a cuiva nu este exclusiv
in sine, insa costurile unui gard fiind un pret acceptabil pentru excluderea celorlalti, bunul devine
exclusiv in functie de costurile excluderii sau de tehnologiile [Ostrom.2003.p.241] sau artificiile legale
care se dezvolta in timp. Pe de alta parte, rareori se intalnesc aceste proprietati in forma perfecta la un
bun: un exemplu de rivalitate partiala este acela ca folosirea unei autostrazi nu impiedica ceilalti soferi
sa o foloseasca si ei, pana in punctul in care se congestioneaza, generand blocaj pentru toti participantii
la trafic [Ostrom&Ostrom.1977.p.3].

In opinia lui Musgrave, impartasita de Olson, bunurile neexclusive sunt cele care genereaza esecul
pietei, in timp ce piata aloca eficient bunurile cu posibilitate de excludere.
Studiul deosebirilor dintre bunurile generic denumite private 4, de distributia carora se ocupa piata
libera, si cele publice5, ajuta la intelegerea instantelor de esec al pietei si ale problemelor de actiune
colectiva. In afara de exclusivitate si rivalitate, pe care bunurile private le au, importante mai sunt si
alte deosebiri. Indivizii au de ales in consumul bunurilor private, cu privire atat la cantitate, cat si la
calitatea bunului. Legat de acest fapt, si tinand si de faptul ca bunurile private circula prin schimb,
4 Termen generic pentru bunurile private si vamuite
5 Termen generic pentru bunurile comune si publice

costul bunurilor private tine de cerere si consum, in timp ce costul bunurilor publice este stabilit in
functie de institutiile care reglementeaza consumul lor, daca ele exista. Nu in ultimul rand, alocarea
bunurilor private in randul consumatorilor se face prin mecanisme de piata, in timp ce alocarea
bunurilor publice se face preponderent prin procese politice [Ostrom&Ostrom.1977.pp.5-7].

Specificul bunurilor comune este acela ca nimeni nu poate fi impiedicat sa le foloseasca, iar daca
cineva le foloseste, ii impiedica pe ceilalti sa le poata folosi. In consecinta, este foarte probabil sa apara
problema ca un individ care nu a participat la producerea bunului comun sa consume 100% din bun.
Exemple de bunuri comune sunt atmosfera globala, un ecosistem oceanic din care se pescuieste, sau o
padure din care se procura lemn [Ostrom et.al.2002.p.1].

In cazul bunurilor publice, nimeni nu poate fi exclus de la consumul bunului, insa consumul de catre un
individ nu influenteaza cu nimic cantitatea din bun ramasa celorlalti. Exemple de bunuri publice ar fi
posturile publice de radio, cunoasterea stiintifica, pacea mondiala, din care toti putem consuma fara sa
reducem cantitatea sau calitatea bunului cu pricina [Ostrom et.al.2002.p.2]. Si in acest caz, al bunurilor
publice, apare tentatia de a nu contribui la producerea bunului.
Aceasta problema este cunoscuta sub numele de problema freerider-ului, specifica bunurilor comune
si celor publice, fiind neexclusive. Ea consta in tentatia de defectare a indivizilor de la producerea unui
bun colectiv, din moment ce il pot consuma fara posibilitatea de a fi pedepsiti prin excludere [Ostrom
et. al.2002.pp.2,16]. Insa problema consta in faptul ca, daca toti indivizii urmaresc aceeasi logica, bunul
nu se va mai produce sau va fi produs intr-o cantitate suboptimala.

Problema de actiune colectiva legata de bunurile rivale, neexclusive, este numita tragedia bunurilor
comune. In articolul sau, The Tragedy of the Commons 6, Garrett Hardin explica de ce producerea si
consumul bunurilor de aceasta natura nu pot fi lasate pe seama combinatiilor de decizii separate,
egoiste ale indivizilor implicati, precum sustinea Adam Smith. Credinta in efectele mainii invizibile
va duce la implinirea unui destin implacabil al esecului, exprimat prin termenul de tragedie.

Explicatia lui Hardin porneste de la urmatoarea situatie: exista o pajiste accesibila tuturor, comuna, pe
care este natural ca fiecare pastor va incerca sa tina cat mai multe vaci. Aranjamentul va functiona o
vreme, in care diverse turbulente in viata comunitatii vor limita numarul pastorilor si vitelor de pe
pajiste, insa in ziua cand se instaleaza stabilitatea sociala, incepe sa se desfasoare si tragedia bunurilor
6 The tragedy of the commons...

comune. Principalul motiv este ca fiecare pastor va adauga la cireada sa fara sa tina cont de puterea de
regenerare a pajistei.

Procesul decizional al fiecarui pastor consta in doi pasi, in acest caz. Incercand sa evalueze utilitatea de
a mai adauga o vita la cireada sa, va evalua aceasta utilitate ca fiind +1. Efectelor nocive ale
suplimentarii cirezii asupra pajistei le va fi atribuita utilitatea -1, care insa revine doar intr-o fractiune
pastorului-decident. Adunand aceste utilitati, concluzia va fi ca este mai util pentru pastor sa adauge la
cireada sa, fara incetare. Al doilea pas consta in gandul ca, daca isi limiteaza folosul bunului comun,
acesta oricum se va epuiza prin actiunea abuziva a celorlalti, iar utilitatea derivata de el din acel bun va
ramane la un nivel inferior fata de cat ar putea fi. Dilema este de a participa la suprasolicitarea pajistei
sau a fi doar martor la cum ceilalti suprasolicita pajistea, fara a deriva utilitate din asta. Tragedia are
loc deoarece fiecare pastor cu acces la pajiste are acelasi rationament, aceeasi inclinatie gresita de a
beneficia individual de o crestere nelimitata intr-o lume finita [Hardin.1968.pp.4-5]. Situatia de fata
este perfect incadrabila intr-un joc de tip dilema prizonierului, parand la fel de implacabil rezultatul
[Ostrom et. al.2002.p.1].

Problema, conform lui Hardin, este libertatea: libertatea in bunurile comune aduce ruina tuturor
[Hardin.1968.p.4]. Solutia, in opinia lui Hardin, este deci de natura coercitiva, niciun fel de promovare
a auto-cenzurii reproductive sau a auto-responsabilizarii nu ar functiona eficient. Coercitia menita sa
previna abuzul fata de bunurile comune trebuie sa poata genera nu prohibitia, ci si ceva mai greu de
reglementat, precum consumul temperat. Un exemplu de coercitie cu scopul temperarii este taxa de
parcare in centru: nu interzice parcarea, dar schimba costurile alegerii de a parca, influentand puternic
decizia de a parca [Hardin.1968.p.10]. Pentru Hardin, tipul preferabil de coercitie este cea reciproca,
asupra careia s-a decis in comun de catre cei afectati de ea.

Ostrom et.al. sustin ca solutia acestui tip de problema consta in reguli, si subliniaza un aspect interesant
al acestei solutii, care ingreuneaza cu atat mai mult depasirea dilemei. Caracteristica regulilor stabilite
prin acord comun este de a fi si ele un bun public, fata de care indivizii vor fi tentati sa fie freerideri.
Asadar, indivizii neparticipand la producerea bunului public reguli de consum a bunurilor comune,
acesta are mari sanse sa nu se produca, limitand totodata in mod ironic sansele dilemei initiale de a fi
rezolvata [Ostrom et.al.2002.p.17].

Regulile care ar putea totusi solutiona problema bunurilor comune sunt de fapt diferite aranjamente

institutionale posibile. Cele 3 mari categorii de institutii sunt organizarea bunurilor in proprietate
privata, proprietate comuna, sau proprietate de stat sau de guvernamant, fiecare avand numeroase
subtipuri [Ostrom et.al.2002.p.17]. Acestea ar trebui sa ajute la furnizarea de sanctiuni care sa
descurajeze comportamentul de freerider [Ostrom&Ostrom.1977.p.8].

O critica la modul lui Hardin de a formula dilema de actiune colectiva a bunurilor comune vine din
directia teoriei jocurilor. I se reproseaza faptul ca greseste tratand dilema bunului comun ca un joc de
tip dilema prizonierului intr-o singura tura, fara posibilitate de comunicare. Realitatea este mult mai
complexa, iar faptul de a putea comunica, de a juca in mod repetat, si de a nu putea prevedea un sfarsit
al interactiunilor ar schimba radical desfasurarea jocului [Ostrom et.al. 2002.p.8].

Una dintre cele mai extinse si mai importante incercari de a intelege si solutiona problemele de actiune
colectiva generate de tentatia de freerider (si nu numai) a fost facuta de Mancur Olson, in cartea sa
revolutionara Logica Actiunii Colective7

Bibliografie:

North, Warner, IEEE Transactions on Systems Science and Cybernetics, Vol. SSC-4, No. 3, Sept. 1968,
A Tutorial Introduction to Decision Theory, pp. 200- 210.

Kreps, David, M., Oxford University Press, 1990, USA, Game Theory and Economic Modelling

Osborne, Martin J. Rubinstein, Ariel, A Course in Game Theory, 1994 Massachusetts Institute of
Technology

Hansson, Sven O., Decision Theory-A Brief Introduction, 1994, Department of Philosophy and the
History of Technology Royal Institute of Technology ( K T H ) Stockholm

7 LAC.

Buchanan & Tullock, The Calculus of Consent, 2000, Publisher/Edition

Indianapolis,

IN:

Liberty

Fund,

Inc.

accesibil

la:

http://www.econlib.org/library/Buchanan/buchCContents.html

Ostrom, Elinor, 2003; 15; 239 Journal of Theoretical Politics

Elinor Ostrom
How Types of Goods and Property Rights Jointly Affect Collective Action

Ostrom et al
The Drama of the Commons
Thomas Dietz, Nives Dolak, Elinor Ostrom, and Paul C. Stern
From: Elinor Ostrom, Thomas Dietz, Nives Dulsak, Paul C. Stern and Susan Stonich (editors) .2002. The Dram of the
Commons. Washington, D.C.: National Academy Press.

Hardin, Garrett, "The Tragedy of the Commons," Garrett Hardin, Science, (1968) pp.1-12

Ostrom, Vincent, and Elinor Ostrom. 1977. "Public Goods and Public Choices." In Alternatives for
Delivering

Public

Services.

Toward

Improved

Performance,

http://theworldbuilders.witesman.com/v372/Ostrom%20public%20goods%20and%20public
%20choices.pdf , 1-26.