Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Drept

Cauza
Templul Preah Vihear
Disputa dintre
Cambodgia si Thailanda

Grupa B8, An II

Iai
2009
1

Cauza
Templul Preah Vihear
Disputa dintre
Cambodgia si Thailanda

1. Hotararea din data de 26 mai 1961

Masurile legale in cazul Templului Preah Vihear intre Cambodgia si
Thailanda,referitor la suveranitatea teritoriala asupra templului Preah Vihear,au fost
instituite printr-o petitie a Guvernului Cambodgiei la data de 30 septembrie
1959.Guvernul Thailandei a formulat doua obiectii preliminare.
Curtea a sustinut in mod unanim ca aceasta avea jurisdictie. Vicepresedintele
Alfaro si judecatorii Wellington Koo,Sir Gerald Fitzmaurice si Tanaka si-au atasat
declaratiile la aceasta hotarare, iar judecatorii Sir Percy Spender si Morelli au adaugat
opinii separate.
In hotararea sa,Curtea a notat ca,invocand jurisdictia Curtii,Cambodgia s-a bazat
in principal pe efectele combinate ale propriei acceptari a jurisdictiei impuse a Curtii si
efectele unei declaratii facute de Thailanda la data de 20 mai 1950:
Am onoarea sa va informez ca printr-o declaratie datata 20 septembrie
1929,Guvernul Majestatii Salea acceptat jurisdictia impusa a Curtii Permanente de
Justitie Internationala conform art.36,al.2 din Statut pentru o perioada de zece ani si cu
conditia reciprocitatii. Declaratia a fost reinnoita la data de 3 mai 1940,pentru o
perioada de inca zece ani.
In acord cu prevederile art.36,al.4 din Statutul Curtii Internationale de
Justitie,am onoarea sa va informez ca Guvernul Majestatii Sale reinnoieste declaratia
mentionata anterior pentru inca zece ani,incepand cu ziua de 3 mai 1950,in aceleasi
limite si sub aceleasi conditii si rezervari stabilite in prima declaratie din 20 septembrie
1929.
2

Thailanda si-a formulat prima obiectie preliminara pe baza ca acea declaratie nu a

constituit o acceptare valabila din partea sa a jurisdictiei impuse de Curte.Aceasta nu a
negat in nici un fel, insa, faptul ca intentiona sa accepte jurisdictia impusa, dar, conform
argumentului acesteia,ea si-a elaborat declaratia conform clauzelor din decizia Curtii ,la
data de 26 mai 1959 privitor la Incidentul aerian din 27 iulie 1955(Israel vs.
Bulgaria),care s-au dovedit a fi ineficiente.Art 36,al.5 din Statutul Curtii prevede ca:
Declaratiile facute potrivit Articolului 36 al Statutului Curtii Permanente
de Justitie Internationala si care sunt nca n vigoare vor fi considerate, n
raporturile dintre partile la prezentul Statut, drept acceptari ale jurisdictiei
obligatorii a Curtii Internationale de Justitie pentru perioada ramasa pna la
expirare si conform conditiilor prevazute de ele.
Curtea a sustinut ca acea dispozitie se aplica doar participantilor originali ai
Statutului si ca, Bulgaria nefiind un participant la Statut pana la 14 decembrie
1955,declaratia ei de acceptare a jurisdictiei impuse a Curtii Permanente este considerata
ca iesita din vigoare la data de 19 aprilie 1946,data cand Curtea Permanenta si-a incetat
existenta.In speta,Thailanda sustinea ca situatia ei era aceeasi cu a Bulgariei,din moment
ce ea a devenit participant la Statut doar la 16 decembrie 1946,la aproximativ 8 luni dupa
desfiintarea Curtii Permanente.Declaratia ei de acceptare a jurisdictiei impuse a Curtii
Permanente, in consecinta,nu a fost transformata in acceptarea privind Curtea actuala si
tot ce a reusit sa obtina a fost reinnoirea inoperativa a acceptarii jurisdictiei impuse a unui
tribunal care nu mai exista.
Curtea nu a considerat ca Hotararea sa din 1959 a avut consecintele invocate de
catre Thailanda.Pe langa faptul ca acea decizie nu era opozabila decat partilor,Curtea a
considerat ca Thailanda,prin declaratia sa din 20 mai 1950,a adoptat o alta pozitie decat
cea a Bulgariei.La acea data,nu numai ca declaratia Thailandei din 1940 nu fusese
transformata intr-o acceptare a jurisdictiei impuse de catre prezenta Curte,dar intr-adevara
aceasta

expirase

conform

termenului

sau,cu
3

doua

saptamani

inainte(6

mai

1950).Declaratia din 20 mai 1950,un act juridic nou si independent,nu a fost facuta ,deci,
sub incidenta art.36,al.5 din Statut,a carui forta fusese epuizata, din punctul de vedere al
Thailandei.
In cursul procesului,au aparut discutii privind posibilitatea ca un document iesit
din vigoare sa fie innoit,dar Curtea a considerat ca intrebarea ar fi trebuit sa fie care era
efectele declaratiei din 1950?.De asemenea,s-a spus ca Thailanda a avut o conceptie
gresita in 1950 si ,de aceea, a folosit in declaratia ei o exprimare pe care decizia din 1959
a demonstrat-o ca fiind inadecvata pentru atingerea scopului sau.dar Curtea nu a
considerat ca problema in speta era una de eroare.De asemenea s-a discutat asupra
faptului ca intentia fara manifestare nu este suficienta sa constituie o tranzactie legala
valida,dar Curtea a considerat ca ,in cazul acceptarii jurisdictiei impuse,singura
formalitate necesara era aceea de depozit cu Secretarul General al ONU,o formalitate
care a fost indeplinita de Thailanda in conformitate cu art.36,al.4 din Statut.
Singura intrebare relevanta,prin urmare,a fost daca exprimarea folosita de
declaratia Thailandei din 1950 denota intentia clara ,in conditiile art.36 al.2 din Statut, de
a recunoaste ca impusa jurisdictia Curtii.Daca Curtea aplica regulile sale obisnuite de
interpretare, acea declaratie nu ar fi putut fi vazut decat ca o acceptare a jurisdictiei
Curtii,pentru ca nu exista nici o alta Curte la care sa se poata faca referire.Thailanda,care
era perfect constienta de inexistenta Curtii anterioare,nu ar fi avut alt scop ca sa se
adreseze Secretarului General,in conformitate cu al.4 al art.36 din Statut,decat ca sa
recunoasca jurisdictia impusa a Curtii actuale,sub al.2 al aceluiasi articol;de
asemenea,nici nu a sustinut altceva.Ce a ramas din acea declaratie a fost interpretat in
lumina acestui fapt cardinal si in contextul general al declaratiei.Trimiterea la declaratiile
din 1929 si 1940 trebuie privita doar ca o simpla metoda convenabila de indicare,fara a le
enumera expres,care erau conditiile sub care s-a acceptat.
Asadar,Curtea a considerat ca nu puteau exista dubii cu privire la sensul si
efectele ce trebuiau atribuite declaratiei din 1950 si a respins prima obiectie preliminara a
Thailandei.
Curtea a determinat ca acea concluzie era suficienta pentru a fonda jurisdictia
Curtii si ca nu mai era necesar sa inainteze cu considerarea celui de-al doilea fundament

al jurisdictiei invocat de catre Cambodgia sau cu obiectia Thailandei asupra aceluiasi

fundament.1
2. Hotararea din data de 15 iunie 1962
In cazul Templului Preah Vihear,dintre Cambodgia si Thailanda,Curtea a hotarat
la data de 26 mai 1961 cine are jurisdictie.In hotararea sa, prin 9 la 3 voturi,Curtea a
stabilit ca teritoriul se afla sub suveranitate cambodgiana si,prin urmare,Thailanda avea
obligatia de a-si retrage toate fortele militare sau de politie,la fel si orice paznic stationat
in apropierea templului sau in vecinatatea teritoriului cambodgian.
Prin 7 la 5 voturi,Curtea a decis ca Thailanda avea obligatia sa restituie catre
Cambodgia orice sculptura,orice stela,fragmente de monumente,modele din gresie si
ceramica antica care ar fi putut,de la data ocuparii templului de catre Thailanda in
1954,sa fie inlaturate din templu sau din zona acestuia de catre autoritatile thailandeze.
Judecatorii

Tanaka

si

Morelli

au

atasat

hotararii

declaratie

comuna.Vicepresedintele Alfaro si judecatorul Sir Gerald Fitzmaurice au atasat opinii

separate, judecatorii Moreno Quintana,Wellington Koo si Sir Percy Spender au atasat
opinii in opozitie.
In judecata sa,Curtea a determinat ca subiectul determinat era suveranitatea
asupra regiunii Templului Preah Vihear.Acest sanctuar antic,partial in ruine, se afla pe un
platou in Muntii Dngrk care au constituit granita dintre Cambodgia si
Thailanda.Disputa isi are originea in stabilirea granitelor facute in 1904-1908 itnre
Franta,atunci administrand relatiile externe ale Indochinei,si Siam.Aplicarea Tratatului
din 13 februarie 1904 a fost,in special,implicata. Acel tratat stabilea drept caracter
general al frontierei granita exacta care urma sa fie delimitata de catre comisia comuna
franco-siameza.
Delimitarea facuta dupa principiul mentionat anterior,in ianuarie-februarie 1907,
presedintele sectiunii franceze a raportat catre guvernul sau ca linia de frontiera a fost
stabilita definitiv.Astfel,a devenit clar faptul ca o frontiera a fost cercetata si stabilita,cu
toata ca nu exista nici un document care sa ateste o decizie si nici o referire la regiunea
1

http://www.icj-cij.org/

Dngrk in cadrul intalnirilor comisiei dupa 2 decembrie 1906.In plus,in momentul in

care comisia s-ar fi intalnit pentru a-si incheia munca,atentia a fost directionata catre
concluzia unui tratat de frontiera franco-siameza suplimentar ,Tratatul din 23 martie
1907.
Stadiul final al delimitarii consta in pregatirea hartilor.Guvernul siamez,care nu
dispunea de mijloacele tehnice adecvate,a solicitat ca ofiterii francezi sa cartografieze
regiunea de frontiera.Aceste harti au fost terminate in toamna anului 1907 de catre o
echipa de ofiteri francezi,dintre care unii fusesera membri ai comisiei comune,si eu fost
transmise guvernului siamez in 1908.Printre ele se afla si o harta a regiunii Dngrk ce
situa Templul Preah Vihear pe teritoriu cambodgian.Pe aceasta harta (indosariata ca
Anexa I la Memorandum) s-a bazat Cambodgia, in principal, in sustinerea pretentiei sale
de suveranitate asupra templului.
Thailanda a contestat acest act,sustinand ca harta nu este munca comisiei comune
si nu este opozabila,ca frontiera indicata nu este adevarata cumpana a apelor,pentru ca
adevarata frontiera ar fi situat mare parte din templu pe teritoriu thailandez.De
asemenea,s-a

spus

ca

harta

nu

fost

niciodata

acceptata

de

catre

Thailanda,sau,alternativ,daca ea ar fi facut asta,a procedat astfel din cauza unei

convingeri gresite ca frontiera trasata corespunde cu cumpana apelor.
Harta din Anexa I nu a fost niciodata aprobata formal de catre comisia
comuna,care si-a incetat existenta la cateva uni dupa producerea sa.In timp ce nu se putea
discuta faptul ca a fost bazata pe munca de cercetare a ofiterilor in sectorul
Dngrk,Curtea a concluzionat ca nu este opozabila.Cu toate acestea era clar din registre
ca hartile au fost communicate guvernului siamez ca intentie de reprezentare a
rezultatului delimitarii.;din moment ce nu a fost nici o reactie din partea guvernului
siamez, la acel moment sau pentru mai multi ani,s-a presupus consimtamantul.
Ba chiar mai mult,hartile au fost communicate membrilor siamezi ai comisiei mixte,care
nu au spus nimic,Ministrului de Interne siamez,Printul Damrog,care a multumit
Ministrului francez din Bangkok pentru ele,si guvernatorilor siamezi provinciali,unii
dintre ei constienti de Preah Vihear. Daca autoritatile siameze au aceptat harta Anexei I
fara investigatii,acestea nu puteau invoca o eroare care sa le vicieze realitatea
consimtamantului lor.
6

Guvernul siamez si ,mai tarziu,cel thailandez nu au ridicat problema hartii din

Anexa I anterior negocierilor cu Cambodgia in Bangkok ,in anul 1958.Dar in 19341935,un studiu a scos la iveala o divergenta intre linia de pe harta si adevarata linie a
cumpenei de ape si alte harti au fost produse infatisand templul ca fiind sub suveranitate
thailandeza.Cu toate acestea,Thailanda a continuat sa produca si sa publice harti ce
stabileau templul pe teritoriu cambodgian.
In plus,in cursul negocierii Tratatelor franco-siameze din 1925 si 1937,care
confirmau frontierele existente,si in 1947 in Washington inainte de Comisia de Conciliere
Franco-siameza, ar fi fost normal ca Thailanda sa ridice aceasta problema,dar nu a facuto.Concluzia naturala este aceea ca a acceptat frontiera de la Preah Vihear asa cum a fost
trasata pe harta,nerespectand corespondenta cu cumpana apelor.Thailanda a declarat
ca,aflandu-se in posesia templului tot timpul,nu a avut nevoie sa ridice aceasta
problema,a probat actele autoritatilor sale administrative asupra terenului ca dovada ca nu
a aceptat frontiera de la Preah Vihear,din Anexa I.
Curtea a considerat dificil de vazut actele locale ca negare a atitudinii consistente
a autoritatilor centrale.Mai mult,cand Printul Damrog a vizitat templul,acesta a fost
intampinat oficial de catre rezidentul francez pentru provincia invecinata cambodgiana,iar
Siamul nu a reactionat in nici un fel.
Luand in considerare aceste fapte,Curtea a concluzionat ca Thailanda a acceptat
harta din Anexa I.Chiar daca ar fi fost vreun dubiu cu privire la aceasta
legatura,Thailandei nu ii era exclus sa pretinda ca nu a acceptat-o din moment ce Franta
si Cambodgia s-au bazat pe acceptarea acesteia si s-a bucurat timp de 50 de ani de
beneficiile conferite de Tratatul din 1904.
Mai mult,acceptarea hartii din Anexa I a facut ca aceasta sa fie inclusa in acordul
tratativ.La acel moment,partile au adoptat o interpretarea acestui acord care a facut ca
linia hartii sa prevaleze asupra clauzelor din Tratat si,cum nu era nici un motiv pentru a
crede ca partile au atasat o importanta speciala liniei de cumpana a apelor,comparata cu
importanta superioara a unei reglementari finale a propriilor frontiere,Curtea a considerat
ca interpretarea data acum sa fie aceeasi.

Astfel,Curtea s-a simtit obligata sa se pronunte in favoarea frontierei indicate pe

harta Anexei I in zona dezbatuta si a devenit neimportant sa se stabileasca daca linia de
pe harta corespunde cu cea naturala,reala.
Curtea Internationala de Justitie a sustinut pretentiile Cambodgiei cu privire la
suveranitatea asupra Templului Preah Vihear.2

Ibidem

Bibliografie

1. http://www.icj-cij.org/ consultat la 25 octombrie 2009