Sunteți pe pagina 1din 60

Universitatea Politehnica Bucuresti

ALCATUIREA SI STRUCTURA CELULOR SI


TESUTURILOR UMANE,
ELEMENTE DE IMUNOLOGIE

BIOCOMPATIBILITATE

Curs 3

S.L. Dr. Ing. ANTONIAC Iulian Vasile

Celula

CELULA
Celula este unitatea morfologica si functionala a vietii,

unitate elementara a lumii vii, produs al evolutiei, cu o


structura complexa, aflata ntr-o relatie de autonomie si
echilibru dinamic cu mediu nconjurator
Principalele proprietati ale celulei sunt:
cresterea;
dezvoltarea;
autoreproducerea.

CELULA
n functie de forma lor, celulele se clasifica astfel:
celule sferice (ovocitul);
celule discoidale (hematia);
celule cilindrice (celula intestinala);
celule cubice (celulele epidermei);
celule stelate (neuronul);
celule flagelate (spermatozoidul);
celule pavimentoase;
celula Purchinje.

CELULA
1-complex Golgi,

12

2- vezicule de transport,
3- ribozomi,

4- microtubuli,
11

5- mitocondrie,

6- membran,

7- microtubul,

10

8- lizozomi,
9- corpi multiveziculari,
6

10, 12- RE
11- nucleol

8
9

CELULA
Din punct de vedere al
dimensiunile celulare,
ntlnim:
celule mici (3-4pm) neuroni
din scoarta cerebrala (4-5pm),
limfocitele

celule medii (20-30pm) majoritatea celulelor din organism


celulele mari (30pm)
ovocitele umane

CELULA
Celula este alcatuita din:
membrana celulara
citoplasma
nucleu

CELULA
Membrana celulara
- este o structura indispensabila vietii, care delimiteaza
celula, conferindu-i individualitatea
-mediaza si controleaza interactiunea celulei cu toate
compartimentele mediului sau moleculele altei celule.
Functiile membranei celulare sunt:
permeabilitatea selectiva realizata prin canale si
pompe care regleaza trecerea ionilor si moleculelor;
elasticitatea;
comunicarea realizata prin receptori care recunosc
informatia externa si declanseaza mecanismele de
raspuns celular.

CELULA
Principalele componente ale membranei biologice
sunt:
proteinele
lipidele
resturile glucidice (atasate proteinelor sau
lipidelor)

CELULA
Functiile membranei celulare sunt:
permeabilitatea selectiva realizata prin canale si

pompe care regleaza trecerea ionilor si moleculelor


elasticitatea
comunicarea realizata prin receptori care recunosc

informatia externa si declanseaza mecanismele de


raspuns celular

CELULA
Membrana celulara

Baza moleculara a proprietatilor membranei poate fi prezentata


schematic astfel:
Difuza n faza lipidica;
Canalele glicoproteice;
Permeaze si transporturi specifice;
Ionofori;
Receptori;
Endocitoza;
Energia pentru transportul activ;
Cuplarea macromoleculei membranei si mediatori
intracelulari.

CELULA
Membrana celulara

Este implicata n fenomenele de permeabilitate si transport,


adezivitate si recunoastere celulara, integrarea celulelor n tesuturi, n
evolutia unor fenomene ca vindecarea ranilor, inflamatia, proliferarea

Membrana celulara separa un mediu extern de unul intern, cu


caracteristici fizico-chimice diferite, fiind o bariera nalt specializata, o
cale de comunicare controlata ntre cele doua compartimente, n
ambele sensuri, prin transport de substante si transfer de informatie

Pe de alta parte, majoritatea proceselor celulare fundamentale implica


ntr-o anumita masura membrana, de exemplu replicarea ADN
biosinteza proteinelor.

CELULA
Citoplasma
Citoplasma - reprezinta continutul celulei cuprins ntre membrana si
nucleu, cu care constituie unitatea morfo-functionala
Componentele citoplasmei sunt prezentae schematic astfel:
matricea citoplasmatica (substanta fundamentala a citoplasmei
citosolul)
organitele citoplasmatice:
cu membrana: reticulul endoplasmatic, complexul Golgi,
mitocondri, lizozomi, peroxizomi, vezicule de transport;
fara membrana: ribozomi, cili, incluziuni de glicogen, lipide
sau pigmenti.
diferentieri citoplasmatice;
incluziuni citoplasmatice .

CELULA
Nucleul
este un organit cu rol central n viata

celulei, fiind locul de depozitare a


informatiei
genetice
(n
macromoleculele de ADN) si centrul de
comanda si control al activitatilor
celulei.
Cu ct celula este mai tnara, cu att

activitatea metabolica este mai intensa,


nucleul este mai mare si citoplasma e
mai redusa.

Dimensiunile, acestuia sunt:


diametru: 5pm;
volum: 50pm -10% din
volumul celulei.

CELULA
Nucleul
Exista un anumit raport nucleoplasmatic, care variaza ntre 1/3
si 1/20
Nucleul poate avea diferite forme :
sferic;
ovular;
prismatic;
fusiform;
turtit.
Majoritatea celulelor contin un singur nucleu
n fibra musculara striata scheletica exista cteva sute de nuclei,
ce ocupa sub 1% din volum

CELULA
Nucleul
Cromozomii si genele sunt structuri celulare ce contin

majoritatea materialului genetic


sunt vehicule pentru stocarea, transmiterea,
exprimarea si evolutia informatiei genetice

Ele

Materialul genetic, suportul ereditatii, este reprezentat de

ADN

CELULA
Nucleul
Gena este o portiune din molecula de acid nucleic - gena are 500-

1500 nucleotide, iar un cromozom


nucleotide

aproximativ 150.000.000

Transmiterea informatiei genetice poate avea loc prin:

autoreplicarea ADN
transcriere ARN
traducere proteine.
Pna n prezent au fost identificate circa 2000 de gene pe

cromozomi umani. Gena ocupa un loc specific pe cromozom, fiind


alcatuita din ADN, proteine (histone si nonhistone) si putin ARN.

Tesutul

TESUTUL

Asocierea organizata a celulelor n vederea ndeplinirii n organismul uman a


anumitor functii comune duce la formarea tesuturilor, care reprezinta sinteza
colaborarii celulelor componente individuale

Desi sunt formate din elemente de origine, dezvoltare, diferentiere si o


specializare diferita, tesuturile care intra n alcatuirea organelor componente ale
organismului nostru pot fi mpartite n cinci tipuri de baza:
1. tesuturi epiteliale;
2. tesuturi conjunctive;
3. tesuturi musculare;
4. tesutul nervos;
5. tesutul sangvin.

Luate izolat, dar si n cadrul organizarii diferitelor organe, tesuturile de un tip sau
altul se impun printr-o individualitate care rezulta att din caracterele morfologice
generale ale elementelor lor componente, ct si din proprietatile functionale n
slujba carora se pun mpreuna.

1. TESUTUL EPITELIAL

Sunt celulele constituite din celule care se afla ntre ele n raporturi de
contiguitate fiind solidarizate printr-o substanta intercelulara sau prin
diferite dispozitive functionale intercelulare speciale

n general sunt lipsite de vase sanguine si limfatice cu o bogata inervatie.

tesutul epitelial se clasifica n: secretoare, de acoperire, si senzoriale.

Totodata se mai poate clasifica in functie de forma celulelor:

1. TESUTUL EPITELIAL
Caracteristicile generale ale tesuturilor epiteliale :
alcatuirea lor din celule de forma poliedrica;
dispozitia n straturi continue a celulelor, fara substanta

fundamentala ntre ele;


prezenta unei suprafete externe uneori specializata si
ndreptata spre exterior si a unei suprafete interne
orientata spre mediul intern, ceea ce corespunde
polaritatii;
asezarea pe o membrana bazala cu structura lamelara;
lipsa de vase sanguine

1. TESUTUL EPITELIAL
Principalele roluri ndeplinite de tesuturile epiteliale sunt:
de acoperire (epitelii) sau de captusire (endotelii);
de separare a mediului extern de cel intern;
de secretie externa n glandele exocrine sau de secretie

interna n glandele endocrine;


de transport selectiv a unor diferite substante;
de receptie senzoriala epiteliu olfactiv si muguri
gustativi;
de contractilitate celulele mioepiteliale din acinii
glandulari.

2. TESUTUL CONJUNCTIV
Se gaseste n structura diverselor organe, unde formeaza

scheletul de sustinere si mai ales n spatiile dintre


organe, ca tesuturi de umplutura, de legatura, de suport
sau de sprijin.
Tesuturile conjunctive sunt tesuturi moi, ele fiind printre

cele mai raspndite din organism si care, pe lnga celule


de diferite forme si dimensiuni, contin si o substanta
fundamentala care mpreuna cu sistemul fibrilar (fibre de
colagen sau de reticulina) alcatuiesc matricea
intercelulara

2. TESUTUL CONJUNCTIV
Distribuirea egala a celor trei componente principale:
celule,
substanta fundamentala si
fibre, sau predominanta uneia dintre acestea, duce la aparitia mai

multor tipuri de tesuturi conjunctive:


1. tesut conjunctiv lax- n care predomina fibrele elastice care

sunt predominante in elastina si au calitatea de a fi extensibile;


2. tesut conjunctiv fibros n care predomina fibrele de
colagen care asigura rezistenta tesuturilor conjunctive si sunt
constituite din proteine fibroase;
3. tesut conjunctiv reticular n care predomina substanta
fundamentala sau celule, cum este de exemplu tesutul adipos.

Fibrele de reticulina contin molecule de colagen si intra n alcatuirea organelor


hematopoetice si limfopoetice.
Substanta fundamentala are caracterul unei substante omogene si este amorfa,
vscoasa, fiind alcatuita din proteine fibroase, glicozaminoglicani si glicoproteine.

2. TESUTUL CONJUNCTIV

2. TESUTUL CONJUNCTIV
Celulele conjunctive pot fi autohtone (celule conjunctive propriu-

zise) sau alogene care ajung n matricea intercelulara prin


diapedeza.
Tipuri de celule conjuctive:
Autohtone: fibroblaste, mastocite, plasmocite, histiocite,

macrofage.
Alogene : leucocite polimorfonucleare.
Functiile principale ale tesuturilor conjunctive sunt:
mecanice fiind privite ca tesuturi de umplere, de legatura

si de sustinere;
de aparare a organismului;
n reglarea hematopoiezei prin distrugerea hematiilor;
n procesele metabolice.

2. TESUTUL CARTILAGINOASE
Sunt tesuturi semirigide si semidure.
Tesuturile cartilaginoase pot fi de 3 tipuri :

hialin

fibros

elastic

3. TESUTUL OSOS
tesuturile

osoase sunt tesuturi dure, care datorita


impregnarii substantei lor fundamentale cu saruri
fosfocalcice se adapteaza functiilor:

de sustinere,
de rezistenta
si intra n alcatuirea scheletului uman.
celulele osoase tinere (osteoblastele), ca si celulele adulte

(osteocitele), sunt formatoare de os, spre deosebire de


osteoclaste, care sunt celule resorbtive, adica celule
distrugatoare de os.

3. TESUTUL OSOS
Matricea osoasa este formata:

dintr-o

parte organica, reprezentata de fibre de


colagen si glicozaminogliconi
si una anorganica, reprezentata de calciu si fosfor,
care se prezinta sub forma de cristale de
hidroxiapatita, dispuse pe fibrele de colagen
Dupa proportia si aranjamentele partilor componente,

tesuturile osoase pot fi:


compacte (haversiene)
si spongioase (areolare)

3. TESUTUL OSOS
tesuturile osoase compacte au o
structura cilindrico-lamelara, lamelele
osoase fiind asezate n mod concentric
n jurul canalelor Havers. Un canal
Havers, mpreuna cu sistemul lamelar
care l nconjoara, formeaza osteonul,
care
reprezinta
unitatea
morfofunctionala a tesutului osos
compact.

tesutul osos areolar prezinta la


periferie
periostul,
o
nvelitoare
conjunctiva constituita dintr-o zona
externa formata dintr-un tesut conjunctiv
dens si o zona interna n care domina
celulele osteogene. Cavitatea medulara
a oaselor este captusita de endoos.

4. TESUTUL MUSCULAR
Raspund de activitatea motorie, fapt care se realizeaza datorita functiei

fundamentale a fibrei musculare, si anume contractilitatea


Din punct de vedere morfologic tesutul muscular este alcatuit din:
fibre dotate cu unul sau mai multi nuclei,
o membrana celulara (sarcolema)
si o citoplasma (sarcoplasma).
n sarcoplasma se afla organitele celulare adaptate functiei de contractie -

miofibrilele- si n principal microfilamentele .

Tesuturile musculare se mpart din punct de vedere structural si functional,


n:
netede involuntare
striate voluntare de tip scheletal
de tip cardiace involuntar.

4. TESUTUL MUSCULAR

5. TESUTUL NERVOS
Este format din celule nervoase sau neuroni si celule gliale cu rol

auxiliar, n special de sustinere.


Caracteristicile principale ale tesutului nervos sunt excitabilitatea
(capacitatea de a raspunde la diferiti stimuli) si conductibilitatea
(capacitatea de a conduce excitatia).

Elemente de imunologie

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Imunologia studiaza fenomenul de imunitate - mecanismele
biologice prin care organismul reactioneaza asupra unor
substante biologic straine.

Exista doua grupe de mecanisme majore de aparare:


Apararea

nespecifica sau imunitatea naturala sau


nnascuta, care devine operanta de la nceputul unei
agresiuni si nu are specificitate fata de agentul cauzal;

Apararea specifica sau imunitatea cstigata, care se

adreseaza n mod specific agentului agresor, dar care


necesita un contact prealabil cu acesta.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Reactiile imune specifice, desi de cele mai multe ori sunt
benefice organismului, datorita dereglarii sistemului imun,
sub influenta diferitilor factori, pot deveni daunatoare
propriului organism, prin intensitatea lor (reactii de
hipersensibilitate) sau prin afectarea unor componente
proprii (autoimunitate).
Proprietatea unei substante de a induce un raspuns imun este
definita ca imunogenitate, intensitatea acestei fiind
variabila de la o substanta la alta.
Insuficienta dezvoltare a sistemului imun (sau a unor
componente ale acestuia) determina o sensibilitate crescuta
a organismului fata de agentii infectiosi - imunodeficienta.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Dupa cum o indica si numele, aceasta aparare este:
Nespecifica - ea se ndreapta mpotriva agentilor

infectiosi n general, nu a unuia n mod special.


Indiferent de tipul sau proprietatile intrinseci ale
microorganismului, reactia este similara.
nnascuta - fiecare organism se naste cu aceste

capacitati de aparare, care sunt influentati de factorii


"constitutionali" si mai putin de cei ai mediului ambiant
Lipsita de memorie imunologica - intensitatea si

eficienta apararii naturale este egala pe parcursul vietii


indiferent daca organismul a mai avut contacte
anterioare cu acelasi agent patogen.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Apararea naturala se realizeaza prin:
1. factori tisulari
2. factori celulari
3. factori umorali
4. factori "constitutionali" genetic determinati.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
1. Factorii tisulari
Pentru ca un agent patogen sa se manifeste, este necesara patrunderea sa
n mediul intern al organismului, aceasta actiune este mpiedicata de
bariera cutanata si de catre mucoase.
Pielea integra, prin structura sa nu permite patrunderea agentilor patogeni,
iar suprafata cutanata datorita acidului lactic si acizilor grasi rezultati din
secretia glandelor sudoripare si sebacee are un pH acid. Rolul integritatii
nvelisului cutanat devine evident n cazul arsurilor, cnd suprafetele
denudate faciliteaza infectia loco-regionala sau chiar generala.
Mucoasele tapeteaza cavitati n care se gasesc sau pot patrunde agenti
patogeni. La nivelul mucoaselor actioneaza mai multe mijloace de
aparare:
- mijloace mecanice datorita elementelor de structura: epiteliul
stratificat pavimentos n zone de contact direct cu mediul extern, cavitate
bucala, faringe, esofag etc. Prezenta cililor mobili la nivelul cailor
respiratorii faciliteaza eliminarea spre exterior a agentilor daunatori;
- mijloace chimice: secretiile digestive ca si urina mentin un pH
nefavorabil dezvoltarii florei patogene.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
2. Factori celulari
Reprezinta elemente de aparare naturala care actioneaza n cazul n
care agentul patogen a strabatut barierele naturale si a patruns n
mediul intern.
Fagocitele sunt celule cu origine n maduva osoasa a caror functie
majora este procesul de fagocitoza, aceasta fiind reprezentata de
celulele polimorfonucleare neutrofile si macrofagele tisulare.
Macrofagele au un precursor comun cu granulocitele neutrofile
n maduva osoasa se multiplica si se diferentiaza n monociti,
care aproximativ dupa 3 zile de circulatie n snge trec n
tesuturi, alcatuind populatia celulara componenta a sistemului
mononuclear fagocitar.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
2. Factori celulari
Mecanismul fagocitozei se desfasoara n mai multe etape:
a.

Afluxul fagocitelor spre zona n care a penetrat agentul patogen


(bacteria) sub influenta unor factori chemotactici pozitivi; datorita cresterii
permeabilitatii vasculare, n prima etapa se realizeaza o aglomerare
locala de fagocite, granulocite neutrofile, macrofage ntr-o etapa
ulterioara. Factorii chemotactici sunt molecule de origine tisulara,
bacteriana sau serica.

b. Aderenta fagocitelor pe suprafete bacteriene pot fi datorate unor


mecanisme de recunoastere primitiva. Aderenta determina activarea unor
filamente de actina si miozina submembranare care vor determina
extinderea de pseudopode; aceste pseudopode se vor atasa progresiv pe
suprafata particulei din aproape n aproape datorita legarii receptorilor de
pe fagocit de moleculele de pe suprafata particulei (mecanism n
fermoar).

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
2. Factori celulari
c. Endocitoza sau interiorizarea particulei este urmarea extinderii
pseudopodelor pna la nglobarea completa a particulei ntr-o vacuola
intracitoplasmatica; procesul nu este propriu fagocitelor, particular
acestora fiind dezvoltarea acestei proprietati care este ndreptata
mpotriva unor structuri de dimensiuni mai mari (bacterie) si care este o
particula straina.
d. Degradarea particulei fagocitate se realizeaza prin 2 mecanisme, si
anume: mecanismul oxigeno-dependent si mecanismul oxigenioindependent.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Mecanismul fagocitozei

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
3. Factori umorali
n paralel cu factorii celulari, n ser si n celelalte umori ale organismului se
gasesc o serie de factori (molecule solubile) circulanti cu potential
bactericid direct, ce este stimulat de prezenta unui agent patogen. Ei nu
interactioneaza n mod separat, ci n mod concentrat, si n interrelatie cu
factorii celulari.
Proteinele de faza acuta sunt reprezentate de proteine plasmatice a caror
sinteza este stimulata de prezenta n special a bacteriilor. Aceste proteine
sunt reprezentate de:
proteina C reactiva - are proprietatea ca n prezenta ionilor de Ca2+ sa
se fixeze pe structurile fosforilate din membranele bacteriene, astfel
bacteriile fiind mai usor fagocitabile.
2-macroglobulina,
ceruloplasmina etc.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
3. Factori umorali
Sub actiunea germenilor, prin endotoxine, este stimulata
sinteza de interleuchina care induce sinteza hepatica pna la
de 100 ori a proteinelor de faza acuta, determinnd
cresterea temperaturii corpului acest aspect este
nefavorabil multiplicarii microorganismelor.
Sistemul complement este un complex de aproximativ 20
proteine serice cu rol fundamental n imunitatea naturala,
activarea lui avnd drept rezultat: citoliza, producerea de
factori chemotactici si alti mediatori ai inflamatiei.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
3. Factori umorali
Interferonii formeaza un grup de substante care sunt sintetizate de
celulele infectate cu virus, avnd apoi activitate antivirala. Sinteza
de interferoni poate fi indusa si de alte microorganisme,
endotoxine bacteriene, acizi nucleici straini, polimeri sintetici etc.
Sinteza lor apare dupa o faza de latenta de cteva ore, iar durata
sintezei variaza ntre cteva ore si cteva zile. Celulele infectate
cu virus sintetizeaza interferoni pe care-i elimina extracelular; ei se
vor lega de receptorii celulelor nvecinate neinfectate conferindu-le
rezistenta fata de penetrarea virusurilor.

Anticorpii naturali se definesc ca anticorpi prezenti n ser n


afara oricarei imunizari anterioare. n realitate este vorba nsa
despre anticorpi aparuti ca urmare a unor imunizari aparente sau
prin reactii ncrucisate. Rezultatul functionarii eficiente a imunitatii
naturale este protectia organismului fata de agentii patogeni, n
special de natura bacteriana. Efectul morfologic al acestei aparari
este procesul inflamator acut.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Termenul de imunogen este acordat oricarei substante care
patrunsa n organism este capabila de a declansa un
raspuns imun de tip umoral sau mediat celular, avnd drept
rezultat producerea de efectori ai raspunsului imun
(anticorpi, celule sensibilizante, celule citotoxice).
Termenul de antigen face referire la acele substante care
odata patrunse n organism sunt capabile de a reactiona cu
efectorii raspunsului imun determinat de un imunogen.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Termenul de antigen face referire la acele substante care
odata patrunse n organism sunt capabile de a reactiona cu
efectorii raspunsului imun determinat de un imunogen.
Orice imunogen este un antigen, dar nu orice antigen este si
imunogen. De obicei, moleculele mari sunt att imunogene
ct si antigene. Moleculele mici de regula pot fi antigene
dar nu si imunogene.
n conditii obisnuite, un imunogen este o substanta straina,
care nu poate face parte dintre componentii structurali si
moleculari ai unui organism. n conditii de reglare a
functionalitatii sistemului imun o substanta proprie poate
deveni imunogen determinnd starea de autoimunitate.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Proprietatea unei substante de a induce un raspuns
imun este definita ca imunogenitate, intensitatea
acesteia fiind variabila de la o substanta la alta.
Reactivitatea specifica se defineste ca antigenitate
si este probabil de cea mai mare specificitate
dintre toate reactiile cunoscute n biologie. Un
antigen nu reactioneaza cu efectorii (de ex.
anticorpii) prin ntreaga sa molecula.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Zonele limitate din interiorul unui antigen care reactioneaza
specific cu efectorii poarta numele de epitopi sau
determinanti antigenici. Pentru fiecare epitop organismul
raspunde printr-un anticorp. Epitopii reprezinta o secventa
de 4-8 reziduuri aminoacidice sau monozaharidice ntr-o
molecula polipeptidica, respectiv polizaharidica.
n raport cu pozitia unui antigen n organism putem avea:
Antigeni solubili sau nefigurati, care circula n umorile
organismului (molecule cum ar fi proteinele plasmatice,
enzimele, hormonii);
Antigeni celulari sau figurati (celule, bacterii, paraziti).

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE

Conditiile imunogenitatii se datoreaza existentei a 4


parametrii:
1.

Caracterul strain fata de organism;

2.

Patrunderea (introducerea) parenterala;

3.

Greutate moleculara ridicata;

4.

Natura proteica.

CONDITIILE IMUNOGENICITATII
1.

Caracterul strain fata de organism - in conditii


fiziologice, sistemul imun si recunoaste si tolereaza
propriile componente, fara a reactiona prin producerea de
efectori imuni. Fiecare individ poseda celule autoreactive
si autoanticorpi fara ca acestea sa aiba repercusiuni
nedorite.

Fata de acest caracter se poate vorbi despre:


Antigeni autologi (proprii) care n conditii fiziologice nu
induc raspuns imun (autogrefa sau grefa autologa este
tolerata);

Antigeni singenici sunt antigenii care apar la gemenii


homozigoti. Grefa singenica sau izogrefa este tolerata.

CONDITIILE IMUNOGENICITATII

Antigenii homologi sau aloantigenii sunt antigenii reprezentati n


cadrul aceleiasi specii dar care difera de la individ la individ sau ntre
grupe de indivizi. Alogrefa este greu de tolerat.

Antigenii heterologi sau xenoantigenii sunt antigeni care difera


ntre specii. Cu ct speciile sunt mai ndepartate filogenetic,
antigenitatea este mai mare. Xenogrefa nu este tolerata.

Antigenii heterogenetici sau heterofili reprezinta antigeni comuni


mai multor specii.

Antigenii sechestrati sunt molecule proprii, care nsa prin situatia lor
din punct de vedere morfologic, nu au venit n contact cu sistemul
imun n cursul dezvoltarii ontogenetice a unui individ (ex: fibrele
cristaline, spermatozoizii). Patrunderea ulterioara n organism a
acestor antigeni si contactul lor cu sistemul imun, va declansa un
raspuns specific (ex: traumatismul cristalinului la un ochi va duce la
lezarea prin anticorpi si a cristalinului de la celalalt ochi).

CONDITIILE IMUNOGENICITATII
Introducerea parenterala
Aceasta cale de patrundere produce o imunizare optima. Se cunosc n
prezent imunizari pe cale digestiva (ex: vaccinarea
antipoliomielitica), pe cale respiratorie (imunizarea fata de polen si
aparitia starilor alergice), imunizarea percutana (producerea
dermatitei de contact).
2.

3. Greutatea moleculara.
n general imunogenii puternici au greutati moleculare ntre 10 000- 20
000 daltoni. Sub limita de 5 000 daltoni o substanta devine
imunogena numai legata de alta substanta. Pe lnga greutatea
moleculara, antigenitatea este influentata si de ncarcarea
electrica a moleculei si de dimensiunile moleculei. n general,
numarul epitopilor creste proportional cu dimensiunea (mai multi
epitopi sunt expusi la suprafata organizarii spatiale a moleculei).
Pe de alta parte, molecule foarte mari, agregate sau particule sunt
fagocitate nainte de a lua contact cu sistemul imun.

CONDITIILE IMUNOGENICITATII
4.

Natura proteica

Primele substante recunoscute ca imunogene sunt proteinele. Acestea


sunt puternic imunogene datorita continutului mare de aminoacizi
care confera moleculei proteice si o diversitate de epitopi. Raspunsul
imun total va fi reprezentat de suma anticorpilor fata de fiecare
epitop

Exista si alte substante imunogene precum:

Polizaharidele care sunt imunogene incomplete

Lipidele pure - nu sunt imunogene complet

Glicoproteinele - sunt imunogene

Polipeptidele - pot fi imunogene mai slabe,

Acizii nucleici - sunt considerati ca neimunogeni n stare nativa;


daca sunt nsa sub forma de lant simplu devin imunogeni.
n raspunsul imun fata de un imunogen un rol important l joaca doza
administrata. O doza prea mica, sau dimpotriva prea mare nu
genereaza raspuns imun; o noua administrare a aceluiasi imunogen
n doza mica sau prea mare induce o stare de toleranta.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Fortele care intervin n reactia antigen-anticorp

Complexele antigen-anticorp nu sunt legate ferm, ele pot fi


disociate datorita faptului ca nu se formeaza legaturi
covalente.
Fortele care mentin complexele pot fi:
Forte electrostatice care se realizeaza prin ncarcarea electrica

diferita ntre antigen si anticorp;


Forte Van der Waals - permit stabilizarea complexelor prin

complementaritate spatiala;
Legaturi de H - care stabilesc punti labile intermoleculare;
Legaturi hidrofobe, - apar consecutiv eliminarii unei molecule de

apa.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Mentinerea complexelor se datoreaza n principal primelor
doua tipuri de forte care actioneaza simultan.
Consecinta actiunii acestor forte determina:
Afinitatea care reprezinta forta de atractie ntre epitop si

anticorpul respectiv. Complexele cu afinitate mica se


disociaza mai usor;
Aviditatea

care reprezinta forta de atractie ntre


totalitatea epitopilor unui antigen si ntreaga populatie de
anticorpi corespunzatori fiecarui epitop. Aviditatea este
influentata de afinitatea individuala a fiecarui anticorp, de
valenta antigenului si de valenta anticorpilor.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Relatia ntre structura antigenului si natura raspunsului imun
Antigenele timo- independente sunt molecule imunogene capabile de a
induce formarea de anticorpi prin stimularea directa si nemijlocita a
limfocitelor B, fara interventia limfocitelor T.
Exista doua tipuri diferite de astfel de antigene:

Tipul I este format din molecule care realizeaza un raspuns umoral


(prin anticorpi), policlonal;

Tipul II este reprezentat de antigeni lineari cu epitopi repetitivi, care


de regula persista timp mai ndelungat n organism fara a fi
degradati. Acesti antigeni de obicei persista n sinusul subcapsular
al limfoganglionilor sau n zona perifoliculara a corpusculilor
Malpighi n splina, fiind recunoscuta de receptorii Ig ai limfocitelor B.
Epitopii fiind repetitivi (aceeasi structura si configuratie spatiala) se
vor lega de mai multe molecule Ig receptori; astfel limfocitul B
capata simultan mai multe semnale, suficiente pentru activare si
expansiune clonala.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Sistemul imun
Functia de aparare imuna, ca si alte fuctii din organism este asigurata de
un substrat morfologic organizat, reprezentat de celule, organe si
molecule produse de acestea.
Structura si functiile acestui sistem apar evidente n cazurile de
imunodeficiente (boli imune) n care lipsa unor organe ale sistemului
imun sau deficite functionale ale acestora determina boli care se
caracterizeaza prin slaba sau lipsa de aparare fata de agenti patogeni
n special de natura infectioasa.
Aceleasi efecte se manifesta si ca urmare a administrarii unor substante
cu potential imunodepresiv.
Se considera ca un organism adult contine aproximativ 5x1013 celule;
5% din greutatea corporala, aproximativ 2,5x1012 celule apartinnd
sistemului imun.

ELEMENTE DE IMUNOLOGIE
Aparitia unui raspuns imun presupune cteva faze, si anume:

Recunoasterea specifica a unui antigen patruns n organism care se


realizeaza prin existenta pe celulele sistemului imun a unor receptori specifici.
Informatia genetica nmagazinata n ADN al acestor celule, face posibila
sinteza si exprimarea de receptori care face posibila recunoasterea oricarui
antigen;

Activarea celulei care a recunoscut antigenul; datorita semnalelor transmise


de catre receptori intracelular au loc numeroase fenomene biochimice care
duc la transformarea blastica a celulei activate;

Expansiunea clonala este consecinta diviziunilor celulare (mitoze) n urma


activarii. Rezulta o clona celulara (o familie de celule) care va fi identica din
punct de vedere geno si fenotipic cu celula care a fost activata (va avea
aceiasi receptori capabili sa recunoasca acelasi antigen, n mod specific, care
a determinat transformarea blastica);

Formarea efectorilor. O parte din celulele rezultate din expansiunea clonala


vor elabora efectori specifici (ex: imunoglobuline) care vor avea specificitate
pentru antigenul care a fost recunoscut. Acesti efectori vor participa nemijlocit
la neutralizarea, eliminarea sau degradarea antigenului.

S-ar putea să vă placă și