Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
descrierii in proza. Recunoasterea valorii artei literare a unor pagini din Romanii supt Mihai
Voievod Viteazul a trezit suspiciuni si a dat nastere la o serie de contestari. Astfel, tabloul
Ardealului este considerat de V. G. Romalo a fi extras din opera lui A. de Gerando, iar M.
Gheran are convingerea ca epopea lui N. Balcescu este tributara in mare masura manualului Idee
repede de Istoria Printipatului Tarii Rumanesti de F. Aaron.
Aprecierile si contestarile operei lui Balcescu ii demonstreaza valoarea: virtutile
stilistice ale Romanilor supt Mihai Voievod Viteazulnu pot fi ignorate si a trebuit sa i se
recunoasca influenta la dezvoltarea literaturii noastre. Evocarea luptei de la Calugareni este
modelul unor pagini similare din operele lui N. Iorga si M. Sadoveanu, iar George Cosbuc
versifica in balada sa Pasa Hassan un episod din textul lui Balcescu.
Romanii supt Mihai Voievod Viteazul: epopee sau roman cavaleresc?
sprijinitorul pricinilor drepte, caci el a lasat libertatea pentru popoare si cei ce se lupta pentru
libertate, se lupta pentru Dumnezeu (C. I, cap. 1).
Cartea II, Calugareni, evoca in primul capitol atmosfera de la Poarta Otomana si are in
atentie actiunile politice ale sultanului Murad III de a stavili nemultumirile si revoltele din
Imperiu: inca de la cele dintai triumfuri ale romanilor din aceasta iarna, spaima si groaza ce
cuprinde tabara si tinuturile de margine ale imparatiei turcesti intrara si in Constantinopol si
patrunsera pana si in seraiul unde traia trai desfatat si fara grija desfranatul sultan Murad III (C.
II, cap. 1). Disparitia lui neasteptata aduce in fruntea imperiului un nou sultan, pe Mohamed III,
care declanseaza un lant de crime, un sangeros ospat de frati, in concordanta cu mentalitatea
epocii. Starea morala de la Poarta Otomana ii permite lui Mihai Viteazul sa-si puna in aplicare
proiectul de dezrobire si sa obtina victoria de la Calugareni.
La inceputul Cartii III, Servagiu, sunt evocate eforturile diplomatiei central-europene de
a crea o alianta antiotomana al carui initiator este imparatul Germaniei, sustinut in stradaniile
sale de Dieta de la Cracovia si de regele Poloniei.
Inceputul cartii IV, Unitatea Nationala, cuprinde descrierea Ardealului. Diversitatea,
bogatia si frumusetea acestuia ii ofera lui N. Balcescu prilejul de a sublinia drepturile naturale ale
romanilor ca locuitori ai acestui tinut binecuvantat de Dumnezeu si de a pleda pentru justetea
cuceririi de catre Mihai a Ardealului si mai apoi a Moldovei adunand cele trei provincii in matca
straveche a Daciei.
Mirislau, Cartea V, prezinta activitatea diplomatica a lui Mihai Viteazul in noua calitate
de voievod al Tarii Romanesti, al Moldovei, sfetnic al sfintitei majestati imparatesti si craiesti si
locotenentul sau din Ardeal (C. V, cap. 1).
Diversitatea modurilor de expunere utilizate de scriitor la inceputul celor cinci carti
(exortatia, descrierea si frescele social-politice) releva stradania de a impleti in opera genul liric
cu cel epic si dramatic. Dragostea, admiratia si pretuirea pentru popor si martirii lui sunt
exprimate in largi efluvii lirice. Evocarea starii politice si militare, prezentarea evenimentelor in
ordinea lor cronologica pun in evidenta obiectivitatea istoricului care cerne adevarul din
multimea documentelor partizane pentru a descoperi cauzele evenimentelor si a le comenta
urmarile. Dubla atitudine literara si istorica a autorului confera operei trasaturi lirice si epice si
explica ezitarile istoriei literare de a incadra romanul-epopee intr-un unic gen sau intr-o unica
specie. De altfel, teoria literaturii a aratat ca epopeea se afla la inceputurile romanului iar
sintagma de epopee-roman folosita de noi in acest studiu atentioneaza asupra faptului ca N.
Balcescu apeleaza atat la maniera artistica a rapsodului care proslaveste actul unirii romanilor
sub conducerea lui Mihai Viteazul, cat si la obiectivitatea istoricului romantic care demonstreaza
cu ajutorul documentelor adevarul afirmatiilor sale.
In afara organizarii naratiunii in Carti, structura lucrarii cuprinde si subcapitole: 26 (I), 40 (II), 43
(III), 45 (IV), 32 (V). In subsolul fiecarei pagini sunt numeroase note care trimit la peste 100 de lucrari:
199 (I), 582 (II), 306 (III), 391 (IV), 201 (V).
Diversitatea modurilor de expunere literara folosite in debutul fiecarei carti are corespondenta
in diversitatea de spatii geografice unde se deruleaza evenimentele: Bucuresti-Craiova,
Constantinopol, Cracovia, Alba-Iulia. Statistica partilor de vorbire din primul capitol al fiecarei carti
releva preferinta autorului pentru substantive in defavoarea verbelor, adjectivelor si a altor parti de
vorbire. Din 82 de substantive, 42 sunt proprii si 40 comune. Cele 42 de substantive proprii numesc in
ordinea frecventei pe Mihai (16), Sigismund (8), Sinan (4), Rudolf II (2), Razvan Voda (2), Aron
Alexandru (2), Ieremia Movila (1), Sultanul Lala Mahomed (1), Hafiz Ahmed Pasa (1), Andrey Bathory
(1), generalul Basta (1). Numele lui Mihai prezent in capitolele introductive sugereaza faptul ca
prestigiul sau atinge apogeul in momentul implinirii unirii celor trei Provincii. Dimensiunile eroului sunt
prezentate hiperbolic: acel veac nu aratase inca, in Europa, o asemenea armie si un asemenea
general [] Toti dusmanii sai se ingrozira (C. IV- 45).
Istoria domniei lui Mihai Viteazul este prezentata cronologic. Urcarea pe tronul Tarii
Romanesti si campaniile militare la sudul Dunarii din iarna anului 1594 il obliga pe autor sa
constate: imprejurarile din afara nu lipsisera la dorinta oamenilor, nici oamenii nu lipsisera
imprejurarilor.
O atentie deosebita este acordata de narator raporturilor afective dintre domnitor si
mase: actiunea politica a lui Mihai este placuta maselor deoarece instaurase ordinea, libertatea
si demnitatea romaneasca, in timp ce la marile curti europene domnea dezordinea, haosul,
desirarile interne. Destinul eroului principal, dorintele si pohtele lui, consecinte firesti ale
faptelor militare, raspund asteptarii maselor de a se supune vointei unui nou campion al
crestinatatii care arunca sabia puternica in cumpana razboiului. Luptele ostenilor romani la sud
de Dunare sub conducerea lui Mihai Viteazul anunta in opinia lui N. Balcescu succesele viitoare
ale crestinatatii impotriva paganilor: romanii vazura ca ceea ce le mai ramane a face este a cauta
insisi a se mantui si ca tara lor a ajuns intr-unul din acele minute mari, cand o natie trebuie sa
piara sau insesi sa se mantuiasca (C. I, cap. 2).
Conflictului religios dintre crestini si pagani ii corespunde in plan istoric lupta romanilor
pentru apararea libertatii, unitatii si demnitatii nationale. Deoarece la sfarsitul secolului al XVIlea confruntarea militara era singura cale de redobandire a libertatii, N. Balcescu situeaza in
prim-planul epopeii alaturi de Mihai Viteazul un personaj colectiv: ostirea capabila a/i impartasi
idealurile indraznete si a se jertfi pentru binele intregii natiuni. Experienta de viata militara a
autorului si cunostintele despre puterea armata a romanilor din cele mai vechi timpuri pana in
Epoca Regulamentara il indreptatesc sa afirme ca victoriile principelui roman se datoreaza artei
sale militare, superioara starii de pruncie in care se afla aceasta in toata Europa (C II, cap.17).
Cartea II, Libertatea Nationala, evoca lupta de la Calugareni, briantul cel mai stralucit
al cununei gloriei romane (C. II, cap. 15). Tabloul luptei de la Calugareni, desfasurata intr-o
singura zi, este prezentat de-a lungul a patru capitole. Confruntarea militara propriu-zisa dintre
cele doua ostiri este evocata in simultaneitate cu elementele naturii, prietene romanilor si
dusmane otomanilor, si cu atitudinile zeilor crestini si pagani. In aceste pagini autorul adopta
tonul rapsodului medieval care lauda victoria crestinilor: ziua de miercuri, 1323 august 1595 a
fost o zi mare, zi vrednica de o nestearsa aducere aminte si de biruinta stralucita. Evenimentele
de la Calugareni, in ordinea derularii lor, sunt ordonate in trei momente distincte: in zori, la
asfintit si noaptea. Ruga domnului si a ostenilor catre Dumnezeu este urmata de un discurs al lui
Mihai de imbarbatare a armatei. Domnul reaminteste vechea vitejie a romanilor, atrage atentia
asupra faptului ca Imperiul Otoman traverseaza o profunda criza morala si deci ocazia de a-i
invinge pe turci este nu numai in interesul romanilor, ci al intregii crestinatati. El prezinta
avantajele naturale ale locului unde se desfasoara confruntarea militara si este convins ca a venit
vremea ca romanii sa lupte pentru libertate si unire. Discursul inflacareaza inimile ostasilor care
pornesc la lupta cu o furie ce-i surprinde pe pagani. Sinan la randul sau isi mobilizeaza imensa
ostire si respinge de trei ori atacurile romanilor: astfel urma lupta cu mare schimbari, de la
rasaritul soarelui pana catre doua ceasuri inaintea apusului, biruitorii ramanand adesea biruiti si
biruitii biruitori. Autorul elogiaza retragerea temporara a romanilor din fata puhoiului
turcesc: mica ostire romaneasca impovarata de multimea vrajmasilor, trasnita de numeroasa
artilerie este nevoita a da indarat [] Retragerea este frumoasa si metodica [] Aceasta retragere
este o minune de vitejie, de sange rece si de eroism [] batalia se putea privi ca pierduta [] Mihai
insa, ca totdeauna linistit si trufas in primejdie, mai are inca o nadejde (C. II, cap. 15). Intr-un
asemenea moment de mare cumpana a bataliei, voievodul cugeta intru inima sa ca imprejurarea
cere neaparat vreo fapta eroica spre a descuraja pe turci si a imbarbata pe ai sai [] El hotaraste a
se jertfi ca altadata si a cumpara biruinta cu primejdia vietii sale. O succesiune de verbe ii evoca
pas cu pas actiunea: el cheama protectia divina, smulge o secure, se arunca in coloana
vrajmasa, doboara pe toti, ajunge pe Caraiman pasa, ii zboara capul, izbeste si alte capete,
se intoarce la ai sai plin de trofee fara a fi ranit. Fapta eroica a lui Mihai ii inspaimanta pe turci
si nici o putere omeneasca nu mai poate opri in loc valurile zgomotoase ale fugarilor care se
pravaleau cu furie si repede spre pod, cautandu-si mantuirea in trecerea lui. Turcii se cufundara
in mocirla iar conducatorul lor Sinan pasa cade peste pod, in balta, pierzandu-si ultimii doi
dinti.Prozatorul noteaza inspirat de acest eveniment: Intr-acel minut, Mihai, precum odinioara
semizeii cantati de nemuritorul Omer, alerga intr-o parte si alta prin tabara turceasca. [] vazandul pe Hassan se lua dupa dansul strigandu-i sa stea de-i intreg, sa se lupte cu dansul piept la piept.
[] Hassan pasa fugea inspaimantat si nu se putea tine pe picioare de groaza. El merse de-si
ascunse rusinea intr-un crang spinos, de unde abia a doua zi indrazni sa iasa la ai sai. Mihai este
prezentat in timpul acestei lupte asemenea unui cavaler medieval care da confruntarii cu turcii
semnificatia unui turnir: el este insotit de doi cerbi, semn al distinctiei si protectiei divine.
Noaptea romanii inchina laude de multumiri lui Iisus in timp ce turcii se plang lui Alah.
Natura se-nfioreaza de emotiile oamenilor: aerul vibra, padurile clocotira, vaile rasunara si
repetara' cele doua nume de zei neimblanziti si invrajbiti. Credinta istoricului este ca biruinta de
la Calugareni se datoreaza in mare parte maiestriei militare, spiritului de jertfa si extraordinarei
stapaniri de sine ale lui Mihai Viteazul. Victoria romanilor este insa si consecinta patimei unui
popor intreg rasculat impotriva streinului si care ca un viscol de manie s-a opus acelor cruzi
dusmani ai civilizatiei a caror barbarie intarzie luminarea si libertatea lumii (C. II, cap. 40).
Tudor Vianu a remarcat in tabloul luptei de la Calugareni rolul timpurilor verbale: in
timp ce actiunile romanilor sunt evocate la prezentul istoric, gesturile turcilor sunt la timpul
trecut. Astfel romanii se gasesc in prim-plan, in timp ce turcii, in fundal, ca intr-un basorelief. Un
alt procedeu de caracterizare morala a eroilor este antiteza dintre stapanirea de sine a lui Mihai si
spaima care cuprinde pe otomani, de la comandant la simplu soldat, in fata romanilor. Antiteza
este folosita si pentru a evoca retragerea din lupta a celor doua armate: romanii in ordine si cu
sange rece; turcii haotic, imprastiati in mocirla. Prezenta lui Mihai in mijlocul alor sai este in
opozitie cu cea a comandantilor turci, aflati in afara campului de batalie si preocupati de propria
supravietuire. Victoria de la Calugareni ii netezeste lui Mihai calea de a implini proiectul de
unire crestina a Tarilor Romane iar calitatile lui exceptionale garanteaza infaptuirea acestuia in
fata poporului si a aliatilor sai crestini.
In Cartea III atentia istoricului se concentreaza asupra lui Sigismund Bathory in al carui
comportament oscilant descifreaza una din trasaturile nefericite ale poporului roman: pretentie
nebuna intr-adevar, de a intemeia stabilitatea unei dinastii intr-un pamant ce se misca si se cufunda in
mijlocul furtunilor dese, ce de dinafara il cutreiera, in mijlocul unor oameni ce lesne se prefac si se
schimba []. La un popor cu un caracter schimbator si nestatornic trebuie institutii analoge cu caracterul
sau, care sa regularizeze aceasta nestatornicie, fara a pretinde a o inabusi. Un asemenea popor are
nevoie de institutii libere, atragatoare, republicane (C. III, cap. 35).
Unitatea nationala, Cartea IV, este punctul culminant al epopeii. Descrierea Ardealului
din capitolul inaugural anunta campaniile militare ale lui Mihai in Transilvania si Moldova si
infaptuirea unirii lor cu Tara Romaneasca. El realizeaza visarea iubita a voievozilor cei mari ai
romanilor. Acum romanul s-a infratit cu romanul si toti au una si aceeasi patrie, una si aceeasi
carmuire nationala, astfel precum ei n-au fost din vremile uitate ale vechimei. Statul acesta nou
are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pamantul sau destul de binecuvantat de
ceriu, locuitorii sai numerosi si in mare parte omogeni: el poate trai, a sta sinesi si a se apara
impotriva navalirilor streinilor. Mihai avea destula intelegere spre a constitui acest stat, a carui
hotara le trasese cu sabia sa. Dar spre a aseza bine temeliile si a usca tencuiala acestei zidiri prea
grabnic facuta, ii trebuia vreme; si vremea ii fu lipsa ( C. IV, cap.45).
Izbanzile lui Mihai Viteazul in opinia lui N. Balcescu se datoreaza sentimentelor fratesti pe care
le manifesta fata de armata: Mihai isi iubea ostenii si cea dintai a lui ingrijire era pentru dansii.
Totdeauna in mijlocul lor, facandu-le necurmat cautare aratandu-le cu puterea si marimea unui domn,
cand cu dragostea unui parinte, el fermeca si rapea mintea si inimile ostasilor. Vitejii din toate partile si
din toate natiile alerga cu entuziasm sub steagurile unui erou care le fagaduia biruinte slavite, caci el
stia bine ca el isi tine fagaduiala si infocarea lor era tot atat de mare cat si increderea lor(C. IV, cap.
9).
Declinul lui Mihai Viteazul este surprins in Cartea V, Mirislau. Eroul nu mai poate
domina prin vointa sa extraordinara interesele contradictorii ale supusilor. Titlul Cartii
III, Servagiu, anuntase acest declin. Legarea de glie a taranilor, gest prin care domnitorul voia sai incredinteze pe aristocratii unguri de loialitatea lui, ranise increderea poporului. Redus la
conditia de sclav poporul roman nu se mai putea solidariza cu idealurile domnitorului, mai ales
cand implinirea acestora solicita sacrificii dureroase. Esecul lui Mihai antreneaza si declinul
neamului, intrarea tarii intr-un con de obscuritate pentru mai multe veacuri: Astfel, o coalitie
puternica si ingrozitoare se pregatea asupra capului lui Mihai. Austriecii, ungurii, polonii,
Ieremia cu partida sa in Moldova, turcii si tatarii, toate aceste popoare, care fusesera umilite prin
triumfurile noastre, calcate prin ostirile noastre, acum intelegandu-se din mana in mana impreuna
se infiora de manie si de nadejde si se gatea a navali intruna mii de mii, ca o vijelie furioasa, spre
a dobori la pamant un singur om: dar acest om era Mihai Viteazul, domn al vitejilor romani (C.
V, cap. 4). Istoricul notase in manuscrisele sale ca: lhroisme disproportionn aux moyens fait
ressembler le grand hros laventurier et transforme les grands desseins en chimres 1, iar
destinul voievodului romanilor exemplifica aceasta reflectie. Bravul Mihai, naiv in fata tradarii,
este eliminat de rivalii care si dupa disparitia lui fizica ii vor contesta superioritatea si vor
transmite posteritatii mesaje false si denigratoare: imaginea unui Mihai mercenar, aventurier
sangeros, posedat de himera unitatii in folos personal, fara a avea intelegerea si solidaritatea
neamului sau.
Rolul individualitatii providentiale in istoria romanilor
Istoria lumii este biografia marilor oameni (Thomas Carlyle)
din aceasta epoca este nobletea sufleteasca. Eroicul presupune congruenta dimensiunii interioare,
ideale, cu cea exterioara, sociala. Biosul eroului politic este masurat de un etalon dat
de: genos (neam), genesis (nastere), paideia(educatie), anatrophe (crestere), ethos (moravuri), pr
axeis (fapte), thanatos(moarte).1 In secolul al XVI-lea, secol de rascruce in drumul omenirii de
la medievalitate la modernitate, omul in unitate cu grupul caruia ii apartinea este integrat intr-o
ordine stabilita de Dumnezeu si devine model al universului, dupa modelul Antichitatii. In acest
secol de Renastere europeana isi face aparitia in Tarile Romane un curent de idei in favoarea
umanismului care deschide drumul regasirii identitatii romane si al redesteptarii atitudinii
curajoase a vechilor daci.
Idealul militar si politic al Renasterii se intrupeaza in actiunile unui erou care-si asuma
rolul de a ordona si administra prezentul si viitorul poporului sau. Asadar in Romanii supt Mihai
Voievod Viteazul N. Balcescu reactualizeaza in eroul voievod idealul militar, politic si religios al
Renasterii Romane de la sfarsitul secolului al XVI-lea; amplifica, dupa regulile istoriografiei
romantice de la jumatatea secolului trecut, rolul individului in istorie si contopeste profetul cu
militarul care isi asuma responsabilitatea guvernarii avand constiinta sacrificiului inevitabil. Pe
tronul Tarilor Romane in secolul al XVI-lea s-au perindat figuri celebre, de amplitudine
renascentista: Radu Paisie, Petru Cercel, Despot Voda. Din aceasta galerie de personalitati N.
Balcescu acorda prioritate lui Mihai Viteazul despre a carui origine nobila nu se indoieste,
afirmand ca avusese parte de o nastere stralucita, ca fiu al lui Patrascu cel Bun si frate cu Petru
Cercel si cu Patrascu din Rhodos. Trasatura distinctiva de caracter a neamului sau ar fi asadar
blandetea: Patrascu cel Bland, soarta blanda a locuitorilor Craiovei, sfatul bland.
Repetitia cuvantului bland descopera intentia autorului de a corecta nedreptatea facuta lui
Mihai dupa disparitia sa de catre istoricii rauvoitori care ii proiectasera icoana unui mercenar
sangeros si manat in actele sale de ambitii meschine.
N. Balcescu il incadreaza pe voievodul roman in modelul romantic de erou, ramas in
constiinta colectiva prin efortul de a da viata unor idealuri nationale sacre. Dorinta sa are suport
in oferta documentara autohtona si numeroasele surse balcanice medievale. Mihai a fost perceput
deasupra canonului epocii in care a trait, prefigurand avant la lettre pe eroul romantic,
razbunator atat de dorit si de asteptat al maselor oropsite. Actiunea publica a lui Mihai se
distinge prin ingaduiala, omenie, dreptate, sinceritate, statornicie, darnicie iar
adresarea catre popor devine sfat, cuvant ascultat. Barbat ales si vestit prin frumusetea
trupului si nenumaratele virtuti alese mult laudate el reuseste ca numai cu un trup de ostire
sa asigure poporului sau neatarnarea. Eroul este caracterizat cu mijloacele retoricii romantice.
Figuri semantice de felul seriilor sinonimice si al campurilor lexicale il plaseaza in prim-planul
operei: vestit-laudat-cunoscut; armata-trup de ostire; popor-supusi; tara-patrie; ingaduialaomenie-dreptate; a straluci-stralucire; bland-blandete.
Antiteza evidentiaza raportul dintre omul Mihai si vremurile in care a trait si ii elogiaza
trasaturile individuale: intr-un timp de chin si jale stralucea peste Olt, in Craiova un barbat ales si
vestit. Mult laudatul sau caracter era impodobit cu sinceritate, statornicie si darnicie. Fiul lui Patrascu
cel Bun este vestit prin credinta in Dumnezeu, dragostea catre patrie, ingaduiala catre cei asemenea,
omenia catre cei mai de jos, dreptate catre toti deopotriva.
N. Balcescu face din eroul sau o conjunctie fericita dintre modelul politic, militar si religios al
Renasterii si cel mesianic al romantismului revolutionar. Astfel Mihai se bucura de popularitate in
randul oamenilor carora le castiga inima, deoarece sub administratia sa Craiova isi proclama
neatarnarea administrativa, judecatoreasca si militara fata de domnul Tarii aservit Portii Otomane.
Poporul ii trambita numele si il consacra drept o nadejde a tuturor, razbunatorul atat de dorit si de
asteptat.
Ascensiunea lui Mihai Viteazul este urmarita in epopee de la conditia de ban al Craiovei pana la
cea de principe al celor trei Tari Romane unite. Ambitiile eroului nu se opresc insa aici: ca voievod al
Tarii Romanesti, al Moldovei si ca guvernator al Transilvaniei Mihai Viteazul proiecteaza o uniune a
tarilor central-europene (inclusiv Polonia) pentru a le transforma intr-un bastion al crestinatatii.
Proiectul sau ambitios ii aduce aminte istoricului de arhanghelul Mihail, patronul numelui voievodului,
care lupta impotriva raului cu sabia si pazeste poarta raiului impunand ordinea si pacea crestina.
timp ce doamna Stanca impartaseste alaturi de Mihai Viteazul bucuriile ascensiunii si durerile
infrangerilor, Maria Cristina, principesa Transilvaniei, insotita cu un principe nevarstnic, infertil
si egoist, lumineaza inconsecventa si inadecvarea lui Sigismund Bathory la rolul atribuit de
istorie. Incremenit in actiune, imprevizibil si purtator de ghinion pentru sine si pentru cei
apropiati, Sigismund nu corespunde rolului atribuit de destin; el este o amenintare continua
pentru romani, si mai ales pentru voievodul Mihai. Plecarile si revenirile sale pe tronul
Transilvaniei arata incapacitatea de a se identifica pozitiei militare si politice de principe si il
obliga pe Mihai Viteazul sa puna in aplicare, singur, unirea Provinciilor Romane. Autorul ajunge
astfel la concluzia ca uneori istoria propulseaza cateodata actori nedemni care impiedica si
elimina adevaratii eroii. Cu toate acestea N. Balcescu accepta irationalul istoriei si considera ca,
desi nedreapta, disparitia lui Mihai era inevitabila, deoarece rolul sau in epoca se incheiase.
Jertfa sa ramane peste veacuri un simbol a ceea ce romanii au obligatia sa implineasca ei insisi,
chiar si in in absenta vreunui conducator providential.
Istoriografia romantica si geografia
Tabloul Ardealului in Romanii supt Mihai Voievod Viteazul este infatisat dintr-o
perspectiva multipla: a artistului, a naturalistului, a strategului militar, a omului politic si a
arheologului. Scriitorul urmeaza indemnul lui J. Michelet de a evoca istoria unui popor cu
ajutorul mai multor stiinte (interdisciplinaritate avant la lettre!). Artistul subliniaza frumusetea
peisajului, o capodopera de arhitectura, unde se impletesc armonios diverse forme de relief,
colorate asemenea unui curcubeu. Naturalistul, dupa ce enumera muntii, dealurile, campiile si
vaile acestui tinut, varietatile florei si faunei, elogiaza fertilitatea neobisnuita a solului ce
hraneste bogate recolte de grau si de porumb. Reteaua de ape ale acestui tinut mandru si
binecuvantat favorizeaza asezarea oamenilor: garle repezi a caror apa lin curge, paraie repezi
se pravalesc in cataracte. Strategul remarca asemanarea Transilvaniei cu tinuturile dimprejurul
Romei si rolul de centru existential pentru romani. Arheologul este incantat de vestigiile
dacilor, cea de pe urma odrasla din acel minunat neam al pelasgilor, si de cele romane
temple, apeducte, bai intalnite la tot pasul in Valea Hategului. Omul politic apreciaza armonia
relatiilor de convietuire dintre diversele populatii, toleranta fata de numeroasele religii;
institutiile democratice care guverneaza in provincie.
Balcescu formuleaza teza ca Transilvania este inima Daciei, locul unde se afla
dintotdeauna sufletul romanilor; este sora Provinciilor Romane extracarpatice unde locuieste
acelasi popor, cu aceeasi limba, cu aceleasi traditii si cu aceeasi religie.
Concentrarea de podoabe retorice la nivelul figurilor de stil si al sintaxei frazei din
tabloul Ardealului sustin opinia ca N. Balcescu a sublimat sugestiile literare ale Renasterii si pe
cele ale romantismului occidental european. De la umanisti el aflase ca universul este un sistem
de simboluri, ca lumea se compune din semne si lucruri a caror functie este de a lega planul
imanentei cu cel al transcendentei, de a stabili o comunicare intre uman si divin, de a integra
omul si lumea intr-o totalitate organica, terestra si cosmica. Dacia, Carpatii, Roma si Europa sunt
simboluri ce sugereaza trasaturile principale de caracter ale romanilor: statornicie, eroism,
mandrie, o misterioasa si profunda intelegere cu natura inconjuratoare.
Lapidaritatea informatiilor din tabloul Ardealului seamana cu cea a umanistilor; in
putine randuri este evidentiata diversitatea formelor de relief, pitorescul florei si al faunei,
bogatiile minerale. Statistica partilor de vorbire si a sintaxei frazei din acest tablou are si ea
relevanta stilistica. Descrierea Ardealului este realizata cu ajutorul a 182 de substantive, 62 de
adjective si 58 de verbe. Adjectivele sunt numai la superlativul relativ (cel mai inalt, cel mai
bogat, cel mai imbelsugat, cea mai vestita) sau la superlativul absolut (maret, vesnic, urias).
Repetitiile si enumeratiile potenteaza sugestiv bogatiile diverse ale solului si subsolului
transilvanean. Munti si tara, substantive cu frecventa 7 sugereaza verticalitatea acestui tinut,
legatura cu cerul, comunicarea secreta dintre locuitori si Divinitate.
Substantivele proprii au semnificatii artistice: Carpatii dau individualitate Transilvaniei
prin diversitatea bogatiilor; Roma este de fapt cetatea naturala din podisul
transilvanean, Europa descopera aspiratia spre modernitate a locuitorilor iar Dacia ramane
simbolul vechimii si continuitatii populatiei pe aceste meleaguri. Cel mai frecvent substantiv
comun este aurul, bogatie a subsolului care a atras nenorocirile locuitorilor acestui tinut: cuceriri
succesive de catre populatii barbare care au exploatat in folos propriu darurile naturii. Verbele
care dau individualitate tabloului sunt: a impodobi, a armoniza, a mangaia, a admira, a
se minuna. N. Balcescu reia si intareste imaginea despre Transilvania a umanistilor: Est itaque
haec nobilissima et opulentissima regio et provincia, pluribus aucta nationibus et incolis
omniumque rerum, que ad humanum spectant usum, longe refertissima, auro et argento,
saliumque fodinis, ex quibus quotannis ingens thesaurus hauritur, cum viniferis montibus et
iumentorum et pecorum ingenti multitudine undiquaque referta1.
N. Balcescu renaste o epoca din istoria romanilor in centrul careia plaseaza efigia unui
domn providential. El descifreaza mecanismul raporturilor acestuia cu poporul sau, cu ceilalti
conducatori de imperii vecine, ii analizeaza psihologia intima si descifreaza conditiile care i-au
permis sa-si construiasca o asemenea aura legendara. Izbanda literara a lui Nicolae Balcescu nu
consta numai in valoarea estetica a catorva pagini. M. Eminescu observa ca retorica, acum
vetusta, a istoricului pasoptist este salvata de sinceritatea mesajului sau literar: Desi Balcescu se
intemeiaza pretutindenea pe izvoare si scrierea lui e rezultatul unei indelungate si amanuntite
munci, totusi munca nu se ia nicaieri in seama O neobisnuita caldura sufleteasca raspandita
asupra intregii scrieri topeste nenumaratele nuante intr-un singur intreg entuziasmul lui ca atare
ne incalzeste, caci este sincer, adevarat, energic, s-arata cu acea nesovaire de care ne minunam in
caracterele Antichitatii1 .
Concluzii
Valoarea literara a lucrarii consta si in rolurile pe care autorul si le atribuie in opera. Rapsod
inflacarat si istoric obiectiv in acelasi timp, naratorul imprumuta mai multe infatisari: el se
identifica fie cu eroii principali si le atribuie ganduri, argumente, discursuri justificative, fie cu
evenimentele relatate, devenind comentatorul lor avizat. Se constata ca subiectivitatea creatorului
indragostit de propria opera se impleteste cu obiectivitatea neutra a omului de stiinta convins ca
opera istorica resusciteaza imaginile si eroii trecutului pentru a oferi prezentului si viitorului
modele de conduita. In comentariile autorului razbate convingerea ca, dincolo de principii nobile
si de valori morale acceptate, ceea ce da viata istoriei sunt actiunile indraznete ale unor
personalitati care directioneaza o epoca. N. Balcescu insista de asemenea si asupra tezei ca
maretia unui popor este egala cu puterea lui de jertfa, cu ambitia de a fi solidar propriilor interese
si cu mandria de a apartine unei spiritualitati europene.
Cuvantul lui N. Balcescu a modelat multor generatii de romani gandirea si intelegerea
artistica. Pagini din Romanii supt Mihai Voievod Viteazul au fost incluse in manualele scolare ca
exemple de virtuozitate artistica timp de mai multe decenii. Cei 33 de ani de viata traiti de N.
Balcescu au lasat urme adanci in spiritualitatea romaneasca: omul Balcescu incheie un ciclu de
civilizatie si de literatura romana iar opera sa descopera inadecvarea cronicii medievale la
modernitate. Procesul de separare a istoriei ca stiinta moderna de literatura este incheiat de
discipolii sai, Alexandru Odobescu si B. P. Hasdeu, ale caror creatii aduna laolalta seriozitatea
ardenta a revolutionarului Balcescu, impetuozitatea si pragmatismul lui Kogalniceanu si
pedantismul erudit al lui A.T. Laurian.
1 Ioan Slavici, Amintiri, editie si tabel cronologic de C. Mohanu, B.P.T, Editura Minerva, Bucuresti,
1994, p. 291.
1 Daniela Poienaru, Prefata la Romanii supt Mihai Voievod Viteazul in N. Balcescu, Opere, volumul III,
1986, editia citata, p.10.
1 Nicolae Balcescu, manuscris francez numarul 81, fila 105, Biblioteca Academiei Romane, traducere: poporul nu
intelege decat ceea ce simte emotia reprezinta convingerea maselor.
2 T. Vianu, Arta prozatorilor romani, I, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966, N. Balcescu, p. 31-43.
1 Traducere: eroismul nepotrivit mijloacelor transforma marele erou in simplu aventurier si marile
idealuri in himere.
1 Alexandru Nicolae Cizek, Eroi politici ai Antichitatii, Editura Univers, Bucuresti, 1976, p. 9.
[1] Trad. rom. o constiinta fara Dumnezeu este un tribunal fara judecator. Lumina constiintei nu este
altceva decat reverberatia ideii de Dumnezeu in sufletul fiintei umane.
1 Giorgio Reychersdorff, opera citata, Conclusio, p. 18; traducere: asadar aceasta este cea mai renumita si
imbogatita provincie cu tot felul de popoare si locuitori; cu munti incarcati de vita de vie, si o multitudine de vite si
oi; foarte bogata in aur si argint, mine de sare din care in fiecare an se scoate un imens tezaur.
1 Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica, nov.1877-1880, Timpul, volum coordonat
Vatamaniuc, 1989, Editura Academiei R.S.R., articolul Balcescu si urmasii sai, p.441.
de
D.