ION

- personaj principal de roman modern, obiectiv si realist- personaj realist - taranul "Ion",
de Liviu Rebreanu
- roman modern, obiectiv si realist Liviu Rebreanu (1885-1944) este considerat creatorul romanului romanesc modern, intrucat "Ion" este
privit ca "cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane" de pana atunci (Eugen Lovinescu), iar
"Padurea spanzuratilor" este primul roman de analiza psihologica din proza romaneasca.
"Ion" de Liviu Rebreanu a fost publicat in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare, asa cum
insusi scriitorul mentioneaza in finalul operei, intre martie 1913 - iulie 1920. Aparitia romanului a starnit un
adevarat entuziasm in epoca, mai ales ca nimic din creatia nuvelistica de pana atunci nu anunta aceasta
evolutie spectaculoasa a scriitorului. Eugen Lovinescu primeste romanul 'ion", ca pe o izbanda a literaturii
romane, iar satisfactia sa este consemnata in studiul "Creatia obiectiva. Liviu Rebreanu: Ion". Pentru
initiatorul modernismului romanesc, al carui principiu de baza era "sincronismul" literaturii romane cu cea
europeana, romanul "Ion" este cel care "rezolva o problema si curma o controversa". Aceasta afirmatie a lui
Lovinescu se refera la faptul ca aparitia acestui roman obiectiv directioneaza literatura romana catre valoare
europeana si stinge polemica pe care criticul o avea cu samanatoristii epocii. Modernismul romanului rezida
din complexitatea constructiei narative, din multitudinea planurilor de actiune si din numarul mare de
personaje (peste 80) reprezentative pentru toate mediile sociale si, nu in ultimul rand, din formula
contrapunctului, adica relatarea aceluiasi eveniment in planuri narative diferite (nunta taraneasca a lui Ion nunta Laurei in stratul social al intelectualilor; hora-balul etc.).
Ion Pop al Glanetasului, personajul principal si eponim (care da numele operei - n.n.) din romanul "Ion" al
lui Rebreanu, este unul de referinta in literatura romana, concentrand tragica istorie a taranului ardelean din
primele decenii ale secolului al XX-lea. Desi taran, care s-ar inscrie ca personaj, mai degraba, in curentul
traditionalismului, Ion este insa, mai ales, un personaj modern si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat
succint si exact", E.M.Forster) prin complexitatea trairilor, prin forta conflictului interior ce se manifesta
patimas si prin analiza psihologica de introspectare a caracterului. De altfel, structura epica a romanului
organizatain doua parti - "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii" - reflecta patimile conflictuale: pamantul si
iubirea.
Ion este un personaj realist, tipic pentru patura sociala a taranimii legate vital de pamantul care-i asigura
existenta si respectul colectivitatii, realizat prin formula artistica a basoreliefului. Ca personaj modern,
protagonistul este puternic individualizat prin complexitatea caracteriala (personaj "rotund"), prin folosirea
metodelor neobisnuite de a intra in posesia pamanrurilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare si prin
sfarsitul tragic si previzibil totodata.
Portretul moral este construit din trasaturi contradictorii si complexe, ce reies, indirect, din
comportamentul plin de energie, din atitudinea, gandurile framantarile patimase ale protagonistului care-i si
determina destinul.
Reflectarea personajului in critica literara a fost pregnanta si, adesea, divergenta. Dupa aprecierea lui
Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o
inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa", spre
deosebire de George Calinescu, in a carui opinie "lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta
sfaturi dovedind o ingratitudine calma... Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala,
caracteristica oricarei fiinte reduse." Nicolae Manolescu respinge asemanarea lui Ion cu un erou stendhalian
si afirma ca protagonistul lui Rebreanu este doar o "bruta ingenua".
Inca de la inceputul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv si omniscient il evidentiaza dintre jucatori
pe feciorul lui Alexandra Pop
Glanetasu, Ion, urmarind-o pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si
un viclesug neprefacut', apoi o vede pe Florica "mai frumoasa ca oricand [...], fata vaduvei lui Maxim Oprea."
Comportamentul flacaului, gesturile si privirile ce se voiau dragastoase reflecta in mod indirect ipocrizia
personajului, care, desi o iubea pe Florica, nu renunta la cucerirea Anei, pentru ca aceasta era bogata, "avea
locuri si case si vite multe."

Conflictul interior, care va marca destinul flacaului, este vizibil inca de la inceputul romanului. Caracterizat
direct de catre naratorul obiectiv, Ion este "iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac, din care cauza
flacaul simte dureros prapastia dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acest personaj il
caracterizeaza direct, spunandu-i "fleandura, sarantoc, hot si talhar", Ion, se simte biciuit, nu suporta ocara si
reactioneaza violent. Orgolios peste masura, el sufera cumplit atunci cand prcotul Belciug il dojeneste in
biserica, mai ales ca tot satul este martor la aceasta umilinta.
De la inceput, Ion este sfasiat de doua forte interioare, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand victima
previzibila acestor doua patimi.
Patima pentru pamant il macina pentru ca "pamantul ii era drag ca ochii din cap".Toata fiinta lui era
mistuita de "dorul de a avea pamant mult, cat mai mult", deoarece "iubirea pamantului l-a stapanit de mic
copil [...] de pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama." Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in
sat, stapanit de o vointa navalnica, un temperament controlat de instincte primare, hotarat si perseverent in
atingerea scopului, dar si viclean, Ion isi urzeste cu meticulozitate si pricepere planul seducerii Anei. Asadar,
setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un personaj memorabil prin
aceea ca intreaga sa energie este canalizata catre atingerea scopului de a avea pamant: "glasul pamantului
patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat un vierme pe
care-l calci in picioare." Alta data, Ion exclama impatimit. "cat pamant, Doamne".
Gandurile lui Ion sunt dominate de patima pamantului, in care scop se straduieste sa puna mana pe fata
lui Vasile Baciu, care nu vrea sa i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinta flacaului, Titu Herdelea ii
sugereaza sa-l sileasca pe Baciu, daca acesta nu se invoieste. Ion rasufla usurat si-i vine ideea s-o
necinsteasca pe Ana, proiect pe care il pune in practica pana la ultimul detaliu. Dupa ce planul ii reuseste
datorita "inteligentei ascutite, vicleniei procedurale si mai ales vointei imense" (Lovinescu), Ion intra in
posesia averii lui Vasile Baciu si, intr-un gest de adorare, saruta pamantul, iar fata "ii zambea cu o placere
nesfarsita". Aceasta atitudine este o noua ipostaza a lui Ion, care se simte "mandru si multumit ca orice
invingator" si se vede "mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri
ingrozitori", dupa cum noteaza naratorul omniscient.
Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a personajului realist, protagonistul
considerand ca daca ar fi avut pamant, Vasile Baciu n-ar mai fi indraznit sa-l jigneasca in fata celorlalti si nici
preotul Belciug nu l-ar fi umilit in biserica. Paul Georgescu sustine ideea ca pentru Ion pamantul "insemna
situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos", criticul apreciind eforturile tanarului de
a iesi din starea de umilinta sociala si morala, din saracia crunta in care se zbatea. Pamantul semnifica
pentru flacaul ambitios demnitate si totodata obiect al muncii asupra caruia isi exercita energia, vigoarea,
hamicia si priceperea.
George Calinescu este de parere ca Ion "nu e inteligent si, prin urmare, nici ambitios", ci este manat in
realizarea scopului de cea mai banala dorinta, ca a oricarui taran, aceea de a castiga pamantul sub forma de
zestre, pe care s-o capete prin casatoria cu Ana. Criticul considera ca Ion este o bruta vicleana, deoarece
ideea de a o seduce pe Ana i-a apartinut lui Titu Herdelea, flacaul insusindu-si acest procedeu fara nicio
reticenta si aplicand cu satisfactie planul ademenirii fetei.
Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distanta, cinica, refuza sa-i mai
vorbeasca ori sa o mai vada si-i spune, dispretuitor, sa-l trimita pe taica-sau sa discute. Cand trateaza
problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semet si cu nasul in vant", sfidator, constient ca detine controlul
absolut asupra situatiei si ca-l poate sili sa-i dea pamantul la care atata ravnise. Cand a luat-o pe Ana, Ion s-a
insurat, de fapt, cu pamanturile ei, sotia devenind o povara jalnica si incomoda. Capitolul "Nunta" il surprinde
pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare, mai intai "ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si am
fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta", ca apoi, in clipa imediat urmatoare, sa gandeasca in sine cu
dispret "si sa raman tot calic, pentru o muiere...". Acest monolog interior evidentiaza conflictul sufletesc
dintre cele doua patimi de care este mistuit flacaul.
Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse:
de la brutaiitate, violenta, la prefacatorie si incantare ceea ce-l motiveaza ca personaj modern. Calinescu
considera ca "in planul creatiei Ion este o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la
spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant", ceea ce sugereaza faptul ca Ion este vinovat de
propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru pamant, se dezumanizeaza. Vinovata este insa si
societatea care determine o opozitie intre saraci si bogati prin natura relatiilor dintre oameni. Insusindu-si
pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea sa supravietuiasca, sfarsitul lui previzibil fiind perfect motivat moral
si estetic de catre naratorul obiectiv si omniscient.
Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea patimasa pentru
Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului. Dupa ce Ana s-a spanzurat, Ion, simtindu-se liber, este

din ce in ce mai nestapanit in iubirea lui pentru Florica, pe care o urmarea peste tot si care i se parea mai
importanta decat toate pamanturile: "ce folos de pamanturi, daca cine