OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

Obiectul de studiu al criminologiei il constituie criminalitatea ca

fenomen social. Fapta penala comisa, faptuitorul, victima si reactia
sociala impotriva criminalitatii.
Notiunea de crima folosita in studiile de criminologie are o
acceptiune mai larga si se refera la infractiune in general si nu la
notiunea de crima folosita in limbajul penal ce are un sens mai restrans
si face referire la infractiunea contra vietii ori alte fapte mai grave.
Criminalitatea ca fenomen social este constituita din ansamblul
infractiunilor care se produc intr-o anumita perioada de timp si intr-un
loc bine determinat.
Criminologia isi propune sa observe, sa localizeze si sa clasifice
delicventa in functie de problemele sociale care framanta societatea
iar metodele folosite sunt cele ale stiintelor sociale in general:
statisticile fenomenului criminal tinute la nivelul unor institutii,
anchetele si interogatoriile, cercetarea dosarelor si a arhivelor,
monografiile si urmarirea studiilor, etc.
Criminalitatea legala reprezinta numarul faptelor ce privesc
incalcarea legii penale si unde hotararile de condamnare au ramas
definitive.
Criminalitatea aparenta cuprinde toate acele fapte care par sa
constituie infractiuni si care au fost aduse la cunostiinta puterii publice,
fiind inregistrate ca atare. Principalul decalaj care apare intre
criminalitatea legala si criminalitatea aparenta provine din aceea ca
autorii unui important numar de infractiuni constatate nu au putut fi
identificati. Statisticile politiei cuprind intre 50% si 60% infractiuni in
care autorii nu au fost descoperiti.

Criminalitatea reala obiectul criminologiei are in vedere in

principal criminalitatea reala ale carei dimensiuni si realitati trebuie sa
fie cuprinse cat mai exact.
Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta
poarta denumirea de cifra neagra a criminalitatii si se refera la acea
proportie considerabila de infractiuni care din diferite motive ramane
necunoscuta.
INFRACTIUNEA ca institutie fundamentala a dreptului penal
reprezinta fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si
prevazuta de legea penala. Pentru existenta infractiunii aceste
trasaturi esentiale trebuie sa existe cumulativ iar lipsa uneia dintre ele
face ca fapta sa nu aiba caracter infractional. Infractiunea, inainte de a
fi un fenomen juridic este un fenomen social, adica un act antisocial
care devine ilegal din momentul incriminarii sale in legea penala.
In cercetarea criminologica infractiunea (crima, delictul) trebuie
analizata in contextul unui ansamblu (crima, criminal, victima), caruia
se subsumeaza si care are o multime de conexiuni si interconditionari
reciproce fara insa a-si pierde particularitatile si functiile proprii.
Criminalitatea ca fenomen socio-uman are in componenta sa
intreg arsenalul de comportamente umane care sunt interzise de legea
penala si reflecta individualitatea bio-psiho-sociala a celor care au
comis infractiuni.
Infractiune este inseparabila de infractor, iar infractorul de
pedeapsa. Ea este fapta omului care vine in conflict cu societatea
provocand reactia acesteia, reactie care este concretizata in pedeapsa
care se aplica. Infractiunea nu poate exista in afara societatii; este un
fapt social care cuprinde un act antisocial si care lezeaza interesele
societatii.
CRIMINALUL este persoana care a comis o infractiune cu
vinovatie

sau la care a participat ca autor, complice sau instigator.

Criminologia moderna fara a nega existenta caracterelor biologice sau

psihice ereditare acorda o importanta deosebita dezvoltarii mentalitatii

criminale, a procesului care conduce un individ la delicventa.
VICTIMA INFRACTIUNII plecand de la relatia de interdependenta
dintre infractiune si victima, apare ca necesara adoptarea unor masuri
eficiente de prevenire si pedepsire a infractorilor si acordarea unei
atentii sporite victimei. Luarea in calculul cercetarii criminologice a
victimei infractiunii aduce date suplimentare in stabilirea dimensiunilor
pe care criminalitatea reala le poate avea.
SCOPUL CRIMINOLOGIEI are drept scop general stabilirea unei
politici eficiente de lupta impotriva criminalitatii care sa apere valorile
fundamentale ale scietatii, sa previna fenomenul infractional iar atunci
cand s-a comis o infractiune cei vinovati sa fie trasi la raspundere
penala.
FUNCTIILE

CRIMINOLOGIEI

functia

descriptiva,

aplicativa-

prospectiva, predictiva - profilactica.

Functia descriptiva opereaza cu urmatoarele concepte: mediu,
teren, personalitate, situatie, act. Crimonologia

evalueaza

sinteza

celor doi factori si anume: societatea - realitatea obiectiva, existenta

reala si individul forta transformatoare exteriorizata in idei, actiuni.
Functia

descriptive

se

realizeaza

prin

descrierea

fenomenului

criminalitatii, starea si dinamica acestuia, prin identificarea procentelor

de criminalitate si interpretare a acestora. Conceptele operationale
sunt acelea de: act, personalitate, mediu.
Functia aplicativ-prospectiva opereaza cu conceptele: cauza,
conditie, efect, factor. In evolutia realitatii sociale se constata ca
fenomenul criminalitatii se dezvolta si descreste in mod invaraiabil si
tipic,

explicarea

stiintifica

acestuia

constand

in

reducerea

fenomenelor complexe la elementele simple si anume componente

pentru a se masura calitativ si cantitativ. Complexitatea fenomenelor
psiho-sociale, variatia formelor de manifestare in timp, explicarea
fenomenelor concrete reprezinta obiectul propriui de cercetare iar

metodele

de

investigatie

stiintifica

si

legile

speciale

implica

criminologia in domeniul stiintelor de fapte reale.

Functia predictive-profilactica are in atentie conceptele de
prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc,
prognoza. Aceasta functie urmareste anticiparea unor schimbari ale
fenomenului criminal pe o anumita perioada si evaluarea probabilitatii
producerii evenimentului.
Functia profilactica utilizeaza conceptele de reactie sociala,
control social, tratament, resocializare, prevenire primara, secundara si
tertiara. Cunoasterea elementelor cauzale si a efectelor fenomenului
criminogen, orientat spre o anumita finalitate, determina functia
profilactica a criminologiei. Astfel se procedeaza la reformarea
individului ca subiect al actiunii si cunoasterii elementului rational
identic, la elaborarea politicii penale cat si a strategiei de lupta globala
impotriva criminalitatii.
Criminologia trebuie sa raspunda la urmatoarele intrebari: asupra
cui sau asupra caror procese, fenomene si fapte social economice se
rasfrang consecintele criminalitatii? Doar asupra infractorului sau si al
victimei lui, asupra amandurora si in plus, asupra familiilor lor?
METODE DE CERCETARE CRIMINOLOGICA - Alberto Brimo spunea
despre metodele de cercetare folosite in criminologie ca ar reprezenta
ordinea ce se pune in invatarea unei stiinte

urmand conditiile si

particularitatile acelei stiinte si cand gandirea devine un instrument de

cercetare. Criminologia explica natura, structura, functiile si evolutia
fenomenelor in fractionale precum si modalitatile de aparare socioumane, interdependenta si cauzalitatea lor istorica.
Ca metode particulare, specifice cercetarii criminologice, avem:
observatia, experimentul, metoda clinica, metoda tipologica, metoda
comparativa, metoda de predictie.

Observatia poate fi empirica atunci cand se produce in urma

unui contact spontan intre cercetator si mediul cu realitatea lui
inconjuratoare. Nu ofera o imagine completa ci face doar o introducere
in mediul care urmeaza a fi studiat. Poate fi stiintifica caz in care
presupune o abordare voita si metodica, orientata catre un scop bine
determinat, adica patrunde in domeniul comportamentului delicvent si
incearca sa-i identifice atat actiunile prin care acesta se manifesta cat
si reactia celorlalti membri ai societatii. Observatia este recomandata
pentru studierea unor colectivitati sau grupuri mai restranse de indivizi
care pot fi usor de urmarit.
Experimentul

reprezinta

o observatie provocata

si se

desfasoara in conditiile alese de cercetator, avand drept scop

identificarea legaturilor de interconditionare intre diferitele fenomene
si sa descopere inlantuirea lor cauzala.
Metoda clinica presupune o cercetare a cazului individual,
avand drept scop formularea unui diagnostic si prescrierea unui
tratament criminalului. Aceasta metoda se bazeaza in principal pe
anamneza, adica pe istoria fiecarui caz. Pornind de la caz, criminologul
poate recostitui perioada activitatii infractionale, posibilitatea de
reintegrare
infractorului

sociala

si

poate stabili

conditiile

in

care

persoana

suporta sau nu consecintele unei trauma cu efecte

antisociale. Se pot stabili factorii definitorii care au determinat si

influentat procesul antisocial, conditiile concrete de viata la data
savarsirii

actului

infractional

in

scopul

determinarii

procedeelor

specifice reeducarii, resocializarea individului si adoptarea de masuri

antiinfractionale adecvate si opportune.
Metoda tipologica porneste de la notiunea de tip care
reprezinta o combinatie de trasaturi caracteristice pentru fenomenul
studiat. Aceasta metoda il descrie pe criminal in contrast cu tipul non-

criminal, ii descrie particularitatile criminalului si incearca sa contureze

o tipologie criminologica a actului criminal.
Metoda de predictie se refera la tipul previzional

si la

probabilitatile delicventei si evolutiei sale. Modalitatea adoptata

in

scopul prevenirii fenomenului criminogen urmareste elaborarea unor

previziuni in legatura cu fenomenul infractional si evaluarea evolutiei
acestui fenomen prin stabilirea sectoarelor in care dellicventa este
probabila, identificarea specificului si a comportamentului in viitor al
persoanelor care au antecedente penale.
Metoda statistica studiaza fenomenele de masa ale societatii
si ale statului, clasificandu-le prin retinerea elementelor fundamentale
si indepartarea celor accidentale, mentinand numai ceea ce este
reprezentativ si tipic. Criminalitatea este masurata prin factori
principali

de statistica. Orice eveniment criminogen este luat in

consideratie prin continutul sau infractional; prin metoda statistica se

traduce un fapt intr-un enunt abstract

care cuprinde relatii de

identitate, de egalitate sau de includere in sistemul criminogen.

Metoda sociologica sociologia cauta regulile generale de
evolutie a constiintei sociale in cadrul grupului social. Prin metoda
sociologica se dezvaluie conceptele sociologice privind cercetarea vietii
sociale prin individualizare dar si prin generalizare. Metoda sociologica
reprezinta o treapta preliminara folosita de criminologie pentru a stabili
diferite

tipuri

de

evolutie

criminogena,

producerea

si

evolutia

criminalitatii, motivatii criminogene.

TEHNICI MODERNE DE INVESTIGARE IN CRIMINOLOGIE
Tehnica = felul practic procedural in care se utilizeaza o anumita
metoda de cercetare.
Ca tehnici enumeram: ancheta sociala, chestionarul, interviul,
tehnica documentara, procedee statistico-matematice-cibernetice.

Ancheta sociala avand ca punct de plecare cercetarile demografice

se determina conditiile in care au trait autorii infractiunilor pana la
momentul comiterii faptelor antisociale, comportamentul acestora cat
si rezonanta activitatii infractionale in grupul social din care face parte.
Cauzele care implica criminalitatea , cause economice, sociale, politice,
exista in orice perioada sociala si apar ca factori constanti in ancheta
sociala cu caracter particular sau general. Orice ancheta sociala
cuprinde urmatoarele tipuri de probleme:
-

trasaturile definitorii demografice ale unui grup de participanti la

savarsirea

actului

infractional,

unde

se

precizeaza

felul

participatiei sale penale, varsta, prezenta antecedentelor penale;

-

mediul socio-profesional si anume: mediul familial, scolar, loc de

munca;

categoria de relatii sociale vatamate, modul, locul si mijloacele

de comitere a infractiunilor, retinerea de circumstante reale sau
personale, prezen ta si pozitia victimei fata de scopul, mobilul si
urmarea socialmente periculoasa, cadrul social, tendinte si
preocupari;

deprinderea

tendintelor

care

au

determinat

nasterea

si

conturarea unor opinii si atitudini pentru fiecare participant,

impactul

solutiei

de

condamnare,

constientizarea

gravitatii

actului infractional, pespectiva reintegrarii in viata sociala;

Pentru realizarea anchetei sociale se parcurg urmatoarele etape:
organizarea anchetei, identificarea constantelor si a factorilor variabili
care ajuta la evidentierea esentialului si diferentierea acestuia de
ocazional, intamplator si in final etapa culegerii
informatiilor si an ume stabilirea

si inregistrarii

conditiilor obiective si subiective

determinate si determinabile in cadrul fenomenului criminogen.

Chestionarul este utilizat in cercetarea criminologica pentru

efectuarea unor evaluari de ansamblu ale fenomenului criminalitatii, in
afara datelor statistice oficiale. Este reprezentat de intrebari de logica
si psihologie, de imagini grafice, care determina pe cel anchetat sa
explice un anumit comportament social.
Este utilizat si pentru realizarea unor studii privind reintegrarea post
condamnatorie, pentru predictia unui comportament delicvent, pentru
a se evidentia modul in care societatea reactioneaza fata de comiterea
infractiunilor.
Structura chestionarului urmeaza schita clasica si anume: intrebari
introductive, intrebari de trecere spre probleme puse in discutie,
intrebari filtru, intrebari de bifurcare, intrebari de identificare, intrebari
de control.
Interviul este o tehnica de investigare si aprofundare mult mai
flexibila. Realizarea interviului
pregatiti

professional,

cu

trebuie facuta de cercetatori

tact,

interes

pentru

bine

cercetare

si

Cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt interviul formal

si

confidentialitate.
interviul neformal.

In cadrul interviului formal persoana care este

anchetata raspunde la intrebari ale caror numar, ordine si formulre

sunt stabilite in prealabil iar raspunsurile sunt inregistrate. Interviul
formal lasa o anume libertate de concepere si actiune celui care
ancheteaza.
Tehnica documentara are in vedere lecturarea documentelor care
pot fi statisticile oficiale, dosare penale, dosare personale, etc.
Aceste documente sunt analizate in conexiune pentru identificarea
masurilor

referitor

la

prevenirea

unor

fenomene

criminogene,

modalitatea optima pentru adoptarea masurilor de constrangere.

DEFINITIA CRIMINOLOGIEI este o stiinta care analizeaza
cauzele infractiunilor si factorii care influenteaza comiterea acestora,

elaborand politici in materie de prevenire si justitie penala in cadrul

planificarii sociale de ansamblu. De asemenea, se evalueaza costurile
sociale ale fenomenului infractional si se urmareste realizarea unei
politici

de

ansamblu

pentru

obtinerea

unei

protectii

eficiente,

corespunzatoare realitatilor si nevoilor sociale, aflate in continua

evolutie.
(definitie data la al-8-lea Congres ONU de la Havana in anul 1990
pentru prevenirea infractiunilor si tratamentul delicventilor).
Criminologia este stiinta sociala care abordeaza sistemele de
drept penal, drept procesual penal si de drept executional penal ca si
raportul dintre criminal-victima-stat, fiind atat o stiinta descriptiva dar
si o stiinta aplicativa prin adoptarea masurilor si mijloacelor de
diminuare a criminalitatii fiind in stransa corelatie cu celelalte stiinte:
psihologia, sociologia, criminalistica, dreptul penal, etc.

MARILE CURENTE IN CRIMINOLOGIE

CRIMINOLOGIA CLASICA

In ansamblul lor lucrarile de criminologie fac frecvent referire la

scolile de gandire clasica si neoclasica de domeniu.
Scoala clasica este frecvent asimilata cu numele scolii italiene si
a lui CESARE BONESA MARCHIZ DE BECCARIA (1738-1794).
Beccaria si-a scris teoria intr-o perioada in care Biserica si
doctrina drepturilor divine ale regilor erau indreptate impotriva
intelectualilor si a adeptilor contractului social. In acea perioada erau
acceptate urmatoarele idei:
-

oamenii initial au existat intr-o stare de fericire, indestulare si

inocenta;

iesirea din aceasta stare implica punerea in aplicare a motivului

responsabilitatii

individuale:

conform

doctrinei

pacatului

originar toti oamenii traiesc in suferinta si mizerie, din cauza

perechii originare care a ales ignorand divinitatea; - dupa teoria
contractului social, indivizii formeaza o societate. Ei sunt cei care
decide ce sa obtina si ce sa ofere ajungand in mod deliberat la o
intelegere care ii face sa triasca impreuna in societate, fiecare
oferind ceva pentru a obtine altceva.
-

oamenii au acceptat ca pe o realitate psihologica o facultate sau

calitate

individului

care

regleaza

si

controleaza

comportamentul; In general, fiecare individ este liber sa aleaga

ce vrea sa faca, neexistand restrictii; Dumnezeu si Diavolul ar
putea influenta optiunea intr-o actiune sau alta, pe care
individual este liber sa o intreprinda. Montesquieu a considerat
ca societatea rezulta din 4 impulsuri sau dorinte: pacea, foamea,
sexul si dorintele sociale; Rousseau crede ca baza formarii
societatii este dorinta de a avea prieteni; Hobbes a perceput frica
drept motivul principal care i-a determinat pe oameni sa formeze
societatea si sa-i accepte si restrictiile.
-

Era

acceptata

idea

ca

instrumental

de

control

al

comportamentului uman este teama, indeosebi teama de durere;

-

pedeapsa, adica provocarea durerii, umilirea si dizgratia, ca

metoda principala de actiune in crearea climatului de teama, era
necesara

pentru

influenta

optiunea

si,

prin

aceasta,

comportamentul.
In martie 1763 Beccaria a scris un eseu in domeniul penologiei
cu referire la pedepse, publicat sub titlul Despre crime si pedepsele
acestora. Mentionam cateva din ideile exprimate de Beccaria:
-

Legile sunt conditiile sub care oamenii independenti si izolati sau unit petru a forma o societateSuma portiunilor de libertate

sacrificate de fiecare pentru binele sau, constituie suveranitatea

unei natiuni, iar depozitarul si administratorul legitim al acestora
este suveranitatea
-

Numai legile pot stabili pedepse pentru crime; autoritatea

pentru acest lucru rezida numai in legiuitor, care reprezinta
intreaga societate unita printr-un contract social

Fiecare om are propriul sau punct de vedere si la momente

diferite puncte diferite. De aceea, spiritual legii ar trebui sa fie
produsul unei judecati logice, bune sau rele; ar putea depinde de
violenta pasiunilor, de slabiciunea acuzatului, de judecatile in
legatura cu el si toti acesti factori,la minut, ar putea sa altereze
aparenta obiectului in mintea schimbatoare a unui om

Caesare Lombroso s-a nascut la 6 noiembrie 1835 la Verona; a

urmat cursurile facultatii de medicina; in 1859 devine medic militar si
isi continua studiile pe tema rasei, a climei si a tinutului geografic; la 3
mai

1863

isi

inaugureaza

cursul

Universitatea din Pavia; in anul 1876

sau

de

medicina

legala

la

a publicat lucrarea Luomo

deliquente in care sustinea ca criminalii sunt ramasitele biologice ale

unui stadiu de dezvoltare timpuriu si ca sunt indivizi mai primitivi si
mai putin evoluati decat concetatenii lor care nu sunt criminali. El a
folosit termenul de ATAVISTIC pentru a descrie acesti oameni.
La baza formularii tezei atavismului a stat teoria recapitulatiei
sau legea biogenetica a lui Ernest Haeckel. El si-a dezvoltat teoria pe
idea ca dezvoltarea individului o recapituleaza pe cea a speciei, adica
ontogeneza este o recapitulare scurta a filogenezei.
In cursul dezvoltarii sale, fiecare individ repeta scurt si rapid
toate stadiile de dezvoltare peste care a trecut specia sa.

Raspunsul la intrebarea care sunt cauzele comportamentului

criminal s-a bazat pe conceptia conform careia factorul cauzal multiplu
s-ar datora unor motive biologice, psihologice si de natura sociala.
Evoluand in timp, Lombroso si-a aplecat interesul mai mult asupra
factorilor de mediu decat asupra celor biologici.
Lucrarea

Omul

delicvent

marcat

momentul

nasteriii

criminologiei in actuala sa acceptiune stiintifica.

In ultima sa carte, Crima, cauzele acesteia si remediile se iau
in discutie mai multi factori care stau la baza declansarii fenomenului
criminal, cei mai importanti fiind de mediu si mai putin de ordin
biologic.
Lombroso sustine ca exista trei mari clase de criminali:
-

criminali nascuti intelesi ca ramasitele atavistice ale unei

forme de evolutie inapoiata si de aceea ei constituiau doar 1/3
din numarul total de agresori.

Crima provine din conditii

organice, fiind un fenomen biologic si astfel, crima este in sange,

este congenitala. Criminalul se naste criminal;
-

criminalii

bolnavi

adica

idiotii,

imbecilii,

paranoicii,

melancolicii si cei afectati de paralizie generala, alcoolicii,

epilepticii sau istericii;
-

criminoloizii o clasa larga, fara caracteristici fizice speciale,

care nu sunt afectati de boli mintale, dar al caror system
emotional

si mental conduce, sub anumite circumstante, la

comportamentele criminale.
Lombroso sustinea ca intre nebuni si criminali nu ar fi diferenta de
calitate, ci numai de intensitate si, desi amandoi sunt atavici,
criminalul are mai multe anomalii.
Lombroso este teoreticianul cel mai reprezentativ care a facut din
idea tipului fizic criminal o cauza a crimei. Teoria sustinea ca, in esenta,

caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii de baza ai

degenerarii si inadaptarii.
Teoria evolutionista a timpului a indicat atavismul

ca pe o forma

incipienta a vietii animale. Cu alte cuvinte, criminalul semana cu

stramosii sai, carora le-a pastrat caracteristicile fizice.
O incercare interesanta de a raporta comportamentul criminal la
caracteristiciel fizice sunt asa-numitele teorii ale tipurilor de corp.
Sustinatorii acestor teorii sunt de parere ca exista un grad mare de
interdependenta

intre tipul corpului uman si tipul mental sau

temperamental. Acest lucru il increase intr-o anumita masura si

Lombroso insa el s-a limitat in a gasi relatii intre caracteristicile fizice si
bolile mentale.
Cel mai cunoscut theoretician

al acestei teorii

este ERNST

KRETSCHMER acesta a identificat 4 tipuri de corpuri:

-

tipul astenic inalt si slab;

tipul atletic tipul cu o musculature bine dezvoltata;

tipul pyknic scund si gras;

tipul dysplastic amestecat, metis.

In lucrarea sa Tipurile constitutionale si crima se afirma ca exista

o preponderenta a tipului atletic, indeosebi la faptele comise cu
violenta. Despre tipul astenic, acesta este predispus la savarsirea de
furturi marunte iar despre indivizii care apartin tipului pyknic ca au
tendinte spre depresiun I nervoase. Tipul dysplastic are tendinte spre
agresiune impotriva decentei si moralitatii si ca acest tip de individ
paote fi amestecat si in comiterea unor fapte violente.
William Sheldon in cartea sa despre tinerii delicventi, aduce o
imbunatatire

metodologica

si

anume

tipurile

de

caracteristicilor fizice si temperamentale sunt urmatoarele:

baza

ale

ENDOMORFIC dezvoltare relative mare a viscerelor, tendinta d

eingrasare, rotunjimim domoale in diferite

parti ale corpului,

extremitati scurte si subtiri, oase mici, piele neteda si catifelata.

Ca si temperament este VISCEROTONIC relaxare generala a
corpului, persoana confortabila, iubeste luxul, un rafinat, dar in
esenta un extrovertit;
-

MEZOMORFIC predominare relative mare a muschiilor, oaselor

si organelor motorii ale corpului, trup mare, piept puternic, maini
mari

si

incheieturi

puternice.

Ca

temperament

este

SOMATOTONIC persoana acvtiva, dinamica, merge, vorbeste si

gesticuleaza convingator, se comporta agresiv;
-

ECTOMORFIC dominanta relative a pielii si a lpilozitatii, a

sistemului nervos; corp fragil si delicat, oase mici si delicate,
umeri ingusti, fata mica, nas bine conturat, par fin, corp cu masa
relative mica si cu o mare suprafata. Ca temperament avem
CEREBROTONIC un introvertit, sufera de afectiuni functionale,
alergii, sensibilitati ale pielii, oboseala cronica, insomnie, sensibil
la zgomot si la distractii, se fereste de aglomeratii.

Sheldon vorbeste despre delicventa biologica, delicventa mentala si

criminalitatea primara nu ca aspecte ale unui comportament ce
apartine unui criminal, ci ca factori de masurat, atunci cand avem in
atentie un comportament observat al unui individ caruia se presupune
ca i-ar apartine.

Teoriile privind factorii biologici si comportamentul criminal.

Teoriile biologice timpurii apreciau ca structura determina functia,
ceea c ear insemna ca indivizii se comporta atfel unii fata de altii,
fiindca fundamental ei sunt diferiti din punct de vedere al structurii.
Din contra, teriile biologice moderne prezinta argumente conform
carora factorii biologici se dezvolta asemeni unui individ care va avea
un comportament criminal pe care nu il poate explica nici individual
respective, dar care ar putea fi urmarea interactiunii dintre biologia
acelei personae si mediul in care se dezvolta. Aceste teorii se pot
explica mai repede ca fiind teorii bio-sociale.
Inca din antichitate s-a incercat explicarea fenomenului uman
plecand de la ide ereditatii, aratandu-se deseori ca tinerii se
asemanau cu parintii lor in multe privinte: maniere, aspect fizic,
dispozitie, etc.

Teoriile privind studiul gemeniilor trebuie sa facem

precizarea ca in genetica exista o clara distinctie intre gemenii identici
si gemenii frati. Gemenii identici provin dintr-un singur ovul fertilizat si
in consecinta au o ereditare identical. Gemenii frati sunt produsul a
doua ovule simultan fertilizate de doi spermatozoizi, avand aceeasi
relatie ca infratirea normala. Astfel, gemenii identici nu au acelasi
comportament care ar putea fi atribuit gemenilor frati.
Plecand din acest punt multi cercetatori au incercat sa determine
rolul ereditatii in criminalitate.

JOHANNES LANGE publica in anul 1921 un studiu ce avea sa faca

faima in epoca, intitulat Crima ca destin. El a gasit 23 de perechi de
gemeni identici si a stabilit ca atunci cand unul a inregistrat o
incarcerare in 77% din cazuri si fratii lor au suportat o pedeapsa
identica, in timp ce la 17 perechi de gemeni frati, cand unul a fost
inchis, celalalt a suportat o incarcerare identica doar in 12% din
cazuri. Grupul de control a fost extins la 214 perechi de frati normali si
de varste apropiate

in care unul din frati a fost condamnat si s-a

stabilit ca doar in 8% din cazuri si celalalt frate a inregistrat o

incarcerare.
Teoriile

privind

dezechilibrul

biochimic

implicatiile

echilibrului si dezechilibrului hormonal au patruns profound in limbajul

biologiei si fiziologiei umane, efectele sale facand obiectul mai nultor
studii. Astfel una din primele lucrari apartinand lui Louis Berman,
prezinta chimia corpului uman si dezechilibrul hormonal ca 2 concepte
centrale ce stau la baza unei noi criminologii care se bazeaza pe
biochimie.
Ideea de baza era ca tulburarile emotionale crescande, datorate
dezechilibrului hormonal, creeaza ocazii propice pentru producerea
crimei.
Desi apelarea la factorii biologici s-a facut din convingerea ca
acestia reprezinta cauzele producerii fenomenului criminal, se poate
spune, cu bunavointa, ca prezenta acestora poate spori predispozitia,
dar nu determina in mod absolut ca un individ poate avea un
comportament criminal. Acesti factori pot sa genereze comportamente
criminale atunci cand actioneaza impreuna
sociali.

cu factori psihologici si

In contextul abordarii multifactoriale, teoriile biologice ale

comportamentului criminal pot fi judecate in masura in care diferentele
biologice intre criminal si non criminal sunt si demonstrabile.
Teorii raportate la inteligenta si influenta acesteia asupra
criminalitatii
Aceastea sunt teoriile care au pus cel mai des in centrul explicarii
comportamentului criminal inteligenta.
Diferentele individuale care ar putea sa apara in urma unor
comparari au facut ca observatiile psigologiilor si criminologiilor sa fie
axate in principal pe aceste comportamente, in anumite imprejurari si
datorita unor anumite conditii. Modul de a reactiona la un eveniment
sau altul, capacitatea de memorare, de completare sau d eintelegere a
propozitiilor, de memorare a imaginilor, de a recunoaste intelesul
cuvintelor si de a face calcule aritmetice in gand, au fost incercari care
ar fi putut sa determine masurarea diferentelor dintre criminali si omul
obisnuit.
ALFRED BINET

a fost psihologul francez care a scos testarea

inteligentei in afara laboratorului si a aplicat-o in explicarea unor

rezultate slabe la invatatura pe care le prezentau scolile din Paris. A
incercat sa gaseasca o explicatie stiintifica a inteligentei, mai ales
plecand de la capacitatea native pe care o are individual si mai putin
ca un comportament invatat. La inceput a incercat sa masoare
inteligenta prin masurarea volumului cranian. Si-a dat seama ca
aceasta metoda nu ii aduce nici un beneficiu, rezultat, a abandonat-o si
a abordat problema din punct de vedere practice. Binet a pus la un loc
un mare numar de sarcini usoare legate de viata de zi cu zi, care nu
implicau

rationamente

dificile.

Apoi,

le-a

asezat

intr-o

ordine

crescatoare a dificultatii acestora, astfel incat prima sarcina putea fi

rezolvata si de un copil mai mic, in timp ce ultima putea fi realizata
numai de un adult. In aceasta incercare a avut si sprijinul dr. Theodore
Simon, doctorul scolilor speciale din Paris.

Rezultatul primei lor

colaborari a aparut in anul 1905 si s-a materializat intr-o lucrare

intitulata Scala Binet-Simon a inteligentei. Aceasta scala a fost
revizuita in anul 1906 cand a fost adaugat

si conceptul varstei

mentale. In aceasta etapa Binet s-a decis sa asocieze un nivel de

varsta fiecarei sarcini a testului. De ex. copilul de 9 ani trebuie sa
realizeze sarcini gradate pentru varsta de 9 ani si nu pe cele pentru
copilul care are 10 ani sau peste.
Nivelul varstei celor mai grele sarcini pe care copilul le-ar rezolva
ar fi trebuit sa descrie varsta mentala a acestuia care, apoi, urma a fi
comparata cu varsta propriu-zisa.
In anul 1912 psihologul STERN W. a sugerat ca varsta mentala
sa fie impartita la varsta propriu-zisa, iar rezultatul sa fie inmultit cu
100. Ceea ce urma sa se obtina avea sa fie numit coeficientul de
inteligenta sau I.Q.
S-a pus intrebarea daca testul I.Q. masoara inteligenta sau
masoara alti asemenea factori, cum ar fi realizarea academica sau
testul desteptaciunii? De fapt, intrebarea de baza pornea de la relatia
IQ-saracie-crima si daca se bazeaza pe diferente genetice? In anul
1969 ARTHUR JENSEN, a publicat un articol in care a asustinut ca
testele IQ sunt importante pentru obtinerea unor performante in
societatile industriale ale Vestului

si ca 80% dintre diferentele

individuale ale acestui scor sunt mai degraba determinate de

diferentele genetice decat de mediu.
Este clar ca, daca se face o asociere intre criminalitate si
rezultatele oferite de IQ, aceasta trece sau este in stransa corelare cu

delicventa juvenila. Este necesar de explicat de ce personae cu un IQ

scazut devin delincventi mai des decat aceia cu un coeficient mai
mare.
Ceea ce se poate afirma in momentul de fata este ca testele IQ
au functionat, inca de la aparitia lor, ca un fel de prezicator sigur al
delicventei.
Cu siguranta, criminalii adulti nu sunt retardati mintal cu
severitate, ci ei sunt personae cu capacitate mintale diminuate.
Unii criminali adulti au fara indoiala, IQ-uri scazute, dar a motive
crima in general datorita acestui fapt, este o aventura.
Daca

luam

in

calcul

criminalitatea

gulerelor

albe,

crima

organizata si crima politica, fiecare in parte presupune o considerabila

abilitate intelectuala.

Deci, trebuie sa cautam alti factori pentru o

explicare generala a criminalitatii.

Teoriile privind personalitatea criminalului

Teoriile psihiatrice si psihologice pleaca, de asemenea, in
explicarea comportamentului criminal, de la factorii biologici si
situationali.
Psihiatria, ca stiinta, a venit si a imbunatatit metodele medicale
in tratarea problemelor de baza ale bolilor mintale. Pythagoras a
indentificat creierul ca fiind organul mintii si a precizat ca bolile mintale
sunt disfunctiuni ale acestui organ.
Sigmund Freud este acela care dezvolta conceptele stiintei
psihologiei in legatura cu persoanele bolnave.
Subconstientul, ca un concept central al psihanalizei, si-a facut
aparitia ca subiect de interes inainte de Freud. Conceptul de
subconstient a fost dezvoltat de VON HARTMAN (1824-1906) si a fost

detaliat de MORTON PRINCE (1854-1929) in cateva studii nonfreudiene

ale fenomenului de dsisociere sau impartire a personalitatii.
Psihanaliza este o stiinta recenta, asociata cu viata si munca lui
Freud si a unor elevi de-ai sai precum ALFRED ADLER, CARL YUNG,
WILHEM STEKEL.
Freud si-a insusit ideea de subconstient asa cum a fost folosita si
de psihiatri dinaintea lui, argumentand ca experientele traumatice din
copilarie, care si-au lasat amprentele asupra individului, pot sa
argumenteze comportamentul, chiar si atunci cand acesta nu a
constientizat acele fapte. Pentru a trata aceste probleme Freud a
inventat psihanaliza. In acest sens pacientul se relaxa complet si
vorbea despre orice ii venea in minte. Ideea era aceea a liberei
asocieri. Astfel, individual era capabil sa reconstruiasca evenimentele
petrecute cu mai mult timp in urma sis a le aduca in constient.
Teoria sustinea, ca daca pacientul devenea constient de aceste
evenimente, ele isi pierdeau din puterea lor subconstienta, iar
pacientul castiga un grad mai mare de control al constientului si al
libertatii.
Freud isi va revizui conceptiile sale despre subconstient. El
redefineste constientul ca EU (ego) si imparte sunconstientul in SINE
(ID) si SUPER EU (SUPEREGO).
SINE a fost folosit ca termenul care descrie marele rezervor de
miscari biologice si psihologice, adica acei stimuli si impulsuri care stau
la baza tuturor comportamentelor. Acesta include libido-ul, intreaga
forta a energiei sexuale a individului, ca o dorinta de viata, difuza si
tenace, regasita la toate animalele.
Sinele este in permanenta inconstient si raspunde numai la ceea
ce Freud a numit principiul placerii daca te simti bine, fa-o.
Supereul, prin contrast este acea forta constienta si autocritica,
care evidentiaza cerintele ce te opresc sa faci ceea ce iti place, din
motive ce tin de experienta sociala individuala. Supereul poate contine

elemente constiente sub forma codurilor etice si morale, dar este

incopnstient in operarea sa.
Supereul apare odata cu primele mari experiente ale copilului, de
dragoste si atasament fata de parintii lui. Copilul le experimenteaza ca
judecati si, in final, din suma valorilor lor, ia nastere ego-ul ideal, ceea
ce inseamna o conceptie ideala a ceea ce copilul ar trebui sa fie.
Ceea ce Freud numea EUL este personalitatea constienta care
este orientate catre lumea reala in care persoana traieste si incearca
sa mediteze intre cererile SINELUI si prohibitiile SUPEREULUI.
Teza lui Abrahamsen de la Universitatea din Columbia. Teza
pe care a imbratisat-o este afirmatia ca explicatia conduitei umane
trebuie cautata in conflictele biosexuale, cu care omul se loveste de
timpuriu, in copilarie. Se sustine ca orice conduita delictuoasa,
criminala, este o manifestare directa sau indirecta a agresiunii, iar
aceasta agresiune la randul sau poate fi expresia instinctelor sexuale
sau a altor instincte. De capacitatea omului de a controla aceasta
agresiune, adica de gradul de dezvoltare a supereului, depinde
conduita delictuoasa sau nondelictuoasa a individului.
In general putem spune ca, cauzele conduitei delictuoase la
copil, pot fi depistate de parintii sai, in special in atitudinea afectiva a
mamei sale fata de manifestarile instinctive timpurii ale copilului.
Dupa Abrahamsen conditiile familiale sunt cauza principala care
genereaza criminalitatea. Pe ultimul plan se situeaza factorii economici
si sociali care pot influenta familia si pune pe prim plan caracteristica
ei afectiva.
Abrahamsen

trateaza

criminalitatea

ca

pe

un

fenomen

psihologic, generat de cause pur psihologice. De acest mod este legata

si conceptia sa referitoare la delicventul potential.
Pentru ca un infractor potential sa devina intr-adevar infractor
sunt necesare inca 2 conditii: o situatie corespunzatoare in mediul

inconjurator (el o numeste de moment) si slabirea rezistentei, a

controlului din partea supereu-lui.
Abrahamsen considera criminalitatea ca o varietate de boala
psihica.

Tulburarea

in

copilarie

dezvoltarii

genereaza criminalitatea si/sau tulburarile

affective

normale,

psihice si manifestarile

psihologice anormale. Se considera ca, criminalitatea trebuie sa fie

considerate ca un aspect al conduitei omului care este echivalent cu
nevroza, psihoza, tulburarile psihosomatice, etc. Toti ctriminalii pun in
evidenta patologia psihica a emotiilor, a caracterului sau a intelectului
lor si de acceea A ajunge la concluzia ca un delicvent normal este un
mit.

Cercetari folosind testele de personalitate au fost

dezvoltate in paralel cu testele de inteligenta. Criminalii au fost testati
pentru a stabili daca trasaturile lor de personalitate difera de cele ale
nondelicventilor sau criminalilor.
In anul 1950, SCHNESSLER si CRESSEY au publicat rezultatele
rezultatele de ansamblu ale unor studii facute in SUA, pe o perioada de
25 de ani, unde compararile intre delicventi si nondelicventi erau
facute in baza rezultatelor obtinute la testele de personalitate.
Teoria psiho-fiziologica a lui De Greef -

acesta a fost

punctul de legatura intre teoria constitutionalista si aceea care da o

importanta deosebita starii psihologice a delicventului. El a fost
influentat puternic de psihanaliza. Elementele esentiale ale ideilor sale
sunt:
-

psihiatria pura nu este suficienta pentru a rezolva problemele

criminologice, deoarece criminaliii nu sunt in general alienate
sau anormali mintali;

la

fiecare

individ

exista

un

anumit

numar

de

functiuni

incoruptibile, lipsa de discernamant, indiferenta la bine si la rau.

Aceste functiuni incoruptibile sunt legate de idea subcorticala,
adica de impulsul pur si automat care nu poate fi impiedicat de
nimeni si functioneaza in noi atunci cand protectia existentei
este in joc;
-

omul are posibilitatea sa construiasca un system de valori care

paralizeaza, mai mult sau mai putin functiiile incoruptibile, in
timp ce acestea conduc in mod normal la actul criminal si care
construiesc impotriva lor o bariera, mai mult sau mai putin
solida;

essential pentru un criminolog este sa inteleaga evolutia

parcursa de infractor, cae care l-a condus progresiv la crima, fie
cu privire la victima, fie cu privire la societate si valorile sale;

trebuie sa avem in vedere situatiile in care individul comite

crima, cu atat mai mult cu cat el este intr-o mare masura
instrumental de care se foloseste partea inconstienta a lui insusi,
intrucat constientul cauta sa realizeze in orice moment, cel mai
bun echilibru posibil.

Teoriile comportamentului criminal - ca un comportament

normal invatat
Vom discuta despre acele momente care il instruiesc pe individ
cum sa isi aleaga oportunitatea pentru a comite fapta ilegala.

Teoriile care sustin acest lucru argumenteaza ca invatarea

modului in care trebuie sa valorifici o oportunitate ilegala implica
procese mai ample care ioncep cu insusirea modului de a valorifica
oportunitatile legale.
Aceste

teorii

descriu

comportamentul

criminal

ca

pe

un

comportament invatat mai dinainte, ca pe un comportament normal

invatat, care se realizeaza in cadrul unor grupuri printr-un sistem de
comunicare cu alte persoane.

Teoriile comportamentului normal invata sustin ca modul de

instruire este cel obisnuit. Invatarea este subsumata unor obiceiuri si
cunostinte care se dezvolta ca rezultat al experientelor individului
odata cu intrarea si acomodarea la mediul inconjurator.
Invatarea prin asociere este una dintre cele mai vechi teorii,
Aristotel sustinand ca toatre cunostintele pe care le are omul sunt
accumulate ca urmare a experientelor prin care a trecut si in nici un
caz aceste cunostinte

nu ar putea a vea o origine native sau

instinctive.

Aristotel a formulat 4 legi ale asocierii unde a descries relatiile

care iau nastere in cadrul acestui process:
-

legea similaritatii;

legea succesiuniii in timp;

legea constrastului;

legea coexistentei in spatiu.

Exista trei cai de baza prin care indivizii invata prin asociere pe care
le prezentam in continuare:

CONDITIONAREA CLASICA asa cum a fost descrisa initial de Pavlov

consta in aceea ca anumiti stimuli produc un anumit raspuns, fara ca
anterior sa se fi facut vreun antrenament cu organismul. De ex un
caine va saliva cand I se arata o bucata de carne. Pavlov i-a dat carne
cainelui timp de cateva zile, insotind acest lucru de sunetul u ui
clopotel, care in speta constituia un stimul extern. Dupa cateva zile a
constatat ca era sufficient doar sunetul clopotelului pentru ca animalul
sa saliveze intens. S-a demonstrate deci ca comportamentul poate fi
invatat prin asociere.
CONDITIONAREA OPERANTA reprezinta situatia in care organismul
este active si invata sa obtina ceea ce doreste de la mediul
inconjurator. Ideea a fost lansata de SCHINNER si este acum teoria
dominanta despre invatare in stiinta psihologiei.
Consta in aceea ca pentru a impune anumite comportamente se
foloseste sistemul pedepselor si al recompenselor. De ex: un soarece
poate fi invata sa apese pe un buton prin recompensarea unui astfel de
comportament cu o bucatica de carne sau poate fi pedepsit cu un soc
electric daca nu apasa butonul correct. Soarecele invata sa opereze in
mediul sau prin asocierea recompenselor si a pedepselor cu propriile
sale comportamente.
====================
MODELAREA SAU INVATAMANTUL SOCIAL este o alta cale de baza;
conform ei comportamentul poate fi impus nu doar prin recompense si
pedepse, ci si prin asteptari si aspiratii, care pot fi invatate prin ceea ce
se intampla altor oameni.
Albert Bandura afirma in acest sens ca virtual, pot aparea toate
fenomenele de invatare ce rezulta din experientele directe, cat si prin
observarea comportamentului la alte persoane si a consecintelor
acestuia.

TEORIA ASOCIERII DIFERENTIATE - parintele acestei teorii EDWIN

SUTHERLAND, 1883-1950, s-a nascut in Nebraska.
Teoria sa va fi dezvoltata in lucrarea Delicventa intelectuala; ideile
principale sunt:
-

comportamentul criminal este invatat;

comportamentul criminal este invatat in interactiunea cu alte

personae in procesul comunicarii;

partea cea mai importanta a invatarii comportamentului criminal

apare in grupurile personale intime;

cand se desfasoara procesul de invatare a comportamentului

criminal, acesta include tehnicile de comitere a crimei si directia
specifica a motivelor, impulsurilor, rationamentelor si atitudinilor;

directiile specifice ale motivelor si impulsurilor sunt invatate din

continutul legilor, care sunt favorabile sau nefavorabile. Se poate
intampla ca in societate un individ sa fie inconjurat de personae
care definesc legea ca pe o regula ce trebuie respectata, sau
poate fi inconjurat de personae care definesc legea ca pe ceva
ce poate fi violat;

o persoana devine infractor din cauza unui exces de definitii

favorabile violarii legii in detrimentul definitilor nefavorabile unei
actiuni ilegale. Acesta este principiul asocierii diferentiate;

asocierile differentiate pot varia in frecventa, durata, prioritate si

intensitate;

procesul invatarii comportamentului criminal, prin asociere cu

sabloanele criminale si anticriminale, implica toate mecanismele
care sunt angrenate in orice alt process de invatare;

desi comportamentul criminal este o expresie a nevoilor generale

si a valorilor totusi el nu este explicat de aceste nevoi si valori,
deoarece

comportamentul

noncriminal

este

expresie

acelorasi valori si nevoi. De ex: hotii fura pentru a castiga bani,

dar pentru acelasi scop muncitorii coinstiti muncesc.

Elementele de baza ale teoriei:

I.

se identifica in cadrul primului element CONTINUTUL a ceea

ce este invatat;

II.

al doilea element este PROCESUL prin care are loc invatarea,

invatare care apare prin asocieri in cadrul grupurilor de
personae mai apropiate intim.

TEORIA CONFLICTULUI DE CULTURA conditiile sociale generale

care au stat la baza asocierii diferentiate reprezinta un proces care
de la o perioada la alta a cunoscut completari. In societate conform
acestei conventii grupuri diferite au idei diferite despre modul cel
mai potrivit de a te compromite. Pentru descrie conflictul de cultura
se foloseste termenul de dezorganizare sociala, termen preluat din
teoriile sociologice, ulterior inlocuit cu termenul de oraganizare
sociala diferentiata.
TEORIILE CULTURALE SI SUBCULTURALE Teoria lui Sutherland emite
ipoteza ca ideiile sunt cauzele principale ale comportamentului
criminal. Teoriile culturale si subculturale preiau si dezvolta acesta
ipoteza. Walter Miller a emis o teorie culturala pe care a incercat sa
o incadreze in explicarea delincventei de grupa. O clasa joasa are o
cultura separata si identificabila care se distinge de cultura clasei de
mijloc. Aceasta cultura a clasei de jos conform teroriei lui Miller
reprezinta un mijloc generator al delincventei de grup. O alta
varianta a curentului culturalist o reprezinta teoria lui Albert Cohen
referitoare la subculturile delincvente. Astfel, infractionalitatea

tinerilor din clasele defavorizate constituie un protest impotriva

normelor culturale dominante in SUA. Deoarece conditiile sociale nu
le permit sa obtina un suces social legitim acesti tineri presimt o
puternica stare de frustare; delincventa este de fapt o functie a
barierelor sociale si economice impuse grupurilor sociale sarace.
TEORIILE CONTROLULUI SI AUTOCONTROLULUI SOCIAL cerecetarea
criminological se va centra in acest caz pe respectarea normelor
sociale. Pornind de la ideea ca toti oamenii sunt infractori nu se mai
pune

intrebarea

care

sunt

cauzele

criminalitatii

dimpotriva

intrebarea este care sunt motivele pentru care oamenii respecta

normele sociale. Motivele identificate de teoreticieni sunt variate
teama de pedeapsa raspunsul clasic este un motiv indepartat
pentru care oamenii onesti nu comit infractiuni. Teoria apartentei
sociale si teoria autostapanirii, rezistentei la frustare incearca sa
identifice motivele pentru care oamenii respecta normele sociale.
Astfel, teoria apartentei sociale dezvoltata de criminologul american
Travis Hirschi considera ca toti oamenii pot fi incalca legea penala,
dar cei mai multi se tem ca un comportament ilicit ar putea conduce
la o afectare ireparabila a relatiilor cu grupul si institutiile de care
apartin. Legatura sociala care exist ail impiedica pe individ sa
savarseasca

fapte

antisociale,

legatura

social

ce

include

atasamentul, implicarea, credinta, respectul si acceptarea scopurilor

conventionale ale societatii globale.
Teoria rezistentei la frustare incearca o explicatie psihologica si
sociologica

delincventei,

analizeaza

structura

interioara

individului care actioneaza ca un sistem de protectie in calea

frustarii. Aceasta teorie a fost elaborata de Reckless.

CURENTUL INTERACTIONIST:CRIMINOLOGIA REACTIEI SOCIALE

Scoala sociologica a interactionismului simbolic este cea care va

inspira in

criminologie curentul interactionist. Acesta scoala

fondata de George Herman Mead, Charles Horton Cooley si W.I.

Thomas a pus bazele teoriilor cunoscute sub numele de teoria
etichetarii, teoria sigmatizarii, teoria reactiei sociale, si teoria
interactionista.

Fondatorii

acestei

scoli

sustin

ca

oamenii

actioneaza in raport cu propria lor realitate, ca sensul valorilor si

non-valorilor este invatat de catre oameni din modul in care ceilalti
oameni reactioneaza la aceste valori atat din punct de vedere
pozitiv cat si negativ si ca oamenii reexamnineaza si interpreteaza
comportamentul lor propriu in raport de sensurile si simbolurile pe
care le-au dobandit de alti oameni. Teoriile curentului interactionist
au un fundament bazat pe:
-

notiunea de rol conform careia comportamentul individului in

viata sociala corespunde unui rol social;

conceptul de interactiune actul unui participant la reactia

sociala reprezinta o reactie la un stimul declansat de un alt
individ, iar acest act va reprezenta un nou stimul pentru
urmatorul.

conceptul de personalitate intercatiunea intre oameni este cea

care va determina formarea in timp a personalitatii individului.
Adeptii curentului interactionist sunt de parere ca devianta
constituie o categorie semantica prin intermediul careia anumiti
indivizi sunt etichetati ca atare, diferenta constand in faptul ca unii
indivizi sunt etichetati ca infractori si alti nu. H. Becker considera ca
devianta este consecinta unei etichete aplicata individului si
acesta afirma ca deviant este acela caruia I s-a aplicat cu succes
aceasta eticheta; comportamenul deviant este comportamentul
oamenilor care au fost astfel etichetati. Eticheta aplicata unui
individ

va

avea

repercursiuni

importante

pentru

viitorul

faptuitotului, afectandu-I acestuia raporturile de familie, munca,

scoala si alte institutii cu care acesta relationeaza. Acestia se vor
izola, se vor grupa dand nastere la relatii negative si se vor
specializa in cariere infractionale.
CRIMINOLOGIA REACTIEI SOCIALE
Adeptii

teoriilor

reactiei

sociale

William

Chambliss,

Richard

Quinney, Austin Turk sunt de parere ca, criminalitatea este creata

direct si nemijlocit de catre reactia sociala.
Criminologia reactiei sociale are in vedere lamurirea aspectelor
legate de analiza normei penale, procesul de concepere si adoptare
a legii penale si aplicarea acesteia, precum si consecintele acesteia
asupra evolutiei sociale a individului.
Ralf Dahrendorf este de parere ca fiecare sistem social are la baza
aplicarea corectiei de catre clasa care detine puterea asupra
celorlalti indivizi. George Vold sustine ca, conflictul dintre diverse
grupuri de interese pentru a obtine si pastra puterea este cel care
determina criminalitatea.
William Chambliss si Robert Seidman au o pozitie bazata foarte
mult pe rolul politicii in determinarea criminalitatii, astfel acestia
sustin ca:
-

clasa sau grupul de conducere clasifica anumite activitati ca

infractiuni in functie de interesul lor, dreptul penal avand drept
functie supunerea prin violenta a clasei muncitoare de catre
clasa care conduce;

infractionalitatea determina scaderea somajului, dar in acelasi

apar

noi locuri de munca pentru organele de control social,

infractiunile deviaza atentia celor care sunt exploatati, acesteia

fiind concentrati asupra problemelor pe care clasa din care
provin le are;

comportamentul individului reflecta pozitia pe care acesta o are

in clasa din care provine, infractionalitatea fiind diferita de la o
societate la alta in raport de strucura economica si politica a
societatii.

INTEGRAREA CULTURALA SI CRIMINALITATEA

D. Szabo este cel care a elaborate teoria integrarii culturale
diferentiate considerand ca fiecare societate combina trei elemente si
anume:
- structura sociala, respectiv distributia populatiei dupa varsta, sex,
profesie, apartenta sociala, mobilitate;
- cultura, reprezentata de obiceiuri, valori, norme care orienteaza
comportamentul oamenilor;
- personalitatea de baza, rezultatul procesului de socializare in
determinarea profilului psihologic al individului; Aceste trei elemente se
combina in jurul valorilor sociale.
Autorul acestei teorii considera ca fiecare tara are un grad de integrare
sociala diferita, tipul de integrare culturala determinand structura si
dinamica infractionalitatii. Tarii integrate in totalitate ar avea o
criminalittae redusa, tarile partial integrate una ridicata, iar tarile
neintegrate cultural o criminalitate excesiva.

CAUZALITATEA IN CRIMINOLOGIE. ANALIZA SISTEMICA

CLASIFICAREA FACTORILOR CRIMINOGENI: factori economici:
industrializarea,

somajul,

nivelul

de

trai,

factori

demografici:

urbanizarea, familia, religia, starea civila; impactul mijloacelor de

informare in masa; discriminarea; specificul national;toxicomania;
profesie; factori politici: razboiul, revolutia.
FACTORI ECONOMICI:
Economia unei tari determina comportamentul individului si
implicit pe cel infractional.
INDUSTRIALIZAREA ca factor economic poate avea si efecte
negative,

poate

determina

cresterea

criminalitatii.

Astfel,

industrializarea ofera noi locuri de munca motivand indivizii care provin

din mediu rural sa migreze catre mediu urban, diferit de cel din care
provin si in consecinta acestia pot suferi un soc de neadaptare a
personalitatii lor. Industrializarea inaltura prin specializarea sa actul
individual de creatie al omului, echilibrul ecologic al zonei in care se
desfasoara procesul de industrializare este afectat si acest aspect are
repercursiuni asupra celor care muncesc prin creea unui stari de stress.

Ratele cele mai ridicate de violenta au fost identificate in ariile cu

cea mai joasa stare economica. Aceasta constatare a fost determinate
de un numar de factori specifici, in care sunt inclusi procentajul
familiilor instarite, chiria medie si procentajul familiilor proprietare de
locuinte. Tot aceste zone aveau de altfel sic ea mai ridicata rata a
mortalitatii infantile, a cazurilor de tuberculoza si a bolnavilor.

SOMAJUL reprezinta un factor criminogen datorita faptului ca

individul

este

marcat

de

scaderea

nivelului

de

trai,

structura

emotionala a acestuia devine instabila, familia este afectata, individul

nu-si mai poate controla dorintele si in acest context este influentat sa
comita infractiuni.
NIVELUL DE TRAI impactul nivelului de trai asupra individului
trebuie analizat atat din punct de vedere subiectiv cat si obiectiv.
Saracia este cea care il poate determina pe individ sa comita
infractiuni, dar in aceeasi masura dorinta de a avea un trai mai prosper
conduce la savarsirea de infractiuni pentru realizarea acestui scop.
Scaderea nivelului de trai este influentata de somaj, dar si de
angajarea in mod limitat, sezonier, precum si de inflatie care determina
diminuarea economiilor familiei.
CRIZELE ECONOMICE

- infractionalitatea este ridicata in

perioada crizelor economice intrucat omul nu mai are unde munci,

nivelul salariului este scazut, el se simte neprotejat social fiind afectat
si in consecinta recurge la comiterea de infractiuni.
FACTORI DEMOGRAFICI:

RATA NATALITATII din punct de vedere infractional studiile in

materie arata ca indivizii cu varsta cuprinsa intre 18-30 ani sunt
predispusi la comiterea de infractiuni, varsta de 25 de ani reprezentand
varsta critica de savarsirea infractiunilor. Cresterea ratei natalitatii
determina

cresterea

infractionalitatii,

in

mod

deosebit

infractionalitatii juvenile.
COMPOZITIA POPULATIEI zonele cu rata cea mai ridicata de
delicventa sunt acelea unde exista mari concentratii de imigranti si
negri.
Shaw si Mc Kay au determinat in cadrul cercetarilor

rolul

factorilor rasiali si etnici in declansarea delicventei.

MOBILITATEA SOCIALA SI URBANIZAREA - migrarea indivizilor din
mediul rural catre cel urban s-a accentuat in timp, mobilitatea de
amploare a indivizilor a determinat schimbari in raporturile umane si sia pus amprenta asupra dezoltarii personalitatii individului. Mobilitatea
populatiei poate fi analizata din doua puncte de vedere, mobilitatea
populatiei umane din plan geografic (mobilitate orizontala) si din plan
social ori professional (mobilitate verticala). Mobilitatea geografica a
condus la desfiintarea institutiilor sociale care existau, dar in acelasi
timp a creat noi institutii in toate ramurile de activitate. In acest
context familia este cea care a fost marcata, efectul reprezentandu-l
cresterea ratei divorturilor, despartiri, abandon de familie, soclarizare
prelungita a copiilor, casatorii premature, etc.
Viteza cu care in mediul urban au loc schimbari a determinat ca
personalitatea individului sa suporte dereglari, conducand de multe ori
la situatii de conflict. Astfel, au aparut indivizi care nu s-au putut
adapta, care s-au instrainat si au devenit izolati in cele din urma
comitand infractiuni datorita acestor starii de anxietate.

Mobilitatea sociala are rezultat

negativ in momentul in care

omul este nevoit ca urmare a falimentelor, crizelor economice sa-si

schimbe locul de munca. Toate acestea au condus la cresterea
criminalitatii.

FACTORI SOCIO-CULTURALI:
FAMILIA celula de baza a societatii este cea care formeaza
copilul

si in interiorul careia acesta isi modeleaza si dezvolta

personalitatea, invata sa respecte sau nu anumite valori.

D. Szabo citeaza lucrarea Delincventa juvenila nerelevanta a
sotilor Glueck care constata ca, un numar important de copii
delincventi si-au schimbat resedinta in timpul copilariei, sunt prost
intretinuti din punct de vedere material si igenic, au parinti despartiti
ori necasatoriti.
Familiile divortate sau despartite reprezinta un factor criminogen
pentru copii care comit infractiuni, de asemenea copii care provin din
parinti infractori sunt determinati de catre acestia sa nu

respecte

normele si valorile morale, acesti copii vor avea conduita pe care o vor
vedea in familie. Participarea la pregatirea scolara isi pune si ea
amprenta asupra individului care comite infrcatiuni, demonstrandu-se
ca efectul instruirii scolare din punct de vedere cantitativ nu are un
rezultat negative in plan infractional, insa din punct de vedere calitativ,
nivelul de pregatire scolara poate avea ca rezultat savarsirea de
infractiuni mai elevate.

RELIGIA ca factor criminogen a determinat

controverse, in

sensul ca nu exista o pararea unanima pentru a fi considerata ca factor

de influentare in comiterea infractiunii, din contra aceasta are un rol

important in prevenirea si combaterea infractionalitatii. Totusi unii
cercetatori au ajuns la concluzia ca anumite secte religioase recurg la
infractiuni pentru a obtine avantaje materiale, iar in perioadele de criza
economica si politica apar infractiuni cu substrat religios.
STAREA CIVILA studiile effectuate cu privire la acest factor
criminogen au aratat ca atat femeile cat si barbatii necasatoriti sunt
predispusi sa comita infractiuni sexuale, iar cei casatoriti sunt
predispusi la comiterea de infrcatiuni cu violenta determinate de
conflictele dintre soti.
IMPACTUL MIJLOACELOR DE INFORMARE IN MASA ca factor
criminogen demonstreaza ca acesta are o influenta deosebita in
comiterea de infractiuni intrucat micul sau marele

ecran reprezinta

pentru individ modele de comportare, acesta percepand si interpretand

mesajul din mass-media in raport de propriile nevoi, valori. Impactul
deosebit al mass-mediei va avea repercusiuni in special asupra
individului

predispus

la

un

comportament

violent.

Pornografia

reprezinta si ea un factor de influenta mai ales asupra tinerilor.

DISCRIMINAREA reprezinta un factor criminogen important
exercitandu-se la toate nivelurile, clasa sociala, sex, apartenenta
religioasa, grup etnic, instruire, participare la activitati sociale,
emigrare prin refuzul de a accepta un grup social in raport de aspiratile
sale.
SPECIFICUL NATIONAL reprezinta sinteza nivelului de trai si de
cultura a unui popor. Analizat individual acesta nu reprezinta un factor
criminogen, insa corelat cu alti factori in ansamblu comiterii unei
infractiunii trebuie luat in considerare.

TOXICOMANIA ca factor criminogen cuprinde alcoolismul si

consumul de droguri.
Consumul de droguri reprezinta un factor din ce in ce mai
frecvent in comiterea infractiunilor, numerosi tineri comit infractiuni pe
fondul consumului de droguri, de altfel chiar consumul de droguri
constituie infractiune. Alcoolismul la fel ca si consumul de droguri
produce tulburari mentale determinand un individ sa savarseasca
infractiuni. In situatia unui alcoolism acut

in forma usoara se comit

infractiuni din neglijenta, neatentie, insa in forma grava individul este

predispus la comiterea infractiunilor prin violenta. In situatia unui
alcoolism cronic individual devine violent, pierzandu-si sensul eticii si
moralei si predispus la savarsirea infractiunilor prin violenta.
PROFESIA ca factor criminogen poate influenta comiterea de
infractiuni legate de specializarea individului, un interes aparte
reprezentand infractionalitatea gulerelor albe.
Sutherland in lucrarea Criminalitatea gulerelor albe, aparuta in
anul 1949 defineste aceasta infrationalitate ca fiind savarsita de catre
persoane respectate in societate si care au un statut social ridicat,
oameni

de

afaceri,

personalitati

politice,

cadre

superioare

de

conducere, etc.
Analizate din punct de vedere juridic aceste infractiuni nu difera
foarte mult de cele savarsite de alti infractori, insa modalitatea de
comitere a infractiuni este mai rafinata, acestia beneficiind datorita
statutului social de o indulgenta la nivel general, reputatia lor nefiind
alterata, personalitatea acestora fiind cea care determina savarsirea
infractiunii.

Infractionalitatea
specularea

lacunelor

gulerelor
legislative,

albe

se

concretizeaza

interpretarea

eronata

prin
legii.

Sutherland a atras atentia ca statisticile uzuale ale criminalitatii

prezentau o imagine a populatiei criminale compusa din indivizi care
apartineau paturilor joase ale societatii si care nu beneficiau de
privilegii economice. Aceasta nu inseamna ca in ceea ce priveste
criminalitatea claselor sociale superioare nu includem oameni de
afaceri respectati, persoane politice. Sutherland sustinea ca cel mai
frecvent criminalitatea gulerelor albe se produce

prin prezentarea

eronata a situatiei financiare a intreprinderilor, prin manipularea bursei

si mituirea persoanelor publice in scopul de a asigura contracte
avantajoase prin mita, deturnare de fonduri financiare, etc.
Infractorii cu gulere albe comit fapte care sunt definite de catre
Sutherland ca fiind o violare a legii penale de catre persoane cu statut
socio-economic de inalta clasa in cadrul activitatii lor ocupationale.
Sutherland a prezentat argumente prin care a demonstrate ca acesti
criminali cu gulere albe sunt relative imuni

la condamnarea penala

datorita puterii clasei din care provin de a influenta justitia in ceea ce

priveste implementarea si aplicarea legii.

FACTORI POLITICI:
RAZBOIUL in timpul razboiului civil se instaureaza haosul si
anarhia, sistemul legislativ este ignorat complet, dezordinea generala
determinand numerosi indivizi sa comita infractiuni, chiar persoane
respectabile find predispuse la comiterea infractiunilor.
REVOLUTIA reprezinta o criza politica in interiorul careia un
grup doreste inlaturarea unui alt grup de la putere, cucerirea puterii

politice si schimbarea ordinii in societate. Atat in timpul crizei, cat si

ulterior infractionalitatea ia amploare, indivizii comitand numeroase
infractiuni.

PERSONALITATEA INFRACTORULUI; SITUATIA

PREINFRACTIONALA
MECANISMUL TRECERII LA

ACT

C.Radulescu Motru sustinea ca stiinta obiectiva a personalitatii

pune originea personalitatii in structura psiho-sferei adica in structura
vietii omenirii intregi, iar nu in individual omenesc izolat. Individul
omenesc izolat desavarseste personalitatea; structura personalitatii
insasi incepe cu omenirea.
Atitudinea dinamica ce caracterizeaza comportamentul uman
este legata de modul de manifestare a personalitatii fiecarui individ.
Insusirile native sunt diferite de la individ la individ si raspund unor
necesitati a caror sursa este mediul social.

Societatea

prin

mijloacele

procesului

educativ-instructiv

determina un anumit ideal de personalitate, cu functii primordiale care

va urmari anumite aptitudini, insusiri, interese, motivatii, opinii,
necesare atat pentru existenta individului cat si pentru viata sociala.
Personalitatea infractorului reprezinta o categorie psihologica
complexa care cuprinde notiunea psihosociala de personalitate si
notiunea juridico-penala a infractorului.

Personalitatea
cuprinzatoare
trasaturilor,

infractorului

decat

cea

insusirilor

si

este

juridico-penala
calitatilor

notiune
si

mult

include

persoanei

care

mai

ansamblul
a

comis

infractiune, exprimand in acelasi timp relatia dintre individualitatea

launtrica si esenta sociala a infractorului. Cunoasterea acestor trasaturi
in ansamblul lor poate clarifica cauzele manifestarii antisociale a
individului, gradul de pericol social pe care il prezinta pentru societate
si modalitatea de reinsertia sociala a individului.
Personalitatea este un concept operational de ordin descriptiv
constituindu-se in rezultatul unui proces de adaptare a fiintei umane la
lume, cu scop de conservare si dezvoltare.
Teoriile

psihiatrice

si

psihologice

pleaca

in

explicarea

comportamentului criminal de la factorii biologici si situationali,

incercand sa se argumenteze faptul ca comportamentul criminal isi are
originea in principal in personalitatea criminalului, in biologia sau in
situatia lui sociala.
Evident structura psihologica a individului nu poate fi inteleasa
fara infrastructura biologica. Adaptarea la lume si societate a omului
cu

scop

de

conservare

si

dezvoltare

depinde

intr-o

masura

considerabila de factorul biologic a individului care vine in completarea

factorului psihologic. Rezulta

in mod clar legatura dintre biotip si

componentele personalitatii, aptitudinile, temperamentul si caracterul.

Aptitudinile

sunt

sisteme

operationale

stabilizate,

superior

dezvoltate si de mare eficienta; aptitudinile de baza sunt mostenite iar

cele superioare sunt dobandite in procesul invatarii si perfectionarii
individuale.

Temperamentul

exprima

gradele

de

activare

energiei

biopsihice; componenta comportamentala poate fi consideerat ca

element explicativ in etiologia crimei. Modul de manifestare concreta a
temperamentului depinde de masura in care el este reglat si stapanit
de caracter.
Caracterul reprezinta un ansamblu de insusiri care se manifesta
in timp , constant si durabil in faptele de conduita ale individului.
Personalitatea

umana

nu

este

doar

consecinta

ereditatii,

interactiunile dintre individ si mediu se rasfrang aupra componentelor

personalitatii.
Individul isi modeleaza personalitatea in timpul procesului de
invatare si interiorizare a complexului socio-cultural pe care il
promoveaza societatea. Socializarea va defini si forma

un tip de

personalitate unic si original, durabil si predictibil, un ansamblu de

atitudini, actiuni si opinii care sunt compatibile cu modelul cultural si
social al societatii respective. Personalitatea umana este produsul
timpului in care individul traieste, timp ce se reflecta la nivelul
constiintei, actionand constructiv sau distructiv asupra sa.
Din

punct

de

vedere

criminologic

cea

mai

importanta

componenta a personalitatii umane este caracterul care odata

descifrat si valorificat poate avea un rol special in prevenirea si
combaterea

fenomenului

infractional

dar

si

in

tratamentul

si

resocializarea infractorilor.
Pe toata durata procesului de maturizare biologica si sociala
individul isi formeaza propria personalitate, socializarea avand un
impact pozitiv sau negativ ca urmare a existentei unui ansamblu de

factori sociali care determina sau favorizeaza orientarea antisociala a

personalitatii.
Dezorganizarea sociala, conditiile economice precare, conflictele
culturale sunt elemente cu un impact major asupra criminalitatii ca si
fenomen social.
Personalitatea

comportamentului

antisocial

se

formeaza

in

aceleasi sfere ale vietii sociale: familie, scoala, etc. ca si personalitatea

non-delicventa. Ceea ce face diferenta dintre cele doua tipuri de
personalitate este continutul informatiei primare si valoarea acordata
acesteia.
Atunci cand informatia primita este perturbanta individul este
impiedicat in a asimila sistemul de valori si norme promovat de
societate, valorile reale sunt estompate si falsificate, antivalorile
primand in aceasta situatie.
Atunci cand subiectul este tanar informatia perturbatoare va
modifica structura personalitatii, in special la nivelul caracterului, fapt
ce se va reflecta in acte minore de conduita care cu timpul
degenereaza in acte infractionale.
Orientarea antisociala a personalitatii nu se formeaza dintr-o
data; este un proces de durata pe parcursul caruia individual
inmagazineaza

informatii,

asimiland

cu

precadere

informatii

perturbatoare care provin din mediul social, ceea ce il impiedica pe

individ sa asimileze sistemul de norme si valori promovate de
societate.
Puterea de modelare a personalitatii individului de catre o
informatie perturbanta este in relatie directa cu trasaturile de caracter
ale subiectului. Un individ cu trasaturi negative de character este mai
sensibil la informatiile perturbante, in timp determinand orinetarea
antisociala a acestuia .

Asupra formarii personalitatii individului stiinta criminologiei se

indreapta in special asupra familiei, scolii si locului de munca.
Individul

ia

cunostiinta

inca

de

la

nastere

cu

lumea

inconjuratoare, va dezvolta progresiv raporturile sale familiare apoi

scolare si profesionale.
Rolul familiei in structura sociala permite indeplinirea a doua
functii sociale:
-

socializarea primara a copiilor pentru a deveni membrii ai

societatii;

stabilizarea personalitatii adultilor;

Socializarea primara cuprinde aspecte legate asimilarea valorilor

si normelor sociale prin intermediul contactelor sociale primare si
experienta de viata a copilului, iar stabilizarea personalitatii adultului
presupune trecerea de la socializarea primara la socializarea continua
in cadrul relational determinat de pozitia sociala.
Climatul conjugal, calitatea relatiilor dintre soti pe de o parte si
dintre copil si cuplu parintesc au o importanta deosebita in formarea
personalitatii

copilului.

Modelul

comportamental

al

parintilor

influenteaza fara indoiala personalitatea copilului.

Un rol important in cadrul relatiei parinte-copil il constituie
educatia sau stilul educativ. Atunci cand acest stil este intelingent,
rational, echilibrat, care se bazeaza pe o cunoastere a vietii copilului de
catre parinte sip e transmiterea unei imagini exacte asupra realitatii
ce-l inconjoara reprezinta o premise fundamentala pentru formarea
unei personalitati armonioase.

Cercetarile au demonstrate ca majoritatea minorilor delincventi

provin din medii familiale in care educatia este caracterizata prin
indiferenta sau autoritate.
Aceleasi consecinte vor aparea si in cazul unui stil educativ
permisiv excesiv de tolerant.
Este unanim acceptat faptul ca individul pentru a se forma
trebuie sa plece din familie si sa se adapteze lumii exterioare. In acest
sens faza esentiala va fi trecerea prin mediul scolar, situatie in care
copilul se gaseste pentru prima oara in fata unei autoritati si a unui
grup de indivizi exteriori familiei.
Legatura dintre criminalitate si nivelul de instruire si educatie
este extrem de importanta, persoanele cu un volum redus de
cunostinte cu lipsuri educationale evidente care nu au o reprezentare
exacta asupra valorilor si normelor sociale nu vor fi capabile sa
discearna binele de rau, liciul de ilicit. O pregatire scolara precara, un
nivel redus al cunostiintelor, un anturaj necorespunzator reprezinta cai
sigure spre delincventa.
Cadrul profesional este acela in care procesul de socializarea a
individului se finalizeaza.
Esecul ca si reusita profesionala intra in predispozitia psihica si
psihologica avand un rol fundamental in netezirea personalitatii
umane.
Un esec il poate dezechilibra pe individ, in timp ce o reusita il
poate propulsa in randul indivizilor preocupati in consolidarea unei
educatii sociale solide.

Enirco Ferri a fost unul dintre primii tereticieni care a evidentiat

faptul

ca

mediul

criminalitatea.

poate

influenta

Criminologia

incearca

intr-o
sa

foarte

mare

indentifice

masura

formele

si

procedeele prin care mediul actioneaza asupra formarii personalitatii

individului.
Din mediile care pot influenta criminalitatea enumeram mediul
familial si scolar, mediul de lucru, de locuit, de viata curenta, bandele
de adolescenti, etc.
Savarsirea unei fapte antisociale presupune atat existenta unui
anumit tip de personalitate cat si a unei situatii concrete de viata
intrucat actul infractional este raspunsul pe care individual orientat
antisocial il da unei situatii determinate.

SITUATIA PREINFRACTIONALA
Situatia preinfractionala este constituita dintr-un ansamblu de
circumstante exterioare personalitatii delincventului, circumstante care
preced actul infractional. Exista doua elemente cheie ale situatiei
preinfractionale si anume evenimentul care determina aparitia ideii
infractionale in mintea delincventului si circumstantele in care actul
antisocial este pregatit si executat.
Trebuie
preinfractionale

sa

mentionam

victima

ocupa

ca
un

intre
rol

elementele

important

infractiunii.

MECANISMUL TRECERII LA ACT

in

situatiei
comiterea

Trecerea la savarsirea actului antisocial este situatia care

diferentiaza infractorii de non infractori. Aceasta trecere reprezinta de
fapt impactul dintre personalitatea individului si situatia concreta de
viata in care este adus. Situatia de viata creeaza premise mai mult sau
mai putin favorabile savarsirii infractiunii.
In momentul in care sunt intrunite aceste conditii individul este
pus in ipostaza de a opta intre mai multe variante de comportament.
In ipoteza in care situatia concreta de viata este favorabila savarsirii
actului ilicit procesul de deliberare depinde numai de gradul de
intensitate al orientarii antisociale a personalitatii.
Evident nu trebuie sa neglijam si aspectul infractiunilor savarsite
din culpa spontan ori cu praeterintentie; evident acestea fac parte din
exceptii dar constituie tot o expresie a unor personalitati orientate
antisocial si caracterizate printr-un anumit grad de impulsivitate,
agresivitate, neglijenta fata de valorile sociale care sunt ocrotite de
legea penala.
Curt Bartol a facut urmatorul comentariu despre sociologii si
psihologii care incercau sa identifice cauzele caracterului criminal:
Sociologii

au

cautat

deseori

solutii

la

situatii

strict

sociale,

presupunand ca factorii sociali exercita o influenta covarsitoare asupra

individului. De multe ori criminologii sociologi au tratat individual ca pe
un el sau ea care avea capul gol si erau zvarliti intr-o parte sau alta de
persoane sau evenimente. Pe de alta parte psihologii au cautat in
general variabile evasive ale personalitatii, pentru a ignora variabilele
situationaleCe este mai important in activitatea de cercetare
criminological persoana sau sitautia? Raspunsul nu ne preocupa in
mod crucial. De ce? Pentru ca depinde de persoana si de situatie. In
anumite cazuri, personalitatea este detrimental major care face ca o

persoana sa se implice sau nu intr-o activitate criminala, in timp ce in

alte cazuri situatia ar putea exercita o influenta mai puternica. Ar
trebui sa ne mutam focalizarea de la examinarea unei persoane
independenta de situatie sau marginita de aceasta si sa analizam in loc
interactiunile

specifice

dintre

situatie,

cunostintele

persoanei

si

modelele de comportament

EVOLUTIA MODELELOR DE REACTIE SOCIALA IMPOTRIVA

CRIMINALITATII
Problema

criminalitatii

si

justitiei

penale

constituie

preocupare constanta a celor mai inalte foruri mondiale iar ONU a

constituit in cadrul Consiliului Social si Economic o sectie pentru justitia
penala si combaterea criminalitatii.
Politica penala aplicata este diferita d ela stat la stat avand in
vedere specificul national, politic, economic, cultural, evolutia istorica,
contextual regional cat si starea dinamica a fenomenului infractional.

Orice fapt vatamator pentru societate produce o anumita reactie

in interiorul societatii impotriva acelui act. Aceasta reactie a cunoscut
forme diferite de-a lungul timpului.

Sutherland si Cressey, criminologii care s-au ocupat si de aceste

aspecte

clasifica

diferitele

forme

de

reactie

sociala

impotriva

criminalitatii in functie de pozitia pe care o ocupa intr-o ierarhie ce

porneste de la reactia pur represiva. Autorii mentionati precizeaza
faptul ca aceasta clasificare nu tine cont de o serie de aspecte legate
de intrepadrunderea

diferitelor

forme

de reactie sociala

si de

coabitarea lor in timp si spatiu.

MODELUL REPRESIV
Reactia sociala in momentul comiterii actului infractional a fost o
lunga perioada de timp in totalitate represiva.
Cele mai vechi texte juridice confirma evolutia societatii umane
in anumite

zone geografice, constituind o forma superioara a unor

cutume stravechi. Placutele de ceramica de la Esnunna ce apartin

civilizatiei sumeriene sunt vechi de aproximativ 7 milenii. Normele
juridice inscriptionate pe aceste placute scot in evidenta existenta atat
a razbunarii private nelimitate cat si a unor forme incipiente ale
razbunarii private limitate.
Tinanad cont de cele mai vechi cutume ale justitiei private,
ofensa adusa unui individ se rasfrange in mod automat asupra clanului
din care face parte. Intregul grup are responsabilitatea de a riposte.
Reactia individului este nelimitata nefiind proportionala cu gravitatea
faptei.
Avand in vedere efectul social concret al unei astfel de reactii, s-a
impus limitarea razbunarii. Talionul si mai tarziu compozitia, s-au
constituit intr-un progress juridic real.

Astfel razbunarea private limitata se va restrange de la nivelul

grupului la nivelul faptuitorului. Razbunarea este echivalenta cu raul
provocat si individualizata.
Justitia penala a primit un caracter sacerdotal si teocratic. Sub
imperiul razbunarii divine, conducatorul militar si religios, ulterior
judecatorul, avea posibilitatea de a impune aplicarea legii. In acesrt
sens Codul regelui Hammurabi este un bun exemplu, cod ce a fost
preluat de legislatia penala orientala.
Pe continentul European sistemul justitiei penale a fost marcat de
evolutia civilizatiei antice in Grecia si in peninsula romana.
Legea penala greaca limiteaza puterea sacerdotala si face o
distinctie clara intre delictele publice si cele private, iar justitia penala
este conceputa ca o functie a suveranitatii statului.
Represiunea etatizata , ce constituie ultima forma a reactiei
represive, are la baza intr-o prima perioada idea de expiatiune orice a
facut un rau trebuie la randul sau sa sufere un rau.
Ulterior Cesare Beccaria a adus in prim planul atentiei idea de
utilitate sociala a pedepsei. In lucrarea sa Dei delitti e delle pene a
sintetizat gandirea filozofica a secolului sau; autorul ataca arbitrariul si
coruptia sistemului judiciar si penitenciar din epoca sa, pledand pentru
tratament militar egal si pentru respectarea demnitatii fiintei umane.
Scoala clasica de drept penal se bazeaza pe teoria liberului
arbitru plecand de la urmatoarele principii:
-

toti oamenii sunt egali in fata legii;

omul este o fiinta rationala iar conduita sa este o operatie

controlata de ratiune;

traind sub imperiul liberului sau arbitru, omul trebuie sa

suporte consecintele faptelor sale.

Scoala clasica de drept penal nu acorda o importanta sporita

personalitatii infractorului, situatiei sale sociale si familliale. Infractorul
este vazut ca o fiinta abstracta iar Franckisco Carara, reprezentant al
scolii clasice afiram ca crima nu este o actiune, ci o infractiune, ea nu
este o entitate de fapt, ci o entitate juridical.
Pedeapsa trebuie sa fie proportional cu gravitatea faptei, trebuie
sa fie severa, certa, rapida si uniforma in scopul intimidarii individuale
si collective.
Legea penala franceza din 1790, codul penal francez din 1810,
codul penal german din 1871 si cel Italian din 1889 sunt fundamentate
pe principiile scolii clasice de drept penal.
Conform opiniei lui Enrico Ferri, scoala clasica de drept penal a
fundamentat ratiunea si a stabilit limitele dreptului statului de a
pedepsi, pedepsele au fost ponderate, garantiile procesuale legiferate,
iar drepturile invinuitului respectate.

MODELUL PREVENTIV
A fost fundamentat de doctrina pozitivista, aparuta la
sfarsitul secolului al XIX lea.
Enrico

Ferri,

jurist

si

sociolog,

intemeietorul

acestei

doctrine, contesta virtutile sistemului represiv asa cum era conceput

de scoala clasica.
Tezele principale ale scolii pozitive sunt:
-

in fata instantei va prima comportamentul infractional si nu

actul incriminat;

pentru

intelege

comportamentul

infractorului

trebuie

relevata influenta factorilo ereditari si de mediu care i-au

marcat evolutia;
-

infractorul

traieste

sub

imperiul

legilor

naturale,

este

determinat de aceste legi si nu este intotdeauna liber sa

aleaga;
-

trebuie a se inlatura imaginea clasica a omului rezonabil,

stapan pe actele sale si liber sa aleaga intre bine si rau;

justitia trebuie sa individualizeze pedeapsa in functie de

personalitatea infractorului si de conditiile concrete care au
determinat producerea faptei antisociale.

Modelul propus de doctrina pozitivista constituie prima incercare

de a preveni criminalitatea prin metode bazate pe cauzele stiintifice
ale criminalitatii sin u exclusiv pe metode punitive.

DOCTRINA APARARII SOCIALE

Acest nou curent considera ca finalitata dreptului penal este
apararea sociala care se realizeaza atat prin prevenire cat si prin
represiune.
Baza teoretica a cestei doctrine este explicata de Marc Ancel in
lucrarea Noua Aparare Sociala, unde se critica insuficienta si
ineficacitatea sistemului classic ce ignora realitatea infractionala.
Ideile fundamentale ale acestei doctrine sunt:
-

apararea sociala inseamn aprotectia societatii impotriva

criminalitatii;

protectia se realizeaza prin masuri penale si extrapenale,

aplicarea de metode curative si educative;

se

Acorda

prioritate

preventiei

crimei

si

tratamentului

delicventului;
-

resocializarea se impune;

trebuie sa existe o cunoastere stiintifica a fenomenului

infractional si a personallitatii infractorului.

CRIMINOLOGIA PREVENTIVA
Prevenirea criminalitatii este considerata obiectivul principal al
politicii penale.
Preventia criminalitatii inseamna in primul rand preintampinarea
savarsirii pentru prima data a acelor actiuni sau incatiuni umane pe
care societatea le considera vatamatoare pentru valorile morale si
materiale pe care legea penala le protejeaza, pentru evolutia sa
normala.
Stricto sensu preventia vizeaza acele actiuni sau inactiuni care
prezinta un grad de pericol social sufficient de mare care sa determine
o reactie prin mijloace de drept penal impotriva faptuitorului.
In sens larg, preventia se adreseaza tuturor comportamentelor
deviante care pot conduce la savarsirea de fapte anti-sociale care sunt
sanctionate de legea penala.
Astfel, obiectul preventiei este constituit dintr-un ansamblu de
factori care determina sau favorizeaza savarsirea actului ilicit.
Tinand cont de gravitatea si rolul factorilor cauzali se poate
alcatui

strategia

combaterii

cauzelor

fenomenului

infractional.

Preventia trebuie sa priveasca fenomenul in intregul sau, nu ca un

sumum de infractiuni savarsite pe un anumit teritoriu si intr-un anumit

timp ci ca pe un sistem de elemente care relationeaza, orientandu-se

catre realizarea unor efecte specifice in conditii specifice.
Astfel, preventia criminalitatii este un obiectiv social permanent
ce presupune aplicarea unui ansamblu de masuri cu caracter social,
cultural,

economic,

preintampine

politic,

savarsirea

administrativ

faptelor

si

antisociale,

juridic
prin

destinate

sa

identificarea,

neutralizarea si inlaturarea cauzelor fenomenului infractional. (Gh.

Nistoreanu, Costica Paun, Criminologie)
De asemenea, preventia nu reprezinta numai preintampinarea
savarsirii pentru prima data a unei infractiuni, ci vizeza componenta
impiedicarii repetarii faptei penale de catre acelasi autor. In acest sens
preventia se refera la masuri de resocializare si reintegrare sociala post
penala a persoanelor care au comis fapte penale si au fost
condamnate.

MODELE DE PREVENIRE A CRTIMINALITATII

MODELUL CLASIC:
Luand in considerare faptul ca pentru o lunga perioada de timp
reactia sociala antiinfractionala a avut o consistenta represiva in
totalitate, prima modalitate de a preintampina savarsirea actelor si
faptelor reprobabile a constat in efectul de inhibare psihica al normei
penale si al potentialei pedepse.

Problema prevenirii criminalitatii in acel timp a fost explicat de

Platon, care a propus inlocuirea ideii retributive cu idea de utilitate
sociala a pedepsei, deoarece scopul sanctionarii trebuie sa fie
preventia generala prin forta exemplului si preventia speciala prin
efectul intimidant al pedepsei.
Acela care vrea sa pedepseasca nu pedepseste din pricina
faptei rele care este un lucru trecut, caci nu s-ar putea face ca ceea ce
s-a savarsit sa nu se fi savarsit, ci pedepseste in vederea viitorului,
pentru ca vinovatul sa nu mai cada in greseala si pentru ca pedeapsa
lui sa-i infraneze pe ceilalati. (Platon)
Deoarece modelul classic se bazeaza pe efectul intimidant al
pedepsei preventia speciala se realizeaza prin impunerea unei pedepse
mult mai aspre in cazul recidivistilor, in scopul neutralizarii acestora pe
o perioada lunga de timp.
Ulterior, in perioada moderna, modelul classic a evoluat intr-o
dubal directie si anume catre modelul social si catre modelul
situational sau tehnologic.
In acest sens preventia nu se mai infaptuieste numai prin masuri
de drept penal. Se pune accent pe educarea si instruirea cetatenilor,
prezentarea efectelor negative a fenomenului infractional, informarea
in masa asupra legislatiei in vigoare, etc.

MODELUL SOCIAL
Avand in vedere cresterea ratei criminalitatii pe plan mondial a
determinat aparitia de noi strategii politice penale si juridice,
orientarea catre aplicarea si utilizarea unor masuri cu character social

anticipativ, implicarea comunitatii in mod essential in efortul de

prevenire a criminalitatii.
Modelul social promovat abordeaza direct si frontal factorii
criminogeni si incearca limitarea impactului acestora prin masuri de
asistenta comunitara acordata persoanelor aflate in situatii de stress
economic, social sau psihologic.
Preventia primara din cadrul acestui model social este definit ca
fiind o preventie de baza care incearca sa anihileze aituatiile
criminogene si radacinile criminalitatii.
Preventia trebuie sa se adreseze mai intai infractorilor potentiali,
atat la nivel individual cat si al microgrupurilor.
La nivelul mediului familial se actioneaza prin nintermediuil
masurilor comunitare si anume furnizarea de ajutor celor care il solicita
si sunt intr-o nevoie reala economica, psihica, educarea si orientarea
parintilor

tineri,

educarea

prescolarilor

proveniti

din

familii

dezorganizate.
Scoala are rolul sau bine definit in formarea indivizilor. Ea trebuie
sa furnizeze in mod constant informatii privind rolul si importanta
valorilor sociale, a respectului fata de lege si morala, consecintele si
implicatiile crimei, modalitatea in care functioneaza sistemul penal,
evitarea comportamentului anti-social.
Angajarea in munca a tinerilor este esentiala in ceea ce priveste
dezvoltarea

acestora

prin

educatie

sociala

si

asumarea

responsabilitatiilor.
Lipsa sau pierderea locului de munca determina modificari
serioase

si

afectarea

depressive,manifestari
infractional.

personalitatii
deviante

si

in

tinerilor,
final

genereaza

recurgerea

la

stari
actul

Astfel, programele de preventie trebuie sa cuprinda si aceasta

latura in sensul identificarii si crearii locurilor de munca, programe de
organizare a timpului liber pentru cei care nu au un loc de munca,
facilitate

de

tratament

pentru

cei

cu

probleme

de

sanatate,

dependenta de droguri, alcool, etc.

Prevenirea secundara a acestui model se refera la adoptarea
unei politici penale adecvate realitatilor sociale, politice, economice,
culturale si punerea ei in practica.
Preventia secundara este o activitate care intra in totalitate in
competenta organelor legislative si executive.
MODELUL SITUATIONAL
Acest tip de model are in vedere potentialele victime si punerea
la indemana acestora diferite si variate modalitati in vederea reducerii
riscului victimizarii.
Exista

doua

categorii

principale

de

masuri

de

prevenire

situationala si anume:
-

masuri de securitate care fac dificila savarsirea infractiunilor;

masuri care influenteaza costurile

si beneficiile celor care

savarsesc infractiuni.

CRIMINOLOGIA DE TRATAMENT. RESOCIALIZAREA

INFRACTORULUI
S-a

sustinut

ca

stiinta

criminologiei

furnizeaza

solutii

de

tratament a cauzelor si a conditiilor care favorizeaza fenomenul

criminalitatii.

Criminologia de tratament a aparut in SUA, in primele decenii ale

secolului XX si a fost fondata pe convingerea ca stiintele umane erau
apte sa rezolve problemele criminalitatii daca le rezolvau in acelasi
timp, pe acelea ale criminalilor.
Prin actiunile intreprinse se urmarea reformarea omului prin
mijloace morale care sa fie reeducate si ajutat de un complex de
masuri sociale si medicale.
Echipa care era instruita in acest sens trebuia sa modeleze
subiectul astfel incat la finalul tratamentului individul in cauza sa aiba
un nou tip de comportament apt sa se integreze social.
Au fost formate comisii din jurisiti, medici, pedagogi, profesori si
asistenti social ice urmau sa desfasoare asemenea activitati la periferia
marilor orase, in speranta ca procentul criminalitatii si in special
recidiva

vor

fi

prevenite,

urmarind

si

eliminarea

pericolului

criminalizarii non-delincventilor.
Terminologia folosita era aceea de clinic, tratament, a
vindeca, terminologie medical ace apartinea unui demers stiintific.
Argumentele invocate de catre criminologii americani

se

situeaza la limita dintre un current umanitarist sau moral si un current

scientist. Curentul de gandire behaviorist American considera ca omul
va fi conditionat de stimuli si isi va putea transmite genetic
cunostiintele, facndu-se aplicatia asa cum zici, asa sa te comporti.
Rata criminalitatii nu este pe o linie descendenta, ci dimpotriva.
Astfel, in mod natural s-a semnalat esecul acestei ideologii.
Comparandu-se grupurile de delincventi care au fost tratati si
grupurile care nu au beneficiat de un astfel de tratament, in mabele
cazuri nivelul recidivei a fost acelasi.
Martinson Robert afirma ca in afara de un mic numar de exceptii
izolate, eforturile realizate pentru reintegrarea delincvetnilor care au

fost studiati pana in aceasta zi, nu au avut un effect considerabil

pentru recidiva.
Peter Lejins de la Institutul de Justitie Criminala din Maryland, in
raportul pe care l-a prezentat spunea ca criminologia sau geneza
crimei exprima deziluzia fata de rezultatele obtinute prin tratament sau
prin masurile de reeducare, ca baza de control a crimei.

Criminologia de tratament isi propune cunoasterea cauzelor care

genereaza criminalitatea pentru a se putea adopta masuri eficiente
impotriva ei.
In acelasi timp criminologia de tratament si-a propus realizarea
unei profilaxii criminale prin aplicarea unui tratament pluridisciplinar.
Reinsertia sociala a individului care a comis un act infractional
este pe puncul de a comite o crima reprezinta o alta latura a
criminologiei de tratament.
Teoreticienii criminologiei de tratament si-au propus

studierea

cauzelor care determina criminalitatea si in functie de aceste cause

aplicarea si luarea de masuri eficiente.
In privinta activitatii de reeducare a persoanelor considerate in
pericol si prevenirea recidivei, in doctrina criminologiei de tratament
se sustine ca educarea si in special reeducarea individului trebuie sa
inceapa devreme dar, pe de alta parte exista o indulgenta nelimitata
pentru delincventii minori. Aceasta este o

contradictie a sistemului

care este subliniata de practica prin aspectul sau de profilaxie

criminala.
In ceea ce priveste reintegrarea criminalilor, unii autori sustin ca
pentru a lupta impotriva criminalitatii trebuie sa fie combatute in
primul rand cauzele evidente si anume esecul scolar, lipsa formarii
profesionale, somajul.

Inchisoarea trebuie sa fie locul unde delincventul va primi o

educatie scolara si profesionala.
Cauzele esecului criminologiei de tratament tin fie de ideologie,
fie de arsenal, fie de practica tratamentului. Este foarte important in a
descifra geneza esecului criminologiei de tratament si a gasi solutiile
inlaturarii sale.
Ca si concept resocializarea infractorului se constituie intr-un
process educativ, reeducativ si de tratamen aplicat persoanelor
condamnate penal prin care se urmareste reinsertia sociala a
infractorilor, acceptarea normelor si valorilor proteguite de lege.
Resocializarea infractorului presupune si aplicarea unor metode
terapeutice adecvate in vederea remodelarii personalitatii infractorului,
ameliorarea tendintelor sale reactionale, reinnoirea motivatiilor si
modificarea atitudinilor in scopul readaptarii la mediul socio-cultural.

TERORISM SI ANTITERORISM IN LUMEA CONTEMPORANA

Preocuparea cercetatorilor in vederea descifrarii cauzelor si
conditiilor

care

favorizeaza

fenomenul

criminalitatii

in

domeniu

terorismului a primit o dimensiune academica de un timp relative scurt

iar studierea acestei probleme la nivel universitar este de o data foarte
recenta.
Actele de extrema violenta

indreptate impotriva societatii in

care sunt implicate disidenti, oameni politici, membrii ai guvernului,

organizatii criminale sau persoane rau voitoare, multimi revoltate sau
protestatari, toate acestea sunt incluse in termenul de terrorism.

Criminologii, sociologii si politologii s-au ocupat atat pentru a

identifica cauzele care il genereaza cat si pentru a stabili sistemul de
politici pentru prevenirea acestuia.
Prin anii 70 in SUA au aparut primele studii si interventii cu
privire la terrorism, iar in Europa tocmai dupa schimbarile de pozitii
politice ale gruparilor de stanga fata de violenta au fost elaborate
lucrari cu o oarecare rigoare stiintifica si in afara unor dispute
ideologice.
Politologii

au inceput

sa

studieze

pericolele

ce ameninta

democratia sis tatul de drept, atringerile aduse Drepturilor omului, o

noua intelegere si abordare a nevoii de securitate si modificarile de
mediu international, repunerea in discutie a relatiilor diplomatice si ale
situatiei interne.
In ceea ce priveste definirea terorismului, subliniem abordarea a
doi cercetatori olandezi de la Universitatea din Leiden, Alex Schmid si
Albert Jongman. Acestia au cules 109 definitii academice si oficiale ale
terorismului, analizand principalele elemente. In urma studiului au
ajuns la concluzia ca elemental de violenta este prezent in 83,5%
dintre ele, telurile politice in 65%, in timp ce 51% se punea accent pe
inducerea sentimentelor de frica si teroare.
Grupul de lucru al vicepresedintelui SUA definea in anul 1986
terorismul astfe: utilizarea ilegala sau amenintarea cu violenta a
persoanelor sau a proprietatilor acestora pentru atingerea unor
obiective politice sau sociale. In general are ca scop intimidarea sau
fortarea unui govern, a unor persoane ori a ujnor grupuri sa-si schimbe
comportamentul sau politicile.
Studiile

despre

terrorism

si

antiterrorism

au

fost

adesea

rezultatul fostilor participanti ai luptei antiteroriste mafgistrati,

politisti, care au cautat sa isi justifice politica si actiunile. Richard

Clutterbuck a elaborate una dintre primele lucrari de acest gen pentru

a justifica politica Angliei in irlanda de Nord.
Americanii Jenkins, Wilkinson si Alexander

au dezvoltata in

studiile lor politica luptei impotriva terorismului international, insistand

asupra unei dileme si anume respectarea legilor sau optiunea pentru
eficacitatea metodelor de antiterrorism in tara si in strainatate.
Studiile despre antiterrorism au in continutul lor o componenta
ideological, insa in literature de specialitate

sunt totusi scoase in

evidenta preocuparile si dificultatile luptei antiteroriste asa cum au fost

relevate celor ce au responsabilitati in domeniu sau serviciilor
specializate.
O a doua categorie de lucrari specializate se refera la rapoartele
administrative, ale fostilor lucratori in domeniu si ele privesc in mod
direct serviciile specializate.
O alta categorie de lucrari se ocupa de tratarea problemei
masurilor represive luate impotriva organizatiilor clandestine

sau a

simpatizantilor lor atunci cand sunt arestati. Sunt prezentate opinii cu

privire la represiune si la drepturile omului, avand ca punct de plecare
procesele penale in care autorii au fost implicati, pedepsele aplicate
acestora si conditiile de detentie.
Acest tip de lucrari prezinta importanta pentru cercetarea
stiintifica intrucat ele ofera o pozitie cu privire la necesitatea
constituirii unui spatiu judiciar European care vine sa descurajeze
actiunile teroriste, constituirea celor mai eficiente mijloace

de lupta

impotriva terorismului si de descurajare a acestuia.

Un alt tip de lucrari se ocupa de problematica relatiilor
internationale, modalitatea negocierilor cu organizatiile clandestine,

oportunitatea acestora, sau dimpotriva adoptarea unei atitudini de

fermitate in acest sens.
In ceea ce priveste criminologia romaneasca, prof. Aurel Dincu a
studiat problema terorismului si a nevoii de combatere a acestuia. El
introduce studiul terorismului si antiterorismului in invatamantul
universitar facand astfel posibila o cercetare care pana in anul 1989 a
fost o preocupare exclusive a strategilor.
Prof. Dincu sustine ca actele de terrorism sunt cele care, intr-un
caz concret, reprezinta o amenintare de o gravitate deosebita, cu
tendinta de a se repeat, care lezeaza prin intermediul mijloacelor
intrebuintate de faptuitor, capabile sa duca la un pericol comun
interesele vitale ale unor grupe mari de oameni, ale unor state si chiar
ale intregii umanitati.
Prof. Dincu a clasificat actele de violenta in patru categorii astfel:
-

actele de violenta

instrumentala care se refera la acele

actiuni violente comise cu ocazia unor infractiuni indreptate

impotriva patrimoniului;
-

actele de violenta comise impotriva unor persoane ca urmare

a

unor

relatii

personale

anterioare,

intamplatoare

sau

provizorii;
-

actele de violenta cu character de distrugere si pentru a

produce senzatie, comise impotriva unor grupuri de persoane
la nivelul unei tari sau la nivel international;

actele de violenta politice sau ideologice la nivelul unui stat

sau al mai multora.

Prof Dincu precizeaza ca aceasta clasificare este necesara

intrucat se evita confuzia care se face adeseori cand terorismul este
tratat ca sic and ar fi in cauza comiterea unei infractiuni definitive.
De asemenea, preocupari in tratarea problemei terorismului si
antiterorismului a avut si Generalul de divizie Stan Stangaciu, care a
tratat acest subiect din punctual de vedere al strategului chemat sa
actioneze direct pentru anihilarea unui terrorist sau unui grup de
teroristi.
Stan Stangaciu considera ca terorismul in contextual actualei
situatii internationale a devenit o prezenta cotidiana care raspandeste
insecuritate, spaima si groaza, tulburand grav viata societatii, sfidand
ordinea de drept nu numai interna ci si cea internationala.
In opinia lui Stan Stangaciu cele mai importante probleme care
rezulta din analiza terorismului la nivel social sunt urmatoarele:
-

cauzele generale ale actiunilor teroriste pornesc de la

rationamente in situatia crizelor la nivelul statului (politic,
cultural, economic);

motivatia culturala o cultura a violentei pe care si-o insusesc

tinerii poate determina si influenta comportamentul violent,
agresiv;

de

asemenea,

cultura

este

un

element

care

influenteaza formarea personalitatii teroristilor;

-

ideologia terorismului si anume ne referim la terorismul de

extrema stanga, de traditiile intelectuale ale extremei drepte
si de fundamentalismul Islamic radical;

legatura dintre miscarile sociale si terrorism; frecvent teroristii

se identifica abuziv cu o cauza sociala si nationala;

Lucrari in domeniu si culegere de investigatii apartin si dr. Ion

Bodunescu, fost ofiter MI, care a fost preocupat de a stabili cauzele
care genereaza acte teroriste si identificare celor mai eficiente masuri
in vederea combaterii acestora.
Terorismul este infatisat ca o stare de spirit speciala, din punct de
vedere psihologic si al interesului material concretizandu-se in intentia
pe care o manifesta autorii actului terrorist, fiind un element subiectiv
international.
Caracteristicile

infractiunii

de

terrorism

ar

fi

in

principal

urmatoarele:
-

intentia autorilor de a provoca o stare de spaima, populatia

fiind speriata, tulburata, agitate;

victimele sunt luate prin surprindere si fara nici un fel de

discriminare;

metodele si mijloacele folosite produc o stare de pericol

general;

Avand in vedere elementul subiectiv al infractiunii, terorismul se

clasifica in:
-

terrorism de drept comun acelre fapte care intra sub

incidenta legii penale ca o infractiune obisnuita, fiind agravata
de modaliltatea de executare, teroarea;

terrorism social urmareste realizarea unei doctrine sociale, a

unei ideologii, distrugerea unei oranduiri sociale;

terorismul politic caracteristica principala este elemntul

intentional, subiectiv, care este de ordin politic, actiunea
terorista

este

indreptata

impotriva

statului

si

reprezentantilor sai. Terorismul politic prin natura si esenta lui

trebuie

sa

fie

declarat

delictum

juris

gentium,

supus

principiului universalitatii, delincventii politici nu trebuie sa se

bucure de dreptul extradarii si a celui de azil;
-

terrorism national sau intern este o infractiune violenta care

are efecte intre granitele tarii.

Organizatia Natiunilor Unite prin Rezolutia 3034

a creat un

Comitet special pentru terorismul international care studiaza cauzele

acestui flagel si face recomandari in ceea ce priveste luarea unor
masuri de preventie si combatere.
In contextul solidaritatii internationale, fiecare stat are obligatia
de a adopta masuri adecvate pentru preventia si combaterea
terorismului.
Pe linia combaterii terorismului au fost facute urmatoarele
recomandari:
-

realizarea unei cooperari internationale

in activitatea de

combatere a criminalitatii violente;

-

ratificarea conventiilor internationale reprezinta o conditie de

baza a acestei cooperari insotita de adoptarea de masuri
nationale specifice;

sensibilizarea populatiilor la care teroristii gasesc refugiu

prininitierea si promovarea unor programe educative;

lupta impotriva teroristilor trebuie sa se bazeze pe o

deplasare rapida a fortelor de interventie, pe mobilizarea la
actiuni

voluntare

de

autoaparare,

luandu-se

intarirea securitatii in asezari si cladiri strategice.

TERORISMUL IN NUMELE RELIGIEI

masuri

de

Intre anii 60 si 90 numarul miscarilor fundamentaliste s-a triplet

pe plan mondial, in acelasi timp existand o explozie a gruparilor
teroriste motivate de conceptii religioase.
In gruparile teroriste musulmane religia si politica nu pot fi
separate. De exemplu

Hizballah si Hamas actioneaza intr-un cadru

ideologic religios pe care il combina cu actiuni politice, practice si

precise in Liban si Palestina.
Proliferarea miscarilor extremiste religioase a fost insotita de o
crestere a numarului actelor teroriste incepand cu anul 1988, aceste
miscari fiind responsabile pentru mai mult de jumatate din cele 64,316
incidente inregistrate in perioada 1970-iulie 1995.
Cresterea terorismului religios este un indiciu al transformarii
terorismului contemporan intr-o noua metoda de lupta de tactici si
tehnici folosite de diferite grupari.
Terorismul religios a fost propulsat in perioada de dupa Razboiul
Rece, fiind in acelasi timp accentuat de explozia de conflicte etnicoreligioase.
Natura si scopul terorismului religios nu sunt dezorganizate sau
intamplatoare, sunt conduse de o unitate logica utilizata de diverse
grupari care folosesc violenta politica pentru a promulga cauzele lor
sfinte.

Gruparile teroriste se autodefinesc ca miscari de eliberare

nationala, care lupta impotriva oprimarii sociale, economice, religioase.
Cauzele gruparilor care au adoptat terorismul ca metoda de lupta sunt
diverse iar printre telurile sustinute de gruparile teroriste se numara

schimbarile sociale a ideologiilor de dreapta si de stanga, aspiratiile

asociate cu credintele religioase, nemultumirile etnice, etc.
Mentionam ca nu toate miscarile de eliberare nationala recurg la
terorism pentru a-si promova cauza.
In

ceea

ce

priveste

problematica

moralitatii

terorismului,

parintele adordarii morale a terorismului este rusul Ivan Kaliaiev. El a

fost membru al organizatiei de lupta a Partidului Social Revolutionar,
aflat in ilegalitate care a adoptat ca strategie de lupta impotriva
regimului tarist asasinarea functionarilor guvernamentali.
Kaliaiev a fost ales de organizatie sa il asasineze pe marele duce
Serghei. La data de 2 februarie 1905, astepta sosirea acestuia cu o
bomba ascunsa in haina, dar cand s-a apropiat de trasura a remarcat
ca impreuna cu ducele erau si cei doi copii ai sai. Astfel, s-a abtinut sa
arunce bomba ca san u raneasca si copii ducelui; doua zile mai tarziu
si-a dus planul la bun sfrasit, dupa care a fost prins, judecat si
executat.
Kaliaiev a insistat in definirea stricta a tintelor premise violentei
revolutionare, lucru ce a contribuit la imaginea lui de sfant al analizei
morale a terorismului si de etalon pentru ceea ce este bine in violenta
revolutionara.
Walzer a analizat intr-o maniera mai concentrate problema
moralitatii terorismului. Astfel, In manifestarile ei moderne, teroarea
reprezinta forma totalitara de lupta si de politica. Ea zguduie conventia
razboiului si codul politic. Teroarea depaseste limitele morale dincolo
de care nu pare sa mai existe nici o limitare, deoarece in categoriile de
cetateni si de civili nu exista nici un grup pentru care sa se poata cere
imunitateTeroristii omoara nediscriminatoriu.

Pentru autorul citat, testul moralitatii consta in responsabilitatea

victimelor

pentru actele care reprezinta

subiectul revendicarilor

faptuitorilor.
Spre deosebire de razboiul conventional si de luptele de gherila,
terorismul nu detine nici o pozitie in dreptul international, din punct de
vedere al legislatiei interne, toate insurectiile sunt considerate delicate
grave.
Terorismul poate fi descries in mod correct drept o forma
clandestine de lupta, avand caracteristici de imoralitate si lipsa de
sens. Teroristii lupta dupa propriile lor legi, nu dupa legile inamicului.
Legile ambelor parti rezulta din capacitate pe care o au si din
necesitatile fiecaruia si se schimba din motive pragmatice.
Moralitatea este un cod de comportament care domina in
societate la un moment dat. Moralitatea corespunde legii existente; ca
reflectare a normelor curente , terorismul este o forma imorala de
lupta.

Teoretic

in

toate

razboaiele

moderne

codul

moral

de

compoprtament si legile razboiului au fost inculcate de toate partile in

conflict, cel putin in privinta alegerii civililor drept tinte. Din acest
punct de vedere diferenta dintre terrorism si alte forme de lupta este
de profunzime; teroristii nesocotesc legea cu totul, fara sa pretinda ca i
se supun.