Apendicele vermiform este un segment primitiv, transformat in organ limfoid, prezentand o

importanta deosebita in domeniul chirurgiei, datorita predispozitiei sale pentru fenomenele

inflamatorii, al caror rezultat este redat de sindromul clinic cunoscut sub denumirea
de apendicita acuta.

Anatomia apendicelui
Apendicele vermiform se situeaza in loja cecala, al carei sediu este in fosa iliaca dreapta.
Directia sa este rectilinie, de multe ori simuland o ansa a carei concavitati se orienteaza
medial, avand o lungime de 6-12 cm si un calibru de 5-8 mm. Baza fiind atasata la cec, in
mod constant la unirea celor trei tenii, apendicele va urma cecul in diferite pozitii, insa
situatia varfului poate varia atat in raport cu cecul cat si cu ileonul. Astfel, incidenta pozitiilor
apendicelui a fost raportata ca 65% retrocecal si retrocolic, 31% pelvin sau descendent, 2%
subcecal, 1% preileal si sub 1% postileal.

Configuratie interna
Apendicele prezinta la interior o cavitate canaliculara, partial obstruata in care se gaseste
mucus, chil intestinal, detritusuri celulare, iar la fat, meconiu.

Structura apendicelui
Tunica seroasa ia denumirea de peritoneul apendicular, ce il acopera in totalitate,
formand ulteriormezoapendicele care se ancoreaza la cec si portiunea terminala a
ileonului.
Tunica musculara prezinta fibrele longitudinale, care formeaza stratul extern, continuu din
prelungirea teniilor cecului, si fibrele circulare, grupate in stratul intern cu dispozitie
obisnuita. Musculatura se subtiaza catre varful apendicului, motiv pentru care perforatiile la
acest nivel sunt cele mai frecvent intalnite.
Tunica submucoasa nu prezinta caracteristici particulare si contine formatiuni nervoase,
sanguine si limfatice.
Tunica mucoasa pe langa glandele Lieberkuhn si celule argentafine endocrine, prezinta si
numerosifoliculi limfatici, amplasati la nivelul corionului, de unde se extind catre
submucoasa.

Vascularizatia si inervatia apendicelui

Artera apendiculara prezinta variatii in ceea ce priveste originea sa, de cele mai multe ori
provenind dinartera ileocolica, ram din artera mezenterica superioara. Deseori este
singulara, descriind un traiect descendent posterior de ileon, dupa care se angajeaza prin
marginea libera a mezoapendicelui, distribuindu-se ramificat la peretii apendicelui.
Vena apendiculara acompaniaza constant artera omonima si este colectata de vena
ileocolica, tributara venei mezenterice superioara.
O parte din vasele limfatice se limiteaza la nodurile amplasate la baza mezoapendicelui, iar
restul, in special cele originare din foliculii limfoizi, organizeaza conexiuni cu retele
subseroase de la nivelul cecului sau colonului. Limfa din grupul nodurilor

apendiculare ajunge in grupul nodurilor ileocolice, situate pe traiectoria arterei omonime,

drenajul final realizandu-se la nivelul nodurilor mezenterice superioare.
Ramurile nervoase ale apendicelui deriva din ganglionii celiac si mezenteric
superior pentru fibrele simpatice si din nervul vag pentru fibrele parasimpatice.

Raporturile apendicelui
Apendicele descendent
Anterior perete abdominal anterior si anse ileale (uneori)
Posterior peritoneul fosei iliace, testut subperitoneal, fascia iliaca, muschi psoas
Medial anse intestin subtire
Lateral fundul cecului
Varful vase iliace externe, vase testiculare/ovariene
Apendicele extern
Anterior fundul cecului si peretele abdominal anterior
Posterior muschiul iliac si fascia sa
Medial cecul
Lateral ligamentul inghinal si spina iliaca anterosuperioara
Apendicele intern
Se angajeaza catre interiorul cavitatii peritoneale si vine in contact cu ansele ileale.
Apendicele ascendent
Anterior cecul si colon ascendent
Posterior peritoneul, muschiului iliac si fascia iliaca
In cazul in care cecul este liber, neacolat, apendicele se insinueaza in recesul peritoneal
cecal, iar daca cecul este partial mobil sau imobil, apendicele se plaseaza intre fascia iliaca
si fascia de coalescenta retrocecocolica.
Varful (regiunea lombara) testut adipos-celular perirenal si rinichi drept (uneori)

Functiile apendicelui
Lipsa aparenta de importanta a apendicelui este explicata in urma absentei de efecte
adverse consecutive apendicectomiei. Apendicele si-a pierdut functionalitatea cardinala prin
procesul de evolutie, devenind o structura vestigiala. In unele cazuri, organele vestigiale
sunt constranse sa abordeze o noua functie, in vederea unei utilizari secundare.
Celule de natura endocrina au fost identificate la nivelul apendicelui prezent la fetusii de 11
saptamani, acestea contribuind la indeplinirea mecanismelor homeostatice, de control
biologic. La adulti, apendicele se comporta similar unui organ limfatic. Apendicele a fost
verificat experimental ca fiind incarcat cu celule limfoide care lupra impotriva infectiilor,
sugerandu-se astfel ipoteza ca ar putea influenta favorabil activitatea sistemului imunitar.
De asemenea, alte cercetari indica faptul ca apendicele este implicat atat in fabricarea unor
hormoni in dezvoltarea intrauterina, precum si in instruirea sistemului imunitar, expunand

organismul la antigene, astfel incat acesta sa elaboreze anticorpii corespunzatori.

De altfel, oamenii de stiinta vin cu supozitia ca apendicele ar putea depozita si proteja
agentii bacteriologici, tolerati de organism pentru intrebuintarea lor benefica in desfasurarea
mecanismelor fiziologice caracteristice intestinului, in cazul in care flora intestinala este
perturbata in diverse afectiuni. Aceasta presupunere are ca substrat reinterpretarea
modalitatii prin care sistemul imun sprijina dezvoltarea bacteriilor intestinale utile, in
complementaritate cu factori specifici apendicelui, precum arhitectura, locatia, in raport cu
fluxul continutului intestinal si asocierea sa cu cantitati crescute de tesut limfoid. Aceasta
functie poate fi luata in considerare in conditii insalubre de practica medicala, unde
sindromul diareic este prevalent.

Patologia apendicelui
Cele mai frecvente afectiuni ale apendicelui sunt apendicita si tumorile carcinoide.
Tulburarile congenitale apendiculare sunt extrem de rare, ocazional raportate
ca agnezie sau duplicatie.
Apendicita este expresia inflamarii apendicelui. In Romania apendicita acuta constituie
cea mai frecventa urgenta medico-chirurgicala, aproximativ 1/50 din locuitori confruntanduse pe perioada vietii cu aceasta afectiune. In general, ambele sexe sunt in aceeasi masura
predilecte, cu exceptia perioadei dintre pubertate si 25 de ani, cand raportul de 3/2 pune in
evidenta preponderenta sexului masculin. Poate afecta orice categorie de varsta, insa
valoarea maxima a incidentei este apreciata la persoanele cu varsta cuprinsa intre 10-30
ani. Astfel, incidenta creste gradat de la nastere, atinge maximum in anii terminali ai
adolescentei si scade treptat in ultima perioada a vietii. Varsta medie cand apendicita apare
in populatia pediatrica este de 6-10 ani, iar la apendictomie este de 22 ani. Rata de
perforare este mai ridicata in randul copiilor mici, fiind evaluata intre 50-85%. In cazuri
extrem de rare au fost raportate si apendicita neonatala sau prenatala.
Obstruarea lumenului este mecanismul predominant declansator de apendicita acuta, iar
factori de cauzalitate variaza de la corpi straini ajunsi accindental la acest nivel sau
depozite fecaloide calcifiate pana la diverse circumstante patologice, ce afecteaza cu
precadere tubul intestinal, precum hiperplazie limfoida secundara afectiunilor inflamatorii
intestinale, diferite infectii si parazitoze sau mai rar, neoplasme.
Imediat dupa instalarea elementului obstructiv, apendicele se umfla ca urmare a acumularii
de mucus. Astfel, presiunea intraluminala creste, fenomen ce marcheaza atat tromboza si
obliterarea vaselor sanguine mici cat si staza fluxului limfatic. Rar, recuperarea spontana
poate surveni in acest moment, in caz contrar mecanismul inflamator se deruleaza in
continuare, apendicele devenind ischemic si ulterior necrotic. Invazia bacteriilor genereaza
supuratia apendicelui, care poate conduce pe rand la peritonita, septicemie si exitus.
Durerea abdominala, resimtita initial, de regula, in epigastru si periombilical, migrand
ulterior pentru a se stabili in fosa iliaca dreapta, reprezinta simptomul dominant al tabloul
clinic, care este in continuare completat de anorexie (in 75% din cazuri), greata (60-90%) si
varsaturi (50-60%). Diareea este mai frecvent intalnita in fazele incipiente, iar constipatia
predomina tardiv. Examenul obiectiv evidentiaza durere la palpare in fosa iliaca dreapta,
sediul durerii variind de la un caz la altul in functie de topografia apendicelui.
Complicatiile in apendicectomiei apar in 4-15% din cazuri, iar rata de mortalitate este
apreciata la 0. 2-0. 8%, fiind influentata intr-o pondere mai mare de complicatiile afectiunii

decat ale interventiei chirurgicale. In cadrul copiilor, rata mortalitatii variaza intre 0,1-1%, iar
la pacientii cu varsta de peste 70 ani, rata poate creste pana la 20%, in principal datorita
diagnosticului tardiv. Rata de perforatie este evaluata intre 16-40%, cu frecventa mai mare
la adolescenti (40-57%) si la pacientii a caror varsta depaseste 50 de ani (55-70%), de
asemenea, in cazul intarzierii diagnosticului.
Cancerul de apendice este rar, 0,5% din totalul malignitatilor gastrointestinale, si survine in
urma alterarii celulelor prezente la acest nivel, care se multiplica necontrolat avand ca
rezultat dezvoltarea formatiunilor tumorale. Tumorile carcinoide si cistadenocarcinomul
mucinos sunt cele mai frecvent intalnite.
Tumorile carcinoide apar de cele mai multe ori la nivel apical si reprezinta aproximativ
65% din totalul cazurilor de tumori dezvoltate la nivelul apendicelui. Media de varsta la
diagnosticare este de aproximativ 40 ani. De regula, simptomele lipsesc pana cand
afectiunea se raspandeste la alte organe, de multe ori evoluand neobservat. Descoperirea
accidentala survine in timul examinarilor sau procedurilor efectuate pentru un alt motiv.
Eficienta tratamentului chirurgical este crescuta daca tumora carcinoida se limiteaza la
regiunea unde s-a format.
Cistadenocarcinomul mucinos este identificat in 20% din cazurile de cancer apendicular.
Acest tip de tumora produce o substanta gelatinoasa, care poate patrunde in cavitatea
abdominala si poate provoca dureri abdominale, meteorism, precum si tulburari ale functiei
intestinale in unele complicatii.

Explorare - Diagnistic
Explorarea apendicelui se face prin palparea peretelui abdominal, examenul radiologic, fiind
de asemenea util, realizat dupa ingurgitarea unei paste radioopace. Calea de acces se
obtine prin intermediul laparotomiei.
Interesarea apendiculara evidentiata in manifestarile clinice desfasurate poate fi evaluata
prin intermediul urmatoarelor tehnici, al caror rezultat ajuta la definitivarea diagnosticului.
- analiza sangelui, hemoleucograma;
- anliza urinei;
- biopsie;
- radiografie, scintigrafie, ecografie, tomografie computerizata, rezonanta magnetica
nucleara;
- clisma baritata;
- laparoscopie diagnostica.

Proceduri
Apendicectomie ablatiunea apendicelui.
Apendicostomie deschiderea la piele a apendicelui.
Apendicovezicostomie utilizarea apendicelui pentru creearea unei comunicari intre vezica
urinara si suprafata pielii.