ISTORIA DREPTULUI ROMANESC

ORGANIZAREA SOCIALA A GETO-DACILOR

IN EPOCA PRESTATALA
Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor. Herodot cel mai numeros dupa
cel al inzilor . Ei au patruns in teritoriul de acum al tarii noastre in Neoliticul tarziu, in
cadrul procesului de indoeuropenizare a spatiului Carpato- Dunareano- Pontic. Ei au creat
o stralucita civilizatie a bronzului pe un intins areal geografic limitat la N de zona
pripetului, la S de M Egee, la E de gurile Bugului si la V de Dunarea Panonica.
In cadrul neamului tracic s-au cristalizat geto-dacii care sunt creatorii si purtatorii
epocii fierului la noi si sunt cel mai important neam tracic din punct de vedere al
civilizatiei materiale si spirituale, cat si din perspectiva organizarii politice pe care ei l-au
atins.
Procesul de cristalizare a geto-dacilor ca grup etnic distinct s-a desfasurat pe un
teritoriu limitat la N de C Paduras, la S de Mtii Enzi, la E de Nistru si la V de Tisa.
Rezulta ca geto- dacii sunt autohtoni pe aceste tinuturi. Prezenta statornica pe teritoriul
tarii noastre e mentinuta din sec VI i.Hr. Izvoarele latine ii denumesc daci (triburile
intracarpatice), iar cele grecesti, geti (triburi extracarpatice). Denumirile nu au o conotatie
etnica, ci pur teritoriala. Asa cum arata Strabon in Geografia, getii si dacii vorbeau
aceeasi limba si constituiau acelasi popor.
Istoria antica ne-a transmis informatii importante privind modul de viata, dezvoltarea
economica si sistemul de realizare a conducerii sociale. Datele se completeaza cu cele
extrase din investigatiile arheologice si intregesc imaginea organizarii societatii geto-dace
in Epoca Prestatala.
Cele mai importante marturii sunt:
Herodot in Cartea IV a Istoriilor expeditia Regelui persan Darius din 514
i.Hr.impotriva scitilor din stepele nord-pontice. Toate triburile trace s-au supus lui cu
exceptie geto-dacii care au opus o puternica rezistenta, fiind invinsi in cele din urma cu
toate ca erau ceio mai viteji si mai drepti dintre traci.
Tucidide in Razboiul peloponesiac uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din
Dobrogea conduse in sec V i.Hr. de Sitalces si Seuthes. El arata ca getii si celelalte
popoare de aici sunt vecini cu scitii, au aceleasi arme si aceleasi obiceiuri.
Pompeius Trogus uniunea getilor dunareni condusi de un Rex Hristianorum care in
sec IV a jucat un rol important in conflictul dintre Filip II regele Macedoniei si Ateas,
capatenie scita.
Strabon si Arian descriu cu lux de amnunte expeditia din 335 a lui Alexandru
Macedon impotriva getilor de la N Dunarii cand regele a cucerit si o cetate a getilor luand
o bogata prada de razboi.

Kurtius Rufus in Istoria Alexandriei relateaza infrangera armatei macedonene

condusa de Zopyrion care in 326 i.Hr. este infrant de getii de la gurile Dunarii.
Diodor si Polianus si Pausarias relateaza conflictul din 292 i.Hr. dintre diadocul
Lysimah si capetenia unei uniuni de triburi gete Dromichaites care s-a terminat cu
victoria lui Dromichaites.
Iustinius relateaza conflictul regelui Orcles cu bastarnii si pedeapsa data de acesta
soldatilor sai invinsi.
Textele inscriptionatede la Histria mentioneaza numele a 2 regi geti Zamoldegikos si
Remaxos care in secolul III i.Hr. isi exercita autoritatea asupra cetatilor grecesti de pe
tarmul Pontului Euxin.
Pompeius Trobus cresterea puterii dacilor in Transilvania sub Robobostes.
incrementa dacorum per Rubobostem rege
Concluzile sunt:
-geto-dacii erau o populatie sedentara care se ocupau cu agricultura, dispuneau de
cetati intarite, armate puternice, bine echipate
-geto-dacii au dezvoltat o stralucita civilizatie a fierului in special in cadrul celei de a
II-a varste Laten -dezvoltarea puternica a mestesugului, a productiei si a schimbului de
marfuri.
-pe planul formelor de conducere a vietii sociale, prezinta caracteristicile soc gentilice
ajunsa la ultimul nivel al decaderii sale-democratie militara a triburilor si uniunii de
triburi.
In acest sistem de organizare a societatii atributiile sunt exercitate de Adunarea
Poporului (toti barbatii capabili sa poarte arme). Adunarea ia cele mai importante decizii
pentru viata comunitatii pentru k functiona regula: cine isi risca viata in lupta trebuie sa
decida.
Regii mentionati in relatarile antice nu sunt veritabili sefi de stat, ci simpli
conducatori militari, numiti si revocati de Adunarea Poporului care le stabileste
atributiile. Se manifesta tot mai pregnant tendinta acestor sefi militari de a-si consolida
pozitia, de a transmite cu titlu ereditar. Aceasta tendinta marcheaza tranzitia de la
societatea gentilica- tribala la stat.
NORMELE DE CONDUITA ALE GETO-DACILOR
In Epoca Prestatala, relatiile sociale in cadrul societatii geto- dace erau reglementate
prin norme de conduita fara caracter juridic care erau respectate si aplicate de buna voie

pt ca reprezinta interesele tuturor, norme cu un pronuntat caracter religios. Unele

obiceiuri au suprevietuit si in societatea feudala ceea ce reprezinta o dovada
incontestabila a continuitatii poporului roman pe acest teritoriu.
Herodot fii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se cuvenea din
proprietatea comuna. Rezulta ca institutia proprietatii private era in plin proces de
formare.
Furtul reprezenta o atingere foarta grava a normelor de convietuire sociala.
Pentru incheierea conventiilor se folosea juramantul si un ritual f asemanator cu infratirea
din evul Mediu.
Juramantul pe zeitatile din templu pe care trebuia sa-l faca slujitorii regelui. Daca regele
se imbolnevea, unul din slujitori jurase stramb. Pentru identificarea lui erau desemnati 3
ghicitori pt a arata cine era acela si daca el nega se aduceau 6 ghicitori. Daca dadeau
aceeasi solutie, cel in cauza era condamnat la moarte, in caz contrar pedeapsa se aplica
primilor 3 ghicitori. Procedura aminteste de proba cu jurator.
Despre casatorie Menandru referindu-se la Epoca bronzului unele triburi drace
cunosteau poligamia. Horatiu arata ca geto- dacii erau monogami si pazeau cu stasnicie
acest lucru. Catre sf Comunei primitive femeile erau inferioare barbatului. Dovada era
pedeapsa aplicata de oroles soldatilor sai sa faca slujba femeilor lor, slujbe care mai
inainte lor li se faceau.
Aceste reguli erau respectate firesc si nu prin constrangere. Agatarsii (aceleasi obiceiuri
ca si dacii) formulau regulile in versuri si le invatau cantandu-le. Justinius arata ca scitii
respecta dreptatea in chip firesc si nu prin legi, iar Herodot, inca din sec VI getii erau cei
mai drepti dintre traci.
FORMAREA STATULUI GETO- DAC
Potrivit legilor dialectice hegoliene saltul de democratia militara la stat e rezultatul
unor acumulari cantitative care s-au manifestat printr-o serie de manifestari economice si
sociale pe care le-a cunoscut societatea geto- daca.
Pe plan economic, progresele au dus la cresterea productei si a schimbului de marfuri,
la dezvoltarea comertului, geto- dacii incepand sa bata monede proprii, ce circulau paralel
cu denarii romani si tetradrahmele macedoneni.
Pe plan social, se remarca o adancire a discrepantei dintre bogati si saraci, ilustrata pe
plan arheologic prin descoperirea unor morminte bogate care constrastau cu mormintele
saracacioase ale marii majoritai ale populatiei. Aparitia celor 2 clase reclama crearea
statului ca un instrument destinat sa asigure suprematia clasei dominante. Sunt intrunite
cele 2 criterii pe baza carora distingem intre societatea gentilica si societatea statala:
criteriul stratificarii sociale si cel teritorial (apartenenta individului la comunitate se
realizeaza in functie de teritoriul locuit).
Formarea statului a fost favorizata de factori externi:
-slabirea puterii celtilor si ilirilor ca urmare a confruntarilor cu romanii.

-expansiunea romana care a dus la transformarea Greciei si Macedoniei in provincii

romane si stabilirea granitei Imperiului Roman pe linia Dunarii.
Statul geto-dac s-a format in cursul indelungatei domnii a regelui Burebista, despre
care istoricul Stabon arata ca pus capat razboaielor care ii divizau si slabeau pe dacii. El
i-a facut pe acestia sa-i asculte poruncile si a creat statul de care se temeau toti vecinii
inclusiv romanii.
Pe langa reforma politica, el a intreprins si o reforma religioasa cu ajutorul lui
Deceneu unificarea triburilor si uniunilor triburilor intr-un sistem politeist unic. Prin
reforma administrativa, el a mutat centrul de putere din C Munteniei in interiorul arcului
carpatic in zona muntilor Orastie, unde a stabilit capitala Sarmisegetusa, inconjurata de
un sistem de protectie.
In afara de afirmatiile lui Stabon s-a gasit si inscriptia lui Aponion gasita la
mormantul acestuia: Burebista e cel mai mare dintre regii traci.
ORGANIZAREA STATULUI GETO- DAC
Organele centrale:
Puterea suprema regele ca varf al arisocratiei sclavagiste. Regaliatatea tinde sa devina
ereditara, atat Burebista, cat si Decebal erau fii de regi, insa o particularitatea a
succesiunii la tron este ca au vocatie succesorala si fratii regelui precum si marele preot.
Marele Preot un vice- rege a carui putere religioasa completeaza puterea laica a
regelui. Iordanes si Diocrates afirma ca marii preoti aveau o putere aproape regala. Rolul
f important se explica prin faptul ca aristocratia si regii emana legi. Legile sunt de origine
sorginala, de aceea preotiilor le revenea interpretarea vointei divine, astfel incat ei aveau
principalele atributii judecatoresti. El are judecatorul suprem. Ei au reprezentat
principalul factor prin intermediul carora s-a format si impus sistemul de drept geto- dac.
Pe langa rege si marele preot exista si curtea regelui: sfetnici si executanti ai
poruncilor regale. Ei se bucurau de stabilitate in exercitarea atributiilor lor. Sistemul
dregatoriilor era organizat dupa modelul statelor elenistice, iar in cadrul acestui sistem
exista si o ierarhie astfel incat Acornion si Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista
si Resinas a lui Decebal.
Organizarea locala:
Inainte de cucerirea romana, in Dacia erau unii mai mari peste treburile
iar altii in jurul regelui erau impartiti la baza cetatii. Rezulta astfel existenta a 2 categorii
de dregatori, unii cu atributii administrative, iar altii cu atributii miliatre pusi la paza
cetatilor.
Rezulta ca teritoriul statului geto- dac era impartit in unitati administrativ teritoriale in
cadrul caruia activitatea din agricultura era dirijata prin organele spacializate ale statului
=> rolul f important al agriculturii in viata economica a geto- dacilor.
Principala atributie a celor pusi mai mari peste treburile agricole era de a supraveghea
sistemul distribuirii si redistribuirii loturilor de cultura prin tragere la sort, precum si
repartizarea produselor obtinute pe loturile respective.
Existenta unei categorii distincte de dregatorii militare arata ca exista un vast sistem
de aparare in centrul caruia se afla sistemul muntilor Orastie.
ESENTA SI FORMA STATULUI GETO-DAC

Din punct de vedere al esentei e un stat sclavagist incepator care are particularitati
care-l apropie de statele bazate pe productia tributala (asiatic). Pentru ca in scurta
perioada de existenta a statului geto-dac el nu s-a putut desavarsi ca un stat sclavagist de
tip clasic, precum cele grecesti si cel roman.
Stratificarea sociala la geto-daci a fost observata de Dio Casus si Iordanes care ne-au
transmis si denumirile categoriilor sociale: aristocratia = tarabostes, pileatii; oamenii
saraci = comatii sau capulatii.
Toti cei care conduceau erau din randul tarabostesilor. Se practicau in unele domenii
(latifundiile aristocratiei) relatii de tip sclavagist, dar fara sa atinga nivelul clasic.
Sclavagismul era de tip patriarhal, sporadic. La baza productiei statea munca oamenilor
saraci, dar liberi.
Alaturi de latifundiile private exista si proprietatea comuna exercitata asupra obstilor
satesti. Exista in statul geto-dac si un monopol al regelui asupra minelor.
In privinta formei, este o monarhie cu caracter militar. Strabon se refera la stapanirea
lui Burebista numind-o imperiu. O inscriptie din Siria numea stapanirea lui Decebal,
regat. Domitian i-a recunoscut lui Decebal calitatea de rege cand i-a acordat diadema de
rege, conducator al unui stat clientelar Romei.
Caracterul militar nu e dovada de primitivism, ci e consecinta fireasca a contextului
istoric in care s-a format si evoluat statul geto-dac aflat sub amenintare romana.
O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanta puterii laice si religioase in
competenta aceleasi persoane sau unor persoane diferite, tendinta e de contopire a
atributiilor laice cu cele religioase. (Deceneu si Comosicus - regi si mari preoti).
DREPTUL GETO-DAC
Odata cu formarea statului se constituie si dreptul in locul cutumelor nejuridice a
perioadei democratiei militare. Dreptul s-a format pe 3 cai:
o parte a vechilor cutume anterioare formarii statului, cele utile si convenabile clasei
dominante au fost sanctionate devenind obiceiuri juridice.
in noul context economico-social marcat de existenta statului prin comportamente si
deprinderi repetate se formeaza si sunt sanctionate noi obiceiuri juridice.
pe langa dreptul nescris, se elaboreaza si un sistem de legi care nu ne-au parvenit pe cale
directa, ci de la istoricii antici. Strabon si Organes afirma ca legile in epoca lui Burebista,
care pretindea ca i-au fost inspirate de zei , sunt transmise din generatie in generatie pana
in secolul VI i. Hr.
Nu s-a realizat o codificare a legilor, ci s-au introdus noi norme de drept. Asa cum
arata autorii, legile contin porunci ale legilor. Institutile juridice reglementate de dreptul
geto-dac nu sunt cunoscute in amanunte. Le putem reconstitui in linii generale pe baza
unor izvoare istorice indirecte si pe baza urmelor pe care acestea institutii le-au lasat
asupra unor figuri juridice de mai tarziu.
INSTITUTIA PROPRIETATII
Cea mai importanta institutie geto-daca a cunoscut doua forme:
proprietatea privata a stapanilor de sclavi
proprietatea comuna (devalmasa) a obstilor satesti.

In privinta proprietatii private, aceasta e atestata de Kripton: in statul geto-dac exista

mari proprietari de pamanturi si vite, precum si o serie de izvoare care atesta ca vanzarea
sclavilor geto-daci era o practica frecventa pe pietele de sclavi ale Imperiului Roman. De
aici rezulta ca obiectul proprietatii private il constituie pamantul, vitele si sclavii, iar
titularii erau tarabostesii (aristocratia geto-daca).
In ceea ce priveste proprietatea comuna, existenta si fizionomia acesteia au putut fi
reconstituite pe baza unor versuri din odele lui Horatiu:
Bine-i scitilor cei din camp
Care au din stramosi carele drept salas,
Getii asprii au traiul bun
Roata dand belsug glia cea fara de hac,
Strang recoltele obstesti cu sarg,
Iar pe ogor nu-I mai prinzi anul de cum s-a dus
Sortii-i fac egali in drept
Treaba s-a ispravit,
Altul sa vina in loc.
Din examinarea versurilor rezulta ca pamantul obstei nu era impartit, ci se afla in
proprietatea comuna- devalmasa a membrilor acestora ca de altfel si recoltele stranse de
pe aceste terenuri. Cultivarea se facea conform sistemului asolamentului bienal. Pamantul
obstei era impartit in loturi de cultura, atribuite membrilor obstei in folosinta individuala
prin tragere la sort pe termen de 1 an. In anul urmator aceste loturi erau redistribuite
familiilor din obste prin acelasi sistem al tragerii la sort.
INSTITUTIA CASATORIEI
Autorii antici ne ofera informatii pretioase:
Herodot la traci, casatoria se realiza prin cumpararea viitoarei sotii de
la parintii acesteia.
in cadrul familiei, sotia se afla in situatie de inferioritate fata de barbat, fapt atestat si
de poetul Ovidiu: sotia geto-daca trebuia sa indeplineasca cele mai grele munci in
gospodarie.

Horatiu in odele sale Blanda-i soata de-a doua

Avand grija pruncilor mici fara de mama ajunsi.
Zestrea-i nu-l face rob pe sot,
Caci virtutea e zestrea ei.
Iubitoare-i de sot poftele-nfranand
Crima-i patul cel pargarit
Fapta are ca pret moartea din mos-stramos.
Din analiza versurilor rezulta ca geto-dacii erau monogami si pazeau acest lucru cu
strasnicie. Ei cunosteau si institutia dotei, numita zestre, termen care s-a pastrat in
vocabularul juridic al limbii romane si care e de origine daca. Adulterul era pedepsit cu
moartea si in raportul dintre soti, pe primul plan era virtutea femeii si nu bunurile care
alcatuiau zestrea acesteia.
In cazul dreptului penal, principalele institutii vizau apararea statului si a proprietatii
private. In ceea ce priveste dreptul procesual, atributiile realizarii justitiei au fost preluate
de organele specializate ale statului; in anumite situatii cum ar fi in caz de vatamare
corporala, se aplica vechiul sistem al razbunarii sangelui.
Organizarea actului de judecata era una din preocuparile generale ale statului getodac. Iordanes afirma ca regele Comosicus se ocupa de organizarea si judecata proceselor,
fiind judecator suprem. Comosicus era si mare preot, fapt ce i-a facut pe unii autori sa
afirme ca el era judecatorul suprem nu in virtutea calitatii sale de rege, ci in virtutea
calitatii de mare preot.
Poetul Ovidiu ne arata ca geto-dacii foloseau pe scara larga duelul judiciar ca mijloc
de transare a litigiilor.
In cazul dreptului international, izvoarele antice descriu rolul important pe care
preotii geto-daci il jucau in cadrul procedurilor de incheiere a tratatelor dintre statul getodac si celelalte state, in sensul oficierii unor ceremonii asemanatoare cu cea a infaptuita
de preotii cultului pagan roman.
ORGANIZAREA DACIEI CA PROVINCIE ROMANA
Cu toate ca, in urma razboaielor daco-romane, armatele romane au cucerit cea mai
mare parte a teritoriului geto-dac, au ramas in continuare zone neocupate de trupele
romane si locuite de dacii liberi: N Moldovei, Crisana, Maramures.

Nu tot teritoriul cucerit a format din punct de vedere administrativ provincia Dacia pt
ca unele teritorii au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferioara: Muntenia,
coltul SE al Transilvaniei (zona dintre Olt si Carpati), S Moldovei.
De-a lungul ocupatiei romane Dacia a fost organizata in mai multe etape:
106 117 (moartea lui Traian) organizarea ca o provincie unitara cuprinzand
Transilvania fara coltul SE, Banatul si Oltenia.
117 124 (domnia lui Hadrian) - au avut loc mai multe organizari:
imparatul Hadrian a abandonat S Moldovei si cea mai mare parte a campiei muntene pt
ca erau greu de aparat si a impartit provincia Dacia in Dacia Superioara (Transilvania fara
coltul SE si Bantul) si Dacia Inferioara (Oltenia si coltul SE)
in 124, din ratiuni de ordin militar, se creaza o noua provincie la N de Aries si Muresul
Superior, Dacia Porolissensis.
c) 168 169 (domnia lui Marc Aureliu) se realizeaza ultima organizare a Daciei
Dacia Superioara si Dacia Inferioara sunt contopite si formeaza Dacia Apulensis din care,
mai apoi, se desprinde Banatul (dupa alti autori Oltenia), formandu-se Dacia Malvensis.
Dacia Porolissensis este mentinuta in vechile sale granite.
In momentul retragerii aureliene existau Dacia Apulensis, Dacia Porolisensis si Dacia
Malvensis.
ORGANELE CENTRALE ALE PROVINCIEI DACIA
Spre deosebire de alte provincii, Dacia este provincie imperiala condusa de imparat
prin intermediul unui reprezentant al sau, un guvernator al provinciei, numit legatul
augustis pro praetore. El este recrutat din membrii ordinului senatorial si e de rang
consular (e fost consul la Roma). Imperiumul sau ii da dreptul sa conduca mai multe
legiuni. Resedinta si capitala provinciei se aflau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacia
Sarmisegetusa. Acest legat imperial exercita puterea suprema pe plan administrativ,
militar si judiciar.
Situatia se mentine dupa prima reorganizare in Dacia Superioara, cu mentiunea ca
legatul imperial este recrutat dintre membrii ordinului senatorial, dar nu mai are rang
consular, ci pretorian. El nu are dreptul de comanda decat a unei singure legiuni, si
anume, Legiunea a 13-a Germina care isi avea sediul in castrul de la Appulum, tot acolo
aflandu-se si resedinta. Capitala provinciei ramane la Colonia Ulpia Traiana.
In Dacia Inferioara, aceasta fiind o provincie de rang inferior, conducerea este
exercitata de un procurator prezidial, procurati augusti (preses). El e recrutat dintre
membrii ordinului ecvestru (cavaler). Capitala acestei provincii si resedinta sunt la
Drobeta.
Aceeasi situatie exista si in Dacia Porolissensis, capitala si resedinta fiind la Napoca.
Insa, din considerente militare, Legiunea a 5-a Macedonica care stationa in Moesia
Inferioara este transferata din Dobrogea, in marele castru de la Potaisa din Dacia

Porolisensis si, din acest moment, conducerea acestei provincii a fost incredintata
comandantului Legiunii a 5-a.
Dupa reorganizarea lui Marcus Aurelius, conducatorul provinciei Daciei Apulensis
redobandeste importanta de odinioara. El coordoneaza din punct de vedere administrativ,
militar si judiciar toate cele trei provincii Dacia, purtand titulatura de legatus augusti pro
praetore daciarum trium. Este recrutat dintre membrii ordinului senatorial si e de rang
consular.
Unitatea celor 3 provincii este intarita in vremea lui Alex Severus prin ridicarea
Coloniei Ulpia Traiana la rangul de Metropolis a celor 3 Dacii.
Alt organ de conducere la nivel central e Concilium Provinciae (Concilium Daciarum
Trium). A fost creat in vremea domniei lui Marc Aureliu si reprezinta o adunare
provinciala formata din delegati ai oraselor din Dacia care se intruneau o data pe an la
Sarmisegetusa in palatul Augustarilor. Membrii adunarii apartineau ordinului ecvestru si
decurionilor si alegeau un presedinte al adunarii care era si preot al cultului imperial in
Dacia (Sacerdos arae augusti).
Acest concilium era organ consultativ cu atributii restranse, care se limita la
discutarea unor probleme de ordin general referitoare la orase si provincii, la sustinerea
intereselor locale in fata administratiei imperiale si prezentarea de petitii imparatului (in
care erau prezentate abuzurile magistratilor prezidentiali).
Principala sarcina era de a intretine cultul Romei si al Imparatului in viata, in scopul
intaririi unitatii provinciei, cresterii atasamentului si loialitatii provincialilor fata de
puterea romana.
ORGANIZAREA FINANCIARA A DACIEI
Administrerea finantelor provinciei revenea unor procuratori financiari, cu sediul la
Sarmisegetusa, unde se centralizau datele privind impozitele si veniturile intregii
provincii. Acest procurator era subordonat legatului imperial, fiind recrutat dintre
membrii ordinului ecvestru si avand in subordinea sa un aparat compus din functionari
imperiali de rang inferior.
Atunci cand locul guvernatorului Daciei Apulensis era liber, interimatul conducerii
celor 3 Dacii era asigurat de procuratorul financiar al acestei provincii. In Dacia
Inferioara si Dacia Malvensis, atributiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai
provinciilor respective. Pt Dacia Porolisensis, in fruntea provinciei este plasat
conducatorul Legiunii a 5-a , iar atributiile financiare sunt preluate de un procurator
financiar special.
Impozitele erau stabilite din 5 in 5 ani prin recensamantul bunurilor si persoanelor
efectuat de magistrati specializati dumquirii quinquenates.

Impozitele erau: directe (tributa) cel financiar (se platea si pe cladiri),

numit tributum soli stipendium.
cel personal (il plateau si peregrinii),
numit tributum capitis.
indirecte (vectigaria) cel de 5% pe mosteniri si eliberari
de sclavi.
cel de 4% pe vanzari de sclavi.
cel de 2,5% pe ciculatia pers.
Pt incasarea acestor impozite erau organizate oficii vamale (stationes) conduse initial
de sclavii imperiali, apoi de arendasi (conductores), iar dupa 169 de procuratori vamali
recrutati dintre membrii ordinului ecvastru.
ORGANIZAREA ARMATEI
Pe teritoriul Daciei au stationat mai multe legiuni:
Legiunea 1 Adriutrix
Legiunea 3 Flavia Fedrix, care la scurt timp dupa cucerire a fost transferata in alte
provincii.
Legiunea 5 Macedonica, a fost transferata din Dobrogea in Dacia Porolisensis.
Legiunea 13 Gemina, singura care a stationat in Dacia de la inceputul cuceririi romane
pana la retragerea aureliana.
In Dacia au mai existat trupele auxiliare: cohorte, alae si detasamente mixte numite
numerii. Efectivul total al trupelor stationate era de 50 000 soldati.
ORGANIZAREA LOCALA
In provincia Dacia au existat 2 categorii de asezari: urbane si rurale.
Asezarile urbane erau coloniile si municipiile.
Coloniile sunt centre romane puternic romanizate, locuite de cetatenii romani care se
bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice. Unele colonii beneficiau si de ius
italicum (o fictiune juridica prin care teritoriul acestor colonii era asimilat solului Italiei,
astfel incat, cetatenii romani din coloniile respective exercitau dreptul de proprietate
quiritara, fiind scutiti de plata impozitului funciar).
Municipiile erau asezari urbane de rang inferior, mai putin romanizate, in care o parte
din locuitori era alcatuita din necetateni. Statutul lor juridic era unul intermediar, insa, in

epoca cuceririi Daciei, distinctia atat de clara la origine intre colonii si municipii incepuse
sa se estompeze. Cu exceptia Coloniei Ulpia Traiana, orasele din Dacia au fost vechi
asezari de geto-daci ridicate succesiv la rangul de municipii si unele la rangul de colonii.
Orasele din Dacia, ca toate orasele din Imperiu se bucurau de o conducere autonoma,
fiind organizate dupa modelul Romei, fapt ce l-a determinat pe Aulum Gelium sa afirme
in lucrarea Noctes Atice ca orasele din Imperium reprezinta mici efigii ale Romei.
Organul suprem de conducere al oraselor era Consiliul Municipal asemanator
Senatului Roman (Senat Municipal cum era numit). Membrii Senatelor Municipale
alcatuiau ordinul decurionilor. Nr decurionilor din Consiliul Municipal era cuprins intre
30 si 50, fiind stabilit in actul de infiintare al orasului in functie de numarul de cetateni.
Membrii Senatului Municipal erau desemnati din 5 in 5 ani de quinquenales in urma
efectuarii recensamantului. Iar pt a putea accede la decurionat, o persona trebuia sa
indeplinesca 3 conditii:
sa fie cetatean roman ingenu
sa aiba varsta minima de 25 de ani
sa aiba o avere de minim 100 000 de sesteti.
Erau preferati aceia care indeplinisera magistraturi municipale si sacerdotale.
In epoca cuceririi Daciei de catre romani, ordinul decurionilor ajunsese in Imperiu la
maxima lui expansiune politica si economica, fapt ilustrat de o inscriptie gasita la
Drobeta care numeste ordinul decurionilor ordo splendisicus
Conducerea executiva a oraselor este asigurata de magistratii superiori denumiti in
colonii dumvirii euricundu, iar in municipii, quatroviri iure dicundo, avand atributii
administrative si judiciare, precum si de ceilalti magistrati: edilii, care asigurau politia
oraselor, aprovizionarea pietelor si intretinerea cladirilor si strazilor si questorii, care
administrau finantele si bunurile oraselor.
In subordinea magistratiilor municipali se afla un intreg aparat alcatuit din functionari
si slujbasi marunti denumiti aparitores.
Magistratii sacerdotari (preotii municipali) erau alesi dintre membrii ordinului
decurionilor si erau organizati intr-un sistem ierarhic, in frunte cu un pontifex, ales dintre
decurionii si apoi flamines, preotii zeilor principali si augurii.
In cel de-al doilea esalon de conducere a oraselor se afla ordinul augustarilor. Ei erau
recrutati dintre persoanele care nu aveau acces la decurionat, fiind alesi pe viata de
decurioni. Principala misiune era aceea de a intretine cultul Romei si al Imparatului in
viata, sens in care trebuiau sa faca donatii orasului pt ridicarea unor constructii civile si
religioase.

Augustarii se constituiau intr-o asociatie cu sediul la Colonia Ulpia Traiana unde se

afla conducatorul lor Sacerdor Arae Augusti care era si presedintele Conciliului celor 3
Dacii.
La cel de-al treilea nivel se aflau colegiile (colegia), asociatii profesionale, religioase,
funerare, avand ca scop intrajutorarea membrilor lor. Colegiile profesionale erau
organizate dupa model militar in decurii si centurii, ce erau conduse de un prefectus sau
magister si se puneau sub protectiea unui cetattean de vaza al orasului (patronus sau
defensu).
Asezarile rurale sunt:
cele organizate dupa modelul autohton in forma traditionala a obstilor satesti sau
teritoriale.
cele organizate dupa modelul administratiei romane:
- pagus (pl. pagi)
- vicus (pl. vici).
Pagus(pagi) sunt asezari rurale amplasate pe teritoriul coloniilor locuite de cetateni
romani (pagus aque pe teritoriul Ulpiei Traiana si condusa de un prefectus decurion al
Ulpiei Traiana si pagus micia).
Vicus (vicii) sunt asezari rurale aflate in afara teritoriului coloniilor locuite de
necetateni (vicus pirustarum condus de un princeps).
Alte asezari rurale:
Stationes care sunt puncte fiscale, vamale, postale, de paza si control amplasate la
granita provinciei, dar si in interiorul acestuia.
Canabele sunt asezari pe langa castrele romane locuite de mestesugari, negustori,
veterani, familia si rude ale soldatilor si ale altor persoane care aveau interese cu trupele
romane.
O categorie speciala de asezari sunt statiunile balneoclimaterice: Acque, Germisara,
Admedia. Existau si teritorii cu organizare speciala: domeniile imperiale si patrimonium
caesoris, ce cuprindeau minele, salinele, pasunile si carierele de piatra.
Pe primul plan se aflau exploatarile aurifere din zona Mtilor apuseni administrate de
un procurator aurarum. Celelalte domenii imperiale era administrate prin procuratori
imperiali, iar apoi prin arendasi (conductores ferarium pasqui ex salinarum).
O alta categorie de teritorii erau cele aferente legiunilor romane utilizate potrivit
nevoilor lor economice.

DREPTUL DACIEI ROMANE

Dreptul in Dacia, ca de altfel in toate provinciile Imperiului, are un profund caracter
statuar. El consacra un statut juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale.
Cetatenii romani se bucurau in Dacia de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu
exceptia proprietatii quiritare pe care nu o putea exercita decat cetatenii romani din
coloniile investite cu ius italicum. Drepturile politice erau ius suffragi, ius honorum, ius
militiae, iar cele civile erau ius comerci, ius conubi si legis actio.
In raporturile dintre ei, cetatenii romani utilizau normele dreptului civil, iar in raport
cu necetatenii, dreptul gintilor.
Latinii aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini, bucurandu-se
doar de o parte din drepturile civile si politice. Aveau ius comerci, uneori ius conubi si
legis actio si ius suffragi. Nu aveau ius honorum si ius militiae. Latinii din Dacia erau
latini fictivi (aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange cu
romanii). Se utilizeaza termenul de latini in sens juridic si nu in sens etnic.
In perioada stapanirii romane in Dacia statutul de latin devenise o exceptie,
aplicandu-se numai unui numar restrans de persoane, datorita tendintei de generalizare a
cetateniei romane, prin edictul lui Caracal din 212 d.Hr. Latinii utilizau in raporturile cu
cetatenii romani si cu peregrinii, precum si in raporturile dintre ei normele dreptului
gintilor.
Peregrinii formau categoria sociala cea mai importanta din Dacia deoarece intra
marea masa a autohtonilor daci. Ei erau dediticii pt ca se opusesera cu forta armelor
cuceririi romane. Nu se bucurau de dreptul lor national anterior cuceririi romane. In
raporturile cu cetatenii si cu latinii, precum si in raporturile dintre ei, utilizau dreptul
gintilor. Peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei si cutumele locale
desemnate prin perifraza: leges moresque peregrinorum. Cutumele erau recunoscute si
acceptate in masura in care nu contraveneau normelor de drept si principiilor juridice
romane.
Din examinarea statutului juridic al diferitelor categorii de persoane, rezulta ca
dreptul gintilor e un drept comun cetatenilor, latinilor si peregrinilor, utilizat in raporturile
juridice dintre acestia. Formele juridice bazate pe ius gentium, desi diferite de cele bazate
pe ius civile, produceau efecte juridice valabile, chiar daca imperfecte in raport cu
exigentele dreptului civil.
ex: - cetatenii romani se puteau casatori valabil cu o peregrina, dar nu aveau asupra
sotiei si asupra copiilor nici manus deplin, nici patria potestas deplina.
- forma scrisa utilizata in contractele incheiate intre cetateni si peregrini se folosea nu ad
validatem, ci ad probationem.

- litigiile civile dintre cetateni si peregrini erau deduse in fata instantelor romane din
provincie pe baza fictiunii ca peregrinul este cetatean roman (si civis romanus eset).
Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman e mult mai evoluat in raport cu
dreptul civil, intrucat nu presupune forme solemne si gesturi rituale si se intemeiaza in
principal pe elementul subiectiv al vointei romane.
In procesul convietuierii romanilor cu dacii, dreptul civil, dreptul gintilor si cutumele
locale s-au apropiat pana la contopire dand nastere in conditiile specifice ale Daciei unui
sistem de drept nou pe care-l numim drept daco-roman. In acest proces de sinteza
juridica, este evident ca o influenta covarsitoare o exercita dreptul roman care a fost si
ramane cel mai evoluat sistem de drept pe care l-a avut omenirea.
Insa, si normele dreptului local au exercitat o influenta asupra dreptului roman, mai
ales in inlaturarea formalismului din actele juridice si in generalizarea principiului bunei
credinte.
PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI APLICAT IN DACIA
INSTITUTIA PROPRIETATII
Asupra solului se exercita proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.
Proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani din coloniile care se bucurau
de ius italicum, solul acestora fiind exclus de la plata impozitul funciar.
Ceilalti proprietari autohtoni si colonisti exercitau proprietatea provinciala. Terenurile
cucerite intrau in ager publicus. Ele insa erau date in folosinta provinciarilor care plateau
un impozit tributum soli sau stipendi. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat
din punct de vedere juridic, jurisconsultii romani au cautat sa o defineasca pe baza ideilor
si institutiilor juuridice existente la acea data si sa o incadreze in categoriile juridice
cunoscute de ei, considerand ca locuitorii din provincii exercita asupra fondurilor
provincilale fie posesia, fie uzufructul. Toti prudentii romani erau de acord ca titularii
fondurilor provinciale puteau fi asimilati pana la un punct cu titularii drepturilor reale. In
realitate, provincialii exercitau asupra terenurilor respective o veritabila proprietate, pe
care doctrina moderna a desemnat-o prin proprietatea provincila.
Termenul nu e roman, ci e o creatie a doctrinei moderne, a romanistilor. Ne bazam pe
faptul ca provincialii o puteau transmite prin acte inter vivos utilizand traditiunea, o
puteau greva cu servitutii si ipoteci si o puteau lasa mostenire.
Dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil a fost creata o prescriptio longi temporis.
Aceasta prescriptie se deosebeste de uzucapiune prin 2 aspecte:
a)sub aspectul termenilor potrivit codului decemviral, uzucapiunea e de 1 an pt

res mobiles si de 2 ani pt res soli.

- termenul pt prescriptio longi posesionis e de 10 ani
intre prezenti si de 20 de ani intre absenti.
Prezenti aceia care locuiau in aceeasi civitatis, iar apoi aceia care locuiau in aceeasi
provincie.
Absenti aceia care locuiesc in civitas diferite, ulterior in provincii diferite.
b)sub aspectul efectelor uzucapiunea e o prescriptie achizitiva in sensul ca
duce la dobandirea proprietatii la implinirea termenului daca si celelalte conditii ale
uzucapiunii sunt indeplinite.
- precriptia longi temporis e o prescriptie extinctiva in
sensul ca are ca efect respingerea actiunii in revendicare a proprietatii provinciale de
catre cel care a posedat bunul 10 sau 20 de ani. La implinirea termenului, posesorul nu
devenea proprietar, astfel incat, daca pierdea stapanirea bunului, nu-l putea revendica.
Atunci cand discutam de actiunea in revendicare nu avem in vedere actio revendicatio
din dreptul civil, care sanctioneaza proprietatea quiritara, ci o actio in rem special creata
dupa modelul actiunii in revendicare si care se aplica fondului provincial.
Dar intre uzucapiune si prescriptio longi temporis mai sunt si alte deosebiri. Pt
precriptio longi temporis nu se cere justul titlu si buna credinta, iar aceasta se poate
implini si prin jonctiunea posesiilor, atat in privinta succesorului universal, cat si in
privinta succesorului cu titlu particular.
Imparatul Constantin cel Mare a creat si o prescriptio longisimi temporis (prescriptia
celei mai lungi durate) cu termen de 40 de ani, pe care Imparatul Teodosio II in 424 l-a
redus la 30 ani si se aplica si fondurilor imperiale si bunurilor Bisericii Crestine. Aceasta
prescriptio longisimi temporis avea tot un caracter extinctiv.
Imparatul Justinian, in cadrul politicii sale unificatoare, inclusiv in domeniul
domeniul dreptului, a suprimat deosebirea dintre fondurile Italiei si cele provinciale, in
sensul ca, si solul Italiei a fost supus impozitelor, moment in care, proprietatea
provinciala a disparut. Se impunea reforma pt unificarea prescriptiilor corespunzatoare
celor 2 forme de proprietate. Justinian a unificat uzucapiunea cu prescriptia longi
temporis, creand un sistem. Mobilele se uzucapau printr-o posesie de 3 ani (usus capio),
iar imobilele in 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti (prescriptio longi temporis).
In ambele cazuri prescriptia era achizitiva, dar in afara termenelor si posesiei se cerea si
buna credinta si justul titlu.

Justinian a creat in 528 d.Hr., printr-o constitutiune un sistem intermediar potrivit

caruia, daca posesorul nu e de buna credinta, dar nu a intrat in posesia bunului prin
mijloace violente, dobandeste proprietatea bunului dupa trecerea a 30 de ani. E o sinteza
intre uzucapiune, precriptia longi temporis si precriptia longisimi temporis.
Daca posesorul nu are nici justul titlu, nici nu e de buna credinta sau daca a intrat in
posesia bunului prin mijloace violente poate, dupa exercitarea unei posesii de 30 ani, sa
respinga cu succes actiunea in revendicare a proprietarului, dar nu va dobandi niciodata
proprietatea bunului respectiv. Aceasta e o prescriptie extinctiva si e in realitate vechea
precriptie longisimi temporis.
Figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere pe plan tehnic de reglementare
juridica unor atribute si unor determinative juridice care au putut fi utilizate cu succes
ulterior in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.
In cazul proprietatii provinciale suntem in prezenta a 2 proprietati suprapuse:
proprietatea suprema a statului roman, care nu e si una efectiva, si proprietatea efectiva a
provincialilor, care o recunosc pe cea a statului roman prin plata tributului funciar.
Locuitorii liberi ai Daciei exercitau asupra celorlalte bunuri proprietatea peregrina.
Aceasta forma a fost creata de romani din considerente de ordin economic pt ca peregrini
erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Insa, ei neavand ius comerci nu aveau
acces la proprietatea quiritara.
Proprietatea peregrina ca si cea provinciara a fost ocrotita din punct de vedere juridic
prin mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare, astfel
actiunea in revendicarea a fost acordata si peregrinilor, fie din suprimarea din formula a
perifrazei dominium ex iure quiritium, fie ca o actiune ficticii cu fictiunea de cetateni
romani.
Actiunile furtii si damnii iuria dati, care sanctionau delictul de furt, respectiv cel al
pagubei cauzate pe nedrept, erau acordatesi peregrinilor, tot cu fictiunea de cetateni
romani.
Aceasta forma de proprietate a disparut in 212 cand Imparatul Antoninus Caracala a
generalizat cetatenia romana. In urma unui proces indelungat de unificare, abstractizare si
subiectivizare in epoca lui Justinian, asistam la o forma unica de proprietate, numita
dominium
INSTITUTIA CASATORIEI
Erau admise casatoriile intre peregrini, acestia avand acces si la tutela si la adoptiunea
fraterna pe baza careia s-a creat in feudalism institutia infratirii.

In materia succesiunilor, mostenirea era deferita conform legii, prin testament,

materie in care peregrinii testau cu precadere in forma orala ce a dat nastere in feudalism
testamentului lasat, cum spune legea tarii cu limba de moarte.
Ca o particularitate, peregrinii aveau testamenti factio pasiva, in sensul ca veneau la
succesiunea cetatenilor romani.
In materia obligatiilor, Dacia romana cunoaste o reglementare amanuntita, deoarece
epoca stapanirii romane in Dacia coincide cu perioada de apogeu in Imperiu,
caracterizata printr-o maxima evolutie a productiei si a schimbului de marfuri.
TABLITELE CERATE DIN TRANSILVANIA
Sinteza juridica daco-romana, care alaturi de sinteza etnica si institutionala constituie
etnogeneze romana, este demonstrata clar printr-unul din cele mai importante documente
ale dreptului privat roman.
Tablitele cerate din Transilvania se prezinta sub forma unor tablite din lemn de brad
legate cate 3. Fetele interioare ale tablitelor exterioare si ambele fete ale tablitei interioare
sunt scobite, scobitura fiind acoperita cu ceara pe care s-a scris cu varful unui stilet.
Tablitele au fost descoperite 1786 1855 la Alburnus Maios (Rosia Montana) intr-o mina
de aur abandonata.
Au fost traduse si publicate la Viena de marele romanist german Theodor Momsen in
lucrarea Corpus inscriptiones latinarum. Plecand de la faptul ca ele sunt datate in 167
d.Hr., epoca in care romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii, el a spus ca
locuitorii acelei asezari au ascuns in mina actele cele mai importante ale comunitatii si au
fugit din calea razboiului dupa care nu s-au mai intors. Ipoteza lui Momsen nu e
plauzibila pt ca expoatarea minelor de aur din Mtii Apuseni reprezenta preocuparea
esentiala a administratiei romane in Dacia, de aceea e mai usor de presupus ca numai
persoana care le-a ascuns nu s-a mai intors.
Au fost descoperite 25 de triptice dintre care numai 14 sunt lizibile, restul aflanduse
intr-o stare de degradare. Din cele 14: 4 contin contracte de vanzare, 3 contracte de
munca, 2 contracte de imprumut, un contract de societate, un contract de depozit, un
proces verbal prin care se desfiinta o asociatie funerara, una care continea cheltuieli pt
organizarea unui bachet si una obligatia unei persoane de a plati o datorie.
Din analiza contractelor se desprind o serie de concluzii referitoare la forma actelor,
la elementele si efectele lor si la capaciatatea juridica a partilor care le-au incheiat.
In contractul de imprumut creditor e o femeie peregrina, Anduiena lui Vato, ceea ce
inseamna o derogare de la exigentele dreptului roman, stiut fiind ca femeia sui iuris era
considerata obstaculata din punct de vedere intelectual, fiind pusa sub tutela agnatilor sai.
Si totusi in acte femeia incheie, fara autoritatis tutores, actul juridic respectiv, ceea ce
inseamna ca incheierea a fost influentata de o cutuma locala.

In alt contract de imprumut, obligatia debitorului de a plati dobanzi se naste dintr-o

simpla conventie, ceea ce inseamna o departare de la normele dreptului roman, pt ca
dobanzile se percepeau in baza unui act solemn, in baza unei stipulatio usurarum alaturata
lui muutum (stip dobanzilor) sau in baza unei stipulatio sortis ex usurarum (stip
capitalului si al dobanzilor).
Printr-un contract de depozit se realizeaza operatiunea juridica a depozitului neregulat
(actul prin care bancherul se obliga sa restituie clientului suma pastrata + o dobanda). In
Triptice, actul nu e incheiat ad validitatem, ci ad probationem, adica pt a proba o obligatie
nascuta dintr-un alt act.
Se remarca faptul ca stipulatiunea e utilizata atat pt realizarea operatiunii juridice a
imprumutului cu dobanda, cat si pt constituirea unor garantii personale, desi la vremea
respectiva, fata de stadiul de evolutie al dreptului roman, operatiunile juridice respective
se realizau prin acte speciale.
Totusi, in Transilvania, ele se realizeaza prin stipulatiune, in virtutea caracterului
abstract al acesteia care ii confera o functie generala, fiind utilizata in raporturile dintre
cetateni si peregrini, intrucat stipulatia e si un act de drept al gintilor.
Unul din contractele de locatiune imbraca in forma juridica locatiunea de servicii,
fiind in speta un contract de munca prin care un miner se angajeaza sa presteze servicii
intr-o mina. Se prevede in contract si clauza potrivit careia minerul accepta sa nu fie platit
de proprietarul minei pt zilele in care nu poate lucra ca urmare a inundarii minei.
Problema care se pune e aceea a suportarii riscului in contract, si din aceasta
perspectiva, in dreptul roman vechi functiona regula: riscul in contract e suportat de
debitorul obligatiei imposibil de executat. El nu va fi platit, chiar daca nu presteaza
serviciile inchiriate datorita unei imprejurari care nu-i e imputabila.
In dreptul roman clasic aceasta regula se modifica, in sensul ca, riscul in contract e
suportat de conductor (proprietarul minei). El trebuie sa-l plateasca pe locator chiar si pt
zilele in care acesta nu-si putuse efectua munca ca urmare a unei situatii ce nu-i era
imputabila.
Si totusi in contractul din Triptice apare aceasta clauza derogatorie prin care se revine
la sistemul din dreptul roman vechi. Existenta acestei clauza arata ca, in Dacia, dreptul
aplicabil se indeparteaza incet, dar sigur de la fizionomia dreptului roman clasic datorita
discrepantelor de natura economica intre partile contractante. Onestiores putand imputa
celor umili clauze defavorabile pt acestia din urma.
In contractele de vanzare, forma vanzarii e diferita de cea a dreptului roman clasic, in
sensul ca intr-unul din actele din Triptice avem o clauza de cumparare, o declaratie
referitoare la pret si clauze distincte pt garantii. Vanzarea fusese influentata de dreptul

local, stiut fiind ca in dreptul roman clasic toate aceste efecte izvorau dintr-un singur act
si anume contractul consensual de vanzare
In alt caz, actul e semnat nu numai de martori, ci si de parti si garanti. In dreptul
roman actele se clasifica in 2 categorii: acte redactate in forma obiectiva (semnate numai
de martori) si cele redactate in forma subiectiva (semnate numai de parti). Imprejurarea
ca in Triptice actele sunt semnate si de martori si de parti si de garanti, ne arata ca ne
aflam intr-o faza de tranzitie de la forma obiectiva la cea subiectiva. Aceasta din urma
generalizata in dreptul roman sub influenta dreptului grecesc.
O alta operatiune juridica de vanzare se realizeaza printr-o curiozitate greu de explicat
atat prin intermediul mancipatiunii, cat si prin intermediul contractului consensual de
vanzare. Ceea ce complica si mai mult lucrurile e faptul ca nici una din conditiile
mancipatiunii nu sunt indeplinite.
In literatura de specialitate sunt mai multe opinii. Unii au spus ca e adevarat ca
mancipatiunea nu-si produce efectele, dar vanzarea se realizeaza in virtutea contactului
consensual. Aceasta afirmatie e doar o constatare. Altii au spus ca partile din greseala au
utilizat termenul de mancipatiune si de fapt e vorba de traditiune.
Acestea nu pot fi acceptate pt ca privesc acest act din perspectiva metafizica de
cercetare a fenomenului juridic. Singura explicatie valida e cea a determinismului de tip
dialectic. Astfel, stim ca in dreptul roman contractul consensual de vanzare nu e translativ
de proprietate si generator de obligatii. In dreptul roman clasic, la care ne raportam,
transferul proprietatii se face prin acte speciale (mancipatiunea). La celalalt capat al
procesului istoric de evolutie in materia vanzarii, constatam ca in Legea tarii, vanzarea e
consensuala translativa de proprietate.
Faptul ca actul din Triptice in care contractul consensual e unit cu mancipatiunea in
mod fortat si oarecum artificial, ne arata ca suntem intr-o faza intermediara de trecere de
la vanzarea consensuala generatoare de obligatii la vanzarea consensuala translativa de
proprietate.
In concluzie, actele juridice continute de Triptice, prin fizionomia lor, se indeparteaza
de la formele prescrise de dreptul roman, dar si de la normele dreptului dac. Faptul ca
unele reguli si principii romane sunt derivate de la menirea lor initiala, capatand in
Triptice functii si finalitati noi, nu trebuie interpretat ca pe o curioziate istorica, ci ca pe o
marturie evidenta a sintezei juridice daco-romane.
ORGANIZAREA OBSTEI SATESTI
Fiind o comunitate de munca, obstea este organizata in vederea exercitarii in conditii
optime a indeletnicirilor traditionale ale membrilor sai: agricultura si pastoritul. Exista
foarte putine dovezi scrise privind organizarea obstei satesti intre perioada retragerii
aureliane si sec VIII-IX, astfel incat stabilirea organizarii obstei in aceasta epoca s-a putut
realiza pe baza metodei retrospective: prin studierea actelor scrise de dupa intemeierea

statelor romanesti de sine statatoare, precum si cercetarea sociala la nivelul obstilor care
au supravietuit in epoca moderna.
In perioada la care ne referim obstea era intr-o forma arhaica fara diferentieri sociale
care sa creeze situatii privilegiate unor membrii.
Organul suprem era Adunarea Generala a Obstei, numita tot obste, convocata prin viu
grai si care se tinea la casa obstei, iar in zilele de sarbatoare la Biserica. La Adunarea
generala participau toti membrii majori, majoratul fiind stabilit fie in functie de varsta, fie
in functie de data casatoriei. Femeile nu participau decat la acele adunari la care se luau
hotarari in ceea ce le priveste.
Adunarea generala lua toate deciziile privitoare la patrimoniu, la organizarea muncii
in comun, la solutionare conflictelor dintre membrii, la organizarea Bisericii si cultului
religios.
In cadrul adunarii se distingea grupul oamenilor buni si batrani compus din persoane
de vaza ale obstei, cu mare experienta de viata, iar acest sfat al oamenilor buni si batrani
avea atributii jurisdictionale: acea judecata de sub stejar.
Un alt organ sunt Alesii Obstei, persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii
speciale, denumirile lor amintind de cele ale dregatorilor din statul feudal. Originea
acestor dregatorii se afla in organele de conducere ale obstei din perioada arhaica.
- vornicul (dajdierul) strangea contributiile membrilor obstei.
- postelnicul cel ce se ingrijea de Biserica.
- logofatul stiutorul de carte care scria actele obstei.
- nemesnicul avea grija de gardurile tarinii, ale campului de cultura.
- jitarul cel ce pazea recolta.
- judele era seful militar al statului, avand si atributiuni juridice.
(jude are origine latina; juzii satelor romanesti avandu-si originea in magistratii coloniilor
si municipiilor romane, avand atributii jurisdictionale dumvirii iure dicundo si
quatrovirii iure dicundo).
Alesii obstei aveau atributiuni stabilite de Adunarea generala a obstei care ii numea si
ii revoca, controlandu-le activitatea. Ei erau imputerniciti sa aplice anumite sanctiuni
acelora dintre membrii obstei care nu le aduceau la indeplinire dispozitiile. Fiind sub
controlul adunarii, alesii obstei nu-si puteau permanentiza functiile si nu le puteau
transmite cu titlu ereditar

Obstea sateasca sau teritoriala este cea mai simpla forma de organizare pe criteriul
teritoriului, ceea ce nu exclude posibilitatea incadrarii ei in forme de organizare teritoriale
mai vaste.
Astfel, necesitati de ordin economic legate de exploatarea unitara a unui teritoriu care
ofera conditii similare din punct de vedere geografic (ex.:valea unui rau, versantul unui
munte), precum si necesitatii de aparare decurgand din configuratia teritoriului impunea
unirea obstilor satesti intr-o uniune de obsti care mai era numita confederatie de obsti sau
obste de obsti.
Unele confedereatii au evoluat catre forme politice de organizare sociala dand nastere
formatiunilor prestatale de tip feudal (cnezate, voievodata, tari), altele au ramas in aceeasi
forma de organizare sociala mult timp dupa intemeierea statelor romanesti de sine
statatoare.
Confederatiile de obste aveau un organ suprem, Marele Sfat format din reprezentantii
obstilor componente, care luau decizii privind intreaga confederatie. Insa, problemele
interne ale fiecarei obsti continuau sa fie solutionate de organele proprii ale acestora.
Dintre putinele dovezi scrise referitoare la organizare obstilor satesti amintim.
Scrisoarea din sec IV d.Hr. redactata in greceste si adresata de comunitatea crestina din
Dacia Gotica unei comunitati crestine din Papadocia, se refera la patimirile Sf Sava care
traia intr-un sat de la N Dunarii, mentionand existenta unor sate ale caror locuitori se
indeletniceau cu agricultura si pastoritul si care aveau o pozitie solidara in cadrul
comunitatilor respective. Sau opera Strategicon a Imparatului bizantin Mauriciu care
vorbeste despre populatia romanica de la N Dunarii, vorbitoare de limba latina,
organizata in sate de-a lungul raurilor, ai carei locuitori se indeletniceau cu agricultura si
cresterea vitelor.
NORMELE DE CONDUITA IN CADRUL OBSTEI SATESTI
Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca a creat norme de conduita legate de
obiectul muncii in comun, care reglementeaza procesul muncii in comun, norme
fundamentale la care se adauga celelalte norme referitoare l astatutul persoanei, la
familie, la invoieli si la solutionarea diferendelor dintre membrii obstei.
Toate normele imbraca forma obiceiului sau cutumei si nu au un caracter juridic
datorita democratismului obstei in perioada sa arhaica.
NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE
(ne referim la proprietate in sens economic)
Stapanirea exercitata de membrii obstei imbraca 2 forme: stapanirea devalmasa si cea
personala (individuala). Amandoua sunt forme de apropriere a folosintei si nu trebuie
confundate cu proprietatea devalmasa si proprietatea privata.

stapanirea devalmasa intrau padurile, pasunile, islazurile, apele, iar in epoca obstei
arhaice turmele apartinand comunitatii, fondul de rezerva pt
anii cu recolta slaba, moara satului si bogatiile subsolului.
- aceasta stapanire asupra terenurilor si bunurilor facea
imposibil ca membrii obstei sa poata instraina hotarul satului
stapanirea individuala la baza ei a stat munca proprie depusa de membrii obstei pt
amenajarea unora dintre terenurile aflate in hotarul obstei,
terenuri care anterior se aflau in stapanirea devalmasa.
Aceasta munca conferea terenurilor respective o valoare
economica noua , reprezentand temeiulstapanirii personale
asupra lor.
Prima desprindere din fondul devalmas a reprezentat-o locul de casa si gradina
(gospodaria personala). Semnul distinctiv al trecerii unui teren din stapanirea devalmasa
in cea personala l-a reprezentat gardul. Proces asemanator a parcurs si campul de cultura
(tarina) terenul destinat agriculturii. Tarina era impartita in loturi repatizate familiilor
din obste prin tragere la sort, dar nu in sistemul asolamentului, ci o data pt totdeauna. Se
numeau loturi matca sau sorti, pt ca dadeau posibilitatea celor care le stapaneau sa
utilizeze si celelalte parti din hotarul obstii in devalmasie cu ceilati membrii ai obstei.
Procesul de trecere de la stapanirea devalmasa la stapanirea individuala a continuat in
sensul ca membrii obstei mai puteau lua in folosinta personala si alte suprafete de teren
din hotarul obstei (din pasuni, paduri, fanete) prin defrisare, destelenire, terenuri care erau
apoi introduse in circuitul ogricol. Ele se numeau stapaniri locuresti.
Celelalte terenuri din hotarul obstei au ramas in stapanirea devalmasa a membrilor
lor. Obstea exercita asupra tuturor terenurilor (si asupra celor personale) un drept de
supraveghere si control care mai tarziu va fi drept de protimis.
NORMELE REFERITOARE LA PROCESUL MUNCII
In aceasta categorie intrau normele de conduita care reglementeaza:
repartizarea loturilor din campurile de cultura catre membrii obstei,
stabilirea calendarului de activitati,
stabilirea felului de cultura pt fiecare lot,
distribuirea produselor obtinute pt consumul personal si pt fondul de rezerva.

In privinta cresterii vitelor, se stabilea:

termenului de pornire a turmelor,
a locurilor de pasunat,
a modului de impartire a produselor turmelor comune.
In afara principalelor activitati desfasurate in comun existau si activitati care nu
necesitau un efort colectiv, ci o specializare, carora li se consacrau unii dintre membrii
obstei: mestesugurile. In privinta acestora a fost consacrata regula ca mesterugarii sunt
proprietarii muncii lor si pe care o puteau valorifica in cadrul obstei sau in afara ei.
Inmultirea indeletnicirilor personale a reprezentat o premisa a procesului de
diferentiere sociala si de avere in cadrul obstei.
NORME CARE REGLEMENTAU CONDITIA PERSOANELOR
Principiul fundamental e acela al egalitatii dintre mebrii obstei, decurgand din
stapanirea devalmasa si din participarea comuna la activiattea economica.
Evidentierea unora dintre membrii obstei, a alesilor obstei se realiza exclusiv pe baza
calitatii acestora si nu avea criterii de natura sociala.
NORME REFERITOARE LA FAMILIE
La nivelul obstei satesti functiona familia mica (parinti si copii), in cadrul careia se
manifesta egalitatea in drepturi a membrilor familiei, bazata pe munca comuna
desfasurata in gospodarie.
Parintii exercitau puterea parinteasca asupra copiilor. Intre parinti si copii si intre soti
exista obligatii reciproce de intretinere.
Casatoria se incheia prin liber consimtamant si binecuvantarea religioasa, iar divortul
era admis la cererea oricarui dintre soti, ei fiind egali in privinta motivelor de divort pe
care le puteau invoca.
Pe plan succesoral, descendentii aveau vocatie succesorala egala, fiind recunoscut si
dreptul la mostenire al sotului supravietuitor.
NORME REFERITOARE LA OBLIGATII
Membrii obstei aveau deplina capacitate de a incheia conventii, fiind libere de
formalismul roman. Vanzarea, sub influenta bizantina, devenise consensuala, translativa
de proprietate.
O alta conventie datorita caracterului natural al economiei era conventia de schimb.
NORME REFERITOARE LA SOLUTIONAREA CONFLICTELOR

In ceea ce priveste normele care reglementeaza solutionarea conflictelor dintre

membrii obstei, precum si raspunderea acestora pt incalcarea normelor de conduita
trebuie precizat ca ei raspundeau de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, iar
solutionarea conflictelor se realiza in cadrul obstei pe baza principiilor:
principiul solidaritatii rudelor
legea talionului
sistemul compozitiunii.
Functionau aceleasi instante la nivelul obstei si pt pricinile civile si pt cele penale:
Sfatul oamenilor batrani si judele. Puteau pronunta sanctiuni impotriva membrilor care
ducea la excluderea din obste.
Se cristalizeaza unele probe fundamentale: juramantul cu brazda si proba cu juratori,
ceea ce atesta continuitatea poporului roman si la nivel jurisdictional si institutional.
APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI
FEUDALE ROMANESTI
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI
Incheierea procesului etnogenezei a dus la afirmarea poporului roman din punct de
vedere etnic ca un popor cu o personalitate proprie care a folosit apelativul roman pt a
se desemna, izvorat din traditia colonistilor romani cat si din cea a autohtonilor daci, ca
locuitori ai unor teritorii care au facut candva parte din Imperiul Roman.
Semnificativ este si faptul ca autorii bizantini ii denumeau pe locuitorii spatiului
Carpato-Dunareano-Pontic romani pt a-I deosebi de popoarele barbare. Imparatul Ctin
VII Porfirogenetu (cel nascut in purpura.
Celelalte popoare vecine ii desemnau pe romani cu termenii de vlahi, volohi, olahi,
valahi, termeni prin care popoarele respective ii denumeau pe fostii locuitori ai
Imperiului Roman. Asta inseamna o recunoastere implicita a originii romane a poporului
roman.
Insa poporul roman s-a afirmat in istorie nu numai ca un popor de origine romana, ci
si ca un popor crestin-ortodox, deosebindu-se de popoarele vecine. Apararea de catre
romani a credintei este ilustrata intr-o scrisoare a Papei Grigore IX din 1234, in care
acesta se plangea de succesele pseudoepiscopilor ortodoxi ai vlahilor din dioceza
humanilor din Moldova.
In perioada feudalismului timpuriu, in sec IX-XIV, au avut loc tranformari la nivelul
obstei teritoriale care au dus la aparitia stratificarii sociale de tip feudal si a relatiilor de
productie de tip feudal si au determinat formarea claselor si categoriilor sociale specifice
feudalismului. Astfel, din randul membrilor obstei si in special din Alesii obstei s-a

format aristocratia cnezatelor, voievodatelor, tarilor si embrionul viitoarei clase a

nobililor feudali.
Existenta acestor realitati economice si sociale e oglindita intr-o serie de documente.
Diploma Ioanitilor (1247) care vorbeste de existenta unor maiorea terrae si a unor rustice
valahi care erau tinuti sa presteze celor dintai venituri, foloase si slujbe, adica cele 3
forme ale rentei feudale.
Formarea relatiilor de productie de tip feudal si a categoriilor sociale specific
feudalismului a dus la constituirea primelor formatiuni prestatale de tip feudal din sec IX.
Documentele vremii le mentioneaza pt intreg teritoriul locuit de romani. Ele sunt
desemnate prin termenul generic de tara si prin termenul de campulung, termeni care
anterior fusesera utilizati pt a denumi confederatiile de obsti.
In limba romana termenul de tara e de origine latina (terra), dar in limba romana
teremnul de tara a intrat cu sensul de organizare politica si nu cu sensul de pamant, asa
cum s-a intamplat cu toate celelalte limbi romanice.
Pt sensul material, avem un alt termen, acela de pamant (lat. Pavimentum). Chiar si
atunci cand in unele expresii termenul de tara e folosit cu sensul material de pamant,
referirea e la teritoriul unei organizatii de tip statal.
In documantele epocii respective denumirea generica de tara era completata cu
termenii care identificau diversele formatiuni politice dupa o serie de criterii:
- criteriul geografic: Tara Hategului.
- criteriul etnic: Terra Vlahorum.
- criteriul etnico-geografic: Tara Brotnicilor (locuitori de la vaduri).
- criteriul peroanei conducatorului: Tara lui Litovoi.
Denumirile tarilor care contin termenii toponimici si hidronimici atesta vechimea si
continuitatea romana pe teritoriile respective. Denumirile cu caracter etnic sunt date de
popoarele straine si sunt semnificative pt ca atesta incheierea etnogenezei si formarea
poporului roman ca popor cu identitate proprie.
Denumirile care se refera la persoana conducatorului arata ca aceste formatiuni sunt
organizatii statale de tip feudal.
In limba romana au patruns si o serie de dublete ale termenului de tara. Un dublet de
origine tracica: jupa (Jupan Dimitrie) => jupan. Apoi un dublet de origine geramnica:
cneaz, si unul de origine slava: voievod.

Acesti termeni i-au determinat pe unii autori sa afirme ca institutia cnezatului si cea a
voievodatului nu ar fi creatii ale poporului roman, ci ar fi institutii de origine straina,
preluate de romani in procesul lor de afirmare ca popor distinct in istorie.
Insa aceasta sustinere nu poate fi primita pt ca termenii respectivi au patruns in limba
romana ca dublete ale termenilor originali, ca urmare a supravietuirii daco-romanilor cu
migratorii, iar pe de alta parte in organizarea institutionala slava, cnezatul si voievodatul
sunt institutii cu continut diferit de cele ale romanilor. La slavi termenul cneaz
inseamna principe, iar voievod, principe. In ierarhia feudala romaneasca, voievodul e
mai mare peste o adunare de cnezi, fiind ales de adunarea cnezilor si continua pe plan
superior atributiile judiciare ale cnezilor si juzilor.
Aceste formatiuni prestatale de tip feudal au depasit stadiul de organizare sociala al
uniunilor si confederatiilor de obsti, fiind adevarate formatiuni de tip politic statal cu un
aparat administrativ si militar corespunzator care sa asigure realizarea functiilor interne si
externe.
Functia interna asigura tinerea in ascultare a taranimii dependente. In acest sens juzii,
cnezii, voievozii dispunea de asezari intarite si de cete militare compuse din curteni si
slujitori care alcatuiau un adevarat aparat razboinic (apparatus belicus asa cum e el
numit in Diploma Ioanitilor) si cu ajutorul caruia ii tineau in ascultare pe taranii
dependenti.
Functia externa era slab dezvoltata deoarece aceste organe politice isi exercitau
autoritatea pe teritorii restranse si dispuneau de mijloace militare insuficiente pt a face
fata sarcinii de aparare impotriva atacurilor popoarelor vecine.
Acesta e contextul in care la sfarsitul sec XIII si inceputul sec XIV s-au constituit
statele feudale romanesti de sine statatoare. Feudalii romani care devin din ce in ce mai
puternici nu mai sunt dispusi sa imparta veniturile lor cu feudalii straini, ai caror vasali
erau, si nici marea masa a populatiei nu mai era dispusa sa accepte expoatarea sociala si
nationala.
Procesul formarii statelor feudale romanesti e un proces unitar cu trasaturi esentiale
romanesti pt toate teritoriile locuite de romani, dar si cu particularitati de la o tara la alta.
Formarea statului feudal de sine statator al Tarii Romanesti, asa cum se arata in
cronica anonima a Tarii Romanesti, dar si in cronica lui Constantin Capitanul, este
rezultatul actiunii conjugate a feudalilor romani din stanga si din dreapta Oltului care au
acceptat sa renunte la o parte din prerogativele politice in favoarea unuia care si-a luat
titulatura de mare voievod si domn. In cronica lui Constantin Capitanul se precizeaza ca
atunci s-au ales dintr-ansii boieri care au fost de neam mare si pusera banoveti un neam
de le zicea Basarab.
Pe aceeasi linie, formarea Moldovei, asa cum e ea redata in cronica episcopului Ioan
de Tarnave, este rezultatul actiunii feudalilor romani de la E de Carpati avand in frunte un
voievod maramuresan razvatit contra coroanei maghiare care a proclamat independenta
statului.

La mijlocul sec XIV, pe fondul destramarii celui de-al II-lea Tarat Bulgar, s-a
constituit statul feudal Dobrogea (Tara Cavarnei). Insa acest stat a avut o existanta
istorica f scurta, fiind incorporat de Mircea cel Batran Tarii Romanesti, iar dupa
instaurarea stapanirii otomane, anexat Imp Otoman.
In ceea ce priveste Transilvania, patrunderea ungurilor in sec XI-XII a intrerupt
procesul de formare a unui stat feudal de sine statator, context in care s-a constituit doar
un voievodat autonom dependent de coroana maghiara. Incercarile regilor maghiari de
desfiintare a feudalilor romani prin maghiarizare, catolicizare si ruinarea lor au esuat
lamentabil, astfel incat, si dupa instaurarea domniei maghiare, romanii din Transilvania
si-au continuat existenta in formele de viata feudale traditionale, voievodatele si tarile.
Mai mult, unii dintre voievozii Transilvaniei, dintre care cei mai multi de origine romana,
au devenit suficient de puternici pt a se opune cu succes incercarilor regilor maghiari de
limitarea autonomiei voievodatului si au desfasurat o politica proprie, astfel incat, pe
intreaga durata de existenta a statului maghiar, Transilvania s-a afirmat ca o entitate
politica distincta de Ungaria.
Din acestea rezulta ca formarea statelor feudale romanesti este rezultatul pe planul
determinismului dialectic al dezvoltarii fortelor de proprietate si al relatiilor de productie
de tip feudal si adancirii contradictiilor proprii societatii feudale. Acest proces a fost
influentat si de lupta popoarelor romanesti impotriva dominatiei straine.
Nu putem accepta o serie de teorii formulate care neaga dialectica raportului dintre
baza economica a societatii si suprastructura acesteia si care pot fi grupate in 2 categorii:
a) teorii care atribuie intemeierea unei interventii externe privind-o ca pe o cucerire
ea e o varianta a teoriei violentei in istorie pe care N Balcescu a combatut-o, aratand ca
niste stapani ai unor state mici ca Fagaras si Maramures nu puteau avea suficienta putere
pt a cuprinde provincii ca Tara Romaneasca si Moldova. El arata ca feudalitatea nu s-a
putut introduce in aceste tari cu acesti domni. Ea e rezultatul unui proces intern si nu a
unei interventii externe.
b) teorii care socotesc intemeierea ca rezultat al actiunii unor factori interni, dar care
nu sunt determinati cea mai importanta e cea sustinuta de N Iorga si Ghe Bratianu,
teoria drumurilor comerciale potrivit careia Tara Romaneasca si Moldova s-au format pt a
se asigura paza drumurilor comerciale care le strabateau. Nu poate fi acceptata pt ca
aparitia si evolutia institutiilor politice este determinata de productia de marfuri, si nu de
comert care reprezinta un factor secundar determinat de productia de marfuri.
Au existat o serie de teorii formulate in literatura de specialitate straina care sustineau
ca Europa feudala e o creatie a poporului german pe care acesta a exportat-o, iar noi am
imprumutat-o pe filiera maghiara. Teoria e vadit falsa pt ca, la venirea ungurilor in
Transilvania, acestia aflandu-se in gradul de dezvoltare sociala a comunei primitive, au
gasit gata elaborate atat relatiile de productie de tip feudal, cat si institutiile politice si
juridice de tip feudal, creatii ale romanilor transilvaneni pe care ungurii le-au preluat,

consacrandu-le in intreaga Transilvanie si utilizata apoi ca instrumente de oprimare

sociala si nationala a romanilor.
FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS.
LEGEA TARII
In perioada sec IV- IX, in cadrul obstilor si al uniunilor de obsti, a existat un sistem de
reguli de conduita fara caracter juridic, fara continut de clasa, elaborate de comunitate si
respectate de buna voie de membrii obstei pe baza deprinderii si obisnuintei.
Incalcarea era sanctionata printr-un mecanism obstesc, prin organele alese de membrii
obstei. Aceste norme nu aveau o sanctiune statala. Insa, in contextul formarii relatiilor de
productie de tip feudal, al stratificarii sociale, vechile norme din cadrul obstei devin
norme juridice, alcatuind ceea ce N Iorga denumea dreptul popular al comunitatilor
satesti. Alaturi de vechile reguli de conduita apar unele noi cu caracter juridic
corespunzatoare noilor realitati, cele ale lumii feudale.
Din aceasta categorie de norme faceau parte acelea care stabileau:
privilegiile feudale;
obligatiile taranilor dependenti;
3 forme ale rentei feudale;
sistemul relatiilor de vasalitate;
noua organizare politica a societatii;
caracterul ereditar al institutiei cnezatului;
caracterul electiv si apoi electivo-ereditar al institutiei voievodatului.
In ceea ce priveste forma de exprimare a acestor norme juridice, ele erau obiceiuri sau
cutume, fiind desemnate de D Cantemir prin sintagma ius non scriptum. Marele N
Balcescu arata ca romanii de la intemeierea ambelor principate nu au avut legi scrise.
Cunoasterea dreptului obisnuielnic romanesc e posibil pe baza dovezilor scrise
interne si externe din perioada cand el a fost in vigoare:
- surse interne: documentele cancelariei domnesti care fac numeroase trimiteri la
dreptul nescris, dar cunoscut de popor.
- surse externe: documentele emise de cancelariile straine care desemneaza
dreptul poporului roman printr-o serie de sintagme: volos qui
zacum (polonezii), zacon vlaschi (sarbii), ius valahicum, lex
olahorum (doc cancelariei maghiare redactate in lb latina).

Din aceste sintagme rezulta ca strainii aveau in vedere atunci cand desemnau dreptul,
caracterul etnic privind dreptul romanesc ca un drept personal.
Spre deosebire de straini, romanii au denumit dreptul feudal nescris, dreptul
obisnuielnic, dreptul cutumiar cu sintagma Legea tarii, obiceiul pamantului (termenul
pamant are sensul secundar de tara, deoarece in constiinta tarii, Legea tarii aparea ca un
drept vechi, obicei din batrani, de la alcatuirea tarii, chiar anterior acesteia).
Multa vreme Legea tarii a fost singurul izvor de drept si chiar dupa aparitia dreptului
feudal scris a ramas dreptul comun in toate materiile.
In procesul de formare distingem 3 etape:
Sec IV- IX etapa normelor de conduita fara caracter juridic ale obstilor si uniunilor de
obsti.
Sec IX- XIV formarea normelor juridice care reglementeaza noile relatii de productie
specifice feudalismului timpuriu, precum si organizarea formatiunilor prestatale de tip
feudal.
Dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare legea tarii devine un sistem
de drept complet si atotcuprinzator, ingloband intreaga materie a dreptului public si
privat.
TRASATURILE LEGII TARII
Legea tarii are un caracter unitar
- decurge in mod firesc din unitatea etnica a romanilor si se releva pe plan terminologic
prin utilizarea termenului generic de tara, insotit de sintagma lege care desemneaza
sistemul de norme juridice ce reglementeaza relatiile sociale in cadrul formelor politice
respective.
- el s-a pastrat si dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare asa cum s-a
pastrat si denumirea utilizata pt desemnarea dreptului nostru obisnuielnic.
Legea tarii are un caracter teritorial-imobiliar
- Legea tarii e dreptul unei societati organizate politic in tari, adica legea unui teritoriu
organizat din punct de vedere statal. Astfel, ea se deosebeste de dreptul popoarelor
migratoare care nu e un drept teritorial, ci unul personal.
- caracteristica Legii tarii de a fi un drept imobiliar rezulta din institutia fundamentala a
dreptului obisnuielnic, institutia proprietatii, in special a terenului care cunoaste o
amanuntita reglementare.
Legea tarii e o creatie originala a poporului roman.
- organizarea decurge din faptul ca exprima modul de viata al stramosilor daci si romani,
precum si evolutia populatiei daco-romane in cadrul obstilor si uniunilor de obsti si in
cadrul formatiunilor de tip statal.

- influentele straine asupra institutiilor juridice romanesti nu au adus atingere

originalitatii Legii tarii, ele rezumandu-se la planul terminologic. Dubletele straine au
patruns in vocabularul juridic romanesc folosindu-se alaturi de termeni originali de
sorginte daco-romana.
In ceea ce priveste formarea Legii tarii s-au formulat mai multe teorii si opinii.
Intr-o prima opinie s-a sustinut originea romana a dreptului romanesc nescis, opinie
impartasita de adeptii scolii latiniste, B P Hasdeu, Gr Tocilescu si V Parvan, si juristi ca
St Longinescu, I Peretz si Andrei Radulescu.
Principalul argument este cel analogic, in sensul ca, asa cum romanii au transmis
limba si obiceiurile, ei au transmis si sistemul de drept. Longinescu arata ca in timpul
stapanirii romane in Dacia s-a creat aici un fond juridic si a luat nastere o mentalitate
juridica romana. Ele s-au mentinut si dupa parasirea Daciei ca un atavism juridic,
reimprospatat in raport cu dreptul bizantin.
Peretz sustine si el ca dreptul roman clasic reprezinta fondul romanesc al dreptului
nostru reudal. Pt argumentare a realizat o analiza comparata intre dreptul roman si cel
romanesc nescris in materia comtractului de vanzare-cumparare.
Profesorul Radulescu are meritul de a fi facut si el un studiu comparat intre dreptul
roman si Legea tarii, semnaland o serie de asemanari in privinta unor institutii in materia
obligatiilor, materia contractelor, materia succesorala, procedura de judecata.
Intr-o a II- a opinie s-a sustinut originea pur traca a dreptului nostru feudal nescris.
Aceasta opinie a fost sustinuta de istorici ca I Andreiesescu si N Densusianu, Ioan
Nadejde si G Cotino.
Nadejde arata ca dreptul trac reprezinta baza dreptului nostru consuetudinal si releva
originea traca a unor institutii ale Legii tarii: proprietatea devalmasa, dreptul de promitis
(dreptul de precumparare si rascumparare), adalmasul, infratirea, proba cu juratori,
juramantul cu brazda si raspunderea colectiva.
N Densusianu in Dacia Preistorica a fundamentat cu deosebita eruditie aceasta
teorie reluand si dezvoltand o teza mai veche a lui B P Hasdeu cu privire la raportul
dintre strat si substrat.
Comparand Legea celor 12 table cu statutele Tarii Fagarasului, Densusianu gaseste
asemanari: ele sunt determinate nu de sinteza juridica daco-romana, ci de faptul ca dacii
si romanii ar fi avut o origine comuna tracica, cunoscand apoi in istorie o evolutie
separata. Dacii si romanii sunt stratul, tracii sunt substratul.
Cea de-a 3-a opinie e teoria originii daco-romane. Ea e sustinuta de D Cantemir in
Descriptio Moldavae in care arata ca, dupa parasirea Daciei de catre romani, legile
romane au inceput sa se strice si sa fie schimbate de daci. In acelasi sens N Iorga

considera ca mostenirea juridica daca si romana reprezinta radacinile profunde ale

vechiului drept romanesc.
Argumente in sprijinul acestei teorii au adus si reprezentantii scolii latiniste. Prof.
Longinescu admite existenta la romani a unui atavism juridic sub forma unei mosteniri de
la stramosi a obiceiurilor dace inraurite cu regulile dreptului roman
Cea de-a IV-a teorie sustine ca dreptul nostru feudal nescris e de sorginte slava.
Adeptii acestei teorii au fost istoricii D Onciul si prof A D Xenopol si juristii P Negulescu
si Ctin Disescu. Ei au plecat de la denumirile slave ale unor institutii politice si juridice
patrunse in vocabularul juridic al limbii romane. Cercetarea aprofundata a acestor
institutii a aratat ca intre dreptul roman si dreptul slav exista deosebiri esentiale in
materiile respective, iar terminologia comuna se explica prin imprumuturile inerente
coabiatrii daco-romanilor cu slavii, termenii fiind dublete ai unor termeni de origine
daco-romana.
A V-a teorie sustine ca dreptul feudal nescris a fost influentat de dreptul magharogerman.
Aceste teorii, fie ca sunt moniste sau dualiste, pacatuiesc prin exclusivismul lor si nu
iau in calcul creatia juridica a poporului roman care, in opinia autorilor, pare a-si fi
constituit un sistem de drept numai din mosteniri si imprumuturi.
Deficientele acestor teorii isi au izvorul in metoda utilizata, care e cea metafizica.
Metoda metafizica de cercetare a fenomenului juridic si istoric priveste acest fenomen ca
pe un complex de idei, reduce dreptul la o suma de idei si urmareste prin comparatie sa
stabileasca filiatia acestor idei si primordialitatea unora in fata altora. Aplicand metoda
metafizica in cercetarea originii Legii tarii, acesti autori rezolva problema astfel: ori de
cate ori constata asemanari cu dreptul popoarelor vecine, considera ca institutiile juridice
respective sunt imprumutate de la acele popoare.
G Fotino este cel care a exprimat in modul cel mai limpede aceasta conceptie: dreptul
romanesc e original numai unde nu prezinta vreo asemanare cu vreo institutie juridica
straina, caci in caz contrar e vorba de un imprumut.
S-a ajuns ca in preajma celui de-al II-lea Razboi Mondial sa se admita in literatura
juridica de la noi ca institutiile juridice ale dreptului romanesc se clasifica in 3 categorii:
institutii mostenite, imprumutate si originale(aici fiind incluse acelea care nu puteau fi
introduse in celelalte 2 categorii).
Privind insa formarea Legii tarii din perspectiva metodei dialectice, (adica din
perspectiva determinismului dialectic) dintre baza economico-sociala si suprastructura
sociala si institutionala putem explica asemanarile dintre Legea tarii si dreptul popoarelor
vecine, nu prin existenta unui imprumut, ci prin existenta unor conditii materiale,
asemanari care la un moment dat genereaza reglementari asemanatoare. Numai astfel
putem explica, de ex. asemanarile dintre Legea tarii si dreptul indian (cele 2 popoare nu

s-au aflat in legaturi stranse pt a se admite imprumutul). Existenta asemanarilor nu

implica neaparat un imprumut si presupune analiza conditiilor materiale de existenta.
Din perspectiva metodei dialectice trebuie sa facem distinctia intre origine si
influenta, intre factorii determinanti si favorizatori. Acestia din urma avand un rol
restrans, limitat doar la o parte din institutiile juridice ale Legii tarii.
In literatura juridica s-a formulat totodata o serie de opinii in legatura cu sfera de
reglementare, de aplicare sau continutul Legii tarii. Astfel, s-a afirmat ca Legea tarii este
un sistem de norme care reglementeaza in exclusivitate dreptul de proprietate.
G Fotino, adeptul acestei opinii spunea ca dreptul nostru obisnuielnic e un drept de
proprietate asupra imobilelor. Alti partizani, N Iorga, Dinu Arion, aratau ca vechiul drept
feudal romanesc e un drept agrar imobiliar. Acesti autori aveau in vedere doar
proprietatea in cadrul obstii satesti, fara sa se ocupe de proprietatea boiereasca.
Intr-o alta opinie apartinand lui N Iorga, dar pe care a sustinut-o in lucrarile sale
tarzii, Legea tarii e un drept al agricultorilor si pastorilor, fara continut de clasa.
In alta opinie sustinuta de I Bogdan si D Bonciu se arata ca in continutul dreptului
nostru obisnuielnic, intra normele pe care se intemeieaza organizarea cnezial si
voievodala cu care poporul roman apare in istorie.
O conceptie de sinteza in aceasta privinta se cristalizeaza in aceasi perioada, conform
careia sfera de reglementare a Legii tarii cuprinde toate elementele mentionate in teoriile
anterioare.
Aceasta opinie de sinteza e insa criticata. Cercetarile sociale efectuate in perioada
interbelica in obstile de munte intreprinse de D Bursti, continuate de Henri Stal si P
Panaitescu au pus in evidenta existenta mai multor categorii de norme decat cele aratate
de autorii teoriilor respective. Aceste rezultate ale cercetarii sociologice confirma teza lui
N Balcescu care arata ca obiceiul pamantului a tinut locul multa vreme si de constitutie
politica si de condica civila si criminala. Adica Legea tarii este un sistem de drept
atotcuprinzator care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.
In concluzie, Legea tarii s-a format in cadrul unui proces istoric complex in care
poporul roman a elaborat un sistem de norme apte sa reglementeze toate domeniile vietii
feudale. In acestea au fost incluse institutiile juridice originale, majoritare, si unele
institutii juridice mostenite si imprumutate, adoptate intr-un mod creator necesitatilor.
ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA
(retragerea aureliana sec VIII d Hr)
Aceasta perioada coincide cu etnogeneza romanesca si cu afirmarea obstii satesti ca
singura forma de organizare sociala a populatiei daco-romane. Retragerea aureliana a

insemnat retragerea aparatului administrativ superior roman, retragerea armatei romane si

a catorva stapani de latifundii si sclavi a caror existenta se impletea organic cu cea a
statului roman. Retragerea a facut ca din punct de vedere formal sa inceteze dominatia
romana pe fosta provincie Dacia.
Marea masa a populatiei romane a ramas pe loc, iar legaturile acestei populatii cu
lumea romana, cu civilizatia si cultura Romei au ramas la fel de intense ca pe vremea
cuceririi romane. Imp Roman a continuat sa manifeste un interes deosebit pt fostele
posesiuni de la N Dunarii, considerate o zona tampon de protectie a limesului roman.
Roma si-a mentinut o prezenta activa pe teritoriul din stanga Dunarii, organizand un
intreg complex de asezari fortificate si capete de pod cu efective militare permanente,
situatie care a durat pana in sec V d Hr. Mai mult in vremea lui Constantin cel Mare sunt
organizate pe malul stang al Dunarii noi fortificatii si garnizoane romane (la
Constantiniana Dafne). Se refac drumurile si se construiesc noi poduri peste Dunare, iar
in vremea lui Justinian, romanii construiesc noi cetati la N de Dunare.
In acest fel Imperiul a continuat sa controleze in stanga Dunarii un intens teritoriu
limitat la N de asa zisa Brazda a lui Novac, teritoriu ce a continuat sa faca parte din
Imperiu pana in sec VI d Hr., ceea ce i-a facut pe unii autori sa vorbeasca despre o noua
recucerire a Daciei.
Pe langa ajutorul militar dat de statul roman populatiei daco-romane de la N de
Dunare, prin campaniile purtate impotriva popoarelor migratoare, au continuat si relatiile
economice dintre Imperiu si daco-romani. Relatiile au fost dovedite din punct de vedere
arheologic de monedele romane, de obiectele romane de import si de obiectele de factura
romana descoperite pe intreg teritoriul Dacieisi datate dupa retragerea aureliana.
Dar, o parte din spatiul Carpato-Dunareano-Pontic a ramas sub stapanire romana
(Dobrogea) care initial a facut parte din Moesia Inferioara, iar dupa Diocletian a devenit
o provincie aparte Scitia in cadrul Dioceziei tracice.
Si teritoriul locuit odinioara de dacii liberi a continuat sa devina integrat ca si pe
timpul stapanirii romane in orbite de influenta a spiritualiatii romane.
In ceea ce priveste raporturile daco-romanilor cu migratorii, popoarele migratoare,
care s-au perindat incepand cu sec III pe teritoriul locuit de daco-romani, au exercitat
asupra teritoriului o dominatie pur nominala, de la distanta, data fiind asezarea acestora in
puncetele marginase ale teritoriului dacilor si s-a concretizat in perceperea unui tribut si
intr-o serie de raiduri cu scop de reprimare si prada.
Pt ca migratorii se aflau in comuna primitiva, nu au fost in masura sa organizeze din
punct de vedere politic teritoriul locuit de daco-romani, iar in final au fost asimilati de
autohtoni care le erau superiori, atat din punct de vedere demografic, cat si al civilizatiei.
In acest context istoric, etnogeneza romaneasca a parcurs 2 etape:

a romanizarii Daciei si formarii poporului daco-roman

- acest proces de romanizare a inceput cu mult inainte de cucerire si a continuat mult timp
dupa retragerea aureliana, adica pana in sec VI.
afirmarea poporului roman ca un popor cu identitate proprie (VI- VIII)
-rezultatul procesului de romanizare a fost crearea unei populatii omogene daco-romane,
continuatoare a traditiilor cetatenilor fostei provincii Dacia, o populatie distincta de
lumea barbara si net superioara.
Alt rezultat al romanizarii este formarea limbii romane prin sinteza lingvistica dintre
lb latina si lb vorbita de geto-daci. Caracterul latinofon al lb vorbite de populatia
romanica de la N Dunarii este atestat inca din sec IV d Hr. de Auxentiu din Durostor, care
mentioneaza ca Ulfila (episcop gotic) predica populatiei de la N Dunarii nu numai in lb
gotica, dar si in latina.
In sec V d Hr. istoricul bizantin Cristus Panites sublinia caracterul latinofon al dacoromanilor de la N de Dunare cu prilejul traversarii acestui teritoriu in drum spre curtea lui
Atila. In paralel cu procesul romanizarii a avut loc si procesul crestinarii poporului roman
care a inceput din sec III d Hr. si care e cea de-a II-a componenta a etnogenezei
romanesti. Acest element al crestinarii distinge poporul roman de popoarele vecine, pt ca
poporul roman s-a nascut direct crestin si nu a fost crestinat ulterior, asa cum s-a
intamplat cu slavii si maghiarii.
- exista sinonimele lege romaneasca = lege crestineasca si romani = crestini.
Inca din crestinismul timpuriu au existat numeroase centre crestine, iar literatura
patristica (scrierile parintilor Bisericii) consemneaza numele unor martiri ai credintei
crestine de pe teritoriul patriei noastre. Exista si un argument de natura lingvistica in
sustinerea crestinismului: in limba romana termenul de Biserica a patruns din lb latina
(basilica) si nu din greaca asa cum s-a intamplat in celelalte limbi romanice.
Dupa retragerea aureliana populatia autohtona si-a continuat existenta in forma de
organizare teritoriala obstea satesca. Pe fondul decaderii vietii urbane camnurmare a
insecuritatii cauzate de popoarele migratoare, asistam la un fenomen intens de ruralizare
astfel incat satul devine in scurt timp singura forma de organizare a societatii dacoromane. Faptul ca daco-romanii au recurs la aceasta forma de organizare e inca un
argument in sprijinul continuitatii poporului roman.
Obstea sateasca e la jumatatea distantei dintre obstea gentilica si stat. Ea imprumuta
elemente din obstea gentilica, dar si din stat.
- obstea sateasca si cea gentilica au in comun faptul ca ambele sunt forme de organizare
sociala fara caracter politic.
- obstea sateasca si statul au in comun criteriul teritorial de organizare a populatiei.

De aceea obstea sateasca a reprezentat premisa trecerii la stat, dar a supravietuit statului,
tocmai prin faptul ca are drept criteriu de organizare a populatiei criteriul teritorial.
Sub aspect terminologic in limba romana s-au pastrat 2 termeni pt a desemna obstea
sateasca: sat din lat. fosatum si catun din traca. In lb roman termenul de sat are nu
numai intelesul geografic de asezare rurala, ci si intelesul demografic (totalitate a
membrilor comunitatii respective). Acest ultim sens e sinonim cu cu cel de obste mai rar
utilizat in practica.
CARACTERELE OBSTEI SATESTI
1. Asa cum rezulta din denumirea ei, obstea are ca prim caracter pe cel teritorial. Ea e
prin definitie o asociatie de familii pereche grupate in cete de neam pe baza unui teritoriu
stapanit in comun. Termenul care desemna teritoriul in comun e cel de mosie (cuv de
sorginte traca) care e sinonim cu cel de proprietate intr-o serie de expresii, cum ar fi
mosie cumparata si mosie mostenita.
Pt a desemna partea care revine fiecarui membru al obstei din mosie se utilizeaza un
termen din aceeasi familie de cuvinte mos. Alaturi de termenul de mos a patruns tot ca
termen original in lb romana termenul de batran de sorginte lat. veteranus. Avem in
vorbirea curenta mos batran alaturarea celor 2 termeni originali.
Patrunderea slavilor in masa compacta la S Dunarii a determinat aparitia unor dublete
slave: ocina, bastina, debina, cu sens de mosie sau proprietate erediatara. Insa,
termenii originali, de sorginte traca sau latina nu au disparut din vocabularul lb romane.
Un alt argument lingvistic al caracterului teritorial si al vechimii obstei la romani e
pluralul des intalnit in denumirile satelor romane, denumiri antroponimice care ulterior au
devenit toponimice.
2. Cel de-al II-lea caracter al obstei e cel agrar si pastoral determinat de indeletnicirile
traditionale ale stramosilor geto-daci agricultura si pastoritul. Corespunzator acestor
indeletniciri, teritoriul era impartit in campul de cultura si pasunea care, in sens larg,
cuprindea si padurea.
In timp ce majoritatea obstei se indeletnicea cu agricultura, un grup restrans se dedica
ingrijirii turmelor de vite intr-o forma pastorala specifica poporului roman, si anume
transhumanta. Ea se intalneste si in satele de munte unde predomina cresterea vitelor.
Transhumanta nu e nomadism, pt ca ea nu poate fi inteleasa in mod corect, decat prin
raportare la agricultura. Ocupatia pastorala are un caracter de stabilitate tocmai prin
destinatia speciala acordata unor terenuri devalmasa din hotarul obstei.
INSTITUTIILE POLITICE
ORGANIZAREA DE STAT A TARII ROMANESTI SI MOLDOVEI

(in epoca feudalismului dezvoltat)

Organizarea centrala cuprinde domnul, sfatul domnesc si dregatorii.
1. DOMNUL organ suprem si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor
feudale de vasalitate. E o institutie original romaneasca care a aparut in stransa legatura
cu formarea statelor feudale romanesti, ca o evolutie a formatiunilor prestatale de tip
feudal.
Nu are corespondent in sistemul institutiilor tarilor vecine, iar termenul e de origine
latina dominus = stapan, ceea ce corespunde conceptiei feudale ca domnul e seful unui
stat independent care nu recunoaste o autoritate superioara.
In Legea tarii institutia domniei s-a cristalizat prin preluarea unor traditii formate in
cadrul cnezatelor, voievodatelor, tarilor, dar si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei
bizantine care pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament
ideologic crestinismul ortodox si contineau premisele necesare pt centralizarea puterii si
asigurarea independentei statului.
Domnul poarta si titulatura de Mare Voievod a sublinia latura traditionala a acestei
institutii si exercita in calitate de Mare Voievod prerogative de conducator al armatei si
judecator suprem.
In calitate de sef al statului feudal, domnul exercita o serie de atributiuni:
pe plan politic-administrativ stabileste impartirea teritorial-administartiva a tarii;
numeste si revoca dregatorii;
bate moneda;
exercita tutela asupra Bisericii, avand dreptul de a-i confirma pe mitropoliti, episcopi;
incheie tratate de alianta;
declara starea de razboi sau pace.
pe plan militar coordona steagurile marilor boieri, iar apoi comanda Oastea cea
Mica;
pe plan judiciar era judecatorul suprem putand pronunta pedeapsa cu moartea si
confiscarea averii;
avea drept de a delega atributiile jurisdictionale catre dregatori sau

le putea conferi boierilor si manastirilor, in cadrul imunitatilor feudale cu care acestia

erau investiti.
Hotararile judecatoresti ale domnului nu se bucurau de autoritate de lucru judecat decat in
timpul domniei acestuia. Domnii care urmau puteau rejudeca procesele si modifica
sentintele pronuntate de domnii anteriori. Domnul judeca cu Sfatul domnesc.
pe plan legislativ vointa domnului era lege, iar activitatea sa de legiferare imbraca
forma hrisoavelor legislative (cuprindeau norme de drept, norme cu caracter general). Au
aparut tarziu, la inceputul sec XVI. Pana atunci hrisoavele domnesti, avand caracter
individual, se limitau la aplicarea dispozitiilor Legii tarii la cazuri particulare.
Din examinarea atributiilor domnului rezulta ca aceasta institutie se caracterizeaza
prin confuziunea atributiilor.
In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea tarii consacra un sistem
original, sistemul mixt electivo-ereditar. Are o straveche traditie la romani.
Latura electiva isi are originea in obstea sateasca. Organele de conducere ale acesteia
erau alese de adunarea generala a obstei. Aceasta latura electiva se pastreaza si in cadrul
formelor prestatale de tip feudal, in sensul ca voievodul era ales de adunarea cnezilor.
Principiul ereditatii s-a afirmat s-a afirmat si ea in cadrul obstei prin tendinta alesilor
obstei de a-si transmite functiile lor urmasilor. Aceasta tendinta s-a dezvoltat in cadrul
formatiunilor prestatale, titularii acestora transmitand cu titlu ereditar.
Sistemul succesiunii la tron (in Legea tarii) e o sinteza a celor 2 laturi (cea electiva si
ereditara) si prevede ca poate fi ales domn cel ce indeplineste 3 conditii:
sa fie ruda legitima sau nelegitima pe linie directa sau colaterala cu oricare din domnii
anteriori sau e din os domnesc Grigore Ureche.
e roman crestin ortodox.
nu e insemnat fiziceste.
Prin alegere se stabilea care dintre aceia cu vocatie succesorala la domnie devine domn.
Potrivit dreptului obisnuielnic, domnul era ales de tara, insa, tara se compune din boieri,
cler si conducatori militari.
Alegerea cuprinde investitura si incoronarea.
Acest sistem de succesiune la tron, fiind prevazut de Legea tarii, era considerat de toate
starile societatii feudale ca fiind cel legiuit, asa incat cei alesi erau considerati domni din
mila lui Dumnezeu. Dimpotriva acei care acaparasera tronul cu incalcarea Legii tarii erau
uzurpatori, fiind denumiti in mod peiorativ domnisori.
In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar s-au conturat anumite mijloace
juridice pt a influenta latura electiva sau ereditara.

latura electiva era influentata prin recomandarea pe care domnul in scaun o facea, spre
sfarsitul domniei, starilor feudale cu privire la acela care ar fi cel mai indicat sa fie ales
domn.
latura ereditara era influentata prin sistemul asocierii la domnie a unuia dintre fii sau
dintre frati pt a le strange cercul, uneori prea larg al rudelor cu pretentii la tron.
Legea tarii cunoaste si institutia regentei exercitata pe timpul minoritatii domnului de
catre mama sa si unul dintre marii boieri.
Sistemul electivo-ereditar a avut de-a lungul Evului Mediu avantaje si dezavantaje:
era avantajos pt ca permitea urcarea pe tron chiar si a unor rude indepartate, dar cu reale
caliati de conducator, in dauna unor rude apropriate nevarstnice sau nebolnice
(incapabili).
era dezavantajos pt ca nu de putine ori concurenta dintre cei cu vocatie succesorala la
tron imbraca forma unor lupte interne, fiecare pretendent fiind sprijinit de o fractiune
boiereasca, iar unii avand sprijin strain. Aceste lupte au dus la slabire statului.
Dupa instalarea dominatiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare,
boierii ii alegeau pe boierii cei mai devotati, conditionand alegerea de acceptarea de catre
pretendent a priviligiilor boieresti, printr-un angajament pe care Miron Costin il denumea
tocmeala.
Treptat alegerea a devenit formala, pe primul plan venind investitura data de sultan,
desi in capitulatiile incheiate cu Poarta se prevedea in mod expres ca domnii vor fi alesi
potrivit Legii tarii, alegerea fiind doar confirmata de sultan. Mai mult, atunci cand era
aleasa o persoana care nu indeplinea conditiile, nulitatea acestei alegeri era acoperita prin
confirmarea sultanului. Toate aceste precedente au deschis calea numirii domnului de
catre sultan, sistem introdus in epoca fanariota si care a inlocuit sistemul traditional
electivo-ereditar.
2. SFATUL DOMNESC functiona pe langa domn si prin intermediul sau se realiza
conducerea. Numarul membrilor era de 12-25 si era convocat la datele fixate de domn si
era prezidat de domn.
Principalele atributiuni:
a) intarirea alaturi de domn a tuturor actelor de transfer a proprietatii feudale..
b) asistarea domnului la judecarea pricinilor civile si penale, dandu-si parerea asupra
fondului pricinii si acordul cu solutia pronuntata de domn.
garantarea respectarii de catre domn a actelor externe si in special a tratatelor de
vasalitate.
acorda sfat domnului in orice probleme de stat atunci cand era consultat.
Din examinarea atributiilor rezulta ca formal era un organ de stat cu caracter
consultativ. Dar in realitate rolul si competenta Sfatului au cunoscut o anumita .

Pana la jumatatea sec XV in Sfatul domnesc intrau marii stapanitori de domenii

feudale cu slujitori si armate proprii, denumiti in hrisoave jupani (T. Romaneasca) si pani
(Moldova).
Puterea Sfatului in aceasta perioada era asa de mare incat cenzura activitatea
domnului, astfel incat domnul lua toate hotararile impreuna cu Sfatul domnesc, numele
boierilor din Sfat fiind mentionat in partea introductiva a hrisovului alaturi de cel al
domnului. Dar nu numai ca lua hotarari impreuna cu domnul, dar era in masura sa-l
oblige pe domn sa-si respecte angajamentele. Boierii din Sfat erau un fel de garanti ai
executarii de catre domn a masurilor hotarate. Aceasta garantie se traducea prin aplicarea
sigiilor personale pe hrisov alaturi de pecetea domneasca.
Acesti boieri membrii ai Sfatului, stapani peste vaste domenii feudale, erau numiti
boieri de tara pt ca prin unirea feudelor lor se formasera satele feudale romanesti de sine
statatoare.
In primele decenii de la intemeiere, in memoria acestor boieri, era vie amintirea
vechilor lor pozitii politice pe care incercau sa si le conserve prin participarea la Sfatul
domnesc si prin sistemul imunitatilor feudale. O data cu cresterea puterii domnesti,
centralizarea statului si restrangerea imunitatilor feudale, boierii participau la Sfat, nu in
calitate de factori decizionali, ci ca simpli martori chemati sa ia act de dorinta domensca.
In acest context asistam si la o schimbare a componentei. In Sfat incep sa patrunda
boierii de slujbe (dregatorii) care erau numiti si revocati de domn, aflandu-se sub
controlul acestuia. Numarul dregatorilor in Sfat a crescut treptat, astfel incat la finele sec
XV, Sfatul domnesc era compus numai din dregatori.
Dupa instaurarea ocupatiei otomane, boierii au profitat de slabirea puterii domnului si
au promovat ideea ca domnul trebuie sa asculte de Sfatul domnesc, conditionand alegerea
domnului de legatura prin care acesta recunoaste privilegiile boierimii si se angaja sa le
respecte, instaurandu-se un autentic regim nobiliar.
3. DREGATORII inalti demnitari ai statului, numiti si revocati de domn. Ei
exercitau atributii administrative, judiciare si militare in cadrul aparatului de stat.
La origine, asa cum rezulta din denumirile lor, ei erau slujbasi care, in cadrul curtii
domnesti aveau o serie de atributii legate de persoana domnului.
Treptat, pe fondul ingustarii sistemului imunitatilor feudale, dregatorii au patruns in
Sfatul domnesc si au preluat in numele domnului conducerea efectiva a vietii de stat.
Sistemul dregatoriilor s-a cristalizat in Tara Romanesca in timpul lui Mircea cel
Batran, iar in Moldova in timpul lui Alexandru cel Bun. Cele 2 sisteme sunt asemanatoare
datorita traditiilor comune si datorita modelului comun avut in vedere (sistemul
dregatorilor din Imperiul Bizantin).

La investirea in functie ei depuneau juramant de credinta fata de domn. Nu erau

remunerati pt activitate, insa primeau danii domnesti pt drepta si credincioasa slujba, li se
concedau veniturile unor tinuturi si puteau primi daruri de la subalterni.
Clasificare:
a) Marii dregatori, membrii ai Sfatului domnesc.
In Tara Romaneasca, primul dregator in ierarhie era Banul Craiovei care conducea
armata, administartia si justitia din zona din dreapta Oltului. Banul putea pronunta chiar
si pedeapsa cu moartea. Subalternii acestuia erau Banisorii.
Logofatul in ambele tari era seful cancelariei domnesti si purtatorul marelui sigiliu cu
care erau intarite actele domnesti.
Vornicul era conducatorul slujitorilor curtii domnesti si cel ce asigura paza granitelor. In
Tara Romaneasca competenta teritoriala a vornicului se limita la zona din stanga Oltului,
iar in Mordova existau 2 vornici: vornicul Tarii de Sus si marele vornic al Tarii de Jos. In
Moldova, vornicii erau comandantii militari ai teritoriilor respective, iar marele vornic al
Tarii de Jos, asemanator Banului Craiovei, era primul in ierarhia dregatorilor Moldovei.
Postelnicul era sfetnicul de taina si talmaciul domnului, cel ce coordona relatiile externe
ale tarii.
Spatarul era purtatorul spadei domnesti si comandantul cavaleriei, iar uneori comanda
intreaga armata. In Moldova, Ieremia Movila e creat dupa model polon o dregatorie noua,
hatmanul, care a preluat atributiile militare ale vornicilor.
Vistierul se ocupa de stangerea veniturilor tarii si asigura mijloacele necesare pt
intretinerea curtii domnesti, a armatei, iar dupa instaurarea ocupatiei otomane si pt plata
obligatiilor de plata.
Alti dregatori: paharnicul, stolnicul, comisul.
b) Micii dregatori, care nu faceau parte din Sfatul domnesc.
Armasul era executorul sentintelor penele pronuntate de domn.
Satrarul ingrijea corturiledomnesti in razboi.
Clucerul aproviziona curtea cu grane.
Aga comanda pedestrinii si a devenit, ulterior, seful garzii personale a domnului.
Din examinarea atributiilor dregatorilor, rezulta ca si aceasta institutie se caracterizeaza
prin confuziunea de atributii.
ORGANIZAREA FINANCIARA
FEUDALISMULUI DEZVOLTAT

TARILOR

ROMANE

IN

EPOCA

In calitatea sa de titular al lui dominium eminens, domnul avea dreptul de a percepe

dari de la locuitorii tarii. Nu exista la inceput o separare a veniturilor tarii de veniturile
personale. Intrucat economia feudala avea caracter natural au predominat darile in natura
si in munca, ulterior, dupa dezvoltarea productiei si a schimbului de marfuri, pe primul
plan s-au plasat darile in bani.

Cele 3 categorii de dari corespundeau celor 3 forme ale rentei feudale:

in natura (dijmele domnesti) zeciuiala (Tara Romaneasca)
deseatina (Moldova)
in munca slujbe, robota
in bani cuprind impozitele personale pe locuitor, taxele pt folosirea unor
bunuri publice, taxe de comercializare a unor produse si taxele care
inlocuiau darile in natura si in munca.
Impozitul personal pe locuitor era dare (Tara Romanesca)
- dajdie (Moldova)
Mai tarziu a aparut birul. Unele categorii sociale au fost scutite de plata birului,
boierii si manastirile, iar unele categorii sociale si profesionale plateau biruri speciale.
Procedura de stabilire a birului era cea a cislei. Ea consta in fixarea unei sume globale
pt fiecare grup fiscal (sat sau obste), suma care era repartizata pe unitati impozabile
(gospodarii taranesti) de functionari specializati (rabojari) care crestau pe raboj birul
datorat de fiecare gospodarie.
Criteriul de stabilire a birului pe categorii era in functie de numarul de vite. Potrivit
catastifului de cisle din vremea lui Petre Schiopu existau 2 categorii de tarani, dupa
cuantumul birului platit tarani saraci, ce plateau biruri mici.
tarani de istov, ce plateau biruri mari.
Ulterior au fost impusi la plata birului si boierii si manastirile. Cuantumul birului pt
boieri era stabilit in functie de intinderea mosiilor cultivate cu tarani dependenti.
Taxele pt comercializarea produselor se percepeau in targuri.
Taxele pt utilizarea unor bunuri publice erau de ex. taxele pe exploatarea bogatiilor
subsolului.
Dupa instaurarea ocupatiei otomane, tarile romane erau obligate sa plateasca haraciul
(tribut) al carui cuantum a crescut continuu. Taril romane mai trebuiau sa plateasca si alte
dari peschesurile;
- ploconul steagului;
- mucarerul mare (o data la 3 ani);
- mucarerul mic (anual);

- in caz de razboi contributii suplimentare: ajutornite.

ORGANIZAREA MILITARA
Dupa intemeiere, marii boieri, titulari ai unor domenii feudale investite cu imunitati,
intretineau pe domeniile lor armate proprii compuse din voinici cu care participau, in
virtutea obligatiei de auxirium ce intra in continutul tratatului de vasalitate, la chemarea
domnului in caz de razboi.
Domnul avea doar dreptul de a coordona in lupta steagurile marilor boieri si cetele de
viteji. Din sec XV, ca urmare a centralizarii puterii domnesti, se creaza o armata proprie a
domnului, Oastea cea Mica, alcatuita din mici feudali, vasali directi ai domnului, curteni
si slujbasi. In Oastea cea Mica intrau si taranii liberi recrutati la oaste in schimbul unor
avantaje acordate de domn.
Trupele domnesti erau organizate din punct de vedere teritorial formand steaguri pe
judete si tinuturi si erau conduse de cei 2 vornici in Moldova si de vornic si ban in Tara
Romaneasca.
Din sec XVII, odata cu aparitia armelor de foc apar si trupele de mercenari ai caror
intretinere era f costisitoare pt domnie. In cazuri de mare primejdie se ridica la lupta
Oastea cea Mare a tarii la care participau toti barbatii capabili sa poarte arme inclusiv
taranii dependenti.
Dupa instaurarea ocupatiei otomane, armata nationala a tarilor romane cunoaste un
proces de declin continuu, reducandu-se in final, in timpul regimului fanariot, la trupele
care asigurau paza granitelor, politia interne si paza domnului.
ORGANIZAREA BISERICII
Religia crestina si Biserica ortodoxa au reprezentat de-a lungul Evului Mediu
principalul sprijin ideologic al statului feudal, in sensul legitimarii puterii de stat feudala
si tinerii in ascultare a taranilor dependenti. Datorita acestui fapt, Biserica s-a bucurat de
un larg sprijin din partea statului prin acordarea unor mosii cultivate cu tarani dependenti
si robi.
Biserica ortodoxa romana a jucat un rol important in apararea independentei statului
fata de statele vecine catolice care, sub pretextul propagandei catolice, urmareau
subordonarea tarilor romane.
Lacasuri de cult ortodoxe au aparut la nivelul obstilor satesti, iar apoi pe domeniile
boieresti.

Din punct de vedere spiritual, Biserica ortodoxa din Tara Romaneasca era
subordonata Patriarhiei de la Ohrida, iar Biserica ortodoxa din Moldova, Mitropoliei
Hariciului.
Dupa intemeierea statelor feudale romanesti, Biserica ortodoxa se reorganizeaza in
subordinea statului sub autoritate domneasca. In Tara Romaneasca, domnul Nicolae
Alexandru infiinteaza la Curtea de Arges, Mitropolia Ungro-Vlahiei, asezand in scaunul
mitropolitan pe Iachint, fostul mitropolit al Vicinei.
In 1359, Mitropolia Ungro-Vlahiei e recunoscuta de Patriarhia de la Constatinopol
sub a carei autoritate se plaseaza. Se infiinteaza episcopii ortodoxe la Severin si Buzau si
apoi la Ramnicul Valcea.
In Moldova, in 1388, Iosif, episcopul Sucevei, e uns mitropolit al Moldovei la Harici.
Ulterior, in timpul lui Alexandru cel Bun, Biserica din Moldova recunoaste autoritatea
spirituala a Patriarhiei de la Constantinopol, iar aceasta il recunoaste pe Iosif ca
mitropolit al Moldovei.
Se intemeiaza episcopii ortodoxe la Husi, Radauti si Roman.
Ierarhia ecleziastica:
mitropolitul tarii figura in fruntea Sfatului domnesc
episcopii
protopopii
staretii manastirilor
preotii.
Ajutorul dat de domnii romani Bisericii ortodoxe s-a concretizat in refacerea vechilor
asezaminte bisericesti, construirea de unele noi si inzestrarea Bisericii cu intinse domenii
investite cu imunitati si privilegii.
Domnii romani au sprijinit si Biserici ortodoxe din alte tari: pe cea de la muntele
Athos prin infiintarea de manastiri, donatii directe si inchinari. La un moment dat
inchinarile au devenit excesive si fata de abuzurile clerului strain si au inceput sa fie
restranse treptat din sec XVII si au fost total desfiintate in timpul domniei lui A.I. Cuza.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova existau mari subdiviziuni administrative
care nu erau unitati administartiv-teritoriale propriu-zise, ci expresia unor reminiscente
din epoca anterioara intemeierii.
In Tara Romaneasca exista: - zona din dreapta Oltului: Banatul de Severin, unde
atributiile domnului erau exercitate de ban.

- zona din stanga Oltului, unde atributiile erau

execitate de vornic.
In Moldova exista: - Tara de Sus
- Tara de Jos, condusa de marele vornic (primul in ierarhie).
Unitatile administativ-teritoriale erau judetele (Tara Romaneasca) si tinuturile
(Moldova), precum si orasele si satele.
Judetele erau conduse de dregatori care se aflau in subordinea banului (in dreapta
Oltului) si a vornicului (in stanga Oltului).
Tinuturile erau conduse de parcalabi.
Conducatorii judetelor si tinuturilor exercitau atributii administrative, judecatoresti,
fiscale si militare si aveau in subordine un aparat de slujitori locali. Odata cu
centralizarea puterii de stat, incepand cu sec XVI, in Moldova, peste conducerea locala a
tinuturilor se suprapune aparatul domnesc, iar in Transilvania, vechii conducatori ai
judetelor isi extind atributii si asupra aparatului de slujitori domnesti nou creat.
Orasele erau unitati administrativ-teritorile care s-au manifestat ca niste comunitati
libere, cu organizare proprie, dispunand de o anumita autonomie. Teritoriul cuprindea
vatra orasului (zona construita), hotarul orasului (terenurile cultivate), ocolul orasului (un
numar de sate adiacente).
Orasele se aflau sub autoritatea domnesca. In timp ce in Moldova domnul putea sa
dispuna dupa bunul plac de pamantul ocoalelor, intrucat asupra acestuia locuitorii aveau
doar drept de uzufruct, in Tara Romaneasca domnul trebuia sa rascumpere pamantul de la
oraseni pt ca acestia il stapaneau cu titlu de proprietate.
Orasele erau conduse de un aparat adm compus din 2 categorii de organe:
organe administrative alese de oraseni: judetul in Tara Romaneasca, soltuzul in Moldova
si consiliul orasenesc format din 12 pargari.
atributiile izvorau din Legea tarii, dar si din actele de privilegii acordate orasului
respectiv de domn.
exista si un organ de conducere cu o competenta mai larga Adunarea generala a
membrilor comunitatii orasenesti, care lua cele mai importante decizii pt comunitate.
dregatorii domnesti
cele de la nivelul oraselor se numeau: pristar, staroste, vornic.
aveau atributii fiscale, vamale, politienesti si judecatoresti.
Administratia domnesca a oraselor nu s-a constituit de la inceput, ci s-a format treptat
pe masura intaririi puterii domnesti, a consolidarii aparatului de stat si a ingradirii
autonomiei oraselor.

Satele erau: libere si aservite.

Stravechea organizare a obstilor bazata pe drepul de autoconducere nu a fost total
desfiintata dupa intemeiere, ci dimpotriva a fost confirmata prin hrisoave. Insa obstile au
fost integrate in sistemul conducerii centralizate, astfel incat o parte din atributii au fost
preluate de stat. S-au pastrat drepul de protimis pt terenurile din hotarul obstei,
raspunderea colectiva, in materie penala si fiscala, si dreptul de judecata al oamenilor
buni si batrani, cu exceptia infractiunilor sanctionate cu pedeapsa capitala.
a) Satele libere erau locuite de razesi (Moldova) si mosneni (Tara Romaneasca) si
aveau ca organe de conducere cnezii (Moldova), juzii (Tara Romaneasca) si Sfatul
oamenilor buni si batrani. Aceste organe erau subordonate conducatorilor judetelor si
tinuturilor.
b) Satele aservite erau conduse de un reprezentat al proprietarului (domn, boier,
manastire).
INSTITUTIILE JURIDICE ALE LEGII TARII
INSTITUTIA PROPRIETATII
Caracteristic Evului Mediu e faptul ca proprietatea, in general, si proprietatea asupra
pamantului, in special, au o structura complexa divizata si ierarhizata, caracterizata prin
imbinarea stapanirii devalmasa cu cea individuala, ca si coexistanta mai multor forme de
proprietate, in functie de titularul dreptului de proprietate, fiecare forma avand un regim
juridic distict, in functie de cea a titularului.
Rezulta ca in feudalism propritatea nu e absoluta ca in dreptul roman, ci e divizata.
Legea tarii consacra in acest sens un dominium eminens care apartine boierilor si
celorlalti proprietari si un drept de folosinta al taranilor aserviti asupra loturilor pe care le
lucreaza.
Dominium eminens e dreptul de proprietate suprem al domnului asupra teritoriului
tarii si pe care il exercita in caliatatea sa de varf al ierarhiei feudale si ca reprezentant al
statului feudal.
Nu trebuie confundat domeniul public al statului cu domeniul privat al domnului
(proprietatea domneasca) in care intra mosiile pe care le stapaneste ca mare proprietar
feudal alaturi de ceilalti boieri.
In virtutea lui dominium eminens domnul are o serie de prerogative:
exercita dreptul de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;
culege mostenirile vacante;

ia in stapanire res nulis (bunurile nimanui), terenurile pustii care nu au apartinut nimanui
si cele abandonate de proprietar (res delicte). Domnul exercita stapanirea si asupra apelor
curgatoare si lacurilor aflate in folosinta comuna;
domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor portiuni de terenuri din cele pustii
si pustiite si le trecea in proprietate personala prin intemeierea de state, numite slobozii pt
ca erau scutite de dari prin hrisov domnesc;
domnul putea lua in stapanire mosiile confiscate de la boierii hicleni;
domnul acorda donatii fie boierilor, pt drepta si credincioasa slujba, fie manastirilor;
domnul acorda anumitor feudali (boieri si manastiri) imunitati feudale asupra
proprietatilor pe care acesti le stapaneau;
domnul incuviinta toate actele juridice de transfer al proprietatii asupra pamantului si
robilor, ocazie cu care partile actului respectiv faceau darea calului (darea cupei), adica ii
dadeau un cal bun sau o cupa de metal pretios pt a incuviinta transferu;
domnul exercita dreptul de pradalica (preadalica), adica dreptul de retract pt donatiile
facute. Insa domnul putea renunta la exercitarea pradalicii introducand in hrisov formula
sacramentala: pradalica sa nu fie. Dar beneficiarul daniei in acest caz trebuia sa faca
darea calului sau cupei;
domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri si munci in folosul domniei, adica cele 3
forme ale rentei feudale.
Dominium utile
1. Marea proprietate feudala e o proprietate completa asupra pamantului si incompleta
asupra taranilor aserviti. S-a constituit anterior intemeierii statelor feudale romanesti prin
acapararea pamantului obstilor de catre unii din alesii obstii. E continuatoarea din punct
de vedere istoric a stapanirii exercitate de cnezii, voievozii si juzii romani din perioada
feudalismului timpuriu.
Modul juridic de dobandire a fost mostenirea, careia, dupa intemeiere, i s-au adaugat
si moduri derivate: dania domneasca, vanzarea, schimbul, infratirea pe mosie. Feudalii siau extins domeniile si pe cai nejuridice prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si
incalcarea stravechiului drept de proprietate. Acest mod nejuridic e denumit in Legea tarii
sila.
Dupa titularul sau, marea proprietate feudala are 3 forme:
proprietatea domneasca
- cuprinde bunurile personale ale domnului pe care le stapanea inca dinainte de a fi domn,
ca membru al clasei feudale.
- se adauga bunurile dobandite in timpul domniei pe diverse cai juridice, precum si
imbunatatirile aduse bunurilor pe care le avea in proprietate pe cheltuiala proprie.
- mai apartineau domnului sub titulatura de camara domneasca si anumite venituri care li
se cuveneau pe timpul exercitarii domniei, separate de visteria tarii.
proprietatea boiereasca

- are temeiul juridic in mostenire si in actele translative de proprietate.

- proprietatile ereditare se numeau ocinii si puteau fi instrainate cu respectarea dreptului
de protimis.
-actele translative de proprietate erau: dania sau miruirea domneasca acordata boierilor pt
drepta si credincioasa slujba.
- obligatia de danie intra in raportul juridic de vasalitate.
- pana in prima jumatate a sec XV, cel gratificat de domn avea asupra mosiei un
drept temporar limitat la durata vietii domnului.
- din a II-a jumatate a sec XV, beneficiarul are un drept ereditar, asa incat dreptul
domnului de pradalica se mentine numai in caz de hiclenie.
proprietatea bisericeasca
- s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de credinciosi, domni, boieri, prelati,
oraseni, tarani, in scopuri pioase, dar si pt a fi trecuti in pomelnicele Bisericii si pt a li se
face rugaciuni dupa moarte.
- daniile aveau caracterul unor donatii cu sarcina, intrucat manastirea avea obligatia de a
nu instraina dania primita si de a utiliza veniturile mosiilor donate in scopuri caritabile,
sub sanctiunea intoarcerii daniei (revocarea donatiei pt neideplinirea sarcinii).
Domeniul feudal era inglobat in rezerva feudal, iar locurile date in folosinta taranilor
aserviti se numeau delnite (T Rom), jiredii (Mold) si sesii (Trans). Rezerva feudala era
cultivata tot prin munca taranilor dependenti.
IMUNITATEA FEUDALA (ohaba T Rom / uric Mold)
se acorda prin hrisov domnesc
conferea titularului sau dreptul de administrare politica, de judecata si de comanda
militara asupra populatiei de pe domeniul respectiv, insotit de dreptul de a face comert, de
a percepe venituri in folosul sau si scutirea de plata a oricarei dari fata de domnie.
feudalii investiti cu imunitati se bucurau de independenta politica pe domeniile lor.
Dregatorii domnesti nu aveau competenta pe aceste domenii, functiile statului fiind
exercitate de aparatul de slujitori al acelui boier.
Din examinarea fizionomiei imunitatilor feudale rezulta ca ele oglindesc la nivelul
suprastructurii politice izolarea specifica economiei feudale inchise, naturale.
Imunitatile au aparut dupa intemeiere intrucat feudalii romani, a caror putere
economica si politica era atunci mai mare decat cea a domnului, doreau consacrarea si pe

plan juridic a privilegiilor lor de a conduce, sub toate aspectele vietii, populatia de pe
mosiile pe care le detineau.
Sistemul imunitatilor feudale s-a format in acea perioada si s-a manifestat la scara
larga si datorita faptului ca aparatul de stat nu era pe deplin dezvoltat, asa incat realizarea
uneia din functiile statului se impunea a se face cu aparatul de slujitori al boierului.
Hrisoavele de acordare a imunitatilor utilizau 2 tipuri de formule:
una concentrata: T Rom sa-i fie de ocina si de ohaba.
Moldova sa-I fie uric cu tot venitul.
una decriptiva, detaliata in care era specificata in amanunt continutul imunitatii acordate.
- formula dezvoltata era utilizata pt imunitatile acordate manastirilor, intrucat proprietatea
manastirilor s-a format dupa intemeiere, intr-o epoca in care puterea domnului incepuse
sa se consolideze, iar imunitatea nu mai avea caracter general, ci exceptional.
- trebuia sa se mentioneze in amanuntime ce activitati urmau a fi scoase din competenta
dregatorilor domnesti si trecute in cea a titularului imunitatii.
Din examinarea formulelor descriptive rezulta ca ele nu se acordau uniform, ci erau
mai restranse de la un boier la altul, de la o manastire la alta.
Centralizarea puterii de stat in mana domnului si a aparatului de dregatori a dus la
restrangerea treptata a imunitatilor acordate, astfel incat dreptul de judecata al boierilor e
limitat, drepturile militare sunt ingradite, pe fondul dezvoltarii comertului se desfiinteaza
dreptul boierilor de a percepe taxe pe circulatia marfurilor si persoanelor, precum si
anumite venituri.
2. Proprietatea taraneasca prezinta caractere diferite dupa cum e vorba despre proprietatea
taranilor grupati in obsti sau cei ce nu fac parte din obsti sau de proprietatea taranilor
liberi sau aserviti.
Proprietatea taranilor liberi grupati in obsti.
Teritoriul obstei se imparte in vatra satului (gospodariile taranilor proprietate personala),
campul de cultura (loturile de cultura proprietate personala) si celelalte terenuri aflate in
hotarul satului (paduri, pasuni, fanete, islazuri) care erau stapanite in devalmasie de
sateni.
Fiecare membru, cu aprobarea obstei, avea dreptul de a desprinde anumite terenuri
din fondul devalmas si de a le amenaja prin munca proprie, dandu-le o noua destinatie
economica. Munca incorporata in aceste terenuri reprezenta temeiul juridic al trecerii
terenului din stapanirea devalmasa in proprietate personala a titularului si familiei sale.

Cea mai veche desprindere din fondul devalmas e curtea si gradina, apoi a urmat
locul de cultura din tarina, iar tendinta de desprindere din devalmasie a continuat in toata
epoca feudala.
Semnul distinctiv al trecerii unui teren din proprietatea devalmasa in proprietate
personala il reprezinta gardul.
Pana la finele feudalismului obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si
control asupra tuturor terenurilor aflate in hotarul sau, inclusiv asupra celor care erau in
proprietate personala. Expresia acestui drept e dreptul de protimis (dreptul de
precumparare si rascumparare).
Mecanismul exercitarii dreptului de protimis: daca vreun membru al obstei dorea sa
vanda un teren aflat in hotarul obstei trebuia sa-si faca intentia la 3 targuri succesive.
Membrii obstei, rudele sau vecinii aveau dreptul de precumparare, iar daca nici unul nu-si
exercita acest drept, terenul putea fi vandut si unui strain de obste, dar aceasta vanzare nu
era pura si simpla, ci afectata de o conditie rezolutorie. Daca in termen de 1 an de la data
vanzarii vreun membru al obstei, vecin sau ruda se razgandea , putea sa-si exercite
dreptul de rascumparare, intorcand cumparatorului pretul platit si devenind proprietarul
terenului. Termenul de 1 an curgea de la data la care acel membru al obstei luase
cunostinta despre operatiunea vanzarii.
Proprietatea taranilor din obstile aservite.
Teritoriul obstilor aservite apartinea stapanilor feudali, insa taranii aserviti isi pastrau
dreptul de proprietate asupra uneltelor de munca si dreptul de folosinta asupra loturilor de
cultura. Ei aveau posibilitatea de a face imbunatatiri funciare asupra unor terenuri avand
destinatia de padure, islaz, platind insa zeciuiala cuvenita stapanilor feudali.
Proprietatea taranilor liberi care nu se aflau in obsti.
Se exercita asupra gospodariilor, vitelor si uneltelor de munca, precum si asupra unei
mici suprafete din terenuri de cultura.
Legea tarii a consacrat dreptul de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si
uneltelor si un drept de proprietate al robilor asupra salaselor si uneltelor confectionate
prin munca proprie.
MATERIA PERSOANELOR
In cea ce priveste statutul juridic al claselor sociale (al starilor feudale) trebuie
mentionat ca Legea tarii avea un profund caracter statutar, ca urmare a pozitiilor
discriminatorii pe care le continea, in functie de pozitia sociala a diferitelor clase sociale.
Clasa feudalilor
Boierii se bucurau de toate drepturile si privilegiile. Numai ei exercitau conducerea
politica a tarii si erau titularii proprietatii feudale investita cu imunitati. Aveau capacitate
juridica deplina, insa calitatea de boieri era indisolubil legata de stapanirea unei mosii.

Institutia boierimii e anterioara statului feudal. Exista si un argument terminologic:

boier de tara, acordata conducatorilor formatiunilor prestatale de tip feudal care prin
unirea feudelor lor intemeiasera statele feudale romanesti.
Dupa intemeiere si centralizarea aparatului de stat apar dregatorii care erau recrutati
chiar si din randul unor elemente apartinand unor categorii sociale inferioare. Calitatea de
boieri a acestora rezulta din functia indeplinita in aparatul de stat si nu ca efect al
stapanirii unei mosii, desi domnul ii miruia pt dreapta si credincioasa slujba, dandu-le
mosii sau concedandu-le veniturile unor tinuturi.
In cele din urma calitatea de boier devine indisolubil legata de indeplinirea unei
functii de dregator in aparatul de stat.
Se elaboreaza si un statut scris al nobilimii in care se prevede acordarea nobletei ca
efect al dregatoriei incredintate. Exista si o stratificare a boierilor in boieri mari si mici.
2. Clerul avea si el o situatie priveligiata, avand dreptul de a participa la treburile tarii
in Sfatul domnesc, precum si de a judeca anumite procese.
3. Taranii
liberi cei cu pamant grupati in obsti, numiti razesi (Mold) si mosneni (T Rom).
negrupati in obsti, numiti cneji sau judeci.
- cei fara pamant, munceau pe mosiile feudale si se numea saraci sau siromahi.
dependenti numiti vecini (Moldova) sau rumani (T Rom).
Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incomplet pe care
stapanii feudali il aveau asupra lor, in sensul ca puteau fi vanduti o data cu mosia pe care
erau alipiti.
Aveau dreptul de a dispune de partea de produse si venituri ce le ramanea dupa
satisfacerea obligatiilor de renta feudala. Aveau drept de proprietate asupra gospodariei
de care putea dispune, insa erau excusi de la exercitiul drepturilor publice si dupa legarea
de glie nu mai putea parasi mosia pe care se aflau.
Exista potrivit Legii tarii mai multe cai juridice si nejuridice de cadere in rumanie si
de iesire din rumanie.
cai de cadere in rumanie
- juridice: - donatia (cazul taranului liber care se inchina cu sufletul si averea sa
stapanului feudal)
- vanzarea (a libertatii si a averii)

- imprumutul (de multe ori era garantat cu libertatea personala a datornicului)

- hotararea judecatoreasca.
Toate aceste titluri emanau de la cancelaria domneasca si erau intarite de domn si de
Sfatul domnesc.
- nejuridice: - falsificarea actelor de catre boieri
- cotropirea (sila)
Starea de rumanie era imprescriptibila si se transmitea cu titlu ereditar pe linie masculina.
cai de iesire din rumanie
- juridice: - iertare de rumanie (act cu titlu gratuit, facut de stapanul feudal si care
efecte fie intervivos, fie mortis causa)
- rascumpararea din rumanie (cea mai raspandita ca urmare a avantaje
lor materiale pe care le aducea stapanului feudal)
- hotararea judecatoreasca (in procesele pe care taranii le aveau cu boierii in urma carora se constata ca fusesera
rumanizati cu sila)
- nejuridice: - arderea titlurilor boierilor
- cnezirea sau judecirea cu sila (taranii refuzau sa se comporte ca tarani dependenti, ci ca unii liberi)
- fuga
- rascoala.
4. Orasenii aveau un statut juridic conferit de actele de privilegii date de domn in
momentul intemeierii orasului si ulterior acestui moment.

Puteau participa la conducerea si administarea orasului. Puteau dispune in mod liber

de bunurile lor si aveau dreptul de a-si solutiona divergentele in fata autoritatilor alese de
ei.
5. Statutul juridic al robilor era guvernat de de un set de norme si reguli de drept care
formau dreptul robilor (holobi).
Ei puteau fi robi domnesti, boieresti sau manastiresti.
Din punct de vedere juridic erau lucruri, insa li se recunostea o capacitate juridica
limitata, avand dreptul de a se casatori si putand avea in proprietate salasele si unelteel
confectionate prin munca proprie. Puteau incheiea acte juridice cu acordul stapanilor.
Plecandu-se de la sintagma zacon vlashi (mentionat in hrisoave) cu referire la
dreptul aplicabil robilor eliberati, unii istorici, printre care si Ctin Giurascu, au sustinut ca
robii eliberati dobandeau statutul juridic de tarani dependenti, fapt care a rezultat asa cum
sustineau acesti autori din traducerea expresiei zacon vlashi, adica drept romanesc.
Aceasta interpretare nu e corecte din punct de vedere juridic pt ca termenul de ruman nu
are numai un sens social, ci si unul etnic, iar aceasta expresie contine sensul etnic al
termenului de roman si nu cel social. Adica Legea tarii arata ca robii eliberati vor avea
acelasi statut juridic ca si romanii, in sens etnic, stiut fiind ca robii erau recrutati din
randul altor etnii decat cea romana.
6. regimul juridic al strainilor era tolerant, mai ales pt cei de religie crestina. Cu toate
acestea ei nu puteau dobandi proprietati imobiliare. Strainii de religie crestina se puteau
impamanteni, fie prin casatorie, fie prin acordarea unei dregatorii, situatie in care se
bucurau de toate drepturile si libertatile civile si politice.
Li se acordau de catre domn libertati comerciale si religioase, dreptul de a se constitui
in comunitati la nivelul oraselor, dreptul la un regim fiscal distinct.
In privinat necrestinilor (mai ales al musulmanilor), conform capitulatiilor incheiate
cu Poarta, ei nu se puteau stabili in tarile romana si nu putea avea lacasuri de cult.
INSTITUTIA RUDENIEI
Potrivit Legii tarii rudenia imbraca 3 forme:
de sange (biologica);
prin alianta (afinitate) legatura dintre un sot si rudele ceiluilalt sot;
spirituala rezulta din tainele botezului si a cununiei.
La acestea se adauga si rudenia izvorata din adoptie (infiala) si rudenia din infratirea
pe mosie.
INSTITUTIA CASATORIEI

Potrivit Legii tarii casatoria nu era un contract civil si se incheia prin formalitatile
religioase stabilite de Biserica ortodoxa, adica imbraca forma benedictiunii religioase.
Etapele premergatoare casatoriei:
vederea in fiinta cunoasterea viitorilor soti;
urmarea de vorba tratativele purtate de familiile viitorilor soti;
intocmirea foii de zestre;
binecuvantarea parintilor.
Zestrea e o institutie de straveche traditie geto-daca, fiind la origine un drept al
ambilor tineri, reprezentand echivalentul pecuniar al muncii depuse de acestia in
gospodaria familiei de origine.
Se constituia prin stigari publice facute in timpul serbarii nuntii si era baza materiala a
viitoarei familii. La zestre se adugau si darurile de nunta primite de la alte rude si darurile
de a II-a zi dupa nunta, primite de la prieteni.
Din sec XVII apar foile de zestre, iar institutia dobandeste un nou continut. Ea se
constituie doar pt sotie si e un fel de afacere pt viitorii soti asa numiti vanatori de zestre.
O variantaa casatoriei traditionale e casatoria cu fuga care imbraca forma unui
simulacru de rapire a viitorei sotii de catre viitorul sot pt a forta binecuvantarea parintilor.
Legea tarii prevede si un impediment tipic feudal: starea de robie a unuia dintre soti.
Acesta atragea caderea in robie a celuilalt sot, precum si a copiilor rezultati din casatorie.
Regulile Bisericii permiteau divortul existand deplina egalitate intre soti in privinta
motivelor de divort pe care le puteau invoca. De ex.: si sotia isi putea repudia sotul
declarand de fata cu martori ca nu se va mai intoarce la el.
Divortul era urmat de procedura numita alegere sau imparteala (partaj) prin care fostii
soti isi retrageau partea de bunuri ce le apartineau.
INSTITUTIA FAMILIEI
Potrivit Legii tarii, familia e grupul alcatuit din rudele cele mai apropiate avand ca
nucleu pe parinti si copii. Traditia geto-daca a implementat familiei romanesti un caracter
decocratic, spre deosebire de familia romana care are un caracter aristocratic.
Consecinta caracterului democratic e deplina egalitate a sotilor, izvorata din conditiile de
munca si de viata ale obstilor. Ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor
avand obligatia de crestere si de intretinere a acestora si nu dreptul de a-i vinde asa cum
prevedea dr roman.
Dupa moartea sotului, femeia putea exercita singura puterea parinteasca asupra
copiilor minori.

Si intre soti existau obligatii reciproce de intretinere, iar sotul care nu-si indeplinea
aceasta obligatie era sanctionat cu o pedeapsa infamata de natura a atrage oprobiul public,
adica era dat prin targ sau putat pe ulita.
Se practica si adoptia, fie a rudelor, fie a unor persoane straine, adoptie care se numea
infiala, copiii adoptati fiind numiti fii de suflet.
Din fizionomia institutiei familiei asa cum e ea reglementata in Legea tarii rezulta ca
aceasta a suferit puternice influente, atat din partea dr bizantin, cat si din partea religiei
crestine.
INSTITUTIA SUCCESIUNII
Transmiterea bunurilor pt cauza de moarte de la defunct la mostenitori se numeste in
Legea tarii mostenire, iar succesorul mostenitori. Termenii vin de la cuvantul de
origine traca mos din care deriva termenul de mosie in sens de prprietate ereditara.
Potrivit Legii tarii, mostenirea se putea deferi, fie pe cale legala, fie prin testament.
Cea legala se deschide atunci cand defunctul nu a lasat testament sau nu e bine intocmit
(e nul) sau nu produce efecte (e caduc).
In materia succesiunii legale Legea tarii confera egala vocatie succesorala copiilor
legitimi cu cei adoptati, precum si egala vocatie succesorala fetelor cu baietii in privinta
bunurilor de bastina sau bunurilor de cumparatura ale parintilor lor.
De la aceasta regula e o singura exceptie: in T Romaneasca fetele nu au vocatie
succesorala la ocina (bunurile ereditare ale parintilor). Sistemul mostenirii legale e
guvernat de principiul masculinitatii. Fetele primeau echivalentul valorii partii ce i s-ar fi
cuvenit din bunurile ereditare, fie in bani, fie in bunuri de cumparatura. In general,
primeau sub forma zestrei, iar obligatia de inzestrare revenea parintilor, in absenta lor
fratilor.
In ceea ce priveste copiii din afara casatoriei, ei vin numai la mostenirea mamei lor,
iar cei vitregi au vocatie succesorala ca cea a copilului legiuit, insa doar la succesiunea
parintelui comun.
Legea tarii admite si succesiunea prin reprezentare si consacra dr la mostenire al
sotului supravietuitor in concurs cu copiii.
Efectele acceptarii succesiunii sunt aceleasi ca si in dr roman. Asupra mostenitorilor
trece intregul patrimoniu (activul si pasivul).
In privinta mostenirii testamentare. Se deschide pe baza testamentului intocmit de
defunct daca e valabil si isi produce efectele. Putea fi redacta in forma scrisa (diata) sau
in forma orala (lu limba de moarte).

Ambele forme de testament se redactau in prezenta martorilor. Cel in forma scrisa era
mai rar intalnit, folosit de boieri si clerici pt ca in general ei erau stiutori de carte.
Legea tarii consacra si institutia dezmostenirii, de ex: fiilor infractori sau lipsiti de
respect. E reglementata si substitiunii fideicomisare care e interzisa in dr modern si prin
intermediul careia disponentul impune fiduciarului (un donatar sau legatar) sa pastreze
bunurile primite si sa le transmita la decesul sau unei alte persoane (fideicomisar sau
substituit) care e indicata tot de testator (disponent).
MATERIA OBLIGATIILOR
Legea tarii consacra ca izvoare contractele si delictele punand accentul pe
raspunderea personala. Totusi traditioanala solidaritate existenta la nivelul obstilor satesti
sau teritoriale, precum si anumite interese ale statului feudal au facut posibila
reglementarea in Legea tarii si a unor forme de raspundere colectiva, si anume:
raspundera colectiva in materie penala, raspunderea colectiva in materie fiscala si
despagubirea de la altul.
Raspunderea colectica in materie penala e o reminiscenta a vechiului sistem al
razbunarii sangelui. Potrivit acestui sistem in cazul savarsirii unei infractiuni indreptate
impotriva unei persoane, aceasta sau familia acesteia putea sa-si exercite dr de razbunare
asupra faptuitorului sau familiei acestuia.
Ulterior a aparut sistemul compozitiunii voluntare care imbraca forma unei intelegeri
de deznaudare prin care victima sau familia acesteia renuntau la dr de razbunare in
schimbul unei sume de bani. Suma de bani avea nu numai caracterul unei despagubiri, ci
si caracterul de ispasire a faptei comise.
Dupa aparitia statului e inlocuita cu compozitiunea locala, cuantumul fiind fixat de
stat, iar despagubirea imbracand caracterul unei amenzi aplicate de stat.
Aceasta linie de evolutie e ilustrata si pe plan terminologic. Initial compozitiunea se
numea dusegubina (ispasirea sufletului), iar apoi s-a numit gloaba pt ca amenzile se
plateau de regula in vite, iar taranii le dadeau pe cele mai slabe.
Astfel statul feudal si-a format o importanta sursa de venituri, cu perceperea acestor
amenzi, fiind insarcinati globnicii.
Inainte de intemeierea statelor, obstea sateasca prin organele de conducere cerceta si
sanctiona infractiunile savarsite pe teritoriul sau de catre membrii obstei.
Dupa intemeiere, din aceste atributiuni obstea a mai pastrat doar pe aceaia de a-l
cauta si indentifica pe faptuitor si a-l preda slujbasilor domnesti numiti gonitori din urma.
In caz contrar obstea era obligata sa indice gonitorilor din urma locul pe unde faptuitorul
parasise hoatrul obstei (sa le dea de urma). Daca nici acest lucru nu era posibil intreaga

obste raspundea pt actiunea comisa pe teritoriul sau, fiind obligata sa plateasca amenda
fixata, in caz contrar obstea era aservita.
Nu aceiasi era procedura in cazul infractiunilor savarsite pe domeniile feudale
insarcinate cu imunitati. Identificarea si sanctionarea faptuitorului se realiza de stapanul
feudal respectiv prin aparatul propriu de slujitori.
Raspunderea colectiva in materie fiscala a reprezentat un mijloc legal de aservire a
taranimii pt ca, desi suma globala stabilita pt grupuri fiscale, adica pt obste, era
repartizata pe unitati impozabile, pe gospodariile taranesti, daca unii dintre tarani nu
putea plati, situatie des intalnita, datoria lor era preluata automat de ceilalti. Satul trebuia
sa implineasca cisla. Daca intreaga obste era insolvabila, ea era aservita de domn sau de
unii din boieri.
Despagubirea de la altul e o forma de raspundere solidara cu o sfera mai larga de
aplicare care cuprinde categorii sociale intregi care apartin aceluiasi popor. Aceasta forma
de raspundere colectiva a fost utilizata de majoritatea statelor feudale.
In dreptul modern daca una din partile contractante e strain, constrangerea acestuia de
a-si executa obligatia se realizeaza pe baza conventiilor incheiate intre state si a
procedurii execuaqului (recunoasterea in investirea cu formula executorie a hotararii
pronuntate de o instanta asupra unui cetatean strain in statul de care acesta apartine.
Potrivit despagubirii de la altul creditorii romani primeau incuviintarea domnului de
a-si realiza creantele pe care le aveau fata de cetatenii straini prin executarea silita asupra
conationalilor acestora aflati in trecere prin tarile romane.
Dupa realizarea executarii silite, conationalul executat primea dovezile relative a
existentei creantei asa incat la intoarcerea in tara de origine, putea cere autoritatilor
proprii sa fie despagubit de conationalul lui pt care a fost urmarit.
La fel se proceda si atunci cand debitorul era un roman, el putand fi executat silit pt
un conational, debitor fata de un cetatean strain in statul in care conationalul se deplasase.
Formele de raspundere individuala sunt in principal contractele. Dintre ele, cel mai
important este contractul de vanzare, contract consensual translativ de proprietate,
elementele sale fiind ca si in dreptul roman: consimtamantul, obiectul si pretul.
Consimtamantul trebuia sa izvorasca din vointa libera a partilor, sa fie dat de bunavoie, iar in cazul in care consimtamantul era viciat contractul era nul. Cel mai raspandit
viciu de consimtamant era violenta pe care Legea tarii o denumeste sila. Celelalte vicii de
consimtamant: eroarea si dolul erau mai rar intalnite in practica pt ca toate contractele se
incheiau in prezenta martorilor.

In cazul vanzarii pamantului aflat in hotarul obstei, nu era suficient consimtamantul

partilor contractante, ci trebuia totodata respectarea dreptului de protimis al rudelor si
vecinilor.
De asemenea daca obiectul vanzarii era o proprietate feudala sau un rob, actul de
transfer al proprietatii trebuia intarit prin hrisov domnesc, fiind necesar deci si acordul
domnului. Pentru a obtine acordul domnului si pentru a evita pradalica, partile procedau
la darea calului sau cupei.
In privinta obiectului vanzarii, el trebuia sa fie un bun susceptibil de a fi instrainat,
adica in comert, in circuitul civil. Cel mai important lucru era pamantul care putea fi
vandut si in cote indivize, ideale si abstracte. O particularitate a vanzarii este ca obiectul
vanzarii il putea reprezenta si persoana umana: robii sau taranii aserviti care puteau fi
vanduti o data cu mosia.
Al treilea element este pretul care potrivit Legii tarii putea fi exprimat in bani, in
pecunia numerata, dar putea sa fie exprimat si in alte bunuri, situatie in care vanzarea se
confunda cu schimbul (permutatio rerum).
Pretul se platea fie in momentul incheierii contractului, fie la o data ulterioara, sub
sanctiunea rezolutiunii contractului pentru neexecutare.
In cazul vanzarii cu rest de pret se puteau constitui si garantii reale sau personale
pentru garantarea platii restului de pret. Rezolutiunea pt neexecutare are prevazuta in
contract sub forma pactului comisoriu in care se stipula intoarcerea pretului, acesta avand
loc si in caz de evictiune pe care Legea tarii o numeste val, adica atunci cand bunul a
fost cumparat rau, adica de la un neproprietar.
Sub aspectul formei, vanzarea se putea inchiea in forma scrisa sau verbala, insa
intotdeauna in prezenta martorilor iar uneori si a chezasilor si a aldamasarilor.
Contractul de donatie- potrivit Legii tarii, donatia e un contract real care poate
imbraca 2 forme:-donatia sau dania domneasca
-donatia particulara
In cazul daniei domnesti, intentia de a gratifica a domnului avea in vedere fie
rasplatirea unui boier pentru dreapta si credincioasa slujba, fie ajutorarea unei manastiri
in scopuri pioase.
In cazul daniilor particulare, intentia de a gratifica avea in vedere fie angajamentul
donatarului de a-l ingriji pe donator si de a-l inmormanta potrivit datinilor fie un scop
filantropic sau ca donatorul sa fie trecut in pomelnicul Bisericii impreuna cu membrii
familiei sale. De cele mai multe ori donatia avea caracterul unei donatii cu sarcina, iar
manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina dania primita sub sanctiunea revocarii
donatiei.

Ca si in cazul vanzarii, obiect al donatiei il putea forma si persoana umana, robii sau
taranii aserviti impreuna cu mosia. Dar, obiect al donatiei il putea forma si liberatea
umana, e vorba de taranii care asa cum spune Legea tarii se inchinau cu sufletul si averea
lor stapanului feudal.
Donatia care avea ca obiect proprietati feudale sau robi trebuia intarite prin hrisov
domnesc.
Contractul de imprumut - cel mai raspandit e contractul de consumatiune, o forma a
acestuia: imprumutul banesc (contract unilateral care genera obligatia imprumutatului de
a restitui la scadenta imprumutatorului suma imprumutata plus dobanzi). Dobanda se
numeste in Legea tarii bas iar scadenta se numeste zi sau soroc. De regula, scadenta la
imprumut era stabilita intr-o zi de sarbatoare.
Legea tarii permitea si anatocismul (dobanda la dobanda) cum se spune in Legea tarii
bas peste bas. Sistemul de garantii reglementat de L.T. cuprinde 2 forme de garantii: garantia reala numita zalog
- garantia personala numita chezasie.
Garantiile reale zalogul reprezenta o garantie reala avand ca obiect bunuri mobile si
imobile in special robi si mosii cultivate cu tarani dependenti care se dadeau creditorului
de catre debitorul sau, creditorul avand posibilitatea de a folosi la munca taranii
dependenti de pe mosiile zalogate in contul dobanzilor la suma imprumutata.
Zalogul putea imbraca 2 forme:
- fara termen: creditorul putea stapani si folosi bunul zalogit sine die (pana la plata
datoriei)
-cu termen: la implinirea termenului debitorul platea rascumpararea bunului zalogit. Daca
nu platea se putea prevedea in actul de zalogire ca zalogul devine statator, adica bunul
zalogit intra in proprietatea crditorului in contul creantei sale. Daca nu se prevedea
posibilitatea ca zalogul sa devina statator avand in vedere ca aproape intotdeauna
valoarea bunului zalogit era mai mare decat cuantumul creantei si al dobanzilor, bunul
zalogit era pretuit adica evaluat si vandut fie creditorului, fie unei persoane straine iar
diferenta dintre pretul obtinut si suma datorata debitorului ramanea acestuia.
Garantii personale se numeau chezasi. Ei erau persoane care se obligau sa preia
datoria si sa o plateasca daca debitorul principal nu platea la termenul stabilit in contract.
Chezasii erau tinuti solidar, iar chezasul platitor avea dreptul de regres atat in contra
cogarantilor sai cat si in contra debitorului principal. Prin urmare chezasii erau debitori
accesorii. In situatia in care nu se constituisera nici garantii reale nici personale iar
debitorul se dovedea la scadenta a fi insolvabilse declansa o procedura de executare silita

denumita curama asupra intregii averi a debitorului, procedura in cadrul careia bunurile
debitorului erau pretuite si impartite intre creditori proportional cu valoarea creantelor lor.
Legea tarii mai reglementeaza si alte contracte: de depozit, comodatul (imprumutul de
folosinta), locatiunea de lucrari (locatio operis facinedi).
O instituite foarte importanta reglementata de Legea tarii care reuneste trasatri ale
rudeniei, ale testamentului si lae contractelor este institutia infratiriii.
Infratirea de mosie - este o specie de infratire dar mai intai trebuie studiat genul
proxim: infratirea a fost o institutie larg raspandita la multe popoare incepand din epoca
descompunerii comunei primitive. Ea s-a mentinut pana catre sfarsitul feudalismului.
Aparitia infratirii in perioada decompunerii oranduirii gentilice este strans legata de
slabirea legaturilor de sange ceea ce a dus la izolarea tot mai accentuata a indivizilor.
Lipsiti de ajutorul gintii, oamenii incercau sa inlocuiasca prin infratire care este
conceputa ca o invoiala formala de ajutor reciproc insotita de o procedura constand in
amestecul artificial al catorva picaturi din sangele celor ce se infrateau, procedura care
este un exemplu tipic de simbolism vrand sa semnifice faptul ca legatura izvorata din
infratire imita rudenia de sange.
De-a lungul timpului, ritualul, conceptia si efectele infratirii s-au schimbat sub
impactul aparitiei statului si raspandirii religiei crestine. In statul roman si in provincia
romana Dacia se practica infratirea intre peregrini care a fost interzisa de imparatul
Diocletian in 285 e.n. In oranduirea feudala apare ca o forma de infratire fratia de arme
dintre cavaleri creata in scopul de a-si acorda sprijin reciproc pt savarsirea faptelor de
arme.
Ritualul infratirii se spiritualizeaza sub influenta religiei crestine astfel incat formele
pagane sunt inlocuite cu forme crestine. Spre pilda: in cazul infratirii intre boieri,
amestecul sangelui a fost inlocuit cu o slujba religioasa la biserica insotita de impartasirea
din aceiasi paine. Iar in cazul infratirii intre tarani, infratirea devine o fratie de cruce, in
sensul ca se mentine amestecul sangelui numai ca acea crestatura pt sange se face in
forma de cruce.
De asemenea apare ca forma a fratiei de cruce intre tarani, fratia haiduceasca. Dupa
intemeierea statelor feudale romanesti apare si asa-numita infratire de mosie care sub
aspectul formei este un act scris emanand de la cancelaria domneasca in care se
consemneaza declaratia de infratire facuta de cei in cauza in fata Domnului si a Sfatului
domnesc.
Obiectul infratirii - il putea forma orice fel de bunuri insa infratirea avea ca obiect
ocini sau mosii de cumparatura, de aici si denumirea acestei institutii.
Infratirea de mosie ducea nu numai la stabilirea unor relatii de rudenie dintre cei
infratiti ci si la stabilirea unor relatii patrimoniale cu privire la bunurile asupra carora cei

infratiti isi constituie anumite drepturi, acesta fiind de altminteri si scopul principal al
infratirii. Existau 2 forme de infratire pe mosie:
in care toti cei infratiti isi uneau ocimile
in care infratirea se facea doar pe ocina uneia dintre parto
Calitatea de proprietar al unei ocini era o conditie indispensabila pentru a
participa la constituirea unei infratiri. In actul de infratire se prevedea de la bun inceput
cui apartineau ocinile sau ocina asupra careia se realiza infratirea. Din acest punct de
vedere prima forma de infratire adica cea in care toti cei infratiti pun impreuna ocinile
presupunea 2 momente:
momentul unirii ocinilor
momentul asezarii celor infratiti pe ocinile astfel unite
Cea de-a doua forma de infratire presupune un singur moment: momentul asezarii celor
infratiti pe ocina respectiva.
Infratirea pe mosie se mai poate clasifica si din punct de vedere al modului in care se
constituie raportutile de infratire in:
infratirea directa ce presupune ca raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii
la actul infratirii
- infratirea indirecta atunci cand cel care constituie infratirea nu intra in raporturi de
infratire ci aseaza ca frati alte persoane pe ocina sa
Combinand cele doua criterii de clasificare vom spune ca infratirea prin unirea
ocinelor este intotdeauna directa.
Efectele juridice pe care aceasta forma de infratire le produce se rezuma la crearea
unei stari de coproprietate intre cei infratiti asupra ocinelor unite cu mentiunea ca cei
infratiti dobandesc asupra acestor ocine cote indivize egale si nu proportionale cu
suprafata de teren adusa in infratire.
Infratirea prin asezarea ocinilor poate fi directa sau indirecta. Daca este indirecta
numai cei asezati dobandesc cote indivize egale din dreptul de proprietate asupra ocinei
pe care s-a realizat infratirea.
Infratirea pe mosie se realizeaza in practica feudala fie din considerenta de ordin
economic fie de ordin juridic.
Considerentele de ordin economic vizeaza crearea unei mosii mai mari si mai
puternice care sa poata fi mai bine exploatata iar cele de ordin juridic vieaza producerea
unor efecta juridice in materia succesiunii si materia proprietatii pt evitarea unor
consecinte negative decurgand din fizionomia unor institutiii ale L.T.

Efectele pe care nfrirea le produce n materia succesiunii: de exemplu, n ara

Romneasc se nfreau fetele cu bieii pentru a li se asigura fetelor vocaie succesoral
la ocin sau proprietatea unei moii care nu avea motenitori, sau n ara Romneasc
avea numai fete, recurgea fie la o nfrire direct cu alte persoane pe moiile unite sau
numai pe moia sa, fie la o nfrire indirect a fetelor pe moia sa cu fiii altei persoane
sau prin nfrirea pe moie pot fi chemai n concurs cu fiii la motenire i alte persoane
pe care fiii i ndeprteaz de la succesiune. Aceasta n vederea favorizrii persoanelor
respective.
Efectele nfririi n materia proprietii
nfrirea pe moie este unul dintre modurile de dobndire a proprietii pe lng
contractele translative de proprietate aceasta nct n actul nfririi se putea prevedea c
transmiterea dreptului de proprietate ctre/ntre cei nfrii se va realiza inter vivos i nu
mortis causa, dup cum se putea utiliza i clauza
de rezerv a proprietii (pactul rezervati domini).
Totodat se putea prevedea c transmiterea proprietii se va face cu sarcin, stabilindu-se
n acest sens anumite obligaii ale celor nfrii fa de cei care le-au transmis averea.
nfrirea pe moie a fost utilizat de ctre boieri i ca un instrument de aservire a
obtilor steti n sensul c boierii recurgeau la o nfrire cu ranii pe ocinele acestora
din urm, dobndeau calitatea de rude i deveneau titularii drepturile de protimis, pe care
le exercitau cu succes, astfel nct n timp ei reueau s sparg unitatea economic a
obtei i, n final, s o aserveasc.
Procedura de judecat n Legea rii i pe planul dreptului procesual Legea rii are
un caracter unitar n toate cele trei ri romneti consacrnd ca instane judele i Sfatul
oamenilor buni i btrni la nivelul obtilor steti sau teritoriale soltuzul sau judeul i
cei 12 prgari la nivelul oraelor, conductorii de judee i inuturile la nivelul acestor
uniti administrativ-teritoriale, marii vornici i marele ban n prile de ar aflate sub
jurisdicia lor. Toate aceste instane aveau o competen general att n materia civil, ct
i penal. Lor li se adugau ceilali dregtori care aveau o competen special n anumite
materii, precum i boierii i mnstirile nvestite cu imunitate a cror competen n
materie jurisdicional era dat de actul de nvestire cu imuniti.
Procesele mai dificile se judecau de ctre Sfatul Domnesc care soluiona i plngerile
celor nemulumii de judecata dregtorilor, plngeri care nu aveau caracterul unor ci de
atac, ci mai degrab caracterul unor reclamaii ndreptate mpotriva celor care judecaser.
O deplin competen n toate materiile o avea domnul, care era judectorul suprem.
El putea judeca orice proces n prim i ultim instan dup cum putea s rejudece i
procesele soluionate de ceilali dregtori.
Domnul judeca fie singur, fie mpreun cu Sfatul, fie n capital, fie n orice alt localitate
(justiia feudal este itinerant).

Nu existau grade sau trepte de jurisdicie aa nct hotrrea unei instane putea fi
atacat la aceeai instan i, de asemenea, nu exista autoritate de lucru judecat. Pentru
acest motiv spre a pune capt prelungirii la nesfrit a proceselor i pentru a mpiedica
redeschiderea lor Legea tarii a consacrat unele reguli care limitau procesul de rejudecare
a proceselor.
Zaveasca nu mpiedic n mod direct redeschiderea procesului, dar oblig Partea care
dorete s-l redeschid s depun n vistieria statului o sum de bani. Nu s-au pstrat n
acest sens multe hotrri pronunate de domn cu aceast prevedere;
Fieria un alt procedeu prin care partea care a ctigat procesul depune ab initio/de la
nceput, o sum de bani n vistierie, iar domnul garanteaz c nu va aproba redeschiderea
procesului.
Instituia amenzii judiciare se introduce din sec. al XVIII-lea i care sancioneaz culpa
procesual a prii care redeschide procesul fr a avea ctig de cauz. Aceste amenzi
judiciare se numeau gloabe n ara Romneasc i Moldova i birat n Transilvania.
Alt caracteristic a justiiei feudale este sistemul care permite rscumprarea
pedepselor. Oricare dintre instane era ndrituit ca n cuprinsul hotrrii s dispun
nlocuirea pedepsei aplicate cu plata de ctre cel vinovat a unei sume de bani sau a unui
numr de vite. Acest sistem i favoriza pe cei bogai i a reprezentat totodat un mijloc de
aservire a rnimii. Totodat procesul n vechiul nostru drept feudal se mai
caracterizeaz prin cumularea atribuiilor judiciare i administrative de ctre aceeai
persoan, ceea ce nseamn confuziunea de atribuii.
Totodat exceptnd instanele de la nivelul obtilor steti (juzi + sfatul oamenilor
buni i btrni) justiia feudal era monopolul boierilor i al mnstirilor al nobililor
feudali.
Concepia care sttea la baza procedurii de judecat era aceea c judecata trebuie s
se realizeze dup lege i dreptate sau dup dreptate i dup obiceiul rii noastre.
Termenul de dreptate desemneaz morala epocii i contiina juridic chemat s
vegheze asupra moravurilor, iar termenii de lege i de obiceiul rii noastre desemneaz
Legea tarii sau dreptul nostru obinuielnic.
JURAMANTUL CU BRAZDA
Este o proba de straveche traditie geto-daca denumita dupa rolul pe care pamantul
privit ca o divinitate il joaca in desfasurarea acestei probe. Cel ce depunea juramantul
invoca pedeapsa pamantului daca cele invocate sub juramant erau false.
In Moldova cel ce jura purta o brazda de pamant pe cap sau umeri (brazdasi), iar in
Tara Romaneasca (in Oltenia) brazda era purtata in traista (traistasi).
Se folosea ca mijloc de proba in procesele de stabilire a hotarului. Cei ce erau supusi
probei jurau ca vor arata adevaratele hotare si inconjurau acele terenuri avand asupra lor
brazda de pamant.

Popoarele antichitatii si geto-dacii printre ele priveau pamantul ca o divinitate cu

puteri purificatoare atat in sens material cat si spiritual. In acest ultim sens exista credinta
ca pamantul ii ajuta pe cei ce spun adevarul si ii pedepseste pe cei ce jura stramb. Astfel
au patruns expresiile sa-i fie tarana usoara si nu-l rabda pamantul.
Exista un dublu simbolism judiciar: brazda e zeitatea pamantului, iar capul e cea mai
importanta parte a corpului.
Sub influenta religiei crestine, aceasta proba s-a spiritualizat, locul brazdei fiind luat
de evanghelie, iar dupa aparitia statului feudal, proba dobandeste caracter de clasa
intrucat ea era rezervata doar taranilor.
O data cu dezvoltarea feudala a crescut si interesul boierilor pentru utilizarea acestei
probe in vederea hotarnicirii granitelor mosiilor. Boierii nu se multumeau cu martori
intamplatori care sa fie supusi probei in caz de litigiu, ci recurgeau la preconstituirea de
martori. Fiii de tarani erau pusi sa parcurga hotarele mosiei si in tot acest timp erau dati
de chica pentru a tine minte hotarele respective si a putea fi supusi probei in cazul unui
litigiu.
PROBA CU JURATORI
Cea mai importanta din probele orale in Legea Tarii era proba cu juratori.
Institutia juratorilor a fost un mijloc de proba care prin particularitatile sale contrazice
ideile moderne relative.
In procesul penal, prin juramantul lor, juratorii sustin juramantul uneia dintre parti
aratand ca aceasta e demna de crezare. Acest juramant nu are caracter obiectiv, ci pur
subiectiv pentru ca nu tinde la stabilirea adevarului, ci la stabilirea bunei reputatii.
In procesul civil, judecatorii cerceteaza faptele si drepturile partilor, astfel incat
juramanatul lor e de veridicitate.
Pana la aparitia statului feudal aceasta proba a fost utilizata in obsti ca cel mai
raspandit mijloc de proba pentru solutionarea conflictelor dintre membri obstei. Dupa
aparitia statului feudal e consemnata in legea tarii ca regina a probelor, fapt pentru care e
denumita de dreptul obisnuilenic lege.
Unii istorici si juristi romani, referindu-se la proba cu juratori au emis o serie de
afirmatii: e o proba misterioasa, o procedura grosolana si curvoasa, un principiu absurd
de dovedire. Autorii, adepti ai metodei metafizice de cercetare a fenomenului istoric si
juridic, nu au sesizat originea probei care isi are izvorul in stravechiul juramant pe vetrele
regale sau pe zeitatile palatului regal practicat de geto-daci.
Intrucat juramantul e prestat de un grup de juratori, el putea fi combatut tot de un
grup de juratori, dar cu numar dublu de persoane. In epoca gentilica, grupul juratilor era

alcatuit din rudele partilor pentru care acestia jurau, mai apoi, in cadrul obstilor satesti,
alaturi de rude, in grupul juratorilor, puteau fi inclusi vecinii si ceilalti membri ai obstei.
In statul feudal acordarea acestei probe se facea prin hrisov domnesc in care se utilize
sintagma i-am dat lege. Partea careia i se incuviintase proba putea sa ia legea (sa
admita proba) sau sa se lepede de lege (sa renunte la proba si sa o defere partii adverse).
In hrisovul de incuviintare a probei se mentiona numarul juratorilor, iar in unele
cazuri erau incuviintati nominal (juratorii pe ravase).
Juratorii trebuiau sa fie de o seama cu cel pentru care jurau (aceeasi categorie
sociala). Juratorii depuneau juramantul intr-un cadru solemn care pesupunea indeplinirea
unor formalitati juridice si religioase. Juramantul se depunea pe evanghelie in fata
reprezentantului domnului insarcinat cu supravegherea efectuarii probei. Continutul si
forma juramantului trebuiau sa fie identice cu cele ale juramantului pronuntat de parte.
Schimbarea unor cuvinte ducea la anularea probei.
Ca o particularitate a Legii Tarii, in Transilvania, se admitea posibilitatea utilizarii
unor formulari echivalente si posibilitatea repetarii cuvintelor folosite gresit.
Daca juramantul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Tarii
imputernicitul domnului consemna efectuarea probei intr-o carte de juramant care era
semnata si pecetluita cu pecetile juratorilor. Cartea de juramant era inaintata domnului
care hotara asupra solutiei pronuntate in proces, in sensul juramanatului depus.
Partea care administra proba castiga procesul, ceea ce in Legea Tarii se spunea ca s-a
apucat de lege/s-a directat. Daca proba cu juratori nu putea fi administrata, partea careia
i s-a dat proba pierdea, ceea ce in Legea Tarii insemna ramanea de lege.
Daca proba fusese administrata, partea care pierduse putea cere si obtine de la domn
contraproba cu un numar dublu de juratori lege peste lege. Daca contraproba putea fi
efectuata solutia initiala era anulata si se dadea o noua solutie. Primii juratori se
considerau ca au depus juramant fals si erau globiti (amendati).
Faptul ca aceasta proba e o creatie originala a poporului roman rezulta din
imprejurarea ca in dreptul slav nu exista un numar maxim de juratori, astfel incat se putea
ajunge si la 300, dar Legea Tarii stabilea ca numarul maxim sa fie de 48. Asa incat daca
domnul dorea sa favorizeze o parte, ii acorda de la inceput maxim de juratori, partea
adversa neputand face contraproba.
Prin proba cu juratori se putea dovedi orice situatie de fapt, chiar si unele de drept.
Prin aceasta proba puteau fi combatute celelalte mijloace de proba, inclusiv cea a
inscrisului.
Cu timpul aceasta dobandeste un caracter de clasa, pt ca regula potrivit careia juratorii
trebuie sa fie de-o seama cu partea pentru care jurau e inlocuita cu partea ca juratorii nu

pot fi recrutati decat dintre boieri. In litigiile dintre boieri si tarani, taranului ii era
aproape imposibil sa administreze proba ce insemna pierderea din start a procesului.
PROBA TESTIMONIALA
Martorii sunt persoane care au cunoscut ex propriis sensibus, anumite imprejurari si
situatii de fapt despre care relateaza in instanta, in vederea stabilirii adevarului si corectei
solutionari. Se dadeau sub prestare de juramant, dat in Biserica, aceasta dand anateme
celor ce jurau stramb si depuneau marturie mincinoasa.
Forta juridica a marturiei, chiar daca era data sub juramant, era inferioara probei cu
juratori. In unele situatii, din considerente de ordin practic, putea sa opereze o
conversiune a probei. Daca partea careia i s-a admis proba cu juratori nu putea aduce
numarul de juratori stabiliti, atunci juratorii prezenti erau audiati ca martori.
O categorie speciala de martori, cei preconstituiti sunt aldamasarii, persoane prezente
la incheierea contractelor, ce asista partile la stabilirea clauzelor conventiilor ce urmau a
fi incheiate. Aldamasul e tot o institutie de sorginte geto-daca si are un dublu caracter :
religios: dupa ce se incheia conventia, persoanele care au asistat la realizarea aportului de
vointa a partilor, invocau divinitatea pentru ca aceasta sa binecuvanteze invoirea.
Binecuvantarea se realiza prin libatiuni, ritual din care in zilele noastre a ramas obiceiul
ca aldamasul sa bea vin cu partile. Consumarea aldamasului insemna sub aspect juridic
perfectarea conventiilor partilor.
In ipoteza ivirii unui litigiu, in vederea executarii contractului, aldamasarii depuneau
marturie cu privire la dorinta reala a partilor. Daca conventia era consemnata si intr-un
inscris, rar intalnit datorita slabei raspandiri a stiintei de carte, atunci in cuprinsul
inscrisului era trecut si numele aldamasarului, valoarea aldamasului si partea care a platit
consumatia.
juridic
PROBE SCRISE
Inscrisurile folosite ca mijloace de proba erau fie inscrisuri oficiale, emanand de la
cancelaria domneasca, fie private, emanand de la persoane particulare.
Inscrisurile domnului purtau diverse denumiri: hrisov (origine greaca), direse
(sorginte latina) si urii (origine slava). Inscrisurile personale particulare erau numite
zapise.
ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI
TRANSILVANIEI
La venirea lor in Transilvania ungurii au gasit deja formate stratificarea sociala si
religioasa de tip feudal, precum si formele de proprietate ale feudalismului si institutii
proprii feudale (pe primul plan institutia voievodatului).

Aceste realitati au cunoscut in Transilvania o evolutie specifica ca urmare a instalarii

dominatiei maghiare. Ungurii se aflau in comuna primitiva, in stadiul democratiei
militare, nu aveau institutii proprii de tip feudal, fapt pentru care le-au preluat si le-au
folosit ca instrumente de oprimare.
Datorita numarului mic, nu puteau exercita o dominatie efectiva, ungurii procedand la
colonizari intense cu sasi si secui, insa in ciuda acestor eforturi, romanii au continuat sa
reprezinte marea majoritate a populatiei.
Asa cum rezulta din documentele emise de cancelaria maghiara, inca din secolul IX
erau constituite pe teritoriul Transilvaniei si in Campia Panonica numeroase cnezate,
voievodate si tari romanesti conduse de nobili romani, existenta lor fiind dovedita si
arheologic si prin urmele pe care aceste institutii le-au lasat asupra organizarii interne a
Transilvaniei pana la sfarsitul voievodatului. In cadrul procesului de supunere a
Trasilvaniei, s-a dat o lupta acerba intre nobilimea romana si nobilimea cotropitorilor,
desemnata cu termenul de nemes. In cele din urma nemesii au acaparat toate drepturile si
privilegiile nobililor romani prin deposedare si subordonare.
Supunerea a presupus doua etape:
sec XII-XV nobilii romani sunt mentionati alaturi de nemesi in documentele
cancelariei maghiare.
- nobilii romani inca exercita pe teritorile pe care le aveau in proprietate
atributii administrative, juridice, fiscale, militare, intrucat aparatul
propriu zis al voievodatului nu era inca constituit.
sec XV (1437) uniom trium natiorum (unirea celor 3 natiuni asa-zis privilegiate):
ungurii, sasii si secuii, in vederea eliminarii din viata politica a tarii
a romanilor.
- drepturile feudalilor romani sunt sistematic incalcate, astfel incat ei decad treptat in
randul micilor feudali si ai taranimii dependente.
-atributiile cnezilor, juzilor sunt ingradite de reprezentantii maghiari,ai sasilor, de marea
nobilime laica si ecleziastica.
Si-au pastrat privilegiile un numar mic de romani care au acceptat maghiarizarea si
catolicizarea.
Structura sociala:

a) marea nobilime, recrutata din cele 3 natiuni privilegiate;

b) mica nobilime, vasalii nemesilor;
c) nobilimea ecleziastica alcatuita din inalti prelati ai Bisericii catolice care promovau o
sustinuta politica de oprimare a romanilor, considerati schizmatici.
d) taranii dependenti (iobagi) ai caror regim juridic a fost continuu inasprit, fie prin
sporirea necontenita a sarcinilor, fie prin interzicerea stramutarii lor.
In Transilvania oprimarea sociala era dublata de una nationala, exploatarea feudala
era mai intensa, numarul taranilor era mai mic, majoritari fiind taranii fara pamant numiti
jeleri.
Fata de dezvoltarea accentuata a comertului si mestesugurilor, categoria sociala a
orasenilor e mai dezvoltata, iar stratificarea sociala mult mai accentuata.
Orasenii erau organizati in bresle avand obligatii fiscale si militare, iar orasele se
bucurau de o mai larga autonomie.
Proprietatea feudala era divizata:
a) regele dominium eminens;
b) cele 3 natiuni dominium utile;
c) iobagii dreptul de folosinta asupra loturilor de cultura.
ORGANIZAREA CENTRALA
In epoca voievodatului, Transilvania a avut organe centrale proprii potrivit organelor
sale autonome ca o entitate statala distincta de regatul Ungariei.
Pana la sfarsitul secolului XII dominatia maghiara se exercita numai asupra unei parti
din NV Transilvaniei, condusa de un princeps ce-si avea sediul la curtea regelui maghiar.
Restul teritoriului Transilvaniei era condus de juzii, cnezii si voievozii romani.
Constatand ca nu pot supune Transilvania prin forta, ungurii au fost nevoiti sa accepte
formele de conducere si sa colaboreze cu nobilii romani.Astfel s-a constituit voievodatul
Transilvaniei prin extinderea la nivelul intregului teritoriu roman intracarpatic a acestei
institutii romanesti.
Primul conducator mentionat este Leustachiu Voievod (1176). Voievozii Transilvaniei
dintre care multi de origine romana,desi din punct de vedere juridic erau vasalii regelui
maghiar au fost exponentii intereselor locale si au cautat permanent sa-si largeasca

atributiile si sa inlature dominatia regelui maghiar. Unii voievozi formand dinastii au

reusit sa transforme Transilvania intr-un regnum distinct de de regnum hungarie si chiar
sa se amestece in conflictele legate de ocuparea tronului maghiar.
Voievodul Transilvaniei avea atributii juridice, administrative, militare, numea pe
vicevoievozi, pe conducatorii comitatelor si pe dregatorii Transilvaniei. Era judecator
suprem si conducatorul armatei.
Atributiile administrative si judiciare erau limitate de larga autonomie pe care o aveau
comitatele, scaunele sasesti si secuiesti, privilegiile Bisericii, pozitia superioara a regelui
maghiar si intinsele feude pe care domnii Tarii Romanesti si Moldovei le aveau in
Transilvania.
Incercarile repetate ale regelui maghiar de a restrange atributiile voievodului au esuat,
acesta intarindu-si pozitia. In secolul XV devine comite al secuilor. In exercitarea
atributiilor voievodale era ajutat de un aparat central de dregatori asemanator cu cel din
Tara Romaneasca si Moldova, dar mai putin evoluat datorita subordonarii fata de coroana
maghiara si datorita largei autonomii de care se bucurau unitatile administrativ-teritoriale.
Dreagatorii Transilvaniei:
vicevoievodul;
notarul voievodal (seful cancelariei),
judele curtii voievodale (atributii asemanatoare vornicului).
Congregatia generala a nobililor
o adunare reprezentativa pe stari a nobilimii comitatelor, clerului, orasenilor si taranilor
liberi, proprietari de pamanturi.
la inceput au facut parte si romanii, ultima la care sunt mentionati e cea din 1291.
dupa unio trio nationum la congregatie participau numai reprezentantii celor 3 natiuni
privilegiate.
nu avea caracter permanent, era convocata periodic la Turda.
avea atributiuni administrative, judiciare si fiscale.
datorita autonomiei Transilvaniei nici o lege votata de dietele maghiare nu se aplica in
Transilvania daca nu era insusita de congregatia generala a nobililor.
ORGANIZAREA LOCALA
-expresia imbinarii structurilor politico-administrative ale romanilor care au supravietuit
cotropirii maghiare cu elemente de organizare pe care maghiarii le-au preluat de la
germani.
In zonele locuite exclusiv de romani unitatile administrativ-teritoriale erau districtele
conduse de juzi, cnezi, voievozi.
In zonele in care s-au infiltrat elementele maghiare subdiviziunile erau comitatele
conduse de un comite numit la inceput de rege, apoi de voievodul Transilvaniei. Erau

impartite in plasi conduse de pretori alesi de Adunarea comitatului la care participa

nobilimea locala, iar conducatorii comitatelor erau ajutati de un vicecomite.
In zonele in care au fost colonizati secui existau structuri administrativ-teritoriale cu
un pronuntat caracter militar care se numeau scaune secuiesti; denumirea institutiei si
institutia sunt imprumutate de la romani de la vechile scaune de judecata.
Pana in secolul XV existau 7 scaune conduse fiecare de 1 capitan cu atributii
administrative si judecatoresti ajutat pe plan judiciar de un jude scaunal. Cele 7 scaune
formau obstea secuilor (universitas siculorum) cu centrul la Odorhei condusa de un
comite al secuilor care era numit de regele maghiar, iar apoi de voievodul Transilvaniei
care devine comitele secuilor. De atunci voievodul e reprezentat in fiecare scaun de un
jude regal care actiona si ca vicecomite.
In teritoriile colonizate cu sasi s-au organizat tot dupa model romanesc, 7 si apoi 9
scaune care formau obstea sasilor (universitas saxorum) condusa de un comite ca
reprezentant al regelui maghiar.
Din secolul XV comitele era ales de obstea sasilor. Aceasta avea centrul la Sibiu.
Fiecare scaun era condus de un jude regal numit de rege, un vicejude si un jude scaunal
ales de populatia locala.
Orasele se bucurau de o larga autonomie fiind conduse de un jude si un sfat municipal
(12 jurati) alesi pe termen de 1 an de comunitatea oraseneasca din randul patriciatului
orasenesc.
Atributiile militare, administrative, fiscale si judiciare ale conducerii locale a oraselor
erau stabilite prin actele de privilegii acordate acestora.
In fiecare oras exista si un jude regal ca reprezentant al regelui.
Organizare satelor
Satele romanesti erau in mare majoritate conduse de cnezi care au pastrat jurisdictia
pricinilor marunte, dreptul de a incasa darile si de a chema oamenii la lupta. Au fost
aservite de cele 3 natiuni, pastrandu-se sate numai in regiunile de granita.
Si cele sasesti erau organizate dupa model romanesc, iar conducatori erau tot juzii.
ORGANIZAREA FINANCIARA A VOIEVODATULUI
TRANSILVANIA
Autonomia voievodatului Transilvaniei si-a impus amprenta si asupra organizarii
financiare intrucat obligatiile fiscale fata de regele maghiar erau inferioare obligatiilor

fata de nobilimea transilvaneana. Darile pentru rege erau percepute tot de voievod care
retinea pentru sine jumatate din suma incasata.
Taranii liberi aveau obligatii fiscale numai fata de stat in timp ce taranii aserviti aveau
si obligatii de renta (sub cele 3 forme ale sale) fata de nemesi si fata de reprezentantii
Bisericii Catolice.
Pentru iobagi unitatea de impunere era gospodaria iobageasca. Principala obligatie
fata de stat era lucrum camerae (venitul camarii) care se platea in natura, apoi in bani si al
carui cuantum era stabilit prin diplome regale pentru tarani.
O alta obligatie era o dare funciara: teragium care s-a extins si asupra orasenilor
devenind o dare generala.
In situatii exceptionale, regele putea percepe o dare suplimentara: subsidia. Taranii
romani aveau in plus o dare speciala: quimqagessima ovium (o oaie si un miel din 50).
Sasii aveau un regim fiscal separat: ei plateau darea Sfantului Martin care se platea pe 11
noiembrie si era in cuantum de 500 de marci de argint.
Secuii erau scutiti de obligatii fiscale intrucat ei erau insarcinati cu paza granitei de
est, dar totusi erau tinuti sa plateasca asa-numita dare a boilor. Ei trebuiau sa dea regelui
cate un bou de fiecare proprietar cu prilejul incoronarii, a primei casatorii si a nasterii
primului fiu.
Orasenii plateau o dare speciala: censul sau colecta. Veniturile regale erau completate
cu impozite indirecte pe circulatia marfurilor si a persoanelor, percepute in punctele
vamale precum si cu taxele pe exploatarea minelor de sare si veniturile rezultate din
exploatarea minelor de aur.
ORGANIZAREA BISERICII IN TIMPUL VOIEVODATULUI
Biserica ortodoxa din Transilvania se afla in plin proces de organizare ierarhica in
momentul intrarii ungurilor in Transilvania. Acest proces a fost stopat si nu s-a putut
desavarsi in epoca voievodatului. Insa, Biserica Ortodoxa si-a desfasurat activitatea
neintrerupt asigurand continuitatea credintei religioase a romanilor.
Pe masura instaurarii dominatiei maghiare se constata un proces de organizare
ierarhica a Bisericii Catolice sprijinit atat de nemesi, cat si de regii maghiari. Astfel
Biserica Catolica a fost inzestrata cu intinse proprietati investite cu importante imunitati
feudale.
Dijmele percepute de Biserica Catolica erau datorate nu numai de credinciosii
catolici, ci si de taranii ortodocsi romani, desi acestia erau considerati schismatici. Regele
maghiar exercita controlul Bisericii Catolice, avand dreptul de a-i numi si destitui pe
inaltii prelati si de asemenea avand dreptul de a controla veniturile bisericii.

ORGANIZAREA ARMATEI
Datorita autonomiei Transilvaniei existau 2 armate:
a) armata regelui maghiar;
b) armata voievodatului Transilvaniei.
Din cadrul armatei regelui maghiar faceau parte:
marii dregatori ai Transilvaniei;
conducatorii comitatelor si slujbasii acestora;
contingentele de ostasi ai claselor privilegiate;
detasamentele feudalilor laici si ecleziastici care trebuiau sa contribuie cu un numar de
ostasi proportional cu numarul iobagilor pe care ii aveau si cu intinderea proprietatii
funciare pe care le stapaneau.
Armata regelui era obligata sa participle atat la razboaiele de aparare inauntrul
granitelor Transilvaniei, cat si la razboaiele de cucerire in afara granitelor.
Armata voievodatului era alcatuita din slujbasii feudalilor si avea obligatia de a
participa numai la razboaiele de aparare.
In secolul al XV-lea in vremea voievodului Sigismund, armata a fost reorganizata pe
principiul banderiilor (cete militare purtand insemne militare prin care se distingeau in
lupta). Acest sistem a fost introdus datorita cresterii gradului de autonomie a
Transilvaniei, a puterii dregatorilor si nobililor locali in raport cu puterea centrala.
Potrivit acestui sistem erau obligati sa contribuie la formarea armatei transilvanene si sa
intretina banderii proprii: marii dregatori, nobilii, comitatele, orasele, scaunele sasesti si
cele secuiesti. Marii dregatori erau subventionati pentru intretinerea banderiilor lor.
Pentru intreaga perioada a voievodatului Transilvaniei armata Transilvaniei s-a
manifestat ca un corp de oaste distinct in cadrul armatei regale.
ORGANIZAREA TRANSILVANIEI IN TIMPUL
PRINCIPATULUI AUTONOM DEPENDENT DE TURCIA
Intre anii 1541 si pana la asediul Vienei in 1683 Transilvania a fost organizata ca un
principat autonom aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ca si celelalte 2 tari
romane, iar dupa batalia de la Mohaci, Ungaria a fost desfiintata, o parte formand
pasalacul de Buda, iar cealalta intrand sub stapanirea habsburgilor.
Organele centrale ale principatului Transilvaniei in aceasta perioada au fost
Principele, Dieta Transilvaniei si Consiliul Intim.

1. Principele Transilvaniei era ales pe viata de Dieta si confirmat de sultan. Insa ca

si in cazul celorlalte 2 tari romane, sultanul nu a respectat aceasta regula si de multe ori la numit pe principe fara o alegere prealabila de Dieta.
Principatul Transilvaniei se constituie prin hotararea Dietei de la Turda care a
consfintit crearea principatului ca stat tributar Turciei, conditionand alegerea principelui
de obligatia acestuia de a respecta privilegiile nobiliare celor 3 natiuni privilegiate,
privilegiile celor 4 religii recepte , unio trium nationum si legile votate de Dieta.
Astfel in Transilvania s-a instituit un autentic regim nobiliar, insa atributiile
principelui erau mult mai largi decat cele ale voievodului Transilvaniei. Principele este
seful administratiei, ii numeste pe functionarii publici si ii revoca, confera titlurile de
noblete, declara starea de razboi si de pace, incheie conventii si tratate cu alte state.
Principele este totodata comandantul suprem al armatei si judecator suprem atat in
materie penala, cat si civila. In aceasta ultima calitate el are dreptul de a gratia si comuta
pedepsele.
Principele Transilvaniei devine titularul lui dominium eminens.
Pe plan legislativ principele are dreptul de a convoca Dieta, are drept de initiativa
legislativa si poate aproba sau respinge legile votate de Dieta.
2. Dieta Transilvaniei spre deosebire de vechea congregatie generala a nobililor este
un organ cu activitate permanenta care isi desfasoara sedintele de regula la Alba Iulia, dar
si in alte localitati unde era convocata de principe.
La lucrarile Dietei participau reprezentantii nobilimii, ai comitatelor, ai scaunelor
sasesti si secuiesti, ai oraselor, ai celor 4 religii recepte precum si marii dregatori si
conducatorii comitatelor.
Membrii Dietei potrivit lui unio trium nationum erau recrutati numai din
reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, romanii majoritari si autohtoni fiind exclusi de
la viata politica a tarii.
3. Consiliul Intim este un organ nou creat in epoca principatului cu scopul declarat de
a-l sfatui pe principe in toate problemele curente ale vietii de stat. In realitate insa
Consiliul intim este o creatie a regimului nobiliar care s-a instaurat in Transilvania in
vederea exercitarii unui control strict si permanent a activitatii principelui in interesul
marilor feudali. El era alcatuit din 10 pana la 12 membri recrutati dintre varfurile
nobilimii transilvanene care detineau cele mai inalte dregatorii si care se numeau
magnati.
In Consiliul intim intra si un reprezentant al Bisericii Catolice. Membrii consiliului nu
erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau, functia lor fiind onorifica.

ORGANIZAREA FINANCIARA A PRINCIPATULUI

TRANSILVANIEI

Veniturile principatului se imparteau in 2 mari categorii:

venituri provenite din operatiuni monetare si din taxele asupra exploatarii minelor si
salinelor care se aflau la dispozitia principelui.
veniturile provinciale provenite din impozitele platite de fiecare gospodarie si care erau
destinate platii tributului sau haraciului catre Poarta. Cuantumul tributurilor a crescut
continuu fara a atinge nivelul stabilit pentru celelalte 2 tari romane.
ORGANIZAREA ARMATEI
Toate categoriile sociale aveau obligatia de a participa la oaste. Se mentine sistemul
potrivit caruia nobilimea trebuie sa participe la constituirea armatei cu un numar de ostasi
proportional cu numarul iobagilor pe care ii stapaneau.
Secuii si sasii aveau obligatii militare specifice, iar taranii romani din regiunea de
granita se bucurau de unele inlesniri fiscale in schimbul obligatiei de a asigura paza
hotarului.
Ca urmare a dezvoltarii armelor de foc a crescut considerabil numarul mercenarilor
dependenti de principe.
ORGANIZAREA BISERICII
Biserica oficiala a statului este cea catolica, insa pe fondul reformei religioase care
cuprinsese intreaga Europa au fost recunoscute si Biserica Reformata, Biserica Calvina si
Biserica Luterana. Impreuna cu cea catolica au format cele 4 religii recepte ale
Transilvaniei.
Religia ortodoxa a fost considerata in continuare schismatica, insa asistam in aceasta
epoca la un proces de organizare ierarhica a Bisericii Ortodoxe Romane, creandu-se
episcopii ortodoxe la Vad, Ineu, Gioagiu si Silvas, precum si o mitropolie ortodoxa pentru
toti romanii din Transilvania la Alba-Iulia.
Mitropolitii erau la inceput hirotonisiti in Serbia, iar apoi la Targoviste in Tara
Romaneasca. In timpul cat a fost principe al Transilvaniei, Mihai Viteazul a sprijinit
biserica Ortodoxa romana acordand o serie de inlesniri fiscale preotilor ortodocsi si
infiintand Mitropolia Balgradului, Vadului, Silvasului, Fagarasului, Maramuresului si
Tarii Unguresti.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Organizarea administrativ-teritoriala a ramas in aceleasi limite teritoriale ca in
voievodat cu singura mentiune ca acum in componenta Transilvaniei ca principat
autonom au intrat si comitate din vest, asa-numitul partium.
DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN EPOCA

VOIEVODATULUI SI A PRINCIPATULUI
DEPENDENT DE TURCIA
Evolutia dreptului scris in aceasta perioada in Transilvania a fost marcata de mai
multe tendinte.
a) aceea a factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului.
b) manifestarea de politica centralizatoare a regilor maghiari.
c) tendinta populatiei autohtone si majoritatii romane de a-si apara traditiile si
institutiile juridice consacrate de Legea Tarii, inclusiv prin codificari ale vechilor
obiceiuri, realizate sub presiunea populatiei romanesti si recunoscute oficial de statul
maghiar.
In contextul celor 3 tendinte, dreptul scris al Transilvaniei, dar si cel obisnuielnic s-au
structurat in 2 sisteme juridice:
dreptul roman transilvanean care a imbracat forma Legii tarii si a codificarilor realizate
pe baza obiceiului pamantului si care a reprezentat sistemul de drept preponderent, cel
putin in epoca voievodatului.
sistemul juridic discriminatoriu pentru romani impus de reprezentantii celor 3 natiuni
privilegiate si de statul maghiar incepand din secolul XV, sistem prin care romanii au fost
exclusi de la viata politica si juridica a Transilvaniei. Acest sistem nu a fost niciodata
recunoscut sau asimilat de poporul roman.
In concret, dreptul scris al voievodatului cuprinde decretele regale relative la
privilegiile nobilimii si obligatiile iobagilor, la organizarea financiara, militara si
judiciara, de exemplu: decretele regilor Andrei al II-lea, Carol Robert de Anjou, Ludovic
I si decretum maius ale regelui Matei Corvin.
Dreptul scris al voievodatului cuprinde unio trium nationum , hotarare adoptata in
1437 de nobilii maghiari, conducatorii sasilor si secuilor prin care s-a statuat ca puterea
politica in stat va fi exercitata numai de reprezentantii acestor 3 natiuni privilegiate cu
excluderea totala a poporului roman.
Dreptul scris al voievodatului cuprinde Tripartitul lui Verveti care este o culegere de
drept privat elaborata de juristul Stefan Verveti intre anii 1514-1517 din ordinul regelui
maghiar Vladislav al III-lea. Ea nu a fost adoptata oficial niciodata, ramanand o lucrare
cu caracter privat, insa s-a practicat in practica judiciara a tuturor instantelor din
Transilvania pana in anul 1848, utilizarea ei fiind consacrata oficial in mod indirect prin
Diploma Leopoldina din 1691.
Asa cum rezulta din titlul lucrarii, are o structura tripartita:
1.Privilegiile nobilimii

2.Procedura de judecata
3.Reglementa situatia juridica a taranilor iobagi consacrand legarea lor de glie
si de asemenea cuprindea dispozitii referitoare la statutul oraselor libere.
Dreptul scris al voievodatului cuprinde Statutele Tarii Fagarasului. Acestea reprezinta
o legiuire cu caracter de codificare intrucat cuprinde principalele institutii juridice
romanesti din Legea Tarii.
Mult timp Tara Fagarasului a fost o feuda a domnilor Tarii Romanesti, insa din sec
XV a fost incorporata Transilvaniei, fiind inclusa in universitas saxorum (obstea sasilor).
Acest eveniment a insemnat o incalcare a drepturilor stravechi ale romanilor si s-a lovit
de o puternica rezistenta a acestora, culminand cu o serie de razboaie izbucnite intre
1503-1508.
Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si aceea a codificarii vechilor obiceiuri
ale romanilor, revendicare care a fost satisfacuta in 1508 prin intocmirea statutelor Tarii
Fagarasului. Ele au fost redactate in limba latina, iar in cuprinsul lor, atat in preambul cat
si in partea finala se face mentiune ca s-au dat la propunerea romanilor. Textul statutelor
reda normele obiceiurilor juridice romanesti intr-o forma fidela, dar concentrata
plecandu-se de la ideea ca ele sunt foarte bine cunoscute de poporul roman care le aplica
din generatie in generatie.
Textul statutelor nu este sistematizat pe materii si institutii asa incat normele de drept
penal interfereaza cu cele de drept civil.
In materia persoanelor este consacrata stratificarea sociala de tip feudal si
discriminarea care se face intre diferitele categorii sociale. Nobilii romani sunt desemnati
prin termenul de boiaroles, iar taranii sunt denumiti rusticii valahi.
In materia casatoriei este consacrata ca o forma speciala de casatorie: casatoria cu
fuga. Exista obligatia de inzestrare a fetelor care revine parintilor, iar in absenta acestora
fratilor.
In materia succesiunii exista o reglementare ampla asemanatoare celei din Tara
Romaneasca in privinta masculinitatii. Este reglementata institutia infratirii, o institutie
tipic romaneasca.
In materia proprietatii este reglementata proprietatea devalmasa.
Exista numeroase reglementari in materia dreptului penal.
Din analiza continutului statutelor Tarii Fagarasului rezulta unitatea de continut si
aplicare a obiceiurilor juridice romanesti in toate cele 3 tari romane, inclusiv in

Transilvania unde oprimarea nationala a romanilor a reprezentat o constanta a politicii

conducatorilor recrutati numai din reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate.
Este semnificativ ca in 1508, numai cu 3 decenii inainte de incetarea dependentei
Transilvaniei fata de Ungaria, autoritatile au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice
obiceiurile romanilor, ceea ce ne demonstreaza ca ele s-au pastrat intr-o forma nealterata.
EVOLUTIA DREPTULUI IN TIMPUL PRIMEI FAZE
A REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Intrucat prima faza a regimului turco-fanariot reprezinta punctul culminant al
dominatiei otomane asupra tarilor romane, ea se caracterizeaza printr-o slaba activitate de
legiferare existand putine incercari de elaborare a unor lucrari cu caracter legislativ si
normativ.
Amintim in acest sens Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt intocmit in 1730 in
T.Romaneasca din porunca domnului Nicolae Mavrocordat cuprinzand dispozitii de drept
canonic si manualul de legi a lui Mihail Fotino, elaborat de marele paharnic din ordinul
domnului Moldovei Stefan Racovita. Acest manual este structurat in 3 volume si
cuprinde dreptul laic si canonic.
Pe fondul schimbarii raportului de forte in S-E Europei se observa scaderea influentei
Imperiului Otoman si cresterea influentei Imperiului Tarist care devine putere protectoare
asupra tarilor romane. Se resimte si influenta rusa asupra activitatii de legiferare, sens in
care in aceasta perioada este tradusa si tiparita in tarile romane instructiunea Ecaterinei a
II-a a Rusiei.
Insa din punct de vedere al evolutiei dreptului, prima faza a regimului turco-fanariot
este dominata de personalitatea lui Constantin Mavrocordat, un om de mare cultura care a
domnit de 10 ori in T.Romaneasca si Moldova, alternativ, totalizand 22 de ani de domnie,
perioada impresionanta pentru o epoca in care durata medie a domniei era de 2 ani.
Mavrocordat a realizat o serie de reforme in cele 2 tari romane in spiritul
absolutismului iluminat in directia modernizarii statului si a sistemului de drept. Aceasta
modernizare se impunea fata de imprejurarea ca relatiile de productie de tip capitalist se
aflau in prim proces de cristalizare, in timp ce institutiile juridice ramasesera la nivelul
realitatilor lumii feudale.
Mavrocordat a reunit reformele intreprinse pana in 1740 intr-un asezamant dat in acel
an si care a fost publicat in revista Mercure de France in 1742. Asezamantul din 1740
cuprinde 13 articole: primele 4 vizeaza scutirea de dari a preotilor si manastirilor,
limitarea jurisdictiei clerului si introducerea epitropiilor manastiresti pentru administrarea
averilor manastirilor.

In art. 5 este introdus un nou statut al boierilor, calitatea de boier fiind acum
indisolubil legata de indeplinirea unei slujbe in cadrul aparatului de stat si nu de
exercitarea dreptului de proprietate asupra unei mosii.
Boierii sunt clasificati in 2 categorii:
-marii boieri care sunt mari dregatori si urmasii lor numiti boieri veliti
care erau scutiti de plata tuturor darilor;
-mica boierime si urmasii acestora denumiti mazili care erau scutiti de o
parte din dari;
In art. 7 si 8 din asezamant se intreprinde o reforma administrativa, in sensul ca la
conducerea judetelor si tinuturilor sunt asezati 2 ispravnici si se introduce sistemul
remunerarii dregatorilor pentru slujbele lor.
In art. 9,10,12,13 se realizeaza o reforma fiscala constand in suprimarea unor dari si
unificarea tuturor celorlalte intr-un impozit unic denumit sama obsteasca, platibil in 4
sferturi, dar al carui cuantum a crescut ulterior ajungandu-se la 12 sferturi (s-a triplat).
Se realizeaza si o anumita reforma pe plan social, reforma care a dus la desfiintarea
starii de dependenta a taranilor si transformarea taranilor in tarani clacasi.
Aceasta reforma nu s-a realizat de la inceput. Initial Mavrocordat a reiterat interdictia
taranilor dependenti de stramutare de mosie si a introdus noi prestatii in munca in sarcina
acestora fara stabilirea vreunei limite. Aceasta a generat mari framantari sociale si a dus
la intensificarea fenomenului bajeniei (fugii in masa a taranilor), multi tarani refugiinduse la S Dunarii, in Imperiul Otoman.
Intre 1741-1746 numarul birnicelor s-a injumatatit punand in pericol baza fiscala a
statului. Din acest motiv la 1 martie 1746 Mavrocordat a dat un asezamant pentru a
incuraja revenirea pe mosii a taranilor fugiti stabilind anumite facilitati pentru acestia:
scutirea de dari pe timp de 6 luni, dupa aceasta perioada taranii care se reintorceau
plateau o dare de 5 taleri in 4 sferturi. Ei aveau posibilitatea sa se aseze pe orice mosie,
aveau obligatia de a lucra pentru stapanul feudal 6 zile pe an si de a-i da acestuia dijma la
semanaturi, iar Divanul Domnesc urma sa elibereze certificate de iertare de rumanie
pentru acesti tarani.
Acest asezamant avea insa un viciu juridic: nu preciza data pana la care taranii fugiti
trebuiau sa se intoarca pentru a beneficia de dispozitiile asezamantului. Fata de aceasta
imprejurare taranii au profitat, iar fenomenul bajeniei in loc sa se atenueze s-a adancit
pentru ca si taranii ramasi pe mosii fugeau pentru a se reintoarce si a beneficia de
prevederile asezamantului.

In aceste conditii la 5 august 1746 Constantin Mavrocordat a dat un nou asezamant

prin care a stabilit eliberarea tuturor taranilor dependenti dupa urmatoarea procedura:
stapanii lor erau invitati sa-i eliberze fara plata, in caz contrar, ei aveau dreptul sa-si
rascumpere libertatea platind suma de 10 taleri. Astfel s-a pus capat starii de dependenta
feudala in T Romaneasca.
In Moldova, acelasi domn Mavrocordat printr-un asezamant din 1 iunie 1749 a dispus
eliberarea neconditionata si gratuita a tuturor vecinilor. Impactul social al acestei reforme
a fost destul de mare, fapt care l-a determinat pe Mavrocordat ca ulterior sa dea un
urbariu prin care a prevazut ca numarul zilelor de claca urmeaza a se stabili prin invoiala
dintre taranii clacasi si boier, iar taranul clacas era acum legat nu de pamant, ci de sat, de
obste, pe care nu o putea parasi decat cu voia stapanului, in caz contrar stapanul fiind
indrituit sa-l readuca cu forta inapoi.
In urma reformelor lui Mavrocordat, baza legala a stapanirii cu titlu de folosinta
(folosinta) exercitata de fostii tarani dependenti asupra terenului, se inlocuieste cu o baza
contractuala, adica izvorul juridic, temeiul juridic al stapanirii exercitata de fostii tarani
dependenti deveniti clacasi nu il mai reprezinta Legea Tarii, ci invoiala dintre taranul
clacas si boier.
Reforma lui Mavrocordat a schimbat situatia taranilor dependenti numai de iure in
sensul ca, formal juridic ei sunt oameni liberi, de facto situatia lor nu s-a imbunatatit
pentru ca, daca pana la reforme ei stapaneau cu titlu de folosinta terenul in baza Legii
tarii, dupa reformele lui Mavrocordat, dreptul de folosinta a lor izvoraste din invoiala
incheiata cu boierul, in conditiile impuse de acesta din urma.
Fata de imprejurarea ulterioara pacii de la Kuciuk-Kainardjii monopolul otoman
asupra comertului exterior al tarilor romane a fost inlaturat, iar boierii au devenit
principalul exportator de cereale, ei au cautat sa mareasca productia agricola prin sporirea
numarului zilelor de claca obligandu-i pe taranii clacasi sa incheie acele invoieli in
conditii extrem de dezavantajoase.
Pentru a atenua conflictele sociale care stateau sa izbucneasca domnii fanarioti
urmatori au stabilit limite maxime pentru numarul zilelor de claca pe an.
Pe de alta parte, reforma lui Mavrocordat nu a inlaturat cu totul starea de dependenta
feudala pentru ca au ramas in continuare in dependenta personala fata de boieri, aparand
scutelnicii si poslusnicii. Acestia sunt persoane care nu au obligatii fiscale fata de stat, ci
numai fata de boier.
Scutelnicii presteaza de regula activitati care necesita o anumita calificare pe mosia
boiereasca, iar poslusnicii presteaza pe aceeasi mosie a boierului servicii mai simple care
nu necesita o anumita calificare.
A existat tendinta boierilor de a mari numarul postelnicilor si a poslusnicilor ce ar fi
avut implicatii asupra bazei fiscale a statului, astfel incat s-a dispus ca in nici un caz

numarul lor dintr-o unitate administrativ-teritoriala nu putea fi mai mare decat numarul
birnicilor.
Fiecare boier avand dreptul in functie de rangul sau de a avea un numar maxim de
scutelnici si poslusnici pentru a se limita abuzurile.
ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN A II-A FAZA
REGIMULUI TURCO-FANARIOT
In urma pacii de la Kuciuk-Kainardji, dominatia otomana asupra tarilor romane a
slabit ca intensitate, crescand in schimb influenta Rusiei ca putere protectoare. Fata de
inconvenientele decurgand din durata foarta scurta a domniilor fanariote s-a stabilit ca
durata domniei este de 7 ani.
Printr-un hatiserif dat de sultan in 1802 a fost organizat un sistem de garantii cu
sprijinul Rusiei care dobandise dreptul de a constata abuzurile domnilor, dreptul de
intercesiune in favoarea tarilor romane si a Bisericii Ortodoxe sub pretextul apararii
crestinismului.
Uzand de aceste prerogative, Rusia a silit Turcia sa treaca de la simpla recunoastere a
drepturilor tarilor romane la respectarea lor efectiva, ceea ce a creat o mai mare stabilitate
politica si o intarire a pozitiei domnilor romani.
Domnul are in aceasta perioada o serie de atributii
legislative: intareste prin hrisov domnesc pravilele, stabileste importanta diferitelor
izvoare de drept, aproba aplicarea obiceiurilor;
administrative: numeste si revoca dregatorii;
atributiile sale judiciare au fost drastic ingradite ca urmare a organizarii instantelor intrun sistem judiciar modern.
Divanul Domnesc - numarul membrilor se restrange, el fiind alcatuit numai din boieri
veliti, insa atunci cand se luau decizii de importanta mai mare pentru tara domnul
convoca un organ cu o competenta mai larga numit Sfatul de Obste al Tarii in care intrau
si reprezentanti ai clerului.
Divanul avea:
competenta legislativa, in sensul aprobarii actelor domnului, inclusiv a celor cu caracter
normativ;
competenta administrativa: asigurarea aplicarii unor norme de drept si de a organiza
unele servicii publice;
atributii judiciare sporite, iar prin hatiseriful din 1802 consultarea divanului devine
obligatorie pentru domn in materia fixarii si repartizarii impozitelor.
In aceasta perioada se infiinteaza si un organ de stat nou la nivel central, denumit
Epitropia Obstirilor, care avea atributii administrative in domeniul invatamantului,
sanatatii, industrei, comertului si lucrarilor publice.

In privinta dregatoriilor si in cea de-a doua perioada a regimului fanariot, aparatul de

stat cunoaste o extindere, fie prin sistemul dublarii si triplarii dregatoriilor existente, fie
prin sistemul crearii altora noi.
Unii domni fanarioti in dorinta procurarii de venituri procedau la vanzarea silita a
caftanelor de boierie (slujbelor).
ORGANIZAREA FINANCIARA
Se intreprind o serie de reforme pentru modernizarea sistemului fiscal, activitatea
financiara fiind condusa de marele vistiernic care centraliza situatia veniturilor si domnul
tarii.
Contribuabilii se imparteau in 2 categorii: bresle si birnici.
Breslele beneficiau de un regim fiscal mai avantajos in timp ce birnicii in categoria
carora intrau si taranii clacasi erau supusi la plata tuturor darilor. Veniturile slujbasilor
proveneau dintr-un fond special numit: casa.
Se separa vistieria tarii de camara domneasca. Camara domneasca este alimentata cu
venituri provenite din exploatarea minelor si a salinelor si exista si o camara a doamnei
care era alimentata din birul pe tigani.
ORGANIZAREA MILITARA
In cea de-a II-a faza a regimului turco-fanariot se fac incercari timide de reorganizare
a armatei pamatesti care fusese desfiintata, sens in care se infiinteaza in mediul rural
militia pentru asigurarea ordinii si linistii publice, iar in mediul urban garda oraseneasca.
ORGANIZAREA BISERICII
Mitropolia T.Romanesti si Moldovei se afla si in aceasta perioada sub autoritatea
spirituala a Patriarhiei de la Constantinopol, beneficiind de o larga autonomie. Domnul
avea autoritate politica asupra Bisericii, numindu-i pe mitropoliti si episcopi.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Se intreprind o serie de incercari de modernizare, unitatile adm-terit. raman:
- judetul in T.Romaneasca impartit in plasi(campie);
- plaiuri(munte);
- tinutul in Moldova impartit in ocoale.
Se infiinteaza in capitale unitati de politie aflate in zona centrala in subordinea agiei,
iar in zona de periferie in subordinea spatarului in T.Romaneasca;

- hatmanului in Moldova.
ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN
TRANSILVANIA SUB DOMINATIE HABSBURGICA
Declinul Imperiului Otoman incepe cu esecul acestuia la asediul Vienei, urmat de
retragerea precipitata a armatelor otomane din centrul Europei, context in care in 1688,
Transilvania devine vasala Austriei, situatie acceptata de Dieta Transilvaniei intrunita la
Fagaras, care stabileste insa ca alegerea principelui Transilvaniei se va face tot potrivit
vechilor reguli, adica de catre Dieta.
Prin Diploma Leopoldina din 1691, imparatul austriei se obliga sa respcte autonomia
Transilvaniei, iar in 1699, ultimul imparat al transilvaniei Mihai Apofy al II-lea renunta la
drepturile sale de principe in favoarea imparatului Austriei care devine astfel si principe
al Transilvaniei, realizandu-se o uniune personala intre cele 2 state.
Statutul juridic al Transilvaniei este recunoscut si pe plan international prin pacea de
la Carlowitz din 1699, iar prin pragmatica sanctiune din 1722 se prevede ca alegerea
principelui Transilvaniei se va face conform regulilor care guverneaza succesiunea la
tronul Austrei.
Din momentul in care imparatul devine si principe al Transilvaniei conducerea civila
a acesteia este incredintata unui guvernator care poarta denumirea de presedinte al
Deputatiei Tarii. Conducerea militara este incredintata unui general austriac. Exista
posibilitatea ca cele doua functii sa fie reunite asupra aceleiasi persoane, situatie in care
cel in cauza poarta titlul de presedinte al Guvernului.
Conducerea administrativa era asigurata de guvernator impreuna cu un guvernator
provincial ce formeaza Guberniu aflat sub supravegherea directa a cancelariei aulice de la
Viena. In cadrul ei se infiinteaza o camera aulica transilvana in 1695.
Sunt infiintate totodata o serie de organe de stat noi:
- comisariatul tarii care controla aprovizionarea trupelor austriece stationate in
Transilvania;
- tezauratul exercita conducerea fiscala a Transilvaniei.
In aceasta perioada se produc o serie de reforme pe planul organizarii Biericii.
Imparatul de la Viena propune romanilor transilvaenei ortodocsi unirea cu Roma in
schimbul recunoasterii natiunii romane ca a patra natiune a Transilvaniei alaturi de cele 3
natiuni privilegiate.
Sinodul Bisericii Ortodoxe intrunit la Alba-Iulia in 1697, prezidat de episcopul Teofil,
aproba propunerea imparatului si hotaraste unirea, in principiu, cu Roma. Imparatul
Leopold dispune scutirea de obligatii iobagesti, dar numai pentru preotii uniti nu si pentru

taranii romani uniti cu Roma. Abia in 1701 scutirea este extinsa si asupra taranilor uniti,
insa aceasta diploma Leopoldina nu s-a aplicat intrucat a fost respinsa de Dieta
Transilvaniei.
Urmasa lui Leopold, imparateasa Maria Tereza a dat un rescript imparatesc in 1744
de recunoastere a natiunii romane. Insa Dieta Transilvaniei a interpretat acest rescript, in
sensul ca el nu se aplica intregii populatii romane, ci numai nobililor si clericilor, iar
recunoasterea nu se face ca a 4-a natiune, ci ca lipituri la cele 3 natiuni privilegiate.

DREPTUL APLICAT IN TRANSILVANIA

Amintim principalele monumente ale dreptului scris:
Diploma Leopoldina din 1691 prin care se stabilea ca toate legiuirile feudale anterioare
continua sa se aplice in Transilvania: unio trium nationum, tripartitul lui Verboczi,
aprobatae et compilatae constitutiones;
Rezolutia alvitiana din 1693 prin care se infiinteaza camera aulica transilvana in cadrul
cancelariei aulice de la Viena si pragmatica sanctiune prin care vechile cutume si legi
relative la alegerea principelui Transilvaniei si la suzeranitatea Turciei in raport cu
Transilvania sunt abrogate.
In cadrul evolutiei dreptului in Transilvania sub ocupatie austriaca, se evidentiaza
masurile luate de imparati in spiritul absolutismului luminat pentru asigurarea conditie
juridice a iobagilor. Dieta Transilvaniei stabileste in 1714 ca taranii iobagi trebuie sa
presteze 4 zile de munca pe saptamana, iar jelerii, 3 zile pe saptamana.
Imparateasa Maria Tereza prin rescriptul din 1747 a stabilit ca taranii fara vite trebuie
sa presteze 4 zile de munca, iar cei cu vite 3 zile, insa acest lucru nu s-a aplicat fiind
respins de Dieta Transilvaniei.
Printr-o hotarare imperiala din 1769 intitulata Certa puncta (punctele regulative)
nobilii transivaneni erau invitati sa nu mai faca abuzuri fara sa se prevada o sanctiune,
astfel incat toate incercarile imparatilor austrieci de a usura soarta taranilor iobagi au
esuat pentru ca nobilii se prevalau de dreptul de jurisdictie asupra iobagilor, precum si de
prevederile Diplomei leopoldine (1671) care consacra mentinerea vechilor legi feudale
ale Transilvaniei.
EVOLUTIA DREPTULUI IN CEA DE-A II-A FAZA A
REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Legiuirile adoptate in aceasta perioada sunt in esenta feudale, insa prezinta fata de
cele anterioare particularitati, atat sub aspectul continutului, cat si a formei.
ele au la baza izvoare bizantine, insa ponderea acestora nu mai e cea de odinioara pt ca la
baza pravilelor adoptate acum stau si codurile burgheze europene.

aceste pravile procedeaza la o codificare a Legii tarii si la o sistematizare a acesteia pe

institutii juridice. Tehnica de sistematizare se apropie mult de cea a codurilor burgheze
europene.
Se acorda o atentie procedurii de judecata datorita consecintelor tratatului de la
Kuciuk-Kainardji. Prin acesta s-a inlaturat monopolul otoman asupra comertului extern al
tarilor romane si din acel moment Tara Romaneasca si Moldova au fost atrase in circuitul
economic european.
Consecinta a fost dezvoltarea raporturilor cu cetatenii statelor europene, situatie in
care in ipoteza unui litigiu se punea problema institutiei competente sa-l solutioneze.
Marile puteri europene invocau capitulatiile incheiate cu Imperiul Otoman, potrivit carora
litigiile dintre supusii otomanilor si cetatenii acestor state erau solutionate chiar pe
teritoriul Imperiului Otoman de catre institutiile straine, adica de institutiile tarilor
respective, sub justificarea ca dreptul musulman este incompatibil cu dreptul european si
contine reglementari inapoiate.
De aceea prin legiuirile adoptate in a II-a faza s-a creat un sistem modern de instante
si o procedura moderna, compatibile cu cele din statele europene, prin aceasta aratanduse ca tarile romane nu sunt parte integranta a Imperiului Otoman, ci sunt tari crestine cu o
larga autonomie, dispunand de o procedura moderna, capabila sa solutioneze litigiile
potrivit exigentelor statelor europene, context in care regimul capitulatiilor nu isi poate
gasi aplicabilitate.
Sub aspectul formei, pravilele au fost redactate atat in lb. romana, cat si in lb.
neogreaca (greaca moderna).
Legiuirile adoptate in a II-a faza au fost:
I. nomocanoanele si legiuirile laice bizantine
nomocanoanonul lui Antim Ivireanu instituie Capetele de porunci care a fost retiparita
in 1785, prima editie datand din 1714;
traducerea realizata de paharnicul Toma Cara a hexabiblului lui Constantin Armenopol.
II. legiuirile noi se impart in:
legiuiri noi care au ramas in stadiul de lucrari cu caracter privat.
ex: - Pandactele lui Toma Cara elaborate de paharnic in 1806 din ordinul domnului Al.
Moruzi, lucrare ce era proiectata in 3 parti: persoana, lucruri si actiuni. Paharnicul a
elaborat doar o parte ramasa in stadiul de manuscris.
- manualul juridic a lui Andronache Donici, primul C.civ Romanesc complet elaborat in
1814, ramas in stadiul de lucrare cu caracter privat, fara a fi promulgata de domnul
Scarlat Calimah, din considerente de natura politica, in sensul ca A Donici facea parte din
miscarea carvunarilor dezavuata de S Calimah si se afla in relatie de adversitate cu alti 2
mari pravilisti ai epocii respective, Anania Cuzanos si Cristian Flehtenmaher care erau
favoritii domnului. Desi a ramas lucrare cu caracter privat, datorita valorii sale juridice si

stiintifice, aceast manual s-a aplicat in practica pana la intrarea in vigoare a C.civ a lui Al
Ioan I (1865).
2. legiuiri noi care au fost promulgate de domn.
Pravelniceasca condica
elaborata in 1775 din initiativa domnului Al. Ipsilanti, insa, datorita opozitiei Turciei a
intrat in vigoare in 1780;
are 2 editii: cea in lb. romana (Mica randuiala juridica) si cea in neogreaca
(Sintagma Tionumikon);
nu se cunoaste cu certitudine autorul acestei pravile, insa fata de izvoarele utilizate pt
utilizarea ei (Legea tarii, bazilicalele-legiuiri bizantine, jurisprudenta, doctina juridica
moderna-lucrarile lui Montesque si Becaria) se pare ca autorul ei e Ienachita Vacarescu,
singura persoana care stapanea aceste domnii;
s-a aplicat de facto din 1818 (adoptarea legiuirii Caragea) si de jure in 1865 (intrarea in
vigoare a C.civ romanesc).
Codul Calimah
a fost elaborat din initiativa domnului Scarlat Calimah care a alcatuit mai multe comisii
de juristi in 1813, iar dupa elaborarea, ea a fost supusa discutiei Sfatului de obste al tarii
si promulgata;
in 1817 a aparut varianta in lb. neogreaca, elaborata de comisia formata din Christian
Flehtenmaher, Anania Cuzanos, Andronache Donici (juristi ai statului)
in 1833 a aparut varianta in lb. romana, elaborata de comisia formata din Ch
Flehtenmaher, Petrache Asachi, Damaschin Bojinca;
izvoarele acestei pravile au fost: Legea tarii, dreptul bizantin, C.civ francez de la 1804
si C.civ austriac de la 1811;
are 2032 art structurate intr-o parte introductiva care cuprinde primele 24 art si 3 parti
ce cuprindeau: dritul persoanelor, dritul lucrurilor, inmarginirile ce privesc dritul
persoanelor dinpreuna cu al lucrurilor;
in partea introductiva exista o dispozitie f importanta potrivit careia in materiile in care
Codul nu prevede se vor aplica dispozitiile Legii tarii. Aceasta inseamna ca potrivit
Codului Calimah, Legea tarii ramane dreptul comun pt toate materiile;
acest cod cuprinde 2 anexe cu regulile aplicabile concursului creditorilor si licitatiilor.
Legiuirea Caragea
elaborata in T Romaneasca in 1818 la initiativa domnului I. Ghe. Caragea;

 autorii sunt Atanasie Cristopol si logofatul Nestor (mare logofat al dreptatii, un fel de
ministru al justitiei, si presedintele departamentului strainelor pricini si primul prof de
drept romanesc de la Sc Domneasca);
acest proiect a fost revizuit de stolnicii Ctin si Ionita Balaceanu si apoi supus discutiei
Sfatului de obste si promulgarii de domn;
legiuirea a intrat in vigoare in 1819 si s-a aplicat in 1865 cand a fost abrogata expres
alaturi de celelalte legiuiri de C.civ.
e structurata in 6 parti: - despre obraze (materia persoanelor)
- despre lucru (materia bunurilor)
- despre tocmeli (materia contractelor)
- despre daruri si mosteniri (materia succesiunilor si donatiilor)
- despre vini (materia penala)
- despre ale judecatilor (materia procedurii)
spre deosebire de Codul Calimah, legiuirea Caragea are o structura eterogena, ea
cuprinde nu numai un cod civil, ci si unul penal si de procedura.
In afara legiuirilor noi care au imbracat forma unor coduri, in a II-a faza a regimului
turco-fanariot au fost elaborate o seria de legiuiri speciale dintre care amintim
Sobornicescul hrisov al domnului Al Mavrocordat, dat in 1785 si care cuprinde 2 acte
normative de intarire a unor hotarari a Sfatului de obste al tarii:
unul din 14 august, prin care se interzice boierilor sa mai folosesca acte mestesugite de
danie, de vanzare, de schimb, incheiate cu silnicie (sub imperiul violentei) pt acapararea
pamanturilor taranilor. Aceasta dispozitie e numai aparent in favoarea taranilor pt ca e
completata cu o prevedere care legalizeaza actele anterioare de acest tip.
al II-lea din 12 septembrie, reglementeaza vanzarea robilor tigani interzicandu-se
vanzarea separata a membrilor aceleiasi familii.
O alta categorie de legiuiri speciale sunt ponturile sau urbariile prin care domnii
fanarioti reglementau relatiile dintre boieri si taranii clacasi, stabilind numarul maxim al
zilelor de claca si nartul (cantitatea de munca ce trebuie prestata de clacasi intr-o zi de
claca). Cel mai cunoscut urbariu e cel din 1805 dat de Al Moruzi Pontul boierescului.
INSTITUTIILE JURIDICE REGLEMENTATE
INSTITUTIA PROPRIETATII

In aceasta perioada, proprietatea evolueaza in directia degajarii proprietatii feudale de

stravecheiul drept de folosinta al taranilor aserviti, proces inceput prin reformele lui Ctin
Mavrocordat.
Legiuirile adoptate atunci marcheaza trecerea de la conceptul de proprietate divizata
la cel de proprietate absoluta. Se arata ca atributele dreptului de proprietate pot fi
impartite intre 2 persoane dintre care una are dritul fiintei lucrului, iar cealalta are dritul
folosului lucrului. Potrivit vechiului sistem, atributele dreptului de proprietate se reunesc
asupra aceleiasi persoane, caz in care acest drept e desavarsit sau neimpartit. Este un
drept absolut de proprietate.
Aceiasi tendinta se degaja si din dispozitiile care arata ca raporturile dintre boieri si
clacasi se stabilesc pe baza unui contract de emfiteoza, adica aceste raporturi nu mai au o
baza legala, ci contractuala.
Dreptul boierilor asupra mosiilor e un drept de proprietate absolut. Transmiterea de
catre boieri taranilor clacasi a folosintei unei parti din mosie prin contracte de emfiteoza
nu aduce nici o atingere proprietatii absolute a boierilor asupra mosiilor lor.
Dreptul absolut de proprietate al boierilor se exercita si asupra padurilor, de unde
rezulta ca taranii nu mai pot utiliza padurile pt satisfacerea unor trebuinte proprii, decat
cu plata unei taxe (zeciuiala). Aceasta dispozitie o regasim intr-un asezamant pt paduri si
dumbravi dat de domnul Al. Moruzi.
S-a manifestat tendinta domnilor fanarioti ca prin interpretarea voit eronata a unor
institutii juridice sa desfiinteze atat drepturile de proprietate ale taranilor, cat si cele ale
boierilor pamanteni asupra pamanturilor lor, in profitul clientelei lor politice.
De ex.: cu ocazia discutarii Codului Calimah in Sfatul obstei tarii, domnul Scarlat
Calimah a pretins ca la origine toate pamanturile au apartinut domnului. Nu poate exista
proprietate privata asupra pamantului fara hrisov de danie. Asa incat toate mosiile
stapanite de boieri si de obstile de razesi din timpuri imemoriale, dar fara hrisov danie
urmau sa treaca in proprietatea domnului fanariot in calitatea sa de titular al lui dominium
eminens. Insa, Sf de obste al Moldovei a respins aceasta interpretare, aratand ca in
calitate de titular al lui dominium eminens, domnul poate dispune doar de res nulius
(pustii si pustiite). Dar chiar daca am admite ca toate terenurile au fost domnesti la
origine si au ajuns in stapnirea taranilor fara hrisov domnesc, cei in cauza au devenit deja
proprietari prin efectul uzucapiunii de 40 de ani (prescriptio longisimi temporis) care nu
presupune justul titlu si se aplica si imobilelor domnesti.
MATERIA PERSOANELOR
Clasificarea persoanelor se face in aceste legiuiri dupa noroc in: slobozi, robi si
sloboziti. Taranii clacasi care munceau pe mosiile boieresti sau domnesti erau denumiti
locuitori.

In aceasta materie intreaga legislatie adoptata in cea de-a II-a faza a regimului turcofanariot da expresie interesului boierilor de a creste cu orice pret productia agricola
inclusiv prin sporirea zilelor de claca: - Prevelniceasca condica min 6 zile, max 12 zile;
- Legiuirea Caragea min 12 zile, fara max si cu un nart sporit
Se constata sporirea fara precedent a numarului persoanelor aflate in stare de
dependenta personala (poslusnicii si scutelnicii).
In 1814 s-a stabilit pt T Romaneasca ca in nici un judet nr scutelnicilor si
poslusnicilor nu poate fi mai mare decat al biernicilor.
In ceea ce priveste robii, desi erau asimilati lucrurilor, li se recunoaste o capacitate
juridica limitata, in masura in care aceasta era in beneficiul proprietarului lor. Ei puteau
sa apara ca reprezentanti ai proprietarului in raporturile cu alte persoane. Vechile reguli
referitoare la conditia juridica a robilor au fost preluate si in legislatia scrisa.
Ca un element de noutate, pravilele adoptate in aceasta perioada contin si dispozitii
referitoare la persoanele juridice. Sunt continute in capitole distincte, ceea ce inseamna ca
primele societati comerciale incepusera sa apara. Persoanele juridice sunt denumite
tovarasii (in Prevelniceasca condica si Legiuirea Caragea) si persoane moralicesti (in
codul Calimah).
In Codul Calimah si Legiuirea Caragea sunt reglementate destul de amanuntit o serie
de aspecte care tin de regimul juridic al tovarasiilor negutatoresti (societatilor
comerciale): despre formarea capitalului social, administarea societatii, raspunderea
asociatilor, participarea acestora la beneficii si pierderi, stingerea tovarasiei.