III.

Şcoli şi curente în studiul culturii (1)

(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition)

Şcoala an-
tropologie
i culturale
britanice

Evoluţio- Antropolo
nismul -gia sim-
clasic bolică

Şcoli şi
curente
în
studiul
culturii
Şcoala
Difuzio- Cultură şi
nismul personali-
tate

Şcoala
funcţiona-
listă

1. Şcoala antropologiei culturale britanice

Apariţia şcolii antropologiei culturale britanice, care-şi propune studiul întregului

evantai de culturi şi de societăţi ale lumii, este un efect al fazei coloniale în dezvoltarea
omenirii; tocmai de aceea, la început disciplina a avut tendinţa să se concentreze numai
asupra societăţilor non-occidentale şi asupra celor aşa-numite "primitive".
 Ea prezintă elemente comune cu sociologia, dar şi importante contraste. Din
punct de vedere istoric, sociologia a studiat îndeosebi societăţile occidentale, fapt ce a
generat diferenţe metodologice şi teoretice (precum şi de substanţă) între cele două
discipline. Lucrul cel mai important a fost acela că sociologii occidentali, studiind propria
lor societate, au putut să accepte contextul în mod tacit, înainte de a izola aspecte
specifice ca ipoteze în cercetarea empirică.
Antropologii sociali, în schimb, nu au putut lua nimic ca dat, şi au elaborat o metodă
holistică fără ipoteze inadecvate pentru un context impredictibil.
Antropologia s-a dezvoltat din curiozitatea faţă de alte culturi, aşa cum au fost
descrise de către exploratori, comercianţi şi misionari, începând din ultima parte a
secolului al XV-lea. Disciplina s-a constituit ca activitate intelectuală organizată la
jumătatea secolului al XIX-lea, când au fost înfiinţate societăţi ştiinţifice în Franţa,
Statele Unite, Anglia şi Germania.

2. Evoluţionismul clasic

Lewis Henry Morgan şi Edward Burnett Tylor sunt principalii reprezentanţi ai

acestui curent.
În secolul al XIX-lea, evoluţionismul era un curent de gândire bazat pe o analogie
biologică, dar distinct de teoria darwinistă prin natura sa deterministă. Teoria darwiniană
a evoluţiei afirmă că speciile naturale evoluează prin variaţie şi selecţie naturală, proces
care nu reprezintă în mod necesar un progres. Totuşi, potrivit teoriei evoluţioniste,
adoptate de ştiinţa sociala din epoca victoriană, societăţile sunt hărăzite îmbunătăţirii;
schimbarea e progresivă şi conduce la un mai mare grad de civilizaţie şi la ameliorarea
morală a societăţii umane. Asemenea teorii reprezentau elementul central al abordării
societăţii şi vieţii politice în secolul al XIX-lea. Ele au sprijinit colonialismul şi sunt încă
adânc înrădăcinate în gândirea occidentală.
Deşi teoria evoluţionistă în sociologie este atribuită lui Herbert Spencer, e
limpede că a fost luată ca de la sine înţeleasă de autori foarte diferiţi precum Karl Marx,
Friedrich Engels, Émile Durkheim şi V. Gordon Childe. Faptul că ea poate fi descoperită
atât în operele teoreticienilor radicali cât şi în cele ale conservatorilor indică importanţa
culturală profundă a evoluţionismului în gândirea occidentală.
Alte teorii evoluţioniste ale secolului al XIX-lea pretindeau că societăţile
primitive sunt rămăşite ale trecutului îndepărtat în cadrul unei ierarhii a progresului.
După câte se pare, obiceiurile ce nu puteau fi explicate au fost descrise ca “reminiscenţe”.

3. Difuzionismul
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, teoriile difuziunii şi migraţiei au înlocuit
evoluţionismul social şi controversata sa ierarhie a grupurilor de oameni. Asemănările şi
deosebirile dintre culturi spre altele au fost explicate prin răspândirea influenţelor dinspre
unele culturi sau prin mişcarea de populaţii. Difuzioniştii au încurajat culegerea de
obiceiuri în vederea comparării lor, deşi astăzi este larg acceptată părerea că aceste
comparaţii prezintă multe dificultăţi, putând exista doar puţine definiţii împărtăşite ale
fenomenelor inter-culturale.
 Teoria difuziunii, dezvoltată în secolul al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, în
opoziţie cu teoria evoluţionsită, amândouă fiind preocupate de originile culturii umane.
Difuzioniştii precum Robert Lowie (The History of Ethnological Theory, 1937) privesc
cultura ca pe un mozaic de trăsături împrumutate, cele superioare deplasându-se de la
centru, precum undele de la o piatră aruncată în lac. Mişcările acestor trăsături culturale
pot fi reconstruite presupunând că trăsăturile cele mai larg distribuite sunt cele mai vechi.
Unii difuzionişti au căutat să dovedească faptul că cultura umană a apăut într-un
singur loc şi că s-a răspândit de acolo prin difuziune. Similarităţile dintre templele
mayaşe şi piramidele egiptene îi conduc pe antropologi precum W. Perry (1887-1949) şi
Elliot Smith (1871-1937) până la a susţine că Egiptul a fost izvorul culturii umane (vezi,
de exemplu, W. J. Perry, The Growth of Civilization, 1926).
Antropologia a depăşit cu mult această dezbatere, considerând că cele mai multe
trăsături culturale din zone disparate s-au dezvoltat independent, şi criticându-i pe
difuzionişti pentru că au extras din context artefactele culturale. De pildă, în ciuda
faptului că templele mayaşe şi cele egiptene au forme similare, ele îndeplinesc funcţii
religioase complet diferite. Unele din preocupările iniţiale ale difizioniştilor s-au transmis
şi şcolii istorice americană de antropologie.

4. Cotitura metodologică în antropologia culturală

La începutul secolului XX, Bronislaw Malinowski a argumentat că obiceiurile ar
trebui explicate prin funcţia lor curentă; în schimb antropologii postbelici au respins
simplificările funcţionalismului, preferând să interpreteze practicile culturale după sensul
lor curent. Structuralişti precum Claude Levi-Strauss au sugerat că similarităţile dintre
unele culturi vor putea fi explicate mai degrabă prin numărul limitat de posibilităţi
deschise umanităţii decât prin contactul direct dintre societăţi.
Această transformare în teoria antropologică a fost însoţită de o revoluţie a
metodelor de cercetare. Tradiţia timpurie a antropologiei de cabinet e bine reprezentată
de opera lui James Frazer, care a încercat să sintetizeze descoperirile disparate într-o
teorie speculativă a originilor. În general, însă, antropologii profesionişti de la cumpăna
ultimelor veacuri au înlocuit utilizarea de dovezi furnizate de relatările străinilor cu cele
colectate în propriile lor expediţii. Franz Boas i-a vizitat pe eschimoşii canadieni, Charles
Seligman (1873–1940) a ajuns în Noua Guinee. Cu puţine excepţii, materialul a fost
obţinut cu ajutorul traducătorilor prin interviuri standardizate, existând însă riscul
problemelor de traducere şi al pierderii intuiţiilor unice ale oamenilor înşişi.
Malinowski a fost creditat cu schimbarea fundamentală a metodelor. Până la
mijlocul anilor ‘20, urmând exemplul său, antropologii au fost încurajaţi să trăiască
perioade de un an sau mai mulţi printre oamenii a căror limbă trebuiau s-o înveţe. S-a pus
accentul pe interrelaţionarea diferitelor aspecte ale unei culturi sau pe structura sa socială,
lansând astfel o provocare la adresa istoriei speculative, mai ales că adesea nu exista nici
un document scris. A fost o deplasare de la compararea nediscriminatorie a
caracteristicilor culturale izolate la analiza intensivă şi holistică a unei culturi întreprinsă
de către un specialist de teren.
 5. Şcoala funcţionalistă
În Marea Britanie antropologia socială contemporană este distinctă de studiul
specializat al aspectelor biologice ale umanităţii. Antropologia fizică a ajuns să se axeze
pe paleontologie, genetică şi chiar pe studiul primatelor. Dimensiunile fizică şi socială ale
antropologiei sociale au fost mai apropiate în secolul al XIX-lea, când se credea în mod
eronat că societăţile primitive existente erau inferioare atât pe o scală a evoluţiei fizice,
cât şi pe una a evoluţiei sociale.
Antropologia socială britanică se identifică în general cu figuri ca Malinowski şi
A.R. Radcliffe-Brown. Amândoi au fost influenţaţi de Emile Durkheim, şi deşi
funcţionalismul lor a fost discreditat în mare măsură, ei au lăsat o durabilă moştenire de
studii holistice şi sistematice ale societăţilor. Antropologii din şcoala britanică au avut
tendinţa de a produce monografii despre politica, relaţiile de rudenie, religia şi economia
unei societăţi. Ei nu au acordat vreo prioritate întâmplătoare nici unei sfere.

IV. Şcoli şi curente în studiul culturii (2)

(După Oxford Dictionary of Sociology, 2nd edition)

1. Şcoala cultură şi personalitate

Dezvoltare a studiului socializării apărută în special în anii ’30 în Statele Unite.
Teoria combină elementele de psihologie, antropologie şi sociologie, dar implică în
special aplicaţiile principiilor psihanalitice la materialul “etnografic”. Pornind de la teoria
freudiană (vezi lucrarea lui Freud Civilization and its Discontents, 1930), ea a subliniat
construcţia culturală a personalităţii, focalizându-se asupra dezvoltării individului.
Teoreticienii şcolii subliniază că tipurile de personalitate ar fi create prin socializare,
punând un accent deosebit pe practicile educative precum hrănirea, înţărcatul şi
antrenamentul de realizare a toaletei personale. Perspectiva este cel mai bine demonstrată
în lucrarea antropologilor precum Gregory Bateson, Ruth Benedict, Geoffrey Gorer şi
Margaret Mead. Mead, în special, a fost asociată cu doctrina principală a Şcolii: aceea că
diferite culturi (sau societăţi) produc diferite tipuri de personalitate drept rezultat al
diferitelor practici de socializare. Descoperirile controversate ale ei – în special cele că
rolurile de sex sunt determinate mai degrabă cultural decât biologic – au influenţat o
generaţie de sociologi americani să reexamineze premisele culturale asupra rolurilor
bărbaţilor şi femeilor în societate.
Numeroase alte studii oferă variaţii pe această temă. În The Psychological
Frontiers of Society (1945), Abram Kardiner studiază modul în care tipurile de
personalitate sunt reprezentate în patternurile culturale. Kardiner şi colegii au argumentat
că religia şi politica sunt ecrane pe care se proiectează orientarea de personalitate de bază
a societăţii În “Antropology and the Abnormal” (Journal of General Psychology, 1934),
Ruth Benedict examinează devianţa socială, atrăgând atenţia asupra faptului că un tip de
personalitate valorizat într-o mai mare măsură în cadrul unei societăţi poate fi considerat
deviant în alta. Ea a argumentat că fiecare societate are altă viziune despre
comportamentele considerate anormale – şi că aceasta se schimbă în timp.
Şcoala Cultură şi personalitate a avut o importanţă deosebită prin studiile asupra
caracterului din timpul războiului, întreprinse într-o încercare de a înţelege caracterul (şi
prin aceasta strategiile) puterilor Axei, unul din rezultate fiind naraţiunea clasică a lui
Ruth Benedict asupra japonezilor The Chrysanthemum and the Sword (1946). Descrierea
paralelă a Statelor Unite, realizată de Mead, a apărut sub titlul And Keep Your Powder
Dry (1942). După 1950 s-a pus un mare accent pe folosirea statisticilor în demonstrarea
conexiunilor dintre practicile de creştere a copiilor, personalitate şi cultură. Astfel, în
Child Training and Personality (1953), John Whiting şi Irving Child au folosit un
eşantion intercultural de mare dimensiune pentru a scoate în evidenţă presupusele legături
între experienţele in frageda copilărie sistemele de tratament ale bolilor.
În perioada postbelică, Şcoala a fost tot mai criticată pe motiv că: ar fi exagerat
congruenţa între tipurile de personalitate din cadrul aceleiaşi societăţi; ar fi ignorat
semnificaţia relaţiilor existente între culturi; şi, faptul cel mai grav, pentru că ar fi reificat
cultura în loc de a o vedea ca pe un construct social. De asemenea, conexiunile dintre
practicile timpurii de creştere a copiilor şi trăsăturile de personalitate ulterioare ale
adultului s-au dovedit a fi dificil de demonstrat. Studiile şcolii Cultură şi personalitate se
bucură de o slabă popularitate în sociologia şi antropologia contemporane, chiar şi în
Statele Unite, unde s-a influenţa ei s-a restrâns. Totuşi, influenţa Şcolii n-a dispărut în
întregime.

2. Antropologia simbolică
Clifford Geertz (n. 1926), antropologul cultural american şi susţinător reputat al
antropologiei simbolice, a afirmat că comportamentul uman este în mod fundamental
simbolic şi, de aceea, încărcat de sens pentru actorii sociali. Sarcina primă a etnografului
este de a înţelege “reţelele de semnificaţie” pe care le-au împletit oamenii înşişi. Astfel,
pentru Geertz, antropologia (şi prin implicaţie sociologia) nu este o ştiinţă experimentală,
care caută legi universale, ci una interpretativă aflată în căutarea sensului. “Deep Play:
Notes on the Balinese Cockfight” (în Daedalus, 1972)
Geertz introduce metoda descrierii dense. Aceasta reprezintă o descriere la scară
redusă, completă şi luxuriantă ale vieţii sociale cu ajutorul observaţiei, prin intermediul
căreia se pot face interpretări culturale şi generalizări mai ample. Termenul se întâlneşte
în scrierile filosofice ale lui Gilbert Ryle, fiind dezvoltat de Clifford Geertz în
antropologie, mai ales în celebrul său studiu despre luptele de cocoşi balineze (vezi
lucrările sale The Interpretation of Cultures, 1973 şi Local Knowledge, 1983).
"Conceptul exact de cultură pe care îl adopt … este esenţial unul semiotic.
Considerând, precum Max Weber, că omul este un animal prins în reţele de semnificaţie
pe care singur le-a ţesut, consider cultura ca fiind exact acele reţele, iar analiza ei fiind
prin urmare nu o şziinţă experimentală în căutarea unei legi, ci una interpretativă în
căutarea unui înţeles. Este explicaţia pe care o caut eu… (The Interpretation of Cultures,
pp. 4-5)"
Geertz compară metoda unui antropolog care analizează cultura cu cea a unui
critic literar ce analizează un text: "aranjând structurile de semnificaţie şi determonind
temeiul lor social şi caracterul lor de import. . . . A face etnografie este a încerca să citeşti
un (în sensul de a “construi o lectură” a unui) manuscris.