Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SPORTIV
PREGATIREA FIZICA - ANTRENAMENT SPORTIV
Pregatirea fizica constituie unul dintre cei mai importanti factori ai antrenamentului
sportiv in atingerea marii performante. Principalele obiective ale pregatirii fizice sunt:
1. - formarea, dezvoltarea si perfectionarea fondului aptitudinal sub aspectul:
- coordonarii generale;
- coordonarii segmentare;
- chinesteziei;
- schemei corporale;
- lateralitati;
- echilibrului static si dinamic;
- a orientarii si pregatirii miscarii propriului corp in spatiu;
- a perceperii spatiului timpului - tempo, ritm, durata miscarii obiectelor;
- a ideomotricitatii;
- vitezei (de reactie, de rotatie, anticipare, executie de antrenare).
- Aptitudinile motrice mari: viteza, rezistenta, forta si mobilitate.
2. - Capacitatea de autoapreciere,
3. - Increderea in fortele proprii,
4. - Capacitatea reglarii voluntare a actiunilor, a suportabilitatii durerii personale. (dupa
M. Epuran - 2001)2
Intr-un program de pregatire organizat, pregatirea fizica se dezvolta in urmatoarea
succesiune:
-
O abordare secventiala a dezvoltarii pregatirii fizice in planul anual dupa T.O. Bompa
(2002) 3. Din tabelul de mai jos:
Faza pregatitoare
Fazele
pregatirii
Faza de dezvoltare
Faza competitionala
Obiectiv
Pregatirea
specifica
arata ca pregatirea fizica si cea specifica se dezvolta in faza pregatitoare unde sportivii isi
construiesc "baza".
A treia baza este specifica perioadei competitionale, in care obiectivul principal este de
mentinere a acumularilor anterioare dar perfectionarea calitatilor necesare.
Performanta competitionala este cu atat mai buna cat faza de pregatire este mai buna cu
cat faza de pregatire este mai lunga.
In ceea ce priveste raportul incarcatura si intensitate specialistii sustin ca in prima faza
numarul repetarilor este mai mare cu o intensitate moderata, iar pe masura ce programul
avanseaza creste intensitatea in raport cu necesitatile sportului practicat.
In perspectiva planificarii pe termen lung tinerii incepatori vor beneficia de o perioada
mai lunga, 2-4 ani de pregatire fizica generala, urmata de o perioada de specializare mai scurta (1
an) dupa care programul se incheie cu cea de a treia etapa (6-8 luni) cand se perfectioneaza
calitatile motrice (T.O. Bompa - 2002).
1. Pregatirea fizica generala
Indiferent de specificul sportului practicat, sarcina de baza a pregatirii
fizice este de imbunatatire a capacitatii de efort. Aceasta incarcatura de
lucru permite organismului o adaptare la cresterea continua a cerintelor de
pregatire fizica si psihologica.
Exercitiile generale nu au o asemanare directa cu practica sportiva, ca
de exemplu alergarea pentru un ciclist sau canotor. Nu influenteaza mult
performanta; insa indeplinesc un rol insemnat in pregatirea fizica, pentru a
compensa carentele si pot constitui substitute a lucrului fundamental opusa
cand este imposibila organizarea acestuia. (R. Manno - 1996).4
Pe baza orientarii si efectelor lor T.O. Bompa (2002) imparte exercitiile
de dezvoltare fizica in doua grupe:
-
In pregatirea specifica, volumul este mare si este posibil doar prin scaderea intensitatii.
Principiul didactic de la usor la greu, de la simplu la complex se bazeaza pe adaptarea gradata a
organismului la efort.
O intensitate crescuta, a efortului fara o prealabila fortificare a organismului ar duce la o
suprasolicitare a sistemului nervos central, in care urmarile ar putea fi: instalarea prematura a
oboselii, epuizare si accidentari.
Ozolin (1971) sustinea ca sportivii care aplicau un program de intensitate medie au avut
succes in activitatile de lunga durata, prezentand un potential fiziologic ridicat.
Ridicarea potentialului de efort este posibila doar prin cresterea volumului cat si
intensitatii antrenamentelor. "Pentru ca multi sportivi au zilnic antrenamente este de asteptat ca
viteza lor de refacere intre antrenamente sa influenteze cresterea incarcaturii de antrenament" (T.
Bompa - 2002).
In planificarea pe termen lung, in raport de programul competitional durata pregatirii
fizice specifice poate fi de la 2-4 luni.
2.1. Indicatii metodice privind folosirea exercitiilor specifice.
Exercitiile specifice actioneaza direct, in sensul imbunatatirii pregatirii
fizice specifice si potenteaza deprinderile tehnice, pentru ca sunt similare ca
structura tehnica.
Pentru ca aceste exercitii sa fie eficace, specialistii practicieni si teoreticieni sunt de
parere ca pentru selectarea si utilizarea lor sa se tina seama de urmatoarele indicatii metodice:
- de durata majoritatii bazelor de pregatire, exercitiile specifice trebuie sa predomine,
deoarece "un exercitiu are efect proportional cu timpul si frecventa aplicarii lor" (T. Bompa 2002);
- exercitiile specifice vor implica in primul rand efectorii primari (T. Bompa - 2002), care
sunt "muschii care actioneaza direct in executarea miscarii dorite (Dorland`s Illustrated Medical
Dictionary - 1974, citat de T. Bompa);
- sa se foloseasca cu o structura tehnica si cinematica similare cu miscarile de baza din
sportul ales (T. Bompa - 2002).
- exercitiile specifice si cele imitative imbunatatesc mult tehnica sportiva si mai putin
aspectul fizic.
Numarul de repetari din lectia de antrenament nu poate ajunge la incarcarea necesara
pentru dezvoltarea superioara a puterii. Pentru a invinge rata mica a progresului de exemplu,
saritorii in inaltime efectueaza zeci de mii de sarituri specifice menite sa dezvolte puterea
picioarelor.
Numarul repetarilor specifice pe serie poate fi extrem de redus (10-20), dar numarul de
repetari pe an, este foarte mare (50-60 mii sau chiar mai mult). (T. Bompa - 2002);
- exercitiile fizice trebuiesc incluse in faza pregatitoare, dar sunt foarte importante si in
faza competitionala. Cercetari efectuate in Germania (Harre - 1982) au concluzionat ca motivul
pentru care sportivii ajung la un nivel bun de performanta la inceputul sezonului competitional,
dupa care nu-si pot mentine acest nivel este tocmai excluderea exercitiilor specifice din perioada
competitionala (T. Bompa - 2002);
- exercitiile specifice variaza in complexitate, dar exercitiile mai simple sunt mai
eficiente si efectul antrenamentului este mai localizat;
- folosirea reprezentarii mentale (metode ideomotrica - Cratty 1971), care constituie o
modalitate eficace de invatare sau perfectionare a actului motric. Faraday (1971), a observat ca
reprezentarea mentala a unei miscari este urmata de o contractie involuntara. Krestovnitov
(1938) citat de T. Bompa (2002), a confirmat ca "reprezentarea mentala a unui act motric sau a
unor miscari cunoscute este insotita in paralel de modificari fiziologice slabe; care se resimt in
cresterea excitabilitatii nervoase, dezvoltarea sistemului cardiorespirator si intensificarea
proceselor metabolice. Ozolin (1971) sustine ca metoda ideomotrica contribuie la dezvoltarea
unor calitati motrice, adica reprezentarea mentala a unei miscari executate la viteza poate ajuta la
dezvoltarea vitezei.
Aceste exercitii de reprezentare mentale pot crea un suport al vointei, al increderii, si
depasirii anumitor praguri mentale.
Din punct de vedere psihologic, capacitatea de autoapreciere, incredere in fortele proprii,
capacitatea reglarii voluntare a actiunilor si capacitatea de efort voluntar, perseverenta,
suportarea durerii sunt" efecte ale exercitiilor specifice daca acestea sunt organizate si conduse
corect" (M. Epuran - 2001).
3 Pregatirea competitionala
Exercitiile competitionale sunt reprezentarea efectiva sau simulata a
probei oficiale, executate la diverse viteze, amplitudini si incarcaturi.
Aceste exercitii pot fi efectuate la sfarsitul perioadei de pregatire si in perioade
precompetitionala si in conditiile competitiilor neoficiale constituind mijloace de imbunatatire
ale gradului de pregatire si de adaptare a sportivului la particularitatile unei competitii.
4. Forta
Definirea fortei
In "Oxford Dictionary" forta este definita ca "o cauza a tuturor efectelor". Specialisti ai
domeniului o definesc: "aptitudine motrica ce permite omului sa invinga o rezistenta sau sa se
opuna acesteia printr-un efort muscular intens"(Manno 1996) sau Dragnea 1996) punand de
accord terminologia usor diferita a altor autori (A.Demeter, Zatiorschi, D.Harre, D.Ioselini,
I.Siclovan, Gh.Mitra-Al.Mogos) o defineste ca fiind "capacitatea de a realiza eforturi de
invingere, mentinere sau cedare in raport cu o rezistenta interna sau externa prin contractia uneia
sau mai multor grupe musculare".
4.1. Aspecte fiziologice si biochimice ale fortei musculare
Potrivit opiniei lui Hettinger (1971), primele diferente de forta
datorate sexului apar, in medie, pe la 13-14 ani, dar deja pot fi observate
modificari pe la 11 ani.
Sub 10 ani performantele privind forta la copii nu se datoreaza unui antrenament specific,
ci mai degraba imbunatatirii coordonarilor musculare existente, deoarece in general la aceasta
varsta nu exista, practic, hipertrofie musculara (Lisen si Hollman, 1977). Cand copilul are 10 ani
sau chiar mai mult, se recomanda ca in procesul invatarii, exercitii de forta si coordonare. Acest
lucru poate contribui la stabilirea unei baze pregatitoare pentru antrenamentul post - pubertate.
La 10-11 ani nivelul fortei este inca relativ slab, dar se poate obtine o ameliorare simtitoare, daca
se recurge la multiple exercitii de forta dinamica.
Anumite actiuni motrice ca : aruncare, cataratul, saritura si agilitatea aduc suficienta
motivatie. Exercitiile grele si potential periculoase (ax: antrenamentul cu greutati si haltere)
trebuiesc evitate. In felul acesta, structura osoasa, indeosebi coloana vertebrala va fi usurata.
Exercitiile efectuate cu sarcini pe umar sau deasupra capului, adica cel care solicita
coloana vertebrala, pot crea leziuni ireversibile. Antrenamentul cu haltere si greutati nu trebuie
facute decat cand coloana vertebrala a ajuns la maturitate.
Unitatile motorii
Unitatile motorii reprezinta elemente de baza ale sistemului motor si constau din
motoneuroni, axoni, terminatii motorii si fibre musculare activate de un motoneuron. Cand un
nerv motor este stimulat, impulsul trimis fibrelor musculare din cadrul unitatii motorii fie se
propaga complet, fie nu se propaga deloc, dupa legea "totul sau nimic". Un impuls slab creeaza
aceeasi tensiune in cadrul unei unitati motorii ca si un impuls puternic.
Legea "totul sau nimic" nu se aplica muschiului in intregime. Desi toate fibrele musculare
raspund la stimularea datorata nervului motor in cadrul unei unitati motorii individuale, nu toate
unitatile motorii sunt activate in timpul unei contractii musculare.
Numarul de unitati motorii implicate intr-o contractie depinde de incarcatura impusa
muschiului si afecteaza direct forta produsa. De exemplu, o incarcatura usoara recruteaza numai
un numar mic de unitati motorii, iar puterea contractiei este redusa.
Incarcaturile extrem de mari recruteaza toate sau aproape toate unitatile motorii,
determinand producerea fortei maxime (Mc Donagh si Davies 1984). Intrucat unitatile motorii
sunt recrutate pe rand, singurul mod de a antrena muschiul in intregime este prin folosirea
incarcaturilor maximale, care fac sa lucreze toate unitatile motorii.
"Forta musculara depinde de numarul de unitati motorii recrutate in timpul contractiei si
de numarul de fibre musculare din cadrul unitatii motorii, care variaza de la 20 la 500 (media
fiind in jur de 200). Cu cat o unitate motorie numara mai multe fibre, care variaza, cu atat mai
mare este forta produsa. Genetica determina numarul de fibre si explica de ce la unii oameni pot
sa creasca cu usurinta dimensiunea si forta muschilor, iar altii trebuie sa lupte pentru fiecare mic
plus. O unitate motorie stimulata de un impuls nervos raspunde printr-o "contractie" sau o
contractie foarte rapida, urmata de relaxare." (T.O.Bompa - 2002)
Activarea unui numar cat mai mare de unitati motorii reprezinta o conditie esentiala a
dezvoltarii unei forte mari si foarte mari. Dupa cum se stie din fiziologie, in starea de repaos se
afla simultan in contractie doar 1-3% din totalul unitatilor motorii dintr-un muschi: in timpul
unei incordari usoare numarul unitatilor active creste pana la 10-30 %, iar intr-un efort de forta
mai intens numarul unitatilor motorii angrenate in contradictie sporeste pana la 40-50-60 % si
numarul intr-un efort de forta maxima acest procent se apropie de 80 %.
In conditii obisnuite, procentul de 75-80 % nu poate fi depasit, insa in unele cazuri
"limita", de mobilizare extraordinara, caracteristica unor situatii (de real pericol) se poate depasi
aceasta limita protejata prin instante vegetative, pastrate la nivelul paleocortexului si
hipotalamusului.
Numarul mai mare sau mai mic de unitati motorii angrenate in contractie este determinat
de starea functionala a centrilor nervosi superiori. Forta produsa de catre un muschi, o grupa
musculara sau un lant muscular cinetic este direct proportionala cu capacitatea ariei motorii de a
trimite impulsuri nervoase aferente bine orientate spre grupele musculare sinergice.
Mecanismul de baza al realizarii acestui efect rezida in iradierea corticala a excitatiei ce
depinde la randul ei de experienta anterioara si de capacitatea de mobilizare momentana a
sportivului
Mecanismul contractiei musculare
Contractia musculara implica si miozina intr-o serie mecanica de evenimente denumite
teoria alunecarii filamentului in timpul contractiei. Sase filamente de actina inconjoara fiecare
filament de miozina. Filamentele de miozina contin punti de trecere , extensii minuscule care se
intind spre filamentele de actina. Impulsurile de la nervul motor stimuleaza fibra in intregime si
determina schimbari chimice care permit filamentelor de actina sa se alature puntilor de miozina.
Uneori miozinei cu actina prin intermediul puntilor de trecere duce la eliberarea de energie, iar
puntile pivoteaza, tragand filamentul de miozina sau facandu-l sa alunece peste filamentul de
actina.
Actiunea de alunecare determina scurtarea muschiului (contractia), producand forta.
Cand stimularea ia sfarsit, filamentele de actina si miozina se separa, muschiul revenind la
lungimea lui din repaus, iar contractia inceteaza. Activitatea puntilor de trecere explica de ce
- Obosesc repede
- Obosesc incet
- Viteza si putere
- Rezistenta
Desi fibrele FR sunt folosite in activitati de durata mai scurta, dar de mai mare rapiditate,
nu viteza contractiei, ci mai degraba forta muschiului face ca nervii motori sa recruteze fibrele
FR (Wilmore si Costill 1988).
Recrutarea fibrelor musculare depinde de incarcatura. Activitatile de intensitate redusa si
moderata recruteaza fibrele FL in efectuarea lucrului. Pe masura ce incarcatura creste, sunt
activate mai multe fibre FR in cursul contractiei. Distributia tipurilor de fibre variaza atat in
cadrul aceluiasi muschi cat si intre diferiti muschi. In general, bratele poseda un procentaj mai
mare de fibre FR decat picioarele: bicepsii au 55% FR si tricepsii au 60% FR; muschiul soleus
(al gambei) are 24 % (Fox si colab. 1989).
Modificarea proportiei de fibre FR si FL din muschi prin antrenament este critica pentru
acumularile de forta, dar chestiunea continua sa fie controversata. Studii recente sugereaza ca o
trecere de la tipul de fibre FL la FR ar fi totusi posibila ca rezultat al antrenamentului de lunga
durata si de mare intensitate. Ceea ce inseamna ca proportia de fibre FR creste in detrimentul
fibrelor
Raspunsul contractil al fibrelor FL si FR la aceeasi intensitate a
stimulului ( pe baza datelor din Costill 1976; Komi si Bosco 1978; Gollnick si
colab.1972
Diferentele de distributie a tipului de fibra musculara sunt vizibile la sportivi care practica
diferite sporturi.
Analiza biochimica a fragmentelor musculare prin biopsie a evidentiat determinismul
genetic al fibrelor care se modifica foarte greu sau chiar deloc in urma diferitelor regimuri de
efort.
Prin biopsie s-a constatat ca eforturile de forta-viteza maresc suprafata
fibrelor de tip II A ducand la hipertrofia musculara, dar pentru aceasta sunt
necesare trei conditii:
-
existenta hormonilor anabolizanti androgeni la valori ridicate (cel mai important fiind
testosteronul).
Baza biochimica a fortei (contractiei) este nivelul ATP-ului, sursa energetica a contractiei
musculare. El se gaseste in toate celulele muschiului.
Degradarea unor molecule de ATP furnizeaza 7-12 kcal. de energie (Fox-Mathews).
"Producerea fortei" are la baza fosfogeneza.
Rezervele fosfogene pot fi utilizate in exercitiile care solicita eforturi mari de forta cu
cheltuieli energetice de 80-90 de ori superioare celor de repaus (I. Skinner 1980; J. Keul; E.
Dole si D. Keller 1972 citati de T. Ardelean). Aceste rezerve sunt putine (570-690 mmoli-5,76,9 kcal de energie) si se epuizeaza in circa 10 sec. De aceea acest sistem actioneaza in eforturi
mari de durata scurta.
Tipuri de contractie musculara
Exista trei tipuri de contractii: izotonice, izometrice si izocinetice.
Termenul de izotonic (dinamic) - conmpus din cuvintele grecesti isos (egal) si
tonikos (tensiune) - desemneaza cel mai obisnuit tip de contractie
musculara. In timpul unei contractii izotonice, tensiunea trebuie sa fie
aceeasi pe parcursul intregului interval al miscarii. Cele doua tipuri de
contractii izotonice sunt concentrice si excentrice si se refera la contractiile
in care lungimea muschiului se scurteaza.
Contractiile concentrice sunt posibile numai cand rezistenta (incarcatura) incepe de la un
nivel aflat sub potentialul maxim al sportivului. Exemple de contractii concentrice includ
actiunea de flexare a bicepsului sau miscarea de intindere la extensia piciorului. Contractiile
excentrice sau "negative" reprezinta procesul invers al actiunii concentrice. O contractie
excentrica reduce muschiul la punctul original de pornire. In timpii unei flexii a bicepsului,
componenta excentrica intervine cand bratul se intinde catre punctul de la care a inceput flexia.
Termenul de izometric (static) - din cuvintele grecesti isos (egal) si meter (unitate de
masura) - care determina dezvoltarea unei mari tensiuni in muschi, fara a-i alerta lungimea.
Termenul izochinetic - din cuvintele grecesti isos (egal) si kinetic (miscare) indica o contractie de viteza constanta pe toata desfasurarea miscarii. Lucrul izocinetic necesita
un echipament special proiectat pentru a permite viteza constanta de contractie, indiferent de
incarcatura. In timpul miscarii, sunt efectuate contractii atat concentrice cat si excentrice,
aparatul asigurand o rezistenta egala cu forta generata de sportiv. Aceasta solicitare permite
muschiului sa lucreze la maximum pe toata desfasurarea miscarii eliminand " punctul de blocare"
sau momentul de slabiciune prezent in orice exercitiu de miscare.
Contractia musculara
Muschi scheletici nu se contracta independent unii de altii. Miscarile executate in jurul
unei articulatii sunt produse de mai multi muschi, fiecare cu un rol diferit.
Factorii centrali
Factorii centrali care conditioneaza forta se refera la:
-
reglarea tonusului muscular. Tonusul de repaus cu valori cat mai scazute conduce la
marirea fortei de contractie. Cu cat tonusul antagonistilor este mai mic in repaus,
valorile fortei dezvoltate de agonisti vor fi mai mari.
Forta musculara este determinata nu numai de calitatea de masa musculara implicata, dar
si de masura in care fibrele dintr-un muschi sunt activate voluntar (prin coordonare
intramusculara). In timpul contractiilor voluntare, procedeul obisnuit de restabilire este controlat
de dimensiunea motoneuronilor (asa - numitul principiu al dimensiunii). Motoneuronii mici, cei
care detin cel mai scazut prag de actiune, sunt selectati primii; necesarul de forte mai mari este
rezolvat prin selectarea unor UM mai puternice. Unitatile motorii cu cei mai mari motoneuroni,
care au contractiile cele mai mari si cele mai rapide, au cel mai inalt prag, fiind selectate
ultimele. Acest lucru inseamna ca in muschii micsti care contin fibre lente si rapide, angrenarea
fibrelor lente este fortata, indiferent de intensitatea tensiunii musculare si de viteza dezvoltata.
Este dificil de atins activitatea completa a fibrelor rapide. Sportivii angrenati in
antrenament de putere si de forta prezinta o activitate ridicata a UM (V.M. Zatsiorsky-2002 1).
Ordinea de recrutare a UM este relativ stabilita pentru un muschi angrenat intr-o
activitate specifica, chiar daca viteza de miscare sau frecventa de dezvoltare a fortei se modifica.
Ordinea selectiei poate fi modificata numai in cazul in care muschiul este angrenat in miscari
diferite.
Alt mecanism primar pentru gradarea fortei musculare este reprezentat de codificarea
frecventei. Frecventa de descarcare a motoneuronilor poate varia considerabil, descarcarea creste
odata cu cresterea fortei contractiilor voluntare si este diferita la muschii mari si mici. UM
functioneaza asimetric pentru a produce o miscare lina si precisa. Exista totusi dovezi ca la
sportivii de elita, UM sunt activate sincronic in timpul eforturilor maximale voluntare.
Factorii periferici care influenteaza in mod special forte maximale dar intr-o pondere
diferita si celelalte forme ale fortei sunt:
- diametrul muschiului - depinde de grosimea fibrelor musculare ce-l compun,
cantitatea de sarcoplasma, numarul de miofibrile, cantitatea de tesut conjunctiv si adipos;
Forta produsa de un muschi este produsul activitatii subunitatilor musculare
(sarcomere, miofibrile, fibre musculare). Forta maximala produsa de un sarcomer depinde, intr-o
anumita masura, de numarul total de terminatii miozinice disponibile pentru legaturile
transversale cu filamentele de actina. Numarul total de legaturi transversale dintr-un sarcomer dat
este rezultatul:
- numarul de filamente de actina si miozina, adica din zona transversala a tuturor
filamentelor;
- numarul terminatiilor miozinice care pot interactiona cu filamentele de actina, adica
lungimea sarcomerilor.
hipertrofie
fibrelor
Forta musculara urmeaza o dezvoltare paralela la ambele sexe pana la 11-12 ani. Dupa aceasta
varsta cresterea fortei la baieti este mult mai pronuntata incheindu-se la 18-20 de ani adica 2-3 ani mai
tarziu ca la fete, a caror forta nu creste atat de mult in aceasta perioada. Aceasta crestere diferentiata intre
cele doua sexe se datoreaza unei productii diferite de androgeni putand ajunge pana la 40% in valoare
absoluta;
Pentru a compara forta unor persoane diferite, se calculeaza, de obicei, raportul dintre
forta/kg a greutatii corporale (denumita forta relativa). Pe de alta parte, atunci cand nu este pusa
in relatie cu greutatea corporala, forta musculara se numeste forta absoluta. In acest caz, este
valabila urmatoarea ecuatie:
Forta relativa = Forta absoluta / Greutate corporala
continuitatea procesului de instruire. Dupa o luna cu 3-4 lectii pe saptamana forta aproape
se dubleaza (fata de nivelul intial) iar dupa o saptamana de intrerupere a antrenamentului
se pierde aproximativ 80% din nivelul atins;
frecventa lectiilor de dezvoltare a fortei. Un antrenament de forta efectuat zilnic
determina cresterea fortei de la 1 la 4% la diferite grupe musculare. Aceasta crestere se
realizeaza astfel: 56% chiar in ziua antrenamentului, 39% ziua a doua si numai 6% in a
saptea zi (Hettinger 1966 citat de Dragnea );
tipul de mijloace si succesiunea lor. Exercitiile se aleg in functie de tipul de forta ce
trebuie dezvoltat si posibilitatile executantilor. Mijloacele de dezvoltare se aleg in functie
de perioada de antrenament (Dragnea 1996).
radiatiile ultraviolete. Hettinger considera ca forta variaza considerabil pe parcursul
anului ca efect al radiatiilor ultraviolete. Astfel in lunile iulie si august radiatiile ating
apogeul, iar forta maxima se manifesta in luna septembrie. Mecanismul fiziologic consta
in intensificarea actiunii suprarenalelor care determina o mobilizare a hormonilor sexuali
masculini. Se recomanda ca in lunile de iarna pregatirea de forta sa fie insotita de radierea
artificiala a muschilor cu ultraviolete.
Hormonii androgeni (hormoni sexuali masculini care au rol anabolizant si psihotrop)
conditioneaza cresteri semnificative ale fortei diferentiind cele doua sexe.
O serie de hormoni secretati de diferite glande din organism influenteaza tesutul muscular
scheletic. Aceste efecte se clasifica in catabolice, care conduc la distrugerea proteinelor musculare si
anabolice, care conduc la sinteza proteinelor musculare din aminoacizi. Printre hormonii anabolici se
numara testosteronul, hormonul de crestere (somatotropina) si somatomedinele (factor de crestere
asemanator insulinei).
va favoriza in final cresterea fortei (Baroga 1977 citat de Dragnea). Aceasta crestere se produce
numai in conditii de antrenament stresant ce actioneaza asupra organismului 4-5 ore (I.A. Jiev1981).
Autorii sovietici considera ca sistemul hipotalamo-hipofizo-suprarenal
este capabil sa-si mareasca de 10 ori functiile si ca urmare se considera
anormala administrarea unor produsi de tipul steroizilor anabolizanti in
vederea cresterii masei musculare. Acestea pot determina rupturi musculare,
smulgeri ligamentoase, cresteri exagerate ale colesterolului (Dragnea 1966).
Nutritia
Antrenamentul de forta activeaza sinteza proteinelor musculare
contractile si are drept cauza hipertrofia fibrelor numai atunci cand exista
substante suficiente pentru refacerea si cresterea proteinelor. Aceste
proteine sunt construite din aminoacizi, care trebuie sa fie disponibile pentru
resinteza in perioadele de repaus de dupa antrenamente.
Aminoacizii sunt produsele finale ale digestiei proteinelor (hidroliza). Unii aminoacizi,
denumiti esentiali sau indispensabili, nu pot fi produsi de organism si trebuie furnizati de
alimente. Aminoacizii furnizati de alimente strabat peretele intestinal nemodificate trecand apoi
in sistemul circulator. De aici sunt absorbite de muschi in functie de aminoacidul de care are
nevoie muschiul pentru crearea propriei proteine.
4.2 Clasificarea fortei musculare
Hare (1977) clasifica forta musculara in trei forme fundamentale: forta maximala, forta viteza si forta - rezistenta.
Forta maxima este forta cea mai mare pe care sistemul neuromuscular poate sa o
dezvolte printr-o corelatie musculara voluntara.
Forta-viteza reprezinta capacitatea sistemului neuromuscular de a invinge rezistente
printr-o contractie foarte rapida.
Forta-rezistenta (rezistenta-forta) este capacitatea care permite organismului sa se opuna
oboselii in prestatiile in care forta se imbina cu durata (R.Manno 1996).
Alti specialisti in antrenamentul sportiv, de ex. Kusnesov 1984),
deosebeste doua tipuri fundamentale de manifestare a fortei: forta dinamica si forta
statica.
Forta dinamica se caracterizeaza printr-o scurtare sau alungire a muschiului (efort de
invingere sau cedare)
Valoarea
intensitatii
Incarcatura
% din 1 RM
Tip de contractie
Supramaxima
>105
Excentrica/izometrica
Maxima
90-100
Concentrica
Mare
80-90
Concentrica
Medie
50-80
Concentrica
Mica
30-50
Concentrica
100
95
90
85
80
75
70
65
60
50
40
Nr. de repetari
2-3
8-10
10-12
15
20-25
25
40-50
80-100
Pentru dezvoltarea fortei maxime (85 - 105 %), numarul de repetari este foarte mic (1-7);
pentru exercitiile de dezvoltare a puterii (50-80%), numarul de repetari este moderat (5-10);
pentru rezistenta medie 30-60 repetari; rezistenta medie de lunga durata 100-150 repetari. Uneori
pana la epuizare.
Numarul de serii
Numarul de serii ale unui exercitiu reprezinta o serie, urmata de un interval de repaus.
Numarul de serii depinde de numarul de exercitii si de combinatia de forta. Numarul de serii
descreste pe masura ce numarul de exercitii creste. Combinatia de forta care este antrenata
influenteaza ti ea numarul de serii, precum si potentialul de pregatire si calitatile sportivului sau
grupele musculare antrenate.
Un sportiv bine antrenat poate efectua 3,8,10, chiar si 12 serii. Cu cat efectul este mai
mare, va duce la cresteri mai mari ale fortei si la imbunatatirea performantei.
Faza pregatirii determina si la numarul de serii pe lectie de
antrenament In faza pregatitoare se executa un numar mai mare de exercitii
cu serii mai putine.
Pe masura ce se apropie faza competitionala pregatirea devine mai specifica si numarul
de exercitii descreste, iar numarul de serii creste. Pe durata fazei competitionale cand
antrenamentul vizeaza mentinerea unui anumit nivel sau o anumita combinatie de forta, toate
elementele se reduc inclusiv numarul de serii (dupa T. Bompa 2002).
Ordinea exercitiilor
In efectuarea relatiilor T. Bompa (2002) propune:
- ordinea pe verticala - in care exercitiile se executa trecand prin fiecare exercitiu cu
numarul de repetari recomandat de catre antrenor, dupa care se reia in urmatoarele serii in
aceeasI ordine.
- ordinea pe orizontala - in care fiecare exercitiu se epuizeaza numarul de serii dupa care
urmeaza un altul pana la epuizarea numarului de serii.
Autorul mai sus amintit recomanda ordinea pe verticala deoarece aceasta metoda conduce
la o mai buna revenire pentru grupele de muschi implicate; in timp ce ordinea pe orizontala poate
cauza o oboseala locala atat de mare incat atunci cand s-au terminat toate seriile de executat
efectuat obtinut poate fi de hipertrofie in loc de putere sau forta maxima.
Exercitiile trebuie sa alterneze intre membre si grupe musculare pentru a asigura o mai
buna refacere. Daca sunt exersate toate partile corpului este propusa urmatoarea ordine; picioare,
brate, spate; picioare brate abdomen. etc.
Exercitiile alese sa imite deprinderile din sportul respectiv pentru a maximiza intarirea
muschilor declansatori ai miscarii si in anumite cazuri pentru a genera "memoria motrica"
consolidand deprinderile tehnice implicate.
Volumul pregatirii
Volumul include cantitatea de lucru efectuata in durata de pregatire, adica numarul de
Kg. /tone ridicate intr-o lectie, sau faza de pregatire.
Volumul de antrenament variaza in functie de calificare, antecedentele pregatirii de
forta si tipul de pregatire efectuat. El poate fi:
-
frecventa miscarilor
nivelurile lactatului sunt atat de mari ca sunt greu tolerate chiar si de catre sportivii bine
antrenati. Pe de alta parte, un IR corect faciliteaza indepartarea LA din organism.
O consecinta este dependenta crescuta de sistemul LA (acid lactic) pentru asigurarea
energiei. Gradul de refacere a ATP/CP intre serii depinde de durata IR. Cu cat IR este mai scurt,
cu atat mai putin se reface ATP/CP si, in consecinta, cu atat exista mai putina energie disponibila
pentru abordarea seriei urmatoare.
Daca IR este prea scurt energia necesara pentru seriile urmatoare este asigurata de
sistemul LA. Dependenta de acest sistem energetic conduce la acumulari si mai mari de LA in
muschii efectori, la durere si oboseala si la deteriorarea capacitatii efective de pregatire. O a doua
consecinta a lui IR inadecvat este oboseala musculara locala si a SNC. Cele mai multe
investigatii stiintifice indica urmatoarele posibile cauze si localizari ale oboselii.
Frecventa saptamanala a sedintelor de antrenament
Intervalul de repaus dintre lectiile de antrenament de forta depinde de nivelul conditiei
fizice si de capacitatea de refacere a individului, de faza ptregatirii si de sursa de energie folosita
in antrenament. Sportivii cu o conditie fizica buna se refac intotdeauna mai repede. Daca
sportivii folosesc acelasi sistem energetic (de exemplu, glicogenul) la antrenamentele de tehnica
si de tactica, urmatorul antrenament de acest tip trebuie planificat dupa doua zile, intrucat sunt
necesare 48 de ore pentru refacerea completa a glicogenului (Fox si colab. 1989; Piehl 1974).
Chiar si in conditiile unui regim alimentar bogat in hidrati de carbon, nivelurile de
glicogen nu vor reveni la normal in mai putin de 2 zile. Daca sportivii fac numai pregatire de
forta, asa cum se intampla in unele zile in cursul fazei pregatitoare, refacerea glicogenului are loc
mai repede: 55% in 5 ore si aproape 100% in 24 ore. Ceea ce inseamna ca antrenamentele de
forta pot fi planificate mai des.
Numar de repetari
Numar de serii
Viteza
intensit.
85-100 %
1-5
3-5
70-85 %
5-10
3-5
si
/sau
Timp de refacere
Specific de:
Mica
2'-5'
F.max
Mica
2'-4'
F.max
(hipertrofie)
30-50%
6-10
3-5
Maxima
4'-6'
F.rapida
75%
6-10
3-5
Maxima
4'-6'
F.rapida(max)
40-60 %
20-30
3-5
Mica
30'-45'
F.rezistenta
25-40%
25-50
4-6
Moderata
optimali
F.rezistenta
contractie excentrica este executata mai repede, forta musculara este mai mare decat prin metoda
concentrica (Astrand si Rodahl 1985).
Numai sportivii cu 3-5 ani de experienta in pregatirea de forta trebuie sa aplice metoda
excentrica, intrucat aceasta uzeaza de incarcaturile cele mai mari (110% pana la 160%). Metoda
excentrica poate fi folosita de una singura la o lectie de antrenament sau intr-o faza scurta de
pregatire, sau poate fi combinata cu alte metode, mai ales MIM.
Efortul
Incarcatura
110% - 160%
Numar de exercitii
3-5
1-4
4 - 6 (8)
20 - 36
Interval de repaus
3 - 6 minute
Viteza de executie
lenta
Frecventa pe saptamana
FMx joaca un rol important, daca nu chiar determinat in generarea fortei specifice.
Capacitatea sportivului de a genera FMx depinde intr-o mare masura de diametrul sau aria in
sectiune transversala a muschiului implicat - mai specific, diametrul filamentelor de miozina,
inclusiv puntile de legatura; capacitatea de a recruta fibre musculare FR si capacitatea de a
sincroniza toti muschii implicati intr-o actiune.
Marirea muschiului depinde in mare masura de durata fazei de hipertrofie, cand diametrul
miozinei si cresterea continutului de proteina sub forma puntilor de legatura depinde de volumul
si durata fazei FMx. Capacitatea de a recruta fibre FR depinde de continutul pregatirii, in cadrul
caruia dominante trebuie sa fie incarcaturile maxime si forta exploziva. Este singurul tip de
pregatire de forta care activeaza puternicele unitati motorii FR.
Forta se amelioreaza ca rezultat al generarii unei mari tensiuni in muschi, care se
raporteaza direct la metoda de pregatire folosita. FMx creste ca urmare a ativitatii unui mare
numar de unitati motorii FR.
Dintre cele trei tipuri de contractii, cele excentrice creeaza cea mai mare tensiune
musculara, urmatoarele fiind in ordine cele izometrice si cele concentrice. Forta concentrica
trebuie dezvoltata la cele mai inalte niveluri, pentru ca majoritatea actiunilor sportive sunt
concentrice.
De asemenea, aplicand alte tipuri de aontractie, mai ales excentrica, performanta sportiva
va avea de castigat ca urmare directa a imbunatatirii fortei concentrice. Se cunosc putine lucruri
despre implicarea sistemului nervos in FMx. Interesul crescand pentru implicatiile sistemului
nervos in pregatirea de forta sugereaza ca SNC actioneaza ca un sistem pentru castigurile de
forta. SNC inhiba, in mod normal, activarea tuturor unitatilor motorii disponibile pentru
contractie.
In conditii extreme, cum sunt situatiile dominate de frica sau celelimita, "pe viata si pe
moarte", inhibitia este anulata si sunt activate toate unitatile motorii (Fox si colab. 1989). Unul
dintre obiectivele principale ale pregatirii FMx este de a invata cum se elimina inhibitia
SNC.Imbunatatirea FMx cu ajutorul incarcaturilor maxime are urmatoarele avantaje:
- Creste activitatea unitatilor motorii, conducand la recrutarea unui numar mai mare de
fibre musculare FR.
- Reprezinta factorul determinant in cresterea puterii. Ca atare, are un randament neural
ridicat pentru sporturi in care domina viteza si puterea.
- Este un element critic in imbunatatirea R-M, mai ales a celei de durata scurta si medie.
- Este importanta pentru sporturi in care forta relativa este cruciala, cum sunt artele
martiale, boxul, luptele, probele de sarituri si majoritatea sporturilor de echipa, pentru ca
domina cresteri minimale in sensul hipertrofiei.
Efortul
Incarcatura
85 - 100%
Numar de exercitii
3- 5
1-4
6 - 10 (12)
Interval de repaus
3 - 6 minute
Frecventa pe saptamana
2 - 3 (4)
sporturile dominate de viteza si putere. Chiar la incarcaturi maxime tipice MIM, aplicarea fortei
de catre sportiv trebuie exercitata cat se poate de rapid, chiar, chiar exploziv daca se poate.
Avand in vedere solicitarea mare la care este supus sistemul neuromuscular,
frecventa antrenamentelor cu MIM nu trebuie sa fie mai mult de 2 -3 ori pe saptamana. Numai
sportivii de elita, mai ales jucatorii de linie din fotbalul american sau aruncatorii de greutate
trebuie sa se antreneze in acest regim de 4 ori pe saptamana, deseori in combinatie cu alte
componente de forta, de exemplu puterea.
3. Metoda eforturilor submaximale si metoda efortului repetat
Metodele care folosesc efortul maxim, respectiv efortul repetat se diferentiaza numai
prin numarul de repetari / serie, intermediar, in primul caz si maxim (pana la epuizare), in al
doilea. Stimularea hipertrofiei musculare este similara in ambele cazuri.
"Conform principiului dimensiunii, UM lente, rezistente la oboseala sunt mobilizate
primele (UM lente sunt prezentate in portiunile inferioare ale coloanelor UM). Dupa cateva
ridicari, o parte din UM mobilizate obosesc. In mod clar, obosesc UM care poseda cel mai scurt
timp de anduranta. Dupa 6 repetari, numai UM cu timp de anduranta sub 6 secunde obosesc.
Deoarece UM obosite nu pot dezvolta aceeasi tensiune ca la inceput, sunt mobilizate UM noi.
UM proaspat recrutate sunt rapide si nu rezista la oboseala. Astfel acestea obosesc foarte repede.
Daca sunt executate doar 10 ridicari din 12 posibile, intreaga populatie de UM este impartita in
trei divizii
1. UM(unitati motorii) care sunt recrutate, dar neobosite. Daca nu sunt obosite,
acestea nu sunt antrenate. Toate UM cu un interval de anduranta peste 10 sec. sunt incluse in
aceasta categorie. Este evident ca aceasta subpopulatie consta din UM lente. UM lente sunt
recrutate la un nivel inferior al fortei cerute si activate apoi regulat in activitatile zilnice. Forta
acestora nu creste fara o pregatire speciala. Concluzia care poate fi trasa este ca este foarte dificil
sa maresti forta maximala a UM lente, rezistente la oboseala. Astfel se poate spune ca exista o
corelatie pozitiva intre imbunatatirea fortei si procentul de fibre musculare. Indivizii cu un
procent ridicat de UM rapide nu numai ca manifesta o tendinta de a fi mai puternici, dar si de a
castiga forta mai repede ca rezultat al antrenamentului de forta
2. UM care sunt recrutate si obosite. Acestea sunt singurele UM supuse unui stimul de
antrenament in aceasta serie. Aceste UM poseda caracteristici intermediare. In aceasta
subpopulatie, nu exista UM lente (recrutate si obosite) sau rapide (nerecrutate). "Coridorul" de
UM supuse stimulului antrenamentului poate fi relativ "ingust" sau relativ "larg", in functie de
greutatea ridicata si de numarul de repetari dintr-o serie. Un obiectiv al programului de forta il
poate constitui cresterea populatiei de UM influentate de antrenament sau largirea coridorului
mai sus mentionat.
3. UM nerecrutate nu sunt antrenate. Daca exercitiul este efectuat pana la epuizare
(metoda efortului repetat), situatia se modifica la repetarile finale. In acest caz, este recrutat un
numar maxim de UM disponibile. Toate UM se impart in doua subpopulatii: obosite si neobosite.
Efectul antrenamentului este substantial doar la prima grupa. Daca numarul total de repetari este
sub 12, toate UM cu timp de anduranta peste 12 se incadreaza in cea de-a doua grupa. In ciuda
recrutarii lor premature, aceste UM nu sunt obosite datorita andurantei ridicate.Cresterea fortei
izotonice pe unitate de zona musculara sectionala versus procentajul de distributie a fibrelor
musculare rapide.
Atunci cand sunt ridicate greutati maximale (metoda efortului maximal), coridorul UM
include un numar mai mic de UM (vezi coloana din dreapta din figura de mai sus)2, decat in
cazul in care este ridicata o greutate submaximala la un numar maxim posibil de repetari. Acesta
este un dezavantaj al acestei metode. In acest caz sunt mobilizate doar UM rapide.
Pentru a folosi metoda efortului repetat, sportivul trebuie sa ridice greutatea pana la
epuizare (numar maxim de repetari). Aceasta cerinta este foarte importanta. In cazul acestei
metode, numai ridicarile finale in care este mobilizat un numar maxim de UM sunt folositoare.
Daca un sportiv poate ridica o haltera de 12 ori, dar o ridica numai de 10 ori, seria de exercitii
este inutila.
In comparatie cu metoda efortului maximal, metoda efortului cu repetari are argumente
pro si contra. Exista trei avantaje importante ale acestei metode. Influenteaza in mai mare masura
metabolismul muscular si hipertrofia musculara. In plus, implica o subpopulatie mai mare de
UM antrenate (coridorul; comparati cele doua coloane din dreapta din figura de mai sus )
implicand un risc mai scazut de accidentari. Aceasta metoda prezinta la randul ei propriile
limitari. Ridicarile finale dintr-o serie sunt efectuate la greutate maximala. Volumul foarte mare
de antrenament (cantitatea totala de greutate ridicata) restrictioneaza aplicarea acestei metode in
antrenamentul sportivilor profesionisti. Cantitatea mare de lucru mecanic efectuat poate fi
considerata un avantaj in cazul in care obiectivul antrenamentului este conditia fizica si starea
buna a sanatatii, si nu imbunatatirea fortei specifice.
4. Metoda contractiilor izomterice
Aceasta nu poate fi aplicata decat persoanelor antrenate. Demeter recomanda 4-6 contractii
izometrice pe zi, de 2-3 ori pe saptamana. In perioada pregatitoare contractiile izometrice se
planifica de 2-3 ori pe saptamana iar in cea competitionala de 1-2 ori. Pauzele dintre repetari
trebuie sa asigure restabilirea capacitatii sistemului nervos central si cardiorespirator avand
durata intre 10 si 12 secunde. Durata contractiilor este situata intre 9-12 secunde.
Electrostimulatia
Poate fi o varianta particulara a contractiei izometrice (A. Dragnea 1996) realizata pe baza unor
impulsuri electrice. Aplicarea electrozilor direct pe grupa de muschi sau pe nervii aferenti prin
stimularea electrica poate determina contractia acestora. Durata unei excitatii poate fi de 10 sec.
cu pauza de 50 de sec. intre cicluri si cu un numar de 10 cicluri.
Dezavantajele metodei:
posibilitatea producerii unor leziuni la nivelul muschiului datorita inactivitatii
mecanismelor fiziologice si psihologice de protectie.
excitatia angreneaza mai multe fibre musculare de la suprafata decat cele din
profunzime.
"scurt circuiteaza" functia de ghidaj si de protectie a proprioceptorilor (Weineck 1983)
citat de Dragnea in 1996.
lipsa functiilor de coordonare motrica.
6. Metoda eforturilor de tip exploziv (power training)
Avantajul antrenamentului de putere - exploziv, de mare velocitate - este acela ca el
"antreneaza" sistemul nervos. Cresterile de performanta se pot baza pe modificarile neurale care
ajuta muschi individuali sa realizeze o mai mare capacitate de performanta (Salle 1986).
Acest lucru se obtine prin scurtarea timpului in care sunt recrutate unitatile motorii, mai
ales fibrele FR, si prin cresterea tolerantei neuronilor motori fata de frecventele marite de
inervatie. Adaptarea neuromusculara pentru putere duce si la o coordonare intramusculara
imbunatatita - raporturi mai bune intre relatiile de excitatie si cele de inhibitie musculara fata de
numerosi stimuli. Drept rezultat al acestor adaptari, SNC "invata" cand sa trimita sau nu un
impuls nervos care sa faca muschiul sa se contracte si sa execute o miscare.
Daca rezultatul asteptat este dezvoltarea puterii un sport, o proba sau o deprindere
specifica data, atunci antrenamentul trebuie conceput astfel incat sa satisfaca aceasta cerinta. Un
astfel de program trebuie sa fie specific sportului sau probei respective si sa includa exercitiile
care simuleaza cat mai fidel posibil deprinderile dominante. Cand muschii implicati in
antrenamentul de putere sunt mai specifici, coordonarea intramusculara devine mai eficienta, iar
deprinderile sunt mai precise, au mai multa continuitate, sunt mai rapide.
"In faza de conversie, sportivii trebuie sa fie atenti cum isi folosesc energia: partea cea
mai mare a energiei este rezervata antrenamentului tehnic si practic si o parte mult mai mica
antrenamentului de putere. Antrenorii trebuie sa planifice numarul de exercitii cel mai mic cu
putinta, dar exercitiile trebuie sa se afle intr-o relatie foarte stransa cu deprinderea vizata. Aceste
programe trebuie sa fie eficiente, cu doua sau trei exercitii executate dinamic in cateva serii si cu
randament maxim. Timpul si energia nu trebuie cheltuite pe nimic altceva. Programul trebuie
parcurs rapid si exploziv, pentru a se recruta numarul cel mai mare de unitati motorii, la cea mai
mare frecventa de contractie. Intregul program se orienteaza dupa un singur obiectiv: curba de
forta-timp trebuie sa se mute cat de mult se poate spre stanga, pentru ca muschii sa se contracte
exploziv. In faza de conversie a FMx la P, se vor alege numai metodele de pregatire care
indeplinesc cerintele pentru dezvoltarea puterii. Aceste cerinte sunt cresterea rapiditatii, aplicarea
exploziva a fortei si pregatirea muschilor pentru a reactiona rapid la miscarile sportive" (T.O.
Bompa- 2002).
Regula principala a metodei consta in efectuarea tuturor exercitiilor si repetarilor in
viteza maxima, in care frecventa cardiaca atinge valori ridicate 190-200 batai / minut. In aceasta
metoda se folosesc incarcaturi intre 75-95% din posibilitati cu 6-8 serii a 3-6 repetari. L. Baroga
citat de Dragnea in 1996 recomanda trei grupe mari de exercitii:
- cu haltera;
- cu mingea medicinala;
- exercitii acrobatice.
Intre exercitii se recomanda pauze de 2-3 min. iar intre serii de 3-5 min. pauzele trebuie
sa permita revenirea la valorile initiale ale pulsului. Pentru majoritatea sporturilor care implica
miscari ciclice, cum sunt sprintul, jocurile de echipa si artele martiale, incarcatura poate fi de
30% pana la 50% (maximum 60%). Pentru sporturile care implica miscari aciclice, cum sunt
aruncarile, sportul halterelor si jocul de linie in fotbalul american, incarcatura trebuie sa fie mai
mare (50% pana la 80%), pentru ca acesti sportivi au o forta FMx mult mai mare la inceputul
activitatii si trebuie sa invinga o rezistenta externa mult mai mare.
Cand explozivitatea nu mai este posibila, activitatea trebuie sa inceteze, chiar daca seria
nu s-a terminat. Numai concentrarea maxima si actiunea exploziva vor determina recrutarea unui
numar cat mai mare de fibre FR. Exercitiile pentru antrenamentul de putere alese cu grija. Ele
trebuie sa fie foarte specifice sportului si sa imite indeaproape deprinderile respective. Se va opta
pentru numarul cel mai redus de exercitii (2 pana la 4, maximum 5), pentru sportivi sa poata
executa numarul cel mai mare de serii realmente posibil (3-6), spre beneficiul principalilor
muschi efectori. Cand se hotaraste numarul de serii si exercitii, de retinut ca antrenamentul de
putere este efectuat in corelare cu cel tehnic si ca atare, ii revine numai o parte de energie. Pentru
imbunatatirea puterii maxime, viteza de executie trebuie sa fie cat se poate de mare. Este
esentiala aplicarea rapida a fortei asupra obiectului sau greutatii pe tot intervalul de miscare si
chiar de la inceputul acesteia.
Pentru scopurile antrenamentului de putere, forta interna sau musculara a unui sportiv
poate fi aplicata si asupra unor obiective sau aparate, cum sunt greutati (bile) folosite in atletism,
mingi medicinale, buldogi grei si benzi elastice. Miscarea rezultata se produce exploziv pentru ca
forta sportivului depaseste cu mult rezistenta acestor obiecte. Metoda folosirii lor pentru
cresterea puterii poarta denumirea de metoda balistica.
Aplicarea rapida, dinamica (balistica) a fortei este posibila ca urmare a recrutarii rapide a
fibrelor musculare FR si a coordonarii intermusculare efective a muschilor agonisti si
antagonisti. Dupa ani de practica, sportivul poate contracta viguros muschii agonisti, in timp ce
muschii antagonisti ating nivelul cel mai inalt de relaxare. Aceasta coordonare superioara
intermusculara maximizeaza capacitatile de forta ale muschilor agonisti, deoarece muschii
antagonisti nu exercita nici o opozitie fata de contractia rapida a celor dintai.
Programarea
Exercitiile balistice pot fi planificate la sfarsitul lectiei de antrenament sau dupa incalzire,
in functie de obiectivele pregatirii. Daca intr-o zi a fost planificat lucru de tehnica si tactica,
dezvoltarea si ameliorarea puterii va deveni un obiectiv secundar. Totusi, pentru sprint, probele
de teren din atletism si artele martiale, unde viteza si puterea sunt dominante, efortul de putere
poate fi planificat adesea imediat dupa incalzire, mai ales in faza pregatitoare tarzie.
Parametrii pregatirii
Efortul
Incarcatura
Standard
Numar de exercitii
2-5
10-20
3-5
Interval de repaus
2-3 minute
Viteza de executie
exploziva
Frecventa pe saptamana
2-4
pregatitoare tarzie, frecventa trebuie sa fie redusa (una-doua); in faza de conversie, trebuie sa fie
mai mare (doua-patru lectii). Trebuie avute in vedere si sportul sau proba. Frecventa va fi mai
mare in sporturile cu dominanta de viteza - si putere - in cele unde puterea are o importanta
secundara.
Exercitiu
Sapt. 1
Sapt. 2
Sapt. 3
2x10
3x12
3x15
2x8
3x10
3x15
2x10
3x12
3x15
2x12
3x15
3x20
2x10
3x10
3x12
4x
6x
6x
4x
6x
8x
Parametrii pregatirii
Sportivi incepatori
Sportivi cu experienta
Durata fazei AA
8-10 saptamani
3-5 saptamani
30-40%
40-60%
9-12 (15)
6-9
2-3
3-5
20-25 minute
30-40 minute
90 secunde
60 secunde
2-3 minute
1-2 minute
Frecventa pe saptamana
2-3
3-4
Efortul
Durata fazei de hipertrofie
Incarcatura
Numarul de exercitii
Numarul de repetari pe serie
Numarul de serii pe lectie
Intervalul de repaus
Viteza de executie
Frecventa pe saptamana
4-6 saptamani
70-80%
6-9
6-12
4-6 (8)
3-5 minute
Mica spre medie
2-4
Exercitiile trebuie efectuate la viteza mica spre moderata totusi sportivilor din sporturile
cu dominanta de viteza-putere li se recomanda insistent sa evite exercitiile la viteza mica, mai
ales daca faza de hipertrofie dureaza mai mult de 4-6 saptamani. Motivul principal este ca
sistemul neuromuscular se va adapta la aceasta executie lenta si drept urmare, nu va asigura
stimularea necesara pentru recrutarea fibrelor musculare FR, fapt care este crucial pentru
sporturile dominate de viteza-putere.
Antrenamentul pentru hipertrofie in atletism implica un numar mai mic de exercitii. In
intervalul de repaus de 3-5 minute, care este mai lung decat in culturism, si la sfarsitul lectiei de
antrenament, sportivii trebuie sa execute miscari de intindere. Din cauza numeroaselor repetari
ale contractiilor, muschii se scurteaza, ceea ce produce o inhibare prematura a contractiei
muschilor antagonisti.
Rezulta de aici o capacitate redusa a muschiului de a acoperi intervalul de miscare si o
scadere a rapiditatii de contractie, care afecteaza capacitatea globala de performanta a muschilor
implicati. Pentru a depasi acest efect, sportivii trebuie sa efectueze in mod constant exercitii de
stretching, pentru a determina revenirea muschilor la lungimea lor biologica. In plus, un muschi
scurtat are o rata de refacere mai lenta, dat fiind ca numai lungimea biologic normala faciliteaza
schimburile biochimice. Acestea asigura muschilor elementele nutritive si ajuta la indepartarea
rezidurilor metabolice, facilitand revenirea intre serii si refacerea dupa lectiile de antrenament.
9. Metoda contrastelor
balistica dinamica pe restul ridicarii de trunchi. Sportivul revine incet la pozitia de start si ramane
acolo timp de 10-30 secunde inainte de a incepe o noua ridicare.
Partile cele mai importante ale acestei metode sunt contractia izometrica maxima si
actiunea balistica ulterioara.
12. Metoda pliometriei
Cunoscuta si sub denumirile de "ciclul intindere - scurtare" sau "reflex miotatic de
intindere", pliometria se refera la exercitiile in care muschiul se incarca intr-o contractie
excentrica (lungire), dupa care urmeaza imediat o contractie concentrica (scurtare), muschi intins
inainte de o contractie se va contracta mai energic si mai rapid (Bosco si Komi 1980); Cand un
sportiv executa o saritura, este nevoie de o cantitate de mare forta pentru a propulsa corpul in
sus.
Corpul trebuie sa aiba capacitatea de flexie-extensie rapida pentru a se desprinde de
sol. Exercitiul pliometric se bazeaza pe actiunea rapida a corpului pentru a ajunge la puterea
necesara miscarii. Exercitiile pliometrice angajeaza mecanisme neurale complexe.
Antrenamentul pliometric cauzeaza modificari musculare si nervoase care faciliteaza si
amelioreaza executia mai multor miscari rapide si puternice.
Fibrele musculare sunt elementele contractile ale muschilor, totusi, anumite parti
necontractile din muschi creeaza ceea ce constituie asa-numita "componenta elastica seriala" In
antrenamentul plometric, muschiul se contracta cu multa forta si mai rapid decat dintr-o pozitie
de pre-intindere. Cu cat pre-intinderea este mai rapida, cu atat mai viguroasa este contractia
concentrica. O tehnica adecvata este esentiala. Se recomanda ca sportivul sa aterizeze intr-o
pozitie de pre-intindere (picioare si brate flexate). Contractia de scutere trebuie sa se produca
imediat dupa terminarea fazei de pre-intindere. Tranzitia de la faza de pre-intindere trebuie sa fie
lina, continua, dar cat mai rapida cu putinta.
Pentru a elabora un program corect de pliometrie, trebuie sa se stie ca exercitiile
variaza ca nivel de intensitate si sunt clasificate pe diferite grupe pentru a asigura mai bine
progresul. Nivelul intensitatii este direct proportional cu inaltimea sariturii sau durata
exercitiului. Exercitiile pliometrice de mare intensitate, cum sunt sariturile in adancime sau cu
contramiscare determina o mare tensiune intramusculara, care recruteaza mai multe unitati
neuromusculare pentru executia actiunii sau pentru a rezista la forta de atractie gravitationala.
Exercitiile pliometrice pot fi clasificate in doua grupe majore, care reflecta gradul lor
de influenta asupra sistemului neuromuscular. Exercitiile cu impact include sarituri cu coarda,,
saltari, sarituri cu pasi mici, in ghemuit, pasi sariti si saltati, pas si saritura; sariturile la coarda
sau peste banci joase, de 25-35 cm; arucari cu mingea medicinala de 2-4 kg; exercitii cu benzi
elastice; si aruncari cu obiecte / aparate usoare (de exemplu, mingi de baseball).
Exercitiile cu impact mare include sariturile in lungime de pe loc si triplusalturi;
sarituri cu pasi mai lungi si mai lungi si mai inalti, pas sarit si saritura; sarituri cu coarda sau
peste banci mai inalte de 35 cm sau peste; sarituri pe, peste si de pe lazi de 35 cm sau mai inalte;
aruncari cu mingea medicinala de 5-6 kg; aruncari cu obiecte / aparate grele; sarituri in adancime
si cu contramiscare; si tensiune musculara "soc", indusa prin intermediul instalatiilor de forta.
Dintr-un punct de vedere mult mai practic T.O. Bompa (2002) imparte in 5 niveluri de
intensitate (vezi tabelul de mai jos). Aceasta clasificare poate fi folosita pentru a planifica mai
bine alternarea cerintei de antrenament pe parcursul saptamanii. In tabelul de mai jos numarul de
repetari si de serii propus este pentru sportivii avansati. Antrenorii trebuie sa reziste tentatiei de a
aplica aceste valori la nivel de incepatori sau la sportivi care nu au fundament suficient de bine
pregatirea de forta.
4.4 Indicatii metodice privind folosirea exercitiilor de forta
exercitii de sarituri;
exercitii cu bara;
Din analiza testelor traditionale se poate afirma ca prin viteza se intelege un ansamblu
eterogen de componente:
- timpul de reactie motrica;
- rapiditatea miscarii simple;
- frecventa miscarilor;
- tempoul;
- ritmul.
In plan metodologic si fiziologic toate aceste componente sunt bine diferentiate.
Timpul de reactie motrica are ca determinanta o componenta perceptiva, de organizare a
miscarii, dar fara factori limitativi de tip energetic, exceptand situatiile deosebite (conditii de
oboseala, repetari numeroase, rezistente mari de invins).
Rapiditatea miscarii simple trebuie sa fie inteleasa ca viteza dezvoltata impotriva unor
rezistente scazute.
Frecventa miscarilor este limitata de o serie de componente de reglare, trebuind sa fie
considerata o amplitudine de coordonare.
Tempoul reprezinta densitatea miscarilor pe unitatea de timp(ex. nr. de actiuni intr-o
repriza, nr. pasi pe secunda -alergari).Tempoul miscarilor depinde de masa corpului de
segmentele corpului aflate in miscare si de momentele de inertie (A. Dragnea 1996). De
exemplu, miscarea unui brat poate avea un tempou mai crescut decat miscarea trunchiului sau a
corpului intreg.
Tempoul reprezinta o caracteristica importanta in stabilirea intensitatii
efortului si a gradului de solicitare a organismului de catre un exercitiu fizic.
Ritmul este prezent in efectuarea oricarui act, actiune, si activitate motrica, fiind o
componenta temporala strans legata de viteza si de coordonare, precizie, abilitate (Dragnea
1996). Ritmul defineste efectuarea unui efort in timp si spatiu, dar si raportul dintre aceste doua
marimi.
In ceea ce priveste viteza de alergare, Zatsiorsky (1974) si Filin (1978) deosebesc:
- rapiditatea reactiilor motrice;
- capacitatea de a produce frecvente maxime ale miscarii;
- capacitatea maxima de accelerare;
trecerea stimulului prin centrii nervosi - aferent, prelucrarea la nivel central si eferent;
lungimea segmentelor;
mobilitatea articulara;
elasticitatea musculara;
tipul fibrei din care este alcatuit muschiul: fibre albe sau rapide sau fibre rosii sau
lente.
Coyl si colab. - 1974, Karlsson si colab. - 1975 (citati de Dragnea 1996) au aratat ca
rapiditatea contractiei unui muschi este cu atat mai mare, cu cat acesta poseda mai multe fibre
albe. Aceste fibre sunt bogate in compusi macroergici (ATP si CP si glicogen).
Toti acesti factori in urma procesului de antrenament se pot imbunatati. In
plan fiziologic, miscarile rapide difera de cele luate prin faptul ca orice
corectare in timpul executiei este imposibila.
Factorii limitativi ai vitezei sunt in plan biochimic si anume disponibilitatea ATP-ului si
capacitatea de descompunere a acestuia in perioade de timp foarte scurte. Descompunerea ATPului este influentata la randul sau de activarea unor enzime, ca miozin - ATP si
creatinfosfochinina si a unor influente neuromusculare.
S-a demonstrat ca subiectii rapizi au o viteza mai mare de inductie a influxului nervos,
aceasta fiind o calitate de ordin genetic.
viteza de reactie;
viteza de repetitie;
viteza de deplasare;
viteza de executie (actiune);
viteza de angrenare (Nicu A. 1999);
viteza de optiune (Nicu A. 1999);
viteza de rezistenta (Manno 1996);
Limita fiziologica a acestor forme de manifestare poate fi identificata in cel putin cinci
momente (Manno 1996):
-
Viteza de reactie sau perioada de latenta este reactia unui subiect de a raspunde la diferiti
excitanti (vizuali, tactili etc). Viteza de reactie este mai buna cu cat timpul de reactie este mai
scurt.
Viteza de reactie are valori diferite la varste diferite incepand de la 8-10 ani pana la 20-30
de ani (semnale vizuale) dupa care incepe sa scada treptat (Weineck - 1983 citat de Dragnea
1996).
Unii autori (Breitag-Steinbach-Fholl 1969) considera ca reactiile la semnalele optice sunt
mai putin lente decat de la semnalele sonore, dar exista posibilitatea ca un sportiv sa reactioneze
mai rapid la semnale vizuale decat la cele sonore.
Timpul de reactie este diferit la sportiv fata de nesportivi. Din datele literaturii de
specialitate timpul de reactie la semnal vizual este 0,15-0,20 la sportiv si 0,20-0,25 s la
nesportivi, la semnal sonor este de 0,05-0,75 s la sportive si 0,17-0,27 s la nesportivi.
Reactiile la diferite semnale pot fi simple sau complexe (Dragnea 1996).
Reactia simpla consta intr-un raspuns concret la un semnal dinainte cunoscut, care apare
la un moment neasteptat (surpriza) pocnetul pistolului la start.
Reactia complexa se manifesta in doua situatii tipice: reactia la obiecte sau segmente ale
corpului in deplasare si reactia la alergare.
O componenta importanta a reactiei complexe este capacitatea de
anticipare sau contracararea gradului de nedeterminare a informatiei. Se
elaboreaza, in diferite situatii prezumtive, raspunsuri adecvate de regula
stereotipe, bine insusite, care se declanseaza in momentul aparitiei la
adversar al primului semnal declansator (Dragnea 1996).
Viteza de decizie este o conditie de manifestare a celorlalte tipuri de viteza.
Viteza de executie reprezinta timpul necesar efectuarii integrale a unui act motric.
In activitatea sportiva, viteza de executie este declansata de cele mai
multe ori de catre un obiect pus in miscare (mingea) ceea ce reprezinta o
ingreunare serioasa a partii aferente a reactiei motrice, dar si a analizei
centrale a parametrilor temporali si spatiali ai obiectului pus in miscare.
(Nicu A. 1999)
Date recente din domeniul neurofiziologiei demonstreaza ca in cadrul aparitiei
neasteptate a unui stimul, timpul de executie este semnificativ prelungit. Observarea si
identificarea parametrilor in zbor reclama o dubla acomodare vizuala: o acomodare cinetica,
obtinuta prin miscarea de convergenta a globilor oculari si o acomodare dioptrica la distanta,
impusa la distanta obiectiv-sportiv.
Viteza de zbor a mingii in multe jocuri sportive (fotbal, handbal, volei, tenis) poate fi atat
de mare, incat respingerea mingii in momentul observarii este aproape imposibila.
In cazul loviturii de pedeapsa la fotbal, portarul nu are nici o sansa sa preintampine
marcarea golului, chiar in conditiile in care mingea a fost lovita cu forta medie, dar bine plasata,
daca el nu initiaza reactia de aparare inca din timpul fazelor pregatitoare ale lovirii mingii.
Anticiparea portarului se bazeaza pe descifrarea intentiei atacantului de a lovi intr-o anumita
maniera mingea, fazele pregatitoare acestei lovituri fiind descifrabile pentru un portar
experimentat.
Viteza de repetitie este definita ca " frecventa cea mai inalta cu care se pot repeta
miscarile intr-un timp cat mai scurt" (Dragnea 1996) sau "numarul maxim de miscari simple sau
complexe" efectuate in unitatea de timp" (Nicu A. 1999).
Viteza de repetitie are la baza mobilitatea functionala a sistemului
nervos central, care emite comenzi succesive in mod repetat, iar efectul
raspunde prompt la aceasta in functie de propria viteza de contractie si de
relaxare. Solicitarea extrema a mobilitatii functionale a proceselor, determina
diminuarea performantei motrice repetata cu frecventa mare, prin aparitia
oboselii.
De acest tip de viteza este legata si capacitatea de accelerare a subiectului. In sprint
aceasta este influentata in mare masura de forta membrelor inferioare si lungimea pasului,
mobilitatea articulara si elasticitatea musculo-ligamentara.
Florescu si colaboratorii (citati de Dragnea 1996) considera ca la om frecventa pasilor
ajunge la 5 repetari pe secunda. Aceasta scade o data cu marirea incarcaturii si cresterea duratei
efortului. In cazul in care incarcatura si durata efortului depasesc 2/3 din posibilitatile maxime,
frecventa scade substantial.
Viteza de deplasare ca forma concreta de manifestare, reprezinta posibilitatile concrete
ale sportivului de a parcurge distanta data intr-un timp cat mai scurt sau cu viteza maxima.
In probele atletice de viteza ea este esentiala pentru victorie, iar in
multe ramuri de sport ca fotbal, handbal, tenis, baschet etc.) viteza de
deplasare poate crea avantaje in anumite faze ale intrecerii.
Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare rapiditate au la baza
repetarea cu mare viteza a comenzilor nervoase, transmise catre muschii efectori.
In conditiile vitezei maxime de deplasare, semnalele sensitive proprioceptive cu punct de
plecare din muschi, capsule articulare, nu pot interveni in corectarea eventualelor greseli de
coordonare, deoarece mecanismele feet-back nu dispun de timpul suficient pentru aceasta.
Verchosanski (1982) recomanda evitarea executarii cu viteza maxima a miscarilor rapide
insuficient stapanite.
viteza consacrat sau a unui alt sportiv, de exemplu a unui fotbalist care joaca pe postul varfului
de atac sau de extrema si a atins o viteza de alergare pe 100 m de 10,3-10,5 s.
In schimb, un tanar sportiv cu reale posibilitati de a stabili o performanta exceptionala, o
astfel de stabilizare la jumatatea drumului constituie un handicap sau o nerealizare. Instalarea
barierei de viteza poate fi evitata prin utilizarea mijloacelor variate de pregatire, intercalate cu
exercitii specifice de sprint, inlaturarea monotoniei pregatirii prin introducerea unor jocuri de
miscare, exercitii pe teren variat jocuri sportive, etc.
Printre cele mai eficiente metode vizand depasirea barierei de viteza sunt cele bazate pe
executia in conditii de rezistenta diminuata (reducerea rezistentei externe). Astfel, alergarea la
vale sau cea cu vant din spate ii da sportivului o noua senzatie legata de viteza, care duce la
ameliorari ulterioare. In aceste conditii, SNC si coordonarea neuromusculara se vor readapta la
noile cerinte ale executarii exercitiului.
Multiplele repetari ale noilor stimuli vor crea adaptari noi, mai rapide, determinand o
inaltare a pragului de viteza. Metoda rezistentei diminuate a fost utilizata pe scara larga de
sprinterii sovietici. Pista inclinata (2-3 grade) pare sa mareasca viteza sportivilor cu 17% pe
portiunea "la vale" si cu 13% in plan orizontal.
4 Aspecte metodice pentru dezvoltarea vitezei
Antrenarea vitezei se bazeaza pe o serie de premise.
Acestea sunt:
o intensitatea care intotdeauna trebuie sa fie maxima;
o sa existe un control al gestului de realizat;
o executia sa nu fie standardizata, adica sa se poata desfasura in conditii variate;
o durata exercitiilor sa fie stabilita in asa fel incat sa nu scada viteza;
o volumul stimulilor. Stimulii cu intensitate maximala si supramaximala pot ajunge de la
doua treimi pana la de doua ori distanta competitionala (Zatsiorsky 1980);
o frecventa stimulilor . Sportivii trebuie sa repete intensitatile maxime de cinci, sase orI pe
lectie, de 2-4 ori pe saptamana in perioada competitionala (T.O. Bompa - 2002).
o timpul de executie se stabileste in functie de forma de viteza ce se doreste a Fie
dezvoltata;
o pauzele dintre repartizari trebuie sa fie suficient de lungi pentru recuperarea in principal a
datoriei de oxigen.
O pauza prea lunga duce la achitarea datoriei de oxigen dar determina si estomparea
excitatiei pe scoarta. Dupa Gordon (citata de Dragnea 1996) in cazul unui efort de 21-22 sec.
(alergare pe 200 m) functiile organismului revin in procentaj de 95% dupa 8 min.
Daca sunt folosite intervale mai lungi de 12 min. se recomanda o incalzire scurta care sa
creasca nivelul de excitabilitate a SNC. Intre serii se recomanda pauze de 6-10 min, cu odihn
activa (alergare usoara sau mers) iar pentru pauzele carE depasesc 6 min, o combinatie intre
odihna pasiva si cea activa.
o potrivit unor specialisti (Platonov 1980) se pot folosi si intensitati submaximale deoarece
utilizarea intensitatilor maximale atrage instalarea barierei de viteza.
Obiectiv
Timpul de lucru
Intensitate
Pauze
Tip de exercitii
(sec)
(%)
(sec)
Viteza absoluta
5-10
90-100
40-90
Exercitii de start
15-20
95-100
40-60
30-40
90-95
30-45
5-6
95-100
40-120
In acelasi timp, intervalul nu trebuie sa fie prea lung pentru a nu reduce excitabilitatea
sistemului nervos, observatiile efectuate indicand ca o durata de 4-6 min. este suficienta.
Volumul excitatiei este si el subordonat legitatilor reactivitatii sistemului neuromuscular.
Cu cat solicitarea acestuia este mai mare, cu atat volumul excitatiei optime pentru dezvoltarea
vitezei este mai mic. Practic, intr-un antrenament se repeta de 5-6 ori exercitiile cu intensitate
maxima.
Depasirea barierei de viteza ramane o conditie a dezvoltarii ei. Zatsiorsky identifica
bariera de viteza ca o consecinta a unor antrenamente unilaterale care constau exclusiv din
exercitii de sprint. N.G. Ozolin sustine ca dezvoltarea acestei calitati motrice este ingreuiata de
formarea unui anumit stereotip motric.
De aceea, se recomanda aplicarea unor antrenamente complexe (multilaterale si speciale),
in conditii usurate (exercitii de alergare cu micsorarea rezistentei aerului sau prin folosirea unor
aparate de tractiune), care amplifica frecventa si o amplitudine a miscarilor.
De asemenea, folosirea unor aparate electronice in antrenamente sau participarea la
concursuri in compania unor adversari cu performante mai bune contribuie la desfasurarea
barierei de viteza.
6 Rezistenta
Definirea rezistentei
Rezistenta poate fi definita ca fiind capacitatea organismului de a face fata oboselii in
eforturile de lunga durata. Este determinata de factori fiziologici - capacitatea sistemelor cardiovascular si respirator, a metabolismului, sistemului nervos dar si de capacitatea de coordonare a
celorlalte aparate ale organismului, de factori psihici-volitivi, dar si de factori coordinativi.
Rezistenta se caracterizeaza prin economia maxima a functiilor.
6.1 Aspectele fiziologice care conditioneaza rezistenta
Factorii psihologici (volitivi, motivationali etc) au un rol important in influentarea rezistentei,
totusi determinante sunt considerate componentele biologice.
Evaluarea lor se face indirect, cu ajutorul anumitor variabile al caror nivel de corelatie cu rezistenta
umana la efort s-a dovedit foarte mare ( R.Manno 1996).
Aceste componente sunt:
- consumul maxim de oxigen;
- pragul anaerob;
- acumularea de acid lactic;
- timpul relativ necesar eliminarii acidului lactic;
- puterea lactocida maxima;
- frecventa cardiaca;
Tip de disciplina
Numele
citati
O2 Max
VO2
P. kg/ml/min
L/min
Patinaj artistic
N. I. Wolkow (1967
Maiestri ai sportului de
72,3 + 4,0
clasa internationala
W. W. Michailow,
Maiestri ai sportului ai
75,1
5,311
G. M. Panow (1970)
U.R.S.S.
84,2
5,960
B. Ec. Khlohm,
76 - 79,5
L. Hermansen,
suedezi
B. Saltin (1967)
B. f. Drabkin,
74,4
5,308
O. S. Jelisarova,
W. A. Orlow (1967)
Natatie
N. Wolkow (1967)
Maiestri ai sportului de
73,2 +2,6
clasa internationala
J. A. Schirkowez
Maiestri ai sportului :
81,5
5,91
81,5
5,91
5,88
-sprinteri
- fondisti
Schi fond
T. I. Ramenskaja,
Maiestri ai sportului
N. A. Korjagin,
I. G. Ogolzow (1968)
P. O. Astrand (1956)
Fond si semifond
N. N. Wolkow (1967)
Maiestri ai sportului de
clasa internationala
74,5 + 3,0
VO2 max. prezinta un interes si mai mare atunci cand este exprimat in functie de
greutatea corporala.
Atunci cand lucrul este antigravitational, greutatea corpului devine determinanta in
performanta, fiind deci preferabil ca VO2max sa se exprime in ml /kg/corp. Astfel valoarea
maxima pentru VO2 max este de 94 ml/kg/min pentru barbati si de 77 ml/kg/corp pentru femei.
Maratonistii si schiorii fondisti poseda valori absolute ale VO2 max echivalente cu ale
canotorilor.
Capacitatea anaeroba. In absenta O2 energia este produsa de sistemul anaerob in sporturile
care, in fazele initiale, necesita eforturi maximale si supramaximale. Energia furnizata de
sistemul anaerob este in raport direct cu intensitatea performantei.
Capacitatea anaeroba a organismului este influentata de procesele SNC, care faciliteaza
continuarea efortului intensiv sau pana la epuizare. Cercetarile sugereaza, de asemenea, ca
aceasta capacitate este influentata de hiperventilatie sau de inspirarea unei cantitati suplimentare
de O2 care intensifica frecventa respiratorie inaintea startului.
Pragul anaerob semnifica trecerea de la producerea de energie pe cale exclusiv aeroba,
la furnizarea de energie prin mecanisme anaerobe lactacide. Pragul anaerob actioneaza prin
intensificarea progresiva a activitatii anaerobe. Aceasta faza prin care trece organismul, surprinde
inceputul acumularii acidului lactic si care ne conduce la instalarea starii de oboseala.
Prin antrenament se ajunge la o intarziere de acumulare a acidului lactic, a pragului
anaerob. Mecanismul acestui "progres" este cresterea procentului de oxigen consumat din VO2
max.
componenta importanta la inceputul unei curse. Adesea insa, sportivii executa si necesita repetari
lungi, de la 3 la 10 minute, pentru a-si perfectiona rezistenta aeroba. Alcatuirea generala a unui
program de antrenament depinde totusi de faza pregatirii, capacitatile sportului si de nevoile
sportivului.
- Se vor calcula pauzele de odihna astfel incat stimulul urmator sa se produca in perioada
modificarilor favorabile provocate de lucrul precedent (intre 45-90 sec). Pentru rezistenta aeroba
insa, intervalul de odihna nu trebuie nicidecum sa depaseasca 3-4 minute, deoarece in timpul
unei odihne mai lungi capilarele (vasele sanguine care leaga arterele de vene) se micsoreaza si,
in primele minute de efort, fluxul sanguin este limitat. De asemenea, poate fi luat in consideratie
metoda frecventei cardiace pentru a calcula intervalul de odihna. De obicei, lucrul poate incepe
atunci cand frecventa cardiaca scade la 120 bpm.
- In mod normal, activitatea in timpul pauzei de odihna este de intensitate redusa, pentru
a stimula refacerea biologica. In atletism, sportivii bine antrenati practica de regula, mersul sau
alergarea usoara.
- Se va stabili numarul de repetari in functie de capacitatea fiziologica a sportivului
pentru stabilizarea la un nivel inalt a consumului de O 2. Daca aceasta stabilizare nu se realizeaza
la un nivel suficient de inalt, sistemul aerob nu va putea face fata cerintelor energetice.
In consecinta sistemul anaerob preia rolul acestuia, ceea ce genereaza o tensiune
puternica asupra organismului, rezultatul fiind oboseala. Frecventa cardiaca poate reprezenta un
indicator bun al nivelului de oboseala. Ea creste pe masura ce creste oboseala, sportivul
executand, deopotriva, repetari solicitate.
Daca se atinge sau se depaseste valoarea de 180 de batai pe minut, ceea ce reflecta un
nivel de oboseala, puterea de contractie a inimii scade, rezultatul fiind o cantitate mai mica de
O2 la muschii efectori. In acest moment, sau cu putin inainte, sportivul trebuie sa inceteze
activitatea.
Pentru dezvoltarea rezistentei anaerobe este necesar sa se tina cont de urmatoarele:
- Intensitatea se poate situa in limite de la submaximala pana la maximala. Chiar daca
intensitatea in antrenament este variata, pentru dezvoltarea rezistentei anaerobe trebuie sa
predomine intensitatile de circa 90% - 95%. (dupa T.O. Bompa - 2002).
- Durata lucrului trebuie sa se incadreze intre 5 si 120 secunde, in functie de tipul de
intensitate folosit de sportivi.
- Pauza de odihna dupa o activitate de intensitate crescuta trebuie sa fie suficient de lunga
pentru a compensa datoria de O2 . Aceasta poate fi de 2 pana la 10 minute, deoarece pauza de
revenire este in functie de intensitatea si durata efortului. Se recomanda impartirea numarului
total de repetari in cateva serii de 4-6 repetari fiecare. Intervalul de repaus cel mai lung, de 6-10
minute, se va planifica intre serii astfel incat acidul lactic acumulat sa aiba suficient timp sa se
oxideze.
- Activitatea din timpul IR - intervel de repaus, trebuie sa fie una activa, usoara si de
relaxare. Nu este recomandata odihna pasiva, totala (de exemplu, culcat), deoarece excitabilitatea
sistemului nervos poate sa scada la niveluri inacceptabile. (dupa T. O. Bompa - 2002)
- Numarul de repetari trebuie sa se incadreze de la mic la mediu, deoarece lucrul pentru
dezvoltarea capacitatii anaerobe este unul intensiv, iar executarea unui numar crescut de repetari
nu este posibila fara acumularea de acid lactic.
Daca efortul continua, resursele glicolitice ajung sa se epuizeze, ceea ce inseamna ca
sistemul aerob trebuie sa preia functia de asigurare a energiei necesare. In aceste conditii, viteza
scade si in consecinta, antrenamentul nu mai favorizeaza capacitatea anaeroba.
Se pare ca cea mai buna metoda este aceea de a imparti numarul planificat de repetari in
mai multe serii, de exemplu patru serii a cate patru repetari. Pauza de odihna pentru repetari
trebuie sa ramana asa cum s-a planificat (de exemplu, 120 sec), dar ca intre serii ea trebuie sa fie
suficient de lunga (de exemplu, pana la 10 minute) pentru a compensa datoria de O 2 si, in
consecinta, pentru a oxida acidul lactic. (dupa T.O. Bompa - 2002).
6.3 Metode pentru dezvoltarea rezistentei
Numerosi autori au studiat dezvoltarea capacitatii de rezistenta, iar
metodele au fost experimentate intr-un numar mare de discipoli.
Aceste metode pot fi clasate in trei grupe principale:
- metode de lucru continuu;
- metode de lucru cu intervale;
- metode de lucru cu repetari.
Metode de antrenament pe distante lungi. Caracteristica acestor metode este aceea ca
lucrul nu este intrerupt de intervale de odihna. Aceste metode sunt: metoda uniforma si metoda
alternativa.
- Metoda uniforma se caracterizeaza printr-un volum ridicat de lucru executat fara
intreruperi si se utilizeaza predominant in perioada de pregatire. Durata unei lectii de
antrenament poate fi intre 1 si 2,5 ore iar intensitatea acesteia poate fi calculata prin utilizarea
frecventei cardiace care trebuie sa fie dupa T.O. Bompa cuprinsa intre 100-120 bataii pe minut.
O varianta a acestei metode poate fi marirea progresiva a vitezei de la o intensitate moderata la
una medie pe durata unei lectii.
- Metoda alternativa este una din cele mai eficiente metode de dezvoltare a rezistentei.
Intensitatea efortului variaza frecvent de la moderat la submaximal, fara vreo intrerupere.
Variatia intensitatilor poate fi determinata prin factori externi (tipul de teren pentru
alergari, cros, schi, ciclism), factorii interni (vointa sportivului) si cei planificati (decizia
antrenorului privind portiunea de distanta pe care se modifica intensitatea).
Termeni
Definitii
Interval de lucru
Repetare
Un interval de lucru
Descarcare, interval de repaus
Serie
Timpul dintre
stretching).
intervalele
de
lucru
Timp de pregatire
(jogging,
- Metoda intervalelor
In functie de durata fazelor de lucru aceasta metoda poate avea doua aspecte: intensiv sau
extensiv.
Pentru structurarea lucrului cu intervale trebuie sa se tina cont de:
lucru de scurta durata (20-30 min.). Frecventa cardiaca este mai ridicata cu valori
de 170 b/min.
Pragul aerob este depasit utilizandu-se in proportie mare procesul lactacid.
Lucrul de durata lunga este considerat ca fiind cel mai bun pentru dezvoltarea
mecanismului aerob, pentru activarea capilarelor si a adaptarilor musculare. Sportivii specializati
muschii - cu cat muschii antagonisti "cedeaza mai usor, cu atat energia consumata
pentru invingerea lor este mai mica. Capacitatea unei fibre musculare de a se
intinde creste ca urmare a antrenamentului de mobilitate;
momentul zilei - s-a constatat ca cea mai mare amplitudine a miscarilor pare sa se
inregistreze intre orele 10-11 si 16-17 iar cea mai redusa dimineata (Ozolin 1971).
metoda pasiva;
Metoda activa
Metoda activa este o tehnica prin care se obtine o mobilitate maxima a articulatiei,
exclusiv prin activitatea musculara. Aceasta metoda se refera la gradul de flexie a muschiului
agonist, precum si la relaxarea si cedarea la o astfel de forta de catre muschii antagonisti.
In cazul in care se foloseste o metoda statica, sportivul flexeaza doua segmente ale unui
membru pana la punctul extrem de mobilitate, mentinand pozitia timp de 6-12 secunde.
Sportivul realizeaza metoda balistica prin balansari active ale unui segment al membrului
care este mobil fata de un alt segment imobil.
Metoda pasiva.
Metoda pasiva permite dobandirea unei mobilitati maxime cu ajutorul unor exercitii cu
partener sau prin folosirea de greutati. In primul caz, partenerul tine sau apasa un membru pana
la punctul maxim de mobilitate fara implicarea activa a subiectului.
Aceasta metoda poate fi aplicata pentru urmatoarele articulatii: glezna, bazin, coloana
vertebrala, umeri, inchietura mainii. Se recomanda folosirea de greutati (haltere, gantele) pentru
dezvoltarea mobilitatii glesnei, genunchiului si umerilor.
Nu este recomandata pentru articulatiile bazinului sau coloanei vertebrale, deoarece
greutatea poate depasi toleranta sportivului sau poate apasa asupra a doua segmente ale unei
articulatii, indoindu-le peste limite, ceea ce poate duce la eventuale rupturi musculare.
In orice caz, greutatea trebuie sa fie redusa, aplicata cu atentie si crescuta progresiv. Un
astfel de antrenament trebuie efectuat intotdeauna sub o supraveghere stricta.
Metoda combinata
Metoda combinata (FPN) solicita sportivul sa flexeze activ segmentul pana la limita
articulatiei, dupa care sa execute o contractie izometrica maxima la rezistenta opusa de un
partener. Sportivul flexeaza voluntar segmentul pana la un unghi ce depaseste limitele anterioare.
Executa acelasi lucru printr-o contractie izometrica mai ampla si mai puternica fata de o
rezistenta opusa de un partener. Pentru a raspunde necesitatilor metodologice, contractia
izometrica se mentine timp de 4-6 secunde si se efectueaza in serii de repetari pana la limita
tolerantei fizice a sportivului.
7.3 Indicatii metodice pentru dezvoltarea mobilitatii
Sportivii au obtinut rezultatele cele mai bune cand au lucrat mobilitatea de doua ori pe zi
(Ozolin 1971). Chiar si sportivii care efectueaza 4-6 lectii de antrenament pe saptamana trebuie
sa-si dezvolte mobilitatea la antrenamentul de dimineata, in felul acesta asigurandu-se o
mobilitate adecvata.
In planificarea anuala curba nivelului de mobilitati creste rapid in primele 3-4 luni dupa
care scade incalcand o sfera de platou. (Nicu A. 1999). Exercitiile se pot efectua zilnic in aceasta
perioada iar efectuarea lor de doua ori intr-o zi influenteaza favorabil dezvoltarea si mentinerea
mobilitatii. In aceasta situatie se micsoreaza numarul repetarilor.
Pe masura ce se apropie perioada competitionala numarul si frecventa exercitiilor de
mobilitati efectuate cu efort mare scad, urmand sa fie planificate in 2-3 lectii ale ciclului
saptamanal cu un numar mic de repetari (3-4 ori fiecare exercitiu). Nicu A. 1999).
Eliminarea totala a exercitiilor de mobilitate este contraindicata intrucat nivelul
mobilitatii coboara si ajunge relativ la valorile initiale, in cazul sportivilor adulti.
7.5 Stretching
In limba engleza cuvantul "stretch" inseamna intindere. Nicu A. Defineste aceasta
metoda ca fiind "un sistem de exercitii care implica mentinerea intr-o pozitie a unui segment, pe
o perioada scurta - de ordinul secundelor - in scopul intinderii treptate a unui muschi si a
pregatirii lui pentru un efort specific la care va fi supus"
S. Slveborn (1993, atat de A. Dragnea) considera ca aceasta metoda actiune musculara
se desfasoara in trei trepte: contractia statica, relaxarea si intinderea lenta. Muschiul sau grupa de
muschi asupra careia se actioneaza trebuie mentinuta in pozitie de intindere 10-80 sec.
Tehnicile metodei
Deoarece practica de azi a stretching-ului are o multitudine de tehnici vom prezenta mai
jos cea mai raspandita tehnica utilizata in fotbal si atletism. Din studiile teoretice efectuate de
Nicu A. Mobilitatea poate fi masurata prin doua cai:
a) reducerea rezistentei tesutului de legatura a unei articulatii, ca efect al extensiei si
franarii reflexului de intindere;
b) dezvoltarea fortei muschilor antagonisti.
Mijloacele si tehnicile folosite in aceasta varianta de stretching sunt urmatoarele:
- arcuire si mentinere, care constau in efectuarea unor contractii repetate, fara bruscare,
ale muschilor agonisti, in scopul obtinerii unor intinderi rapide ale muschilor antagonisti.
Mijloacele sunt de tipil balansului care dupa 3-4 repetari mentine partea corpului antrenata intr-o
pozitie extrema timp de 6 s.
Denumirea
calitatii
Nr. serii
Nr. repetari
Nr. exerc.
Intensitate %
Probe
Sporturi
1.
R-V
4-6
9 - 12
4 - 12
50 - 65%
fond-semifond
atletism, specia
2.
R-F
4-6
12 - 24
6-9
50 - 65%
fond
toate sporturile
3.
F-V
6-9
3-6
5-6
65 - 95%
aruncari
atletism, gimna
etc
4.
F-R
4 - 12
6 - 12 (r)
9 - 12
65 - 80%
V-F (detent)
6-9
3-6
6-9
30 - 65%
Alerg.vit.sarit.
jocuri sportive a
6.
V- R
6-9
6-9
5-9
30 - 65%
Sarit.alerg.vit.
atletism, jocuri.
7.
I -V
6-9
6-9
6-9
30%
sarituri
toate sporturile.
8.
I-F
9 - 12
9 - 32
3-6
36%
9.
I-R
9 - 12
16 - 32
6-9
50%
canotaj, patin
gimnastica
jocuri sportive a
jocuri
box, schi
gimnastica.
10.
M-V
9 - 12
9 - 12
9 - 12
30%
aruncari
gimnastica,
scrima.
11.
M-F
9 - 12
16 -32
3-6
65%
majoritatea
haltere, gimnast
12.
M-R
9 - 12
32 - 64
3-9
50%
sarituri, mars.
inot, aruncari.
13.
I-R
9 - 12
32 - 64
3-9
50%
sarituri, mars.
inot, aruncari.
o alternanta rapida intre relaxare si incordare care are loc in timpul desfasurarii
probelor (de exemplu, alergari);
sa
Intre forta, viteza si rezistenta exista o relatie care are o importanta metodologica. Pe
parcursul primilor ani de pregatire sportiva trebuie dezvoltate toate calitatile, pentru a construi o
baza solida in vederea pregatirii specializate.
Relatia dintre marimea fortei, vitezei si rezistentei - calitati biomotrice care au un rol
determinant mai mare si care sunt mai dificil de dezvoltat - depinde de particularitatile sportului
si de nevoile lui.
Cand un sportiv dezvolta o calitate dominanta, de exemplu forta, calitatile de viteza si
rezistenta sunt afectate in mod indirect. Dezvoltarea calitatilor biomotrice dominante poate, deci
avea un efect de transfer pozitiv sau negativ. Cand se incearca dezvoltarea fortei, poate exista un
transfer pozitiv catre viteza si chiar, intr-un anumit grad, catre rezistenta. Un program de
antrenament cu greutati pentru dezvoltarea fortei maxime poate avea un efect de transfer negativ
catre anduranta aeroba, asa cum se cere in alergarea de maraton. In mod similar, un program de
antrenament vizand exclusiv dezvoltarea andurantei aerobe poate, in anumite circumstante - cum
este cazul pregatirii pentru maraton - sa aiba un efect de transfer negativ catre forta si viteza.
Pregatirea specifica pentru viteza, pe de alta parte, are intotdeauna un efect neutru.
Din calitatile combinate au rezultat calitati complexe, a caror dozari sunt dificil de facut,
ramanand punctul deschis si discutabil teoriei si practicii antrenamentului. Tipologia calitatilor
complexe dupa Nicu A. (1999), are urmatoarea structura:
- forta - viteza in regim de indemanare - forta (in aruncari);
- forta - viteza in regim de indemanare - mobilitate (lupte, judo)
- viteza - forta in regim de indemanare - rezistenta (jocuri sportive);
- viteza - forta in regim de relaxare - incordare (sprinturi);
- viteza - rezistenta in regim de forta - rezistenta (canotaj, caiac-canoe);
- forta - viteza in regim de forta - rezistenta (haltere);
- rezistenta - forta in regim de relaxare - incordare (alergari);
- rezistenta - forta in regim de rezistenta - indemanare (baschet, fotbal);
- viteza - forta in regim de rezistenta - indemanare (baschet, fotbal);
- indemanare - forta in regim de viteza - forta (gimnastica).
In dezvoltarea calitatilor motrice complexe se folosesc mijloacele si tehnicile verificate si
generalizate in dezvoltarea calitatilor combinate, insa cu valori crescute ale volumului datorita
dublarii tuturor performantelor.
9 Pregatirea tehnica
9.1 Definirea si componentele tehnicii.
Tehnica este" un sistem specializat de structuri motrice constituite potrivit regulamentelor
fiecarui sport in vederea obtinerii randamentului superior in activitatea competitionala"
(Siclovan-1984). R. Manno defineste tehnica ca un procedeu sau ansamblu de procedee,
invatate prin intermediul exercitiului, in scopul de a rezolva cat mai economic, cat mai rational
maximum de eficacitate o anumita sarcina pe baza de miscare.
Caracteristicile fundamentale ale tehnicii depind de tipul de sport si indeosebi de natura
miscarii. Se deosebesc astfel sporturi:
In invatarea motrica rolul memoriei este determinant. Ea constituie 'depozitul' in care este
cautata solutia problemelor care intervin, la fel ca in invatarea cognitiva. Majoritatea
autorilor (Marteniuc 1976, Schmidt 1982, Weinek 1982) mentioneaza trei tipuri de memorie;
-memoria imediata; pe termen scurt care conserva informatiile privind evenimentele care
au disparut din campul respectiv si carora nu li s-a atribuit o semnificatie;
-memoria pe termen scurt,cu capacitate limitata, care conserva informatiile asupra carora
nu s-a luat o decizie sau informatiile desprinse din memoria pe termen lung in vederea unei
utilizari imediate, create de imprejurari;
-memoria pe termen lung, care este adevaratul depozit, in care amprenta lucrarilor
subzista perioade foarte lungi, cu conditia sa fie reamintita la timp si in mod repetat. In cadrul
acestei forme de memorie sunt conservate deprinderile motrice si tactice.
Invatarea motrica este un tip de invatare care are drept obiectiv specific achizitionarea
unor abilitati si comportamente motrice.
Multi psihologi indeseobi cei care se ocupa de motricitate (Poelman 1983), Minel (1984)
considera ca nu exista o diferenta semnificativa intre invatarea motrica si invatarea cognitiva sau
mentala.
Invatarea motrica este un tip de invatare care are drept obiectiv specific achizitionarea
unor abilitati si componente motrice. Dupa Meinel (1984), acolo unde predomina achizitionarea
de intelegeri, nu exista diferente, ci numai specificitati.
Principala diferenta este ca invatarea motrica necesita controlul resurselor de energie si o
utilizare specifica a analizatorilor, de care depinde eficacitatea sa. In cazul invatarii abilitatilor
motrice, dobandirea cunostintelor nu reprezinta scopul ci mijlocul prin care se realizeaza aceasta
invatare. Procesul de invatare cognitiva este functional pentru solutia motrica si nu obiectivul
sau.
Invatarea unei abilitati poate atinge diferite grade de complexitate, in functie, in factori
ca : durata, utilizarea aptitudinilor motrice, natura inchisa sau deschisa a abilitatii.
Importanta in sport dupa natura inchisa sau deschisa a abilitatii in viziunea lui R.
Manno (1996) cere mai intai o precizare a celor doua notiuni.
Natura inchisa se refera la deprinderea in care mediul incurajator este previzibil si este
tipica miscarilor stereotipe. Se bazeaza pe reaferenta sau feetback-ul motric si se desfasoara in
conditii stabile, tinde spre o superautomizare, cu distributia atentiei asupra unui anumit numar de
detalii, iar durata este variabila.
Natura deschisa a abilitatii este tipica sporturilor de situatie, in care posibilitatile de
executie sunt deschise, adica decise, in functie de imprejurari. Performanta motrica in aceste
sporturi depinde de studiul si informatiile ambiante, in special de adversari, coechipieri, terenul
de joc, mobilitatea aparatului.
Sporturile tehnice -combinative (gimnastica, inot, sarituri, patinaj artistic), a caror natura
si complexitate sunt speciale, au o durata de executie deosebit de lunga. Si totusi, ele se bazeaza in
mod esential pe niste abilitati inchise, in masura in care acestea sunt automatizate. In aceste
sporturi, progresul tehnic al sportivului si al disciplinei tehnice sa evolueze continu printr-o
combinatie de elemente este practic infinita. El nu este limitat decat de lipsa de timp disponibil
pentru perfectionarea aptitudinilor motrice: forta exploziva, echilibrul dinamic, diferentierea
chinestezica etc.(R. Manno 1996.
Pentru a intelege performanta in cadrul jocurilor sportive, trebuie sa se porneasca de la
structura actului motric care poate fi schematizat in trei parti: finalitatea miscarii, programarea
miscarii, executia motrica.(R. Manno 1996).
Finalitatea miscarii depinde de motivatiile interne, dar mai ales de stimulii care
determina alegerea obiectivului. Pornind de aici se opereaza selectarea raspunsului motric.
Aceasta faza, partial constienta este cea in care sunt determinate procesele cognitive.
DupaAnochin (1973) citat de Manno (1996), o "sinteza aferenta", adica un bilant al tuturor
stimulilor ambianti, se realizeaza pornind de la excitatii provenind din mediul ambiant si prin
intermediul "acceptorului de actiune" care este o functie neidentificabila fizic insarcinata cu acest
rol.
Programarea miscarii presupune alegerea unui program sau scheme motrice care sa
corespunda unei tehnici simple sau complexe, cunoscute deja la sportivi. Aceasta este o faza
automatizata, nefiind decat accidental amintita constiinsei.
Faza de executie se caracterizeaza printr-o adaptare continua la nivelul ambiant, care se
efectueaza prin comparatie intre programul prevazut si ceea ce se realizeaza. (Materniuc
1976, prin intermediul unui feetback intern si extern, analizatorii raspund de eficacitatea si
precizia acestui proces.
10 Pregatirea tactica
10.1. Definitie, mijloace si actiuni tactice
Caracteristicile stiintifice si experientele acumulate cu ocazia celor mai importante
concursuri sportive permit sa se constate ca in toate disciplinele sportive cresterea nivelului este
in corelatie cu exigentele crescande impuse sportivilor in materie de pregatire tactica.
Tactica este un procedeu de dirijare a luptei sportive, conceput, rationalizat, economic si
planificat. Tactica imbogateste lupta sportiva cu o anumita contributie intelectuala, conducand
incomparabil mai bine spre victorie decat simpla lupta a elementelor (Raciovski 1996)
Prin "tactica" Bogdanov si colaboratorii inteleg practica sportivului care studiaza,
mijloacele, procedeele si formele de lupta sportiva, precum si utilizarea lor in fata unui adversar
anume, in conditii concrete de lupta pentru obtinerea victoriei.
Prin mijloace tactice se intelege actiunea sportivului care la randu-i caracterizata printr-o
structura motrica riguros determinata si un nivel al calitatilor fizice indispensabil executiei sale.
Aceste actiuni se bazeaza pe domenii specifice ale cunoasterii capacitatilor si automatismelor
proprii diferitelor discipline sportive.
Procedeele tactice reprezinta organizarea precisa a actiunilor sportivului si ale echipei;
aceasta organizare se manifesta prin aplicarea diferitelor sisteme, combinatii, variante si contra
variante in disciplinele sportive in care se confrunta doua echipe in decursul unei intalniri.
Un sistem este alcatuit prin organizarea actiunilor comune ale jucatorilor, fiecare membru
al echipei avand o functie si o amplasare pe teren bine determinate.
Combinatia reprezinta actiunile comune ale mai multor jucatori. Acestea sunt pregatite
dinainte, sunt bine determinate si se inlantuie riguros unele cu celelalte. Obiectivul lor consta in
crearea conditiilor cele mai favorabile pentru un jucator de a-si incheia actiunea prin marcarea
unui gol (punct).
Varianta este o actiune de atac, executata intr-un scop precis si cu ajutorul caruia
sportivul obtine fie superioritatea asupra adversarului, fie victoria.
Contra-varianta este o actiune executata ca raspuns la varianta adversarului. Combinatia
este, deci, o asociere a variantei si contra-variantei vizand fie o actiune de manevra si un
contraatac neasteptat din partea concurentului.
Formele de tactica reprezinta subansamblurile precise ale actiunilor deferite ale
sportivului si ale echipei. Aceste actiuni sunt utilizate in scopul de a ataca adversarul sau de a
face fata atacului acestuia. Prin urmare exista tactica de atac cu sistemele, combinatiile si
metodele sale si tactica de aparare, care dispune de componente similare.
Atacul este alcatuit din momente episodice, eterogene ale carei faze pot fi urmarite cu
precizie.
Contraatacul este o varianta de actiuni violente ofensive, intreprinse imediat dupa
retragerea atacului advers.
Formele auxiliare de tactica sunt:
Rezolvarea mentala pentru gasirea celor mai eficiente cai de rezolvare a situatiei se
realizeaza prin operatii, de analiza sinteza si generalizari in raport de existenta sportivului a
informatiilor receptionate si a regulilor care stau la baza activitatii. Actiunile tactice pot fi :
individuale sau colective.
10.2 Metode de pregatire tactica
Dupa Varin si Preobrasenski ansamblul situatiilor de pregatire tactica, poate fi impartit
in doua parti legate reciproc: pregatire teoretica si tactica.
Pregatirea tactica poate fi impartita in patru etape:
stapanirea unor scheme de actiuni relativ simple pentru competitii tipice intrecerii
sportive;
Primele doua etape constau in principiu, dintr-o invatare a tehnicii, in timp ce a treia si a
patra etapa acopera procesul de perfectionare a solutiilor tactice. Metodele de pregatire tactica se
impart in patru grupe, in functie de sarcinile esentiale continute de acest proces (Naglaka 1990)
In jocurile de echipa, de exemplu, jucatorii prinsi in toiul actiunii pierd oarecum notiunea
de timp iar antrenorul este in masura sa prelungeasca, pe nesimtite, ultimele minute ale jocului
de la antrenament pentru a dezvolta capacitatea jucatorilor de a-si conserva fortele.
d) Introducerea succesiva in exercitii a coechipierilor odihniti.
In cursul unei intreceri la antrenament, daca un sportiv obtine relativ usor superioritatea
asupra unui adversar, diminuandu-si dinamismul actiunilor, se va introduce in intrecere un
adversar odihnit care relanseaza tensiunea luptei, intensificand din nou ritmul si dinamismul
acestuia.
De exemplu, in canotaj se poate comanda unei echipe de patru bine pregatita sa-si
masoare fortele cu una de opt. Intr-o alta varianta, echipa sau sportivul intalneste adversarul
imediat dupa un efort important, executat in prima parte a antrenamentului.
e) Dezvoltarea capacitatii organismului de a incepe imediat lucrul.
Aceasta metoda este utilizata cel mai adesea in jocurile de echipa al caror regulament
oficial permite schimbarea jucatorilor in timpul competitiei. Este foarte important aici sa se
atinga rapid capacitatea de lucru maximal la jucatorii care intra direct in joc si sa se gaseasca
sistemul de actiune corespunzator pe teren si in timpul repausului.
Cercetarile experimentale efectuate demonstreaza ca perioada de repus favorabila dupa o
activitate intensa dureaza intre 4-6 minute (cand pot fi corectate greselile tactice). Un repaus de
9-12 minute are o influenta pozitiva asupra actiunii; daca dureaza peste 15 minute, influenta sa
este negativa iar daca este prelungit peste 20 minute, aceasta influenta este deosebit de negativa.
O intensitate inalta a sarcinilor variabile care se produce dupa perioadele de repaus constituie
principiul fundamental de alegere a exercitiilor in aplicarea acestei metode.
cele patru componente care determina victoria nu insemna insa ca respectivele capacitati si
cunostinte din domeniul tacticii de lupta sportiva pot inlocui si acoperi principalele lacune ale
celorlalte componente. Subestimarea rolului tacticii poate duce la o noua eroare care ar consta
din supraestimarea importantei sale. Subestimarea rolului tacticii duce la erori ca:
1. Largirea raportului si corelatiilor dintre elementele victoriei. Sunt prevazute prea multe
sedinte de antrenament pentru dezvoltarea tehnicii sportive, fiind amanata invatarea tacticii
pentru o perioada in care sportivii stapanesc nu numai capacitatile tehnice fundamentale, ci
poseda si indemanarea tehnica satisfacatoare. Se constata aici absenta exercitiilor tactice.
2. Slaba colaborare dintre sportivi si antrenor. In demersul planului tactic, li se cere
numai realizarea conceptiei tactice gata hotarate, elaborata de antrenor , fara participarea
personala a jucatorilor. Aceasta conceptie este, in general, pusa la punct imediat inaintea
competitiei, fara vreo sedinta de antrenament tactic cu jucatorii, pentru a-i invata sa puna in
practica conceptia tactica respectiva.
3. Greseala urmatoare este formalismul tactic, adica adoptarea rigida a principiului de
actiune tactica. Aceasta conduce la o rutina abrutizanta, la aparitia de automatisme, permitand
adversarului o recunoastere mult prea usoara.
4. Printre greseli poate fi socotit si ceea ce se cheama verbalismul tactic. Nu se dezvolta
capacitatile tactice sub forma de exercitii tactice, ci se analizeaza numai tactica de actiune inainte
si dupa lupta si, ceea ce e mai rau, adesea fara lupta, in afara stadionului.
Poate fi considerata greseala ti imitarea comportamentelor tactice, imitand servil
conceptiile adversarului, nu se mai elaboreaza niste conceptii tactice proprii.
Prin aceasta el explica, in ultima analiza, capacitatea mai buna de actiune a sportivilor de
performanta ce dispun de o mai mare experienta, chiar si in situatiile surprinzatoare pentru
acestia.
Repetarea "mecanica", chiar partiala a unor anumite situatii fara o intentie din partea
sportivului nu va face decat sa fixeze aceasta corelatie. Acest pericol exista si in cazul folosirii pe
scara mare a unor asemenea forme metodice de baza ale antrenamentului strategic-tactic care
difera relativ in mai mare masura de situatiile reale ce apar pe parcursul unei competitii. Pe de
alta parte, participarea prea frecventa la competitii, avand multe actiuni se incheie cu esecuri,
prezinta pericolul de a se forma asocieri nedorite.
In ceea ce priveste frecventa repetarilor de "complexe asociative" si a distributiei lor in
timp, fixarea acestora, procesele de "disparitie" sau "uitare" a unor asocieri fixate, nu prea exista
puncte de vedere-demonstrate empirice - ce pot fi folosite si acceptate.
Pana la clasificarea definitiva a acestor procese, antrenorul ar trebui sa se bazeze pe faptul ca
creierul omenesc ca "sistem ce se organizeaza" (Picknmain 1992) "clasifica" si "stocheaza" in mod
independent diferitele obiecte ale observarii, in functie de obiectivul urmari, pe baza unor
caracteristici, atat comune cat si diferentiate, presupunand ca modele (situatiile) se repeta de
suficiente ori si corespund solicitarilor reale din timpul competitiei.
Scopul antrenamentului functie de situatie orientat strategic, consta in dezvoltarea in
continuare a diferitelor asocieri intre situatie si actiune, la asemenea asocieri insa exista pericolul
ca adversarul sa recunoasca aceasta particularitate si mai ales prin fente si alte actiuni
inselatoare, sa provoace actiuni asociative si sa actioneze cu o intentie ulterioara sau indirecta.
10.3 Forme metodice de baza ale antrenamentului strategico-tactic
Principalele norme metodice de baza si indicatiile didactic metodice respectivi pentru
antrenamentul strategico-tactic sunt prezentate in tabelul de mai jos dupa Barth (1994).
Forma de baza
Indicatii didactic-metodice
Initierea primara
cadrul competitiilor
Perfectionarea
Aplicarea
Indicarea
Improvizarea
Descoperirea, de catre insusi sportivul, a unor actiuni adaptate situatiei delimitate -evaluarea diferentiata a solutiilor.
Imitarea
Handicap
Competitia
Programe
comportamentul
Antrenament
Extrem
Formele metodice de baza ale antrenamentului strategico-tactic.
Pentru o clasificare a formelor metodice de baza in jocurile sportive o
importanta hotaratoare revin alegerii stilului general de joc al echipelor.
10.4
11 Pregatirea psihologica
Importanta considerabila acordata sportului la nivel mondial a determinat intensificarea si
dezvoltarea metodelor de pregatire a sportivilor de mare performanta. Pilvein subliniaza cu
ingeniozitate ca in viitor, originea diferentelor dintre sportivii de mare performanta va fi mai
curand psihologica decat fiziologica.
Pregatirea psihica constituie "nu numai un factor al antrenamentului ci o componenta a
intregului proces de pregatire (instruire si educatie) a sportivului in si in afara antrenamentului
propriu-zis" (Epuran (2001).
Pregatirea psihica a sportivului este definita "ca ansamblul strategiilor si tehnicilor de
instruire si educatie utilizate in scopul cresterii capacitatii psihice si dezvoltarii personalitatii
sportivilor, corespunzatoare cerintelor sportului, pentru obtinerea efectelor si rezultatelor
superioare in antrenament si concurs" (Epuran (2001).
O transmitere sintetica (a aceluiasi autor) privind punctele de vedere a diferitilor
specialisti in ceea ce priveste pregatirea psihologica este necesara atat pentru conducerea
procesului cat si pentru orientarea valorii. Aceste "puncte de vedere" sau strategii sunt grupate in
felul urmator:
- dupa secventele temporare: pregatire de lunga durata, medie si
scurta.(Vanek 1965, Pisarento 1967,
Bayer- 1987);
- dupa continutul specific: - pregatirea psihomotrica (Epuran -1982),
- pregatirea cognitiva (Epuran -1958),
- pregatirea afectiva (Epuran -1958),
- pregatirea creativa - volativa (Epuran 1958),
(Puni -1959, Ozolin si Vasiliev- 1975)
-pregatire privind personalitatea-dezvoltarea
eului (Epuran -1966);
- dupa obiectivele pragmatice: exemple: cercetare, incredere stabilitate
emotiva in baschet (Miches -1987)
- reglarea anxietatii, ameliorarea concentrarii,
Intelectuala
afectiva
votiliva
(cognitiva)
-schema corporala
dezv. atentiei:
Form. Comp.
Personalitatii
-dispozitii
-orientarea
filozofica generala
-lateralitatea
-detectie
-afecte
-mobilizare a energiilor
-chinestezia
-urmarire
-emotii
-interesele
-sustinerea
nivelului
angajamentului.
-motivatia
-echilibrul:
-comutare
-sentimente
-static
dezv. perceptiei
-dinamic
specializate
-atitudinile
-abtinere
-trasaturile
temperamentale
-pasiuni
-retinere
-perceptivele:
dezv. gandirii:
-rabdare
-spatiale
-operationale
-suportare a durerilor
-temporale
-atitudinile
specifice
-rationale
-trasaturi
caracteriale
calitatile vointei
-timpul de reactie:
-constiinta de sine
dezvoltarea:
-perseverenta
-reactie
-creativitatii
-curajul
-coincidenta
-deciziei
-viteza de :
-executie
-memoria
-initiativa
-imaginatia
-rabdarea
-repetitie
-comunicarea
prin miscare.
Manno R., - Bazele teoriei antrenamentului sportiv, publicata de C.C.P.S., Buc., 1996.