Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Eseu La Tiganci
Eseu La Tiganci
IPOTEZA
Nuvela fantastică La ţigănci (scrisă la Paris, în 1959 şi publicată în volumul omonim,
în 1969, la Editura pentru Literatură) marchează începutul unei noi etape în creaţia
literară a lui Mircea Eliade, în descendenţa fantasticului filozofico-mitic eminescian,
fiind considerată o capodoperă a fantasticului românesc.
FORMULAREA ARGUMENTELOR
Proza fantastică presupune (conform definiţiei lui Castex) o intruziune brutală a
misterului în cadrul vieţii reale.
Dintre caracteristicile fantasticului, în nuvelă se observă: neliniştea personajului care
nu găseşte o explicaţie pentru evenimente, ezitarea lui şi a cititorului, compoziţia
gradată a naraţiunii, finalul ambiguu, dispariţia reperelor de timp şi spaţiu la apariţia
supranaturalului.
SPECIE
Nuvela fantastică este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, angrenând
două planuri narative (al realităţii, respectiv, al evenimentului misterios), în care
evoluează personajul aflat în imposibilitatea de a da o explicaţie întâmplărilor. Nuvela
fantastică are temă, motive, conflict, relaţii temporale şi spaţiale specifice.
Sorin Alexandrescu consideră nuvela o alegorie a morţii sau a trecerii spre moarte,
aventura unui ins atras de amintire. Formularea este acceptabilă, dacă moartea este
înţeleasă potrivit concepţiei lui Mircea Eliade: „Iniţierea este o moarte şi orice moarte
inteligent asumată poate echivala cu o iniţiere."
STRUCTURA DISCURSULUI NARATIV
Nuvela este realizată prin tehnica epicului dublu. Naraţiunea este realizată prin
înlănţuirea celor opt episoade, care ar marca un număr simetric de intrări şi ieşiri sau
de treceri ale personajului de la o existenţă la alta, din planul real în planul ireal:
planul real (episodul I),
planul „ireal" (episoadele II-IV),
planul „real" (episoadele V-VII),
planul ireal (episodul al VlII-lea).
CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI
Acţiunea nuvelei se desfăşoară în mod gradat, într-o progresie ascendentă, fiind
plasată în Bucureştiul interbelic, prezentat ca în amintirile scriitorului: toropit de
caniculă, cu tramvai, liceu şi grădini umbroase, cu oameni comunicativi şi cârciumă
la colţul străzii.
În faţa porţii, îl aşteaptă o fată oacheşă. Baba (Cerberul) îi cere drept taxă pentru a
trece în cealaltă lume, la ţigănci, echivalentul a trei lecţii de pian. De remarcat
elementul comun cu basmul, prezenţa cifrei trei: suma pe care trebuie să o achite
Gavrilescu la intrarea în bordei valorează trei lecţii de pian, fetele pe care trebuie să
le ghicească sunt în număr de trei, ora când se produc întâmplările ciudate din
naraţiune e în jur de trei, Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul de trei ori pe
săptămână. Discuţia despre ceas dintre Gavrilescu şi baba aşezată la punctul de
hotar dintre cele două tărâmuri sugerează altă curgere temporală la ţigănci: „Avem
timp. Nu e nici trei", zice bătrâna fără grabă. Ceasul care „iar a stat" sugerează că în
locul acesta al pragului, al vămii, timpul exterior este împletit în jurul unei clipe de
graţie, ora trei. La ţigănci, Gavrilescu va trăi comprimarea temporală, timpul său
subiectiv (câteva ore) necorespunzând cu timpul istoric (12 ani). Se remarcă o
trăsătură importantă a fantasticului: dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la
apariţia supranaturalului.
PERSONAJELE
Personajele nuvelei poartă semnificaţii mitologice. Istoric al religiilor, scriitorul
combină şi reinterpre-tează vechile mituri, încât personajele nuvelei sunt purtătoare
de semnificaţii multivalente. Din perspectiva mitologiei antice şi a alegoriei morţii,
Eugen Simion a atribuit o serie de valori simbolice personajelor: baba ar fi Cerberul
care păzeşte intrarea în Infern, dar cere vamă, precum Charon. Luntraşul este
identificat cu birjarul, fost dricar, care îl va conduce pe Gavrilescu spre „pădure".
Fetele ar putea fi Parcele, dar şi Ursitoarele sau ielele, ca în folclorul românesc.
Interpretarea indianistă (Sorin Alexandrescu), care le asociază pe fete cu gunele
(trad. frânghii; zeităţi ale destinului), conduce spre aceeaşi simbolistică: rolul fetelor
este de a-l rupe de condiţia telurică, inferioară, de ratat, şi de a-i „ţese" un alt destin,
cel primordial, de creator.
Bordeiul are semnificaţie ambivalenţă: în opinia cotidiană, a celor din tramvai, este
un loc al plăcerilor (sugestia paronimică), dar sensul revelat prin aventura eroului
este transpunerea artistică a mitului labirin¬tului, spaţiul sacru al iniţierii, prin
ritualuri ezoterice (ghicitul, cafeaua, hora).
Hildegard şi Elsa simbolizează iubirea spirituală şi iubirea fizică. De aceea existenţa
alături de Elsa 1-a aruncat în condiţia de „modest profesor de pian". Pierderea lui
Hildegard în tinereţe ar constitui „păcatul" personajului, iar regăsirea ei, în casa cea
mare, tot tânără, sugerează regăsirea muzei, a iubirii spirituale, capabilă să-1
conducă pe artist spre a-şi recupera adevărata condiţie: aceea de creator.
PERSONAJUL PRINCIPAL
Personajul principal este un ins banal, ratat, tipul antieroului din proza modernă.
Hazardul îl aruncă în plin mister, pe care îl trăieşte fără ştire şi fără vrere. Condiţia de
artist, chiar ratat, îi facilitează aventura fantastică şi îl transformă în purtător al
mesajului nuvelei: renaşterea artei prin redescoperirea miturilor. „Gavrilescu vede
realitatea zilnică prin oglinda iluziei lui (arta). Ca pianist el trăieşte frecvent pe un alt
portativ al existenţei. Arta este orgoliul şi, totodată, forma lui de apărare."(M.Eliade)