OBIECTUL PSIHOLOGIEI ŞCOLARE

Citind acest capitol veţi afla că psihologia

şcolară, ca ramură a psihologiei, se ocupă de
aspectele psihologice ale influenţelor de ordin
instructiv şi educativ. Veţi lua cunoştinţă de
principalele ei preocupări concrete. Veţi afla
astfel, că ea studiază, în primul rând, activitatea
de învăţare a elevilor şi problemele complexe ale
dezvoltării psihice a acestora în condiţiile
învăţământului.

De ce psihologie şcolară şi nu psihologia educaţiei? Pentru că termenul de

psihologie şcolară acoperă problematica pe care o studiază această disciplină
ştiinţifică. Termenul de psihologia educaţiei sau cel de psihologie pedagogică are o
sferă mai largă, el se referă şi la psihologia copilului mic, a celui de vârstă
antepreşcolară şi a celui de vârstă preşcolară; are în vedere, de asemenea,
psihologia adulţilor, când este activată „educaţia permanentă”. Termenul de
psihologie şcolară este axat în mod expres pe psihologia copiilor şi tinerilor de
vârstă şcolară: vârstă şcolară mică, vârstă şcolară mijlocie şi vârstă şcolară mare.
Ausubel şi Robinson (1981) consideră că psihologia şcolară „poate fi
concepută ca o subramură a teoriei pedagogice...” (Ausubel şi Robinson,
1981, p. 29) sau că este necesar ca studenţii care se pregătesc în domeniul
psihologiei şcolare „să înţeleagă felul în care această disciplină, ca ramură a teoriei
pedagogice, participă la...”. Opinia că psihologia şcolară este o „subramură” sau o
„ramură a teoriei pedagogice” nu poate fi acceptată, pentru că psihologia şcolară
este, în primul rând, psihologie,ea aparţine psihologiei, este o ramură, dar una a
psihologiei. De asemenea, împărtăşim ideea exprimată de Cosmovici (1998) că
„ea constituie o ştiinţă psihopedagogică atât prin obiectul ei, prin metode, cât şi
prin caracteristicile rezultatelor obţinute” (Cosmovici, 1998, cap. 17).
Orice disciplină ştiinţifică are ca obiect de studiu, cercetare şi cunoaştere o
arie de probleme. Obiectul psihologiei îl constituie studiul activităţii psihice a
omului, adică fenomenele subiective, procesele lui psihice, comportamentul uman
(ca procesualitate internă şi ca manifestare externă), precum şi personalitatea şi
trăsăturile acestuia.
Problemele care constituie obiectul psihologiei şcolare nu diferă în mod
esenţial de problemele psihologiei. Aceasta întrucât psihologia şcolară este un
domeniu aplicat al psihologiei. Diferenţele rezultă din considerentul că problemele
psihologiei şcolare sunt abordate în contextul procesului instructiv – educativ din
 Curs de psihologie şcolară

şcoală care, după cum vom vedea, exercită asupra lor o influenţă pedagogică, mai
corect, o acţiune de educaţionalizare.
Problema fundamentală a învăţământului este aceea a învăţării. Este firesc
ca psihologia şcolară să fie preocupată de studierea psihologică în primul rând a
acestui proces. În sens larg, prin învăţare se înţelege orice achiziţie
comportamentală, relativ stabilă, care are ca scop o mai bună adaptare la mediu.
În acest înţeles, învăţarea este o activitate comună omului şi animalelor. Rezultă că
şi animalele dobândesc o anumită experienţă care le mijloceşte adaptarea la mediul
natural. Omul însă nu trăieşte numai în mediul natural. El trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea cu precădere în mediul social şi cultural. De aceea, prin învăţare, omul
ia cunoştinţă de achiziţiile din aceste medii, pe care şi le însuşeşte prin
descoperirea, decodificarea şi asimilarea informaţiei sociale.
În acest scop, societatea organizează un sistem specializat care este
învăţământul, un sistem foarte rentabil. Specialiştii, relevă Olga Ciobanu (2001), au
ajuns la concluzia că „... rentabilitatea investiţiei în domeniul învăţământului
(deci în resursele umane) este mai ridicată decât rentabilitatea investiţiei economice
(în capital real)” (Olga Ciobanu, 2001, p. 24). Şcoala, procesul instructiv –
– educativ reprezintă cel mai important mijloc prin care se urmăreşte formarea şi
dezvoltarea personalităţii, socializarea activă şi integrarea individului în societate.
Învăţământul reprezintă aşadar, cel mai important instrument prin care se
realizează învăţarea şcolară.
Învăţarea şcolară, cu particularităţile ei specifice, semnifică încorporare de
informaţie şi dezvoltare a personalităţii psihice. Ea constă în activitatea special
organizată de asimilare a informaţiilor (teoretice) şi a abilităţilor (practice)
acumulate de omenire de-a lungul evoluţiei sale social-istorice şi prezentate
selectiv şi rezumativ în obiectele de învăţământ, precum şi de formare a unor
capacităţi şi deprinderi care permit o adaptare mai nuanţată la mediu.
Psihologia şcolară studiază învăţarea în strânsă corelaţie cu dezvoltarea
psihică. Prin dezvoltare psihică se înţelege trecerea de la nivelurile psihice primare
la nivelurile psihice superioare, formarea unor noi seturi de procese, însuşiri,
funcţii şi structuri psihice, continua devenire a structurilor psihocomportamentale.
Învăţarea şcolară, ca formă particulară a activităţii general umane, prezintă
o importanţă specială pentru dezvoltarea psihică a elevului. La rândul ei,
dezvoltarea psihică condiţionează şi face posibilă învăţarea. De aceea, dezvoltarea
psihică este un alt proces fundamental pe care îl studiază psihologia şcolară. Ea
urmăreşte traseul dezvoltării psihice de la intrarea copilului în şcoală până spre anii
studenţiei, acumulării cantitative şi calitative în structurile psihice pe parcursul
vârstei şcolare mici, al vârstei şcolare mijlocii şi al vârstei şcolare mari.
Psihologia precizează că, în situaţia de învăţare, elevul nu este condiţionat
numai din exterior, prin tehnologia educaţională. Influenţele din afară se exercită
prin intermediul condiţiilor interne: trebuinţele şi interesele, aspiraţiile şi idealurile,
atitudinile, emoţiile lui etc. Influenţe pozitive asupra actului instructiv – educativ şi
în mod nemijlocit asupra învăţării, exercită natura şi varietatea motivelor care se
manifestă prin mobilizarea energetică, dinamizarea şi direcţionarea activităţii de
studiu. Psihologia şcolară cercetează astfel de aspecte, pornind de la faptul
Obiectul psihologiei şcolare

că elevul nemotivat este un elev inactiv, pasiv şi indiferent faţă de sarcinile şcolare.
Subiectul nemotivat sau de motivat face inoperant însuşi actul instructiv – educativ.
Una din preocupările esenţiale ale psihologiei şcolare o reprezintă studiul
dezvoltării, în condiţiile procesului de învăţământ, a structurilor psihice superioare,
care asigură instrumentarea raţional – cognitivă a învăţării. Avem în vedere
structurarea proceselor gândirii şi ale memoriei cu mare pondere în realizarea
procesului de predare – învăţare. După cum vom sublinia, o contribuţie importantă
la explicarea şi înţelegerea acestor procese psihice centrale o aduce, mai nou,
psihologia cognitivă.
Rezultatele studiilor referitoare la dezvoltarea inteligenţei şi
comportamentului creator întregesc contribuţia psihologiei şcolare la formarea şi
dezvoltarea, în condiţiile învăţământului, a personalităţii elevilor. De fapt, bazele
personalităţii se pun de timpuriu. Elevii învaţă ca treptat să nu manifeste
indiferenţă faţă de sarcinile şcolare. Şi tot treptat ei adoptă o atitudine participativă
faţă de acestea. Astfel, învăţarea se transformă din ce în ce mai mult în
autoînvăţare, în studiu individual aprofundat, înţeles ca o necesitate imperioasă.
Problema formării şi dezvoltării poersonalităţii se află în centrul
preocupărilor educatorilor. Comportamentele acesteia, în special aptitudinile şi
caracterul trebuie modelate la elevi cu toată atenţia. Şi în volumul de faţă acestor
probleme ale personalităţii li s-a rezervat un loc aparte.
Competenţa didactică se exprimă în principal prin capacitatea
profesional – ştiinţifică a profesorului, prin capacitatea lui psihopedagogică şi prin
cea psihosocială. Ea asigură transmiterea optimă a sistemului de informaţii şi
abilităţi, iar dezvoltarea operaţiilor intelectuale ale elevilor face posibilă activitatea
adecvată a grupului de elevi pe care profesorul o conduce, o îndrumă, o
coordonează. Efectele aşteptate ale învăţării şi ale dezvoltării, produsele finite ale
actului instructiv – educativ, achiziţiile psihocomportamentale ale elevului sunt
nemijlocit dependente de competenţa didactică a profesorului. Din acest motiv şi
studiul competenţei didactice din perspective psihologice este una din preocupările
majore ale psihologiei şcolare.
Având în vedere cercetările de până acum, considerăm că obiectul
psihologiei şcolare îl constituie studierea, sub aspect psihologic, a procesului
instructiv – educativ din şcoală, având ca scop creşterea eficienţei acestui proces
în raport cu obiectivele unui învăţământ modern. În acest înţeles, viziunea noastră
asupra obiectului psihologiei şcolare coincide cu viziunea generală asupra acestuia.
Despre importanţa psihologiei şcolare am relatat pe larg într-o lucrare
anterioară (Turcu F. şi Turcu A., 1999, pp. 12 – 16). Probleme fundamentale atât
pentru pedagogie, ca ştiinţă a educaţiei, cât şi pentru psihologia şcolară sunt
învăţarea şi dezvoltarea psihică a tineretului şcolar. Dar acestea sunt abordate din
perspective diferite: pedagogia indică cu precizie metodele didactice şi mijloacele
de învăţământ prin care învăţarea şi dezvoltarea psihică se pot realiza efectiv, în
timp ce psihologia şcolară explică doar cum se pot realiza acestea. Informaţiile
privind psihologia învăţării şi mecanismele dezvoltării psihice facilitează
elaborarea ştiinţifică a cerinţelor instructiv – educative, evaluarea corectă a
rezultatelor activităţii şcolare şi a calităţii activităţii cadrelor didactice, precum şi
 Curs de psihologie şcolară

adoptarea corectă a măsurilor ce se impun pentru eliminarea disfuncţiilor care se

manifestă. O importanţă deosebită reprezintă psihologia şcolară pentru cunoaşterea
elevilor şi a particularităţilor lor de vârstă şi individuale, comunicarea adecvată cu
aceştia şi stimularea activităţii lor, de învăţare, pentru cunoaşterea aspectelor
psihologice ale tuturor acţiunilor educaţionale. „Formarea posibilităţilor de a
acţiona în cunoştinţă de cauză, de a dovedi înţelepciune şi plasticitate în conduita
noastră faţă de elevi este favorizată de cunoaşterea aspectului psihologic al
influenţelor de ordin educativ. Aceasta constituie importanţa practică a psihologiei
şcolare” (Cosmovici, 1998, p. 22).

Referinţe bibliografice

AUSUBEL, D. B., Învăţarea în şcoală, O introducere în psihologia

ROBINSON, F.G. pedagogică, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1981

CIOBANU, O. Educaţia şi dezvoltarea umană durabilă, în Educaţie

şi dezvoltare. Educaţia economică şi
antreprenorială, Bucureşti, Editura ASE, 2001

COSMOVICI, A. Obiectul şi importanţa psihologiei şcolare,

în Psihologie şcolară
(coord. Cosmovici, A., Iacob, L.),Iaşi, Polirom, 1998

TURCU, F., Fundamente ale psihologiei şcolare, Bucureşti,

TURCU, A. Editura ALL Educaţional, 1999