Sunteți pe pagina 1din 32

Istoria ceaiului

Origine
Chinezii beau ceai încă de acum 5000 de ani. Începutul este învăluit în legende; cea mai
faimosădintre acestea este cea despre împăratul Shen Nung (pronunţat ‘Shay-Nung'). Şansa lui
de a descoperi ceaiul este plasatămai exact în anul 2737 Î. H., nefondat istoric însă.

De mii de ani chinezii consumă ceai atat pentru sănă tate cat şi de plăcere. Nimeni nuştie ce ia
atras la frunzele verzi, lucioase de ‘Camellia sinensis', dar o legendă populară umple acest gol.

Într-o zi împăratul Shen Nung se pregătea săbea nişte apăfiartă, când, câteva frunze dintr-un
copac, ce era deasupra, au cazut în tigaie. Impăratul, curios a decis săguste acest amestec,
neplăcut privirii. A descoperit căacest amestec era atat delicios cat şi înviorător.

Descoperirea ceaiului este atribuită, de către o legendăindiană, călugărului budist Bodhidharma.


Deoarece se apropiau de sfârşit cei şapte ani de contemplaţie fărăsomn, era foarte obosit. În
disperare, a mestecat câteva frunze dintr-un copac din apropiereşi s-a înviorat imediat.

Desi India este în prezent una dintre cele mai mari producătoare de ceai, totuşi nu
existăînregistrări istorice despre consumul ceaiului în India înaintea secolului al 19-lea.
Experimentul de mestecare al frunzelor de către Bodhidhama nu era cunoscut la acel moment.

Alt mit (japonez) despre meditativul călugăr budist Bodhidharma descrie precum căelşi-a aruncat
la pământ pleoapele, ce i se închideau, din frustare cănu reuşea săstea treaz. Acolo unde
pleoapele lui au căzut se găseau tufişuri de ceai. Frunzele acestor miraculoase tufişuri i-au
vindecat oboseala, în mod miraculos.

Ceaiul nu este originar din Japonia, aşa că acest mit aduce, cel putin, o explicaţie pentru brusca
apariţie pe insule. Realitatea e mai puţin frumoasă: în prima parte a secolului al nouasprezecelea
un călugăr japonez vizitator, numit Dengyo Daishi, a luat cu el, înapoi din China, seminţe de
ceai.

Metoda întamplătoare a obţinerii ceaiului atribuită împaratului Shen Nung a rezistat testului
timpului. Peste încă 4000 de ani s-a dezvoltat metoda de preparare pe care o folosim astăzi.

În timpul dinastiei Ming (1368-1644), chinezii au început săfărâmiţeze frunze de ceai în


apăfierbinte. Cu câteva adaptări, ibricul cu capac pentru vin a devenit un vas perfect pentru ceai.

Ceaiul
‘Ceaiul' şi toate variaţiile de ortografie şi pronunţie din lume provin dintr-o singură sursă: ‘Te'
înseamnă „Ceai” în dialectul chinezesc Amoy. Cuvântul mandarin pentru ceai, ‘cha', a creat de
asemenea, câteva derivaţii.

Ceaiul a ajuns în Europa în prima parte a secolului al şaptesprezecelea. În ciuda recunoaşterii


exagerate pentru proprietăţ ile medicinale curative, europenii preferau cafeaua măcinată. Ceaiul a
devenit popular numai in rândul câtorva tagme aristocrate.

Sosirea in Europa
Comercianţii danezişi portughezi au fost primii, care la începutul secolului al XVII-lea, au
introdus în Europa ceaiul chinezesc. Portughezii îl importau din portul chinezesc Macao; danezii
l-au adus în Europa prin Indonezia.

Ciudatul amestec care a sosit cu încărcătura de mătăsuri şi mirodenii nu a avut un success


imediat. Europenii l-au încercat dar preferau aroma cafelei râşnite. Suspicioşii englezi au aşteptat
pânăîn 1652 să înceapă să importe ceai.

Ruşii au fost de la început devotaţi ceaiului. Ceaiul lor sosea din China pe uscat cu ajutorul
cămilelor.

Pe măsurăce pasiunea pentru ceai creştea în Rusia, rândurile de cămile careşerpuiau de-a lungul
Asiei creşteau. Pe la sfarşitul secolului al XVIII-lea, câteva mii de cămile în grupuri de 200-300
odată, traversau graniţa chineză.

Calea feratătrans-siberianăa trimis cămilele la o bine meritatăodihnă, dar călătoria romantică


supravieţuieşte în continuare de vreme ce amestecul popularşi delicat de ceai negru chinezesc
rămâne cunoscut drept Caravana Rusească.

Promoţia regală
În Europa secolului al XVII-lea nimic nu ajuta la vinderea unui produs decât patronajul regal.

Consumul ceaiului a luat o întorsătură norocoasă în 1662 când regele englez Charles al II-lea s-a
căsătorit cu Catherine de Braganza, o principesă portugheză şi o avidă băutoare de ceai.
Catherine a început să bea ceai la Curte în vase şi boluri chinezeşti delicate şi transparente - şi
curtenii i-au urmat obiceiul.

Ceaiul era deja scump dar acum eraşi la modă. Deodatăceaiul avea stil şi exclusivitate. În ochii
aristocratilor preocupaţi de imagine era irezistibil.

În Europa secolului al XVII-lea ceaiul era un produs practic cu un mare potenţial. In general apa
nu era bună de băut. Pentru cei care doreau să evite bolile alegerea era: o ceaşcă de apă fiartă sau
bere, care era de ajuns de tare să omoare bacteriile.
În Marea Britanie şi câteva alte ţări, unde berea era o băutură comună la micul dejun, ceaiul a
devenit o bine-venită alternativă. Era, cel puţin, o băutură care potolea setea, care înviora şi
revigora, care avea o mare varietate şi mai presus de toate era sigură pentru băut.

În casele aristocraţilor din secolul al XVIII-lea consumul ceaiului era o ocazie pentru o mare
ceremonie.

Preţioasele frunze de ceai erau adesea păstrate într-o cutie de ceai închisă, pentru care nu exista
decât o cheie. O dată sau de doua ori pe săptămană doamna casei deschidea cutia pentru a servi
ceai ca o tradiţie a familiei sau pentru a impresiona un musafir important.

Finul porţelan în care ceaiul era servit accentua bogăţia familiei şi creştea semnificaţia
ceremoniei. Era o oportunitate pentru o femeie rafinată să-şi arate palida piele şi delicata
structură osoasă în contrast cu puritatea translucidă a porţelanului chinezesc. Aceste două
atribute erau cele prin care era măsurată, in acea vreme, puritatea unei doamne.

(Sursa)

Viaţa socială în prima jumatate a secolului al XVIII-lea devenea mai sofisticată pe măsură ce
casele pentru cafea făceau loc grădinilor de ceai. Grădinile de ceai apăreau ca o viziune a
paradisului: alei cu copaci aliniaţi, locuri de plimbare cu felinare, muzică, dans, focuri de artificii
şi o bună mâncare însoţită de o rafinată ceaşcă de ceai.

Grădinile de ceai nu erau doar de amuzament, erau şi locuri de întâlniri sociale. În aceste peisaje
exotice cei de origine regală dar şi oamenii de rând aveau ocazia să se plimbe împreună.

Consumul de ceai a crescut în mod dramatic în prima perioadă a secolului al XIX-lea. Moda şi
costurile reduse au lărgit piaţa pe care furnizorii o găseau greu de satisfăcut. Pentru a sparge
monopolul chinezesc comerţul cu ceai s-a orientat spre India pentru a umple golul.

India
Pe măsură ce consumul de ceai creştea în prima perioadă a secolului al XIX-lea Compania India
de Est căuta noi surse de aprovizionare. Din vreme ce China avea monopol pe cultivarea ceaiului
soluţia era plantarea de ceai în altă parte.

Primele experienţe cu seminţe de ceai chinezesc au fost realizate în Assam, în India de Nord-Est.
Nu au avut succces deşi aceleaşi seminţe creşteau bine în Darjeeling, în India de Nord.

Apoi în 1820, botaniştii au descoperit câţiva copaci nativi neidentificaţi în Assam. Au trimis
mostre de frunze la Londra pentru analiză. Mostrele au fost imediat recunoscute ca fiind ceai - o
plantănecunoscutăanterior în India - si asftel industria de ceai indian a luat naştere.

Ambalarea
Până în 1826, ceaiul era întotdeauna vândut neambalat. Era o invitaţie pentru vânzătorii
nescrupuloşi să dilueze ceaiul cu aditivi. În 1826 John Horniman a dezvoltat linia principală de
pachete pre-sigilate, care nu a intrat imediat în graţiile băcăniilor. Ei preferau să-şi crească
profitul într-o manieră lipsită de onoare. Horniman a încercat o altă metodă de promovare. A pus
mesaje medicinale pe ambalaje şi şi-a vândut ceaiul farmaciilor şi farmaciştilor. Aceştia şi
clienţii lor erau mult mai receptivi la abordarea lui.

Pungile de ceai se spune căau aparut din întamplare. Un importator de ceai din New York numit
Thomas Sullivan a trimis mostre de ceai clienţilor săi în mici pungi de mătase. In mod clar
clienţilor le-a placut această modalitate pentru că, în curand, au cerut tot ceaiul lui în formă
împachetată.

După 5000 de ani consumul şi producţia de ceai a continuat să crească. In fiecare an, in lumea
întreagă aproximativ trei milioane de tone de ceai sunt culese.

Doi factori conduc acum piaţa internaţională. În ţările în curs de dezvoltare, băutul ceaiului este
adoptat pentru aceleaşi motive pentru care europenii l-au adoptat cu trei secole mai devreme:
este o plăcută modalitate de a te bucura de o apă sigură pentru consum. În ţă rile dezvoltate, setea
de noi sortimente şi arome a crescut consumul de ceaiuri speciale.

Varietăţi de ceai
In continuare sunt prezentate o serie de varietăţii/specii comune de ceai. Această listă este numai
o selecţie. In plus, pe lângă această listă există în fiecare ţară o serie de varietăţi locale de ceai.

Bancha
Source

Bancha este ceaiul tradiţional al Japoniei. Este produs în timpul producţiei de Sencha (vezi mai
jos) şi este aspru, cu puţină cofeină şi bogat în tanin.

Chun Mee

Source

Ceai verde din China cu cu frunze lungi, rulate.

Darjeeling

La începutul secolului 19, coloniştii englezi au stabilit sistematic mari plantatii pe versantii
Himalaei. Soarele puternic de munte şi temperaturile scăzute din timpul nopţii au dus la o
creştere înceată, rezultând o aromă distinctă, blândă a acestui ceai. Ceaiul Darjeeling face parte
din catogoria celor mai fine şi scumpe varietăţi de ceai din lume.

Dimbula

Regiunea de cultivare a acestui ceai este în vestul Ceylon-ului. Acest ceai este un produs de
primă calitate.

Dooars

Regiunea de cultivare a acestui ceai este în Nordul Indiei, la vest de Assam, puternica esenţă ce
aminteşte de ceaiul Assam.

Dragon Pearl

Un ceai deosebit şi foarte rar cu frunzele verzi ca o mână-rotită şi Silver Tips (cunoscut sub
numele de Silver Needles).

English Breakfast
Source

Un amestec caracterizat de gusturi englezeşti. Intotdeauna bazat pe ceaiurile Assam şi Ceylon.

Genmaicha

Source

Ceai japonez cu orez maro prăjit şi popcorn. Lichid pal maro cu aromă plăcută: puţin sărat, gust
de cereale şi un pic de dulceaţă.

Green Monkey

Munţii Tai-Mu din nordul provinciei chineze Fujian este patria acestui neobişnuit ceai care este
produs manual cu grijă pentru a avea aceast caracter distinct, proaspăt si fin.

Green Mu Dan

Ceai verde de trandafir. 50 de mlădiţe tinere sunt adunate manual pentru un ceai de trandafiri.
Când apa este turnată peste ele este eliberată forma şi aroma fină, plăcută.

Green Pekoe

Din provincia Fujian - China; frunze subţiri, cu grijă rulate, ascuţite. Gust proaspăt, plăcut şi
limpede, băutură verde deschis.

Gu Zhang Mao Jian


Ceai chinezesc din Muntii Wuyi de-a-lungul râului Quishui. Uşor dulce, aromă de castane .
Recoltat timp de 10 zile în primăvară şi uşor fermentat.

Gunpowder

Source

Varietate de ceai verde cu o frunză puternic şi strâns rulată. Frunzele sunt rulate în suluri
omogene între palmele mâinii şi în interiorul boilerului.

Gyokuro

Specialitate japoneza. Un ceai select cunoscut ca "fine dewdrop" (picătură fină) care este umbrit
cu rogojină de orez sau cu o foiţă de metal cu o săptămână înainte de recoltare pentru a reduce
taninul şi pentru a ridica conţinutul de cofeină.

Hazelbank

Această mică, pitorească grădină din regiunea Assam a Indiei produce unul dintre cele mai bune
ceaiuri din lume. Este numit după Hazel, fiica celebrului functionar Dr. Mead. Plenitudinea,
mărimea şi culoarea Hazelbank îl face favorit printre negustorii de ceai.

Highgrown

Ceai foarte uşor cu o delicată aromă crescut în regiunea muntoasă Ceylon.

Hui Ming

Ceaiul Hui Ming şi-a luat numele de la templul Huiming a lui Jungning din provincia Zhejiang
din sudul Chinei. Pentru a corespunde cu ceremonia de deschidere a Canalului Panama în 1915,
în San Francisco a avut loc o expoziţie internaţională pentru care fiecare ţară a selectat cele mai
fine produse. Ceaiul chinezesc a fost votat ca cel mai bun şi a primit medalia de aur. De atunci
este cunoscut drept Gold Medal Hui Ming.

Jasmine tea
Source

Probabil cel mai cunoscut ceai floral chinezesc. Parfumat exclusiv cu firavele flori albe de
iasomie. Acestea îşi pierd mirosul în 20 ore de la culegere, şi de aceea trebuie să fie adăugate
imediat ceaiului pentru a da aroma dorită.

Java

Java produce ceaiuri puternice, închise la culoare, gustoase – în general răcoritoare – în timpul
perioadei uscate. Calitate excelentă.

Keemun

Source

Clasicul cea negru Chinezesc cu o frunză mică, delicată şi o aromă dulce. Cantitatea de cofeină
este cea mai scăzută in comparatie cu alte ceaiuri negre. Din cauza nivelului scăzut de tanin este
folosit ca şi component în diferitele varietaţi de “Ceai Rusesc”.

Kokicha

O specialitate japoneză. Ceaiul verde este întâi pulverizat înainte de a fi recompresat print-un
proces special şi tăiat în felii mici şi longitudinale. Băutură plăcută, proaspătă cu o aroma slabă.
O altă versiune din această categorie este "Small veins tea". Frunzele rupte sunt amestecate cu
nervuri fine ale tufişului de ceai.

Kwai Flower

Acest bun ceai chinezesc îşi are numele Kwai Flower de la floarea de osmanthus . De asemenea
provenind din China, aceasta este o plantă dulce mirositoare cu gust puternic, aromat. În China
este de asemenea folosit la fabricarea diferitelor alimente ca zaharul şi vinul.
Lapsang Souchong

Source

Clasicul ceai negru chinezesc, aromat cu fum de la radacinile de pin.

Lung Ching

Ceai verde din China cu o frunză plată, lungă. Frunzele sunt întâi răsucite cu degetele şi apoi
presate plat.

Matcha

Ceai japonez din pulbere, folosit mai ales pentru ceremoniile de ceai japoneze.

Muscatel

Un ceai din regiunea Darjeeling, cules pe parcursul sfarsitului celui de-al doilea sezon ploios.

Pai Mu Tan

Însemnând "White Peony"(“Poneiul Alb”), acest ceai alb are o aromă delicată, florală. Este
derivat de la tipul (Silver Needle) (Ac de Argint) şi cele mai de sus doua frunze ale plantei, fiind
jad verde la culoare, şi uşor aburit. Vezi de asemenea Ceaiul Alb.

Pettiagalla

Gust unic. Frunze lungi, subţiri, puternic aromate. Plantaţia e situată la o altitudine de 1,000 m în
districtul Balangoda.

Pi Lo Chun

"Green spring snail" (“Melcul verde de primăvară”). Ceai verde cu frunze slabe care au un
parfum proaspat distinct şi gust de fructe.

Pu Erh
Source

Pu Erh (Pou Nei) este un ceai puternic aromat cu frunze cărnoase din provincia Chineza Yunnan.
Si-a luat numele de la oraşul Pu Erh, prin intermediul căruia este vândut. Are o aromă foarte
uscată şi atotpatrunzatoare. Pu Erh este produs potrivit vechilor metode tradiţionale
asemănătoare cu cele folosite în China în urmă cu aprox. 2000 de ani.

Sencha

Source

Sencha este probabil cea mai populară varietate de ceai în Japonia şi are o frunză lungă, plată.
Sencha japoneza are un gust proaspat usor dulce, în timp ce Sencha chinezeasca aminteşte de
aroma puternică şi proaspătă de fân.

Silver Sprout

Lăstarul de Argint este un ceai din frunze în formă de semilună o băutură de culoare gălbenă şi
este extrem de proaspăt, slab aromat.

Snow Buds

Ceai verde cu vârfuri ascuţite albe şi un plăcut ‘caracter de Ceai Alb', băutura are culoarea
mierii. Gust slab, suav. Vezi de asemenea Ceaiurile Albe.

White tea

Originea Ceaiului Alb este în genere din regiunile muntoase Fujian din Sudul Chinei. Frunzele
sunt gentil şi usor aburite în aer deschis şi foarte atent mânuite. Numai bobocul (Silver Needle) şi
cele mai inalte doua frunze sunt culese. Foarte scăzută concentraţie de tanin şi cofeină. Vezi de
asemene Pai Mu Tan.

Young Hyson
Ceai chinezesc din provincia Zhejiang. Frunze groase, galbene-verzui sunt rotite într-o lungă,
subţire formă de-a lungul procesării. Produce un intens lichid verde.

Yunnan

Source

Se spune că Yunnan este locul de naştere al ceaiului. In aceasta provincie din sud-estul Chinei
încă se mai cultivă un ceai puternic aromat floral cu frunze carnoase şi vârfuri aurite. Poate avea
o uşoară asemănare cu Assam .

Sursa

Sortimente de ceai şi marcarea lor


Diferitele sortimente de frunze sunt rezultatul exclusiv al ultimei faze de producţie, sortarea.
Sunt 4 grupe principale în producţia clasică : Frunza, Ruperea, Vânturarea şi Praful. Aceste
categorii specifică şi indică diferite mărimi de frunze şi tăria asociată.

Pentru a înţelege semnificaţia lui Orange Pekoe, vezi.

Sortarea se bazează pe calitatea frunzelor: frunze întregi, frunze rupte, frunze zdrobite
(vânturare) şi praf.

Pentru fiecare categorie cele mai bune sortimente sunt listate primele. Frunzele sfărâmate şi
praful sunt în principal utilizate pe scară largă, în special în pungi de ceai.

Sortimente de ceai cu frunza întreagă

• FTGFOP1 (Finest Tippy Golden Flowery Orange Pekoe First Grade Leaves).
Provenienţă în mare parte din Darjeeling, dar şi din câteva regiuni din Assam. Cel mai fin
sortiment al producţiei; produs cu grijă specială; foi uniforme, tip.
• SFTGFOP1 (Special Finest Tippy Golden Flowery Orange Pekoe First Grade Leaves).
• TGFOP1/TGFO P (Tippy Golden Flowery Orange Pekoe First Grade Leaves / Tippy
Golden Flowery Orange Pekoe). Cea mai bună calitate în Darjeeling şi Assam.
• GFOP1 (Golden Flowery Orange Pekoe First Grade Leaves). Mai puţin comun în zilele
de azi în Assam şi Darjeeling.
• FOP/FOP1 (Flowery Orange Pekoe/Flowery Orange Pekoe First Grade Leaves). A doua
calitate în Assam, Dooars şi Bangladesh, prima calitate în China. Frunze lungi, câteva
colţuri.
• OP sup (Orange Pekoe Superior) Numai din Indonesia.
• OP (Orange Pekoe) Prima calitate în producerea ceaiului în Ceylon şi Java. Se poate
compune din frunze lungi, slabe fără capete ascuţite.
• BOP1 (Broken Orange Pekoe First Grade Leaves). Semi Frunze de Ceai. Specialitate a
"districtelor de jos" din Ceylon. Aspre, frunze negre de ceai, cuprizând aproape 40 % OP
şi 60 % Pekoe/BOP.
• Fara calitate: Câteva OP2 (Orange Pekoe Second Grade Leaves). Frunze de ceai cu
ingredienţi adăugaţi, dar numai în Ceylon şi Sudul Indiei.

Sortimente de ceai cu frunze rupte:

• P/FP (Pekoe/Flowery Pekoe) În mare parte numai în Ceylon şi Sudul Indiei, de asemenea
produs în câteva părţi ale Keniei. De obicei aspre, frunze cărnoase rupte.
• BOP aspru (Broken Orange Pekoe). Aspru, numele Indonesian pentru Pekoe.
• BPS (Broken Pekoe Souchong) Nume pentru Pekoe în Assam şi Darjeeling.
• TGFBOP1 (Tippy Golden Flowery Broken Orange Pekoe 1) Cea mai bună calitate de
frunze rupte în Darjeeling şi câteva părţi din Assam. Multe capete, frunze uniforme.
• GFBOP1 (Golden Flowery Broken Orange Pekoe 1) În majoritate produs în Assam ca
cea mai bună calitate cu frunze rupte; singura cu frunze rupte din Kenya.
• GBOP (Golden Broken Orange Pekoe) Ceai de calitatea a doua. Frunze neomogene,
câteva tipuri.
• FBOP (Flowery Broken Orange Pekoe) Aspru rupt cu cateva capete din Assam, Ceylon,
Indonesia, China şi Bangladesh. În America de Sud aspru, negru, rupt. În Sudul Indiei,
Pekoe este adesea cunoscut ca FBOP.
• BOP (Broken Orange Pekoe) Principala specialitate ruptă în Ceylon, sudul Indiei, Java şi
China.
• BP (Broken Pekoe) Din Indonesia. Ceylon, sudul Indiei.
• FBOPF (Finest Broken Orange Pekoe Flowery) În genere din Ceylon, "districtele de
jos". Un BOP1 cu multe frunze cu colţuri. Specialitate numit ă "Spritul Frunzei".
• BT (Broken Tea) Din Sumatra, Ceylon, câteva regiuni din sudul Indiei. De obicei o frunz
ă neagr ă, deschis ă, cărnoasa, foarte groasă.

Frunze sfărâmate:

• BOPF (Broken Orange Pekoe Fannings) Principala calitate în Ceylon, Indonesia,


Southern India, Kenya, Mozambique, Bangladesh şi China. Frunze de ceai negre, câţiva
ingredienţi adăugaţi, particule de mărime uniformă, fără colturi. În Indonesia BOP fin,
frunze mici BOP.
• TGFOF (Tippy Golden Flowery Orange Fannings).
• GFOF (Golden Flowery Orange Fannings) Cea mai fină calitate pentru producţia de ceai
la pungă în Darjeeling.
• FOF (Flowery Orange Fannings) Comun în Assam, Dooars şi Bangladesh. Mărimea unor
frunze se aseamănă cu calitatea acelora mici rupte.
• OF (Orange Fannings) Din nordul Indiei şi câteva părţi ale Africii şi Americii de Sud.
• PF (Pekoe Fannings)

Praf:

• D1 (Dust 1) Din Ceylon, Indonesia, China, Africa, America de Sud şi Sudul Indiei.
• PD/PD1 (Pekoe Dust/Pekoe Dust 1) Produs in principal din India.
Cultivarea ceaiului
Planta
Planta de ceai este o plantă perenă aparţinând familiei Camellia originara din China, Tibet şi
nordul Indiei. Exista două varietăţi principale ale plante de ceai. Varietatea cu frunza mică,
cunoscută ca şi Camellia sinensis, se dezvoltă bine în regiunile muntoase înalte şi reci ale Chinei
şi Japoniei. Cea mai răspândită varietate de frunze, cunoscută drept Camellia assamica, creşte
cel mai bine în climatul tropical, umed, din Nord-estul Indiei şi în provinciile Szechuan şi
Yunnan din China. Planta are frunze lucioase, verde închis şi flori mici, albe.

planta (Sursa)

Sunt numeroşi hibrizi care îşi au originea în aceste două specii, care s-au dezvoltat pentru a face
faţă unor condiţii diferite.

Potrivit unei vechi zicale chinezesti, ‘ceaiul superior vine din munţii înalţi'. Altitudinea şi ceaţa
din munţi creează o protecţie împotriva prea multor raze de soare şi furnizează temperatura şi
umiditatea necesara pentru a permite frunzelor să se dezvolte încet şi să rămână delicate. Ca şi în
cazul vinului, calitatea şi gustul particular al ceaiului sunt influenţate atât de conditiile de mediu
(sol, climă, altitudine) cât şi de producătorul de ceai (care decide când şi cum este frunza culeasă
şi cum este procesată).

Majoritatea plantelor de ceai au o perioadă de creştere şi una de repaus de obicei în timpul iernii.
Frunzele sunt culese atunci când răsar noile mlădiţe. În climatele calde, planta are mai multe
recolte ce pot fi culese de-a lungul anului. În condiţii reci la nivele înalte, perioada de recoltare
este diferită. Frunzele din recolta timpurie, de obicei în primăvară, conferă ceaiului cea mai bună
calitate.
Sunt patru tipuri principale de ceai: ceai verde, ceai negru, ceai oolong şi ceai alb. Toate tipurile
de ceai provin din aceeaşi plantă. Varietatea specifică de plante de ceai şi modul cum sunt
procesate frunzele după ce au fost culese determină tipul de ceai obţinut.

Plantaţie de ceai din Kenya. (Sursa)

Cultivarea
Ceaiul creşte în principal între tropicele Racului şi Capricornului, necesitând până la 1.000-1.250
mm de precipitaţii pe an, cât şi o temperatură ideală între 10° şi 30 °C. Se dezvoltă de la nivelul
mării până la 2.400 metri altitudine.

Grădina de ceai (cultura de ceai) este acolo unde potenţialul pentru aroma ceaiului va fi generat
şi astfel se asigură cu mare grijă şi atenţie cele mai bune condiţii de creştere. Aceasta înseamnă,
în unele cazuri, plantarea arborilor pentru a genera umbră sau pentru protecţie împotriva
vânturile puternice, în special în câmpiile din Assam.

Plantele sunt aşezate în rânduri de aproximativ un metru depărtare. Tufişurile trebuiesc tăiate la
patru sau cinci ani pentru a întineri şi pentru a le păstra la o înalţime convenabilă pentru
culegători. Aceasta este cunoscută ca ‘suprafaţa de cules'.
(Sursa)

Un tufiş poate produce ceai in jur de 50-70 ani, dar după 50 de ani recolta de ceai se reduce. În
acest moment se consideră că vechile tufişuri pot fi înlocuite cu plante tinere crescute in
pepiniere.

Recolta
Reprizele de culegere depind de tipul de climă; cele proaspat crescute pot fi culese la intervale de
7-12 zile în timpul sezonului de cules. Culesul ceaiului este obositor şi necesită o muncă intensă
(pentru a produce un kilogram de ceai neprocesat sunt necesare între două şi trei mii de frunze de
ceai) şi este o procedură ce necesită o îndemanare deosebită.

Culegătorii de ceai învaţă să recunoască momentul exact la care mlădiţele trebuie culese.
Aceasta este important pentru a se asigura că cele mai firave frunze sunt culese spre a produce
cel mai bun ceai.

După cules, frunzele sunt transportate la fabrică pentru a fi procesate. Câmpurile sunt de obicei
în apropierea fabricii.

Regiuni de cultivare a ceaiului. (Sursa)


Producerea ceaiului
Producerea ceaiului implică următoarele faze:

• Veştejirea
• Rularea
• Oxidarea (fermentarea)
• Uscarea
• Ambalarea

Deşi procesul este relativ simplu, fiecare faz ă trebuie controlat ă cu atenţie pentru a obţine
savoarea şi gustul potrivit.

Veştejirea
Scopul veştejirii este reducerea cu până la 70% a umezelii din frunza de ceai (variază de la
regiune la regiune).

Ceaiul este întins pe o plasă într-o covată. Aerul este trecut prin ceai îndepărtând umezeala în
mod uniform.

Acest proces durează în jur de 12 până la 17 ore. La sfârşitul acestui interval de timp frunza este
moale şi pliabilă şi astfel se va rula cu uşurinţă.

Veştejirea. (Sursa)

Rularea
Ceaiul este introdus într-o maşină de rulat, care se învârte orizontal pe o masă ce rulează.
Această acţiune creează frunzelor de ceai aspectul firav şi răsucit. În timpul procesului de rulare
frunzele sunt sfărâmate, ceea ce determină începerea celui de al III-lea proces.
Rularea. (Sursa)

În loc de tradiţionala si uşoara răsucire, pentru finalizarea cu succes a alternanţei de procese,


două alte metode sunt folosite în principal pentru producerea ceaiului negru, ex.ventilarea şi
sortarea prafului . Acest ceai este de obicei destinat producţiei ambalate în pungi.

Metoda de producere CTC:

CTC provine de la zdrobire, sfâşiere şi încreţire. Frunza veştejită este adesea tăiată la o formă
uniformă de o maşină. Apoi frunzele sunt introduse în maşină CTC unde sunt zdrobite, răsucite
şi încreţite într-o singură operaţie de rulmenţii de metal. Seva extrasă din celule este adăugată
frunzelor din nou.

Frunzele zdrobite sunt apoi oxidate, uscate şi sortate. Metoda CTC este folosită în principal în
regiunea Indiei.

Metoda LTP:

A treia metodă de producere a ceaiului negru este metoda LTP, numită astfel după inventatorul
aparatului aferent, Procesorul de Ceai Lawrie (Lawrie Tea Processor). Prin această metodă
frunzele veştejite sunt adesea spălate înainte de a fi introduse în maşina LTP. Aici sunt virtual
făcute bucăţi de către lame rotitoare cu viteză mare. Urmează apoi procedurile obişnuite de
oxidare, uscare şi sortare.

Oxidarea (fermentarea)
Odat ă ce rularea este finalizat ă, ceaiul este pus fie în coşuri fie este întins pe mese unde
enzimele din frunzele de ceai intră în contact cu aerul şi încep să se oxideze. Aceasta creează
savoarea, culoarea şi tăria ceaiului.

În timpul acestui proces frunza de ceai îşi schimbă culoarea de la verde, maro deschis, la maro
închis acest lucru având loc la 26 grade.

Această fază este critică pentru savoarea final ă a ceiului, dacă e lasat prea mult savoarea va fi
alterata.

Oxidarea durează de la jumătate de or ă pân ă la două ore.

Acest proces este monitorizat constant cu ajutorul unui termometru dar şi pe parcursul mai
multor ani. Ceaiul trece apoi în faza finală de uscare.
Cu cât durează mai mult oxidarea cu atât ceaiul este mai inchis la culoare. Ceaiul verde nu este
oxidat decât pentru o perioadă scurtă de timp. Ceaiul oolong (chinezesc) (vezi întrebarea...) este
partial oxidat, pe când ceaiul negru este mai mult oxidat.

Adesea acest pas este numit fermentare. Deşi fermentarea necesită folosirea microorganismelor
(bacterii, mucegai, drojdii, ca şi în pâine, bere), nu este şi cazul fermentării ceaiului. Fermentarea
ceaiului este un proces chimic de oxidare.

Uscarea
Pentru a opri procesul de oxidare ceaiul este trecut prin uscătoare cu aer cald. Acestea reduc
umezeala totală cu până la 3% şi dezactivează enzimele. Oxidarea va fi oprită de acest proces, şi
acum ceaiul uscat este gata să fie sortat pe sortimente înainte de împachetare. Notă, vezi file

Ambalarea
Ceaiul este împachetat in mod obişnuit, în cutii de lemn şi exportat. Poate fi ambalat in
continuare în pachete mai mici, pungi de ceai etc.

Ce este ceaiul Earl Grey ?


Charles, Earl Grey al-2-lea (1764-1865) a fost Prim Ministru al Regatului britanic între 1830 şi
1834. A fost un mare reformator, dar cel mai mult este cunoscut pentru combinaţia de ceai care îi
poartă numele.

Potrivit legendei, combinaţia a fost un cadou din partea unui înalt functionar (mandarin) chinez.
Se pare că un trimis al lui Earl Grey în China a făcut o faptă bună pentru mandarin (se pare ca ar
fi salvat viaţa mandarinului, detaiile nu sunt cunoscute).

Când gustosul dar al mandarinului era pe terminate, Earl Grey a cerut negustorilor săi de ceai,
Twining-şii, ceva asemănător lui. In timp, această marcă a devenit favorita familiei Grey. Când
musafirii îl intrebau despre acest ceai, erau trimişi la Twining-şi în Strand la Londra, unde cereau
ceaiul lui Earl Grey.

Bergamot Orange (bergamota portocalie) este aroma folosită în Ceaiul Earl Grey. Uleiul de
bergamota este extras din coaja de bergamota portocalie (Citrus bergamia sau Citrus aurantium
bergamia), o mică pară cu formă de portocală, care este cultivată in zilele noastre mai ales în
sudul Italiei, dar originara din Vietnam şi sudul Chinei.
Charles, al-2lea Earl Grey. (Sursa)

Bergamot orange – bergamota portocalie (Sursa)

Ce este Orange Pekoe?


Orange Pekoe este o clasificare a ceaiului negru bazată pe originea frunzelor din care este făcut.
Pentru a fi clasificat drept pekoe, ceaiul trebuie să fie compus numai din flush-uri – flush-ul este
bobocul de floare cu cele mai noi două frunzuliţe. (Alte frunze produc ceai de calitate inferioară.)

O greşeală comună este aceea că Orange Pekoe este un tip de ceai cu aromă de portocale, sau in
alte cazuri este oarecum asociat cu fructul de portocală. De fapt, nu exista nici o conexiune între
ceaiul Orange Pekoe şi aroma lui.

In Europa, ceaiul a fost importat pentru prima dată de către Dutch East India Company
(Compania Olandeza India de Est) în 1610 (ceai verde din Japonia). Curând după aceea
Compania a început să importe şi ceai chinezesc şi l-a promovat cu un mare succes astfel încât
dovezi ale existenţei companiei supravieţuiesc încă în termenul comercial Orange Pekoe.

Pekoe provine de la Bai Hao (sau Pak-Ho), termenulîn limba chinez ă pentru capăt alb ascuţit,
pentru a denumi bobocul de frunze desf ă cut acoperite de puf alb, un semn sigur al tinereţii
frunzei şi a fineţii superioare a ceaiului. Primul ceai de această calitate introdus în Olanda se pare
ca ar fi fost prezentat familiei regale, Casa de Orange, şi ca o ingenioas ă lovitură de marketing,
ceaiul de tip Bai Hao a fost promovat publicului olandez ca Orange Pekoe pentru a sugera
garanţia regală

Ce e ceaiul Oolong?
Oolong este un ceai tradiţional chinezesc cu o culoare de oxidare între verde şi negru (vezi
producerea ceaiului).

Termenul "oolong" înseamnă in chineză “dragonul negru” sau “şarpele negru”; diferite legende
descriu originea curiosului nume. Într-o legendă, proprietarul unei plantaţii de ceai a fost speriat
prin intermediul frunzelor sale uscate de către apariţia unui şarpe negru; când s-a întors precaut
câteva zile mai târziu, frunzele fusesera oxidate de soare ce dăduse o minunată formă.

Altă poveste spune despre un om numit Wu Liang (nume schimbat mai târziu în Wu Long sau
Oolong) care a descoperit accidental ceaiul oolong după o grea zi de cules ceai. Astfel după ce
urmărise un cerb şi-a adus aminte de ceaiul care incepuse deja sa se oxideze. Aţii spun că ceaiul
se cheama “oolong” deoarece frunzele arată ca mici dragoni negri care merg când torni apă fiartă
peste ele.

Când sunt uscate, frunzele de ceai “Oolong” se deosebesc prin aspectul lor de firicel negru.

Ce este Lapacho?
Lapacho este obţinut din scoarţa de arbore Lapacho din pǎdurea tropicalǎ (Tabebuia
avellanedeae, sinonim cu: Tabebuia impetiginosa), oricum numai scoarţa roşie din exterior este
folosită în procesul de producţie. Scoarţa contine numeroase tanine, acizi şi vitamine. Arborii nu
trebuie să fie tăiaţi în acest scop, deoarece coaja neagră creşte din nou într-un an.

Arborele nu are nici o conexiune cu clasica planta de ceai (Camellia sinensis).

Acest arbore este de asemenea cunoscut ca Pau D'arco, ipe roxo, tahuari, taheebo, tabebuia ipe şi
tajy .
Menţiunile populare indică că scoarţa acestui arbore şi a altor specii asemănătoare inrudite cu
Tabebuia şi Tecoma curialis este folosită în medicina tradiţională din America Centrală şi de Sud
pentru a prepara ceai ce este folosit pentru o gamă largă de boli, de la artrite la ulcer, diabet şi
cancer. Ca rezultat, multe companii de plante medicinale şi magazine de alimentaţie sănătoasă
promovează puternic ceaiul de Lapacho ca un puternic vindecător de toate. Dar oricum, nu a fost
dovedit ştiinţific ca ar fi tratând afecţiunile menţionate.

Cercetătorii din domediul medicinei au descoperit că anumite componente din lemnul acestui
arbore, în principal ß-lapachone şi lapachol, au proprietăţi anticancerigene. Cu toate acestea,
aceste componente sunt foarte puternic toxice, şi într-adevar ele nu au fost recunoscute ca
tratament valabil al cancerului. Nu exist ǎ nici o recunoaştere oficial ǎ a proprietăţilor anti-
cancerigene ale acestui ceai.

surse:

• http://biotech.icmb.utexas.edu/botany/beta.html
• http://www.conspiration.cc/sante/lapacho_ecorces.jpg
• http://www.femhealth.com/images/graphics/paudarco.jpg

Ce este ceaiul Rooibos?


Rooibos, înseamnând “tufiş roşu” în africană, este o plantă din sudul Africii din familia
Leguminoaselor (Fabaceae, de asemenea cunoscută ca Leguminosae), cu frunze luminoase
verzi, ca nişte ace, ce devin roşii după procesare. Tufa, Aspalathus linearis, are o mică arie de
cultivare, doar în Munţii Cedarberg în vestul Cape-ului - Africa de Sud. Planta nu este înrudită
cu plantă clasică de ceai (Camellia sinensis).

Locuitorii din munţi ai tribului Khoi, au fost primii care au dezvoltat o metodă de a prepara ceai
din rooibos, o practică ce-şi are originile în urmă cu 300. Acest ceai a fost de asemenea apreciat
în secolele 19 şi 20 de către coloniştii europeni.

Desi adevăratul proces de preparare al frunzelor pentru ceai a devenit mai automatizat în ultimii
ani, paşii au rămas aceeaşi: frunzele (şi câteodată tulpinele) sunt culese, lovite, oxidate
(“fermentate”), apoi uscate la soare. Faza de lovire este cea în care frunzele sunt ciocănite sau
strivite, care permite materialului să dezvolte culoarea lui distinctivă din timpul procesului de
oxidare (similar oxidării ceaiului normal). Ceaiul, preţuit pentru puternica lui aromă şi gust este
cea mai populară băutură din Sudul Africii. Se bea fierbinte sau rece, simplu sau îndulcit, cu
lapte sau fără.

Rooibos este bogat în anti-oxidanţi şi flavonoide şi în comparaţie cu ceaiul normal conţine mai
mari concentraţii în aceste substanţe. Cu toate că nu a fost dovedită ştiinţific să trateze nici o
afectiune, multe cercetări sunt făcute asupra posibilelor afectiuni ce le poate trata ceaiul de
rooibos. Anti-oxidanţii activi ce se găsesc în rooibos sunt cuercetine, luteolin, isocuercetrin şi
rutin. Rooibos nu conţine cofeină şi are puţin conţinut în tanin.

Surse : http://www.yerbamate.com/images/ClientImages/2.jpg ; http://www.rooibos.com/

Conţine ceaiul cofeină?


Ceaiul negru şi verde sunt produse din aceeaşi plantă, Camellia sinensis, deci ambele ceaiuri
contin prin natura lor cofeină in general în cantităţi similare.

Sunt multe tipuri de ceai ce contin diferite cantităţi de cofeină şi conţinutul de cofeină al
amestecului poate foarte bine varia in funcţie de metoda de amestecare şi tăria dorită.

În medie, ceaiul conţine 20-30 mg cofeină la 100 ml.

Este recomandat ca şi consumul zilnic total de cofeină (din toate sursele) sa nu depăşească 600
mg/zi, echivalentul a 2-3 litri de ceai/zi. Femeile însărcinate sunt totuşi sfătuite să limiteze
consumul cumulat de cofeină din diferite surse la maximum 300 mg/zi.

Ceaiurile din plante medicinale şi fructe nu conţin deloc cofeină. Ceaiul cu aromă de fructe
conţine aceeaşi cantitate de cofeină ca şi ceaiul negru /verde clasic.

Este maté la fel ca şi ceaiul?


Maté, sau Yerba maté, nu este un ceai. Este o infuzie de frunze a unei specii de ilice, Ilex
paraguariensis. Această plantă nu este sub nici o formă inrudită cu plantele obişnuite de ceai
(Camellia sinensis). Acest arbore aparţine familiei Aquifoliaceae şi creşte între paralelele de 10°
şi 30° în bazinele râurilor Paraná şi Paraguay din America de Sud. Este o plantă tropicală sau
subtropicală, ce necesită temperaturi mari, umiditate mare şi până la 1500 mm de precipiaţii
anuale.

Maté este de obicei asociat cu cowboii din pampasul Americii de Sud, dar este popular în toată
partea de sud a Americii Latine. Guaranii şi Quechua, din regiunea amintita, beeau infuzie de
iarbă mate încă din timpuri pre-Colombiene. Potrivit tradiţiei lor, este darul unui bun Dumnezeu.
În Brazilia Mate se cheam ă Chimarrão sau cimarron.

Denumirea de "Mate" provine de la cuvântul Quechua "matí" care este numele ploştei
(Lagenaria vulgaris) care este traditional folosit ă pentru a bea infuzia, vezi in continuare.

(Sursa)
Băutorii de Maté pun una peste alta frunzele pe una din pările vasului rotund (adesea numită
ploscă) şi apoi toarnă apa fiartă in partea liberă a vasului. Maté se bea cu bombilla - un pai având
la un capăt un filtru cu formă de lingură. Băutura Maté este un eveniment social in timpul căruia
plosca şi paiul sunt pasate de la unul la altul.

Exemplu de vas din care se bea maté si bombilla (Sursa)

S-a pretins că mate ar conţine un comus special, ‘mateine', care se aseamănă cofeinei, dar fărăsa
dea efectul de dependenţă. Mateina a fost revendicat ă ca fiind un stereoizomer al cofeinei dar,
cu toate acestea, substanţă diferit ă . Oricum, acest lucru este imposibil deoarece cofeina nu are
stereoizomeri. Astfel, mateina e un sinonim al cofeinei. Maté poate conţine în frunze aproape
aceeaşi cantitate de cofein ă ca şi boabele de cafea. Datorit ă modului de preparare, la sfârşit o
ceasc ă de mate, în general, conţine mai puţină cofeină decât o ceaşcă de cafea. Maté mai conţine
dou ă alte xantine (compuşi ca şi ai cofeinei): teobromine (ca şi în boabele de cacao) şi teofiline
(ca şi in ceaiul obişnuit) care are efect asemănător cu al cofeinei.

Cu toate că o serie de boli sunt atribuite maté-lui, foarte puţine au fost dovedite. A fost dovedit
ca maté are o puternică capacitate anti-oxidantă şi poate reduce câteva efecte oxidative ale
stresului asupra organismului.

Ce este ceaiul Honeybush?


Ceaiul Honeybush se obţine din frunzele tufei de honeybush (Cyclopia intermedia şi alte specii
de Cyclopia) din Sudul Africii, greşit asociată cu obişnuita plantă de ceai (Camellia sinensis).
Frunzele, tulpina şi florile speciei Cyclopia sunt folosite la prepararea unei dulci infuzii de ceai.
Interesul la scara internaţională de care se bucură honeybush vine din trecut de la
comercializarea ceaiului de către Olandezi şi Britanici. In 1652, o colonie, care mai târziu a fost
denumită Cape Town, a fost stabilită ca bază de provizii pentru Compania Olandeza India de Est
care făcea comerţ cu specii de ceai indian şi sud-asiatice. In scurt timp botanistii au început
catalogarea bogatei flore a regiunii, planta honeybush a fost introdusă în literatura botanică în
1705. Chiar dacă nu există nici un raport pubicat la acea vreme referitor la folosirea acestui ceai
de către populaţia indigena (tribul San si Khoi-Khoi, cunoscut astazi ca şi KhoiSan sau
bosimani), bazându-se probabil pe observarea practicelor băştinaşe, el a fost rapid recunoscut de
către colonişti ca şi un bun substitut pentru ceaiul obişnuit.

In general ceaiul honeybush este încă colectat de către populaţia sălbatică, dar cultivarea a
început să devină necesară odata cu dezvoltarea rapida a industriei (forţând culegâtorii să
călătorească şi în zonele mai puţin accesibile) şi cu creşterea cererii pentru un produs mai
uniform.

Procesul de producţie a ceaiului honeybush este siminar cu cel al unui ceai obisnuit sau al
ceaiului Rooibos. Planta este recoltată, uscată şi oxidată (‘fermentată'). In faza de oxidare doua
metode tipice sunt folosite; oxidarea într-o mormadă tămăduitoare sau la temperatură ridicată
într-un “cuptor de coacere” preîncălzit. In comparaţie cu o oxidare normală, acest proces necesită
mai mult timp.

Metoda traditional ă de fermentare a ceaiului de honeybush constă in folosirea mormadei


tămăduitoare, in special atunci când cantităţi mari de ceai sunt produse. Un morman oval de
aproximativ 4-5 metri în diametru şi 2 metri înalţime necesită 1.5-2.5 tone de honeybush verde.
Mormanul este ambalat bine şi lăsat timp de trei zile pentru a permite generarea spontană a
căldurii şi fermentarea. Creşterea temperaturii este rapidă deoarece maldărul este deja cald in
momentul cand materialul final este ambalat în maldăr.

În timpul perioadei de fermentaţie, materialul işi schimbă culoarea din verde in maro închis şi
capată o aromă dulce. Incepând cu ziua a treia, maldărul este rotit la fiecare doisprezece ore
pentru a se asigura că porţiunile de la exterior, mai reci, se combină cu restul materialului şi
pentru a impiedica epuizarea oxigenului din maldăr. In funcţie de specia folosită, dupa 3-5 zile
de fermentaţie, maldărul este examinat. Dacă materialul prezintă o aromă dulce de miere şi are o
culoare maro închis, maldărul este împrăştiat pe o pânză într-un strat subţire şi lasat să se usuce
în soare.

Folosirea cuptorului pre î nc ă lzit dă produsului final o calitate mai bună şi mai consistentă
deoarece controlul temperaturii procesului de fermentare este posibilă şi pentru că, î n acelaşi
timp, sunt necesare perioade mai scurte de fermentaţie (24-36 ore) pentru obţinerea unul ceai
complet fermentat sau î nhibarea creşterii mucegaiului.

După acest pas produsul este uscat şi ambalat.

Ceaiul Honeybush este deobicei consumat cu lapte şi zahar, dar pentru a aprecia delicatul gust şi
aroma dulce, laptele şi zahărul nu ar trebui adaugate. Aromele variază de la gemul fierbinte de
caise, flori, sau miere, de amestec de fructe uscate împreună cu o aromă generală de dulceaţă. In
plus, are avantajul că infuzia rece a acestui ceai poate fi deasemenea folosită ca ceai rece (ice tea)
care se asortează bine cu sucul de fructe.

Traditionala utilizare a ceaiului pentru tratarea tusei poate fi explicată, in particular, de conţinutul
de pinitol, un zahăr modificat (o grupă metil înlocuieste hidrogenul într-una din poziţiile
glucozei; vezi imaginea de mai jos). Pinitolul, numit după sursa sa principală, copacii de pin,
regăsit şi în frunzele altor câteva plante este de asemenea recunoscut pentru efectul de diminuare
a nivelului de zahăr din sânge, dupa cum a şi fost demonstrat în studiile pe animale de laborator
şi este considerat ca şi drog pentru diabetici.

pinitol

Honeybush conţine de asemenea anti-oxidanţi ca: flavone, izoflavone, cumestan, luteolin, 4-acid
hidroxicinamic, polifenoli, şi xantone.

Izoflavonele şi cumestanii sunt clasificate ca phitoestrogeni, folosite în tratarea simptomelor de


menopauză, o aplicaţie pentru care honeybush a fost recent promovat. Flavonele şi izoflavonele
de honeybush sunt similare cu cele din boabele de soia, o alta plantă leguminoasă, de asemenea
folosită în tratarea simptomelor de menopauză.

Luteolinul este pigmentul galben de baza al florilor şi pe vremuri era folosit ca şi vopsea.
luteolin

Ceai alb
Ceaiul alb (白茶 în chineză) este pregătit din muguri sau frunze tinere pe care se disting mici
perişori albi. Spre deosebire de ceaiul verde, ceaiul alb suferă un proces de ofilire şi de uşoară
fermentaţie. În ceaşcă este mai limpede, iar gustul lui e puţin mai pronunţat. Ceaiul alb este un
ceai rezervat pentru momentele speciale şi deosebite.

Ţara de provenienţă: China

Eseu
Iulian Băicuş

Japonia într-o ceaşcă de ceai aburindă


(Sporovăind despre Japonia cu Roland
Barthes, Nicolae Steinhardt, Okakura
Tenshin, Claudia Golea şi Mircea Eliade)

Citind romanul Claudiei Golea, Planeta Tokyo, am descoperit cu surprindere că mottoul


acestuia a fost preluat din cartea amicului meu, Roland Barthes1, unul din criticii literari care mi-
au marcat anii de formaţie, vorba lui Stephane Mallarmé2, şi carnea mea e tristă pentru că i-am
citit toate cărţile, dintr-un eseu absolut senzaţional care se numeşte Imperiul semnelor. În acest
text semioticianul francez demonstrează că societatea japoneză e un soi de paradis semiotic,
rezultând astfel poate cea mai frumoasă carte scrisă vreodată despre cultura japoneză de către un
european. Roland Barthes, invitat fiind la un congres în această ţară, se interesează de absolut tot,
întreabă, caută – o face cu curiozitatea specifică unui antropolog. Va include în cartea scrisă la
revenirea în Franţa analize detaliate şi foarte rafinate despre profilul semantico-logic al limbii
japoneze, va include platourile cu mâncare şi mâncarea descentrată3, hashi4, celebrele beţişoare
din lemn, tempura5, pachinko6, un soi de jocuri mecanice cu bile, oraşele fără adrese, descentrate
şi organizate în jurul gărilor („eki mae” - zona limitrofă a gării, unul din punctele nodale ale unui
oraş), va include arta împachetatului şi modul de împachetare, casele fără mobilier şi fără paturi,
căci japonezii dorm direct pe tatami7, arta păpuşilor bunraku, politeţea japoneză, haiku, legătura
dintre limbaj şi filosofia Zen, admiră modul de organizare al papetăriilor, vorbeşte despre cele
100 de milioane de corpuri care formează un uriaş continuum, un corp colectiv, Roland Barthes8
se referă la faptul că în Japonia există o singură rasă, endogenă, care a evoluat separat de celelalte
populaţii din Asia – o prelungire a obsesiei corpului textual din eseul său Plăcerea textului:
„Descoperirea e extraordinară: străzile, magazinele, barurile, cinematografele, trenurile,
desfăşoară imensul dicţionar al chipurilor şi al siluetelor, în care fiecare corp (fiecare cuvînt) nu
vrea să se spună decît pe el însuşi şi totuşi trimite la o clasă; astfel avem în acelaşi timp
voluptatea unei întâlniri (cu fragilitatea, cu singularitatea) şi eliminarea unui tip (felinul,
ţăranul, dolofanul ca un măr roşu, sălbaticul, laponul, intelectualul, adormitul, visătorul,
bucurosul, contemplativul), sursă de jubilaţie intelectuală, întrucît nestăpînitul e stăpînit”.
Venind din Franţa, ţara unde diversitatea socio-regională şi rasială este foarte mare şi fiind
scufundat într-o mare de corpuri aparent asemănătoare, pe care cu greu ochiul său occidental le
poate ordona într-o tipologie, criticul literar crede că a descoperit secretul acestei populaţii,
uniformitatea. Dacă ar fi rămas mai mult în Japonia, ar fi observat că există totuşi corpuri diferite,
au şi ei aceleaşi diferenţe între sat şi oraş, între pescarii de pe coasta oceanului şi crescătorii de
vite din Nord, între meşteşugari şi intelectuali, exact ca în orice regiune a lumii. Criticul îşi alege
apoi drept element al analizei un amănunt anatomic, pleoapa femeilor japoneze, un semn specific
al frumuseţii nipone. Cred că eseul său este un must read pentru toţi iubitorii culturii nipone.
Totul în societatea japoneză a fost codificat timp de două milenii, de fapt, chiar japonezii
înşişi devin în Imperiul semnelor nişte semne, apud scenaristul filmului Lost in translation, care a
transpus în imagini ideea cărţii lui Roland Barthes. Nicolae Steinhardt9 va formula o serie de
obiecţii la fel interesante într-o recenzie a sa la versiunea franceză a volumului. Astfel, dacă
autorul articolului, devenit între timp călugăr şi scriitor freelancer, subscrie la unele observaţii
privind modul de alimentaţie sincronă şi absenţa mobilierului din casele japoneze, cu altele nu se
împacă deloc. Îi reproşează, în primul rând, lui Roland Barthes faptul că nu se ocupă suficient de
mult de ceremonia ceaiului, descrisă pe larg de Okakura Kakuzo10, volumul de popularizare al
acestuia din urmă fiind tradus la noi de Emanoil Bucuţa în 1937. Emanoil Bucuţa e un poet
interbelic minor, pe care George Călinescu11 îl introduce în Istoria literaturii române de la
origini şi până în prezent în categoria „intimiştilor”, poet care descria tocmai universul acesta
casnic, iar filosofia teismului japonez (în limba japoneză chado sau chanoyu12, înseamnă
ceremonia ceaiului13) a fost tradusă de Okakura Kakuzo pentru prima oară pe înţelesul
occidentalilor, şi nu avea cum să nu-i atragă atenţia.
În literatura română Japonia a pătruns prin medierea simbolismului sau a poeţilor
tradiţionalişti, importul stampei japoneze în cultura occidentală datorându-se impresionismului
francez. Mă gândesc, bunăoară, la rondelurile pe teme japoneze ale lui Al. Macedonski, din ciclul
de porţelan, sau la poemele într-un vers ale lui Ion Pillat, care emulau celebrele hai-ku.
Okakura Kakuzo, cunoscut de japonezi sub numele Tenshin, a deţinut diferite posturi,
inclusiv pe cel de curator al Muzeului Imperial de Arte Frumoase din Tokyo, pentru ca, ulterior,
să devină chiar consultant al departamentului sino-japonez din cadrul Muzeului de arte frumoase
din Boston. Tenshin a scris Cartea ceaiului într-o vacanţă petrecută în ţara natală în anul 1906 şi
s-a bucurat de un succes uriaş în lumea întreagă, astfel încât cartea sa nu a trecut neobservată nici
în România.
De altfel, trebuie să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului, Mircea Eliade14 a semnalat pentru
prima oară traducerea cărţii lui Okakura Kakuzo, în versiunea lui Bucuţa, într-o tălmăcire foarte
frumoasă, într-o recenzie publicată în ziarul Cuvântul pe data de 13 februarie 1927. Astfel,
Okakura dovedeşte foarte sugestiv, în opinia lui Eliade, că sub filosofia teismului15 se ascunde
de fapt taoism şi zenism în stare pură. Recenzentul sintetizează cu talent de romancier:
„Ceremonia era o dramă improvizată cu acţiunea ţesută în jurul ceaiului, florilor şi
picturilor. Nicio culoare care să tulbure lumina odăii, niciun sunet care să strice ritmul
lucrurilor, niciun gest care să spargă unitatea înconjurimii, toate mişcările săvârşite simplu şi
firesc - acestea erau scopurile filosofiei ceaiului (...) O filosofie adâncă sălăşluia îndărătul
tuturor acestor lucruri. Ceismul era taoism sub mască”.
Nicolae Steinhardt menţionează în recenzia sa la ediţia franceză a eseului lui Roland
Barthes chiar faptul că ar fi pregătit o nouă ediţie a cărţii, îngrijită în echipă cu un faimos
indianist, discipol al lui Mircea Eliade, Sergiu Al. George, dar se pare că editura nenumită în text,
căreia i-a fost predată cartea, a refuzat-o. Ceva mai târziu, la maturitate, Mircea Eliade16 însuşi
va reveni într-o notă din Jurnal din 1973 asupra simbolisticii foarte complexe a acestei ceremonii
a ceaiului, dar evident discutând-o de pe alte poziţii. Astfel acum Mircea Eliade, care se iniţiase
la faţa locului în teism, chiar în timpul unor repetate călătorii în Japonia, se ocupă de filosofia lui
Rikyu, citând o tanka, o poezie a acestuia care ar fi un soi de ars poetica a ceremoniei ceaiului, de
fapt, un kōan17 adresat învăţăceilor săi, enigmatic şi eliptic ca orice distih din filosofia taoistă:
„Esenţa ceremoniei ceaiului
Este pur şi simplu a fierbe apa
A face ceaiul
Şi a-l bea-nimic altceva!
Fii sigur că înţelegi asta”.

Estetica lui Rikyu, a cărui moarte este descrisă în finalul eseului lui Okakura Tenshin,
Cartea ceaiului - episod care ar fi putut să-i inspire laureatului Nobel pentru literatură Yasunari
Kawabata18 un roman absolut extraordinar, Stol de păsări albe – se bazează pe două principii
separate, sabi şi wabi, explicate cu ajutorul unor parafraze. Fără să citeşti eseul lui Okakura
Tenshin nu poţi înţelege, de pildă, semnificaţia tragică a romanului lui Yasunari Kawabata şi
legătura dintre chanoyu şi moarte în cultura niponă. Se pare că Rikyu şi-a convocat înainte de
moarte învăţăceii la o ultimă ceremonie a ceaiului – un „corespondent” al Cinei cea de taină – la
care a participat şi samuraiul pe care îl slujea. Dacă sabi se traduce prin „viguroasa frumuseţe a
ceea ce e bătrân şi zdravăn”, cel de-al doilea, wabi, ar fi echivalent cu „frumuseţea de la sine
dobândită a ceea ce e sărăcăcios”. Rikyu credea că cu ajutorul lui sabi şi wabi poţi atinge
desăvârşirea spirituală care să te propulseze în Nirvana budistă. Pentru a-i sublinia trăsăturile,
Rikyu enumera câteva cuvinte-cheie. Astfel, filosofia ceaiului s-ar baza pe doar patru principii
diferite, pe „armonie, respect, puritate sau linişte”. Cele patru principii nu erau o creaţie pur
japoneză, ci defineau chiar literatura Zen din China, chiar ţara de origine a ceremoniei ceaiului.
Pentru că am avut ocazia să asist la ambele tipuri de ceremonii ale ceaiului, şi la cea chineză, şi la
cea japoneză, aş putea spune că ele diferă foarte mult, deşi principiile sunt similare, şi că
japonezii au rafinat această tradiţie culturală, preluată de la vecinii lor. Astfel, ea s-ar putea
traduce prin chiar ceremonia ceaiului: poţi avea acces la Nirvana prin operaţiunile simple,
aproape automatizate, de fierbere a apei şi de preparare a ceaiului verde. Există chiar şi o
ceremonie a ceaiului coreeană, intitulată darye19, se ştie că budismul a trecut din China în
Japonia prin intermediul coreenilor, dar învăţaţii japonezi consideră că tradiţia lor îşi are rădăcini
directe în cultura chineză. În timpul acesteia se servesc prăjituri din orez, ca la japonezi dar
fierberea apei aminteşte mai curînd de tehnicile importate din China.
Pe undeva, povestea aceasta este oarecum similară cu celebra practică isihastă a „rugăciunii
inimii”, descrisă printre alţii şi de părintele André Scrima20 sau de Valeriu Anania21, în care
băutul ceaiului a fost înlocuit de rugăciune. Practic, interesul lui Nicolae Steinhardt pentru
ceremonia ceaiului porneşte chiar din acest punct de confluenţă, fiind ştiut faptul că domnia sa
era un călugăr atipic, foarte puţin dogmatic, un ecumenist declarat, care a împrumutat foarte
multe teme din religii extrem de îndepărtate de creştinism, căci taoismul şi budismul sunt totuşi
religii extrem orientale. Dar, în eseul său, Nicolae Steinhardt22 subliniază, în primul rând, faptul
că gestica niponă se desfăşoară în două planuri paralele: cel sacru, al semnificatului, şi cel profan,
al semnificantului. Orice gest trimite la un sens, atât în viaţă, cât şi în formele de teatru popular,
în kabuki, teatrul Nô sau bunraku. Extrema ritualizare a societăţii japoneze, acest ceremonial
coborât de la elitele conducătoare la mase prin vulgarizarea culturii samurailor din epoca Heian şi
din cultura proprie provinciei Kyoto, a ridicat vulgul la nivelul elitei, nu a coborât elita la nivelul
vulgului, cum se întâmplă pe la noi. Mircea Eliade23 atrăgea atenţia asupra acestui proces de
ceremonializare excesivă a societăţii japoneze într-o recenzie la romanul lui Sei Shonagon,
Însemnări de căpătâi, subliniind amestecul de luciditate, de cruzime al ritualului amintit, cu
înclinaţia spre artistic, spre artificial. Practic, consideraţiile filozofului român coincid cu
observaţia fundamentală conţinută în studiul celebrului antropolog american Ruth Benedict24 din
eseul Crizantema şi sabia – un soi de „spaţiul mioritic” al culturii japoneze –, în care am văzut
întotdeauna o precursoare feminină a lui Marcel Proust, relevând tocmai această valoare magică a
ceremonialului. Citatul din Mircea Eliade înlocuieşte orice comentariu: „Pasiunea ei pentru
frumos îi transfigurează întreaga viaţă. Fiecare pas şi fiecare cuvânt îi evocă imense rezerve de
emoţie estetică. Îşi face din viaţă un rezervor de emoţii rafinate, nuanţate, rarefiate, pe care le
descarcă orice: un nor, un vers, un râs de fată, un zbor de pasăre, o scrisoare sau o părere”.
Trăirea propriu-zisă nu este nici ea nici măcar pentru o secundă ignorată, căci tânărul Mircea
Eliade e obsedat, ca întreaga lui generaţie, de conceptul de „autenticitate.”: „Bărbaţii erau pentru
ea companioni pentru o scenetă sau personaje mute pentru un decor”. Decor ar trebui înţeles aici
în sensul etimologic, de decorum, cel din limba latină. Deşi accentul cade cumva tot pe spectacol,
pe cel teatral, şi cred că intuiţia lui Mircea Eliade e corectă, influenţa teatrului de curte asupra
autoarei cărţii de pernă25 e absolut remarcabilă. În afară de portretul Împăratului, uşor idealizat,
samuraii şi demnitarii curţii sunt înfăţişaţi în romanul lui Sei Shonagon cu cruzime, cu maximă
luciditate, aş adăuga eu. Evadând într-o lume paralelă, cea a artei şi a ceremonialului, autoarea
niponă trăieşte estetizând, după cum bine observă tânărul Mircea Eliade: „Odată scrie că luna e
frumoasă noaptea, că norii sunt frumoşi, cântecele păsărilor sunt frumoase: „orice sunet e
admirabil noaptea, afară de ţipetele pruncilor”. O mărturisire care preţuieşte cât un manifest.
Căci pe Sei Shonagon o jigneşte suferinţa, pentru că e individuală, e în afară de ritmul
mulţumirii generale, e anarhică şi urâtă. De câte ori nu râde de bieţii cerşetori sau ţăranii simpli
pentru că sunt copleşiţi de ursita lor urâtă, păgubiţi de lumina frumosului. Atunci se întoarce cu
mai multă pasiune la viaţa ei de risipă şi emoţie rară, viaţă fascinantă într-un palat de sticlă.”
O superbă lecţie de luciditate, administrată de o femeie care a trăit cu mult timp înainte de
Marcel Proust, dar care ar putea fi o precursoare desăvârşită pentru marele prozator francez,
strămoaşa lui literară perfectă.
Lui Nicolae Steinhardt i se mai pare ciudat şi faptul că Roland Barthes declară în cartea lui
că se simte atras de această lume de semne, de hieroglife care îşi exhibă arbitrarul specific
semnului lingvistic, declarând că senzaţia creată lui de o asemenea situaţie seamănă mai mult cu
cea de alienare dintr-un roman de Albert Camus, în care lumea aceasta a semnificanţilor fără sens
se transformă într-o lume de coşmar. Observaţia lui N. Steinhardt anticipează puţin tema din
scenariul filmului Lost in translation, dar cred că un semiolog ca Roland Barthes are tot dreptul
să fie atras de Japonia, acest paradis al semnelor culturale.
Francezii au, de altfel, o foarte lungă tradiţie a niponologiei, traducerile franţuzeşti ale
romanelor şi poemelor japoneze sunt excelente, ceea ce nu e întotdeauna cazul la noi, de altfel,
multe dintre romanele publicate de editurile româneşti au fost traduse în trecut nu direct din
japoneză, ci prin mijlocirea unui intermediar englezesc, francez sau german – îmi vin la
întâmplare câteva nume foarte populare de francezi în Japonia, cum ar fi actorul Jean Renaud,
prozatoarele Amelie Nothomb, sau Marguerite Duras, sau monografia despre Yukio Mishima
scrisă de Marguerite Yourcenar.

Pentru că în textul celor două romane ale Claudiei Golea, Planeta Tokyo şi Tokyo, by night,
există şi multe locuri comune, stereotipuri literare, aş vrea să vorbesc punctual despre unul dintre
ele. Şi anume naratoarea din Planeta Tokyo, romanul Claudiei Golea, reia o afirmaţie mai veche
potrivit căreia un celebru cartier tokyiot Ioshiwara, descris şi într-unul din rondelurile de porţelan
ale lui Al. Macedonski, ar fi un loc al prostituţiei din oraşul Edo, denumirea veche a capitalei
Japoniei.
Criticul G. Călinescu26 s-a cam enervat, întâlnind în presa românească interbelică o
asemenea afirmaţie, şi explică într-un articol inclus în culegerea Scriitori străini că gheişele nu
erau simple prostituate, cum greşit le catalogau gai-jinii27 cei ignoranţi, ci dame de companie,
şcolite şi maestre în artele tradiţionale. Şcolile de gheişe fac actualmente parte din patrimoniul
naţional japonez, sunt protejate de legi speciale, iar la ceremonia de lansare în profesie a unei
absolvente participă fotoreporteri de la marile ziare (shimbun) din ţară. Educaţia unei gheişe
include lecţii foarte obositoare de dans tradiţional, conversaţie, ceremonia ceaiului, redactarea
unor haiku, durează câţiva ani şi e foarte dură, ca un antrenament militar pentru forţele speciale.
Evident, false gheişe sunt animatoare prin baruri sau alte locaţii mai deocheate sau se plimbă pe
străzile din Kyoto pentru a se poza cu turiştii străini. G. Călinescu cita drept argument un roman
al lui Lafcadio Hearn28, Kokoro, primul gai-jin naturalizat şi devenit scriitor japonez, profesor de
engleză la Universitatea din Tokio, în care acesta descria viaţa unei asemenea gheişe, dar nici
romanul recent, cu tentă de bestseller, Memoriile unei gheişe, publicat de Arthur Golden29 şi
transformat în scenariul unui film hollywoodian – trebuie să remarcăm - nu e prea departe de
adevăr.

P.S. Eseul lui Roland Barthes Imperiul semnelor şi traducerea lui Emanoil Bucuţa după
Cartea ceaiului au fost publicate de Editura Cartier din Chişinău, în 2007.

______________
1. Roland Barthes, Imperiul semnelor, traducere din limba franceză de Alex.Cistelecan,
Chişinău, Editura Cartier, 2007
2. Versul lui Stephane Mallarmé sună cam aşa: „La chair est triste, hélas! et j’ai lus tous
les livres”
3. Farfuria cu mâncare în gastronomia occidentală are un centru, la japonezi eşti servit cu
un platou cu mai multe feluri de mîncare, de obicei servite simultan. Ceea ce pentru un occidental
reprezintă un mod de a se hrăni diacronic sau temporal, pentru japonez mîncarea are un caracter
sincronic, şi postmodern.
4. Hashi, în limba japoneză, beţele de lemn cu care se mănîncă orezul. Uneori, în
restaurante sunt din metal.
5. Tempura reprezintă o mîncare tradiţională, un crevete prăjit în ulei vegetal.
6. Un joc de noroc mecanic, în care prin faţa ochilor îţi curg nişte bile, apeşi pe o pedală şi
în funcţie de numărul de bile cîştigat poţi cîştiga o anumită sumă în yeni japonezi.
7. Tatami este o rogojină din paie de orez care acoperă podeaua caselor, folosită pe post de
parchet. Uneori japonezii tradiţionalişti dorm direct pe tatami.
8. Roland Barthes, Imperiul semnelor, op.cit., p. 106
9. Nicolae Steinhardt, Semnificat şi semnificant în Japonia lui Roland Barthes, în Prin alţii,
spre sine, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 287
10. Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului, traducere de Emanoil Bucuţa, Bucureşti, Editura
Cartea vremii, 1927; ediţia a doua, Chişinău, Editura Cartier, 2006
11. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi pînă în prezent, ediţia a
doua, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 848-
850
12. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceremonia_ceaiului
13. vezi articolul de calitate Ceremonia ceaiului,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceremonia_ceaiului
14. Mircea Eliade, Cartea ceaiului, în Itinerariu spiritual, Scrieri de tinereţe, 1927,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 75
15. Teismul este termenul în limba engleză, derivate de la tea. Termenul românesc ar
trebui să fie ceaism, deşi Mircea Eliade foloseşte termenul ceism.
16. Mircea Eliade, Jurnal. 1970-1985, ediţie şi note de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2003, pp. 138-142
17. Koanul reprezintă o formulă poetică prin care o învăţătură este transmisă de la discipol
la maestru în Budismul Zen japonez.
18. Yasunari Kawabata, Stol de păsări albe, traducere de Pericle Martinescu si Stanca
Cionca, Editura Minerva, 1973
19. http://en.wikipedia.org/wiki/Korean_tea_ceremony
20. André Scrima, Timpul rugului aprins, ediţia a doua, revizuită, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2000 sau în Despre isihasm, traducere de Maria-Cornelia Ica, Anca Manolescu,
Toader Saulea si Sorana Corneanu
2003
21. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, în Opera literară, vol. III: Rotonda plopilor
aprinşi. Pagini de memorialistică, cu prefaţa de D. C. Mihailescu, Cluj-Napoca, Editura Limes,
2005
22. Nicolae Steinhardt, Semnificat şi semnificant în Japonia lui Roland Barthes, în Prin
alţii, spre sine, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 287
23. Mircea Eliade, Jurnalul doamnei Sei Shonagon în antologia Drumul spre centru, ediţie
de Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Univers, 1991, p..321
24. Ruth Benedict, The Chrysathemum and the Sword, Charles E.Tuttle, Tokyo, Vermont,
1997
25. Titlul original al cărţii lui Sei Shoanagon în limba japoneză e Makura no soshi,
„Însemnări de pernă”, probabil romanul avea funcţia jurnalului intim din Occident, era o
literatură de alcov, cunoscută doar de autoarea ei, pentru uz personal. Traducătoarea a ales titlul
„Însemnări de căpătîi”, renunţînd la substantivul pernă. În limba engleză a fost tradus prin The
Pillow Book, „Cartea de pernă”, iar regizorul englez Peter Greenway a transformat cartea într-un
film celebru.
26. George Călinescu, Cartierul Joshiwara, în Scriitori străini, Editura pentru literatură
universală, antologie şi text îngrijit de Vasile Nicolescu şi Adrian Marino, 1967, p. 790
27. Gai-jin se traduce prin străin, non-japonez.
28. Lafcadio Hearn, Kokoro, Hints and Echoes of Japanese Inner Life,
http://www.gutenberg.org/etext/8882
29. Arthur Golden, Memoriile unei gheişe, traducere de Oana Cristescu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2006
1