TOTUL DESPRE CEAI

1
Scurt cuvânt înainte

Ceaiul: bautura, medicament, stare de

spirit, arta, filozofie si chiar religie?
Toate acestea separat sau
împreuna formeaza tema acestei carti
pe care o oferim cititorului cu
speranta ca va gasi în paginile
acesteia ocazia de a petrece câteva
clipe de relaxare si de ce nu chiar de
amuzament.

Autorul

2
 ISTORIE RĂSPÂNDIRE TEHNOLOGIE

O veche legendă chineză cu corespondent în legende indiene şi japoneze

că principele indian Badhidharma (varianta japoneză prinţul Daruma, varianta
indiană fachirul Dharma) a părăsit India venind în China pentru a se dedica
slujirii lui Buddha unde şi-a luat numele de Ta - Mo. Prinţul a depus un
jurământ prin care se angaja să postească şi să mediteze timp de 7 ani dar în al
cincilea an de meditaţie a adormit. Indignat şi umilit de acest fapt prinţul şi-a
dorit ca ochii lui să nu se mai închidă niciodată şi şi-a tăiat pleoapele (după altă
variantă şi-a smuls genele) şi le-a aruncat la pământ. Din acestea a răsărit o
plantă care conform legendei este planta de ceai, având proprietatea ca băutura
preparată din frunzele acesteia să alunge oboseala şi somnolenţa. De altfel,
termenul utilizat în limba chineză pentru a denumi anumite ceaiuri de calitate
este „bai hoa” care în traducere înseamnă gene albe.

În ceea ce priveşte ceaiul ca băutură o altă legendă chineză spune că un

împărat chinez pe nume Shen Nung care a domnit între 2737 - 2697 î.e.n. este
cel care a descoperit proprietăţile miraculoase ale plantei de ceai. Legenda
spune că împăratul Shen Nung căruia i se atribuie puteri supranaturale de
vindecător era un mare cunoscător al proprietăţilor terapeutice ale plantelor şi
era stăpânul unui animal fantastic înzestrat cu puteri miraculoase, astfel încât
dacă un suferind îl mângâia pe blană animalul alerga în pădure aducând în gură
planta care putea vindeca suferinţa în cauză. Împăratul deţinător al unui trepied
magic fierbea planta respectivă vindecând bolile oamenilor. Într-o zi în timp ce

3
împăratul fierbea pe trepiedul său apa pentru leacuri un vânt stârnit din senin a
adus câteva frunze care au căzut direct în cazanul cu apă. Împăratul a gustat
băutura din aceste frunze care erau frunze de ceai şi a constatat imediat că
această băutură are proprietăţile care au făcut ceaiul o băutură atât de răspândită
în ziua de astăzi.

De fapt ceaiul numit ştiinţific Camellia sinensis îşi are originea în China
de sud – est şi în nordul Indochinei aria sa de răspândire întinzându-se de la 110
latitudine nordică până la 290 latitudine nordică.
În regiunile Asiei de sud – est unde sunt condiţiile ideale pentru creşterea
şi dezvoltarea ceaiului de căldură şi de umiditate ceaiul capătă forme
arborescente de până la 15 – 20 de metri vegetând în tot cursul anului iar pe
măsură ce urcăm mai spre nord ceaiul devine un arbust cu frunza mai mică şi
mai densă vegetând doar de 2 - 3 ori pe an sau chiar şi o singură dată.
Cultivarea ceaiului pe plantaţii şi procesul milenar de selecţie a dus la
apariţia unor multiple variaţii ale plantei originale încât astăzi deja putem vorbi
chiar de tipologii diferite deşi proprietăţile frunzei de ceai rămân aceleaşi.
Astăzi aria de cultivare a ceaiului s-a extins foarte mult acesta fiind
cultivat în afara zonelor de origine în regiuni din Asia, Africa, America Latină
şi paradoxal chiar şi în Europa şi America de Nord.
În ceea ce priveşte denumirea ceaiului deşi hierogliful care desemnează
ceaiul este unic pronunţia acestuia diferă între cha şi te, prima fiind specifică
zonelor de nord ale Chinei iar cea de-a doua specifică regiunilor de sud – est ale
Chinei.
Statele europene în care ceaiul a pătruns pe filieră nordică, cum ar fi
Rusia, Japonia şi Turcia au preluat denumiri ale ceaiului bazate pe variaţii ale
pronunţiei cha iar state ca Spania, Anglia şi Olanda denumiri ale ceaiului bazate
pe pronunţia te.

TEHNOLOGIA CEAIULUI

Referitor la tehnologia ceaiului aceasta a suferit pe parcursul mileniilor o

evoluţie care s-a finalizat prin tehnologia modernă industrială dar întotdeauna
ceaiurile de înaltă calitate s-au obţinut cu un mare volum de muncă manuală.
Primele informaţii despre tehnologia ceaiului se găsesc în Tratatul Cea
Ching din secolul VIII scris de marele cunoscător al ceaiului Lu Iu care a trăit
în timpul dinastiei Tan şi care a fost şi comisar imperial pentru ceai.
În acele timpuri ceaiul preparat era numai verde iar tehnologic era pus la
veştejit la soare după aceea prăjit în tigăi uriaşe, măcinat într-o pulbere fină din
care se preparau turtiţe mici. Aceste turtiţe erau folosite pentru plata impozitului

4
imperial. Tehnologia a evoluat şi astăzi se recoltează în majoritate dar nu
exclusiv din plantaţii de regulă situate pe pantele abrupte ale dealurilor întrucât
deşi ceaiul are nevoie de o cantitate foarte mare de apă pentru a se dezvolta, nu
suportă băltirea apei la rădăcină. Din acest considerent pe plantaţiile de ceai se
practică şi plantarea unor perdele de anumite tipuri de arbori (albiţia) care au
proprietatea de a drena şi a cumula excesul de apă din sol asigurând în acelaşi
timp protecţia plantelor de ceai de vânturile puternice şi radiaţia excesivă a
soarelui, asigurând în acelaşi timp (după spusele cunoscătorilor) şi aromatizarea
aerului în care creşte ceaiul.

PLANTAŢII DE CEAI

Cele mai prielnice zone de cultură pentru ceai sunt la altitudini între 300
şi 2300m peste nivelul mării, cu temperaturi între 10 şi 30 de grade Celsius şi
precipitaţii între 2000 – 2300 mm pe an.
Plantaţiile de ceai sunt astăzi dezvoltate în numeroase state ale lumii dar
ceaiul de calitate se cultivă în foarte puţine din acestea.
În China sunt plantaţiile in provinciile Tzian Si, Anhoi, Si Chu An, Hubei
iar în sudul ţării Tze Tzian, Futzian, Yunnan şi Hunnan.
În Japonia plantaţiile de ceai care asigură ceaiurile de calitate se găsesc în
Sidjoaka unde se produc cele mai bune soiuri de ceai „sencha”, iar în provincia
Udzi se produce cel mai bun ceai japonez „gyokuro”.
În India ceaiuri de calitate se produc în Dardjeeling (peste 2000m
altitudine), Assamul de Nord şi Neildjeiri (1500 – 1800m altitudine).
În Sri Lanka plantaţiile de unde provin cele mai bune ceaiuri sunt
Nuvwara Eliya şi Dimbula.
Din ceaiurile africane cele mai bune sunt produse în Kenia în plantaţii
situate lângă lacul Victoria la înălţimi între 1600 şi 3000m.
Cele mai bune ceaiuri indoneziene provin din plantaţiile Kayu-Aro din
nordul insulei Sumatra.

Recoltarea frunzelor de ceai

5
 Pentru producerea ceaiului de pe fiecare arbust se recoltează numai
vârfurile crenguţelor fragede cu mugurele din vârf şi primele 2 – 3 frunzuliţe.
Acest segment de rămurică se numeşte „flush” iar mugurele din vârf se numeşte
„tips”. Pentru comoditatea recoltării care de regulă se face manual arbuştii de
ceai sunt tunşi în formă sferică sau semisferică o tufă pe plantaţie având o
durată medie de exploatare între 30 – 70 de ani. Aceste „flush – uri” sunt
imediat după recoltare transportate la fabrica de ceai care aproape întotdeauna
sunt situate în centrul plantaţiei. Acest lucru se datorează faptului că imediat
după recoltare în frunzele de ceai încep să aibă loc procese de fermentaţie
(oxidare). Din acest considerent frunzele de ceai trebuie să intre în procesul de
prelucrare în primele 6 ore de la recoltare.

PRELUCRAREA

În principiu prelucrarea comportă următoarele etape:

- Veştejirea (de fapt deshidratare). În cursul acestei faze frunza de

ceai pierde până la 55% din apă devenind elastică şi flexibilă
ceea ce previne fărâmiţarea sa ulterioară în cursul procesului
tehnologic. În medie procesul de deshidratare durează între 18 –
22 de ore.
- Răsucirea are loc prin intermediul unor prese speciale (rollere)
care strivesc şi răsucesc frunzele de ceai cu scopul de a elibera
din structura frunzei aromele specifice precum şi pentru ai da
forma pe care o va căpăta în final. Surprinzător dar forma pe care
o are frunza de ceai la finalul procesului de prelucrare
influenţează semnificativ gustul şi aroma produsului finit.
- Fermentarea – procesul esenţial în producerea ceaiului negru.
Procesul de fermentaţie în cursul căruia ceaiul dezvoltă procese
biochimice specifice determină esenţial gustul şi aroma
produsului finit. Diferenţierea ceaiurilor negre şi roşii este
datorată tocmai procesului de fermentaţie a cărui durată sau
condiţie de desfăşurare determină variaţiile între numeroasele
sortimente de ceai.
- Uscarea – În cursul procesului de uscare ceaiul îşi recapătă prin
prelucrare termică umiditatea iniţială. Procesul de uscare se face
după tehnologii variate care influenţează gustul final al ceaiului.

6
 - Sortarea – Procesul de sortare care se face prin intermediul unor
site calibrate asigură uniformitatea tipo-dimensională a
produsului finit şi omogenitatea loturilor comercializate.
- Aromatizarea – Procesul de aromatizare are ca scop atât fixarea
aromelor proprii ale ceaiului cu ajutorul unor peptine extrase din
aceleaşi frunze de ceai sau îmbogăţirea aromei prin adăugarea în
ceaiul cald încă după prelucrarea termică a unor plante, flori,
seminţe, rădăcini sau uleiuri aromate. Toate acestea se fac
manual iar după câteva ore în care frunza de ceai absoarbe aceste
arome toate adaosurile sunt extrase tot manual ceaiul fiind gata
pentru ambalare.

TIPOLOGIA CEAIULUI

Deşi există o multitudine de tipuri de ceaiuri (numai în China fiind

cunoscute câteva mii!) există de fapt doar 4 tipuri de bază: verde, galben (alb),
roşu şi negru. Deşi tipologia utilizează gama de culori diferenţierea nu este de
fapt fundamentată pe aceasta. Culoarea atât a ceaiului nepreparat cât şi a celui
infuzat nu este decât o expresie a unor diferenţe profunde în procesele bio
chimice ce au loc în frunza de ceai în cursul procesului de prelucrare şi care
determină în final caracteristicile de bază aromatice şi gustative ale fiecărui tip
de ceai.
Tipurile extremale sunt ceaiul verde şi ceaiul negru. Dacă la producerea
ceaiului negru se parcurg toate etapele de prelucrare (veştejire, rulare,
fermentare şi uscare), la producerea ceaiului verde procesele de veştejire şi
fermentare sunt eliminate complet. Putem vorbi de fapt doar de 2 tipuri : ceaiuri
fermentate (negre) şi nefermentate (verzi). Ceaiurile galbene şi roşii sunt de fapt
tipuri intermediare întrucât sunt supuse procesului de fermentare care este
oprită în diverse stadii, deci pentru aceste ceaiuri definim ca o caracteristică de
bază semi-fermentarea. Gradul de fermentare este mai pronunţat la ceaiurile
roşii mai apropiate de cele negre în timp ce la ceaiurile galbene procesele de
fermentare sunt de fapt secundare asociate cu alte procese biologice.
Ceaiurile roşii reprezintă o categorie distinctă de ceaiuri cu proprietăţi
gustative şi aromatice deosebite datorate procesului de fermentare oprit în
diverse stadii. Aceste ceaiuri sunt considerate a fi cele mai aromate din toate
tipurile de ceaiuri purtând denumirea generică de OOLONG. Denumirea de
ceaiuri roşii au căpătat-o datorită faptului că procesul de fermentare într-un

7
moment în care marginile şi vârful frunzelor de ceai capătă o nuanţă roşiatică.
Dacă avem curiozitatea să privim frunza de ceai oolong după infuzare vom
observa foarte bine că marginile sunt închise la culoare, ca la ceaiul negru, iar
restul frunzei care nu a fost supus procesului de fermentare are toate
caracteristicile frunzei de ceai verde. Tehnologia de obţinere a ceaiurilor roşii
este extrem de laborioasă întrucât după stoparea procesului de fermentare
frunzele sunt supuse unui proces de uscare (prăjire) iar apoi procesului de
răsucire de câteva ori consecutiv.
Ceaiurile de tip OOLONG supuse unui proces de aromatizare capătă
denumirea de Pushong. Aceste tipuri de ceai sunt produse numai în China şi
Taiwan.
Ceaiurile galbene (albe) sunt produse din cele mai fragede lăstare ale
plantei de ceai preferenţial numai din mugurii de ceai, motiv pentru care aceste
ceaiuri au o calitate deosebită. Aceste tips-uri sunt uscate la umbră sau la razele
slabe ale soarelui (distingem ceaiuri galbene „de soare” şi „de umbră”).
Procesul tehnologic de fermentare nu mai are loc dar există totuşi o
oxidare a frunzei de ceai în cursul procesului de răsucire.
Ceaiurile galbene au un gust deosebit de plăcut, slab astringent, catifelat
şi cu aromă deosebită. În acelaşi timp deşi culoarea infuziei este foarte deschisă
la culoare, ceaiurile galbene sunt foarte tari, cu o mare capacitate de stimulare.
De ceaiul galben este legată o altă legendă veche chineză de fapt nu
legendă ci o realitate istorică. În secolul XVI China practica o interdicţie totală
a exportului de ceai galben care era rezervat numai curţii imperiale, de regulă
pentru ceremonii religioase. Întrucât ginerele împăratului a încălcat această
interdicţie şi a vândut unor negustori olandezi un lot de ceai galben împăratul l-
a condamnat la moarte şi l-a executat prin rupere în bucăţi. Astăzi ceaiurile
galbene se găsesc şi pe piaţa europeană fiind unele din cele mai scumpe ceaiuri.

Mai putem vorbi de o tipologie a ceaiurilor în cadrul fiecărui tip prezentat

anterior şi după modul de prezentare a produsului finit ca o consecinţă a unui
proces mecanic de prelucrare. Astfel avem:
- ceaiuri de frunză – forma clasică de prezentare a ceaiurilor de
regulă uzitată pentru ceaiurile de calitate. La rândul lor ceaiurile
de frunză se comercializează în mai multe forme: din frunză
întreagă, tăiate, fărâmituri sau praf.
- ceaiurile presate – sunt blocuri fabricate la presiune mare din
rezidiuri ale procesului tehnologic de preparare a ceaiului
incluzând chiar şi frunze mai bătrâne şi crengi ale plantei de ceai.
Aceste blocuri de ceai se prezintă sub forma unor paralelipipede,
cilindrii, sfere, discuri sau chiar forme mai originale şi cântăresc

8
 de la 100g până la 500Kg. De regulă blocurile de ceai presat sunt
îmbrăcate la exterior într-o glazură pentru care se utilizează
aceleaşi materiale ca şi pentru blocul de ceai presat dar de o
calitate ceva mai bună. Ceaiurile presate au o răspândire relativ
restrânsă, locală mai ales în Asia centrală sau Orientul mijlociu,
orientul îndepărtat şi locuitori al extremului nord.
- brichetele de ceai – se produc după o tehnologie similară cu
ceaiurile presate dar diferă după calitatea materiei prime utilizate.
Pentru producerea brichetelor se utilizează numai rezidiuri relativ
calitative ale prelucrării frunzelor de ceai cum ar fi : fragmentele,
fărâmiturile sau praful rezultat în urma procesului tehnologic.
- ceaiurile granulate – În ultimii ani din considerente comerciale
a fost dezvoltată o tehnologie de producerea ceaiului granulat
denumită CTC (crushing – tearing – curling) adică zdrobire –
mărunţire - răsucire. Conform acestui proces tehnologic după
veştejire frunza de ceai este supus unui proces tehnologic integral
mecanizat ceea ce ieftineşte mult costurile de producţie.
Ceaiurile granulate se infuzează rapid obţinându-se o esenţă tare
şi concentrată dar care nu se ridică calitativ la nivelul ceaiurilor
din frunze, fiind deficitar la capitolul gust şi aromă. Acest proces
tehnologic asigură utilizarea unei frunze de calitate medie din
Asia, Africa şi America Latină.
- ceaiurile solubile – Istoria ceaiurilor solubile se întoarce în timp
până în China secolului X când există referiri despre ceaiul
imperial produs din stoarcerea frunzelor proaspete de ceai care
dădeau un suc cristalizat sub formă de perle. Aceste „perle de
ceai” puse chiar în apă caldă dădeau o esenţă cu un gust şi aromă
deosebită, însă întrucât pentru producerea acestui ceai se
consuma foarte multă frunză de înaltă calitate (pentru producerea
unei cupe de ceai era nevoie de circa 1 Kg de frunză proaspătă),
împăratul a considerat că este foarte împovărător pentru
populaţie şi pur şi simplu a interzis producerea şi consumul
acestui tip de ceai. Astăzi se produc ceaiuri solubile, de fapt
concentrate de ceai, atât sub formă de tablete cât şi prin
sublimarea în vid a infuziilor de ceai. Deşi sunt confortabile la
utilizare acestea în mod categoric nu au calitatea, gustul şi aroma
ceaiurilor pregătite din frunze.
- ceaiuri pachetizate (celebrele pliculeţe) – evident este vorba de
o invenţie americană. În 1908 Thomas Sullivan un negustor de
ceai din New-York a trimis clienţilor săi mostre de ceai ambalate

9
 în mici săculeţi de mătase. Unii dintre clienţi neştiind cum să
procedeze cu infuzat ceaiul respectiv cu tot cu săculeţ constatând
comoditatea acestui mod de utilizare Sullivan a lansat astfel pe
piaţă ceaiul ambalat în astfel de săculeţe. Evident tehnologia de
ambalare a evoluat foarte mult ajungând la pliculeţele pe care le
cunoaştem şi utilizăm astăzi. Nu e mai puţin adevărat că dat fiind
volumul enorm al comerţului cu pliculeţe de ceai pentru
producerea acestora se utilizează materie primă de calitate
inferioară până şi recoltarea frunzelor de ceai pentru aceste
produse fiind mecanizată. Mai mult aromatizarea ceaiului la
pliculeţe se face cu arome sintetice ceea ce deturnează mult de la
gustul şi aromele clasice. Totuşi , marile companii producătoare
de ceai au lansat pe piaţă pliculeţe ambalate fiecare individual în
pacheţele de folie care ar urma să asigure o conservare mai bună
a proprietăţilor ceaiului din pacheţele afirmând că utilizează
pentru producerea acestora rezidiuri tehnologice obţinute din
prelucrarea unor ceaiuri de calitate superioară ceea ce ar trebui să
asigure şi pacheţelelor de ceai o calitate apropiată de acestea.

Pe plan internaţional este adoptată o clasificaţie unitară a mărcilor

comerciale de ceai. O prezentăm în continuare pentru a ajuta consumatorul de
ceai să se orienteze măcar în mod general asupra ceaiurilor comercializate pe
piaţă.
CEAIURI DIN FRUNZĂ ÎNTREAGĂ
 Flawery Orange Pekoe (FOP) – Ceai compus din tips - uri plus
prima frunzuliţă a flush – ului ceea ce îi asigură un nivel ridicat de
calitate.
 Golden Flawery Orange Pekoe (GFOP) – acelaşi ceai ca şi FOP
dar cu adaos de „tips-uri aurii” ceea ce îi creşte calitatea.
 Tippy Golden Flawery Orange Pekoe (TGFOP) acelaşi ceai dar cu
adaos suplimentar de tips- uri aurii.
 Finnest Tippy Golden Flawery Orange Pekoe (FTGFOP) – un
nivel şi mai ridicat de calitate al ceaiurilor FOP.
 Special Finnest Tippy Golden Flawery Orange Pekoe (SFTGFOP)
– cel mai calitativ ceai din categoria FOP.

Orange Pekoe (OP) – este ceaiul care conţine aproape numai primele
frunze din flush ceva mai lungi decât în FOP datorită faptului că frunza a fost
recoltată după deschiderea mugurilor din vârf şi care aproape nu mai are tips
-uri deloc.

10
 Pekoe (P) – este constituit din frunze mai scurte şi mai aspre din recolte
din fazele târzii de vegetaţie ale arbustului. Nu conţine tips – uri.
Flowery Pekoe (FP) – este tot un ceai din frunze dar care sunt răsucite în
formă de mărgele.
Pekoe Souchong – (PS) – este un ceai compus din a doua şi a treia frunză
a flush – ului.
Souchong (S) – este constituit din frunze din recolte târzii ale fazei de
vegetaţie răsucite în lungime.

CEAIURI DIN FRUNZĂ ÎNTREAGĂ TĂIATĂ (broken)

 Golden Flawery Broken Orange Pekoe (GFBOP)

 Golden Broken Orange Pekoe (GBOP)

 Tippy Golden Broken Orange Pekoe (TGBOP)

 Tippy Golden Flawery Broken Orange Pekoe (TGFBOP)

 Flawery Broken Orange Pekoe (FBOP)

 Broken Orange Pekoe (BOP)

 Broken Pekoe (FP)

 Broken Pekoe Souchong (FPS)

Proprietăţile tuturor ceaiurilor menţionate la categoria ceaiurilor broken

sunt similare cu a celor din frunze întregi cu două observaţii:
 durata de păstrare a ceaiurilor tăiate este mai mică decât la cele din
frunza întreagă;
 durata de infuzare a ceaiurilor preparate din această categorie este mai
mică.

CATEGORIA FĂRĂMITURI ŞI PULBERE (FNGS şi DUST)

 Orange Funnings (OF)

 Broken Orange Pekoe Funnings (BOPF)

11
  Pekoe Funnings (PF)

 Broken Pekoe Funnings (BPF)

 Pekoe Dust (PD)

 Red Dust (RD)

 Fine Dust (FD)

 Golden Dust (GD)

 Super Red Dust (SRD)

 Super Fine Dust (SFD)

 Broken Mixt Funnings (BMF)

Produsele din această categorie sunt utilizate aproape exclusiv pentru

producţia de pliculeţe dar şi pentru concentratele de ceai şi rareori ca adaosuri la
alte produse din categoriile anterior anunţate.

Pe lângă clasificaţiile enumerate se mai utilizează clasificarea ceaiurilor

după ţări, regiuni sau plantaţii de provenienţă. Astfel putem vorbi de ceaiuri
chinezeşti, indiene, ceyloneze, africane, argentiniene, japoneze etc. această
clasificare deşi foarte generală poate totuşi sugera câteva informaţii privind
ceaiul pe care îl consumăm. Astfel când vorbim de ceaiuri indiene şi ceyloneze
ne referim aproape întotdeauna la ceaiuri negre. În plus ceaiurile ceyloneze sunt
în proporţie covârşitoare ceaiuri din categoria broken. Atât ceaiurile indiene cât
şi ceaiurile ceyloneze sunt ceaiuri tari cu un gust intens adaptate de regulă
consumului cu lapte. Fac excepţie ceaiurile indiene recoltate din plantaţii
numite darjeeling, nilgiri sau assamul de nord care sunt ceaiuri de calitate
superioară spre deosebire de restul ceaiurilor de provenienţă indiană care sunt
de calitate medie, iar din Sri Lanka (Ceylon) ceaiurile recoltate de pe plantaţiile
din zona platourilor înalte.
Ceaiurile japoneze sunt de regulă ceaiuri verzi cele mai bune fiind
considerate cele recoltate pe plantaţiile din regiunea Udzi.
Ceaiurile africane sunt ceaiuri de calitate medie (sau sub medie),
totdeauna negre, utilizate de obicei ca adaosuri uneori în proporţie destul de

12
mare la ceaiuri de calitate superioară şi intră în componenţa ceaiurilor de firmă
produse de marile companii (english breakfest, irish breakfest, prince of wales
etc).

CELE MAI CUNOSCUTE CEAIURI

Din toată multitudinea de tipuri şi sortimente produse în întreaga lume

vom încerca să vă prezentăm câteva considerate a fi printre cele mai cunoscute.

Ceaiurile chinezeşti
În mod tradiţional în China se practică elaborarea unor „topuri” ale
ceaiurilor considerate a fi cele mai bune după cum urmează:

1. Shihu Luntzin (fântâna dragonului din insula Shihu)

Acest ceai este cunoscut din vechime fiind menţionat în cartea ceaiului
(758 e.n.). Luntzin este un ceai recoltat primăvara din muguri cu frunzuliţe abia
desfăcute. Toate operaţiunile de prelucrare se efectuează numai manual de către
meşteri cu mare experienţă. Ceaiul infuzat are o culoare de smarald cu o aromă
densă, de orhidee şi gust intens. Tradiţia desemnează acest ceai ca al celor 4
perfecţiuni: culoare, aromă, gust şi formă a frunzelor.
Pentru a savura acest ceai se recomandă utilizarea unor pocale de sticlă în
care se infuzează ceaiul cu apă la temperatura de 85 de grade şi se acoperă cu
un capac pentru 1 minut. În vasul de sticlă veţi putea observa că mugurii turtiţi
se lasă imediat la fund şi se desfac în forma unor flori de o eleganţă deosebită.
Ceaiul trebuie băut cu înghiţituri mici pentru a savura aroma sa deosebită
şi lasă după fiecare înghiţitură un gust dulceag mieros, numit de chinezi
„amintirea gustului”.

13
 Legenda spune că într-o localitate pierdută în munţi numită Fântâna
Dragonului şi în care localnicii trăiau din cultivarea bambusului trăia o bătrână
foarte săracă. Aceasta îngrijea 10 tufe de ceai, îmbătrânite precum stăpâna lor şi
de pe care nu culegea mai mult de câţiva pumni de frunze. În fiecare zi bătrâna
pregătea o oală de ceai pe care o punea la uşă pentru ca sătenii care se întorceau
de la munte să-şi poată astâmpăra setea.
O dată, în ajunul anului nou chinezesc, toţi sătenii pregăteau bucate
pentru sărbătorire. Bătrâna nu mai avea în casă nimic în afara câtorva frunze de
ceai, pe care ca de obicei le-a pus la fiert pentru a-şi trata vecinii. De-o dată uşa
colibei s-a deschis şi în prag s-a ivit un bătrân cu ochii arzând ca focul. Bătrâna
l-a invitat în casă şi l-a tratat cu ceai. Necunoscutul s-a uitat în jur şi a întrebat-o
pe bătrână de cec în ajun de an nou nu pregăteşte şi ea o trataţie mai aleasă.
Bătrâna, jenată, i-a spus că este pre săracă ca să-şi permită altceva.
Necunoscutul a ascultat-o, după care a început să râdă în hohote, spunându-i
„cel care deţine o comoară nu trebuie să se plângă de sărăcie”. Bătrâna s-a
supărat „dacă tu crezi că am vreo comoară în casă te poftesc să o iei”.
„Nu vreau să –ţi iau, vreau să-ţi cumpăr piua cea veche pe care o ai în
curte. Aşteaptă-mă, căci îmi voi chema ajutoare să o luăm de aici”.
Necunoscutul plecă iar bătrâna a început să privească cu uimire vechea
piuă murdară şi a decis că nu poate să o dea fără să o cureţe. Ca atare, a turnat
apă în piuă, a spălat-o iar apa murdară a turnat-o la rădăcina arbuştilor de ceai.
Imediat tufele de ceai s-au acoperit cu frunzuliţe verzi de culoare verde intens.
Bătrâna privea uluită metamorfoza plantelor când cerul a străfulgerat şi în faţa
ei a apărut necunoscutul însoţit de câţiva demoni fioroşi. Bătrâna a înţeles că
avea de-a face cu unul din stăpânii demonilor de munte. Demonul a văzut piua
spălată şi a strigat: „Unde este comoara?”. Bătrâna a răspuns: „N-am ştiut că
asta era comoara. Am spălat piua şi am vărsat apa la tufele de ceai”. „De acum
încolo, aceasta va fi comoara ta” spuse demonul şi dispăru.
Bătrâna a dăruit lăstare ale acestor tufe tuturor vecinilor care au început
să le cultive iar ceaiul recoltat se numeşte „fântâna dragonului” şi este
considerat unul din cele mai bune ceaiuri chinezeşti.

2. Mao Fen Huan Shan (crestele împădurite ale muntelui Huan

Shan)
Acest ceai este cunoscut din timpul dinastiei Sun (960 – 1279). Se
recoltează primăvara timpurie din muguri şi prima frunză. Se prelucrează în
aceeaşi zi cu recoltarea; recolta de dimineaţa se prelucrează după-amiaza, iar
recolta de după-amiaza se prelucrează noaptea.
În ceaiul prelucrat toate frunzele au aceeaşi dimensiune de forma limbilor
de vrabie, cu o culoare galben – aurie sau de culoarea fildeşului.

14
 3. Dun – Tin Bi – Lo (spiralele de smarald ale primăverii din Dun –
Tin)

Analele istoriei neoficiale ale dinastiei Tzin (1644 – 1911) specifică că pe

muntele Dun – Tin creşteau arbori sălbatici de ceai, deasupra unei mlaştini, ceai
numit de localnici „putoarea care te doboară”.
În anul 1678, împăratul Kan Si a degustat acest ceai şi a decis ca
denumirea neelegantă să fie schimbată în cea de „spiralele de smarald ale
primăverii”. Acest ceai a intrat în categoria celor 7 ceaiuri imperiale şi era adus
ca tribut de către autorităţile locale.
Şi acest ceai se prelucrează în aceeaşi zi cu recoltarea. Se recoltează între
orele 5 şi 9 dimineaţa, de la 9 la 15 se alege şi sortează, iar de la ora 15 se usucă
şi concomitent se răsucesc manual frunzele. Ceaiul trebuie să fie gata până
noaptea.
Infuzarea acestui ceai în cupe de sticlă, cu apă la temperatură de 70 – 80
de grade celsius ne permite admirarea unui spectacol uluitor întrucât în cursul
infuzării frunzele de ceai se desfăşoară ca nişte norişori albi şi o ploaie de fulgi,
mugurii luând o poziţie verticală şi încep un dans de ridicare şi coborâre la
suprafaţă ceea ce face parte din plăcerile savurării ceaiului.

4. Tai – Pin Hou – Kui (căpetenia din Hou – Kui)

Aceste ceaiuri sunt cunoscute din timpul dinastiei Ming (1368). Regulile
de recoltare şi selecţie a frunzelor sunt extrem de riguroase. Acestea se
recoltează numai în zile senine, toţi mugurii trebuie să fie de accesaşi
dimensiune şi înconjurate de primele frunzuliţe, de aceeaşi dimensiune ca şi
mugurele. Tot procesul tehnologic trebuie să se desfăşoare într-o singură zi:
recoltarea dimineaţa şi prelucrarea până seara.

5. Tai – Shi Oo – Long (dragonul negru din Taiwan)

Este un ceai din categoria ceaiurilor semi-fermentate. Se produce din
muguri cu o singură frunză acoperite cu un puf alb de nuanţe diferite de roşu,
galben şi alb. Infuzia are culoare de chihlimbar cu aromă puternică şi lasă pe
buze un gust mieros.

6. Te – Guanin (Bothishanwa de fier)

15
 Ceaiul este cunoscut din timpul dinastiei Tan secolele VII – IX fiind
cultivat de călugări budişti.
Legenda spune că un cultivator de ceai aducea zilnic ofrande de ceai la
statuia zeiţei Guan Yng. Într-o zi, când a venit ca de obicei să-i aducă ofranda a
văzut crescând în faţa zeiţei o tufă neobişnuită de ceai care strălucea în razele
soarelui. Cultivatorul a plantat darul zeiţei în curtea sa şi i-a dat numele de Te –
Guanin.
Ceaiul se recoltează de 4 ori pe an dar cele mai bune sunt considerate
frunzele recoltate toamna. Frunzele se recoltează mai desfăcute decât la alte
sortimente şi sunt foarte dense, tari şi grele, acoperite cu un puf alb. Esenţa are
o culoare aurie şi intensă.

7. Yng – Chjen (spini argintii)

Se cultivă pe muntele Tzun – Shang (munţii nemuritorilor).
Tradiţia producerii acestui ceai datează din timpul dinastiei Tan. Yng –
Chjen este un ceai alb iar procesul de prelucrare este lung şi laborios, durând
peste 70 de ore. Acest ceai se face numai din muguri (circa 25.000 la 1Kg de
ceai). Esenţa are o culoare gălbuie, limpede şi lasă un gust dulceag.
Dacă îl infuzaţi în vase de sticlă puteţi observa cum se desfac mugurii
ridicându-se cu vârfurile în sus, iar după aceea se ridică şi coboară din nou la
fund, păstrându-şi poziţia verticală, de trei ori la rând.

8. Tzi – Hun (ceaiul roşu din Tzi – Men)

Este un ceai negru (după terminologia chineză ceai roşu) şi are o aromă
deosebită. Împreună cu ceaiul indian Dardjeeling şi cu ceaiul ceylonez Nuwara
Eliya, Tzi – Hun intră în cele mai aromate 3 ceaiuri din lume.

Este un ceai extrem de tare aşa că nu exageraţi cu cantitatea de ceai pe

care o infuzaţi. Culoarea esenţei este de roşu intens.

9. Pu- Erth (ceaiul negru din Pu-Erth) sau (ceaiul căii armăsarilor)
Etimologia este extrem de complexă şi vom încerca să prezentăm câteva
din posibilele explicaţii.
Acest ceai se produce numai în localitatea Pu – Erth ceea ce se traduce
prin localitate împrejmuită de un zid lângă golf. În anul 618 e.n. se regăseşte în
manuscrisele epocii denumirea de Pu – Cha (ceaiul căii armăsarilor) întrucât
acest ceai era utilizat ca monedă de schimb la achiziţionarea armăsarilor pentru
armată.
Altă explicaţie pentru denumire leagă termenul „Pu” de zeitatea budistă
Pusang, iar termenul „Erth” înseamnă ureche, deci ar rezulta „urechile zeiţei

16
Pusang”, formă ce se regăseşte în unele din cele în care se prezintă ceaiul
preparat.
Acest ceai are o modalitate unică de preparare, fiind singurul tip de ceai
denumit şi de chinezi ceai negru. Intră în categoria ceaiurilor supra-fermentate.
Ca materie primă sunt utilizate frunzele mari de ceai cultivate în provincia
Yunnan, unde cresc arbori de ceai sălbatici cu vârstă de peste 1700 de ani, care
deja au trecut prin fazele de răsucire şi uscare.
Ceaiul este pus în grămezi şi se acoperă cu apă ceea ce provoacă procesul
de fermentare. Nu se cunosc foarte multe despre procesul de preparare al
ceaiului, se ştie doar că în cursul fermentării au loc numeroase sortări manuale
fiind destinat parţial presării, parţial unei depozitări îndelungate.
Este ceaiul despre care se spune că îşi îmbunătăţeşte calitatea cu fiecare
an de păstrare, vehiculându-se termene de 100, 200 şi peste 300 de ani.
Confirmări atestate există pentru ceaiuri Pu – Erth cu o vechime de
maxim 50 de ani, într-adevăr de calitate extraordinară.
Pu - Erth este celebru pentru proprietăţile sale curative fiind demonstrat
clinic că are capacitatea de a reduce nivelul zahărului în sânge, stimulează
digestia, ajută la slăbire şi elimină toxinele. Este extrem de popular în Japonia şi
statele Europei de vest unde este denumit „ceaiul frumuseţii, supleţei şi tinereţii
veşnice”.

10. Moli – Tian Shang – Yng - Hao (puful de argint de pe muntele

Tiang Shang)
Este un ceai aromatizat manual cu flori proaspete de iasomie, orhidee sau
flori ale arborelui de scorţişoară
Pentru prepararea acestui ceai se utilizează cel mai bun sortiment de ceai
verde Hun- Tzin şi flori de iasomie culese în cea mai călduroasă perioadă a
verii.
Frunzuliţele acestui ceai au toate aceeaşi dimensiune şi sunt acoperite cu
puf alb.

SORTIMENTELE CEAIULUI JAPONEZ

17
 În Japonia se consumă exclusiv ceai verde şi se prepară printr-o metodă
diferită de cea chinezească şi anume prin tratarea cu abur a frunzelor proaspete,
eliminând complet procesul de fermentare. Toate aceste ceaiuri poartă
denumirea genetică de „Ryokucha”.

 Sencha reprezintă circa 80% din totalitatea ceaiului verde consumat

în Japonia, caracterizat printr-un gust amărui datorat procesului de
tratare la abur.
 Gyokuro – cel mai bun sortiment de ceai fabricat ca şi Sencha dar
protejat timp de 2 săptămâini înainte de recoltare cu scânduri sau
împletituri de bambus.
 Kabusecha – este similar cu ceaiul Gyokuro dar este protejat de soare
înainte de recoltare o perioadă mai scurtă de timp.
 Matcha – este ceaiul utilizat în ceremonia tradiţională japoneză
similar cu gyokuro. Ca proces tehnologic, după tratarea cu abur se
îndepărtează manual vinişoarele frunzuliţelor şi se usucă rezultând aşa
numitul „tencha”. Acesta este măcinat într-o pulbere fină şi utilizat în
cadrul ceremoniei. Se obţine un ceai spumos, de culoare verde intens,
cu gust astringent.
 Bancha este un ceai recoltat vara şi toamna din frunze mai bătrâne şi
mai puţin fragede şi ca atare de o calitate scăzută.
 Hojicha este un ceai combinat din frunze de sencha şi bancha care
sunt ulterior prăjite. Procesul de prăjire dă o culoare maronie a
frunzelor şi acest ceai este considerat foarte bun pentru digestie.
 Genmaicha este tot un ceai prăjit din frunze de bancha şi sencha
împreună cu orez prăjit considerat foarte bun pentru sănătate.
 Kugicha este un ceai pregătit din frunze şi crenguţe ale plantei de ceai
şi se consideră că nu conţine aproape deloc cofeină.

CEAIURI INDIENE

Dardjeeling
Este considerat de către englezi ca cel mai bun ceai negru, supranumit
„şampania ceaiurilor”. Este un ceai fin care spre deosebire de alte ceaiuri
indiene se bea fără lapte.

18
 Assam
Este denumirea generică pentru ceaiurile Indiei de Nord cel mai bun fiind
cel din Assamul de Nord. Este un ceai tare, cu o culoare roşu intens,
recomandat pentru consumul cu lapte.

Nilgiri
Este considerat al treilea din punct de vedere al calităţii din ceaiurile
indiene dar de regulă nu este utilizat ca atare ci în diverse amestecuri ale
brandurilor produse de marile companii producătoare de ceai.

PROPRIETĂŢILE CEAIULUI ŞI BENEFICIILE ASUPRA SĂNĂTĂŢII

Este timpul să spunem câteva cuvinte despre proprietăţile benefice ale

ceaiului asupra organismului.
Încă din vechime chinezii apreciau ceaiul ca „leac pentru 100 de boli”
înainte de a-i descoperi proprietăţile aromatice şi gustative care l-au făcut
cunoscut în toată lumea.
Şi europenii l-au apreciat iniţial ca medicament, în multe state fiind
comercializat ca atare în drogherii.
Haideţi să vedem împreună ce anume conţine frunza de ceai pentru a-şi
exercita efectul miraculos asupra sănătăţii.
Specialiştii împart substanţele solubile conţinute în frunză în 6 categorii:
taninurile, uleiurile eterice, alcaloizii, aminoacizii, pigmenţii şi vitaminele.
Taninurile constituie între 15 şi 30% şi reprezintă un amestec de peste
30 de compuşi poli-fenolici, precum şi diverse alte substanţe derivate.
Conţinutul acestora este mai mare în ceaiurile verzi întrucât acestea
suferă mult mai puţin în urma procesului de oxidare.
Uleiurile eterice asigură aroma şi calitatea produsului finit. Deşi în
cursul prelucrării frunzelor de ceai se pierd circa 70 – 80% din aceste uleiuri,
concomitent se generează alte uleiuri eterice care formează „buchetul ceaiului”.

19
 Alcaloizii şi aici vorbim în primul rând de cafeină (denumită teină) şi
care are efect tonifiant. Efectul cofeinei (teinei) în ceai este mult atenuat de
faptul că aceasta formează împreună cu taninul un compus numit tanatul de
cafeină. Teina nu se acumulează în organismul omului şi diferă nesemnificativ
în frunza de ceai după prelucrare. Totuşi, ceaiurile de calitate superioară,
produse fin primele frunze ale flush- ului conţin 4 – 5% teină în timp ce a doua
şi a treia frunză între 2,5 – 4%. Pe lângă cafeină în componenţa frunzei de ceai
se regăsesc şi alţi alcaloizi, din care menţionăm teobromina şi teofilina care au
efecte vasodilatatoare şi diuretice.
Aminoacizii. Ceaiul conţine 17 aminoacizi printre care acidul
glutaminic, estrem de important pentru organism, întrucât contribuie la
refacerea sistemului nervos.
Pigmenţii. În primul rând vorbim de clorofilă cea mai prezentă în ceaiul
verde precum şi de xantofilină şi caroten care prevalează în ceaiul negru. De
asemenea, au mai fost identificate 2 tipuri de pigmenţi tearubigen şi teaflavin.
Tearubigenul reprezintă circa 10% şi determină culoarea roşiatică a
ceaiului şi teaflavinul circa 1 – 2% şi determină culoarea aurie.
Vitaminele. Acestea se găsesc într-o gamă largă în frunzele de ceai. În
primul rând menţionăm pro-vitamima A care este benefică pentru mucoase,
plămâni, bronhii şi bineînţeles pentru vedere. Frunza de ceai conţine o gamă
largă de vitamine B din care menţionăm vitamina B1 care contribuie la buna
funcţionare a sistemului nervos şi glandelor. Această vitamină este importantă
pentru diabetici, bolnavii de ulcer şi de gută. Vitamina B2 contribuie la
elasticitatea pielii şi este utilizată în tratamentul afecţiunilor hepatice şi
cardiace. Vitamina B15 împiedică dezvoltarea dermatitelor şi joacă rolul de
catalizator metabolic. Vitamina PP se găseşte în concentraţie mare în frunzele
de ceai ca şi vitamina C. în frunza proaspătă de ceai concentraţia de vitamina C
este de 4 ori mai mare decât în zeama de lămâie. Acţiunea vitaminei C este
amplificată de vitamina P şi aceasta prezentă în cantitate mare în ceai şi care
stimulează păstrarea vitaminei C în organism, şi întăreşte pereţii vaselor de
sânge, prevenind hemoragiile interne. Din punct de vedere al vitaminei P ceaiul,
mai ales cel verde, nu are egal printre toate plantele cunoscute.
Vitamina K stimulează formarea în ficat a pro-trombinei, substanţă cu
efect coagulant.

Pe lângă substanţele menţionate ceaiul mai conţine substanţe proteice şi

sunt sursă de formare a aminoacizilor în cursul prelucrărilor frunzei de ceai.
Ceaiul mai conţine substanţe minerale cum ar fi săruri de fier, magneziu
precum şi compuşi de calciu, potasiu şi alte microelemente necesare ţesuturilor
corpului.

20
 Se mai găsesc şi compuşi ai cuprului, aurului, iodului etc. care în stare
coloidală se dizolvă fiind uşor asimilabile.
Ceaiurile de calitate superioară conţin în cantitate mai mare fosfor şi
potasiu, benefice pentru sistemul cardio vascular.
În cantităţi mici se regăsesc substanţe răşinoase, pectine, enzime, acizi
organici şi multe altele şi ele cu efect benefic asupra sănătăţii.

PROPRIETĂŢI TERAPEUTICE

Proprietăţile terapeutice ale ceaiului au fost identificate empiric pe

parcursul secolelor.
Astăzi, în urma unor cercetări amănunţite s-au putut stabili şi cauzele
pentru care ceaiul are aceste efecte.
Prezentăm mai jos doar câteva din utilizările terapeutice ale ceaiului,
întrucât această temă poate face obiectul unui tratat cu multe sute de pagini.
CEAIUL ŞI SISTEMUL NERVOS
Efectul tonifiant al ceaiului a fost probabil primul dintre toate
proprietăţile sale, identificat ca atare de preoţii budişti care îl utilizau pentru
combaterea somnolenţei în timpul lungilor şedinţe de meditaţie.
Referindu-ne la acest efect, constatăm că dacă o ceaşcă de cafea tare ne
poate stimula timp de 1 oră sau 2, după care urmează o cădere bruscă, o ceaşcă
de ceai ne poate stimula pentru 5 -6 ore după care efectul scade lent, fără efecte
conexe.
Facem un comentariu referitor la efectul prezumtiv al cofeinei, conţinută
atât în ceai, cât şi în cafea. În ultima perioadă, au apărut pe piaţă ceaiuri
decofeinizate. Ei bine, s-a constatat că efectul stimulativ al ceaiului se produce
şi în cazul consumului de ceaiuri decofeinizate, ceea ce ne duce la concluzia că
acest efect al ceaiului nu este determinat numai de prezenţa cofeinei ci de
ansamblul tuturor compuşilor frunzei de ceai.

21
 Vechile tratate medicale menţionează paradoxal efectul de somnifer al
ceaiului. Acest efect există într-adevăr, în cazul consumului ceaiului extrem de
concentrat (de peste 10 ori doza uzuală), ceea ce are ca efect inhibarea
sistemului nervos, evident cu efecte de somnolenţă.
Atenţie! Consumul de ceai super concentrat poate provoca aşa numita
„beţie a ceaiului” care se combate de regulă prin consumul a ceva dulce.

CEAIUL ŞI SISTEMUL CARDIO-VASCULAR

Ceaiul are particularitatea de a dilata vasele şi normaliza tensiunea
sanguină precum şi de a combate spasmele vaselor de sânge. Pentru cei ce
suferă de hipotensiune consumul regulat de ceai negru proaspăt preparat, mai
ales dimineaţa, stimulează stabilizarea tensiunii.
Paradoxal, experienţa multiseculară a chinezilor şi japonezilor precum şi
cercetări medicale contemporane demonstrează rolul de regulator al tensiunii şi
pentru hipertensivi. Vitamina P şi alte substanţe conţinute în ceai reduc
tensiunea, diminuează durerea de cap şi zgomotul din urechi, iar în condiţiile
consumului sistematic reduce consumul de colesterol şi îmbunătăţeşte circulaţia
sângelui.
Pentru hipertensivi se recomandă mai ales ceaiul verde, precum şi
ceaiurile roşii de tip oolong care contribuie la eliminarea rapidă a grăsimilor,
îmbunătăţeşte vederea şi (fapt important pentru unii) combate mirosul neplăcut
din gură, halena.
De asemenea, s-a constatat că ceaiul are efecte benefice asupra potenţei.

CEAIUL ŞI APARATUL DIGESTIV

Efectul antibacterian al ceaiului este cunoscut încă din antichitate. Acest
efect este mai pronunţat în cazul utilizării ceaiurilor verzi, mai ales a celor de
calitate superioară.
Am insistat mult asupra faptului că ceaiul trebuie consumat la scurt timp
după preparare.
Ei bine, există un caz în care se recomandă consumul ceaiului a doua zi
după preparare.
Este vorba de utilizarea ceaiului verde în tratarea afecţiunilor digestive.
În cazuri de dizenterie ceaiul verde asigură vindecarea în 1 – 2 zile. De altfel, în
cazuri acute şi îndelungate de deranjament stomacal, ceaiul este singurul produs
alimentar recomandat.
În cazuri de stare de greaţă sau vomă vă recomandăm să mestecaţi frunze
uscate de ceai.

22
 În caz de intoxicaţie cu alcool, medicamente sau droguri puteţi utiliza ca
prim ajutor un ceai negru tare cu zahăr şi lapte.
Pentru o mai bună digestie se utilizează consumul ceaiului, mai ales
verde, după fiecare masă (la circa 20 – 30 minute după).
Ceaiul verde este recomandat şi pentru slăbit iar în cazul colitelor sau
constipaţiilor efecte deosebite îl au clismele cu ceai verde răcit până la
temperatura camerei.

CEAIUL CA REGULATOR TERMIC

Utilizarea ceaiului în caz de hipotermie a fost menţionată când am
prezentat efectele ceaiului cu alcool (grog). Vorbind de răcelile curente ceaiul
poate stopa evoluţia unei amigdalite sau bronşite dacă îl bem cu miere şi
lămâie. Adaosul de frunze de zmeură, mentă sau lapte intensifică metabolismul
şi circulaţia contribuind la vindecarea afecţiunilor respiratorii.
Ceaiul fierbinte are efecte deosebite şi în cazurile de supraîncălzire. Nu
vorbim aici de ceaiul rece (iced tea) pe care îl bem de obicei pe căldură. Vorbim
de consumul de ceai fierbinte care are ca efect dilatarea porilor şi reducerea
temperaturii corpului. Nu degeaba acest obicei este răspândit în Asia Centrală şi
Africa.

CEAIUL PENTRU DANTURĂ

Stomatologii din multe state ale lumii sunt de acord că utilizarea regulată
a ceaiului întăreşte dinţii şi gingiile.
Ceaiul este foarte bogat în fluor iar în cazul unui consum sistematic de
ceai acesta ne asigură 70% din necesarul zilnic, prevenind apariţia cariilor.
Ceaiul cu lapte stimulează asimilarea calciului, zincului, potasiului şi
altor substanţe necesare danturii.
Ceaiul reduce formarea acizilor în cavitatea bucală, împiedicând
deteriorarea smalţului, şi reduce sângerările gingivale.
O reţetă pentru tratarea paradontozei constă în clătirea îndelungată cu
soluţie de ceai şi usturoi, preparată prin infuzarea unei linguriţe de ceai şi a unui
căţel zdrobit de usturoi timp de 20 de minute.

CEAIUL ŞI COSMETICA
Chinezii utilizează esenţa de ceai verde pentru tratarea acneei.
Băile locale pe parcursul câtorva săptămâni cu esenţă de ceai verde
vindecă diverse eczeme şi micoze ale tălpilor.
Compresele cu esenţă concentrată de ceai verde tratează ochii iritaţi şi
pungile de sub ochi.

23
 Limpezirea părului cu ceai proaspăt precum şi frecţiile scalpului cu
esenţă de ceai timp de 10 – 14 zile vă protejează împotriva căderii părului,
precum şi combate mătreaţa.
Pentru ten se utilizează măşti preparate din 100 gr de miere şi 2 linguri de
ceai negru foarte concentrat aplicate timp de 15 minute. Se indică în cazul
tenului uscat şi deshidratat.
Pentru pielea îmbătrânită şi ridată se prepară o mască dintr-o lingură de
făină, un gălbenuş de ou şi ceai negru concentrat în cantitatea necesară pentru
obţinerea unui amestec de consistenţa smântânii. Se aplică timp de 20 de
minute. Se spală faţa cu apă caldă şi se unge cu o cremă nutritivă.

ARTA PREPARĂRII CEAIULUI

Este foarte simplu!

Se pune ceaiul în ceainic, se infuzează cu apă fierbinte şi se toarnă în
ceaşcă. Dar…

Ceaiul
Calitatea ceaiului ca produs finit al procesului tehnologic este
determinată de o multitudine de factori începând cu zona climatică în care este

24
situată plantaţia, vârsta plantei de ceai, componenţa solului, orientarea către
soare, vecinătatea cu alte plante, calitatea flush-ului recoltat, perioada de
recoltare (extrem de importantă pentru calitatea produsului finit întrucât se
reflectă asupra calităţii frunzei recoltate) şi respectarea tehnologiei de
prelucrare.

Pentru a obţine o calitate bună trebuie să utilizăm un produs bun. Ce

înţelegem printr-un ceai de calitate superioară?
În primul rând, recomandăm pentru a putea să ne bucurăm de savoarea
ceaiului să utilizăm un ceai de frunze. Puteţi opta atât pentru ceaiurile de marcă
a marilor firme producătoare cât şi la ceaiurile nemixate care se comercializează
în magazinele speciale de ceaiuri şi unde vă puteţi alege (eventual prin testări
succesive) ceaiul cel mai potrivit cu gusturile dumneavoastră.

În al doilea rând, vă prezentăm câteva tehnici elaborate de experţi pentru

a aprecia calitatea ceaiului. Facem o scurtă digresiune: profesional, calitatea
ceaiului este apanajul unor specialişti numiţi „tea testeri”. Constrângerile
impuse de această profesie sunt foarte dure : un tea tester nu are voie să
mănânce alimente condimentate, să utilizeze săpunuri sau cosmetice aromate,
să bea lichide prea fierbinţi sau prea reci, trebuie să se protejeze de răceli şi alte
afecţiuni care afectează gustul şi mirosul etc.
Marile companii producătoare de ceai au specialişti care testează loturile
de ceai recoltate pe marile plantaţii pe care le achiziţionează uneori chiar înainte
ca acestea să fie trimise la licitaţii.
Un expert apreciază forma frunzelor de ceai, înainte şi după infuzare,
culoarea infuziei, aroma acesteia şi gustul.
Nu vă putem recomanda practicile specialiştilor, întrucât se cultivă peste
350 de varietăţi ale plantei de ceai şi se comercializează peste 500 de sortimente
(şi vorbim de cele mai importante).
Dar, iată câteva sugestii:
1. Testul tactil – ceaiul uscat trebuie să fie dens, greu, frunzele trebuie să se
rupă uşor şi să se facă praf la frecare (dacă nu se fragmentează uşor, sau
în loc de praf obţineţi ghemuleţe, asta înseamnă că în procesul de
fabricaţie frunzele nu au fost uscate suficient).
2. Testul vizual – vărsaţi într-o farfurioară sau pe o coală de hârtie o
grămăjoară de frunze uscate şi scuturaţi-le un pic. Frunzele mari se vor
ridica deasupra iar fărâmiturile şi praful dedesubt. Un ceai de calitate
trebuie să aibă predominant frunze mari (90 – 95%) şi foarte puţine
fărâmituri şi pulbere. Coloritul frunzelor trebuie să fie uniform şi

25
 strălucitor; culoarea mată arată că ceaiul este vechi. De asemenea,
frunzele trebuie să fie egale ca dimensiune şi acoperite cu un puf uşor.
3. Testul olfactiv – ceaiul este foarte absorbant al mirosurilor străine şi dacă
nu a fost păstrat corect capătă mirosuri neplăcute.
4. Testul gustativ – încercaţi să mestecaţi câteva frunzuliţe. Schimbarea
gustului şi nuanţele acestuia (gust de mucegai, alte gusturi neplăcute)
indică tot vicii de calitate ale ceaiului.
5. Testul infuzării – infuzaţi o porţie de ceai şi analizaţi culoarea esenţei,
modul în care se desfac frunzele de ceai, limpezimea acestuia şi
intensitatea culorii. Un ceai bun are o aromă pronunţată, esenţă
transparentă şi strălucitoare, frunzele au nervuri bine pronunţate, cu
margini nezimţate.

Bineînţeles că nu veţi deveni tea testeri, dar cu o oarecare practică veţi

putea identifica carenţele evidente ale ceaiului pe care doriţi să-l preparaţi.

Păstrarea ceaiului

De asemenea, atragem atenţia asupra modului în care păstraţi ceaiul.

Ceaiul este un produs extrem de sensibil la temperatură, umiditate şi mirosuri.
În condiţiile în care păstraţi ceaiul într-un recipient ermetic închis el va absorbi
extrem de rapid umiditatea din atmosferă pierzându-şi toate proprietăţile şi
începând să mucegăiască.
Niciodată să nu ţineţi ceaiul, precum şi vesela pentru ceai aproape de
produse cu un miros puternic cum ar fi peştele, carnea, ceapa, usturoiul etc. şi
nici nu manipulaţi ceaiul cu mâinile după folosirea unor astfel de produse sau
unui săpun puternic parfumat, fără să mai vorbim de parfum benzină şi alţi
„asasini” ai aromei ceaiului întrucât aroma ceaiului va fi alterată total. De
asemenea, contează foarte mult ca recipientul în care păstraţi ceaiul să fie doar
dintr-un material care să nu interacţioneze cu ceaiul.
Nu păstraţi ceaiul în recipiente de plastic, carton sau metalice (exceptând
cutiile metalice ale ambalajului original). Cele mai recomandate sunt
recipientele de porţelan sau sticlă mată pe care nu este recomandabil să le
păstraţi în bucătărie, unde sunt expuse acţiunii căldurii, umezelii, aburului
precum şi mirosului alimentelor gătite.
De asemenea, este de reţinut că ceaiul îşi pierde calităţile cu atât mai
repede cu cât este expus mai mult contactului cu aerul. În acest context este
recomandabil ca pe măsură ce se consumă ceaiul dintr-un recipient mai mare să
fie transferat în recipiente din ce în ce mai mici pentru a micşora contactul cu

26
aerul dintre nivelul ceaiului şi capacul cutiei. Niciodată nu păstraţi ceaiul în
pacheţele de hârtie întrucât pe lângă faptul că va absorbi umiditatea prin aceasta
dar ceaiul va interacţiona cu compuşii chimici din hârtie (sulfiţi, sulfaţi etc)
alterându-şi complet gustul.
În condiţii de păstrare incorectă (temperatură prea ridicată sau prea
scăzută) ceaiul se poate altera total în mai puţin de o zi.
Paradoxal în condiţii de păstrare corectă ceaiul îşi poate chiar îmbunătăţi
chiar calitatea întrucât procesele biochimice continuă în interiorul frunzei de
ceai. De exemplu, ceaiul Puerth devine din ce în ce mai bun cu fiecare an de
învechire, existând sortimente ale acestui ceai care se maturează şi se consumă
după 15 – 50 ani!
Mai exemplificăm şi prin modalitatea pe care o utilizau chinezii din
antichitate pentru păstrarea şi transportarea ceaiului prin intermediul
caravanelor în lăzi de lemn făcute dintr-un lemn bine uscat şi fără miros propriu
(arborele albiţia despre care am mai vorbit), lăzi căptuşite în interior cu folii de
cositor şi acoperite la exterior cu câteva straturi de lac. După aceasta lăzile erau
lipite la exterior cu câteva straturi de hârtie cerată puse în împletituri duble de
bambus şi apoi cusute în piei şi blănuri de animale cu firul de păr în afară în aşa
fel încât cusăturile să fie acoperite de două ori. Într-o asemenea maturare care
împiedica accesul aerului sau umezelii ceaiul îşi continua procesul de maturare
îmbunătăţindu-şi calitatea şi fixându-şi aromele. Durata de transportare cu o
astfel de caravană din China prin Mongolia în Rusia cu cămile şi cai dura de la
18 luni la câţiva ani. Precizăm că acest tip de ambalare era utilizat numai în
nordul Chinei. În partea de sud mai ales în regiunea Canton de unde ceaiul era
exportat cu navele cu pânze în Europa. Predomina ambalarea ceaiului verde în
saci ceea ce ducea la pierderi mari prin alterarea ceaiului în cursul transportului.
Acest fapt a avut două consecinţe majore.
Prima, construcţia pe şantierele navale americane şi britanice începând cu
anul 1810 a celor mai rapide nave cu pânze destinate transportului ceaiului
numite clippere din care cel mai celebru este Kattisarck. Totodată au demarat
faimoasele curse ale clipperelor pentru aducerea primului lot de ceai în Europa.
Recordul a fost stabilit de clipperul „Oriental” de 97 de zile în loc 6 – 7 luni.
În al doilea rând producătorii de ceai chinezi precum şi negustorii
europeni s-au orientat către producerea şi achiziţionarea de ceai negru mult mai
rezistent la transport ceea ce a dus la proliferarea ceaiului negru în Europa, abia
în zilele noastre ceaiul verde recuperând în rândul consumatorilor europeni.

APA

27
 Oricâtă atenţie am acorda calităţii ceaiului pe care îl folosim pentru
infuzie efectele vor fi complet anulate dacă nu vom acorda o atenţie similară
sau poate mai mare apei pe care o folosim pentru infuzare. De altfel, tot o veche
legendă chineză referitoare la Lu Iu, autorul tratatului dedicat ceaiului Cha Tzin
îi atribuie acestuia prima abordare a importanţei apei el fiind autorul unui
„catalog” al apelor din China prielnice pentru ceai. Legenda spune că Lu Iu
aprecia în mod deosebit pentru pregătirea ceaiului apa din şuvoiul central al
unui fluviu chinezesc. Într-o zi Lu Iu şi-a trimis servitorul să-i aducă apa pentru
ceai din acest izvor. După ce a degustat ceaiul pregătit cu apa adusă de servitor
Lu Iu l-a chemat pe acesta reproşându-i că nu i-a adus apa care trebuie. Deşi
iniţial servitorul a negat că i-ar fi încălcat porunca în final a recunoscut că
atunci când a ajuns la mal barca s-a clătinat şi câţiva stropi s-au vărsat, el
completând lipsa cu o jumătate de ceaşcă de apă luată de la marginea şuvoiului.
Deşi este doar o legendă cu gradul său de exagerare iată că importanţa apei este
subliniată încă din aceste timpuri.
În primul rând apa nu trebuie să fie tulbure, mirositoare, să aibă în
componenţă tot soiul de suspensii, adaosuri sau impurităţi.
În al doilea rând nu se poate folosi pentru prepararea ceaiului apa
mineralizată (aşa numita apă dură). Aşa numita apă plată comercializată este o
apă minerală care conţine săruri de calciu şi magneziu precum şi alte substanţe
minerale care o fac total improprie pentru prepararea ceaiului întrucât nu numai
că distruge gustul şi aroma ceaiului dar interacţionează chimic cu acesta
provocând infuzarea unor substanţe nesănătoase pentru om cum ar fi
gudroanele conţinute în frunza de ceai. Spatarul Milescu care a călătorit în
China în secolul XVII a fost surprins de faptul şi l-a menţionat în scrierile sale
că în Beijing apa pentru ceai se vinde la piaţă pentru un preţ destul de piperat.
Întrucât chinezii, indienii şi japonezii care sunt şi cei mai mari consumatori de
ceai acordă o importanţă excepţională apei pentru prepararea ceaiului se
consideră că cea mai bună apă este cea de izvor urmată fiind de cea a râurilor
repezi de munte cu un făgaş pietros sau nisipos precum şi apa lacurilor glaciare.
Paradoxal şi apa de robinet poate fi utilizată cu succes pentru
pregătirea unui ceai de calitate dacă sunt respectate câteva condiţii elementare.
În primul rând este bine ca apa de robinet să fie lăsată într-un vas (nu
de plastic) descoperit pentru circa 24 de ore. Veţi constata, dacă nu aţi făcut-o
până acum că pe pereţii vasului se va depune un strat leşios din toate
impurităţile şi suspensiile din apa de robinet. Totodată vă recomandăm filtrarea
acesteia sau utilizarea filtrelor industriale cu absorbţie chimică şi biologică care
se găsesc pe piaţă şi sunt relativ ieftine.
Chiar dacă apa de robinet conţine săruri de calciu mare parte a acestora
sub acţiunea temperaturii se depun pe pereţii ceainicului în timpul fierberii apei.

28
Respectând aceste condiţii minime se poate obţine o apă de o calitate
acceptabilă pentru obţinerea unui ceai bun. Totuşi, cu toate aceste măsuri mai
ales în mediul urban ne putem confrunta cu situaţia când apa este încă prea dură
pentru ceai. Acest fapt are următoarele consecinţe: în primul rând consumatorul
neavizat optează pentru ceaiuri cu o extractivitate mai mare cu ar fi ceaiurile
indiene şi ceyloneze de tip broken, în al doilea rând se creşte cantitatea de ceai
uscat folosit pentru infuzare şi în al treilea rând se creşte durata infuzării
(Atenţie! Prelungirea duratei de infuzare are alte efecte indezirabile dintre care
primul este pierderea completă a aromei ceaiului).

REGIMUL TERMIC DE INFUZARE

Când vorbim de regimul termic ne referim prioritar la fierberea apei şi

infuzarea ceaiului. E ciudat să ridicăm problema fierberii apei insă vă
recomandăm să faceţi un experiment:
Puneţi un vas cu apa pe foc. Veţi observa că la un moment dat de pe
fundul şi pereţii vasului încep să se degajeze mici bule de aer. Aceasta este
prima etapă a fierberii numită de chinezi „ochiul racului”. Urmăriţi în
continuare cum fierbe apa şi veţi constata o degajare masivă a bulelor de aer
care provoacă o uşoară tulburare a apei fază numită de către chinezi „ochiul
peştelui” sau „dragonul alb” care este înlocuită foarte repede de fierberea în
bulboane a apei numită „vânt în pădure”. Ei bine, pentru prepararea ceaiului se
utilizează apa aflată în cea de-a doua fază de fierbere. Apa fiartă în clocote
(faza a treia) nu este bună pentru prepararea ceaiului întrucât afectează calitatea
produsului finit alterând gustul şi aroma. Apa din prima fază nu alterează ceaiul
dar îi reduce concentraţia şi intensitatea gustului. De altfel, pentru ceaiurile
verzi se utilizează în mod special pentru infuzare apa adusă la temperaturi mai
mici (circa 850) iar pentru unele sortimente de ceai alb de circa 600 - 650.
Pentru controlul temperaturii se pot utiliza termometre speciale dar
practica multimilenară a popoarelor mari consumatoare de ceai (China, Japonia,
Rusia) a elaborat metode empirice, dar deosebit de eficiente pentru stabilirea
momentului optim de infuzare. Astfel, stabilirea temperaturii se face
orientându-ne după sunetul pe care îl face apa în ceainic în timpul procesului de
fierbere. În primul rând a fost în mod experimental stabilită forma pe care
trebuie să o aibă ceainicul. Astfel ceainicul trebuie să aibă un gât curbat, capac

29
şi să fie umplut cu apă în aşa fel încât nivelul acesteia să fie peste gura
interioară a gâtului ceainicului şi să lase un spaţiu de circa 1 cm până la capac.
În acest fel se reduce accesul aerului în ceainic din afară şi se
creează un spaţiu de rezonanţă pentru sunetele produse de apa care fierbe. Vom
constata că putem asocia zgomotele produse de apa care fierbe cu cele trei faze
menţionate anterior. Având de-a face cu un sunet grav în prima fază care se cu
sunet de melodie în cea de-a doua fază şi se transformă într-un zgomot
dezacordat. Pe acest principiu sunt concepute şi construite celebrele samovare
ruseşti despre care vom vorbi într-un alt capitol.
Revenind la fierberea apei în ceainic vă recomandăm să fierbeţi apa la un
foc mic pentru a identifica mai bine fazele de fierbere.
După cum am spus mai devreme în nici un caz nu trebuie să lăsăm apa să
fiarbă prea mult întrucât asta duce la pierderea completă a aromei, forţează
extragerea din ceai a unor compuşi chimici care îi alterează gustul şi nu vă vor
permite să vă bucuraţi de calităţile ceaiului pe deplin.
De ase,menea, atragem atenţia că apa pentru ceai trebuie să fie
întotdeauna proaspătă. Nu puteţi utiliza apă care a mai fost fiartă o dată sau să
amestecaşi apă proaspătă cu apă fiartă. Prin fierbere apa pierde mult oxigen
ceea ce afectează major calitatea ceaiului. De asemenea, nu recomandăm
folosirea fierbătoarelor electrice pentru fierberea apei întrucât acestea nu
asigură fierberea uniformă a întregii cantităţi de apă temperatura acesteia având
valori diferite în preajma fierbătorului faţă de restul volumului de apă.

INFUZAREA CEAIULUI

După ce am vorbit de ceai, de apă şi de regimul termic vom vorbi şi de

procedeul „simplu” de turnare a apei pentru ceai adică de infuzare.
Precizăm încă o dată că prepararea corectă a ceaiului se face prin
infuzare, adică turnare a apei fierbinţi pentru ceai şi nu prin fierberea acestuia.
De asemenea, nu recomandăm nici încălzirea ceaiului gata preparat.
Dacă fierberea apei se face în recipiente metalice infuzarea ceaiului se
face numai în ceainice de porţelan, faianţă sau alt tip ceramic precum şi în vase
de sticlă. Cele mai recomandabile sunt ceainicele de porţelan datorită faptului
că se încing rapid şi uniform ceea ce contează foarte mult în cursul procesului
de infuzare.
Ceainicul pentru infuzare trebuie să aibă un capac cât mai etanş şi în mod
obligatoriu trebuie să aibă un orificiu în capac. Dacă această condiţie nu este
îndeplinită riscăm să avem de-a face cu un ceai „opărit” şi nu „infuzat” datorită

30
aburului care nu va mai avea loc de ieşire. Pentru ceaiurile roşii (oolong) şi
verzi se utilizează ceainice speciale cu păhărele de porţelan perforate în care se
pune ceaiul pentru infuzie. Aceste păhărele au avantajul că asigură o mai bună
infuzare şi este recomandabil ca înainte de extragerea păhărelului din ceainic să
presaţi ceaiul în păhărel cu o linguriţă, preferabil de argint sau aurită pentru a
obţine o concentraţie mai mare a esenţei.
Am menţionat mai devreme că sunt de preferat ceainicele de porţelan
pentru că se por încinge rapid şi uniform. De ce spunem acest lucru? Pentru a
creşte gradul de extractivitate al ceaiului este bine ca ceainicul pe care îl folosi
pentru infuzare să aibă o temperatură cât mai ridicată. De obicei acest lucru se
obţine prin clătirea de 3-4 ori în interior a ceainicului cu apă clocotită. Un
ceainic de porţelan în urma acestei proceduri se încinge mult mai rapid până la
temperaturi de până la 600 şi peste faţă de unul de faianţă sau sticlă. Evident
există şi alte metode pentru încingerea ceainicului. În China Şi Japonia se
utilizează grătare cu jar iar în Rusia ceainicul se pune pe un grilaj special
deasupra samovarului ceea ce asigură încălzirea acestuia.
Nu recomandăm încălzirea ceainicului direct pe flacără întrucât prin
crearea de mari diferenţe de temperatură între fundul ceainicului aflat în contact
cu flacăra şi pereţii acestuia se creează tensiuni şi diferenţe de temperatură care
pot duce la crăparea ceainicului.
Când ceainicul a fost încălzit corespunzător iar apa pusă la fiert se
apropie de cea de-a doua fază a fierberii în ceainic se pune o porţie de frunze de
ceai şi se toarnă peste apa fierbinte. Ce înseamnă o porţie de frunze de ceai?
“Norma standard” este o variabilă în funcţie de tradiţia şi modul uzual de
consum specific unei anume zone. Astfel, pentru „modelul englez” caracterizat
de regulă prin consumul ceaiului cu lapte se practică mărimea unei doze de 25 –
30 g la un litru de apă, „modelul indian” duce la creşterea acesteia la 45g/litrul
de apă, „modelul chinez şi japonez” de 30 – 35g/litrul de apă în timp ce
modelul scandinav se mulţumeşte cu 12g/litrul de apă.
O normă europeană standard s-ar putea baza pe vechea normă rusească
care stabileşte o normă de o linguriţă de ceai pentru fiecare pahar de apa (250gr
apă) plus o linguriţă de ceai pentru ceainic indiferent de volumul acestuia. Într-o
estimare relativă putem aprecia că vorbim de o normă apropiată de cea
englezească de circa 25gr/litru de apă. Este evidentă relativitatea acestor
aprecieri întrucât cantitatea de ceai infuzabil este dependentă de calitatea
ceaiului, duritatea apei şi în mod definitiv este o problemă de gust.
Recomandăm ca fiecare consumator să-şi stabilească empiric norma
optimă în funcţie de propriul său gust, prin încercări,
Imediat se umple ceainicul lăsând o distanţă de 1 – 1,5 cm până la capac, se
pune capacul şi se acoperă ceainicul cu un şervet de in. Acest lucru se face atât

31
pentru a asigura menţinerea unei temperaturi cât mai ridicate pe perioada
infuzării cât şi pentru retenţia uleiurilor eterice aromate extrem de volatile.
Timpul de infuzare este în funcţie de tipul şi calitatea ceaiului precum şi de
duritatea apei utilizate. În cazul ceaiurilor negre de calitate superioară şi
utilizând o apă dedurizată timpul de infuzare mediu este de 3,5 – 4 minute.
Pentru ceaiurile verzi la care se apreciază mai puţin aroma şi mai mult gustul
timpul de infuzie mediu este de 5 – 8 minute (în funcţie de sortiment) iar pentru
ceaiurile presate poate să ajungă până la 15 minute.
Pentru ceaiurile roşii şi galbene timpul de infuzare este de regulă mai scurt
diferenţe notabile fiind specifice şi tradiţiei culturale (ne referim la cultura
ceaiului) în fiecare ţară. Vom vorbi pe larg despre aceste particularităţi în
capitolul dedicat tradiţiilor, obiceiurilor şi ceremoniilor ceaiului.

O dată ceaiul infuzat este bine să ştiţi că el trebuie consumat într-un

interval de până la 15 minute după infuzare întrucât după acest interval în
infuzie încep să se elimine componente nedorite ale ceaiului ca răşinile şi
gudroanele care vor da ceaiului un gust amărui neplăcut.
De asemenea, nu putem încheia fără să spunem câteva cuvinte despre
vesela din care vom consuma ceaiul. Astfel este recomandabil să beţi ceaiul din
veselă de porţelan, ceşti cu interiorul alb care că permit şi aprecierea vizuală a
clarităţii ceaiului preparat. Astfel un ceai bine pregătit trebuie să aibă o culoare
intensă, strălucire şi transparenţă iar dacă veţi privi în lumină din lateral
suprafaţa ceaiului veţi constata la suprafaţa de contactul a ceaiului cu ceaşca un
halou strălucitor de culoare roşie intens la ceaiurile negre, verzui la ceaiurile
verzi şi galben deschis la ceaiurile albe.
Recomandăm utilizarea veselei de porţelan, faianţă sau sticlă şi datorită
avantajelor senzoriale care completează elementele de savoare la băutul
ceaiului. Nu întâmplător dezvoltarea industriei porţelanului în Europa coincide
cu ofensiva ceaiului în această parte a lumii. De altfel, „inventarea” în 1730 a
ceştii de ceai (ceaşca vieneză) nu este nimic altceva decât adăugarea la
tradiţionala pială chinezească a unei toarte pentru confortul băutorului.
Despre etichetă, veselă şi accesorii vom vorbi pe larg în capitolul dedicat
tradiţiilor, obiceiurilor şi ceremoniilor dedicate ceaiului în diverse culturi ale
lumii.
Am vorbit despre ceai, despre apă, despre regimul termic, despre
infuzare, despre veselă, nu ne rămâne decât să bem ceaiul. Rămâne să vedem
dacă am reuşit în efortul de a obţine o băutură de calitate de care să ne putem
bucura gustativ, olfactiv şi senzorial.
Care sunt criteriile de apreciere a ceaiului?

32
În primul rând dacă am folosit un ceai de calitate, dacă apa nu a fost dură, dacă
am surprins corect faza de fierbere a apei, dacă am respectat procedurile de
infuzare atunci:
- la suprafaţa ceaiului în ceainic trebuie să se formeze o spumă de
culoare gălbui – cafenie care ne indică că toate procedurile au
fost corect respectate. Dacă această spumă există dar este de
culoare albă atunci înseamnă că am utilizat apă care nu a ajuns la
temperatura optimă de fierbere ceea ce nu scadă cu mult calitatea
ceaiului ci doar îi reduce intensitatea. Dacă nu s-a format nici un
fel de spumă înseamnă că una sau mai multe din condiţiile
specificate nu a fost îndeplinită şi nu vom obţine un ceai de
calitate (ne referim numai la ceaiurile negre).
- Ceaiul trebuie să aibă culoare intensă, strălucire şi transparenţă.
Menţionăm că ceaiurile de calitate superioară la câteva minute
după turnarea în ceaşcă formează la suprafaţă un fel de peliculă
albicioasă, uşor observabilă în lumină care se depune după un
timp pe pereţii ceştii. Acest fenomen este specific doar pentru
ceaiurile de calitate.
- Un ceai corect preparat trebuie să aibă o aromă discretă specifică
care este cu atât mai intensă cu cât ceaiul este mai de calitate.
Vom remarca că aroma dispare treptat pe măsură ce ceaiul se
infuzează mai mult datorită evaporării uleiurilor eterice.
Revenind la ce spuneam mai devreme când ne refeream la spuma
formată în cursul procesului de infuzare puteţi uşor constata că
este componenta cea mai aromată şi bogată în uleiuri eterice
componentă a ceaiului. Pentru a prezerva această aromă şi a o
distribui uniform în tot ceaiul se amestecă, înainte de servire, cu
o linguriţă de argint pentru a încorpora spuma în ceai sau
conform practicilor orientale turnarea repetată a ceaiului în
ceaşcă şi înapoi în ceainic (aşa numitul mariaj al ceaiului).
- În ceea ce priveşte gustul ceaiului ne abţinem în a face orice fel
de aprecieri întrucât diferenţele între tipuri şi sortimente sunt
enorme şi în mare măsură determinate de practici culturale
specifice de consum al ceaiului: ceai cu lapte, ceai cu lămâie,
ceai cu zahăr, ceai cu condimente etc, despre care vom vorbi mai
pe larg ulterior.

33
 CEAIUL CU ….

… ALCOOL

Istoria ceaiului cu alcool îşi are originea în obiceiul marinarilor britanici

de a adăuga rom în ceai, procedură care o mare perioadă de timp a fost chiar
reglementată în flota britanică, pentru situaţiile excepţionale.
Istoria grogului începe în 1770, când comandantul flotei britanice,
amiralul Werner a ordonat (din considerente economice!) ca marinarii să-şi
primească raţia de rom diluată. „Reforma” propusă a provocat o revoltă a
marinarilor şi reţeta a fost perfecţionată : în loc de a dilua romul cu apă, a fost
diluat cu esenţă concentrată de ceai foarte dulce şi servit fierbinte. Efectul
reunit, puternic stimulator al alcoolului şi ceaiului fierbinte şi dulce a întrunit
aprecierea unanimă a marinarilor. Denumirea de grog provine de la porecla
„Bătrânul grog” dată amiralului Werner, grogul fiind un material impermeabil
pentru pelerinele marinăreşti.
Şi în Rusia s-au găsit „justificări” pentru adăugarea alcoolului în ceai,
obicei preluat şi de alte state scandinave.
Ceremonia japoneză a ceaiului, include şi ea servirea câtorva ceşti de
sake în cursul mesei ceremoniale premergătoare servirii ceaiului, dar nu permite
amestecarea alcoolului cu ceaiul.
Cele mai cunoscute combinaţii ale ceaiului cu alcoolul sunt grogul şi
punchul. Două reţete tipice pentru aceste băuturi:

34
 Grogul

Băutura se prepară pe bază de ceai negru extrem de concentrat – 50 gr la

1 litru de apă. Se infuzează ceaiul. Se fierb separat 1 – 2 pahare de apă în care
se adaugă aceeaşi cantitate de alcool (rom, coniac, gin sau votcă). Se adaugă
200 – 250 de zahăr. Tot acest amestec se fierbe circa 5 minute, până la
consistenţa siropului.
În siropul fierbinte se adaugă amestecând repede ceaiul fierbinte
adăugând o porţie triplă de rom sau altă băutură alcoolică încălzită în prealabil.
Băutura obţinută are la o cantitate de 1200 – 1400 ml de apă, 750 – 1000 ml de
distilat.
Băutura se serveşte fierbinte, cu înghiţituri mici în cantitate de maximum
1 pahar. Grogul era recomandat pentru încălzirea rapidă a marinarilor expuşi
furtunilor, gerului, apei reci sau tuturor acestora împreună.
În condiţii obişnuite, grogul este o băutură exotică preparată astăzi şi cu
adaos de zeamă de lămâie sau portocală, scorţişoară, piper, miere şi orice
altceva conform fanteziei autorului.

Punchul

Există numeroase modalităţi de preparare a punchului dintre care vă

oferim una considerată tipică :
Cantităţile pe care le prezentăm sunt calculate pentru 10 căni de punch:
 Ceai negru foarte concentrat – 500 ml
 Vin roşu sec – 1 litru
 Coniac (brandy) 175 ml,
 Zahăr – 250 gr
 Coajă rasă de la o lămâie.

Vinul, ceaiul şi zahărul, împreună cu coaja de lămâie se amestecă şi se

încălzesc la foc mic, dar fără a da în clocot. Se amestecă până la dizolvarea
zahărului. Se strecoară în cupe şi se adaugă coniacul încălzit în prealabil.

… LĂMÂIE

Această combinaţie este probabil cea mai reuşită din toate modalităţile de
asociere a ceaiului cu alte ingrediente. Ceaiul şi lămâia îşi potenţează reciproc

35
calităţile, combinaţia celor două stimulând refacerea forţelor, îmbunătăţind
digestia şi crescând capacitatea de concentrare. De asemenea, lămâia nu
modifică în mod radical aroma ceaiului ci o îmbogăţeşte deşi gustul capătă alte
caracteristici.
Există părerea că ceaiul cu lămâie este mai slab decât ceaiul simplu însă
nu este adevărat. Lămâia schimă culoarea ceaiului reducând intensitatea
coloritului, dar tăria rămâne aceeaşi.
Este recomandabilă, din punct de vedere terapeutic combinarea ceaiului
şi cu alte fructe sau sucuri de fructe, crescând capacitatea de absorbţie a
elementelor nutritive ale acestora.

… ZAHĂR

Cea mai agreabilă combinare cu zahărul este a ceaiului negru.

Combinaţia ceai – zahăr şi lămâie a făcut această ca această băutură să devină
atât de populară în lume.
Deşi asocierea ceaiului cu zahăr pare extrem de firească nu trebuie să
uităm că acest obicei este răspândit doar în Europa şi în câteva din statele
Africii de Nord. Chiar şi în Europa asocierea zahărului cu ceaiul a intrat în
obişnuinţă abia spre sfârşitul secolului XVIII.
Zahărul adăugat în ceai în cantitate mică contribuie la îmbunătăţirea
gustului acestuia, întrucât anumite tipuri de zahăr care intră în componenţa
frunzei de ceai se caramelizează în cursul procesului tehnologic (mai ales la
ceaiurile negre).
Dar cantităţile mari de zahăr, pe lângă faptul că înăbuşe aroma ceaiului şi
îi schimbă semnificativ gustul mai au şi proprietatea de a absorbi vitamina B1
din ceai.
Pentru cei care nu doresc să renunţe la asocierea ceaiului cu zahărul,
pentru a-şi satisface nevoia de dulce le recomandăm să prepare ceaiul fără zahăr
şi să-l servească alăturat cu bomboane, prăjituri sau alte dulciuri. Cel mai bine
este să beţi ceaiul neîndulcit, cu înghiţituri mici, după fiecare înghiţitură de
dulce.
Este la fel de adevărat că ceaiul cu zahăr conţine 100 de calorii/ceaşcă de
ceai ceea ce trebuie să ridice un semn de întrebare pentru persoanele predispuse
la îngrăşare.
Pentru a putea savura gustul şi aroma ceaiului de calitate vă recomandăm
totuşi să vă abţineţi nu de la ceai, ci de la zahăr.

36
… LAPTE
Laptele se asociază foarte bine cu ceaiul, mai ales cu toate tipurile de ceai
negru. De multe ori laptele este înlocuit cu frişcă nebătută. Dat fiind că
asocierea ceaiului cu lapte îi modifică radical gustul şi aroma, este indicată
pentru această combinare utilizarea ceaiurilor negre tari, consistente (cum ar fi
cele indiene şi ceyloneze), a căror gust specific se poate percepe şi după
combinarea lor cu lapte.
Specificăm că în conformitate cu tradiţie britanică au fost elaborate de
către marile companii producătoare de ceai amestecuri speciale, în componenţa
cărora intră până la 20 de sortimente diferite de ceai care să asigure maximul de
savoare pentru iubitorii de ceai cu lapte.
Astfel, menţionăm câteva din aceste ceaiuri cum ar fi: english breakfest,
irish, breakfest, reţetele cărora au fost standardizate, fiind produse de
numeroase companii specializate.
Medicii britanici consideră că ceaiul negru cu lapte facilitează asimilarea
elementelor benefice atât dintr-unul cât şi din celălalt, iar consumul mediu de 3
-4 ceşti pe zi (date statistice pentru Anglia) asigură necesarul zilnic de calciu,
acid folic şi ansamblul vitaminelor B2. De asemenea, combinaţia ceaiului cu
lapte atenuează acţiunea cofeinei şi altor alcaloizi ai ceaiului iar taninul conţinut
în ceai protejează stomacul de influenţa fermentaţiei lactice.
Consiliul Britanic al Ceaiului a publicat informaţia conform căreia
turnatul ceaiului în lapte are proprietatea de a împiedica coagularea grăsimilor
conţinute în lapte, în timp ce turnatul laptelui în ceai are efectul contrar cu
consecinţa unui gust neplăcut. De asemenea, se recomandă să turnaţi ceaiul în
ceaşcă încet!

… CONDIMENTE

Există numeroase practici naţionale care recurg la aromatizarea ceaiului

cu diverse condimente. În acest fel se obţine un „buchet” al ceaiului total diferit
de gustul şi aroma iniţială.
Condimentele utilizate uzual de obicei în practicile unor naţionalităţi din
Asia Centrală sunt : piperul, scorţişoara, ghimbirul, cuişoarele sau altele pe care
le vom prezenta în unele din reţetele de ceai dintr-un viitor capitol.
Trebuie să atragem atenţia că utilizarea sistematică sau excesivă a
condimentelor la prepararea ceaiului generează un efect puternic stimulator şi în
acest sens recomandăm evitarea abuzului de condimente.

37
 TRADIŢII, OBICEIURI ŞI CEREMONII ALE CEAIULUI

Cultura ceaiului s-a format diferenţiat în diverse regiuni ale lumii fiind
influenţată şi determinată de particularităţi geografice, climatice, a
disponibilităţii surselor de apă, a condiţiilor de viaţă şi de muncă, toate acestea
concurând la formarea unor practici absolut distincte de preparare şi consum a
ceaiului precum şi a atitudinii vis a vis de acesta. Vom încerca în cele ce
urmează să vă prezentăm câteva modele tipice în acest sens nu ca recomandare
ci mai degrabă ca o deschidere către viziuni şi abordări spirituale.

Deci începem.

Ceremonia ceaiului în China - Gun Fu Cha

Un vechi proverb chinezesc spune: „Când calci pragul casei tale mai întâi
de toate trebuie să ai grijă de 7 lucruri: lemne, orez, ulei, sare, sos de soia, oţet
şi mai ales ceai”.
Cea mai veche menţionare a ceaiului este într-o antică scriere chineză
atribuită lui Cjow-Gun (770 i.e.n.) referirea fiind făcută la proprietăţile
terapeutice ale ceaiului. Vorbim în această perioadă doar despre ceaiul verde
care era iniţial presat în forma unor turtiţe care erau pur şi simplu fierte.
Ritualul de preparare al ceaiului a evoluat fiind formalizat în totalitate în
timpul dinastiei Tang când un anume Lu Iu a scris un tratat despre ceai (Cha
Tzin) în care a prezentat toate condiţiile necesare pentru realizarea unei
ceremonii a ceaiului. Conform acestei proceduri turtiţele de ceai erau măcinate
într-o pulbere foarte fină care era bătută spumă cu apă fierbinte până la

38
consistenţa unei smântâni de culoarea fisticului. Acest ceai dens era extrem de
apreciat de elita epocii: împăraţi, demnitari, poeţi, cărturari şi călugări.
De altfel, curtea imperială a fost principalul promotor al cultului ceaiului
în China. Împăratul Hui Tsung (1101-1124), din dinastia Sun fiind la rândul său
autorul unui tratat privind ceaiul (ta cuan cha lan). În timpul său prepararea şi
degustarea ceaiului au fost ridicate la rang de artă având loc numeroase turniruri
de degustare, unde concurenţii trebuiau să identifice după gust şi aromă
provenienţa ceaiului utilizat. Este celebru în acest sens comisarul imperial al
ceaiului Tzai Hsinga cunoscut ca un mare învingător al acestor turniruri.
Deşi pe parcursul multor secole ceaiul a fost un privilegiu al aristocraţiei
chineze utilizarea ceaiului s-a extins iar in timpul dinastiei Ming (sec. XIV –
XVI) a devenit apanajul întregii populaţii. Concomitent s-a dezvoltat şi a
devenit utilizabilă pentru toată lumea vesela de porţelan ceea a dat un plus de
savoare consumului de ceai.
Din secolul XVII şi până la începutul secolului XX în timpul dinastiei
Tzin cultul ceaiului s-a extins dincolo de limitele Chinei spre alte state asiatice
şi Europa.
În China s-a constituit şi a fost adusă la un mare rafinament cultura
consumului ceaiului. În tot imperiul chinez au proliferat pavilioanele de ceai,
grădinile şi căsuţele de ceai destinate numai ceremoniei ceaiului într-un ambient
corespunzător. De regulă, aceste pavilioane erau amplasate într-un peisaj
încântător în preajma unor ape curgătoare sau cascade, unor grădini de flori
amenajate cu toate artificiile generate de imaginaţia chinezilor. Scopul
ceremoniilor era de a te bucura de plăcerea ceaiului în anturajul unor oameni
apropiaţi într-un spirit de comuniune cu natura. Până şi sătenii simplii obişnuiau
să se bucure de ceremonie a ceaiului într-un spaţiu special amenajat şi nu numai
de sărbători.
În rutina zilnică, pregătind ceaiul, chinezii nu precupeţeau timpul pentru
a crea o băutură după toate regulile artei ceaiului. În mod tradiţional se acordă o
atenţie foarte mare veselei şi accesoriilor pentru ceai. În mod uzual ceaiul se
bea fără zahăr sau alte adaosuri din ceşcuţe mici de 1 – 2 înghiţituri pentru a
savura gustul şi aroma acestuia. De altfel, pe lângă ceremonia ceaiului nu există
masă în timpul căreia, înainte sau după, să nu se bea ceai, de obicei verde.
Ceremonia ceaiului – Gun Fu Cha şi care se traduce prin „măiestria
ceaiului” şi - a căpătat forma definitivă în timpul dinastiei Ming când s-a şi
renunţat la procedeul anterior de măcinare în pulbere a turtiţelor de ceai,
optându-se pentru ceaiul de frunze. Pentru ceremonie se folosesc ceaiuri de
calitate superioară de regulă de tip oolong deşi iniţial erau utilizate numai
ceaiuri verzi.

39
 Scopul ceremoniei este în primul rând crearea unei atmosfere de relaxare
şi comunicare. Procedura propriu zisă se desfăşoară de regulă într-un pavilion
de ceai sau dacă nu într-o cameră separată destinată prioritar acestui scop. Sunt
numeroase accesorii din care am menţiona în primul rând măsuţa specială
pentru prepararea ceaiului numită cha ban şi care are particularitatea de a avea o
suprafaţă cu numeroase perforaţii pentru scurgerea apei şi a ceaiului. Se
folosesc ceainice pentru fiertul apei care este încălzită pe nişte grătare cu jar
ceea ce asigură încălzirea lentă a apei şi identificarea mai facilă a fazei de
fierbere ideală pentru infuzare ceaiului. Dea asemenea ceainicul pentru infuzare
din porţelan sau ceramică este un accesoriu care i se acordă o importanţă
deosebită. Cele mai bune sunt considerate ceainicele din ceramică de Yixihn,
dintr-o ceramică poroasă, de culoare violacee care permite reţinerea aromei
ceaiului. De altfel, obiceiul cere ca aceste ceainice să nu fie niciodată curăţate
pe dinăuntru ci doar clătite. Există ceainice de acest tip transmise din generaţie
în generaţie în care dacă torni apă fierbinte obţii o băutură cu aroma ceaiului
folosit.
În cadrul ceremoniei se foloseşte încă un ceainic în care prin intermediul
unei strecurători se scurge ceaiul infuzat pentru a fi ulterior servit din pialele
special destinate. Aceste piale, care după cum am menţionat anterior sunt
dimensionate pentru una – maxim două sorbituri, câte două pentru fiecare
participant la ceremonie: cele mai mici şi mai late pentru savurarea gustului şi
cele mai înalte şi mai înguste pentru savurarea aromei, conform principiilor
yang şi yng.
Pe tai ban se găseşte întotdeauna şi un talisman fung shui cum ar fi o
broască cu monedă în gură, un dragon sau alte simboluri adecvate.
Ceremonia propriu zisă are o componentă meditativă şi este continuă şi
îndelungată.

Fazele ceremoniei:
Se încălzeşte apă în ceainic, cu apa din ceainic se clăteşte absolut tot ce
serveşte la ceremonie inclusiv talismanul feng – shui. Pialele se manevrează cu
ajutorul unei pensete de lemn pentru a nu le atinge cu mâna. Apa se scurge prin
perforaţiile măsuţei pentru ceai într-un vas plasat dedesubt. Maestrul de
ceremonie prezintă musafirilor ceaiul pe care îl va pregăti pentru ca aceştia să
poată aprecia calitatea, forma frunzelor şi aroma acestora, înainte de preparare.
După ce acest ceremonial este îndeplinit iar participanţii şi - au exprimat
aprecierea, maestrul pune în ceainic o porţie de frunze şi toarnă peste ele apă
până când ceainicul se umple şi dă pense margine (în cultura chineză apa
reprezintă abundenţă). Imediat se scurge toată apa din ceainic clătind cu ea
pialele iar restul se toarnă peste talismanul feng – shui. Din nou peste frunzele

40
umezite se toarnă apă fiartă (până în faza a doua de fierbere) umplându-se iarăşi
ceainicul până dă pe dinafară, se acoperă cu capac peste care din nou se toarnă
apă fierbinte. Cu şerveţele speciale se şterg stropii de apă care pică pe măsuţa
de ceai. După circa 30 de secunde (timp care se măsoară în respiraţii – circa 6
respiraţii) se toarnă ceaiul prin strecurătoare în celălalt ceainic scurgându-se
complet de pe frunze. Acest ceai se toarnă în pialele înalte (yan), care se
acoperă cu piala mai lată (yng). Se descoperă piala pentru a savura aroma
ceaiului. Explicaţia rezidă în faptul că uleiurile eterice foarte volatile se evaporă
pe parcursul infuzării şi ca atare aroma se simte cel mai bine în primele
momente ale preparării ceaiului. Savurarea aromei numită în limba chineză „pin
cha” se face prin 2 inspiraţii şi expiraţii deasupra ceaiului, atât a celui infuzat,
cât şi deasupra frunzelor uscate. Imediat peste frunzele de ceai se toarnă apă
fierbinte şi se lasă la infuzat circa 2 minute. După ce s-a degustat ceaiul şi s-a
savurat aroma, se acoperă din nou piala cu cealaltă şi toţi participanţii la
ceremonie le răstoarnă simultan ca semn al respectului reciproc şi simbol al
mişcării universului. Un proverb chinez spune de altfel că cel mai gustos ceai
este cel de la a doua infuzare, dar acest lucru este valabil numai pentru ceaiurile
de calitate superioară preparate conform procedeului prezentat. Ceaiul infuzat a
doua oară se serveşte din pialele mai largi cu sorbituri mici pentru a savura pe
deplin gustul acestora.
Ceaiurile de calitate superioară pot fi infuzate conform acestei tehnologii
chiar şi de trei ori. Procesul este continuu, pialele fiind umplute imediat ce se
golesc. Resturile nebăute sunt turnate peste talismanul feng – shui.
Pentru a asigura reuşita ceremoniei chinezii acordă o importanţă
deosebită tuturor elementelor şi accesoriilor utilizate: calităţii apei, temperaturii
de fierbere, cantităţii şi calităţii ceaiului, tipului şi dimensiunile ceainicului,
duratei de infuzare şi veselei aferente. Referitor la veselă se folosesc în
exclusivitate piale cu interiorul alb pentru ca toţi participanţii la ceremonie să
poată aprecia coloritul esenţei.
În afara ceremoniei prezentate mai există un mod de a prepara ceaiul, mai
„popular” ca să-l numim aşa şi anume prepararea ceaiului în căni speciale
numite gaiwan. Acestea sunt ceşti cu gura evazată şi cu capac al cărui diametru
este ceva mai mic decât gura ceştii. Ceaiul se infuzează direct în aceste ceşti şi
se bea deplasând un pic capacul ceştii prin fanta care se formează permiţând în
acest fel prezervarea aromei ceaiului.
În ultima vreme au proliferat ceainice precum şi ceşti pentru ceai dotate
cu un infuzor de porţelan care permit atât obţinerea unei esenţe de calitate mai
bună prin presarea ceaiului din infuzor cu o linguriţă, cât şi eliminarea
necesităţii unui alt ceainic, întrucât aceste infuzoare pot fi extrase după infuzare.

41
 CEREMONIA JAPONEZĂ A CEAIULUI CHA – NO – YOU

Ceaiul a apărut în Japonia conform unei versiuni mitologice în anul 801

e.n., aducerea seminţelor de ceai fiind atribuită călugărului budist Saicho.
Interesul lui Saicho faţă de ceai era extrem de pragmatic orientat în principal
către proprietăţile curative ale băuturii şi explicit capacităţii ceaiului „de a
învinge demonul somnului care tulbură meditaţia în mănăstirile yen budiste”.
Călugărului budist i se atribuie şi paternitatea tratatului numit „Note
privind băutul ceaiului pentru sănătate”. Cităm din acest tratat: „în aceste zile
ale Sfârşitului Legii ceaiul este un elixir de neînlocuit cu magica proprietate de
a prelungi viaţa omului”. Saicho a plantat seminţele de ceai chinezesc
înfiinţând prima plantaţie de ceai din Japonia, dina care s-au dezvoltat ulterior
toate plantaţiile de ceai din ţara soarelui răsare.
Tot lui i se atribuie şi primele forme de ceremonial adus tot din China şi
care presupunea baterea unei spume de ceai direct în ceaşcă, ritual numit
„etzugasira”. Iniţial ceaiul a fost apanajul călugărilor budişti dar în mod rapid
prin intermediul aristocraţiei, samurailor şi negustorilor bogaţi s-a extins la
întreaga populaţie.
Un mare popularizator al ceaiului în Japonia, introducându-l în
ceremoniile religioase a fost călugărul budist Eisai Mion (1141 – 1215).
Pe un ceainic metalic care se păstrează în templul budist Toganoo unde
au fost înfiinţate primele plantaţii de ceai sunt gravate 10 proprietăţi ale ceaiului
pe care le enumerăm:

 este benefic dacă este utilizat cu regularitate;

 îţi asigură ocrotirea lui Buddha;
 să ai milă faţă de cei mai slabi ca tine;

42
  asigură armonia celor 5 organe vitale (ficat, plămâni, splină, rinichi,
inimă);
 prelungeşte viaţa;
 alungă somnolenţa;
 te eliberează de patimi;
 te vindecă de boli;
 asigură ocrotirea de către zeii şintoişti;
 îţi linişte şi stăpânire de sine în faţa morţii.

La curtea Shogunului au proliferat practici legate de ritualul ceaiului

preluate de la curtea imperială chineză cum ar fi turnirurile de ceai, precum şi
fastul ceremonial cu veselă chinezească de porţelan, muzică, dansuri etc.
Ceremonia pe care o cunoaştem astăzi a fost determinată de o puternică
influenţă atât a învăţăturii filosofico – religioase a daoismului cât şi de
principiile zen budismului. Daoismul a influenţat mult ceremonia ceaiului prin
disocierea acestui ritual de dogmele şi ceremonialul imperial chinez
simplificându-l şi spiritualizându-l.
Cu toate acestea ceremonia japoneză a ceaiului presupune nişte reguli
stricte de etichetă pentru toţi participanţii la ceremonie reglementând temele de
discuţii cu scopul de a genera o stare de detaşare de la rutina cotidiană şi
orientare către autocunoaştere şi percepţie a frumosului.
O altă etapă în dezvoltarea culturii ceaiului în Japonia este legată de
numele lui Murata Siucho (1423 – 1502) care în calitatea sa de maestru al
ceremoniei ceaiului la curtea shogunului a formulat principiile fundamentale ale
ritualului ceremonial:

 stilul trebuie să fie simplu şi natural;

 florile trebuie să se armonizeze cu spaţiul în care se desfăşoară
ceremonia;
 aromele trebuie să fie discrete;
 vesela şi accesoriile trebuie să corespondă vârstei invitatului
principal;
 gazda şi invitaţii trebuie să fie în echilibru spiritual, calm şi
concentrare.

Ultimul concept era deosebit de importat întrucât asimila spiritualizarea

ceremoniei cu cea a meditaţiei din templele budiste prin abandonarea patimilor
şi dorinţelor stare exprimată în limba japoneză prin termenul „sammay” adică
concentrare adâncă. Tot Murata Siucho a stabilit ca loc de desfăşurare al

43
ceremoniei ceaiului un spaţiu distinct de suprafaţă redusă de circa 4,5 tatami
(circa 9 mp), numit „soan” adică „colibă de paie”. Caracterul redus al spaţiului
a determinat intimitatea ceremoniei cu maxim 3-5 participanţi.
Următorul maestru al ceaiului care a influenţat semnificativ ceremonia a
fost Tacheno Dzeo (1502 – 1555). Se consideră că el a impus în ceremonia
ceaiului concepţia „wabi” ca principiu estetic al spiritualităţii ritualului. În
cultura japoneză „wabi” simbolizează simplitatea, naturaleţea şi melancolia.
Interpretarea pe care el a dat-o acestui concept presupune accentul pe elemente
şi accesorii simple cu patina timpului precum şi capacitatea de a găsi frumuseţe
până şi în „un vas ceramic spart dar încă util pentru a pune în el o floare”.
Determinând spiritul „wabi” ca absenţa aroganţei şi delicateţe faţă de
ceilalţi el afirmă că fundamentul ceremoniei este atitudinea faţă de participanţi
şi că accentul trebuie pus pe stabilirea comunicării cu spiritul universal. Dzeo a
formulat 8 principii pe care le enumerăm:

 bunăvoinţa fată de ceilalţi;

 armonia interioară;
 absenţa mândriei;
 nu îi judeca niciodată pe ceilalţi;
 fără lăcomie;
 maestrul ceaiului poate utiliza în timpul ceremoniei veselă respinsă de
alţii;
 maestrul ceaiului trăieşte în concordanţă cu principiile budiste şi este
pătruns de spiritul poeziei japoneze;
 ceremonia ceaiului nu se va desfăşura niciodată acolo unde nu se ia în
considerare starea de spirit a invitaţilor.

Maestrul Dzeo a fost primul care a enunţat conceptul de „chado” în

traducere „calea ceaiului”. Calea ceaiului devine o concepţie estetică, un mod
de a te percepe pe tine şi lumea care te înconjoară. Acest concept a fost dus la
desăvârşire de cel mai celebru maestru al ceaiului din istoria Japoniei Sen – No
– Rykiu (1522 – 1591).
Sen – No- Rykiu este figura cheie în istoria ceremoniei ceaiului din
Japonia. El este cel care a desăvârşit ritualul pe care îl cunoaştem în forma
practicată astăzi. Sen – No- Rykiu a început să utilizeze vesela simplă în locul
porţelanurilor scumpe de sorginte chineză, a introdus principiul preparării
ceaiului direct în faţa invitaţilor (înainte ceaiul era preparat într-o altă încăpere),
a reproiectat designul pavilionului de ceai şi a introdus multiple alte elemente
ale ritualului. Când maestrul a fost întrebat în ce constă secretul măiestriei sale
el a răspuns: „Foarte simplu. Fierbeţi apa, preparaţi ceaiul, încercaţi să obţineţi

44
gustul dorit, nu uitaţi de flori, vara încercaţi să faceţi răcoare, iarna o căldură
plăcută. Asta e tot. arătaţi-mi-l pe cel care reuşeşte să realizeze toate acestea şi
voi deveni fericit discipolul acestuia”.
Printre altele Sen – No- Rykiu a fost un mare maestru al ikebanei (arta
aranjării florilor) fiind şi creatorul unui nou stil „nagheire”, tip de aranjament
utilizat uzual pentru pavilioanele de ceai.
O legendă japoneză spune că shogunul Tokugawa Yeiyasu mare
admirator al lui Sen – No- Rykiu şi al ceremoniei ceaiului a aflat că acesta are o
superbă grădină de flori şi l-a anunţat că îl va vizita ca să le vadă. Când a sosit
în grădina lui Sen – No- Rykiu a constatat că toate florile erau retezate ceea ce
l-a uluit şi indignat dar intrând în pavilionul de ceai a găsit pusă în vază o
singură crizantemă superbă. Întrebându-l pe Sen – No- Rykiu despre motivaţia
gestului său acesta i-a răspuns: „un singur fir dintr-o sută este capabil să redea
splendoarea florilor”. În final soarta lui Sen – No- Rykiu a fost crudă.
Admiratorii săi i-au sculptat imaginea deasupra porţii de intrare a templului
Daitoudzi din Kyoto. Această onoare i-a adus sfârşitul. Ashogunul Toyotomi
Hydeoshi şi el admirator al lui Sen – No- Rykiu venind într-o zi la templu şi-a
socotit demnitatea atinsă prin faptul că a trebuit să treacă pe sub imaginea lui
Sen – No- Rykiu şi i-a ordonat acestuia să-şi facă sepuku.
În ceea ce priveşte propriu zis ceremonia ceaiului aceasta presupune mai
multe etape:

Pregătirea ceremoniei (cha – no - yu)

Este o demonstraţie a preparării ceaiului care are loc împreună cu

prepararea unui mese ceremoniale. De multe ori pregătirea unei ceremonii poate
dura mai multe zile. Ceremonia în sine este afirmarea principiului că orice
comunicare interumană este unică şi ca atare toţi participanţii la ceremonie
trebuie să se bucure pe deplin de toate aspectele acesteia. Ceremonia propriu
zisă are loc într-o încăpere special amenajată şi destinată numai acestui scop
numită tiasitzu. De obicei, este o încăpere într-un pavilion de ceai situat într-o
grădină, separat de locuinţe. Invitaţii, nu mai mult de 4, sunt conduşi într-o
cameră de aşteptare unde îşi aleg pe unul dintre ei ca invitat principal. După
aceea invitaţii însoţiţi eventual de un asistent al gazdei numit „hanto” se
îndreaptă către pavilionul de ceai situat într-o grădină proaspăt udată numită
„rodzy” (locul cu rouă). Semnificaţia acestei grădini precum şi a cărăruii
înguste care o străbate este de a-l ajuta pe cel care intră în ea să se detaşeze de
patimile lumeşti şi de cotidian, să-şi limpezească mintea şi uşureze inima, toate
acestea fiind numite „mu – sin”. În filozofia budistă aşa numită sutră a lotusului
spune: „Nu există un loc liniştit în cele 3 lumi; toate sunt asemenea unei case în

45
flăcări… salvarea de flăcări o găseşti în grădina cu rouă (rodzy)”. „Grădina cu
rouă”, stropită cu apă face parte din ambianţa specifică ceremoniei ceaiului şi se
stropeşte de 3 ori: prima orară, imediat înainte de sosirea invitaţilor; a doua
oară, în pauza dintre ceaiuri şi ultima orară, înainte ca invitaţii să părăsească
pavilionul de ceai după încheierea ceremoniei. Scopul parcurgerii acestei
grădini este eliberarea invitaţilor de „praful lumesc”. În aşteptarea gazdei
invitaţii iau loc pe o „bancă a aşteptării”. În aşteptarea invitaţilor gazda
(maestrul de ceremonie) numit în japoneză „teisyu” umple cu apă proaspătă o
cupă de piatră (tzukubai) de obicei instalată în mijlocul unor pietre joase.
Această cupă are o semnificaţie deosebită în cursul ceremoniei ceaiului
simbolizând purificarea fizică ţi spirituală. În acest sens menţionăm că într-un
celebru templu zen, templul Reanzi se găseşte un tzukubai cu semnificaţie
istorică deosebită, rotund în exterior el conţine o adâncitură, pătrată în secţiune,
şi care reproduce forma hieroglifului cu semnificaţia „gură” şi se regăseşte în
componenţa altor 4 hieroglife dispuse pe cel 4 păţi ale vasului cu semnificaţiile:
„eu”, „numai” „ştiu” „suficient”. Sensul acestui rebus este de a transmite într-o
formă codificată aceeaşi idee de spiritualizare se interpretează de regulă astfel:
„caut să mă mulţumesc doar cu ceea ce am, adică nu avea aşteptări faţă de lume
şi accept-o aşa cum este.” Umplând un coş de lemn cu apă gazda îşi clăteşte
mâinile şi gura pentru a se purifica şi apoi trece printr-o poartă special
construită numită „tiamon” pentru a-şi saluta invitaţii cu o înclinare. Nu se
poartă nici un fel de discuţie maestrul îi conduce pe „hanto”, pe musafirul
principal şi pe ceilalţi musafiri (exact în această ordine) prin „tiamon” care este
simbolul porţii între brutala lume exterioară şi lumea spirituală a ceaiului.
„Hanto” şi invitaţii se purifică cu apă proaspătă din „tzukubai” turnând
apă cu coşul întâi pe mâna stângă şi apoi pe mâna dreaptă (se pare că în Japonia
nu există stângaci) şi de asemenea îşi clătesc gura. Abia după purificare invitaţii
intră în pavilionul de ceai printr-o uşă culisantă cu înălţimea fixă de 91 de cm.
astfel, toţi cei care intră trebuie şi se încline. Această uşă subliniază că toţi sunt
egali în faţa ceaiului indiferent de statutul lor social. Ultimul invitat care intră
închide uşa după el.

Pavilionul pentru ceai

Încăperea destinată ceremoniei este extrem de austeră cu decoraţiuni

minimale. Într-o nişă numită „tokonoma” este expusă o pictură numită
„kakemono” asortată cu tema ceremonialului. De asemenea, este expus câte un
slogan budist caligrafiat hieroglific de către maestrul ceaiului numit „bokoseki”
(urme de cerneală). Lângă nisă se găseşte o policioară pe care sunt amplasate 2

46
-3 obiecte de artă cum ar fi: un vas pentru arderea mirodeniilor numit „koro”
sau o greutate pentru hârtia de caligrafiat numită „buntin”.
Fiecare invitat îşi exprimă admiraţia faţă de iscusinţa gazdei de a alege
ilustrarea potrivită din tabloul expus cu tema ceremoniei şi admira accesoriile
ceremoniei prezentate de către maestru.
Toţi invitaţii şi gazda se aşează conform ritualului pe locurile lor. Abia
în acest moment are loc un schimb de saluturi întâi între gazdă şi invitatul
principal, şi apoi cu ceilalţi invitaţi. Ceremonia debutează cu servitul mesei şi
abia după terminarea acesteia se aprinde focul în vatră adăugându-se în foc un
amestec de mirodenii diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, în sezonul rece se
aprinde o vatră fixă cu cărbuni, numită „ro”, iar în sezonul cald o vatră cu
jăratec mobilă numită „furo”.

Masa ceremonială

Fiecare invitat este servit cu bucate care fac parte din meniul ceremonial
numit „takaiaseki”. Mâncarea este servită pe tavă împreună cu beţişoare,
întotdeauna noi, din cedru şi este compusă din trei feluri. Pe fiecare tavă este
pus câte un vas ceramic cu orez alb, o supă numită „miso”, care se serveşte în
castronaşe închise şi peşte sau legume marinate pe o farfurie ceramică. Se
serveşte „sake” (vodcă japoneză).
Primul fel se numeşte „hasiaray” (umezirea beţişoarelor). Se servesc
legume fierte numite „nimono”, bucăţele !!!!!!! pregătite la grătar numite
„iakimono” care se mănâncă cu orezul şi supa menţionate. Pe parcursul mesei
gazda poate să mănânce sau nu fără a fi obligat ca în cultura europeană să
mănânce împreună cu musafirii. După ce s-a servit primul fel de mâncare
fiecare invitat îşi clăteşte gura cu zeamă limpede se supă, procedeu numit
„kosuimono”. Următorul fel de mâncare se numeşte „hassan” după numele tăvii
de lemn utilizată pentru servirea acestui fel de mâncare, şi exprimă comuniunea
cu natura. Felul constă din fructe de mare şi produse ale munţilor numite
„unimono” şi „iamamono”. Gazda este obligată să mănânce din acest fel de
mâncare şi fiecare invitat îi toarnă pe rând sake. Rolul de gazdă este tradiţional
considerat extrem de onorant şi pentru a asigura egalitatea participanţilor la
ceremonie fiecare dintre aceştia trebuie să exercite măcar pentru un moment
acest rol.

Ultimul fel constă în servirea unor substanţe aromatice numite „conomono”

precum şi orez prăjit, fiert în apă sărată.

47
 Fiecare dintre invitaţi şterge vesela pe care a folosit-o cu un şervet de
hârtie moale, pe care trebuie să-l aducă cu sine. Se serveşte „omogashi” (felul
dulce principal) şi astfel se încheie masa.
Gazda îi invită pe participanţi să iasă în grădină sau în camera de
aşteptare până când va pregăti ceremonia ceaiului propriu zisă. O dată musafirii
ieşiţi gazda scoate tabloul din nisă şi amplasează în aceasta un aranjament
floral. Încăperea se mătură şi este pregătită vesela şi accesoriile pentru „Koi
cha”. La ceremonie sunt utilizate peste 30 de accesorii, fiecare având valoare de
operă de artă.

Lumea spirituală a ceaiului

În cursul ceremoniei ceaiului apa simbolizează principiul „yng” iar focul

din vatră principiul „yang”. Apa ţinută într-un vas ceramic numit „miatzusasi”
este totdeauna proaspătă simbolizând puritatea şi este atinsă numai de maestrul
de ceremonie. Ceaiul „matcha” este păstrat într-un mic container ceramic care
la rândul său este amplasat într-o husă de mătase subţire şi este pus în faţa
vasului cu apă. Dacă ceaiul se serveşte în timpul zilei, gazda utilizează un gong,
iar dacă se serveşte seara un clopot. Pentru a invita invitaţii înapoi în pavilion se
loveşte gongul sau clopotul de 5 -7 ori. Invitaţii se purifică din nou cu apă şi
intră în pavilion în ordinea prestabilită. Invitaţii admiră aranjamentul floral,
ceainicul, vatra şi îşi ocupă locurile. Maestrul intră cu un vas pentru ceremonie
numit „Kcavan” în care sunt puse un pămătuf din bambus sau paie de orez
numit „chasen”, un şervet de in pentru ştergerea vasului numit „chachin” iar
deasupra acestora de-a curmezişul se pune un făraş elegant de bambus utilizat
pentru manipularea ceaiului numit „chasiaku”. Toate acestea se aşează în
ordine, lângă vasul cu apă care reprezintă soarele (simbolul yang) timp ce vasul
„chavan” menţionat reprezintă luna (simbolul Yn). Dintr-o încăpere alăturată
gazda aduce un vas pentru apa folosită „chiangsui”, un coş de bambus pentru
apă numit ”hiseaku” şi un suport de bambus pentru capacul ceainicului numit
„futaochi”. Cu ajutorul unui şervet de mătase subţire numit „fukusa” care
reprezintă spiritul maestrului el şterge containerul cu ceai şi făraşul. Se acordă o
mare importanţă felului în care maestrul priveşte, împătureşte şi ţine în mână
„fukusa” pe măsură ce gradul său de concentrare creşte. Japonezii utilizează
atât pentru fierbere cât şi pentru infuzare ceainice plate, de formă elipsoidală,
care se încing uniform pe grătare speciale (la temperaturi între 50 şi 60 de

48
grade). Din acest motiv mânerele ceainicelor japoneze sau se fac integral din
bambus, sau se acoperă cu o împletitură pentru a putea fi manevrate.
Apa fierbinte se toarnă cu coşul în „chavan”, pămătuful se clăteşte, apa
este vărsată iar vasul este şters cu şervetul. Ridicând în faţa sa făraşul pentru
ceai şi containerul cu ceai, maestrul toarnă în „chavan” ceaiul în proporţia de 3
făraşe/invitat. Apoi, toarnă cu coşul apă din ceainic în „chavan” în cantitate
suficientă pentru ca utilizând pămătuful să amestece ceaiul cu apă până la
consistenţa unei smântâni. Mai adaugă apă astfel încât să transforme această
„smântână” într-o soluţie de consistenţa şi culoarea unei supe de mazăre. Gazda
transmite vasul cu ceai invitatului principal care îl primeşte cu o înclinare.
Invitatul ridică cu ambele mâini (gest sugerând ofranda rituală a ceaiului în faţa
statuilor lui Buddha) vasul până la nivelul ochilor şi îl răsuceşte admirând
lucrătura. Apoi invitatul principal soarbe un strop de ceai, şterge muchia vasului
cu şervetul şi îl transmite următorului invitat care procedează în acelaşi fel.
După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul vasul se întoarce la gazdă care îl
clăteşte, clăteşte şi pămătuful şi mai lustruieşte o dată făraşul de bambus şi
containerul pentru ceai. Atât făraşul cât şi containerul pentru ceai sunt înmânate
musafirilor pentru a fi admirate. Discuţiile demarează prin discutarea calităţii
acestor accesorii şi continuă cu alte teme.

Sfârşitul ceremoniei

Se aprinde focul în vatră pentru pregătirea unui altfel de ceai, lichid de

această dată numit,”usa cha”. Acest ceai are menirea de a împrospăta gura
participanţilor şi îi pregăteşte simbolic pe invitaţi pentru a părăsi lumea
spirituală a ceaiului şi întoarcerea în cotidian. Invitaţilor lise oferă nişte pernuţe
pentru şedere numite „sabuton” precum şi nişte încălzitoare pentru mâini
numite „tiburi”.
La „usa cha” se servesc dulciuri confiate numite „higasi”. „Usa cha” se
prepară dintr-o cantitate mult mai mică de pulbere de ceai şi de o calitate nu atât
de bună, păstrat într-un container de lemn de forma unei curmare numit
„nasaiume”. Pentru prepararea lui se serveşte un vas mai elegant iar invitaţii îl
beau din vase individuale. Odată servit ceaiul invitaţii îşi exprimă aprecierea
faţă de calitatea ceaiului şi faţă de arta maestrului. În timp ce ei părăsesc
pavilionul gazda iese şi îi priveşte plecând din dreptul uşii pavilionului de ceai
exprimându-şi parcă regretul că pleacă, sugerând că s-ar bucura de întoarcerea
acestora.

49
 Maestrul Sen – No – Rykyu a compus un haiku care concentrează esenţa
ceremoniei ceaiului:

Pavilionul de ceai şi grădina stropită cu rouă,

Invitatul şi gazda şezând împreună,
Împărtăşesc o cupă de ceai.
În linişte şi tăcere
Inimile lor bat împreună.

Cred că nu putem spune mai mult decât a spus Sen – No - Rykyu

CEREMONIA COREANĂ A CEAIULUI

Cultul ceaiului în Coreea este legat de numele călugărului budist Kim

Terioma, care în secolul VII a adus din China seminţele arbustului de ceai şi a
înfiinţat prima plantaţie pe pantele muntelui Ciri, în sudul ţării. Iniţial
ceremonialul ceaiului, împrumutat din China, a fost apanajul exclusiv al
călugărilor budişti. De altfel, budismul a influenţat considerabil ritualul
ceaiului.
Coreenii au dezvoltat o concepţie proprie, subliniind în mod deosebit
importanţa stării de spirit în timpul ceremoniei: eliberarea de gândurile lumeşti,
calmul şi armonia, autocontrolul, puritatea şi principiul confucian al evitării
extremelor. De asemenea, coreenii au creat o teorie numită „a entităţii”
denumită „stânga” şi „a funcţiei” denumită „ ca dreapta”, principii care trebuiau
respectate armonic în cursul ceremoniei ceaiului. Astfel, maestrul de ceremonii
dispunea „focul” (grătarul cu jeratic) la dreapta sa iar vesela la stânga sa.
Invitaţii erau aşezaţi cu faţa spre vest iar gazda spre est. Locul orientat către sud
rămânea totdeauna liber, fiind în mod simbolic destinat împăratului.
Numărul ideal de invitaţi era de 3, invitatul principal fiind aşezat în
mijloc, faţă în faţă cu gazda.
Pentru ceremonie este utilizat ceaiul verde de calitate superioară şi numai
frunze. În ceainic se încălzeşte apa până aproape de fierbere şi se toarnă în
ceşcuţe ceramice. În ceainicul golit se toarnă cu un făraş de bambus frunzele de
ceai verde şi se toarnă peste ele apa din ceşti. Se infuzează circa 2 minute şi se
toarnă în ceşti, pentru a fi băut.

50
 Ceremoniile călugărilor budişti au loc de regulă în pauzele dintre
rugăciuni. Există şi obiceiul ca între ceştile de ceai să se bea câte un ou crud,
direct din coajă printr-o mică gaură.
Ca o particularitate remarcăm obiceiul coreenilor de a adăuga în ceai
fiertură din rădăcină de ginseng.
Putem constata că deşi vesela şi procedura formală sunt de sorginte
chineză din punct de vedere spiritual ceremonia ceaiului la coreeni este mai
apropiată de cea japoneză.

CULTURA CEAIULUI ÎN VIETNAM

Un proverb vietnamez sună aşa: „Bea dimineaţa o ceaşcă de ceai iar seara
un păhărel de vin şi vei uita care este drumul către medic”.
Ceremonia ceaiului tradiţională este relativ complicată reglementând
unde trebuie băut ceaiul, când şi cu cine, ce fel de apă trebuie folosită, în ce loc
al casei trebuie amplasată măsuţa pentru ceai şi ce fel de veselă trebuie folosită.
Ca şi în alte culturi orientale ale ceaiului, tradiţiile vietnameze presupun
că ambianţa ceremoniei trebuie să-i apropie pe oameni, să ajute la comunicare
spirituală şi linişte sufletească.
În mod tradiţional, în cursul ceremoniei se recită şi se compun versuri, se
discută despre probleme ale înaltelor materii iar dacă se trece la teme cotidiene
abordarea este extrem de ocolită şi întotdeauna ultimul cuvânt trebuie să
aparţină gazdei.
Elementele de etichetă sunt extrem de importante, o persoană care nu ştie
să susţină o discuţie elevată, nu foloseşte cu abilitate accesoriile ceremoniale
sau face erori flagrante provoacă tuturor participanţilor un sentiment de jenă şi
de ruşine.
Un rol mai important decât în ceremoniile chineză şi japoneză îl are apa
pentru infuzie. Vechi manuscrise vietnameze ne prezintă procedura culegerii
apei pentru ceai la curtea regelui Tî Dâk (secolul XVII). Din ordinul regelui
servitorii culegeau dimineaţa devreme roua de pe frunzele de lotus pe care o

51
foloseau pentru prepararea ceaiului. Se considera că doar apa născută între cer
şi pământ este suficient de pură pentru ai da ceaiului puterea sa magică. Ceaiul
pregătit din apă cu aromă de lotus capătă un colorit deosebit de intens şi se
servea cu bucăţele mici de zahăr nerafinat.
Obiceiurile ceaiului diferă de la provincie la provincie. De exemplu, în
Vietnamul de Sud se acordă preferinţă ceaiului verde cu gheaţă, aromatizat cu
flori. În zonele de mijloc, unde clima este mult mai ploioasă, se bea ceai verde
din frunze proaspete uscate foarte puţin la soare. În regiunile de nord se preferă
ceaiul fierbinte, foarte tare, verde şi aromatizat cu flori naturale de iasomie,
lotus sau crizanteme.
De multe ori pentru prepararea ceaiului se utilizează apa de ploaie care se
colectează în vase ceramice speciale, amplasate sub arbori aromaţi, pentru ca
apa să preia această aromă. Pentru preparare se folosesc ceainice de dimensiuni
mici, dintr-o ceramică specială de culoare închisă. Înainte de infuzare,
ceainicul, ceştile şi farfurioarele se clătesc cu apă fierbinte şi se pun la scurs pe
o tavă de bambus. În ceainic se pun frunzele de ceai, se toarnă apa fierbinte, se
acoperă cu un capac şi se infuzează 3 – 5 minute. Pe farfurioare se pun frunze
proaspete de iasomie, lotus sau trandafiri şi se acoperă cu ceaşca pentru ca ea să
se pătrundă de aroma petalelor. Când ceaiul e gata, se toarnă în ceşti şi se beau
încet, savurând aroma, culoarea şi gustul ceaiului.
Calitatea ceaiului este determinată nu numai de modul de preparare dar şi
de localitatea de unde este recoltată frunza de ceai. În nordul Vietnamului, cel
mai bun este considerat ceaiul tan kîong. Acest ceai are o culoare auriu –
verzuie şi un gust uşor amărui la prima înghiţitură dar care lasă o amintire
dulceagă după savurare.
Un alt mod foarte popular de preparare al ceaiului constă în culegerea
frunzelor proaspete de ceai, strivirea uşoară a acestora, punerea lor într-un vas
ceramic înfăşurat în prealabil într-un material textil sau paie, pentru păstrarea
căldurii şi infuzarea cu apă fierbinte. După circa o jumătate de oră ceaiul este
gata, fiind preparat de regulă pentru toată familia.

52
 PREPARAREA CEAIULUI ÎN TIBET

Un proverb tibetan spune că omul poate rezista fără apă 3 zile iar fără
ceai una singură. Este foarte adevărat că ceaiul tibetan nu seamănă deloc cu
ceea ce înţeleg europenii prin ceai. Ceaiul preparat atât în Tibet cât şi în
regiunile muntoase din Afganistan (munţii Hinducuşi), Sikkim (India), Buthan,
Nepal şi Mongolia utilizează ca şi componente ceaiul verde presat, în
concentraţie mare (circa 75 – 100 gr ceai /litrul de apă), lapte, unt, făină şi sare.
Componentele pot varia de la zonă la zonă astfel laptele poate fi de vacă,
capră, oaie, iapă, cămilă sau iak iar untul poate fi înlocuit sau completat cu
untură topită, făina poate fi de grâu, de secară sau înlocuită cu orez şi mei.
Se poate adăuga piper boabe, foaie de dafin sau alte condimente.
Ceaiul propriu zis denumit „chasuima” se prepară astfel : ceaiul presat se
zdrobeşte sau se macină pulbere şi se acoperă cu 1 litru de apă rece după care se
pune la fiert. Când apa dă în clocot se adaugă ½ litru de lapte, o lingură de unt
de iak, precum şi circa 100 gr. De făină prăjită în unt şi ½ pahar de făină de
orez. Toate acestea se mai dau în clocot şi se adaugă sare după gust. Tot acest
amestec se fierbe 10 -15 minute amestecând continuu, după care se strecoară
prin sită şi se toarnă într-un butoiaş lunguieţ care se agită continuu până când se
obţine o băutură extrem de consistentă cu un efect tonic deosebit. Uneori nu se
foloseşte decât un pahar de apă cantitatea de lichid fiind completată cu lapte.
Acest fapt se datorează lipsei unei ape potrivite pentru ceai în zone aride şi
sărăturoase. Băutura abţinută este extrem de tonifiantă fiind capabilă să
restaureze instantaneu resursele fizice ale consumatorului. De altfel, pentru

53
regiunile muntoase tibetane este specifică aprecierea distanţelor nu în unităţi de
măsură ci în piale de ceai.
Pentru cititorul neavizat modalitatea de preparare a ceaiului prezentată
poate suna ciudat, dar la o analiză mai atentă vom constata că ne întâlnim cu
aceleaşi ingrediente (evident sub altă formă) ca şi la ceaiul consumat în Europa
la care servim lapte,şi toasturi de pâine prăjită cu unt.

TRADIŢII CEAIULUI ÎN ANGLIA – FIVE O CLOCK

În ceea ce priveşte consumul ceaiului în Anglia şi astăzi este greu de

stabilit care este momentul de la care putem considera că a început istoria
ceaiului în Anglia.
Unii consideră că ar trebui să începem cu Elisabeta I care în ultima zi a
anului 1600 a decis înfiinţarea companiei Indiilor de Est, companie care cu
timpul a devenit cel mai mare trader al ceaiului în Europa.
La numai 6 săptămâni după înfiinţarea companiei Indiilor de Est o flotă
compusă din 6 nave şi cu un echipaj de 400 de oameni sub comanda lui James
Lancaster a părăsit ţărmurile britanice şi după 16 luni au ajuns în Indonezia
(insula Sumatra). Înainte de întoarcerea în Anglia James Lancaster a înfiinţat
acolo prima factorie britanică care a devenit un punct important pentru comerţul
zonal inclusiv cu ceai.
Un alt punct de vedere susţinut de fondatorii companiei engleze de ceai
„Ahmat Tea” susţine că începuturile trebuie plasate în anul 1614 când
reprezentanţi ai companiei Indiilor de Est i-au oferit în dar regelui primul lot de
„frunze chinezeşti”.
Un alt punct de vedere este formulat de o serie de istorici care susţin că
începuturile ceaiului în insulele britanice trebuie situat în septembrie 1658, data
morţii lui Oliver Cromwell întrucât acesta nu accepta intermedierea olandezilor
în comerţul cu Anglia iar la acel timp olandezii erau principalii furnizorii de
ceai din Europa. Însă este unanim acceptat că indiferent de apariţiile sporadice
ale ceaiului în Anglia debutul marşului triumfător al acestuia în insulele
britanice este legat de căsătoria regelui Carol al II – lea cu principesa

54
portugheză Ecaterina de Bragandza (1662) care era o mare admiratoare a
ceaiului. De altfel, în zestrea pe care a adus-o cu ea la Londra se găsea şi un
mare cufăr plin cu ceai (deşi considerăm că mai important pentru istoria
ceaiului este că în această zestre intra şi cedarea către coroana britanică a
portului Bombay).
Ecaterina de Bragandza a introdus obiceiul de a servi la curte un ceai
gustos şi bine preparat ceea ce a introdus consumul acestuia în rândurile
aristocraţiei britanice.
Timp de jumătate de secol britanicii au savurat exoticul produs
chinezesc fără să aibă idee nici ce este, nici cum este produs şi nici la ce
foloseşte până la publicarea în anul 1699 a „Eseului despre natura şi
proprietăţile ceaiului” scrisă de un anume Owington, capelan de navă, în care se
specifica ce este ceaiul, cum este cultivat, recoltat şi sortat, precum şi care sunt
proprietăţile terapeutice ale ceaiului.
În anul 1706 Thomas Twinning fondatorul celebrei companii de ceai a
deschis un local numit în 1717 „Golden Lion” în care vinde şi servea ceai.
Local există şi astăzi fiind conservat în forma sa iniţială.
În secolul XVIII ceaiul a devenit cea mai populară băutură în Anglia
detronând berea, cidrul şi chiar ginul.
Cunoscătorii istoriei Angliei afirmă că celebra tradiţie britanică a
ceaiului de la ora 5 (five o clock) a fost „inventată” de către Anna a 7 a ducesă
de Bedford care a introdus în lumea mondenă britanică obiceiul de a-şi invita
prietenele la un ceai.
Literatura britanică abundă în prezentări ale societăţii britanice în care
five o clock era ambianţa în care se legau intrigile epocii.
În epoca victoriană sofisticarea ceremoniei a generat un boom al
industriei porţelanului, argintăriei şi altor accesorii rafinate pentru eleganţa
ceaiului de după amiază.
Incredibila creştere a consumului şi cerere de ceai a pus guvernul în faţa
problemei de cum să satisfacă această cerere în condiţiile în care China nu
dorea să crească exportul de ceai în schimbul mărfurilor britanice.
În faţa „crizei de ceai” Londra a forţat exporturile în China cu o marfă
nouă şi anume opiul, pe care compania Indiilor de Est a început să-l cultive
grabnic în Bengal (India). China a încercat să limiteze dimensiunea comerţului
cu piu ceea ce a generat 2 războaie, numite „războaiele opiului” în urma cărora
China a fost înfrântă iar Marea Britanie a obţinut facilităţile comerciale dorite
precum şi insula Hong Kong.
Deşi restricţiile comerţului cu ceai au fost eliminate cererea de pe piaţa
britanică nu era satisfăcută iar ceaiul chinezesc era foarte scump. Ca atare, în

55
anul 1823 compania Indiilor de Est a început să înfiinţeze plantaţii de ceai în
India utilizând în acest scop varietatea „Camelia assamica”, originară din India.
Ulterior au fost dezvoltate plantaţii de ceai în Ceylon unde s-a afirmat
ca un mare întreprinzător scoţianul Thomas Lipton înnobilat de regina Victoria
şi supranumit „tea gentleman” – fondatorul celebrei companii Lipton.
Ceaiul a depăşit saloanele aristocratice sau gospodăriile locuitorilor
ajungând să fie servit în patiserii, lăptării şi chiar tutungerii. Cât de important
este ceaiul pentru britanici este faptul oarecum anecdotic că la debutul celui de-
al doilea război mondial Winston Churchill, premier al guvernului britanic, a
dispus constituirea a peste 500 de depozite speciale pentru stocarea resurselor
de ceai şi apei aferente.
La fel ca în China unde curtea imperială a fost în mod tradiţional
promotorul ceaiului, şi casa regală britanică a jucat un rol similar pentru
Anglia. Regina Victoria, care a domnit cea mai mare parte a secolului XIX a
transformat consumul de ceai într-un anume fel de ritual regal. De altfel, ea este
şi autoarea cărţii „tea moralities” (eticheta ceaiului) prin care stabileşte nişte
reguli destul de stricte de comportament în societate mai ales în timpul „five o
clock”. Regina Victoria era admiratoare a ceaiuui indian şi numele ei îl poartă
unul din cele mai bune ceaiuri din clasa Darjeleeng. Tradiţiile casei regale au
fost continuată de regina mamă, şi ea mare amatoare de ceai, iar regina
Elisabeta II aflată pe tron de peste jumătate de secol a introdus recepţiile
tradiţionale cu ceai la palatul Buchingam. Este cunoscut faptul şi că Elisabeta a
II în cursul recepţiilor oficiale serveşte personal ceaiul şi are obiceiul să
împărtăşească invitaţilor secretele ceaiului englezesc. În particular explică că în
conformitate cu tradiţia englezească ceaiul se bea cu lapte şi întotdeauna în
ceaşcă turnaţi laptele călduţ şi apoi ceaiul, şi niciodată invers!.
Toată Europa ştie că regina îşi începe ziua cu fraza: „ziarul Times şi o
ceaşcă de ceai”.
Referindu-ne la alte personalităţi britanice l-am specifica pe dr. Samuel
Johnson, cunoscut savant lexicograf, autorul marelui dicţionar al limbii engleze.
În cursul muncii sale de creare a dicţionarului el utiliza un ceainic cu o
capacitate de 2 litri şi de numele lui se leagă o anecdotă conform căreia în
cursul unei vizite la o doamnă din înalta societate i-a transmis gazdei ceaşca
golită de ceai pentru a fi umplută din nou de 32 de ori.
O altă personalitate britanică al cărui nume este legat de ceai este
George Orwell autorul operei 1984 care este şi autorul eseului „O ceaşcă de
ceai bun” în care pledează pentru băutul ceaiului fără zahăr.
Cultul ceaiului domneşte în orice familie englezească şi a devenit una
din tradiţiile naţionale. De regulă, britanicii beau ceaiuri negre, tari şi intense,
indiene sau ceyloneze, cu lapte sau frişcă nebătută.

56
 Procedura de preparare a ceaiului

Se încinge bine un ceainic de porţelan. După aceea se adaugă ceai

conform formulei: o linguriţă de ceai pentru fiecare ceaşcă de apă plus una
pentru ceainic. Se toarnă apă fierbinte şi se infuzează 5 minute. Cât timp se
infuzează ceaiul în ceşti de asemenea încălzite se toarnă lapte cald (dar nu fiert)
circa 2 – 3 linguri, după gust. După aceasta în lapte se toarnă ceaiul întrucât s-a
constatat că tunarea laptelui în ceai strică gustul şi aroma acestuia, aşa că o
astfel de eroare este tratată ca o mitocănie.
Englezii beau ceai dimineaţă, la micul dejun, în timpul lunch-ului şi la
five o clock.

TRADIŢIA CEAIULUI ÎN RUSIA

Primele menţiuni ale ceaiului în Rusia datează din 1462 când negustori
orientali au adus la curtea marelui cneaz Ivan al III-lea ceai chinezesc. Deşi mai
există menţiuni sporadice despre consumul ceaiului la curtea ţarului Ivan cel
Groaznic putem vorbi despre extinderea consumului de ceai în Rusia din anul
1689 când între Rusia şi China s-a încheiat un tratat comercial, una din
mărfurile menţionate în acord fiind ceaiul. De remarcat că promotorul acestui
tratat comercial şi cel care în scrierile sale a descris consumul de ceai a fost
Spătarul Milescu, ambasador al ţarului Rusiei în China. Cităm din scrierea
Spătarului Milescu despre ceai: „când te obişnuieşti cu el e foarte plăcut”.
Ceaiul era adus în Rusia cu caravane prin Mongolia, pustiul Gobi, şi
taigaua siberiană, cale de 18.000 Km, pe parcursul a 18 luni şi mai mult.
Putem vorbi de expansiunea consumului de ceai în rândul boierimii ruse
precum şi a burgheziei în curs de formare începând cu epoca lui Petru cel Mare
(deşi acesta nu era un amator de ceai ci mai degrabă a unor băuturi ceva mai
tari), însă împărăteasa Ecaterina a prins gustul ceaiului şi mai mult, a sprijinit
dezvoltarea în Sankt Petersburg a producţiei de porţelanuri pentru ceai (fabrica
imperială de porţelan).
Iniţial, în prăvăliile chinezeşti din Moscova se comercializau ceaiuri verzi
de calitate foarte bună, accesibile numai oamenilor cu stare. Ca atare, în Rusia

57
s-a dezvoltat o tradiţie proprie de preparare şi consum pe care o prezentăm în
continuare.
În primul rând, s-a dezvoltat producerea unui instrument absolut unic
pentru fierberea apei conceput şi construit pentru a identifica după sunet fazele
de fierbere, şi vorbim aici de celebrul samovar.
De asemenea, din cauza absenţei şi accesibilităţii pe scară largă a veselei
de porţelan care să permită savurarea ceaiului s-a inventat şi a căpătat o
extindere până la nivel de simbol paharul de cristal sculptat sau de sticlă, în
suport de argint. Aceste două elemente au devenit definitorii pentru tradiţia
ceaiului în Rusia.
Se consideră o invenţie rusească ceaiul cu lămâie care astăzi are o
utilizare universală.
Ceaiul devine din ce în ce o băutură mai populară iar în 1886 este inclus
ca aliment de bază în meniul armatei. De asemenea, apar referiri la contractele
de muncă în care pe lângă bani era prevăzută şi obligativitatea raţiei de ceai.
Revenind la prepararea ceaiului vă prezentăm procedeul uzual pe care îl
putem considera ca reprezentativ pentru prepararea ceaiului în Rusia. Astfel,
prepararea ceaiului presupune următoarele etape: mai întâi se umple cu apă
proaspătă samovarul. Ceainicul uscat pentru infuzie se amplasează deasupra
samovarului, pe un grătar special unde se usucă şi se încinge corespunzător.
Când apa ajunge în a II a fază de fierbere, în ceainic se pune ceaiul în proporţie
de 1 linguriţă pentru fiecare ceaşcă de apă plus una pentru ceainic. Se infuzează
3 -5 minute, după care se toarnă în ceşti până la circa o jumătate din volumul
acestora şi se completează cu apă fierbinte din samovar. Ceainicul nu se goleşte
niciodată mai mult de 2/3 şi de asemenea se completează cu apă din samovar.
Această operaţiune se repetă succesiv, fiecare consumator dozându-şi ceaiul
după gust.
Un alt obicei specific rusesc este modul de îndulcire al ceaiului. Astfel,
dat fiind că zahărul era scump şi greu accesibil s-a dezvoltat obiceiul de a bea
ceai „vprikusku” adică de a utiliza o bucăţică de zahăr greu solubil ţinută între
dinţi şi îndulcind astfel ceaiul. Există relatări despre băutori atât de abili, încât
reuşeau să folosească aceeaşi bucăţică de zahăr pentru 20 de stacane de ceai.
De obicei, ceaiul se servea împreună cu clătite, plăcinte, piroşte, covrigi,
dulciuri şi o mulţime de alte preparate cu cât mai multe odată cu atât mai bine.
Astfel de trataţii erau specifice de regulă burgheziei. Aristocraţia practica
obiceiurile „ceaiului englezesc”.
O formă specială a fost proliferarea seratelor de ceai în rândul
„intelighenţiei”,ruse mai degrabă serate literare şi artistice. De altfel, se
apreciază că aceste „ceaiuri intelectuale” se află la originea dezvoltării

58
romanţelor ruseşti (până şi celebra romanţă ţigănească „oci ciornîe” fiind
produsul unor astfel de serate).
Datorită vastităţii Rusiei şi caracterului său multinaţional nu putem vorbi
totuşi de o unică tradiţie, unitară pentru toată Rusia. Există multiple diferenţieri
zonale sau naţionale cu particularităţi alte culturii ceaiului. Totuşi, cele câteva
elemente pe care vi le-am prezentat pot fi considerate ca reprezentative pentru
tradiţia rusă a ceaiului.

CEAIUL ÎN AMERICA

Consumul ceaiului în America este legat de perioada de colonizare a

vastelor teritorii nord americane atât de colonişti britanici cât şi olandezi. În
acea perioadă prevala consumul ceaiului verde, importat de colonişti direct din
China. Ca o curiozitate menţionăm că, întrucât în China guverna dinastia de
origine manciuriană Tzin (1644-1911) prin intermediul căreia în China s-a
răspândit modalitatea tătaro – mongolă de preparare a ceaiului, aceşti colonişti
au preluat şi modul de preparare al ceaiului cu sare şi unt (mai ales fermierii
quakeri). Însă, polul de consum al ceaiului în America era oraşul New York
(înfiinţat în 1626 de olandezi şi numit New Amsterdam dar preluat de englezi în
1664 care i-au dat denumirea actuală. Olandezii erau deja familiarizaţi cu
ceaiul, iar la data preluării oraşului de către englezi locuitorii acestuia
consumau mai mult ceai decât toată Anglia.
Sub dominaţie britanică consumul de ceai a continuat să crească cu
preluarea obiceiurilor britanice de consum.
Până la mijlocul secolului XVIII ceaiul era adus din China în America de
navele companiilor Indiilor de Vest care deţinea monopolul comerţului cu ceai.
Datorită nivelului ridicat al taxelor, coloniştii americani au pus pe picioare un
sistem de contrabandă cu ceai, extrem de extins. Compania Indiilor de Vest
sesizând o scădere a veniturilor a promovat în parlamentul britanic o lege
privind creşterea impozitului pe ceai, lege adoptată în 1767. De această lege
este legat evenimentul istoric care a dus la declararea independenţei Statelor

59
Unite. În data de 16 decembrie 1773, un grup de colonişti îmbrăcaţi în indieni
au abordat navele companiei Indiilor de Vest care au adus în portul Boston un
mare transport de ceai şi au aruncat toată încărcătura în apele golfului. În istorie
acest eveniment este denumit „Boston tea party”. Astfel a început războiul de
independenţă şi s-a sfârşit monopolul britanic asupra comerţului cu ceai în
America. Comerţul cu ceai al tinerei republici americane s-a dezvoltat continuu,
iar în 1845 a avut loc o „revoluţie” în transportul de ceai legat de construcţia
primei nave ultrarapide destinată anume acestui scop numită „clipper”. Astfel
de nave au început să fie construite şi în Anglia, devenind protagonistele unor
celebre curse trans-oceanice numite „curse de ceai”.
Cu timpul ceaiul a început să cedeze din poziţiile ocupate în favoarea
cafelei, băuturilor răcoritoare de tip Coca Cola, Pepsi Cola, sucurilor conservate
etc. Dar ceaiul nu şi-a cedat poziţia de lider fiind „ajutat” de o întâmplare
fericită care a avut loc în 1904, în cursul primei Expoziţii Mondiale care a avut
loc în America în oraşul Saint Louis. Această expoziţie a beneficiat de un aflux
enorm de vizitatori fapt de care au beneficiat numeroşi comercianţi, printre care
şi britanicul Richard Blechinden, deţinător al unor plantaţii de ceai în India.
Acesta şi-a amenajat un pavilion viu colorat în care angajaţii săi îmbrăcaţi în
costume de hinduşi cu turbane mari ofereau vizitatorilor ceai cald proaspăt
preparat. Însă, întrucât au fost câteva zile foarte călduroase nimeni nu cumpăra
ceai fierbinte. În disperare de cauză şi suferind şi ele de căldură Blechinden a
pus în ceaşca de ceai câteva bucăţele de gheaţă ceea ce a dus la un rezultat
absolut surprinzător: ceaiul cu gheaţă a devenit „hitul” expoziţiei şi din acel
moment a intrat în consumul curent al americanilor sub denumirea de „Iced
Tea”. Aceasta este băutura care defineşte în mod categoric modelul american al
ceaiului, reprezentând peste 90% din consumul de ceai în Statele Unite.
După 4 ani tot în Statele Unite a avut loc o nouă „revoluţie a ceaiului” de
şi de această dată datorată tot unei întâmplări fericite. Thomas Sullivan, un
negustor de ceai din New York în cadrul unei campanii de marketing a trimis
clienţilor săi mici mostre de ceai ambalate în săculeţi de mătase. Mulţi clienţi au
considerat comod să infuzeze mostrele de ceai cu săculeţ cu tot ceea ce a
generat apariţia pliculeţelor de ceai.
Evident că în America se consumă ceaiul şi conform metodelor
tradiţionale mai ales datorită marilor comunităţi de emigranţi din China şi alte
state asiatice care în continuare preferă ceaiul verde pregătit conform modelelor
naţionale de origine.

60
 CEAIUL ÎN AFRICA DE NORD

Pe continentul african, mai ales în nordul acestuia (Algeria, Egipt, Libia,

Mauritania, Maroc, Tunisia) ceaiul este la fel de popular ca şi cafeaua. Există
tradiţii proprii de preparare şi de consum al ceaiului. Ceaiul utilizat este de
regulă ceaiul verde chinezesc de tip „gun powder” importat de regulă din China
şi Taiwan. Ilustrăm acest model nord african prin practica preparării şi
consumul ceaiului în Maroc, unde ceaiul a fost adus de către englezi la
începutul secolului XIX ca un dar oferit sultanului şi apropiaţilor săi.
În Maroc şi celelalte state nord africane (exceptând Libia) prepararea
ceaiului este apanajul exclusiv al bărbaţilor. Ceremonialul este extrem de exotic
fiind utilizate vase metalice cu gât lung extrem de bogat decorate. Ceaiul,
extrem de fierbinte, se serveşte în păhărele de sticlă, şi ele bogat ornamentate.
Vă prezentăm aşa numitul model marocan de preparare după cum
urmează:
Într-un ceainic de argint se pun câteva linguriţe de ceai verde. Se opăreşte
cu o mică cantitate de apă fierbinte, care se scurge imediat. Se adaugă în ceainic
multe frunze proaspete de mentă (fără codiţe, întrucât acestea ar putea amărî
băutura). Se adaugă în ceainic 5 -7 bucăţele de zahăr, sparte cu un cleşte special
dintr-o căpăţână de zahăr. Se toarnă peste frunzele de ceai şi mentă apă proaspăt
fiartă. Din ceainic, se toarnă ceai într-un păhărel şi se varsă înapoi în ceainic de
3 ori la rând. Se infuzează 4 -5 minute. Ceaiul se toarnă în păhărele de la
înălţime mare pentru ca esenţa de ceai să se îmbogăţească cu oxigen, astfel

61
încât ceaiul servit în păhărele să facă spumă la suprafaţă. Invitaţii iau paharul
fierbinte cu degetul mare de sub fundul paharului şi cu arătătorul de muchia
acestuia.
La ceai se servesc bucăţele de zahăr, biscuiţi, lavaş berber şi curmale
uscate.
După cum am menţionat în Libia există un model distinct al
ceremonialului preparării şi servirii ceaiului. Prepararea acestuia revine exclusiv
femeilor care îl pregătesc întotdeauna într-o altă încăpere decât cea în care va fi
servit.
Într-un ceainic metalic cu un volum de 4 ceşti de apă se toarnă apă
fierbinte, se adaugă 8 linguri de supă de ceai şi 2 ceşti de zahăr. Se pune pe foc
mic timp de 20 – 30 de minute.
În acest timp, în faţa invitaţilor se pune o tavă gravată de argint pe care,
pentru fiecare invitat se aşează un păhărel miniatural de sticlă şi câte un pahar
mare plin cu apă rece, precum şi încă un pahar de sticlă transparentă pentru
testare. Când femeile care prepară ceaiul consideră că acest este gata, una dintre
ele toarnă o cantitate mică în paharul de testare, pentru ca musafirii să aprecieze
culoarea, intensitatea şi consistenţa acestuia şi dacă aceştia îl aprobă, îl toarnă în
jet lung de la înălţime în păhărelele mici.
Musafirii beau ceaiul din păhărele dintr-o singură înghiţitură, dându-le
peste cap şi imediat după acesta beau apă din paharele mari. Se servesc cel
puţin câte 2 păhărele din acest ceai. La acest ceai, se serveşte peşte, foarte
condimentat cu piper şi pâine locală numită „cobza”.
Beduinii care migrează prin Sahara prepară ceaiul un pic diferit,
fierbându-l circa 15 minute în ceainice mari utilizând cantităţi mult mai mari de
ceai verde. Ceaiul obţinut, extrem de concentrat, se răcoreşte turnându-l de
câteva ori dintr-un vas în altul şi se serveşte din păhărele mici (sub 100 ml), din
sticlă foarte groasă. Beduinii beau astfel de ceai de câteva ori pe zi mai ales în
timpul traversării deşertului, foarte dulce, adăugând şi ei frunze de mentă. Se
consumă mult ceai începând de la 3 păhărele în sus.
În Africa de Sud urmaşii coloniştilor olandezi beau de preferinţă ceai
negru în cantităţi mari, preparat conform modelului tradiţional britanic. De
altfel, în Africa de Sud există plantaţii proprii de ceai (provincia muntoasă
Natal) înfiinţate încă din secolul XIX de tipul ceaiului indian assam.

62
 MODELUL LATINO – AMERICAN DE PREPARARE A CEAIULUI

În America Latină se beau în general „mate” şi „onse”, băuturi preparate

din alte plante decât planta de ceai. Însă, în Cuba, Jamaica, Guatemala,
Honduras, Belize, Barbados şi alte foste colonii britanice din insulele Caraibe s-
a păstrat tradiţia consumului ceaiului negru în amestec cu ceaiuri verzi, însă
pregătit într-o altă modalitate.
Elementele componente ale acestui „ceai” sunt : un amestec de ceai
negru cu ceai verde, în proporţie de 4 la 6, 1 litru de apă, 1 ananas, o lămâie, 15
bucăţele de zahăr.
Ananasul se curăţă şi se taie cubuleţe de circa 1 cm, se stropeşte cu rom,
se acoperă cu zahăr pudră şi se pune la rece pentru 24 de ore. Se prepară ceaiul
în mod tradiţional, infuzându-se însă circa 10 – 12 minute după care se răceşte.
Se rade în ceai coajă de lămâie după care se stoarce lămâia în ceai, se adaugă
ananasul îmbibat cu rom şi se toarnă în cupe umplute cu gheaţă.
Acest mod de preparare este extrem de răspândit fiind considerat o reţetă
cubaneză.

63
 REŢETE DE CEAI

Ceaiul în Australia
Obiceiul de a bea ceai în Australia îşi are originea în practicile
coloniştilor britanici. Aceştia au început să înfiinţeze plantaţii proprii încă din
secolul XIX, dar producţia acestora fiind redusă australienii utilizează ceaiuri
importate din Indonezia şi Papua Noua Guinee.
Pe lângă modalitatea clasică de preparare a ceaiului, de regulă cu lapte şi
zahăr, după modelul britanic, fermierii şi vânătorii australieni au o modalitate
proprie de preparare a ceaiului. Acest ceai se numeşte „Billy Breu” ceea ce se
poate traduce ca „infuzie la canistră”.

Acest ceai se prepară astfel:

O mână de ceai se varsă într-o canistră metalică plină cu apă şi se fierbe
la un foc puternic până la obţinerea unei esenţe foarte concentrate şi amare de
ceai. Se adaugă frunze de eucalipt şi mult zahăr. După aceea cu ajutorul unei
mănuşi se ia canistra de toartă şi se învârte de câteva ori deasupra capului
pentru a provoca sedimentarea frunzelor. „Ceremonia” de consum propriu zis a
ceaiului este însoţită de interpretarea în grup a cântecului patriotic „Valsing
Mathilda” : „ … şi până când el şedea şi aştepta ca „Billy Breu” să fiarbă,
cânta : Te aştept să vii valsând la mine iubita mea Mathilda”.

64
 Austria
Deşi austriecii sunt profund devotaţi cafelei există şi obiceiul de a
consuma ceai mai ales iarna şi în staţiunile alpine. Ceaiul se serveşte cu un pic
de alcool sau cu lapte, de regulă ceai negru.
Prezentăm o reţetă tipică:
Un ceai negru îndulcit se serveşte cu rom sau ţuică de prune.

Azerbaidjan
O lingură de ceai verde, o linguriţă de frunze proaspete de cimbru de
munte se infuzează 5 -10 minute într-un ceainic uscat şi încins cu 2 pahare de
apă. Se serveşte din păhărele mici cu bucăţele de zahăr separat.

Armenia
Pentru 6 ceşti de apă se folosesc 2 batoane de scorţişoară, câteva
cuişoare, 8 linguriţe de ceai negru. Se fierbe apa cu scorţişoare şi cuişoare circa
5 minute. Se ia de pe foc, se toană în apă ceaiul şi se mai infuzează câteva
minute. Esenţa se strecoară în ceşti şi se adaugă zahăr după gust.

Afganistan
Consumul de ceai în Afganistan are rădăcini adânci, legate de faptul
istoric că prin teritoriul său trecea „drumul mătăsii”.
Afganii beau atât ceaiuri negre, cât şi verzi. Ceaiul negru, numit „tora
ceai” se consumă în mod curent, iar cel verde numit „shin ceai” se serveşte cu
ocazii speciale, după o masă festivă.

„Tora ceai”
2 linguriţe de ceai negru, 170 ml apă, o ceaşcă de lapte şi 2 -4 linguriţe de zahăr
se pun la fiert. După fierbere se adaugă ½ de linguriţă de ghimbir ras şi se
strecoară în ceşti.
„Shin ceai”
2 linguriţe de ceai verde, 170 ml apă şi zahăr după gust se infuzează 5 minute
cu apă fierbinte, adăugând 3 – 4 boabe zdrobite de ienibahar. Se strecoară în
ceşti şi se servesc. Uneori, ceaiul astfel preparat se răceşte şi se amestecă cu
lapte rece.

Bolivia
Deşi este o ţară tradiţional consumatoare de cafea şi mate există şi
obiceiul de a bea ceai, de regulă negru. Acesta se bea foarte dulce, 4 -5 linguriţe

65
la o ceaşcă cu adaos de băuturi alcoolice distilate din trestie de zahăr. Este
răspândit obiceiul ca o dată cu băutul ceaiului să se mestece frunze de coca.

Olanda
Olandezii au fost primii europeni care au început să consume pe scară
largă ceai încă din secolul XVII. În Olanda ceaiul se bea la micul dejun
asociindu-l cu diverse sandvich- uri. De asemenea, se consideră că obiceiul de a
turna ceaiul în farfurioară şi de a-l bea din aceasta, ţinând farfurioara în vârful
degetelor, este un obicei olandez. Vechi reţete culinare olandeze (1674)
menţionează obiceiul de a pregăti ceaiul verde infuzat împreună cu boabe de
anason.
O altă reţetă olandeză sună astfel: ceai negru – 3 linguriţe, lapte – ½ litru,
zahăr după gust, rom sau brandy, frişcă.
Se pune ceaiul în ceainic, şi se infuzează cu lapte clocotit 5 minute. Se
strecoară, se adaugă zahărul şi se amestecă. Când ceaiul s-a răcit se adaugă
romul (brandy) şi frişca bătută. Se toarnă într-o cupă cu cuburi de gheaţă şi se
serveşte cu paiul.

INDIA
Consumul de ceai în India îşi are originea în dezvoltarea plantaţiilor de
ceai de către britanici în secolul XIX. Dar vechi texte indiene menţionează
forme ale consumului de ceai din timpul merilor moguli (secolul XVI – XVII).
În regiunile nordice ale Assamului exista obiceiul consumului frunzelor de ceai
sub forma unei supe drese cu usturoi şi ulei.
De asemenea, exista o reţetă de preparare a unei salate din frunze de ceai
care după ce erau fierte erau îngropate şi urma un proces de fermentare, timp de
câteva săptămâni. Erau servite tot cu usturoi şi ulei.
Astăzi în India se bea ceai negru cu lapte conform modelului britanic. Se
preferă laptele gras de bivoliţă. Spre deosebire de modelul britanic, indienii
utilizează un ceai mult mai concentrat circa 40 – 50 gr la litrul de apă.
De asemenea, este foarte răspândit obiceiul de a bea ceai negru cu
condimente numit „masala”, care se serveşte foarte dulce, fără lapte şi
întotdeauna după o masă foarte consistentă.
„Masali wali tea”
Ceai negru (de preferat de Nildjeri) 4 linguriţe, câteva cuişoare, câteva
seminţe zdrobite de cardamon, câteva fâşii de coajă de lămâie, apă 3 ceşti, zahăr
după gust.
Ceaiul şi condimentele se infuzează 5 minute, se strecoară în ceşti şi se
adaugă zahăr după gust.

66
 INDONEZIA
Ceaiul îşi are originile în Indonezia începând cu secolul XVII când
olandezii au început să înfiinţeze plantaţii de ceai în insula Java. Se consumă
atât ceai negru cât şi verde. Prezentăm mai jos o reţetă „originală” de ceai
considerat a avea proprietăţi stimulative deosebite, numit „Te telur”.
Se sparge un ou într-o cupă mare şi se bate spumă. Amestecând energic
se încorporează ¾ ceaşcă de apă fierbinte. Se completează cu esenţă concentrată
de ceai şi se adaugă zahăr după gust.

IRAK
Irakienii consumă mari cantităţi de ceai, de regulă negru, foarte
concentrat, fără lapte sau zahăr. Se prepară în mod tradiţional adăugând la
infuzare seminţe de anason şi câteva picături de esenţă preparată din florile de
portocal amărui.
KENIA
Primele plantaţii de ceai în Kenia au fost înfiinţate în 1903 de către
britanici. Producţia de ceai a Keniei se apropie de 300.000 tone pe an, majoritar
pentru export. Deşi prevalează consumul de cafea există şi obiceiul consumului
de ceai negru, preparat în felul următor:
Într-o tigaie mare se încălzeşte apă. Se adaugă lapte şi înainte ca acest
amestec să înceapă să fiarbă se pun frunzele de ceai negru (o linguriţă şi
jumătate pentru fiecare ceaşcă de apă). Toată această compoziţie se dă în clocot,
amestecând tot timpul cu o lingură. Se strecoară printr-o sită metalică în ceşti şi
se serveşte adăugând din nou lapte.

MYANMAR (BIRMANIA)
Birmania a preluat tradiţiile consumului de ceai de la călugării budişti iar
tradiţiile datează din timpuri imemoriale dat fiind că planta de ceai îşi are
obârşia în teritoriile de nord ale ţării.
Consumul uzual este de ceai verde, îndulcit, arareori cu lapte. Dar vă
vom prezenta un alt mod de preparare a ceaiului şi anume ceaiul „însilozat”.
Acest ceai, numit „leppet – so” este extrem de popular printre locuitorii
regiunilor muntoase şi se prepară astfel: frunze proaspete de ceai se rup şi se
frământă circa 10 minute, pentru a obţine cât mai mult suc. Această masă se
pune în gropi căptuşite cu bambus, se presează, se acoperă cu scânduri şi se
îngroapă fiind lăsată la fermentat 2-3 săptămâni sau chiar mai mult. După
fermentare frunzele sunt scoase din groapă şi expuse la aer pentru a oxida. Se
obţine o compoziţie închisă la culoare care se spală cu apă sărată adăugându-se
eventual ulei şi condimente. Acest „ceai” se depozitează în tuburi de bambus şi

67
se consumă după perioade de efort intens având calitatea de a restaura rapid
forţele. Se poate servi şi ca o garnitură la diverse preparate de peşte.

NEPAL
În Nepal se consumă ceai atât chinezesc, cât şi indian (dardjeling şi
assam). Ca particularitate menţionăm obiceiul nepalez de a servi ceaiul cu atât
mai dulce cu cât este mai mare respectul acordat invitatului, ceea ce îl poate
transforma într-un sirop. Conform etichetei nepaleze invitatul trebuie să accepte
ceaiul oferit. De asemenea, există obiceiul de a accepta o cerere în căsătorie
(sau nu!) prin servirea de către o fată a unei ceşti cu ceai foarte dulce tânărului
îndrăgostit.

TURCIA
În Turcia ceaiul este cunoscut încă din perioada în care China era
condusă de dinastia Tan (618 – 907), prin intermediul triburilor tătaro –
mongole. Deşi toţi cunoaştem cafeaua turcească puţini ştim că Turcia este şi un
mare producător de ceai (150.000 tone/an), ceea ce nu acoperă necesităţile
populaţiei.
În Turcia se produce şi se consumă ceai negru care nu se remarcă prin
calităţi deosebite, datorită condiţiilor climatice şi de cultură.
Pentru a obţine un ceai cu o concentraţie şi un gust cât de cât acceptabile
el nu se infuzează, ci se fierbe (dar nu mai mult de 1 minut). Turcii practică un
sistem de preparare prin opărirea îndelungată a frunzelor în ceainic, pe care îl
amplasează pe plită încinsă. Se bea dulce, din păhărele de sticlă cu talie şi
evazate la gură. Ceaiul este şi un element de ospitalitate fiind chiar servit în
prăvăliile turceşti tuturor clienţilor care calcă pragul acestora.

FRANŢA
Pare foarte ciudat să vorbeşti despre consumul de ceai în Franţa, ţara
vinului şi cafelei. Există însă o „elită” franţuzească care apreciază savoarea
ceaiului şi a dezvoltat o bucătărie extrem de rafinată care include şi reţete de
ceai.
Fără a vorbi de enorma varietate a croissantelor, torturi, prăjituri sau
sandvici miniaturale servite la ceai vom prezenta doar 2 reţete absolut
deosebite, pentru deliciul gurmanzilor.
Ceaiul de ciocolată earl grey

68
 Pentru 4 porţii: Lapte integral – o ceaşcă, frişcă nebătută – o ceaşcă,
zahăr brun – 2 linguri, ceai earl grey – o lingură, o păstaie de vanilie desfăcută
şi fără seminţe, o jumătate de linguriţă boaba de anason, un baton de
scorţişoară, ciocolată – 100 – 120 gr.
Se amestecă într-un vas laptele, frişca, zahărul, vanilia, anasonul şi
scorţişoara. Se încălzeşte până aproape de fierbere şi se ia de pe foc. Imediat se
pune în acest amestec ceaiul, se acoperă şi se infuzează 10 minute. În acest timp
într-un alt vas se topeşte ciocolata în bain marine. Se toarnă ceaiul în
compoziţia de ciocolată amestecând rapid. Se strecoară şi se serveşte rapid.

Şampania oolong
Pentru 4 persoane: ceai oolong – 2 linguri, o sticlă de şampanie rece,
brut.
Ceaiul se infuzează cu 2 ceşti de apă rece (!), timp de 6 ore. Se strecoară
şi se pune acoperit în frigider pentru cel puţin 1 oră.
Cupele de şampanie se umplu pe jumătate cu ceai şi se completează cu
şampanie rece.

SRI LANKA (CEYLON)

Mare producător de ceai (300.000 tone/an din care circa 200.000 tone se
exportă) Sri Lanka ocupă locul 3 în ierarhia producătorilor după China şi India.
Consumul de ceai este foarte răspândit de regulă cu lapte şi zahăr. Se
utilizează un ceai negru concentrat similar cu cel indian 40 – 50 gr/litrul de apă.
De regulă se utilizează numeroase condimente precum şi sucuri de fructe.
Prezentăm mai jos o reţetă de acest tip:
Pentru 12 ceşti: ceai negru – 4 linguri, cuişoare – 1linguriţă cu vârf,
miere – o jumătate de ceaşcă, zeamă de lămâie – ½ ceaşcă, suc proaspăt de
portocale – 1 ceaşcă, coaja unei portocale, apă – 2,2 litri.
Se amestecă frunzele de ceai cu cuişoarele. Se fierbe apa şi cu jumătate
din aceasta se infuzează ceaiul timp de 5 minute. Se strecoară totul în ceainic şi
se adaugă mierea amestecând până la dizolvarea acesteia. Se adaugă restul de
apă şi sucurile de fructe. Se serveşte fierbinte.

MEXIC
În Mexic se consumă de regulă ceai negru alcoolizat şi cu suciri de fructe
şi condimente asemănător într-o oarecare măsură cu reţetele sud americane.
Prezentăm mai jos o reţetă, pentru 10 porţii:

69
 Ceai negru foarte concentrat, preparat în mod tradiţional – 2 căni mari,
tequila – 1 sticlă, zeama de la 3 lămâi, 300 ml suc de grapefruit.
Ceaiul se amestecă cu tequila şi cu sucurile de fructe, se adaugă
scorţişoara şi se încălzeşte fără a da în clocot, amestecând continuu. Se scoate
batonul de scorţişoară şi se serveşte fierbinte.

70