Sunteți pe pagina 1din 101

MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

CUPRINS

Cap.1. SPECII LEGUMICOLE………………………………….. 3


1.1. Legume solano-fructoase……………………………... 3
1.1.1. Tomatele……………………………………… 3
1.1.2. Ardeiul………………………………………... 8
1.1.3. Pătlăgele vinete……………………………….. 11
1.2. Legume cucurbitaceae………………………………... 13
1.2.1. Castraveţi……………………………………... 13
1.2.2. Dovlecelul comun…………………………….. 15
1.2.3. Pepenele galben………………………………. 16
1.2.4. Pepenele verde………………………………... 17
1.3. Legume rădăcinoase…………………………………... 19
1.3.1. Morcovul……………………………………... 19
1.3.2. Pătrunjelul……………………………………. 21
1.3.3. Ţelina de rădăcină……………………………. 22
1.3.4. Păstârnacul……………………………………. 23
1.3.5. Ridichile…………………………………….... 24

1.4. Legume din grupa verzei……………………………... 26


1.4.1. Varza albă……………………………………. 26
1.4.2. Varza roşie……………………………………. 28
1.4.3. Conopida……………………………………... 29
1.4.4. Gulia………………………………………….. 30
1.5. Legume bulbifere……………………………………... 32
1.5.1. Ceapa…………………………………………. 32
1.5.2. Usturoiul……………………………………… 34
1.6. Legume perene şi condimentare……………………… 36
1.6.1. Reventul………………………………………. 36
1.6.2 Sparanghelul………………………………….. 37
1.6.3. Hreanul……………………………………….. 38
1.6.4. Leuşteanul……………………………………. 39
1.6.5. Măcrişul………………………………………. 40
1.6.6. Mărarul……………………………………….. 41
1.6.7. Rozmarinul…………………………………… 42
1.6.8. Cimbrul de cultura……………………………. 43
1.6.9. Asmăţuiul…………………………………….. 43

Cap.2. SPECII POMICOLE……………………………………… 45


2. 1. Mărul………………………………………………… 45
2. 2. Părul…………………………………………………. 47

1
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
2. 3. Prunul………………………………………………... 49
2. 4. Caisul………………………………………………... 55
2. 5. Piersicul……………………………………………… 58
2. 6. Cireşul……………………………………………….. 63
2. 7. Vişinul……………………………………………….. 67
2. 8. Nucul………………………………………………… 70
2. 9. Alunul……………………………………………….. 76
2.10. Căpşunul…………………………………………….. 79
2.11. Zmeurul şi murul…………………………………….. 81
2.12. Coacăzul……………………………………………... 84
2.13. Afinul………………………………………………... 86
2.14. Cătina albă…………………………………………… 87

Cap.3. VIŢA DE VIE……………………………………………… 90


3.1. Soiuri de struguri pentru vin……………………... 90
3.2. Soiuri de struguri pentru vinuri albe de consum curent.. 91
Soiuri de struguri pentru vinuri albe de calitate supe-
3.3. rioară…………………………………… 92
……………
3.4. Soiuri de struguri pentru vinuri roşii de consum curent.. 94
Soiuri de struguri pentru vinuri roşii de calitate supe-
3.5. rioară…………………………………… 95
……………
3.6. Soiuri de struguri pentru vinuri aromate…………….. 96
3.7. Soiuri pentru sucuri de struguri……………………… 96
3.8. Soiuri de struguri pentru vinuri spumante…………... 96
3.9. Soiuri de struguri pentru vermut……………….……. 97
3.10. Soiuri de struguri pentru distilate învechite…………. 97
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………… 98

2
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

Capitolul 1

SPECII LEGUMICOLE

1.1. LEGUME SOLANO-FRUCTOASE

1.1.1. Tomatele - Solanum lycopersicum L., sin.


Lycopersicum esculentum Mill., Fam. Solanaceae

Importanţă. Fructele de tomate prezintă importanţă economică şi alimentară nu


atât prin conţinutul în elemente energetice cât prin conţinutul ridicat în vitamine, săruri
minerale şi acizi organici
Utilizate la început numai ca plante ornamentale, tomatele au fost considerate
legume în jurul anului 1870 în Franţa şi mult mai târziu în Germania şi Elveţia
(MAIER, 1969).
Fructul, o bacă, este format din epicarp (pieliţa), mezocarp (pulpa) şi ţesut
placentar cu seminţe. Culoarea fructului imatur verde devine la maturitatea de consum
după soi roşie, zmeurie, portocalie sau galbenă.
Starea de dezvoltare a fructului la încetarea creşterii după care, în general, au loc
modificări de pigmentaţie mai este denumită şi maturitate verde. O caracteristică
importantă pentru valorificarea tomatelor este capa-citatea lor de a se matura după
recoltare (posmaturare), începând cu o anumită stare de dezvoltare.
Este o plantă originală din climatul cald Peru şi Mexic, adaptându-se destul de
uşor şi la temperaturi mai scăzute, putând fi cultivate în climatul temperat, din luna mai
până în octombrie, în câmp.
Eşalonarea în timp, alături de suprafeţele mari de cultură, produc-ţiile mereu în
creştere prin soiuri noi şi tehnologii perfecţionate reflectă importanţa tomatelor care,
comparativ cu alte specii de legume, sunt con-sumate în cele mai mari cantităţi.
Însuşirile organoleptice ale fructelor cu gust specific dulce - acrişor, forma şi
culoarea atrăgătoare explică marele lor consum, în primul rând în stare proaspătă şi ca
adaos la majoritatea preparatelor culinare.
Fructele de tomate pot fi conservate sub diferite forme şi anume suc, pastă, fructe
întregi coapte, depelate, murături (fructele verzi). Bulio-nul se foloseşte ca adaus la
prepararea altor tipuri de conserve.
Principala însuşire sub aspectul nutriţional a tomatelor trebuie con-siderată a fi
conţinutul în acid ascorbic şi substanţe minerale, aport a cărui importanţă se amplifică ca
urmare a cantităţilor mari în care se practică consumul, mai ales în stare proaspătă.

3
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Compoziţia chimică. Fructele de tomate conţin 93,5% apă şi 6,5% substanţă
uscată. Din totalul de substanţă uscată conţinută 50% o reprezintă zaharurile (3,4%),
proteina brută 1,11%, celuloza 0,68%, acizii organici, 0,97%. Tomatele reprezintă un
ţesut de rezervă de tip glucidic. Zaharurile sunt alcătuite predominant din glucoză şi
fructoză, repartizate neuniform în interiorul fructelor. Pericarpul conţine cu 20% mai
multe zaharuri reducă-toare (glucoză cu 30%), decât ţesutul locular.
Amidonul, în cantitate maximă de 1% în fructele necoapte, se reduce după coacere
la mai puţin de 0,15%.
În compoziţia pereţilor celulari intră următoarele poliglucide: celuloză,
hemiceluloze şi pectine.
Protidele se găsesc în cantităţi reduse, fructele ferme conţin în can-titate mai
ridicată, fată de cele moi, dintre aminoacizii predomină: acidul glutamic, aspartic, valină,
leucină, serină, tirozină, lizină, etc.
Lipidele însumează 0,21%. Acizii graşi constituie 75% din lipidele totale şi sunt
reprezentaţi de acizii linoleic, oleic, stearic, palmitic şi miristic.
Acizii organici neazotaţi sunt reprezentaţi prin acidul citric şi malic. Repartizarea
acizilor în fruct nu este uniformă. Cantitatea cea mai mare a totalului acizilor şi a acidului
citric se găseşte în spaţiul locular din jurul seminţelor.
Carotenoidele, principalii pigmenţi ai fructelor coapte, diferă în funcţie de soi; la
soiurile cu o coloraţie normală denumite şi standard polie-nele sunt alcătuite în cea mai
mare proporţie din licopen, pigmentul princi-pal, urmat în ordinea descreşterii cantităţii,
de β-caroten; în grupa xantofi-telor predomină luteina. Repartizarea pigmenţilor
carotenoizi în fructe este neuniformă şi legată de factori morfo-anatomici. Astfel
cantitatea cea mai mare de pigmenţi se găsesc în pericarpul exterior (42-54%), în
pericarpul interior (25-38%) iar cel mai puţin în ţesutul locular (17-24%).
Uleiurile eterice sunt cele care imprimă aroma specifică, la acesta contribuind în
special: cis-3-hexen-1,01; n-hexenal, 2-izobutil-tiazol.
Vitaminele. Conţinutul în acid ascorbic, vitamină predominantă, puternic
influenţată de soi, perioada şi modul de cultură, este cuprins între 15-25 mg/100 g p.p.
Necesarul zilnic de vitamina C este de 50mg, putând fi acoperit de consumul a 2-3 fructe
de circa 100 g. Dată fiind importanţa tomatelor pentru aportul de acid ascorbic, precum şi
dependenţa lor de multiplii factori, se recomandă folosirea acestora în stare proaspătă.
Fitohormonii principali prezenţi in fructele de tomate sunt auxinele, giberelinele,
citochininele.
Enzimele. Din grupa oxidoreductazelor cea mai studiată a fost pero-xidaza,
gluconaza cu rol asupra glucanilor, modificând textura fructelor la maturare.
Ca o concluzie în ce priveşte compoziţia chimică a fructelor s-au desprins nişte
corelaţii pozitive între conţinutul substanţei uscate în proteină brută şi cenuşă, proteină
brută şi carotenoide totale, proteină brută şi acizi liberi, pe când între proteină brută şi
zaharuri, proteină brută şi acid ascor-bic, acid malic şi citric, corelaţiile sunt negative
(BODEA, 1984).
Particularităţi biologice. Tomatele sunt plante anuale în condiţii de climat
temperat iar în climatul tropical sunt plante perene.
Sistemul radicular este de tip pivotant la culturile semănate direct în câmp şi
fascicular la cele înfiinţate prin răsad.
Tulpina este erectă de înălţimi diferite în funcţie de varietate, soi, astfel, la
varietăţile cu creştere nederminată înălţimea acesteia poate să ajungă la 2-3 m. Tulpina
are o creştere simpodială, dat fiind faptul că, după apariţia unei inflorescenţe în vârful
tulpinii, creşterea în înălţime este con-tinuată de lăstarul aflat la baza frunzei din imediata

4
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
apropiere a acesteia. Soiurile care aparţin varietăţilor cu creştere determinată au înălţimea
de 30-100 cm, menţinându-se în poziţie verticală până la apariţia fructelor când datorită
greutăţii acestora se lasă pe sol, în lipsa unui sistem de susţinere. Pe tulpină, la baza
frunzelor se formează lăstarii care au capacitate mare de fructificare dar care la soiurile
cu creştere nedeterminată prin lucrarea de copilit din timpul creşterii lăstarilor se asigură
formarea de fructe mari pe tulpina principală
Frunzele sunt imparipenat sectate, cu foliole de mărimi diferite, netede sau gofrate.
Florile sunt pe tipul cinci, au petale galbene, cu stamine concrescute la bază cu
tubul corolei, ceea ce uşurează lucrarea de castrat necesare în procesul de producere a
seminţelor hibride. Florile sunt grupate în inflores-cenţă de tip cimă. Polenizarea este
autogamă.
Fructul este de tip bacă cărnoasă de formă, mărime şi culoare în funcţie de soi. În
secţiune fructul prezintă un număr diferit de lojii seminale în care sunt dispuse seminţele.
Cu cât numărul lojilor este mai mare cu atât fructele sunt mai cărnoase şi mai bune
pentru consumul în stare proaspătă.
Seminţele sunt oval-rotunjite, turtite, acoperite cu perişori, albi-argintii.
Sistematică şi soiuri. Tomatele fac parte din familia Solanaceae, genul Solanum,
specia Solanum lycopersicum.
Soiurile de tomate răspândite în cultură se clasifică în funcţie de perioada de
vegetaţie, de modul de multiplicare, de tipul de cultură şi de destinaţia culturii în:
a) Soiuri şi hibrizi timpurii:
 cu creştere nedeterminată:
- consum în stare proaspătă: Export II F1, Ioana F1, Işalniţa 50 F1;
 cu creştere determinată:
- cu folosire mixtă: Precoce de Someşeni, Cluj-80 F1;
- pentru industrializare: Monor, Sincron, Vitamina, Brăila 405,
Ferma, Primadon F1, Diablo.
b) Soiuri şi hibrizi semitimpurii:
 cu creştere determinată:
- cu folosire mixtă: Mariana, Minerva, Argeş 428, Roxana, Unirea.
- pentru industrializare: Buzău 47, Fakel, Vidra 533, Pavio, Ronco,
Misouri;
 cu creştere nedeterminată:
- cu folosire mixtă: Ace Royal, Buzău 22, Diana.
- pentru industrializare: Dacia, Roma, VF, Romec 554, Nematride.
c) Hibrizi pentru cultura în solarii:
- ciclul scurt: Export II, Işalniţa 50, Ioana;
- ciclul prelungit: Lucia, Solara, Savon;
d) Hibrizi pentru cultura în sere: Gloria, Berdy, Elena, Apollo, Romatos, Diva,
Nemarom, Resyset, Splendid, Vemone, Falcato, Marfa, Matador
Factorii biologici care influenţează calitatea fructelor
Soiul sau hibridul este factorul genetic care asigură stabilitatea carac-terelor
ereditare a materialului folosit pentru înmulţire. Sub aspectul calităţii fructelor în cadrul
soiurilor şi hibrizilor folosiţi în cultură există diferenţe, acesta fiind unul din criteriile de
stabilire a destinaţiei care i se dă.
În urma studiilor întreprinse la noi în ţara pe 9 soiuri (BODEA, 1984), s-a constatat
diferenţe în ce priveşte conţinutul în zaharuri, aciditate, conţinutul în acid ascorbic şi

5
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
carotenoide. Se remarcă la cele mai multe soiuri corelaţia negativă între nivelul ridicat al
conţinutului în substanţa uscată, zaharuri, sau acid ascorbic şi greutatea fructelor.
Obiectivele biochimice ale ameliorării constau în mărirea conţinu-tului în
substanţă uscată, zaharuri, pigmenţi, sau echilibrarea acidităţii fruc-telor alături de
obiectivul productivitate.
Ritmul de creştere şi dezvoltare a plantelor are determinare fizio-logică şi
biochimică. Studiile efectuate au arătat că în perioada răsărire-înflorire, conţinutul în
auxine libere este mai ridicat în organele soiurilor timpurii.
Compoziţia chimică a fructelor se modifică atât ca urmare a creş-terii şi maturării
lor, cât şi în perioada de producţie în funcţie de poziţia inflorescenţei şi de vârsta plantei.
Din punct de vedere fiziologic faza de coacere a fructelor este caracterizată prin respiraţie
crescută, care marchează terminarea maturării şi începerea senescenţei, însoţită de tulburări
de culoare. În perioada maturării fructele au un conţinut mai scăzut în apă, înaintea
maturităţii de consum şi mai mare la supracoacere. În fructele verzi se găsesc cantităţi mai
mari de N, P, K, iar în cele coapte, mai multă cenuşă, K, Mg, Fe şi B. Un element legat de
maturare este P al cărui conţinut nu variază mult la fructe între patru şi zece săptămâni de
la legare (maturitate tehnologică).
Conţinutul în zaharuri al fructelor în perioada de coacere creşte treptat astfel încât
suma glucoză-fructoză ajunge în final la 50% din subs-tanţa uscată. Raportul glucoză-
fructoză în primele stadii de dezvoltare al fructelor indică o cantitate dublă de glucoză
faţă de fructoză, pentru ca în apropierea coacerii valoarea acestuia să devină subunitară.
Conţinutul în amidon al fructelor tinere este corelat pozitiv cu acele în substanţă
uscată al fructelor coapte. Amidonul se acumulează în fructe până în apropierea
maturităţii verzi apoi scade rapid.
Conţinutul în protide având valori ridicate la fructele verzi mici, se micşorează
până la maturitatea verde, creşte la coacere şi scade din nou la supramaturare.
O importanţă deosebită privind urmărirea procesului de maturare a fructelor a
avut-o evoluţia acizilor organici neazotaţi a căror cantitate se micşorează cu coacerea
contribuind la gustul specific al fructelor la matu-ritatea de consum. În acest sens s-au
evidenţiat trei perioade: perioada1, iniţială, valorile sunt mai mari pentru aciditatea totală,
liberă şi legată; perioada a II înainte de pârgă aciditatea totală este maximă, pentru ca în
perioada a III-a (pârgă), să scadă aciditatea totală.
Modificarea pigmenţilor în perioada de maturare a fructelor începe cu dispariţia
clorofilelor, evoluţia pigmenţilor carotenoidici începe o dată cu maturarea în verde a
fructelor.
Un alt component a cărei acumulare în fructe se intensifică cu apro-pierea coacerii
este uleiul eteric. Astfel, în primele faze de maturare s-au identificat în fructe acetatul
linalolului, la supramaturare conţinutul în alcool, aldehide, cetone. Solanina scade cu
maturarea fructelor.
Vitaminele, în special acidul ascorbic, în fructele mici conţinutul este scăzut,
începe să se mărească şi ajunge la valori maxime la maturitatea tehnologică, pentru ca să
scadă uşor la maturitatea de consum şi puternic la supramaturare.
Factorii ecologici care influenţează calitatea fructelor

6
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Temperatura reprezintă o condiţie esenţială pentru funcţiile meta-bolice şi celulare
ale plantelor. Creşterile plantelor ca şi funcţiile reproduc-tive pot fi puternic modificate de
temperatură, singură sau în conjuncţie cu alţi factori ca lumina, compoziţia gazelor,
umiditate şi elemente nutritive minerale. Creşterea plantelor ca şi funcţiile reproductive pot
fi puternic modi-ficate de temperatură în combinaţie cu alţi factori de vegetaţie (lumina,
compoziţia gazelor, umiditate şi elementele nutritive minerale). Cerinţele fată de
temperatură este în funcţie de faza de vegetaţie.
Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 10ºC, cele optime sunt de
24ºC.
Numărul, dimensiunea, vigoarea şi creşterea lăstarilor laterali diferă, de asemenea, în
funcţie de temperatură, cultivar, nutrienţi minerali, foto-perioadă şi umiditate.
Temperaturi de 14ºC, în contrast cu cele de 25ºC şi 30ºC produc o creştere a numărului de
flori în inflorescenţă.
Lumina. Tomatele au cerinţe mari faţă de intensitatea luminii, având un rol
deosebit în procesele de creştere, diferenţierea organelor, fructificare şi coacerea fructelor.
Influenţa regimului de lumină asupra compoziţiei chimice a fructelor are repercusiuni
asupra acumulării β-carotenului com-parativ cu fructele maturate în condiţii de întuneric.
Cercetări asupra efectului maturării fructelor din acelaşi ciorchine, unele la lumină
şi altele la întuneric, au arătat că fructele expuse la lumină au un conţinut mai ridicat în
clorofilă, caroten şi luteină, iar fructele matu-rate la întuneric sunt mai bogate în licopen.
Umiditatea atmosferică şi precipitaţiile. La umiditate atmosferică ridi-cată de peste
95% fructele conţin mai puţin calciu, abundenţa precipita-ţiilor, scade conţinutul în
substanţă uscată a fructelor, paralel cu creşterea producţiei.
Durata perioadei de vegetaţie. Fructele obţinute din culturile tim-purii au
conţinutul în acid malic mai ridicat decât la culturile tardive, în schimb acidul citric se
acumulează mai bine la culturile tardive. De aseme-nea, fructele obţinute de la culturile
tardive au conţinutul ridicat în s.u. zaharuri, acizi şi proteină brută dacă recoltarea se face
în octombrie, şi au mai multa apă, cenuşă, celuloză şi acid ascorbic dacă recoltarea s-a
făcut în noiembrie, temperaturile scăzute din noiembrie defavorizând acumularea
zaharurilor.
Fructele de seră se caracterizează, în general, prin conţinut mai redus în acizi,
zaharuri, uleiuri eterice comparativ cu cele obţinute în câmp (gust fad).
Factorii tehnologici care influenţează calitatea fructelor
Pentru asigurarea consumului de tomate o perioadă cât mai lungă de timp se
practică cultura în seră, solarii şi câmp.
Înfiinţarea culturilor de tomate se face prin răsad, produs în răsad-niţe începând
din luna februarie, repicatul şi plantarea acestuia în câmp în perioada aprilie-mai, în
funcţie de zona de cultură
Prin multiplele verigi, tehnica modernă de cultură constituie un factor important
asupra compoziţiei chimice a plantelor.
Nutriţia minerală şi fertilizarea, elemente de bază care influenţează calitatea
recoltelor.
Azotul, element important pentru creşterea plantelor şi fructificare, este necesar mai
ales, în perioada creşterii fructelor. În primele faze de vegetaţie, azotul în exces poate
produce o creştere luxuriantă a plantelor, în detrimentul fructificării, mai ales în condiţii
de lumină redusă
Fosforul este consumat în cantităţi mici dar este important în asimilarea azotului,
la stimularea înfloritului şi la fructificare.

7
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Potasiul se consumă în cantităţi mari, contribuind la formarea şi transportul
hidraţilor de carbon şi a acidului ascorbic în fructe. Tomatele reacţionează bine la
aplicarea microelementelor (Ca, B, Mn, Fe, Mo).
Regimul de apă se reflectă în compoziţia chimică a plantelor adeseori mai
pronunţat decât fertilizarea.
În cazul umidităţii solului de 70% din capacitatea de câmp, şi fertilizare cu NP,
frunzele tinere au un conţinut maxim de clorofilă, iar cu aceeaşi umiditate dar cu
administrare de NK, frunzele acumulează cantităţi maxime de carotenoide.
În perioada de maturare a fructelor irigarea trebuie făcută cu cantităţi moderate de
apă, pentru a nu se micşora acumularea substanţei uscate solubile şi a acidului ascorbic.
Urmărindu-se un complex de factori ca soiul, locul de cultură, so-lul, clima, starea
de maturare, fertilizarea, aplicarea de erbicide, se poate concluziona: administrarea de
îngrăşăminte şi irigarea duce la creşterea producţiei de fructe, dar calitatea acestora sub
aspectul acumulării de compuşi nutriţionali este adesea defavorizată. Factorii ecologici pot
avea o influenţă mai mare decât cei genetici asupra variabilităţii compoziţiei chimice a
fruc-telor, în verile reci variabilitatea compuşilor chimici ai fructelor şi acumu-larea lor
sunt mai reduse decât în verile calde.
Recoltarea primelor fructe de tomate începe din ultima decadă a lunii iunie şi
continuă până în august. Fructele se recoltează la coacerea deplină dacă se valorifică
imediat sau în stadiul de pârgă pentru transport la distanţe mai mari.

1.1.2. ARDEIUL - Capsicum annum, Fam. Solanaceae

Importanţă. Original din Mexic, Guatemala şi Peru ardeiul a fost adus mai întâi în
Spania şi răspândit în alte ţări europene încă din secolul XVI.
Fructul, o bacă de forme şi mărimi variabile care constituie cri-teriile clasificării
soiurilor şi grupărilor lor în varietăţi Cele mai importante varietăţi sunt: grosum (ardei
gras); longum (ardeiul lung şi de boia) şi acuminatum (ardeiul iute) (MAIER, 1969, citat de APAHIDEAN,
2001).
Fructele sunt utilizate în două stări de maturare: tehnologică şi fiziologică. La
maturitatea tehnologică fructele ajung la mărimea soiului de culoare verde sau gălbuie
de intensitate variabilă, sunt necoapte (fructe verzi). La maturitate fiziologică stare la
care seminţele pot germina, fruc-tele au culoarea roşie, mai rar portocalie (fructe roşii
sau coapte).
Gustul fructelor este pungent (iute) la varietatea acuminatum şi mai rar la celelalte
varietăţi. Fructele se pot matura după recoltare (postmatu-rare), începând de la o anumită
stare de dezvoltare. Fructele tuturor varie-tăţilor se consumă crude, constituind o sursă
importantă de vitamina C, în preparate culinare după fierbere şi în stare conservată, în
soluţii de sare, în oţet sau sub formă de bulion. Din ardeiul de boia se fabrică boiaua dulce
sau iute.
Cultura poate fi în câmp, spaţii protejate (sere sau solarii). Valoarea nutritivă ridicată
a fructelor, cantităţile mari în care se consumă, stau la baza importanţei economice
mari a acestei specii şi justifică extinderea suprafeţele cultivate în câmp sau protejat.
Compoziţia chimică. Fructele prin conţinutul ridicat în acid ascor-bic, prin
prezenţa capsicinei şi diversitatea gamei de carotenoide, caractere de specie, prin valoarea
nutritivă ridicată, au constituit elemente de studiu pentru numeroşi cercetători.

8
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Substanţa uscată reprezintă 7% şi 93% apă la fructele verzi, în schimb la cele
coapte substanţa uscată este de 8,47% iar conţinutul în apă este de 90,38%. Din substanţa
uscată cantitatea cea mai mare revine zaha-rurilor 3,06% şi proteinelor 1,06%.
Glucidele. Predomină zaharurile alcătuite din: glucoză (7,33%), fructoză (1,99%)
şi zaharoză (0,34%) prezente în fructele verzi.
Protidele. Din totalul protidelor , care exprimat în proteină brută nu depăşeşte 1%,
o cantitate de 39-66% revine proteinelor.
Dintre aminoacizi predomină acizii aspartic, glutamic şi prolina.
Lipide. Pericarpul este sărac în lipide. Dintre acizii graşi predomină acizii oleic,
linoleic şi palmitic.
Acizii organici neazotaţi sunt reprezentaţi prin acizii citric, malic, oxalic, gliceric.
În fructele verzi la 100 grame s-au evidenţiat 73-157 mg acid malic, 3-7 mg acid citric.
Clorofila. Dintre compuşii responsabili de pigmentaţia fructelor verzi, clorofila,
puternic dependentă de soi, se găseşte în cantităţi în jur de 9 mg la ardeiul gras şi lung şi
numai de 4% la ardeiul gogoşar.
Carotenoidele constituie principalii pigmenţi galbeni şi roşii ai fructelor coapte. În
cazul ardeiului gras roşu, totalul carotenoidelor este cuprins între 127 şi 284 mg/kg s.p.,
predomină capsantina şi ß-carotenul. Boiaua obţinută din fructele coapte ale ardeilor de
boia conţine cantităţi mari de carotenoide, comparativ cu cea din pericarpul proaspăt.
Vitamine. Acidul ascorbic prezent în cantităţi mari, fiind dependent în primul rând
de soi şi de starea de maturare a fructelor, depăşeşte la fruc-tele verzi 100 mg% de p.p. La
fructele coapte roşii acumularea în acid ascorbic este mult mai mare (211-300 mg% g
p.p). Alte vitamine impor-tante care se găsesc în fructele de ardei sunt: vitaminele B 1,B2,
vitamina PP şi vitamina E. Fructele roşii au un conţinut în vitamina E uşor mai ridicat, iar
în vitamina B1, B2 şi PP aproape dublu comparativ cu fructele verzi.
Capsicina. Substanţe pungente responsabil de gustul iute al ardeilor a cărui
conţinut variază mult în funcţie de soi între 0,27-1,12 mg/100 g p.p. Cantităţi foarte mici
de capsicine sunt prezente şi în fructele dulci (0,059 mg/100) s.u.
Particularităţi biologice (fig.58). Ardeiul în climatul temperat este plantă anuală.
Sistemul radicular este pivotant, majoritatea rădăcinilor au tendinţa să se dezvolte
pe orizontală, majoritatea fiind răspândite în stratul superficial al solului.
Tulpina este ramificată simpodial, datorită faptului că după apariţia unei
inflorescenţe în vârful tulpinii, creşterea în înălţime este continuată de lăstarul aflat la
baza frunzei din imediata apropiere a acesteia. La bază este lignificată, rezistentă, în timp
ce ramificaţiile tulpinii, lăstarii, sunt fragili şi se rup uşor mai ales la recoltarea fructelor.
Înălţimea tulpinii 40-70 cm.
Frunzele sunt simple, peţiolate cu limbul cordiform la varietăţile cu fruct mare şi
lanceolate la cele cu fructe mici. Sunt lucioase pe ambele feţe şi au culoarea verde cu
nuanţe diferite.
Florile, sunt hermafrodite, de tipul cinci, dispuse câte una sau două la locul de
ramificare a tulpinii. Polenizarea este autogamă.
Fructul este o bacă, de forme, mărimi şi culori diferite, în funcţie de soi. La
maturitatea de consum pot fi cu nuanţe de galben-verzui, până la verde închis iar la
maturitatea fiziologică au culoarea roşie sau portocalie.
Seminţele sunt dispuse în interiorul fructului, pe un receptacul căr-nos, au formă
rotund-turtită, culoare galbenă.
Soiuri şi hibrizi. Soiurile care se găsesc în cultură fac parte din subspecii şi
convarietăţi diferite:

9
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
• ssp. macrocarpum (ardei dulce) care cuprinde convar. grossum, (ardei gras),
conv. tetragonum (ardei gogoşar), conv. longum (ardei lung).
• ssp. microcarpum (ardei iute) din care fac parte conv. acuminatum (fructe cu vârf
ascuţit) şi conv. cerasiforme (fructe în formă de cireaşă).
Soiurile şi hibrizii sunt prezentaţi în tabelul 1.1.
Evoluţia acumulării substanţelor chimice în timpul perioadei de vegetaţie. În
primele faze de creştere a fructelor conţinutul în carotenoide, clorofilă şi capsicină atinge
maximum de acumulare la 40 de zile de la înflo-rire. În ultimele faze de dezvoltare a
fructului care preced maturarea, prio-ritatea la fructele coapte o are acidul citric în
defavoarea celui malic care la fructele verzi avea întâietate.
În ce priveşte evoluţia lipidelor, spre maturitatea tehnologică se remarcă
îmbogăţirea pericarpului în lipide, scăderea proporţiei de glico- şi fosfolipide, acumularea
maximă de acid nicotinic. Prin posmaturarea fruc-telor are loc scăderea conţinutului în
toate formele de zaharuri, a aminoaci-zilor, lipidelor şi hidroxiacizi şi o creştere a
conţinutului în capsicină şi compuşi de tip ligninic.

Tabelul 1.1.
Soiurile şi hibrizii de ardei cultivaţi în România
(Monitorul oficial cu soiurile cultivate 2004)
Perioada de
Convarietatea Soiul, hibridul
vegetaţie (zile)
100-110 De Siria, Miniş 27, Ceres, Denis F1, Delta F1
Ardei gras
(grosum ) 111-125 Aroma, Export, Cristal, Galben superior
126-140 Mihaela, Opal, Uriaş de California
Simultan, Splendid, Superb, Cornel, Rubin,
Ardei gogoşar 140-150
Globus, Granat
(tetragonum)
151-160 Mădălin, Splendid, Superb, Titan
Ardei lung 130-140 Kapia de Kurtovo, Siret, Oranj, Zlaten medal
(longum) 141-150 Lung de Işalniţa, Cosmin
Ardei boia 130-145 Arad 5, Arad 6, Silvia, Carmen
Ardei iute
90-100 De Arad, Picant, Arădean, Portocaliu
(microcarpum)
Ardei gras pentru 100-110 Bruisma, Wonder F1, Flamingo F1
culturi în sere şi
140-160 Atlas F1, Sonar
solarii

Influenţa factorilor ecologici asupra calităţii fructelor de ardei.


Lumina şi temperatura. Lumina solară integrală favorizează numai sinteza de acid
ascorbic nu şi acea a capsicinei. Conţinutul în substanţă uscată şi carotenoide a fructelor
este superior în cultura prin răsad la care factorii climatici au fost dirijaţi mai favorabil
(intensitatea luminii şi tem-peraturi mai mari), decât la cele semănate direct în câmp, de
asemenea conţinutul în acid ascorbic şi de s.u. este mai mare la cele obţinute din cul-tura
de câmp comparativ cu cele obţinute în seră.

10
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Regimul de apă al solului cel mai favorabil este la 50% din inter-valul
umidităţii active, umiditatea prea mare a solului defavorizează, în general, acumularea
compuşilor chimici în plante.

Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor de ardei.


În asolament, ardeiul poate urma după leguminoase, bulboase, văr-zoase,
rădăcinoase sau cereale. În acelaşi an, înaintea culturilor de ardei se pot realiza culturi de
legume verdeţuri: salată, ceapă verde, spanac, ridichi care se recoltează până în luna mai,
când se plantează ardeiul.
Cultura de ardei se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, în special pe
terenurile uşoare, 300-400 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sulfat de potasiu care se
încorporează în sol prin arătura adâncă.
Cultura de ardei se înfiinţează prin răsad, produs în răsadniţe sau solarii calde,
unde se seamănă în luna februarie, pentru culturile timpurii de ardei gras şi în luna
martie pentru culturile de vară-toamnă.
Plantarea răsadurilor are loc în perioada aprilie-mai, în funcţie de zonă. În
momentul plantării, temperatura solului trebuie să fie de 14-15°C. Se plantează la
distanţa de 70-75 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând, la ardeiul gras,
gogoşar şi ardeiul lung, iar la ardeiul iute şi cel pentru boia distanţa de plantare este de
15-20 cm. Pe suprafeţe mici, unde se lucrează mecanizat la întreţinerea culturii se pot
micşora distanţele dintre rânduri la 50-60 cm iar pe rând se plantează la 30-40 cm.
Lucrările de întreţinere ale culturilor de ardei constau în comple-tarea
golurilor, 3-4 praşile mecanice şi 2-3 manuale, 2-3 fertilizări faziale cu 100-150 kg
azotat de amoniu la interval de 3-4 săptămâni, începând cu apariţia primelor frunze.
După plantare răsadurile se udă pentru a asigura prinderea acestora, iar în timpul
perioadei de vegetaţie se fac 10-12 udări cu norme de 400-500 m3 apă/ha.
Recoltarea se face manual, eşalonat, cu grijă pentru a preveni rupe-rea
lăstarilor, care sunt foarte fragili. Ardeiul gras şi iute se recoltează la maturitatea
tehnică, iar ardeiul gogoşar, ardeiul lung şi cel pentru boia, la maturitatea fiziologică.
Înaintea primelor brume se recoltează şi fructele verzi, care nu au ajuns la maturitatea
de consum.
Producţia este de 15-30 t/ha la ardeiul gras, lung şi gogoşar, 8-15 t/ha la
ardeiul pentru boia şi 5-6 t/ha la ardeiul iute.

1.1.3. PĂTLĂGELE VINETE - Solanum melongena L.


Fam. Solanaceae

Importanţă. Pătlăgelele vinete provin din India. Cultura este foarte răspândită în
estul Asiei. La noi în ţară a intrat în cultură în secolul XVIII, în zonele mai calde.
Fructul este o bacă de dimensiuni foarte mari, ovoidală sau sferică, alungită cu
pojghiţă de culoare violet închis, albă sau verde deschis, cu pulpa comestibilă de culoare
alb verzuie ce conţine multe seminţe.
Compoziţia chimică a fructelor: substanţa anorganică: apa 91-93% şi s.u. 7-9%;
compuşi organici: glucide (glucoză, fructoză, zaharoză: 2,33-4%); protide (azot total

11
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
0,87-1,27% din care proteina reprezintă 60-80%); aminoacizi (predomină acidul glutamic,
aspartic); lipide (în cantităţi foarte mici de cca. 0,1-0,2%).
Acizii organici neazotaţi 0,1-0,27% exprimat în acid malic. Din grupa
glicoalcaloizilor, solanina alături de solanidina liberă contribuie la gustul amar al fructelor
mai ales în partea din jurul seminţelor.
Compuşi fenolici: conţinutul total în polifenoli (exprimaţi în tanin 0,51-0,25%)
Vitamine: cantităţi mai reduse comparativ cu alte specii de legume. Conţinutul în
acid ascorbic între 1-5,7 mg/100 g p.p., vitamina B 1, B2 şi PP 0,03, 0,04, 0,05 mg/100 g
p.p.
Enzime: oxidoreductaze în special polifenoloxidaza, responsabilă de brunificarea
pulpei fructelor ca urmare a prezenţei fenolilor şi taninurilor.
Particularităţi biologice (fig.59). În condiţiile din ţara noastră este plantă anuală.
Sistemul radicular este fasciculat, puţin ramificat, se dez-voltă mai mult lateral şi
mai puţin în profunzime. Tulpina este erectă, ramificată şi cu o porţiune lignificată la
bază. Scoarţa tul-pinii este subţire, verde sau antocianică, cu ramificaţii monopodiale cu
8-12 etaje.
Frunzele sunt mari, 10-20 cm, peţio-late, cu marginea întreagă dispusă altern. Partea
superioară a limbului este acoperită de perişori fini iar cea inferioară este glabră.
Florile sunt mari de culoare violacee, solitare, pe tipul cinci, poleni-zarea este autogamă.
Fructul este o bacă, de dimensiuni mari, de formă ovală, piriformă, de culoarea neagră,
violacee sau galben maroniu.
Soiuri şi hibrizi. Soiurile din sortimentul de cultură în câmp şi protejată sunt
redate în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2.
Soiuri de vinete cultivate în România (2004)
Perioada de
Destinaţia Soiuri sau hibrizi
vegetaţie (zile)
110-120 Narcisa F1, Drăgaica
Culturi în Amurg, Bucureştene, Pana Corbului, Contesa,
121-130
câmp Lucia, Lidia F1
131-140 Viorica
Culturi în sere 110-120 Rima F1, Narcisa F1
şi solarii 121-130 Lidia F1, Lucia

Factorii care influenţează calitatea fructelor


a) Factorii biologici. Soiul. Soiurile prezintă diferenţe în ce priveşte conţinutul în
celuloză şi tanin, natura pigmenţilor antocianici din coaja fructelor. La tipurile de fructe
cu coaja albă, verzuie şi violetă se constată că la cele cu fructe cu coaja de culoare albă se
întâlneşte o acumulare mai mare de substanţă uscată, celuloză, Al, şi mai mică de N, Fe,
Mn, Zn.
Corelaţia între însuşirile morfologice şi biochimice ale fructelor, studiate la
grupele de soiuri cu fructe lungi, rotunde şi ovale este eviden-ţiată prin conţinutul mai
ridicat în proteină, glicoalcaloizi şi fenoli la fruc-tele lungi iar în zaharuri la fructele
ovale.
b) Factorii ecologici. Lumina influenţează creşterea conţinutului în zaharoză,
temperatura ridicată şi uscăciunea atmosferică se manifestă prin inhibarea creşterii
fructelor. Ca efect al complexului de factori climatici compoziţia chimică a fructelor de
seră este mai bună, printr-un conţinut mai ridicat în s.u., zaharuri, cenuşă, proteină şi acid
ascorbic şi mai scăzut în cenuşă comparativ cu culturile de câmp.

12
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Compoziţia chimică a fructelor în timpul creşterii şi dezvoltării acestora este
diferită. Paralel cu creşterea fructelor, conţinutul acestora în s.u., proteină brută, taninuri
şi acizi se reduce pe când acela în zaharuri creşte. Conţinutul fructelor în acid ascorbic
scade pe măsură ce fructele se apropie de maturitatea tehnologică. Compoziţia chimică
influenţată şi de perioada de recoltare. Astfel, fructele recoltate mai timpuriu conţin la
aceeaşi stare de maturare mai puţină substanţă uscată şi zaharuri dar mai mult acid
ascorbic decât cele recoltate mai târziu
c) Factorii tehnologici. Solul - influenţează compoziţia chimică a fructelor mai
ales prin aportul de elemente chimice cu N, P, K. Comparativ cu cultura pe sol, la cultura
în sere sau solarii pe baloţi de paie, conţinutul frunzelor în N, P, K, la înflorire este mai
ridicat, iar acele de Ca şi Mg mai scăzut. Fructele de vinete reacţionează foarte bine la
aplicarea îngrăşămin-telor mai ales la cele organice, de asemenea reacţionează pozitiv la
apli-carea îngrăşămintelor foliare cu microelemente.
Recoltarea începe în iunie până toamna târziu, obţinându-se 30-40 t/ha.

1.2. LEGUME CUCURBITACEAE


Acestei grupe de legume aparţin şase specii şi anume:
 Castravetele Cucumis sativus
 Pepenele galben Cucumis melo L.
 Dovlecelul Cucurbita pepa L. var. oblonga
 Dovlecelul patison Cucurbita pepo var. radiata
 Pepenele verde Citrullus lanatus L.
 Dovleacul comestibil Cucurbita maxima
Caracteristici comune: sunt plante anuale ierboase, cu tulpini târâ-toare; prezintă
flori unisexuate, plantele fiind monoice cu polenizare ento-mofilă; sunt pretenţioase sau
foarte pretenţioase la căldură şi pretenţioase la lumină; tehnologia de cultură este foarte
simplă; realizează producţii relativ mari la unitatea de suprafaţă.
1.2.1. Castraveţi - Cucumis sativus, Fam. Cucurbitaceae

Importanţă. Este una din cele mai vechi legume, cultivat în India cu 3000 de ani
în urmă, fiind menţionat şi în surse de informaţii romane şi ale Egiptului antic.
Fructul este o melonidă (bacă falsă), de formă alungită, de culoare verde cu
intensităţi şi nuanţe diferite la starea de maturitate la care se consumă şi galben la
maturitatea fiziologică. În secţiune apare coaja colo-rată pulpa alb verzuie şi placenta cu
seminţe plasate în loji.
Cultura este extinsă pe toată perioada anului, în câmp, de primăvara până toamna,
iar în sere si solarii în celelalte anotimpuri. Pentru fiecare tip de cultură există soiuri şi
hibrizi proprii, iar în seră s-au creat soiuri partenocarpice (fără sămânţă). Fructele se
consumă în cantităţi mari atât în stare proaspătă ca salată cât şi conservate (murături).
Fructele de castraveţi la maturitate tehnologică sunt apreciate pentru însuşirile şi
conţinutul diversificat de principii active cât şi cu efect terapeutic.
Valoarea alimentară este redusă cu un aport caloric de 19 cal/100 g p.p. datorită
conţinutului scăzut de substanţă uscată şi care variază între anumite limite în funcţie de
mărimea fructului la recoltare.

13
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Conţinutul fructului în substanţe proteice este de 0,7-1,1%, săruri minerale 0,44-
0,57% (predomină K cu rol alcalinizant în regimul nutriţio-nal), conţinutul în vitamine
este ridicat, mai ales în acid ascorbic (14,5 mg/100 g p.p.), urmat de vitamina PP,
complexul de vitamine B1, B2, B6 (0,02-0,03-0,04 mg/100 g p.p.); conţinutul în zaharuri
(1,2-2,64%), glu-coza, fructoza şi zaharoza se găsesc în cele mai mari cantităţi, conţinutul
în zaharuri este mai ridicat la fructele cu diametrul mare faţă de cele subţiri, de asemenea
în ţesutul lacunar conţinutul este mai ridicat decât în pereţii laterali.
Lipidele în cantitate de 0,1%, predomină acizii graşi linoleic şi lino-lenic. Uleiul
eteric este cel care imprimă aroma specifică fructelor.
Sucul de castraveţi are acţiune diuretică, ajută la creşterea părului şi tonificarea
unghiilor, iar din seminţe se prepară diferite produse folosite în tratarea bolilor de piele.
Se mai folosesc în cosmetică pentru pregătirea preparatelor emoliente de întreţinerea
tenului.
Particularităţi biologice Castravetele este o plantă anuală, erbacee. Sistemul
radicular este ramificat, slab dezvoltat.
Tulpina este erbacee, ramificată acoperită cu perişori aspri şi este prevăzută cu
cârcei, poate ajunge la o lungime de 2,5-3 m iar în contact cu solul, în condiţii de
umiditate ridicată emite rădăcini adventive. Pe tulpină, la subsuoara frunzelor formează
lăstari.
Frunzele sunt mari, pentagonale, dinţate pe margini, acoperite cu peri-şori asprii. Florile
sunt unisexuat monoice, dispuse 3-5 la subsuoara frunzelor, sunt mari, de culoare gal-
benă şi au formă de pâlnie. Florile femele se recunosc uşor după ovarul inferior dezvoltat.
Există în prezent în cultură hibrizi ginoici care for-mează numai flori femele, inclusiv pe
tulpina principală (hibridul Leon).
Polenizarea florilor este entomo-filă. La hibrizii ginoici florile se for-mează prin
partenocarpie. Fructul este de tip melonidă, de forme şi mă-rimi diferite în funcţie de soi,
cu su-prafaţa netedă sau prevăzută cu ridi-cături semisferice, broboane sau cu ţepi.
Seminţele sunt alungit-ovoidale turtite, ascuţite la extremităţi, de cu-loare albă, sau alb-
gălbuie, de mări-me mijlocie.
Specia are două forme cultivate, una cu fructe mici, numită şi cor-nişon, folosită
în principal pentru conserve şi o formă cu fructe lungi sau semilungi, care se consumă în
stare proaspătă.
Soiuri şi hibrizi
a) După modul de repartizare a sexelor există trei tipuri de soiuri:

• monoice: pe axul principal apar la început florile mascule care alter-nează cu puţine
flori femele. Pe ramificaţii apar flori femele în proporţie de 40-50%;
• ginoice: planta are numai flori femele, fructele se dezvoltă prin partenocarpie;
• andromonoice: pe aceeaşi plantă există flori mascule şi hermafrodite.
b) După locul de cultură şi mărimea fructelor:
 soiuri pentru câmp şi solarii cu fruct lung: Topaz, Magic, Astra F1, Select;
 soiuri pentru câmp şi solarii cu fruct de tip cornişon:
- timpurii: Regal F1, Renato F1, Adonis, Alaska F1, Mathilde F1,
Mirinda, Cornişa, Mondial, Obelisk, Parker F1, Premier F1.
- semitimpurii: Asterisc F1, Cornişon F1, Levina F1, Cornibac F1
Record, Rita F1, Octopus F1, Partha F1
- semitârzii: Alibi F1, Meresta F1, Rozal F1;
 hibrizi pentru seră cu fruct lung:
- timpurii: Famosa, Floriade, Farbio, Tyria, Preferex, Pyralis,

14
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Sombrero, Nevada, Pietroso;
- semitimpurii: Elka, Fitnes, Kamaron, Dalibor, Favorit;
- semitârzii: Mustang, Jazer;
 hibrizi pentru seră tip cornişon: - semitimpurii: Campion
- timpurii: Meteor, Panadena, Pasanonte, Ophix, Selena;
Factorii care influenţează calitatea fructelor
a) Factorii biologici. Soiul. Un factor important în ameliorarea soiu-rilor de
castraveţi îl constituie posibilitatea de control al sexului florilor. Pentru mărirea
numărului de fructe este necesar să se mărească procentul florilor femele pe plantă,
castravetele fiind o plantă unisexuat monoică. Flo-rile femeieşti se recunosc uşor după
ovarul inferior care îmbracă forma vii-torului fruct. Florile bărbăteşti sunt lung
pedunculată, cu corola mai mare apar întotdeauna înaintea celor femeieşti şi în număr mai
mare pe tulpina principală. Fructele partenocarpice cultivate în seră au un conţinut mai
scă-zut în s.u., zaharuri şi acid ascorbic.
b) Factorii ecologici. Căldura este unul dintre factorii de primă impor-tanţă pentru
obţinerea de producţii mari şi de calitate. Creşterea plantelor în condiţii de temperatură
scăzută (5ºC), duce la întârzieri mari de creştere şi obţinerea de fructe puţine şi netipice.
Trecerea plantelor la temperaturi de 25ºC readuce procesele le normal.
Lumina cu o intensitate de 12-15000 de lucşi influenţează favorabil procesele
fiziologice, castraveţii fiind plante de zi scurtă (12 ore lumină), dar având nevoie de
intensitate ridicată.
Umiditatea. Atât în sol cât şi în atmosferă trebuie menţinută la un nivel de 75-85%
în sol şi 85-95% în aer. Insuficienţa apei în sol şi aer influenţează negativ creşterea
plantelor determinând apariţia unui număr mai mare de flori mascule şi deformarea
fructelor.
c) Factorii tehnologici. Elementele nutritive sunt necesare să fie din abundenţă în
sol deşi ele extrag cantităţi mici, reacţionează bine la îngrăşarea organică (gunoi de grajd).
Administrate în cantităţi mari, unele elemente devin toxice, tulburând activitatea
enzimatică.
Solul, preferă soluri uşoare revene, afânate, permeabile, bogate în humus, cu
reacţie neutră sau slab acidă cu textură luto-nisipoasă, granulată.
În timpul creşterii şi dezvoltării fructelor totalul acizilor prezintă o creştere
mai mare (de 5-6 ori). Privitor la evoluţia compuşilor cu azot ai fructelor, conţinutul în
azot total sporeşte gradat până la maturitatea şi îmbă-trânirea, odată cu clorofila şi
acidul ascorbic.
Producţia obţinută este de 200-300 t/ha pentru culturile din sere şi 30-40 t/ha
pentru cele din câmp.
1.2.2. Dovlecelul comun - Cucurbita pepo L., var. oblonga,
Fam. Cucurbitaceae

Importanţă. Provine dintr-o specie aflată în New Mexico şi în vestul S.U.A.


Se consumă în stare imatură numai după fierbere sau sub formă de murătură. Este o
plantă anuală cu creştere rapidă, flori unisexuat monoice de culoare galbenă.
Compoziţia chimică. Dovlecelul are un conţinut mare de apă 93-98,4%, s.u.
2,47-4,77%, microelemente Ca (15-39 mg), P (0,5 mg), Fe (57 mg), K (90 mg), vitamine:
acid ascorbic (9,6-39,4 mg%), B1, B2, PP sub 1 mg%.
Particularităţi biologice. Rădăcina este pivotantă, bine ramificată.

15
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Tulpina este scurtă la majoritatea soiurilor actuale, planta creşte sub for-mă de tufă.
Frunze mari, pentalobate cu peţiol lung şi gol în interior, cu perişori aspri rigizi. Florile,
unisexuat monoice, mari, galbene. Polenizarea este entomo-filă, alogamă. Fructul (fig.61)
este o melonidă cu formă alungită pigmentată în diverse nuanţe de verde deschis cu sau
fără desene. Seminţele au culoare alb-gălbuie, mărime mijlocie şi formă oval-turtită.
Soiuri cultivate: Dana, Fără vrej, Opal, Arlika.
Factorii ecologici care influenţează calitatea fructelor.
Dovlecelul are cerinţe moderate faţă de căldură. Temperatura minimă de germinaţie este de
12-14°C (14-16 zile) iar cea optimă de 20-25°C (6 zile). Temperatura optimă de vegetaţie
este de 25-28°C, cu minime de 15-16°C şi maxime de 30-35°C. Plantele nu rezistă la
îngheţ. Faţă de lumină dovlecelul are cerinţe ridicate. Umiditatea. Din cauza sistemului
radicular mai bine dezvoltat, plantele rezistă mai bine la secetă. Până la fructificare,
plantele necesită o umiditate în sol de 65-70% din capacitatea de câmp, iar în perioada de
fructificare 70-75%.
Solurile, favorabile culturii dovlecelului sunt cele mijlocii sau uşoare, afânate,
bogate în humus, cu reacţie neutră şi pH = 6,5-7,5.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 4,0 kg N, 1,5 kg P 2O5 şi 3,5 kg K2O
la o tonă produs comercial.
Factorii tehnologici care influenţează calitatea fructelor
Dovlecelul se cultivă în câmp atât ca o cultură principală cât şi suc-cesiv după alte
legume timpurii. Pentru obţinerea de producţii timpurii, dovlecelul se cultivă şi în solarii.
Cultura dovlecelului în câmp poate urma, în asolament, după legu-minoase anuale
sau perene precum şi după rădăcinoase, solano-fructoase şi bulboase. Culturile succesive
pot urma după legume verdeţuri sau după cartofi timpurii, varză timpurie, mazăre.
Cultura se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 350-400 kg/ha superfosfat şi
200-225 kg/ha sare potasică, care se încorporează prin ară-tura adâncă la 28-30 cm.
Primăvara, după grăparea arăturii, se aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu, se pregăteşte
patul germinativ cu grapa cu discuri, ocazie cu care se poate erbicida cu Balan 6-8 litri/ha,
cu 6-8 zile înainte de semănat. Pentru culturile succesive, se face o arătură de vară şi se
fertilizează cu 250-300 kg/ha Complex III, urmând apoi pregătirea patu-lui germinativ.
Înfiinţarea culturii se face de obicei prin semănat direct, începând din luna aprilie,
pentru culturile timpurii şi în iunie-iulie pentru culturile succesive.
Recoltarea se face manual, eşalonat, când fructele au ajuns la matu-ritatea tehnică.
Fructele se recoltează când au 6-10 cm şi floarea nu s-a scuturat sau când fructele au 15-
20 cm lungime şi 6-12 cm în diametru, în funcţie de destinaţia producţiei.
Producţia este de 6-10 t/ha şi 20-30 t/ha, în funcţie de mărimea fructelor la
recoltare.

1.2.3. Pepenele galben - Cucumis melo, Fam. Cucurbitaceae


Importanţa. Este foarte vechi în cultură apreciat pentru aroma, gustul, parfumul dar
şi pentru valoarea sa nutritivă Se consumă în stare proaspătă, la maturitatea fiziologică
dar şi în salate de fructe în cofetărie, fructe gla-sate, dulceţuri, marmelade şi sucuri.
Compoziţie chimică. Fructele bogate în zahăr 4,5-14%, proteine 0,5 g/100 g, Ca,
K, P, Fe, vitamina C 50-60 mg/100g, vitamina B 1, B2, B6, caroten (ß-carotenul), la pepenii
cu miezul portocaliu, uleiuri eterice (în cantităţi mai mari acetatul de etil, dar responsabil
de aroma specifică este nonadienolul).
Acumularea substanţelor chimice în fructe are loc începând cu legarea lor, creşte
progresiv până în a 42-a zi conţinutul în amidon şi celu-loză, după care conţinutul în

16
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
zaharuri reducătoare descreşte în favoarea zaharozei, aceasta fiind predominantă în
ţesuturile de rezervă din fructele coapte. Cu 10 zile înainte de maturare are loc o
acumulare importantă de carotenoide colorate.
Particularităţi biologice. Este o plantă anuală, erbacee.
Sistemul radicular se dezvoltă repede, după germinarea seminţelor pătrunzând
până la 1 m adâncime în sol. Tulpina este târâtoare, ramificată, viguroasă, ajungând până
la 4-5 m lungime. Pe suprafaţa sa sunt perişori fini si este prevăzută cu cârcei. Frunzele
sunt lung peţiolate, simple, penta-lobate. Florile sunt mari, galbene, unisexuat monoice
sau hermafrodite, cu cinci petale concrescute. Florile mascule apar mai devreme, la
subsuoara frunzelor câte 3-5 la un loc, se deschid după 10 zile şi rămân deschise 1-2 zile.
Florile femele apar pe lăstarii secundari, solitare, se deschid după 2-3 zile după apariţie,
rămân deschise o zi după care se ofilesc. Se polenizează entomofil.
Fructul (fig.62) este de tip melonidă, de formă, mărime şi culoare diferită în funcţie de
soi. Pot fi cu suprafaţa netedă sau costată. Mie-zul are culoarea galbenă verzuie, alb-
gălbuie, sau portocalie, este suculent dulce şi aromat. Seminţele se găsesc într-un ţesut
placentar dis-puse în mijlocul fructului, cu extremităţile rotunjite.
Sistematică şi soiuri. Pepenele galben face parte din familia Cucur-bitaceae, genul
cucumis, specia melo. Soiuri cultivate:
- timpurii: Ica, Roger, Templar F1, Turkestan, Fondant;
- semitimpurii: Cantalup, Creso F1, Ogen, Titus;
- semitârzii: Comoara Ungariei, Delicios.
Factorii care influenţează compoziţia chimică a fructelor
a) Factorii genetici. Compoziţia chimică a fructelor diferă în func-ţie de soi sub
aspectul tuturor compuşilor chimici, dar mai ales privind conţinutul în substanţe volatile
şi caroteni datorită specificului de soi.
b) Factorii ecologici. Factorii climatici caracteristici modului de cultură sunt
responsabilii principali ai diferenţelor înregistrate în compozi-ţia chimică a fructelor.
Fructele produse în seră au un conţinut mai ridicat în toate componentele chimice, cu
excepţia carotenoidelor şi un conţinut mai scăzut în apă.
Are cerinţe mari faţă de căldură, germinează la 14-15oC, temperatura optimă a
solului 20-25oC, are rezistenţă destul de mare la secetă datorită sistemului radicular bine
dezvoltat, cerinţe ridicate faţă de lumină.
c) Factorii tehnologici. O importanţă deosebită revine regimului de nutriţie şi
fertilizării. Fertilizarea cu N200P200K100 kg/ha, favorizează acumularea de substanţă uscată,
zaharuri în fructe, iar de P în frunze şi fructe.
Conţinutul fructelor în substanţă uscată ß-caroten, şi zaharoză este strâns corelat
negativ cu umiditatea solului.
Influenţa tratamentului cu regulatori de creştere, folosiţi în scopul grăbirii
maturării şi îmbunătăţirii calităţii fructelor, nu favorizează nici viteza şi nici nivelul de
acumulare al substanţelor hidrosolubile în fructe.
Recoltarea fructelor începe din luna iulie şi durează până în sep-tembrie. Fructele
se recoltează eşalonat, la maturitatea fiziologică, când au culoarea caracteristică soiului,
coaja fiind mai deschisă la culoare, crapă uşor în zona pedunculului şi devine moale în
zona pistilară.
Producţia este de 20-25 t/ha.

1.2.4. Pepenele verde - Citrullus lanatus Mansf.


Fam. Cucurbitaceae

17
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

Importanţa. Pepenii verzi prezintă o cultură importantă economic şi foarte


apreciată de consumatori datorită gustului echilibrat, dulce, fin şi plăcut având o pondere
însemnată între fructele consumate în stare proas-pătă. Având o mare capacitate de
păstrare (30 de zile) şi prezentând o bună rezistenţă la transport pot fi transportaţi la
distanţe mari mai nordice unde lipsa de fructe îi face foarte căutaţi.
Fructul este o melonidă mare cu coaja groasă, netedă şi lucioasă, colorată în verde
cu diferite nuanţe şi desene. Miezul este zemos, colorat în roşu, roz, galben, sau
portocaliu. Există în cultură hibrizi triploizi fără seminţe, cele mai multe soiuri şi hibrizi
conţin seminţe aşezate pe mai multe linii de la vârful fructului la peduncul.
Compoziţia chimică. Fructele au un conţinut ridicat în zaharuri (până la 11%).
Deşi conţin 89-94% apă, fructele conţin 0,5g proteină, 0,2g lipide, vit. A, B 1, B2, B6, vit.
C, H, PP, B5, acizi organici 0,2%, K 2,5 mg, P 12 mg, Ca 7 mg, Fe 0,2mg.
Particularităţi biologice (fig.63). Sistemul radicular bine dezvoltat, rădăcina
principală ajunge până la 1,5 m. Tulpina este erbacee, bine ramifi-cată, târâtoare, este
acoperită de perişori.
Frunzele, sunt adânc sectate, cu lobi inegali şi rotunjiţi, acoperite de perişori alb-
cenuşii. La subsuoara frunzelor se formează florile şi câte un cârcel ramificat. Florile sunt
unisexuat monoice. Pe tulpina principală sunt florile mascule, iar cele femele apar pe
lăstarii secundari, sunt mici, de culoare galbenă, cu polenizare entomofilă.
Fructul este de tip melonidă, mari, sferice sau alungite, cu coaja groasă, de culoare
verde închis sau deschis unele cu desene specifice soiului. Miezul fructului este zemos,
dulce, roşu cu nuanţe diferite. Semin-ţele mijlocii ca mărime, oval turtite, negre, maro sau
pestriţe.
Sistematică soiuri. Pepenele verde face parte din familia Cucurbitaceae genul citrulus,
specia lanatus.
Soiuri cultivate:
• timpurii: Sugar baby, Timpuriu de Canada.
• semitimpurii: Crimson, Sweet. Dochiţa.
• semitârzii: De Dăbuleni, Paradise F1, De Miniş.
• târzii: Charleston Gray, Favorit,
Lovrin 532.

Factorii genetici şi climatici care influenţează calitatea fructelor


a) Factorii genetici. În procesul de ameliorare s-a urmărit obţinerea de hibrizi cu
conţinut ridicat în substanţă uscată, în carotenoide şi acid ascorbic care să depăşească
soiurile existente în cultură. Urmărindu-se 30 de soiuri de diferite provenienţe s-a
constatat că fructele soiurilor timpurii conţin mai puţină substanţă uscată şi mai multă
zaharoză decât soiurile mai tardive (ENĂCHESCU, 1984).
În ce priveşte evoluţia substanţelor chimice în fructe, în timpul maturării
conţinutul în substanţă uscată, solubilă şi carotenoide se măreşte, nu se modifică
conţinutul în substanţe pectice, iar acumularea maximă de s.u. are loc după a 40-a zi de la
legare, iar în zaharuri după a 32-a zi.
b) Factorii ecologici. Este o plantă pretenţioasă faţă de căldură, germinează la 14-
15oC, temperatura optimă este de 20-30oC, cerinţe mari faţă de lumină, faţă de apă cerinţe
mari, preferă soluri nisipoase, uşoare, luto-nisipoase
În ceea ce priveşte efectul îngrăşămintelor chimice asupra calităţii fructelor, se
constată că adăugând azot în soluţia nutritivă, se măreşte con-ţinutul în zaharuri
reducătoare, iar prin adăugare de potasiu conţinutul în zaharoză.

18
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

Factorii tehnologici care influenţează calitatea fructelor


Cultura se amplasează pe terenuri plane, cu expoziţie sudică, adă-postite de
vânturi deoarece plantele reacţionează nefavorabil la întoarcerea frunzelor şi vrejilor.
Bune premergătoare sunt lucerna, trifoiul, mazărea, fasolea, vărzoasele şi rădăcinoasele.
Cultura se fertilizează din toamnă cu 20-30 t/ha gunoi de grajd, pe terenurile
nisipoase sau când nu urmează după leguminoase, 400-500 kg/ha superfosfat şi 200-250
kg/ha sulfat de potasiu care se încorporează prin arătura adâncă. Primăvara se
administrează 150-200 kg/ha azotat de amo-niu, se erbicidează cu Balan 6-8 litri/ha şi se
pregăteşte patul germinativ.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct la sfârşitul lunii aprilie începutul lunii
mai, folosind 3-4 kg sămânţă/ha. Distanţa de semănat este de 140-150 cm între rânduri,
40 cm între plante pe rând, iar adâncimea de semănat este de 3-4 cm.
Recoltarea fructelor are loc la maturitatea fiziologică, eşalonat, în perioada iulie-
septembrie. Momentul optim de recoltare se poate stabili ţinând cont de următoarele
criterii:
- cârcelul de pe vreji corespunzător fructului copt, se usucă începâ-nd de la vârf;
- pe fructele mature, dimineaţa devreme se formează mai puţină rouă;
- scoarţa zgâriată cu unghia este albicioasă şi nu verde ca la fructele necoapte;
- partea fructului care stă pe sol şi unde nu este clorofilă, se îngăl-beneşte.
Producţia este de 25-30 t/ha.

1.3. LEGUME RĂDĂCINOASE

Din această grupă fac parte un număr mare de specii care aparţin la familii
botanice diferite:
 Apiaceae (Umbelifere): morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina;
 Chenopodiaceae: sfecla roşie;
 Brasicaceae (Crucifere): ridichile;
 Asteraceae: scorţonera şi barba caprei.
Legumele din această grupă au o caracteristică comună şi anume: în cursul
procesului de îngroşare secundara a rădăcinii şi a axului hipocotil acesta se tuberizează
prin depozitarea în ţesutul parenchimatic lemnos şi liberian a unor cantităţi însemnate de
substanţă de rezervă în special glu-cide, dar şi de alte substanţe energetice sau bioactive
cu rol important în alimentaţie.
Legumele rădăcinoase sunt plante bienale, cu excepţia ridichilor de lună şi a unor
soiuri de ridichi de vară care sunt anuale.
În această grupă intră plantele regiunilor umede şi răcoroase fapt ce permite
cultivarea lor până la altitudinea de 1000-1500 m. Cele mai favora-bile zone pentru
plantele rădăcinoase sunt luncile şi văile din Câmpia de Vest, Transilvania, Câmpia şi
zona subcarpatică din sudul ţării, Moldova. Ponderea cea mai mare în producerea
rădăcinoaselor comestibile o au jude-ţele Timiş, Cluj, Arad, Giurgiu, Bihor şi Braşov.
1.3.1. Morcovul - Daucus carota L., Fam. Umbeliferae

Importanţa. Cultura morcovului este foarte veche cu mult înainte de 3000-4000


î.e.n. Rădăcinile tuberizate de morcov se utilizează în hrana oamenilor atât în stare
proaspătă, crudă, preparată, sub formă deshidratată, de conserve de sucuri, acesta din
urmă intrând în hrana copiilor încă din primele luni de viaţă.

19
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Partea comestibilă a plantei, rădăcina, alungită, are în general formă tronconică,
cilindrică sau rotundă (carote). În anumite condiţii de sol şi cul-tură rădăcina se poate
ramifica. Culoarea rădăcinii este portocalie de dife-rite intensităţi.
În secţiune transversală rădăcina are la exterior peridermul subţire, parţial
suberificat şi un parenchim bine dezvoltat care reprezintă liberul secundar, cu puţine vase
şi fibre. În interior se găseşte cilindrul central for-mat din lemn secundar, mai puţin
dezvoltat având în centru două fascicole lemnoase, lemnul primar, de la care pornesc raze
medulare. Cilindrul cen-tral, în general, sărac în substanţe de rezervă şi mai ales
carotenoide, este mult mai puţin dezvoltat, la soiurile valoroase şi în condiţii agropedo-
climatice favorabile.
Sub aspect nutriţional morcovul are o deosebită importanţă ca sursă principală de
provitamina A, accesibilă tot timpul anului, vara din culturi, iarna din depozitele de
păstrare, precum si ca aliment dietetic. Ţesutul celu-lozic fin, prezenţa substanţelor
pectice, fac morcovul de neînlocuit în afec-ţiunile gastrointestinale. În stare conservată
morcovul se găseşte sub formă de murătură, pireuri dietetice şi deshidratat. La prepararea
murăturilor se utilizează şi umbelele cu seminţe uscate după maturare, datorită uleiului
eteric plăcut aromat pe care îl conţin.
Compoziţia chimică. Rădăcinile de morcov conţin: apă: 86-88%, glucide 6-9%,
protide: 0,7-1,5%, lipide precum şi o mare varietate de substanţe bioactive: vitamine,
săruri minerale, substanţe volatile. Morcovul are conţinut ridicat de caroten (provitamina
A) între 5-24 mg/100 g p.p.; vit. C, E, B 1, B2, iar din substanţe minerale: K, Fe, uleiuri
eterice (ß-carofilenul şi linalolul).
Particularităţi biologice (fig.64). Morcovul este o plantă bienală care în primul
an de cultură formează rădăcini tuberizate şi rozeta de frunze şi în anul al II-lea tulpina
floriferă, florile şi seminţele.
Sistemul radicular bine dezvoltat, pătrunde în sol până la 50-60 cm, după răsărire
începe fenomenul de îngroşare secundară şi durează 90-120 zile. Forma rădăcinii
tuberizate este în funcţie de soi, de asemenea intensi-tatea culorii cilindrului central sunt
indicatori ai calităţii, respectiv cu cât este mai redus şi mai intens colorat cu atât cu atât
calitatea este mai bună.
Rozeta de frunze formată din 8-14 frunze, lung peţiolate, cu lobi penatifidaţi, uşor
pubescente. În anul doi de vegetaţie mugurele central emite tulpina floriferă, înaltă de 150
cm, striată, ramifi-cată, prevăzută cu perişori. În vârful ramificaţiilor se formează
inflorescenţele tip umbelă compusă, formată din flori mici, albe de tipul cinci.
Fructul este o dicariopsă de formă elipsoi-dală sau ovoidală, cu patru creste pe partea dor-
sală şi laterală.
Sistematică şi soiuri. Morcovul face parte din familia Umbelifere, genul daucus, specia
culti-vată Daucus carota.
Soiurile din cultură sunt grupate astfel:
• cu rădăcina lungă cu destinaţia pentru industrializare şi păstrare în silozuri: Bauer
Kiler Rote Herz, Uriaş de Berlicum
• cu rădăcina semilungă, cilindrice pentru consumul în stare proaspătă: Danvers
126, Nantes.
• cu rădăcini semiscurte: Chantenay.
• cu rădăcini scurte: Carote de Paris.
Influenţa factorilor ecologici asupra calităţii rădăcinilor

20
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Faţă de temperatură morcovul are cerinţe moderate, temperatura minimă de
germinaţie este de 4-5oC când germinaţia se realizează după 30-50 zile, iar cea optimă de
germinaţie este de 20-25oC când răsărirea du-rează numai 10-12 zile.
Cerinţele faţă de apă sunt mari în faza de germinare şi cea de for-mare a
rădăcinilor tuberizate.
Are cerinţe moderate faţă de lumină, preferă solurile mijlocii sau uşoare bine
aprovizionate cu humus.
Datorită temperaturilor mai ridicate în perioada vegetaţiei, acumu-larea în rădăcini
a carotenoidelor este favorizată la culturile de primăvară comparativ cu cele târzii de
toamnă. Aceeaşi comportare o are şi în cazul provitaminei A. Conţinutul în proteină este
însă mai ridicat în cultura de toamna. Conţinutul în ulei eteric al rădăcinilor variază în
funcţie de con-diţiile climatice ale anului de cultură.
Specificul factorilor climatici din diferite regiuni ale globului se reflectă de
asemenea în compoziţia chimică a rădăcinilor. Astfel, în regiunile polare, mărirea
conţinutului în substanţă uscată a rădăcinilor are loc în toată perioada de vegetaţie dar în
special în ultimele două săptămâni.
Temperaturile ridicate din perioada de vară determină un conţinut mai ridicat în
zaharuri al rădăcinilor. Conţinutul în acid ascorbic este favo-rizat la culturile de primăvară
din răsadniţe.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii rădăcinilor
În asolament, morcovul urmează după plante care eliberează terenul toamna
devreme. Bune premergătoare sunt solano-fructoasele, bostănoasele, care au fost fertilizate
cu îngrăşăminte organice şi care lasă terenul curat de buruieni.
Cultura morcovului se amplasează pe terenuri nivelate, irigabile. Culturile târzii de
morcov, pot urma după salată, spanac, ceapă verde.
Toamna, cultura se fertilizează cu 300-500 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare
potasică care se încorporează în sol prin arătura adâncă. Primăvara devreme, imediat ce
solul s-a zvântat, urmează pregătirea patului germinativ, cu combinatorul. Se fertilizează
cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu. Pentru combaterea buruienilor se poate erbicida la
pregătirea patului germinativ cu Treflan 4-5 litri/ha sau Dual 3-4 litri/ha.
Densitatea de semănat este de 140-160 plante/m2 la culturile de vară şi 70-140
plante/m2 la cele de toamnă. Semănatul se face în patru rânduri pe un strat după formula
60+30+30+30 cm sau 66+15+44+15 cm. În unele ţări, se seamănă în benzi cu lăţimea de
7-10 cm, cu seminţe dispersate iar între aceste benzi 45 cm. Cantitatea de sămânţă la ha
este de 3,5-4 kg. Adâncimea de semănat este de 2,5-3 cm pe solurile mijlocii şi 2-2,5 cm
pe solurile semigrele.
În ce priveşte regimul de nutriţie şi fertilizare, aplicarea îngrăşămin-telor poate
intensifica acumularea de macroelemente în rădăcini şi în frunze.
Conţinutul în nitraţi poate să crească la valori de 5-8 ori mai mari decât normal, la
o agrotehnică necorespunzătoare, ceea ce reprezintă un pericol real în alimentaţie mai ales
pentru copii.
Conţinutul în caroten la diferite soiuri de morcov este determinat genetic, dar
influenţat favorabil de o fertilizare uniformă şi mai abundentă cu K, Mg, B şi Zn şi
influenţat nefavorabil de irigare. Seceta asociată cu temperaturi ridicate, prelungite,
opreşte vegetaţia, determină lignificarea şi sporirea conţinutului în uleiuri eterice în
rădăcini imprimându-le un gust neplăcut. Alternarea perioadelor de secetă cu cele de
umiditate determină crăparea rădăcinilor deoarece ţesuturile interne se umplu cu apă şi
împreună cu ţesuturile nou formate prin reluarea activităţii cambiale exercită o pre-siune
puternică asupra scoarţei care crapă.

21
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Recoltarea. Modul în care se dezvoltă vegetativ plantele este hotă-râtor pentru
posibilitatea de acumulare a unor cantităţi ridicate de zaharuri în rădăcini. La recoltarea
mai timpurie a rădăcinilor se realizează un conţi-nut mai ridicat în acid ascorbic, iar la
recoltarea mai târzie a fost mai mare acumularea de zaharuri şi carotenoide.
Pentru consumul de vară, recoltarea se realizează prin smulgere sau dislocare,
începând din luna iunie când rădăcinile au grosimea de 1,5-2 cm şi se valorifică în
legături de câte 5-10 bucăţi. Cultura de toamnă se recol-tează după căderea primelor
brume, în septembrie-octombrie, semimecani-zat, cu dislocatorul DLR-4. După dislocare,
morcovii se smulg din pământ, se curăţă şi se rup frunzele. Dacă cultura a fost
îmburuienată, pentru uşurarea dislocării, cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare se coseşte
urmând ca până la recoltare plantele să mai formeze câteva frunze care permit iden-
tificarea rândurilor.
Producţia este de 15-20 t/ha la cultura de vară şi 25-35 t/ha la cea de toamnă.

1.3.2. Pătrunjelul - Petroselinum crispum Miller


Fam. Apiaceae (Umbeliferae)
Importanţă. Se cultivă pentru rădăcinile tuberizate şi frunzele care se folosesc la
prepararea şi aromatizarea mâncărurilor, la fabricarea conser-velor şi a supelor
concentrate. Se poate consuma proaspăt sau congelat.
Compoziţie chimică. Rădăcinile conţin 14-15% s.u. din care: glucide: 6-9%, protide:
1,5%, vitamine: B1, B2 şi C, săruri minerale: Ca, Mg, K, Fe.
Particularităţi biologice . Este plantă bienală.
Rădăcina este pivotantă, de culoare albă, sucu-lentă, cu diametru în partea superioară de 3-
5 cm.
Rozeta de frunze formată din frunze trifidate, glabre, de culoare verde închis, lung
peţiolate.
Tulpinile florifere care se formează numai în anul II de cultură, sunt ramificate, înalte de
0,8-1 m.
Florile mici, alb-verzui, grupate în inflores-cenţă tip umbelă compusă. Polenizarea este
alo-gamă, entomofilă.
Fructul este o dicariopsă, fără perişori brun-verzuie, foarte mică.
Soiuri cultivate: Zaharat.
Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii rădăcinii
Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4oC, iar cea optimă 20-25oC. Are
cerinţe moderate faţă de apă, preferă umiditate constantă în perioada de îngroşare a
rădăcinii. Faţă de lumină nu are pretenţii mari, plantele suportă şi o uşoară umbrire.
Preferă soluri mijlocii, luto-nisipoase sau lutoase, consum specific moderat de elemente
nutritive
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii rădăcinii
Locul în asolament, fertilizarea şi pregătirea terenului sunt asemă-nătoare cu cele
prezentate la cultura morcovului. De altfel, pătrunjelul ocu-pă de obicei, sola legumelor
rădăcinoase alături de morcov, păstârnac etc.
Semănatul se face primăvara devreme, în luna martie, până cel târ-ziu în aprilie.
Pe suprafeţe mici se poate semăna încă din toamnă. Adânci-mea de semănat este de 2-3
cm. Pentru semănat se folosesc 4-5 kg sămânţă la hectar.
Recoltarea se poate face în timpul verii, pentru consumul curent, începând din
momentul în care rădăcinile au 0,5-1 cm diametru. În acest caz se valorifică la legătură.
Pentru păstrare peste iarnă se recoltează toamna, după căderea primelor brume, în

22
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
octombrie, semimecanizat cu DLR-4. După dislocare, se rup frunzele care se pot
valorifica separat, iar rădăcinile sunt destinate păstrării peste iarnă. În cazul în care nu
sunt asigurate condi-ţii pentru valorificare sau pentru păstrare, recoltarea se poate face în
primă-vara anului următor deoarece rădăcinile rezistă la temperaturile scăzute din timpul
iernii.
Producţia de rădăcini este de 15-20 t/ha.

1.3.3. Ţelina de rădăcină - Apium graveolens L., var. rapaceum,


Fam. Apiaceae (Umbeliferae)

Importanţă. Se foloseşte în alimentaţie la prepararea mâncărurilor, salatelor,


murăturilor, conservelor datorită aromei specifice pe care o are.
Compoziţia chimică. Rădăcinile conţin: 9-12% s.u., glucide: 5-8%, protide: 1,5%,
lipide: 0,3%, vitamine: caroten, B1, B2, B6, PP şi C, săruri minerale: Ca, K, Mg, Fe, P.
Particularităţi biologice (fig.66). Este o specie bienală.
Sistemul radicular este ramificat, cu numeroase rădăcini care pătrund în sol la
adâncimea de 50 cm. Tuberizarea se realizează la nivelul axului epicotil, hipocotil şi
partea superioară a rădăcinii. Are formă sferică, glo-buloasă sau tronconică cu numeroase
rădăcini secundare, cărnoase, la partea inferioară.
În anul al doilea se dezvoltă tulpina floriferă, de 1,2 m ramificată şi striată.
Florile sunt mici, albe, grupate în inflorescenţă tip umbelă. Polenizarea este alogamă.
Fructul este dicariopsă brună-verzuie, foarte mică (un gram conţine 2500-2800 seminţe).
Soiuri cultivate: Alabaster, Victoria.
Factorii ecologici şi tehnologici care influen-ţează calitatea ţelinei. Are cerinţe
moderate faţă de căldură, germinează la 4-5oC, tempera-tura optimă este de 20-25oC. Faţă
de apă are cerinţe ridicate, necesită udări în perioadele de secetă. Are cerinţe moderate
faţă de lumină. Preferă soluri mijlocii sau compacte cu o bună capacitate de reţinere a
apei, bogate în humus.
În asolament, ţelina ocupă sola ferti-lizată cu gunoi de grajd. Bune premergătoare sunt
leguminoasele anuale, solano-fructoasele. Cultura de ţelină poate să urmeze, în acelaşi an,
după spanac, salată, ridichi de lună sau după mazăre.
Cultura se fertilizează din toamnă cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha superfosfat
şi 100-150 kg/ha sare potasică, care se încorpo-rează în sol prin arătură adâncă. Primăvara
se fertilizează cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se erbicidează cu Treflan 3-4 litri/ha
sau Dual 3-4 litri/ha. Se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau combinatorul.
În ce priveşte nutriţia minerală, ţelina este foarte sensibilă la carenţa în magneziu
şi bor.
Recoltarea. Ţelina pentru rădăcină se recoltează începând din tim-pul verii,
pentru consumul curent când după dislocare, plantele se faso-nează prin îndepărtarea
rădăcinilor secundare, valorificându-se cu frunze. Culturile de toamnă se recoltează în luna
octombrie, înainte de venirea înghe-ţului. În acest caz frunzele din rozetă se îndepărtează,
prin tăiere lăsând aproximativ 1 cm din peţiol.
Producţia de rădăcini este de 25-30 t/ha.

1.3.4. Păstârnacul - Pastinaca sativa L., convar. hortensis Ehrh.


Apiaceae (Umbeliferae)

23
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Importanţă. Păstârnacul se cultivă pentru rădăcini, care se utili-zează la prepararea
diferitelor mâncăruri şi în industria conservelor, împreună cu alte legume. Au un conţinut
ridicat de substanţă uscată, 17-19%, repre-zentată de glucide 9-12%, protide 1-1,5%.
Conţine, de asemenea, vitami-nele C (17-30 mg), B1, PP şi săruri minerale: calciu, fosfor,
magneziu. Rădăcinile conţin substanţe volatile care imprimă acestora gustul şi aroma
specifică.
Particularităţi biologice Păstârnacul este o plantă bienală, care în primul an
formează în sol o rădăcină pivotantă. Porţiunea îngroşată poate avea formă conic-alungită
sau sferică, în funcţie de soi. Are pulpa gălbuie, suculentă şi aromă caracteristică. Spre
deosebire de pătrunjel, cilindrul central este mai mic.
Frunzele sunt peţiolate, pubescente, penat sectate, cu 2-7 perechi de foliole, cea termi-nală
fiind trilobată.
În anul al doilea de vegetaţie formează tulpinile florale, ramificate, striate, care ajung până
la 150-200 cm. Florile sunt mici, gal-bene, grupate în inflorescenţe de tip umbelă
compusă. Polenizarea este alogamă.
Fructele dicariopse, sunt de mărime mij-locie, rotund-turtite, cu marginile aripate, de
culoare cafenie şi cu viabilitate redusă (facul-tatea germinativă se menţine cel mult 2 ani
de zile).
Soiuri cultivate: Semilung, Alb lung.

Factorii ecologici care influenţează calitatea rădăcinilor


Faţă de temperatură are cerinţe moderate. Temperatura minimă de germinaţie este
de 2-3°C, iar cea optimă de 15-25°C. Plantele tinere rezistă până la -5°C iar cele mature
până la -8…-10°C, astfel că pot ierna în câmp. Temperatura optimă de vegetaţie este de
15-25°C.
Are cerinţe moderate faţă de umiditate, datorită înrădăcinării pro-funde, dar
reacţionează favorabil la o umiditate relativ ridicată în sol, de 75-80% din capacitatea de
câmp.
Păstârnacul suportă o uşoară umbrire, neavând cerinţe mari faţă de lumină.
Preferă solurile mijlocii, lutoase sau luto-nisipoase, adânci, fertile, bogate în
humus, cu reacţie neutră.
Factorii tehnologici care influenţează calitatea rădăcinilor
Cultura de păstârnac se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-500 kg/ha
superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică. Arătura adâncă de toamnă (28-30 cm), se
mărunţeşte primăvara devreme cu combinatorul. Se aplică 150 kg/ha azotat de amoniu
sau 200 kg/ha Complex III şi se erbicidează cu Treflan sau Dual 3-5 litri/ha.
Semănatul se face primăvara devreme (februarie-martie), în rânduri echidistante la
40-50 cm pe teren nemodelat sau în benzi de câte 3 rânduri pe strat, la 40 cm între rânduri
şi 70 cm între benzi. Adâncimea de semănat este de 3-3,5 cm pe soluri mai uşoare şi de 2-
2,5 cm pe solurile mijlocii.
Recoltarea se face toamna târziu, după căderea primelor brume, prin dislocare cu
DLR-4. Se curăţă apoi de pământ şi frunze, se sortează şi se poate păstra peste iarnă în
pivniţe, şanţuri sau depozite.
Când nu există posibilităţi de valorificare sau păstrare peste iarnă, păstârnacul
poate rămâne în câmp şi se poate recolta primăvara în martie-aprilie.
Producţia de rădăcini este de 35-40 t/ha.

24
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
1.3.5. Ridichi - Raphanus sativus L., Fam. Cruciferae
convar. niger - soiuri de iarnă şi vară
convar. sativus - soiuri de primăvară

Importanţă. Partea comestibilă a plantei este rădăcina îngroşată şi anume


hipocotilul, porţiunea superioară a îngroşării, deoarece pe hipocotil nu cresc rădăcini
secundare. Hipocotilul îngroşat este constituit dintr-un ţesut parenchimatic, cu puţine vase
lemnoase în perioada consumului, dar mai târziu prin mărirea spaţiului celular şi a
lignificării devine neconsuma-bil. La unele soiuri de ridichi de lună coaja şi interiorul
rădăcinii sunt pig-mentate în roşu, iar coaja rădăcinii la ridichile de iarnă poate avea
culoa-rea neagră sau albă.
Cultura este bienală la varietatea niger şi anuală la varietatea radicula. Cea mai
răspândită la noi în ţară este cultura ridichilor de lună efectuată în câmp, precum şi în
spaţii protejate, mai ales solarii.
Sub aspect nutriţional, importanţa ridichilor constă în consumul rădăcinilor exclusiv
în stare proaspătă ca salată, mai ales la începutul pri-măverii, datorită posibilităţii unei
culturi foarte timpurii, chiar în câmp.
În timpul iernii se consumă rădăcinile ridichilor de iarnă păstrate în depozite. În
mod restrâns se consumă şi frunzele pentru salată. Rădăcinile sunt folosite şi în scop
medicinal.
Compoziţia chimică. Apa: 86-94%; glucide: 1,6-8,4% (glucoză, fructoză şi
zaharoză), protide 0,6-1,9%, din care 50-55% proteine, lipide în cantităţi foarte mici
0,1%, vitamine: acid ascorbic 15-29 mg%, B1, B2, B6, PP şi acidul pantotenic.
Particularităţi biologice (fig.68). Ridichea de lună este o plantă anuală iar cea de
vară-iarnă bienală.
Rădăcina, la cele de lună dezvoltă porţiunea tuberizată de sub axul hipocotil, iar la
soiurile alungite pe lângă hipocotil se îngroaşă şi partea superioară a rădăcinii. Are
culoarea albă, roz, roşie, neagră sau bicoloră.
Frunzele cotiledonale sunt cordiforme, pubescente, rozeta de frunze cuprinde 5-8
frunze lirate sau penat sectate acoperite cu perişori.
Tulpina floriferă are 50-100 cm, ramificată cu flori grupate în inflo-rescenţă de tip
racem terminal, albe sau violacei.
Fructul este o silicvă indehiscentă în care se formează seminţele ovoidale, de
culoare cafenie.
Soiurile cultivate
• Ridichea de lună: Rotunde timpurii, Roşii cu vârful alb, Redo, Ilka, De Blaj,
Ţepuşe de Gheaţă;
• Ridichi de vară: Albe Japoneze, De Dumbrăveni, De Iernut;
• Ridichi de toamnă: Bere de Munchen;
• Ridichi de iarnă: Negre rotunde.
Factorii genetici şi ecologici care influenţează calitatea ridichilor
a) Factorii genetici. Soiul. În lucrările de ameliorare se are în vedere obţinerea de
soiuri cu conţinut mai scăzut în tioglicozizi al rădăcinilor, iar prin genetica biochimică se
urmăreşte stabilirea determinării genetice a unor compuşi care să fie utilizată şi pentru
caracterizarea sau diferenţierea unor soiuri.
b) Factorii ecologici. Lumina. Urmărindu-se influenţa iluminării suplimentare
asupra unor compuşi chimici ai plantelor s-a înregistrat mări-rea conţinutului în glucide şi
scăderea aceluia în proteină brută din rădăcini cu intensificarea iluminării. În aceleaşi
condiţii însă, proteina brută creşte în frunze, invers decât în rădăcini.

25
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Temperatura din timpul creşterii rădăcinilor influenţează compoziţia lor chimică,
cel mai scăzut conţinut în substanţe nutritive se înregistrează în jur de 30 iulie, când
temperatura medie zilnică este mai ridicată, precum şi prin cultivarea pe teren argilos
comparativ cu solul organic.
Factorii tehnologici care influenţează calitatea ridichilor
Influenţa nutriţiei minerale a fost cercetată prin acumularea de azot în frunze şi
rădăcini în condiţii de fertilizare cu P şi K la care s-a adăugat Mo. Adausul de N are efect
pozitiv asupra conţinutului în N al ambelor organe (frunze şi rădăcini) pe când acela în Mo
nu a dat rezultate concludente.
Ridichile se cultivă în principal în câmp, dar ridichea de lună se cultivă şi în spaţii
protejate.
Ridichile de lună se seamănă primăvara devreme sau pentru cultura de toamnă în
perioada august-septembrie. Se seamănă în benzi de 6 rânduri (65+15 cm x 5), folosind
15-20 kg sămânţă/ha. Ridichea de vară se sea-mănă în martie, câte 4 rânduri pe strat
folosind 10-12 kg sămânţă/ha. Ridi-chile de toamnă-iarnă se seamănă începând de la
sfârşitul lunii mai până în 10-15 iulie, câte trei rânduri pe strat (70+40+40 cm).
Adâncimea de semă-nat este de 2-2,5 cm. Semănatul mai adânc, în special la soiurile de
ridichi de lună având formă sferică, determină deformarea porţiunii îngroşate.
Recoltarea pentru ridichile de lună şi de vară se face manual, prin smulgere, în 2-
3 etape pe măsură ce rădăcinile s-au dezvoltat suficient şi se leagă în legături de câte 5-8
bucăţi, la ridichea de lună şi 2-5 la cea de vară.
Ridichea de toamnă şi de iarnă se recoltează după căderea primelor brume,
semimecanizat cu DLR-4, apoi se curăţă de pământ şi se rup frun-zele. Producţia este de
8-10 t/ha la ridichea de lună, 15-20 t/ha la ridichea de vară şi 20-30 t/ha la cele de
toamnă-iarnă.

1.4. LEGUME DIN GRUPA VERZEI

1.4.1. Varza albă - Brassica oleraceae, Fam. Cruciferae


Importanţa. Partea comestibilă o reprezintă căpăţâna care se con-sumă în tot
timpul anului, în stare proaspătă, murată, deshidratată, sau con-gelată. Valoarea alimentară
a verzei este dată de conţinutul ridicat în hidraţi de carbon, săruri minerale şi vitamine,
utilizate aproape integral de orga-nismul uman.
Organul comestibil, căpăţâna este format din frunze aşezate una peste alta
deasupra mugurelui central. Căpăţâna are la exterior câteva frunze de culoare verde mai
închis cu rol în asimilaţia clorofiliană, necomestibile. Frunzele, care sunt din ce în ce mai
decolorate spre interior împreună cu coceanul (tulpina) constituie locul de acumulare a
substanţelor de rezervă. Forma căpăţânilor este sferică, turtită, alungită, sau conică în
funcţie de soi. Varza este o plantă bienală din climatul temperat, dar suportă şi tempera-
turi mai ridicate. Culturile în câmp timpurii şi tar-dive sau în sere şi solarii, fac posibil
consumul în stare proaspătă tot timpul anului.
Sub aspect nutriţional importanţa verzei constă în primul rând în aportul în
vitamina C pe care îl asigură iarna şi primăvara, prin consum în stare crudă ca salată, sau
după murare, stare în care mare parte din vitamina C conţinută se păstrează.
Particularităţi biologice. Varza albă este o specie bienală, care în primul an de
vegetaţie formează în sol o rădăcină ramificată iar la suprafaţă o tulpină scurtă (cocean)
pe care sunt dispuse frunzele.

26
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Rădăcina este pivotantă şi bine ramificată. La culturile înfiinţate prin semănat
direct, acestea pătrund în sol până la 120-150 cm, marea majori-tate a acestora fiind
răspândite până la 30-40 cm adâncime. La culturile înfiinţate prin răsad, datorită ruperii
vârfului rădăcinii principale, în momen-tul repicării răsadului sau la plantare, sistemul
radicular se ramifică şi nu mai pătrunde în profunzime. Din această cauză culturile
înfiinţate prin răsad necesită mai multe udări, comparativ cu cele semănate direct.
Tulpina în primul an de vegetaţie, este scurtă şi îngroşată. Pe ea sunt inserate
frunzele din rozetă şi cele care formează căpăţâna. În vârful tulpinii şi la baza frunzelor se
găsesc mugurii, care în anul al doilea, for-mează tulpinile florifere.
Frunzele din rozetă sunt scurt sau lung peţiolate cu limbul de formă diferită în funcţie de
soi (rotund, obovat, lirat) şi sunt acoperite cu un strat de pruină care la unele soiuri
imprimă o culoare verde-albăstruie. Frunzele din interiorul căpăţânii sunt etiolate, albe sau
gălbui şi în ele se depozitează substanţele de rezervă.
Căpăţâna (fig.69) este formată din 60-75 frunze şi reprezintă 70-80% din greu-tatea
plantei. Ele au formă diferită: sferică, rotund-turtită, ovală şi pot avea în medie 0,5-1 kg la
soiurile timpurii şi 2-4 kg la cele tardive.
În anul al doilea, după parcurgerea perioadei de vernalizare apar tulpinile florifere
pe care sunt frunze mici, sesile. Tulpinile florifere sunt ramificate, ajung la o înălţime de
100-150 cm.
Florile sunt galbene, pe tipul 4. În urma polenizării alogame se for-mează fructe
de tip silicvă în care se găsesc 20-30 seminţe mici, sferice, de culoare maro închis.
Soiuri cultivate. În cultură se găsesc soiuri cu perioadă de vege-taţie diferită care
se cultivă în câmp, sere sau solarii, pentru obţinerea de producţii timpurii, de vară şi de
toamnă (tab. 1.3).
Tabelul 1.3.
Soiuri de varză albă
Soiul sau hibridul Perioada de vegetaţie (zile) Forma căpăţânii
Dittmark 95-105 sferică
Timpurie de Vidra 90-100 sferică
Gloria 120-135 sferică, uşor turtită
Lena F1 120-130 sferică, uşor turtită
De Buzău 140-155 rotund-turtită
Licurişcă 140-155 rotund, uşor turtită
Braunschweig 155-165 rotund-turtită
Amager 155-165 conic-inversă
Mocira 150-165 rotund-turtită
Lares 160-180 ovală

Compoziţia chimică. Varza conţine cca. 90-92% apă şi 8-10% s.u. Din substanţa
uscată: glucide 4,4%, acid malic 0,15%, cenuşă 0,62%, proteină 1,83%, celuloză 1,12% şi
acid ascorbic 43 mg/100 g p.p., com-plexul de vitamine B, PP, E şi K (2,8% s.u.).
Sursa cea mai importantă de vitamina C, sub formă de acid ascorbic 35-55 mg
care scade de la interiorul la exteriorul căpăţânii, acid dehidro-ascorbic până la 7,4 mg% g
p.p. şi ascorbigen.
Factorii genetici şi ecologici care influenţează calitatea căpăţânilor de varză
a) Factorii genetici. Urmărindu-se conţinutul în substanţe chimice a trei soiuri de
vară şi alte trei de toamnă s-au remarcat diferenţe în ce priveşte conţinutul în zaharuri şi
substanţe proteice (la soiurile de vară este mai scăzut comparativ cu cele de toamnă
acelaşi lucru se remarcă şi în ce priveşte conţinutul în proteine. Prin ameliorarea soiurilor

27
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
existente în cul-tură se are în vedere obţinerea de soiuri cu un conţinut mai ridicat în zaha-
ruri şi acid ascorbic.
În ce priveşte acumularea în dinamică a elementelor chimice în special cele cu N,
P, K, din frunzele rozetei în perioada de vegetaţie, se constată o scădere progresivă până
la recoltare, la fel se întâmplă şi cu Mg şi Ca sau cu zaharurile, regăsindu-se în cantităţi
apreciabile în frunzele din interiorul căpăţânii. Modificarea compoziţiei chimice a
plantelor în ontoge-neză variază în funcţie de organ. Ritmul de acumulare a fosforului şi
acidu-lui ascorbic în perioada de maturare a căpăţânii este mai mare în coceanul interior
decât în frunzele exterioare.
b) Factorii climatici. Perioada de cultură este caracterizată climatic printr-un
ansamblu de factori sub influenţa cărora se creează diferenţe în compoziţia chimică a
plantelor. În condiţiile ţării noastre, în cultura de toamnă căpăţânile au un conţinut mai
ridicat în s.u. şi în principalii com-puşi chimici, dar mai mic în acid ascorbic decât
căpăţânile produse în cultură timpurie de vară.
Din alt studiu rezultă acumularea mai mare de zaharuri şi zaharoză în detrimentul
zaharurilor reducătoare din frunze în anotimpul cu tempera-turi mai scăzute comparativ
cu anotimpul mai cald.
Factorii tehnologici care influenţează calitatea căpăţânilor de varză. Cultura verzei
se amplasează pe terenuri nivelate, irigabile, cu soluri mijlocii spre uşoare (cultura
timpurie) sau mijlocii spre compacte (culturile de vară-toamnă), fertile (3-4% humus), cu
reacţie neutră spre uşor alcalină. Pe acelaşi teren sau după alte crucifere, poate urma după
3-4 ani.
În asolament varza poate urma după leguminoase anuale sau perene, după solano-
fructoase sau bostănoase. Bune premergătoare sunt şi culturile de rădăcinoase şi bulboase.
Cultura se fertilizează toamna cu 20-30 t/ha gunoi de grajd, bine descompus, 300-400
kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică, care se încorporează în sol odată cu
arătura adâncă la 28-30 cm.
Cultura se înfiinţează prin răsad produs în răsadniţe calde. Semă-natul se face în
ultima decadă a lunii ianuarie până la începutul lunii februarie, folosind 400-600 g
sămânţă pentru răsadul necesar la un hectar de cultură. Se poate semăna şi în sere
înmulţitor, dar repicatul se va exe-cuta în răsadniţe sau solarii cu pat de biocombustibil.
Când plantele au 1-2 frunze adevărate se repică în ghivece sau cuburi nutritive de 5 x 5
cm. În perioada de producere a răsadurilor acestea se udă cu cantităţi moderate de apă, se
face aerisirea frecventă, o fertilizare cu soluţii de îngrăşăminte com-plexe şi 2-3
tratamente cu Orthocid sau Dithane pentru a preveni putrezirea plăntuţelor şi mana. Cu 2-
3 săptămâni înainte de plantare, răsadurile se călesc, prin descoperirea completă în timpul
zilei şi în nopţile fără îngheţ.
Plantarea răsadurilor se realizează în luna martie până la începutul lunii aprilie,
când în sol se înregistrează 8°C şi pentru 2-3 zile nu se prevăd îngheţuri. Pe teren
nemodelat se plantează la distanţe de 50-60 cm între rânduri şi 30 cm între plante pe rând
iar pe teren modelat la 70-75/25 cm.
Regimul de nutriţie. La administrarea de NH4NO3, înlocuirea pota-siului cu gunoi
de grajd intensifică acumularea elementelor N, P, K. Îngră-şarea complexă sub arătură şi
fazial în timpul vegetaţiei asigură un con-ţinut mai ridicat al căpăţânilor în azot şi dat
numai sub arătură se intensi-fică absorbţia de fosfor.
Efectul diferitelor formule de fertilizare asupra compuşilor organici ai căpăţânilor
a făcut posibilă stabilirea dozelor optime de azot pentru acumularea de substanţe proteice
şi acid ascorbic, a dozelor de microele-mente (Mn) asupra conţinutului de substanţă
uscată sau de borului asupra acumulării acidului ascorbic.

28
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
O importanţă deosebită pentru compoziţia chimică a plantelor o pre-zintă natura
solului. Pe soluri podzolice, sărăturate se realizează la căpăţână o creştere a cantităţii de
s.u. prin administrarea de P şi K.
Recoltarea începe în ultima decadă a lunii mai, în zonele de câm-pie şi la
începutul lunii iunie, în celelalte regiuni. Se recoltează manual, prin 2-3 treceri, prin
tăierea căpăţânilor, când acestea au ajuns la maturi-tatea tehnică. Producţiile obţinute 20-
30 t/ha.

1.4.2. Varza roşie - Brassica oleraceae L, var. capitata f. rubra


Fam. Cruciferae

Importanţa. Cultivată pe suprafeţe relativ restrânse, fiind utilizată în stare crudă


ca salată, având conţinut ridicat în acid ascorbic, varza roşie are o importanţă insuficient
recunoscută mai ales că şi în stare conservată prin murare sau în oţet se păstrează o mare
parte din acidul ascorbic prezent.
Particularităţi biologice. Particularităţile biologice ale verzei roşii sunt, în
general, asemănătoare cu cele ale verzei albe, dar se deosebeşte de aceasta prin culoarea
roşie-violacee, datorită pigmenţilor antocianici care se găsesc în stratul de celule de la
suprafaţă.
Frunzele sunt pieloase, plantele formează căpăţâni mai mici şi mai îndesate.
Culoarea caracteristică, roşie-violacee, permite deosebirea de cele-lalte varietăţi de varză
albă, încă din faza de răsad.
Compoziţia chimică a căpăţânii. Varza roşie conţine apă 91-92%; zaharuri 3,3-
4,75% reprezentată prin glucoză, fructoză şi galactoză; celu-loză 0,7-1%; lipide
neînsemnate cantitativ; vitamina C (33-35 mg% de g p.p.) sursă importantă de vitamină.
Soiuri cultivate. Comparativ cu varza albă sortimentul de soiuri este mai redus,
mai răspândite fiind în prezent soiurile Roşie de Argeş şi Cap de negru.
Factorii care influenţează calitatea căpăţânilor
a) Factori ecologici. Varza roşie are cerinţe asemănătoare cu ale verzei albe. Are
rezistenţă mai bună faţă de temperaturile scăzute, în faza de căpăţână suportând
temperaturi negative de -3…-5°C până la -8°C.
b) Factori tehnologici. Tehnologia de cultură este asemănătoare cu a verzei albe.
Deoarece varza roşie este solicitată pe piaţă în perioada de vară-toamnă se practică numai
culturi de vară sau de toamnă, în câmp. În ambele situaţii se produce răsad nerepicat, în
răsadniţe semicalde sau sola-rii, pentru cultura de vară şi pe strat pentru cea de toamnă.
Sunt necesare 300-350 g seminţe pentru asigurarea răsadului unui hectar de cultură.
Lucrările de întreţinere ale culturii sunt asemănătoare ce cele de la varza albă.
Recoltarea are loc în perioada iulie-august, pentru cultura de vară şi septembrie-
noiembrie, pentru cea de toamnă. Producţia este de 25-40 t/ha.

10.4.3. Conopida - Brassica oleracea L., var. botrytis L.


Fam. Brassicaceae
Importanţă. Originală din Egipt, conopida a fost introdusă în cul-tură în secolul
XVI. De la plante se utilizează inflorescenţa care se dezvoltă în vârful tulpinii sub forma
unei mase de culoare albă, cu aspect de căpă-ţână formată prin îngroşarea pedicelelor
florale. Falsa căpăţână este acope-rită la unele soiuri de frunze scurte. Conopida se
consumă numai după fierbere iar în stare conservată sub formă de murături sau în soluţii
slab alcaline constituind un important aport de proteine şi vitamine.

29
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Cultura timpurie şi mai ales cea de toamnă în câmp este răspândită în toată ţara
noastră. Pe suprafeţe mai restrânse conopida se cultivă în sere şi solarii.
Particularităţi biologice (fig.70). Conopida se comportă în cultură ca o plantă
anuală.
Rădăcina este pivotantă, ramificaţiile secundare fiind în stratul de sol de până la
25-40 cm adâncime. Axul hipocotil are culoare violacee.
Frunzele cotiledonale sunt cordiforme. Frunzele din rozetă sunt peţiolate, de
formă oval-alungită şi marginea frunzelor fin-dinţată.
În mijlocul rozetei de frunze, apar după 60-80 zile de la semănat inflorescenţa
modificată, formată la început din lăstari scurţi, cărnoşi, etiolaţi. Inflorescenţa apare când
planta a format 9-12 frunze, sub forma primordiilor ramificaţiilor de ordinul 1, 2, 3. Cele de
ordinul 4, 5, 6 apar când planta are 15-16 frunze. În final o inflorescenţă cuprinde
aproximativ 2000 ramificaţii, care au fiecare un diametru de 1-3 cm.
La unele soiuri inflorescenţa este protejată de frunzele din rozetă şi astfel va avea o
culoare albă. Când nu este protejată, sub influenţa luminii capătă o culoare alb-gălbuie.
După 10-20 zile de la formarea inflorescenţelor cărnoase, acestea se desfac,
pedicelii florali se alungesc, se lignifică şi se înverzesc formându-se astfel lăstari floriferi.
Fructul este de tip silicvă în care se formează seminţele mici, cu diametrul de 2-
2,5 mm, sferice, de culoare brun-închis. Facultatea germi-nativă se păstrează 5-6 ani.
Compoziţia chimică. Conţinutul în apă 90-94%, s.u. 4,6-9,7%, glucide 1,54-
2,30%, glucoza în proporţie mai mare decât fructoza, proteina brută 2,2-2,8%, lipide 0,1-
0,3%, conţinut ridicat în vitamina C 59-135 mg% g p.p., vitaminele B1, B2,, PP şi B6 în
cantităţi mult mai reduse, vitamina K (sub 4 mg/%).
Soiuri cultivate. Soiurile de conopidă cultivate se grupează după durata perioadei
de vegetaţie în:
- soiuri timpurii (100-120 zile): Alto, Fortados, Paloma, Timpurie de Bacău,
Veralto;
- soiuri semitârzii (120-140 zile): Bulgăre de zăpadă, Suprimax.
Pe plan mondial sunt răspândite în cultură şi soiuri de tip “Roma-nesco”, cu
inflorescenţe colorate, de formă piramidală.
Factorii care influenţează compoziţia chimică a conopidei
a) Factori genetici. Soiul. Luându-se în observaţie patru soiuri diferite, s-au
constatat diferenţe relativ mici în ce priveşte conţinutul în apă şi acid ascorbic. Conţinutul
în proteină atât în frunze cât şi în inflorescenţe este mai ridicat la începutul creşterii
plantelor decât la faza de maturare pentru consum a inflorescenţei.
b) Factori pedoclimatici. Într-un studiu făcut asupra plantelor ţinute şapte zile la
lumină la temperatura de 5ºC şi cu suplimentare de CO2 frunzele plantelor au acumulat
zaharuri şi amidon de aproximativ trei ori mai mult decât acelea ţinute la întuneric.
Aportul de CO2 a dus la dublarea conţinutului de zaharuri şi amidon.
Temperatura solului măreşte capacitatea de absorbţie a rădăcinilor, se intensifică
absorbţia P, K şi Ca.
Comparând culturile din seră, solarii şi câmp ordinea crescătoare a valorilor
pentru conţinutul în s.u. şi acid ascorbic al inflorescenţelor este: seră, solarii şi câmp
explicaţia rezidă în faptul că lumina din seră insufi-cientă este factorul limitativ.
c) Factori tehnologici. Conopida se cultivă în câmp, primăvara sau toamna şi în
sere, solarii pentru obţinerea producţiilor extratimpurii. În asolament, conopida ocupă sola
legumelor vărzoase. Pregătirea terenului se face ca pentru cultura de varză.
Producerea răsadurilor are loc în răsadniţe calde. Se seamănă în luna februarie,
400-500 g sămânţă. În faza de 1-2 frunze adevărate, răsadul se repică în cuburi nutritive

30
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
de 5 x 5 cm. Plantarea răsadurilor se face în luna martie. Distanţele de plantare sunt de
70-75/20-25 cm pentru suprafeţe mari sau de 70+40+40/30-35 cm pe suprafeţe mai mici
unde întreţinerea culturii se execută manual.
Recoltarea inflorescenţelor se face manual prin 2-3 treceri succesive şi tăierea cu
un cuţit sub inflorescenţă, lăsându-se şi câteva frunze protec-toare al căror limb se
scurtează, deasupra părţii superioare a inflorescenţei, în vederea protejării acestora în
timpul manipulării. Perioada de recoltat este din luna mai până în octombrie. Producţia
este de 15-20 t/ha.

10.4.4. Gulia - Brassica oleraeae L., var. gongylodes,


Fam. Brassicaceae

Importanţă. Se cultivă pentru tulpinile tuberizate care se utilizează în stare


proaspătă, în arta culinară.
Compoziţia chimică. Tulpinile tuberizate conţin 11-14% substanţă uscată, 4-7%
glucide, 1,5-2,5% protide precum şi vitamine: C (50-80 mg), B 1, B2, caroten (0,2 mg),
săruri minerale: potasiu (344 mg), fosfor (80 mg), calciu (75 mg) la 100 g produs
proaspăt.
Particularităţi biologice (fig.71). Gulia este o plantă bienală care în primul an
formează tulpina tuberizată iar în anul al doilea înfloreşte şi fructifică.
Sistemul radicular este puţin dezvoltat comparativ cu varza, rădăci-nile fiind
răspândite în stratul de sol până la 30-35 cm. Tulpina în primul an de vegetaţie este scurtă
şi după aproximativ 40-50 zile după răsărire începe să se îngroaşe formând o porţiune
tube-rizată, la majoritatea soiurilor fiind sferică sau rotund-turtită, de culoare diferită (alb-
verzui, roşu-violaceu). Tulpina tuberizată este fragedă la înce-put, apoi ţesuturile se
lignifică, începând din partea bazală şi devine impro-prie pentru consum.
Frunzele sunt lung peţiolate, de formă ovală, cu marginea crestată fiind dispuse pe
tulpina îngroşată sub formă de spirală. La unele soiuri, peţiolul şi nervurile au culoare
albastră-violacee.
În anul al doilea, după vernalizare, tulpina îngroşată se alungeşte şi se subţiază la
vârf iar din mugurii existenţi la subsuoara frunzelor apar lăs-tarii floriferi.
Florile sunt galbene, pe tipul 4, polenizarea este alogamă, fructul de tip silicvă iar
seminţele sunt puţin mai mari faţă de cele de varză, au formă ovoidală şi culoare cafenie.
Soiuri cultivate. După perioada de vegetaţie, soiurile de gulie cul-tivate în prezent
sunt: Dworski, Trero, Kupa (timpurii, 70-80 zile) şi Goliat alb, Goliat albastru (târzii,
130-140 zile).

Factorii care influenţează calitatea guliilor


a) Factori climatici. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20°C.
temperaturile scăzute (sub 5°C) în faza de răsad pot determina ver-nalizarea plantelor,
ceea ce provoacă pornirea prematură a lăstarilor flori-feri, în detrimentul formării tulpinii
tuberizate.
Cerinţele faţă de apă sunt mai mari, comparativ cu varza datorită sistemului
radicular mai slab dezvoltat. Insuficienţa apei în sol, în perioada formării tulpinii
tuberizate, determină lignificarea ţesuturilor şi reducerea producţiei, iar alternanţa
perioadelor cu umiditate diferită duce la crăparea părţii comestibile. Umiditatea solului
trebuie menţinută la valori de 70-75% din capacitatea de câmp.
Faţă de lumină are cerinţe moderate. În locuri umbrite însă se dez-voltă prea mult
aparatul foliar în detrimentul părţii comestibile.

31
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Gulia preferă soluri fertile, fără exces de azot, cu pH 6,5-7,5. Pen-tru culturile
timpurii sunt mai favorabile solurile uşoare, nisipo-lutoase, iar pentru cele de toamnă
solurile mai compacte, semigrele, luto-argiloase.
b) Factori tehnologici. Gulia se cultivă în câmp pentru obţinerea de producţii
timpurii sau târzie, precum şi în sere şi solarii. În cultură pro-tejată, de obicei, gulia se
cultivă intercalată printre rândurile speciilor de bază (tomate, castraveţi) folosind astfel
terenul mai intensiv.
Pentru cultura în câmp, gulia poate fi amplasată în sola ocupată de celelalte
legume vărzoase. Pregătirea terenului se face ca şi la cultura ver-zei. Înfiinţarea culturii se
face prin răsad produs în răsadniţe calde, semă-natul făcându-se la începutul lunii aprilie,
folosind 0,8-1 kg sămânţă pentru un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor are loc în
ultima decadă a lunii martie până în prima decadă a lunii aprilie. Se plantează câte 5
rânduri pe un strat după schema 50+25+25+25+25/20 cm sau în patru rânduri, 66+27
+27+27/18-20 cm, realizând o desime de 130-160 mii plante/ha.
Recoltarea se face eşalonat pe măsură ce tulpina îngroşată ajunge la un diametru
de 5-10 cm, începând din luna mai (pentru cultura timpurie în câmp) sau toamna, în
octombrie (pentru cultura de toamnă). Planta se taie sub tulpina îngroşată, se îndepărtează
frunzele de la bază, lăsând 3-4 frunze în vârful tulpinii şi dacă este cazul, pentru
valorificare se leagă câte 3-4 bucăţi/legătură.
Producţia este de 15-20 t/ha la cultura timpurie şi 30-40 t/ha la cultura de toamnă.

1.5. LEGUME BULBIFERE

10.5.1. Ceapa - Allium cepa L., Fam. Liliaceae


Importanţă. Cultivată din cele mai vechi timpuri, primele culturi în China, Iran,
astăzi se cultivă pe tot globul.
Valoarea nutriţională a cepei constă în primul rând în posibilitatea de a fi
consumată crudă, atât frunze verzi cât şi bulbul într-o perioadă deficientă de legume
proaspete. Însuşirile ei condimentare fac să treacă pe primul loc utilizarea ca adaus la
majoritatea preparatelor culinare, inclusiv conservele. De asemenea ceapa deshidratată
sau conservele de bulbi mici întregi produse de soiuri speciale au tot mai multă extindere.
Compoziţia chimică. Conţinutul în apă 87%, macroelemente, N, P, K, Ca, Mg,
între 0,7 şi 1,3 mg/100 g s.u., microelemente: Mn, Fe, Zn, Cu, Al, Mo, glucide (zaharoza
4,3 mg, fructoza 1,9 mg), protide: cea mai mare parte a compuşilor cu azot sunt
neproteici, lipide se găsesc în cantităţi mici 0,25 mg la 100 g s.p, vitamina C 1-3 mg la
100 g p. p.
Particularităţi biologice. La ceapă, ciclul de viaţă durează doi ani când se
practică cultura prin semănat direct şi răsad sau trei ani, în cazul cultivării prin arpagic.
Ceapa este o plantă de zi lungă, datorită faptului că formarea bulbului se declanşează la o
durată de 14-16 ore iluminare zilnic. Datorită acestei particularităţi fiziologice se pot
obţine bulbi pentru consum într-un singur an.
Principalele faze pe care le parcurg plantele în primul an de vege-taţie şi durata lor
sunt următoarele: în timpul germinaţiei şi răsării apare mai întâi radicela şi apoi frunza
cotiledonală care străbate stratul de pământ având forma de cot, datorită unei zone foarte
active de creştere deasupra muguraşului şi alta înspre vârful frunzei cotiledonale, cu un
ritm de creş-tere mai redus. Diferenţa dintre ritmurile de creştere ale celor două zone face
ca vârful frunzelor cotiledonale şi tegumentul seminţei să iasă la suprafaţa solului.
Rădăcina este fasciculată. După germinarea seminţelor se formează o rădăcină
primară care trăieşte până la apariţia primelor frunze adevărate, timp în care se formează

32
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
şi tulpina adevărată, sub forma unui disc. În continuare încep să apară noi rădăcini
adventive, iar rădăcina primară se usucă şi piere. Numărul de rădăcini care se formează în
primul an variază între 30 şi 70. După intrarea în repaus a bulbului aceste rădăcini mor şi
în primăvara anului următor, din partea inferioară a discului apar altele, în număr de 70-
120. Înrădăcinarea este superficială, cea mai mare parte din rădăcini fiind răspândite până
la 18-20 cm.
Bulbul de ceapă (fig.72), are formă apropiată de cea sferică, fiind alcătuit din
frunze modificate, îngroşate şi suprapuse, frunze care pornesc din discul aflat la partea
inferioară a bulbului şi care reprezintă adevărata tulpină a plantei. La partea inferioară a
discului cresc rădăcinile, iar la partea superioară, central, mugurii acoperiţi de frunze mai
puţin îngroşate cu care formează conuri. Deasupra conurilor se dezvoltă suprapus frunzele
groase ale bulbului, organe de rezervă.
Frunzele bulbului cresc deasupra solului tot suprapuse, au culoarea albă (falsă
tulpină) la partea inferioară, se separă şi sunt verzi la partea superioară a plantei, sediul
fotosintezei şi al biosintezei glucidelor de rezervă. În faza de maturare a bulbilor frunzele
verzi încep să se usuce de la vârf. La exterior bulbii maturi au o pojghiţă alcătuită din
frunze subţiri, uscate de culoare şi formă în funcţie de soi.
Inflorescenţa este o umbelă globuloasă alcă-tuită din 300-800 flori care se formează în
vârful tulpinii florale, care este fistuloasă, fusiformă cu înălţimi 0,8-1,5 m. Inflorescenţa
este protejată la început de o membrană de culoare alb-verzuie care crapă şi se desface
înaintea înfloririi apoi se usucă şi cade.
Fructul este o capsulă triloculară, având în fiecare lojă maxim două seminţe. Seminţele
sunt mici, de culoare neagră, au formă triedrică cu tegu-mentul tare şi zbârcit. Facultatea
germinativă se păstrează 3-4 ani.
Soiuri cultivate. La noi în ţară se cultivă în principal soiuri care au bulbul de culoare
galben-maronie sau roşie-violacee.
Principalele soiuri cultivate prin arpagic sunt: Zittau, De Stutgart, De Macău.
Soiuri cultivate prin semănat direct: Wolska, Diamant, Roşie de Făgăraş, Roşie de
Turda, Ana, Ariana, Banko, Luciana, Roşie de Arad şi hibrizii Copra, Daitona, Django,
Pacific, Romito, Spirit.
Pentru industrializare ca ceapă deshidrată se recomandă soiul Wolska.
Pentru cultura prin răsad se recomandă soiul Aurie de Buzău.
Factorii genetici şi climatici care influenţează calitatea bulbilor
a) Factorii genetici. Diferenţele cele mai mari între soiuri apar în ceea ce priveşte
conţinutul în acid ascorbic, iar cele mai mici în ce priveşte conţinutul în uleiuri eterice
(factor lacrimogen, compusul tiopropanol-S-oxid 12-62 mg).
b) Factorii climatici. Temperatura reacţionează diferit pe faze feno-logice,
maturizarea bulbilor favorizată de temperaturi ridicate din iulie.
Ceapa reacţionează ca plantă de zonă nordică fiind prin excelenţă plantă de zi
lungă. Formarea bulbilor mari şi calitativi superiori este strict condiţionată de durata
prelungită a fazei de lumină zilnică.
În ce priveşte umiditatea, prin semănat şi plantat primăvara timpu-riu sau toamna
târziu se asigură încadrarea favorabilă a culturii în raport cu regimul umidităţii ridicate în
sol.
Ceapa are nevoie de cantităţi relativ ridicate de îngrăşăminte în perioada iulie-
septembrie aplicarea fracţionată favorizează obţinerea de recolte mari şi acumulare de s.u.
Gunoiul de grajd la culturile premer-gătoare, nu se recomandă la cultura cepei.
Reacţionează foarte bine la îngrăşarea foliară cu Mn, Bo, Zn.
Factorii tehnologici care influenţează calitatea bulbilor

33
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Ceapa, datorită rezistenţei la păstrare a bulbilor pe o perioadă lungă de timp se
cultivă numai în câmp. Pentru obţinerea de ceapă verde, des-tinată consumului în stare
proaspătă se practică şi cultura protejată.
Cultura cepei pentru obţinerea de bulbi se poate realiza prin arpa-gic, prin semănat
direct sau prin răsad. Dintre aceste metode de cultură cea mai avantajoasă din punct de
vedere economic este cea prin semănat direct.
Producerea arpagicului. Semănatul are loc în luna martie, folo-sind 100-120 kg
sămânţă/ha. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm. Se seamănă la 15 cm între rânduri,
câte 6 rânduri pe un strat şi 75 cm între straturi, utilizând formula 75+15 cm x 5. Pe
suprafeţe mari semănatul se execută cu SUP-21 iar pe suprafeţe mici, manual, în rigole
deschise cu săpăliga.
După semănat, pentru combaterea buruienilor se erbicidează cu Ramrod 6-8 kg/ha
aplicat la maxim 3-4 zile de la data semănatului. Dacă nu se erbicidează sunt necesare
pliviri repetate, ceea ce determină creşterea preţului de cost al arpagicului. În perioadele
secetoase sunt necesare 1-2 udări, cu norme de 250-300 m3/ha.
Recoltarea arpagicului are loc în perioada iulie-august. Momentul optim de
recoltare este atunci când tulpina falsă s-a înmuiat la bază, la majoritatea plantelor şi
frunzele s-au îngălbenit la vârf. Se recoltează manual, prin smulgere, apoi se lasă 4-5 zile la
soare pentru uscare după care se îndepărtează frunzele uscate şi se sortează pe calităţi:
- calitatea I: bulbi cu diametrul de 7-20 mm, care se vor utiliza pen-tru obţinerea
de bulbi pentru consum;
- calitatea II: bulbi cu diametrul peste 20 mm, care se pot folosi nu-mai pentru
obţinerea de ceapă verde deoarece plantele vor emite tulpini florifere.
Obţinerea bulbilor de ceapă pentru consum. Cultura se ampla-sează pe terenuri
plane, irigabile, cu un grad redus de îmburuienare. Plan-tarea arpagicului se face
primăvara devreme, în martie. Se foloseşte arpa-gic de calitatea I, cu diametrul între 7-20
mm. Înainte de plantare arpagicul se poate trata cu Germisan 30-50 g/kg arpagic. Pentru
prevenirea formării tulpinilor florifere se poate face un tratament termic timp de 10-15
zile la 25-35°C şi apoi 6-8 ore la 40°C.
Distanţele de plantare sunt de 60+30+30+30 cm sau în benzi de câte două rânduri,
folosind formula 66+20+44+20 cm. Între plante pe rând se asigură 3-4 cm. Adâncimea de
plantare este de 4-5 cm. Pentru un hectar de cultură este necesară o cantitate de 600-700
kg arpagic.
Recoltarea bulbilor se execută la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. Pentru
consumul curent se poate recolta începând din luna iunie. Momentul optim de recoltare
este atunci când la aproximativ 80% din plante, tulpina falsă s-a înmuiat la bază şi
rozetele de frunze s-au culcat la sol. Se recoltează manual, prin smulgere, pe suprafeţe
mici iar după recol-tare se lasă pe sol 4-5 zile pentru uscare. Pe suprafeţe mari se poate
recolta cu MRC-1,4. Pentru recoltare printr-o singură fază, cu 2 săptămâni înainte se face
un tratament cu Reglone, 4 litri/ha, care determină uscarea frun-zelor. Producţia de bulbi
este de 20-25 t/ha.

1.5.2. Usturoiul - Allium sativum, Fam. Liliaceae

Importanţa. Usturoiul se cultivă pentru bulbi, tulpina falsă şi frun-ze verzi,


care se consumă în stare proaspătă sau pentru condimentarea unor preparate culinare,
a mezelurilor, conservelor şi în industria farmaceutică.

34
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Compoziţie chimică. Bulbul conţine 25-30% substanţă uscată. Are un conţinut
ridicat în glucide 20-26%, protide 6-7%, vitamina C 10-20 mg, vitaminele B 1, B2, E şi
săruri minerale: calciu, fosfor, potasiu, 540 mg la 100 g substanţă proaspătă. Conţine şi
cantităţi mari de fitoncide cu acţiune bactericidă având proprietăţi tonificante şi
antiseptice.
Particularităţi biologice. Usturoiul este o plantă bulboasă care şi-a pierdut în
decursul timpului posibilitatea de a produce flori fertile. Din această cauză se înmulţeşte
numai vegetativ, prin bulbili.
Sistemul radicular este slab dezvoltat, rădăcinile fasciculate se dez-voltă până la
adâncimea de 10-20 cm.
În sol se dezvoltă bulbul sau căpăţâna de usturoi (fig.73) care este formată din 10-20
bulbili. De obicei cei situaţi în interiorul căpăţânii sunt de dimensiuni mai mici. La
exterior fiecare bulbil este protejat de tunici subţiri translucide, de culoare albă sau roz. În
interiorul fiecărui bulbil se află câte un mugure. Partea bazală a bulbililor diferenţiază o
serie de rădăcini adventive care se dezvoltă atunci când, după detaşare este amplasat în
condiţii de germinare.
Bulbilii sunt fixaţi cu partea bazală pe tulpina propriu-zisă sub formă de disc turtit. Ei
sunt protejaţi, toţi împreună de câte 3-4 foi perga-mentoase de culoare alb-argintie, alb-
gălbuie sau cu nuanţe de roz.
Frunzele în număr de 8-15, sunt liniare, lanceolate şi prin supra-punere formează o
tulpină falsă.
Soiuri cultivate. În funcţie de perioada de înfiinţare a culturilor:
- soiuri de primăvară: De Cenad, De Dărăşti;
- soiuri de toamnă: De Cioroiu, Dărăşti-Ilfov, De Moldova, Favorit, Record.
Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii bulbilor de usturoi. Faţă de
temperatură are cerinţe moderate. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20°C,
minimă 3-4°C şi maximă 25-30°C. Bulbii înrădă-cinaţi rezistă iarna până la -25°C, iar în
perioada de repaus până la -15°C. Formarea bulbilor este favorizată de temperaturi de 18-
20°C şi zile lungi.
Usturoiul are pretenţii ridicate faţă de lumină. Cultivat în locuri umbrite nu
formează bulbi.
Faţă de apă are cerinţe mai mari datorită sistemului radicular super-ficial.
Umiditatea solului trebuie să fie 70-75% din capacitatea de câmp până la formarea
bulbului şi 60-65% în perioada de maturizare a acestora.
Rezultate bune de producţie se obţin numai pe soluri uşoare spre mijlocii, fertile,
cu reacţie neutră sau slab alcalină, pH = 6,5-7,5.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii bulbilor de usturoi. Usturoiul
se cultivă în câmp pe terenuri plane sau uşor înclinate, însorite şi irigabile. Bune
premergătoare sunt leguminoasele anuale şi sola-no-fructoasele. În asolament poate
reveni pe acelaşi teren sau după alte bulboase, numai după 4-5 ani pentru a preveni atacul
de nematozi.
Cultura se fertilizează din toamnă cu 300-350 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha
sulfat de potasiu care se încorporează în sol prin arătura adâncă. Pentru plantările de
toamnă se continuă mărunţirea arăturii, cu grapa cu discuri, prin treceri repetate, pentru
pregătirea patului germinativ. În cazul plantărilor de primăvară, după zvântarea arăturii se
aplică 150 kg/ha azotat de amoniu şi se erbicidează cu Treflan, 3-5 litri/ha sau Dual 3-4
litri/ha care se încorporează în sol cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Cultura se înfiinţează toamna, cu 3-4 săptămâni înainte de venirea îngheţului
pentru a se realiza înrădăcinarea bulbililor sau primăvara devreme, în martie. Se folosesc

35
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
600-800 kg de bulbili la soiurile cu bulbi de mărime mijlocie până la 1000-1200 kg/ha la
cele cu bulbili mari, realizând 70-80 plante/m2. Se plantează câte patru rânduri pe un strat
la distanţe de 30 cm sau în benzi de câte două rânduri, folosind formula 66+20+44+20
cm. Între plante pe rând se asigură 3-4 cm. Adâncimea de plantat este de 4-5 cm toamna
şi 3-4 cm la plantările de primăvară.
Recoltarea poate să înceapă din aprilie-mai, pentru consumul curent, când se
valorifică la legătură câte 4-5 plante/legătură.
Pentru consumul de vară-toamnă şi pentru păstrare, momentul optim de recoltare
este atunci când tulpina falsă s-a înmuiat la bază şi se lasă pe sol, la majoritatea plantelor.
Se recoltează prin smulgere apoi plantele se lasă pe sol câteva zile pentru uscare.
Usturoiul de toamnă de recoltează în luna iunie, iar cel de pri-măvară în iulie.
Producţia este de 8-12 t/ha.

1.6. LEGUME PERENE ŞI CONDIMENTARE

1.6.1. Reventul - Rheum rhabarbarum L., Fam. Polygonaceae

Importanţă. Originală din China şi S-E Siberiei, în prezent supra-feţe mari în


vestul Europei. La noi în ţară se cultivă în Transilvania şi nor-dul Moldovei.
Reventul este cultivat pentru peţiolul frunzelor care este folosit la prepararea
compoturilor şi a unor produse de cofetărie.
Sub aspect nutriţional, peţiolul de revent prezintă importanţă îngră-dită însă, de
conţinutul ridicat de acid oxalic.
Particularităţi biologice (fig.74). Reventul este o plantă perenă, erbacee, organul
comestibil îl reprezintă peţiolul frunzelor care este foarte dezvoltat, lung de 40-60 cm,
gros de 4-5 cm.
Peţiolii frunzelor sunt cărnoşi, sucu-lenţi, uşor muchiaţi pe partea dorsală şi au culoare
roz, roşie sau violacee în partea bazală în funcţie de soi. Rizomii sunt utili-zaţi în industria
farmaceutică. Începând din anul al doilea de cultură, fiecare plantă emite 1-3 tulpini
florale, înalte de 2-3 m, goale în interior.
Florile sunt mici, de culoare alb-ver-zuie, grupate în inflorescenţe de tip panicul.
Fructele de tip achenă, triaripate, de culoare brun-roşcată şi conţin o singură sămânţă.
Facultatea germinativă este de 70-80% şi se păstrează 2-3 ani.
Compoziţia chimică: apă 92-95%, macroelemente K (230-236 mg%), Ca (40-130 mg%),
microelemente, Fe (0,6-0,7%), Mn (0,13 mg%), zaha-ruri 0,2-5,6%, protide
0,3-1%, lipide (0,1-0,6).
Soiuri cultivate. În prezent se cultivă soiul de revent De Ardeal.
Factorii care influenţează calitatea culturii de revent
a) Factorii ecologici. Reventul are cerinţe moderate faţă de tempe-ratură. Plantele
se dezvoltă bine la temperaturi de 18-20°C. Rezistă până la -10…-18°C, fapt ce permite
iernarea plantelor în câmp, fără protejare.
Faţă de umiditate pretenţiile sunt moderate, dar lipsa apei determină reducerea
suculenţei peţiolilor.
Este puţin pretenţios faţă de lumină astfel că se poate cultiva şi în locuri mai
umbrite.
Preferă soluri mijlocii spre grele, lutoase sau luto-argiloase, dar profunde şi bine
structurate, cu reacţie neutră sau slab acidă.

36
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
b) Factorii tehnologici. Cultura reventului se realizează prin des-părţirea tufelor
sau pe suprafeţe mici prin producerea puieţilor care se obţin din seminţe. Tufele de revent
se pot despărţi toamna, în septembrie-octom-brie. Pentru aceasta, tufele de 4-5 ani se
despart în porţiuni de 200-250 g, fiecare având 1-2 muguri şi câteva rădăcini, care se
transplantează la locul de cultură. Plantele astfel obţinute vor asigura producţie încă din
primul an după plantare.
Pentru cultura reventului pot fi folosite şi terenuri relativ umbrite. Bune
premergătoare sunt leguminoasele anuale sau perene, bulboasele, vărzoasele sau solano-
fructoasele.
Recoltarea. Peţiolurile se recoltează manual, începând din anul al doilea de
cultură. Perioada de recoltat este aprilie-iunie. Lucrarea se exe-cută odată sau de două ori
pe săptămână, recoltându-se cel mult patru frunze de la fiecare plantă. După recoltare se
îndepărtează limbul frunzelor, apoi peţiolurile se fasonează la 35-40 cm lungime şi se
leagă în mănun-chiuri de până la 5 kg.
În primul an de recoltare producţia este de 4-5 t/ha ajungând la 20-30 t/ha după 7-
8 ani, după care începe să scadă.

1.6.2. Sparanghelul - Asparagus officinalis L., Fam. Liliaceae

Importanţa şi compoziţia chimică. Plantă spontană în centrul Euro-pei, în Africa,


V Siberiei, se consumă tulpinile (lăstarii), dezvoltaţi sub-teran din rădăcini şi etiolate
(fragezi faţă de cei verzi tari), care se utili-zează în diferite preparate culinare.
Valoarea nutritivă este asigurată de conţinutul în glucide, proteine, lipide,
vitaminele C, A, PP, B şi săruri minerale (Ca, Fe, P, K).
Cultura sparanghelului este economică datorită faptului că durează 10-15 ani,
planta este mai puţin atacată de boli şi dăunători şi se poate valorifica la preţuri mari
deoarece cultura este mai puţin răspândită la noi în ţară.
În timpul verii, tulpinile verzi se pot utiliza în buchete şi aranja-mente florale.
Rizomii şi lăstarii folosiţi în industria farmaceutică, fiind cunoscut pentru efectul diuretic
şi afrodisiac.
Particularităţi biologice Plantă perenă, care formează în sol un rizom puternic,
pe care apar rădăcini adventive lungi de 40-50 cm, cărnoase, de formă cilindrică. În
fiecare an, rădăcinile mai bătrâne mor şi se formează altele noi de la baza mugurilor
vegetativi care sunt în partea superioară a rizomului. În felul acesta există tendinţa ca
rizomul să iasă din sol, ceea ce face necesară plantarea mai adâncă a puieţilor.
Din mugurii vegetativi, în fiecare an se formează lăstari care sunt fragezi şi su-culenţi
până când ies afară din pământ, constituind partea comestibilă. În partea superioară
lăstarii sunt acoperiţi cu solzi membranoşi, triunghiulari iar la baza lor sunt muguri din
care se dezvoltă ramifica-ţiile tulpinii aeriene. Pe măsură ce se apro-pie de partea
superioară a solului, lăstarii capătă o nuanţă roz, datorită pigmenţilor antocianici. Dacă
lăstarii nu sunt recoltaţi, aceştia se alungesc foarte repede, ţesuturile se lignifică, devin
tari, se ramifică, formând tufe cu înălţimea de 1-1,5 cm.
Ultimele ramificaţii ale tulpinii sunt scurte, liniare şi se numesc clatode, având rol de
asimilaţie clorofiliană, îndeplinind astfel rolul frun-zelor. Frunzele propriu-zise se găsesc
la baza clatodelor, sunt mici, solzi-forme, fără clorofilă.
Sparanghelul este o plantă unisexuat dioică, plantele mascule fiind mai timpurii şi
mai productive decât cele femele. Florile sunt mici, de culoare alb-verzuie, dispuse la
baza clatodelor. Florile femele sunt mai mici decât cele mascule. Polenizarea este
alogamă, entomofilă.

37
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Fructul este o bacă sferică, mică de culoare verde la început care se colorează în
roşu la maturitatea fiziologică. Seminţele sunt de mărime mijlocie, semisferice, de culoare
neagră, cu suprafaţa lucioasă.

Factorii care influenţează cultura sparanghelului


a) Factorii ecologici. Plantele de sparanghel suportă temperaturile scăzute din
timpul iernii, dar şi căldurile din zonele cu climat tropical. Germinaţia seminţelor începe
la 15°C. Plantele intră în activitate începând de la temperaturi în sol de 10-12°C. Viteza
de creştere a lăstarilor este pro-porţională cu temperatura. Creşterea normală a acestora
are loc la tem-peratura de 16-23°C. Temperaturile ridicate determină intensificarea rit-
mului de creştere al lăstarilor în detrimentul producţiei cantitative. În faza de repaus
germinativ, rizomii rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii.
Faţă de lumină are cerinţe mari în timpul perioadei de vegetaţie. Pe terenuri
însorite acumulează cantităţi mari de substanţe nutritive în rizomi ceea ce va asigura
obţinerea în anul următor a unor producţii bune de lăs-tari. La majoritatea soiurilor,
lăstarii comestibili se obţin în lipsa luminii, prin bilonarea plantelor.
Faţă de umiditate are cerinţe moderate, excesul de apă determinând putrezirea
rizomilor şi lăstarilor.
Sparanghelul are cerinţe ridicate faţă de sol, necesitând soluri pro-funde, drenate,
bine structurate, uşoare spre mijlocii. Solurile compacte, grele se încălzesc încet şi
îngreunează dezvoltarea lăstarilor.
b) Factorii tehnologici. Tehnologia de cultură a sparanghelului pre-supune două
etape: producerea materialului săditor şi cultura propriu-zisă.
Puieţii de sparanghel se produc în câmp. Semănatul se face în mar-tie-aprilie, câte
3-4 rânduri pe strat, la 25-30 cm. Adâncimea de semănat este de 2-5 cm în funcţie de
structura solului. După răsărire cultura se men-ţine curată de buruieni, se irigă pe timp
secetos şi se fertilizează fazial cu 50-70 kg/ha azotat de amoniu. Toamna tulpinile se
cosesc la 3-4 cm dea-supra solului şi înainte de venirea îngheţului se protejează cu paie
sau frunze. Primăvara, înainte de plantare, se scot puieţii din pepinieră, prin dislocare cu
DLR-4 sau cu cazmaua. Pentru plantare se folosesc puieţi bine dezvoltaţi şi viguroşi. Se
scurtează rădăcinile prea lungi apoi se aşază pe muşuroaiele făcute în şanţuri şi se acoperă
cu un strat de pământ de 10 cm grosime. Puieţii buni de plantat trebuie să aibă o greutate
de 30-50 g şi să prezinte 2-3 muguri şi rădăcini cărnoase, suficient de lungi.
Recoltarea lăstarilor începe din anul al treilea de cultură şi durează 10-15 ani.
Perioada de recoltare este din luna aprilie până în iunie. În primul an de recoltare de la
fiecare plantă se vor recolta 2-3 lăstari, numă-rul crescând în anii următori, după ce
plantele s-au fortificat. Recoltarea se face dimineaţa sau seara când lăstarii sunt
turgescenţi, la interval de 2-3 zile sau chiar zilnic în perioadele călduroase.
Momentul optim de recoltare este atunci când lăstarii ajung la supra-faţa bilonului.
Lăstarii recoltaţi se zvântă, se periază sau se spală, se sor-tează în funcţie de lungime şi
grosime şi se leagă în mănunchiuri de 0,5-1 kg.
Producţia este de 2-3 t/ha în anul al treilea de cultură, ajungând la 6-8 t/ha în
următorii 5-10 ani, după care producţia începe să scadă.

1.6.3. Hreanul - Armoracia lapathifolia Gilb., fam. Brassicaceae

Importanţa şi compoziţia chimică. Hreanul se cultivă pentru rădă-cinile


îngroşate, cu pulpa albă, gust picant, utilizate ca şi condiment în arta culinară, la
prepararea murăturilor sau în industria conservelor.

38
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Rădăcinile de hrean conţin 23-27% substanţă uscată, reprezentată de glucide 10-
17%, proteine 1,5-2,7%, vitamine (vitamina C 70-80 mg) şi săruri minerale (K, Mg, Ca,
Fe). Conţine cantităţi mari de uleiuri volatile, care imprimă gustul caracteristic precum şi
fitoncide care determină o serie de proprietăţi terapeutice: stimulent al nutriţiei,
antiscorbutic, expectorant, diuretic etc.
Particularităţi biologice Hreanul este o specie perenă care formează în sol o
rădăcină bine dezvoltată, ramificată, pătrunzând până la 60-70 cm adâncime. Rădăcina
principală are o grosime de 3-4 cm, la exterior are culoare galben-cenuşie, iar la interior
pulpa este albă. În partea apicală, rădăcina are 5-8 muguri vegetativi şi prezintă pe toată
lungimea muguri dorminzi.
Frunzele sunt lung peţiolate, dispuse în rozetă, au dimensiuni mari, ajungând la peste 30
cm lungime, au forma oval-alungită, cu marginea fin dinţată sau crestată.
Florile sunt mici, albe grupate în inflorescenţe de tip racem.
Fructele, silicve, sunt mici, fără seminţe sau cu seminţe sterile, motiv pentru care
hreanul se înmulţeşte vegetativ.
Soiuri cultivate. În prezent se cultivă soiul De Vidra.
Factorii care influenţează calitatea rădăcinilor
a) Factori climatici. Faţă de temperatură, este puţin pretenţioasă, plantele rezistă
la temperaturi de până la -20°C, iernând astfel în câmp.
Are cerinţe moderate faţă de lumină, suportând locurile umbrite.
Datorită sistemului radicular bine dezvoltat, cerinţele faţă de umidi-tate sunt
moderate. În condiţii de secetă, rădăcinile se lignifică, sunt mai puţin suculente,
diminuându-se calitatea comercială a acestora. Excesul de apă determină putrezirea
rădăcinilor.
Preferă solurile fertile, bogate în humus, profunde, mijlocii, luto-nisipoase, cu
reacţie neutră, pH = 6,7-7,5. Pe soluri grele, argiloase, rădă-cinile se ramifică şi se rup la
recoltare.
b) Factori tehnologici. În asolament, hreanul poate să urmeze după solano-
fructoase, mazăre sau fasole de grădină. După hrean se amplasează specii prăşitoare.
Terenul se fertilizează din toamnă cu gunoi de grajd, superfosfat şi sare potasică
care se încorporează în sol prin arătura adâncă la 30-40 cm. Primăvara solul se fertilizează
cu azotat de amoniu.
Cultura se înfiinţează prin butaşi de rădăcină care se obţin din rădă-cini
necorespunzătoare valorificării. Butaşii au 10-15 cm lungime şi 1-2 cm grosime.
Plantarea butaşilor se execută primăvara devreme, martie-aprilie, în rânduri distanţate la
70-80 cm şi 35-40 cm între plante pe rând. În funcţie de mărimea butaşilor este necesară o
cantitate de 370-400 kg/ha, când au 5 cm şi 1200-1800 kg/ha în cazul butaşilor de 10-15
cm.
Recoltarea rădăcinilor se realizează de obicei în perioada de toam-nă, când
cererea este mai mare. Se recoltează semimecanizat prin dislocare cu DLR-4. Plantele
fasonate se leagă în pachete de 5-6 bucăţi. Peste iarnă hreanul poate fi păstrat în pivniţe
stratificat.
Producţia este de 15-20 t/ha în primul an ajungând la 30-40 t/ha în anul doi sau
trei de cultură.

1.6.4. Leuşteanul - Levisticum officinale Koch.


Fam Umbelliferae

39
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Importanţa culturii. Leuşteanul este original din regiunea Mării Mediterane,
cunoscut din antichitate în sudul Europei. La noi în ţară îl întâlnim în toate regiunile tării
pe suprafeţe restrânse mai ales în gospodă-riile ţărăneşti.
Leuşteanul se cultivă pentru frunzele folosite la aromatizarea unor preparate
culinare. Rădăcinile de leuştean pot fi folosite şi la fabricarea unor medicamente. Uleiul
(esenţa) de leuştean are acţiune diuretică şi hipoten-sivă. Ceaiul din sămânţă, se utilizează
în bolile de stomac iar decoctul din frunze are efect diuretic.
Particularităţi biologice Leuşteanul este o plantă perenă, cu creştere viguroasă.
În sol formează un sistem radicular bine dezvoltat, pivotant, profund, cu rădăcini
cărnoase.
Frunzele sunt glabre, lucioase, dublu penat sectate, iar cele de pe tulpina floriferă sunt
simplu sectate. Tulpina floriferă înaltă de 100-150 cm, dreaptă, fistuloasă, ramificată în
partea superioară şi apare începând din anul al doilea de vegetaţie.
Florile sunt mici, de culoare galbenă, grupate în inflorescenţe de tip umbelă compusă.
Fructele, impropriu numite seminţe, sunt dicariopse, lenticular ovale, cu coaste ari-pate,
cafenii, mici (400-500/g).
Factorii care influenţează cultura leuşteanului
a) Factori climatici. Leuşteanul are pretenţii reduse faţă de temperatură, supor-tând
gerurile din timpul iernii. Plantele vege-tează bine la temperaturi de 15-20°C. Nu este
pretenţioasă faţă de lumină, plantele suportând şi locurile umbrite. Plantele au cerinţe mai
mari faţă de umiditate. Preferă solurile semi-grele, aprovizionate în substanţe minerale.
b) Factori tehnologici. Cultura se poate înfiinţa prin despărţirea tufelor sau prin semănat
direct. Despărţirea tufelor se poate face toamna sau primăvara devreme. tufele sunt
secţionate astfel încât fiecare porţiune să prezinte câteva rădăcini şi 2-3 muguri vegetativi.
Imediat după secţio-nare se realizează plantarea acestora pe un strat pregătit
corespunzător, la distanţe de 60-70/30-40 cm.
Toamna se administrează 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-500 kg/ha superfosfat şi
150-200 kg/ha sare potasică, încorporate odată cu arătura adâncă la 28-30 cm.
Cultura se menţine curată de buruieni şi afânată prin praşile ma-nuale şi mecanice.
Recoltarea frunzelor începe primăvara devreme şi durează până toamna târziu, e
măsură ce acestea ajung la dimensiuni normale. Lucrarea se face manual prin rupere sau
tăiere.
Producţia anuală este de 20-30 t/ha, iar culturile sunt rentabile 10-12 ani.

1.6.5. Măcrişul - Rumex acetosa L., Fam Polygonaceae

Importanţă. Măcrişul se cultivă pentru frunzele sale bogate în fier, vitamine şi


acid oxalic care se utilizează la prepararea ciorbelor, pireurilor sau chiar în salate
împreună cu alte legume.
Frunzele se pot recolta începând de primăvara de-vreme, când sortimentul de
legume este mai puţin diver-sificat. Are conţinutul cel mai ridicat în acid oxalic, dintre
legumele verdeţuri, 5,27% din s.u., comparativ cu spa-nacul care conţine 3,63%. Din
punct de vedere medicinal, datorită gustului acrişor are acţiune emolientă fiind un diuretic
şi laxativ uşor.
Particularităţi biologice (fig.78). Este o specie perenă, care în sol formează o
rădăcină pivotantă, iar la suprafaţa solului o rozetă de frunze. Frunzele sunt peţio-late,
lanceolate, glabre, crestate la bază. Tulpinile florifere sunt striate, uneori cu nuanţe
roşiatice, cu înălţime de 50-100 cm. Este o plantă dioică, cu flori unisexuate, mici dispuse
în inflorescenţe de tip panicul. Înflorirea are loc în mai-iunie.

40
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Fructul este o nuculă, cu o singură sămânţă în in-terior, de culoare brun-închis, de
formă triedică, lucioasă. Seminţele sunt mici, au facultatea germinativă de 85-90% şi se
păstrează 3-4 ani.

Influenţa factorilor climatici asupra calităţii măcrişului


Are cerinţe moderate faţă de condiţiile de mediu. Rezistă la tem-peraturile scăzute
din timpul iernii iar pentru creşterea frunzelor preferă temperaturi moderate. Este o plantă
puţin pretenţioasă faţă de lumină, supor-tând bine şi locurile umbrite. Nu are cerinţe mari
faţă de umiditate dar în condiţii de secetă, producţia de frunze este mult diminuată şi
acestea sunt mai puţin fragede. Preferă solurile adânci, fertile, cu reacţie uşor acidă sau
neutră.
Factorii tehnologici care influenţează cultura măcrişului
Cultura se poate înfiinţa prin despărţirea tufelor, pe suprafeţe mici sau prin
semănat direct. Despărţirea tufelor se poate face toamna sau primăvara devreme. Tufele
mari sunt secţionate în aşa fel încât fiecare por-ţiune să aibă câteva rădăcini şi muguri
vegetativi. Acestea se plantează pe un teren pregătit corespunzător şi apoi se udă.
Cultura prin semănat direct se înfiinţează primăvara devreme, pe un teren bine
pregătit din toamnă. Semănatul are loc după ce arătura a fost bine mărunţită, la distanţe de
25-30 cm între rânduri, câte trei rânduri pe un strat. Adâncimea de semănat este de 1-2 cm
şi se folosesc 2-3 kg de sămânţă/ha. După răsărire plantele se răresc la 10-15 cm. Cultura
se men-ţine curată de buruieni prin praşile mecanice şi manuale, iar în perioadele
secetoase se udă. În timpul verii se elimină tulpinile florifere, pentru a stimula formarea
de frunze noi.
Recoltarea frunzelor se face manual, eşalonat, începând din luna martie-aprilie
sau în primul an de vegetaţie după aproximativ 3 luni după semănat. În primul an
producţia de frunze este de 5-6 t/ha, iar în anii urmă-tori poate să ajungă la 15-20 t/ha.
1.6.6. Mărarul - Anethum graveolens L., Fam. Apiaceae

Importanţa. Mărarul se utilizează sub formă de frunze crude sau uscate pentru
aromatizarea salatelor sau a diverselor preparate culinare precum şi plante întregi cu
seminţe, care se folosesc la prepararea conser-velor de legume şi a murăturilor.
Frunzele de mărar au următoarea structură chimică: protide 1,8 g/100 g produs
proaspăt; glucide 5,6 g/100 g produs proaspăt; celuloză: 2,7 mg/100 g produs proaspăt;
vitamine: A (8 g/100 g p.p.); B1 (0,14 g/100 g p.p.); C (170 mg/100g p.p.).
Uleiul volatil de mărar care-i imprimă aroma specifică, conţine: carvon, d-
limonem, filandren, terpinen, hidrocarburi şi un rest parafinos.
Originea şi aria de răspândire. Mărarul este original din sudul Europei şi Asia de
sud-est. A fost cultivat încă din antichitate pentru calităţile sale culinare şi terapeutice. În
prezent este răspândit în toate zonele de pe glob. În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe
reduse în toate judeţele în sis-tem grădinăresc.
Particularităţi biologice şi ecologice (fig.79). Este o plantă anuală.
Rădăcina principală este pivotantă, subţire, slab dezvoltată.
Tulpina floriferă, înaltă de 0,7-1,3 m, este erectă, cilindrică, fistuloasă, striată.
Frunzele sunt tripenat-sectate, cu foliole subţiri, filiforme.
Florile mici, de culoare gălbuie-ver-zuie şi sunt dispuse în umbele com-puse.
Polenizarea este alogamă ento-mofilă.
Fructele pseudo-achene, au forma oval-eliptică şi culoare cafenie. Facul-tatea
germinativă variază între 45-50% şi se păstrează 2-3 ani.

41
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Ecologie Mărarul, faţă de factorii de mediu se comportă ca o plantă rus-tică.
Seminţele germinează la 3°C, iar temperatura optimă de creştere este de 16-18°C.
Este o plantă de zi lungă. La lumină de intensitate slabă se produce alungirea plantelor,
scăderea producţiei şi reducerea conţinutului în ulei volatil. Nu suportă excesul de
umiditate şi necesită un sol bogat în subs-tanţe nutritive.
Se cultivă un soi local şi anume “mărarul comun”.
Frunzele se recoltează în mod obişnuit după 5-6 săptămâni de la răsărire, când
plantele au circa 10-15 cm înălţime, iar tulpinile plantelor după 9-10 săptămâni. Se
recoltează prin tăiere, în mai multe reprize, fără a distruge mugurele terminal. După
recoltare, frunzele se leagă în legături mici apoi în snopi mari şi se valorifică imediat,
acesta făcând parte din grupa plantelor horticole excesiv de perisabile În vederea păstrării
măraru-lui timp mai îndelungat, se usucă în condiţii de umbră şi aerare continuă, atât ca
frunze cât şi ca plantă întreagă (la începutul înfloritului sau la înce-perea maturării
seminţelor), prin tăierea lor de la bază după care se leagă în snopi de 2-5 kg greutate, şi se
livrează la beneficiar. Producţia 6-10 t/ha frunze verzi şi 12-15 t/ha tulpini în faza
înfloririi sau maturării fructelor.

10.6.7. Rozmarinul - Rosmarinus officinalis L., Fam. Labiatae

Importanţă, compoziţie chimică, răspândire. Frunzele de rozmarin au o largă utilizare


în medicina empirică, fiind folosite la boli de stomac şi intestine, stimulent aromatic,
diuretic, vermifug, condiment. Extern ca insec-ticid (îndepărtarea moliilor), în obţinerea
spirtului camforat, ca analgezic în durerile reumatice şi nevralgii. Este component al
“Balsamului Opodeldoch”, utilizat în trecut în tratamentul reumatismului. Astăzi este
confirmată acţiu-nea colagogă colerică, stimulent aromatic, bacteriostatic, având însă
utili-zări terapeutice mai reduse. Frunzele sunt mult apreciate ca şi condiment. Uleiul
volatil, extras din întreaga plantă sau frunze, este mult folosit în cos-metică şi parfumerie.
Întreaga plantă conţine ulei volatil. Însă numai cel din frunze este considerat de
calitate mai bună, având un miros mai plăcut. Conţinutul în ulei volatil în herba proaspătă
şi frunze este de 0,22-1,30%, în cele uscate de 1-2% iar în flori de cca. 1,4%. După
componentul care predomină se disting trei tipuri de ulei volatil de rozmarin:
• tipul cineol (Italia, Maroc, Tunisia);
• tipul camfor-bornel (Spania);
• tipul α-pinen-verbenonă (Corsica).
În frunzele de rozmarin se găseşte acid ros-marinic, izolat mai întâi din această
plantă. Planta mai conţine: flavonoide, flavone, acidul carnosic, o diterpenoidă, derivat al
feruginolului (imprimă acţiunea antioxidantă a frunzelor), rosmaricina, izo-rosmaricina, o
serie se triterpene, tanin, vitamine.
Ca specie mediteraneană se cultivă în gră-dini, sere, locuinţe. Se poate încerca
introducerea în cultură în zonele cu ierni mai moderate şi veri calde din Banat şi Oltenia,
în Câmpia Timişului, Jud. Constanţa.

42
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Particularităţi biologice (fig.80). Rozma-rinul este un arbust, cu tulpina înaltă de
30-50 cm, la bază cu scoarţa exfoliată, în partea superioară în patru muchii
şi păroasă.
Frunzele opuse, sesile, liniare, cu marginea revolută, pe partea inferioară
alburii, cu lungimea de 15-35 cm şi lăţimea de 1,05-3 cm.
Florile sunt dispuse în pseudo-verticile situate la subsuoara frun-zelor superioare.
Florile sunt formate dintr-un caliciu şi o corolă bilabiată, aceasta de culoare albastră, până
la albastră violacee, rar albă, din patru stamine din care două rudimentare şi un ovar
superior.
Fructele sunt nucule brune, ovate, cu lungimea de 1,5-2,5 mm, si-tuate câte patru
în caliciu persistent. Înfloreşte din aprilie până in iunie.
Influenţa factorilor ecologici şi tehnologici asupra culturii. Specie iubitoare de
căldură, de lumină, fiind foarte sensibilă la ger şi curenţi de aer reci. Merge foarte bine în
condiţii de soluri profunde, uşoare, drenate, care se încălzesc uşor,
Cultura durează mai mulţi ani, revenirea pe acelaşi teren nu va fi la mai puţin de
7-8 ani. Recoltarea începe din anul al treilea de cultură, prin tăierea vârfurile florale, cu
secera sau foarfeca de vie, când plantele sunt în plină floare. Anual se recoltează de două
ori iar produsul se livrează proas-păt la staţiile de distilare.
Producţia obţinută este de 25-30 q/ha, în stare proaspătă.

1.6.8. Cimbrul de cultura - Satureja hortensis L., Fam. Labiatae

Importanţă, compoziţie chimică, răspândire. Compuşii din herba au efect


expectorant, diuretic, coleretic-colagog (principiul amar), antihel-mintic şi antiseptic.
Ceaiul are proprietăţi expectorante, calmând spasmele căilor respiratorii, fiind folosit la
tratarea tusei convulsive, bronşitei şi răgu-şelii. Uleiul volatil se foloseşte ca aromatizant şi
dezinfectat (ape de gură, gargarisme, paste de dinţi), în parfumerie, cosmetică (loţiuni cu
efect anti-septic). În formă uscată planta de cimbrişor se foloseşte la prepararea con-
servelor (datorită mirosului plăcut) şi condiment la prepararea unor pro-duse alimentare.
Cimbrişorul este apreciat ca plantă meliferă şi ornamen-tală, putându-se cultiva şi în acest
scop.
Părţile aeriene conţin cel puţin 1% ulei volatil, format din: compuşi fenolici 25%
din care cel mai important este timolul, un alcool aromatic.
Specie mediteraneană, cultivată la noi prin grădini.
Particularităţi biologice (fig.81). Subarbust, în primul an de vege-taţie cu
rădăcină pivotantă, lungă de cca. 20 cm, lemnoasă, bogat ramifi-cată; în anii următori
rădăcina pivotantă este înlocuită de un sistem radi-cular bine dezvoltat de la care pornesc
mai multe tulpini, lemnoase în par-tea inferioară şi verzi în cea superioară, cu grosimea de
1-1,5 mm.
Frunzele sunt opuse, lungi de cca. 1 cm, alungit romboidale, lan-ceolate sau ovate.
Florile mici de culoare violaceu-roz formează inflorescenţe în vârful tulpinilor.
Înfloreşte în mai-iulie.
Influenţa factorilor ecologici asupra cul-turii. Este o plantă iubitoare de căldură şi
mai ales de lumină. Plăntuţele au o dezvoltare lentă şi nu suportă umbra. Specia este

43
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
rezistentă la secetă, cere umiditate în sol în timpul răsă-ririi, ulterior nu suportă excesul de
umiditate.
Influenţa factorilor tehnologici asupra culturii. Cultura se înfiinţează
primăvara din luna aprilie. Se seamănă câte trei rânduri pe un strat, la 35-40 cm,
urmând ca după răsărire să se rărească la 20-25 cm între plante pe rând. Se folosesc 4-5
kg seminţe la hectar.
Plantele rezultate din rărit se pot folosi pentru înfiinţarea de noi culturi sau dacă
sunt suficient de mari se pot valorifica.
Cultura se poate înfiinţa şi prin răsad care se produce în răsadniţe semicalde. Se
seamănă în luna martie câte 3-5 g sămânţă la m2. Plantarea răsadurilor are loc în luna mai.
Recoltarea se face la deschiderea primelor flori, pe timp însorit şi după ce s-a ridicat
roua. Producţia este de 10-15 t/ha plante verzi sau 3-4 t/ha plante uscate.

1.6.9. Asmăţuiul - Anthiriscum cerefolium L. Fam. Umbelliferae

Importanţă. Asmăţuiul se cultivă pentru frunze, care sunt puternic aromate şi se


utilizează la prepararea salatelor, sosurilor picante şi pentru condimentarea altor preparate
culinare. Se foloseşte şi în industria farma-ceutică.
Particularităţi biologice (fig.82). Asmăţuiul este o plantă anuală, care formează o
tulpină înaltă de 50-70 cm, acoperită cu perişor. Frunzele sunt tripenat-sectate cu
suprafaţa netedă sau gofrată. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip umbelă compusă
şi au culoare albă. Fructele sunt alun-gite şi ascuţite la capete, au suprafaţa netedă şi
culoare brun-negricioasă.
Influenţa factorilor ecologici asupra culturii. Este o specie cu ce-rinţe moderate
faţă de temperatură şi lumină. Din această cauză se poate cultiva şi pe terenuri umbrite
dar mai umede. Lumina intensă, asociată cu temperaturi ridicate, determină emiterea
prematură a tulpinilor florifere.
Influenţa factorilor tehnologici asupra culturii. Cultura se înfiin-ţează prin
semănat direct începând din martie până în septembrie, înainte de culturile principale. Se
seamănă câte 4-5 rânduri pe strat la 20-25 cm între rânduri.
Recoltarea frunzelor începe după 30-35 zile după răsărire şi se re-petă la interval
de 2-3 săptămâni. La recoltare se rup frunzele de la exte-riorul rozetei.

44
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

Capitolul 2

SPECII POMICOLE

2.1. MĂRUL - Malus domestica Bakh,


Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoidae

Importanţă. Mărul este cea mai importanţă specie pomicolă, ocupă locul III după
bananier şi portocal în ceea ce priveşte importanţa econo-mică, alimentară şi terapeutică.
Se consumă în special în stare proaspătă, dar şi sub formă de mân-căruri gătite
(sosuri, sucuri, nectaruri), în patiserie, industria farmaceutică şi cosmetică, intrând în
compoziţia unor săpunuri, şampoane, creme. Mărul este utilizat atât în hrana omului
sănătos cât şi cu caracter terapeutic. Este un bun deconstipant, folosit în prevenirea
cancerului intestinului gros. La nivelul intestinului gros, mărul manifestă o mare putere
desorbantă a toxi-nelor, dă rezultate bune în tratamente împotriva diareei infantile. Mărul
favorizează diareea şi eliminarea acidului uric, fiind recomandat artriticilor, obezilor şi
reumaticilor.
Fiind o plantă relativ rustică, cu o mare putere de adaptabilitate în diferite zone,
numărul mare de soiuri existente în cultură, pretabile la cele mai diversificate sisteme
de cultură şi forme de conducere, permite eşalo-narea consumului de fructe proaspete
pe tot parcursul anului.
Există soiuri de vară care se coc în luna august (Clark alb, Melba), soiuri de
toamnă a cără fructe se maturează începând din septembrie până în noiembrie (James

45
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Grive, Parmen auriu) şi soiuri de iarnă a căror perioa-dă de consum durează din
decembrie până în aprilie (Jonathan, Delicious auriu).
Compoziţie chimică. Fructele de măr conţin (RADU, 1985): apă: 77,8-88,5; zahăr
total: 7,5-16,4 g/100 g p.p.; aciditate totală (exprimată în acid malic) 0,16-1,27; g/100 g
p.p. substanţe tanoide: 0,06-1,31 g/100 g p.p.; substanţe pectice: 0,33-1,14 g/100 g p.p.;
proteine brute: 0,18-0,72 g/100 g propus proaspăt; substanţe minerale: 0,1-0,42 g/100 g
p.p.; acid ascorbic: 1-47 mg/100 g p.p.; valoarea energetică 46-84,4 calorii.
Particularităţi biologice (fig.83). Pomul are vigoare şi longevitate mare
(înălţimea 5-12 m şi diametrul coroanei de până la 7-8 m), durata de viaţă este de 50-70
ani. Intrarea pe rod a merilor se face după 5-6 ani de la plantare, merii pitici rodesc în
anul II sau III de la plantare.
Mărul este o specie perenă cu o du-rată de viaţă de 35-40 ani, altoit pe por-taltoi viguroşi
poate depăşi 50 ani.
Marea masă a rădăcinilor sunt repar-tizate în sol între 15 şi 80 cm adâncime, la proiecţia
coroanei depăşind uneori raza proiecţiei de 2-3 ori.
Forma coroanei este caracteristică soiului, acesta putând fi: sferică (Creţesc, Pătul,
Jonathan), sferic turtită (Domnesc, Banana de iarnă), larg piramidală (Starking, delicious),
invers piramidală (Parmen auriu, Wagner premiat), îngust piramidală (Sari-sipan) şi
plângătoare (Frumuseţea Romei, Granny Smith).
Vigoarea pomilor poate fi:
 slabă: Starkrimson, Golden spur, Renet ananas, Wagner;
 submijlocie: Renet portocaliu, London Pepping;
 mijlocie: Jonathan, Delicious auriu, Parmen auriu;
 mare: Delicious roşu, Starking delicious;
 foarte mare: Renet de Canada, Frumos de Boskop.
Mărul poate avea o ramificare slabă, formând coroane rare (Parmen auriu, Wagner
premiat) sau medie (Jonathan, Golden delicious).
Polenizarea la măr este încrucişată, din numărul total de flori, cele legate reprezintă
5-10% care asigură o producţie mare.
Căderea fiziologică la măr loc în două etape: la două săptămâni de la fecundare şi la
începutul lunii iunie, când fructele au mărimea unei alune.
Sortimentul de soiuri. Soiurile cultivate în plantaţiile pomicole din ţara noastră
sunt prezentate în tabelul 11.1.
Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii mărului
Temperatura. Mărul creşte şi fructifică normal în condiţii de tem-peratură
cuprinsă între 7,5-11oC, partea aeriană, inclusiv mugurii de rod rezistă în timpul iernii la
temperaturi de -35oC, optimul termic din perioada de vegetaţie este de 15 oC realizată între
înflorire şi maturitatea fructelor (130-160 zile). Temperaturile ridicate din timpul verii
sunt nedorite deoa-rece grăbesc maturarea fructelor, scăzând calitatea şi durata de
păstrare.
Tabelul 2.1
Principalele soiuri de măr cultivate (2004)
Vigoarea Epoca de coacere a Potenţial
Soiul soiului fructelor productiv
Culoarea fructelor
Close mare început iulie mediu aproape în întregime roşu
roşie aprinsă pe 2/3 din
Stark Earliest mijlocie iulie foarte bun
suprafaţă
Aromat de
supramijlocie început de august foarte bun roşie aprinsă
vară

46
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Red Melba mare august foarte bun roşu intens
Wagner galben auriu rumenit cu
submijlocie decembrie aprilie bun
premiat roşu
Frumos de mare, foarte galben, cărămiziu,
noiembrie-martie foarte bun
Boskoop mare ruginiu
Idared mijlocie noiembrie-aprilie bun roşu pătat de galben
Grany Smith mare martie-aprilie foarte bun verde galben verzui
Frumos de septembrie
mijlocie foarte bun roşu portocaliu
Voineşti decembrie
Delicious de octombrie- roşu pe majoritatea
mijlocie bun
Voineşti decembrie suprafeţei
roşu sângeriu aprins,
Jonatan mijlocie noiembrie aprilie bun
pătat cu galben
Delicious galben, slab rumenit cu
mijlocie octombrie-martie foarte bun
auriu portocaliu
octombrie- galben portocaliu,
Parmen auriu mijlocie foarte bun
decembrie rumenit şi striat cu roşu
galben, slab rumenit cu
Mutsu Mare octombrie-martie bun
portocaliu
decembrie- roşu încă de la legarea
Starkrimson submijlocie foarte bun
februarie fructelor
Frumuseţea
mijlocie noiembrie-martie bun roşu, vişiniu închis
Romei

Umiditatea optimă reprezintă 70-75% din capacitatea de câmp a solului. Nu


suportă stagnarea apei şi nici seceta. Precipitaţiile optime pentru cultura mărului trebuie
să fie de 650-700 mm anual. Perioadele de secetă şi excesul de apă sunt greu suportate de
măr, umiditatea atmosferică în jur de 70-80% favorizează calitatea recoltei.
Mărul preferă soluri fertile, bogate în calciu, magneziu, bor, zinc. Reuşeşte bine
pe soluri luto-argiloase, luto-nisipoase, podzolice, soluri negre de pădure,
cernoziomice.
Plantaţiile de măr necesită o aprovizionare medie cu azot (20-60 kg/ha), fosfor
(20-40 kg/ha) şi potasiu (20-60 kg/ha), microelemente cu magneziu 0,5 mg/litru, zinc
solubil 3,5-3,7 mg/litru şi sub 15% calciu.

Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii mărului


Plantaţiile de măr sunt amplasate în sistem intensiv şi superintensiv în vederea
mecanizării totale a culturii mărului. Amplasarea plantaţiilor se face pe terenuri plane sau
cu pante mici până la 15% începând cu parce-larea, trasarea şi amenajarea drumurilor,
amplasarea centrului gospodăresc, stabilirea sortimentului de soiuri şi amplasarea lor pe
teren.
În timpul vegetaţiei se face tăieri de formare a coroanei şi apoi în anii III şi IV de
vegetaţie tăieri de întreţinere, rărire chimică sau manuală a fructelor în scopul
îmbunătăţirii dimensiunii, culorii şi gustului fructelor, combaterea căderii premature a
merelor. Acest fenomen apare cu 2-3 săptă-mâni înainte de recoltare. Se înlătură prin
tratamente chimice cu acid alfa-naftil-acetic (2,4 D).
Recoltarea. Momentul optim de recoltare se determină după urmă-toarele criterii
practice: uşurinţa cu care merele se desprind de pe ramuri, primele semne de îngălbenire
uşoară a pieliţei (virarea culorii de la verde la galben) şi tăria pulpei care se determină cu
penetrometrul.

47
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Soiurile de mere de vară se recoltează cu 5-6 zile înainte coacerea deplină, de
regulă la virarea culorii, cele de toamnă şi iarnă în săptămâna 2-4 a lunii octombrie. După
recoltare merele se sortează pe două calităţi la soiurile de vară şi trei calităţi la soiurile de
toamnă-iarnă.
Ambalarea în vederea comercializării se face în lădiţe sau săculeţi din fibre textile.
Producţia obţinută de la un pom în plină rodire este de 30-70 kg, ceea ce
reprezintă 8-30 t/ha. La o cultură de pomi pitici producţia obţinută poate să ajungă până la
80 t/ha.

2.2. PĂRUL - Pyrus sativa Lam. et DC


Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoidae

Importanţă. Părul este o specie pomicolă apreciată pentru calitatea fructelor care
se consumă în stare proaspătă, sub formă de sucuri, des-hidratate, congelate, sub formă de
cidru sau distilate. Cea mai mare can-titate de pere se obţine pe continentul european,
Italia fiind ţara cu produc-ţiile cele mai mari. La noi în ţară se cultivă în toate regiunile
fiind mai puţin răspândit decât mărul.
Compoziţie chimică. Perele conţin: 8-15% glucide; 0,140,71% substanţe pectice;
0,24-0,65% proteine brute; 0,12-0,5% acid malic; 0,06-0,24% substanţe minerale (P, Fe,
K, Mn, Cl, S); 3-12% vitamina C; 0,1-0,3% vitamina PP; 0,02-0,04% provitamina A;
0,01-0,05% vitamina B.
Particularităţi biologice (fig.84). Pomul se caracterizează printr-o vigoare şi
longevitate mare, formează o coroană înaltă de 7-8 m, durata de viaţă 40-80 ani. Altoit pe
gutui vigoarea coroanei este mai mică (2-6 m) şi longevitatea 30-35 ani. Părul intră mai
târziu pe rod ca mărul (4-5 ani).
Sistemul radicular este dependent de portaltoi. Părul altoit pe săl-batic şi franc dezvoltă
un sistem radicular puternic care depăşeşte de 1,5 ori proiecţia coroanei şi pătrunde în sol
până la 4-5 m adâncime. Altoit pe gutui, părul formează sistem radicular superficial, cu
multe rădăcini ori-zontale situate la adâncimea de 20-40 cm.
Partea aeriană, tulpina este sub forma unui trunchi drept, cilindric, sau uşor
răsucit. Forma coroanei este dependentă de soi, şi poate fi îngust piramidală (Passe
Crassane), piramidală (Untoasă Hardy, Untoasă Liegel), larg piramidală (Contesa de
Paris, Untoasă Giffard), invers piramidală (Decana comisiei).
Pomii pot avea:
• vigoare mare: Cure, Untoasă Hardy, Contesa de Paris;
• vigoare mijlocie: Untoasă Bosc, Abatele Fetel, Williams;
• vigoare slabă: Dr. J. Guyot;
• vigoare foarte slabă: Passe Crassane.
Soiurile de păr înfloresc primăvara când 61-67 zile consecutiv sunt temperaturi
pozitive. Polenizarea este entomofilă, majoritatea soiurilor sunt androsterile. Unele soiuri
pot fructifica partenocarpic mai ales în primăve-rile reci şi ploioase. Potenţialul productiv
al părului este mare şi constant.
Soiuri cultivate. Sortimentul de soiuri de pere cultivate în România sunt redate în
tabelul 2.2.

Tabelul 2.2
Sortimentul de soiuri de păr cultivate în România (2004)

48
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Soiul Epoca de recoltare Forma şi culoarea fructului Calitatea
f. bună,
Trivale iulie conic, galben pai, cu roşu la soare
semifondant
Triumf iulie galben cu roşu la soare f. bună
Aromată de iulie
scurt piriform, verde-gălbui, cu f. bună,
Bistriţa roşu rubiniu aromă de muscat
Favorita lui f. bună, intensă,
iulie-august scurt piriform, roşu cărămiziu
Clapp fără sclereide
Untoasă
precoc
piriform, galben pai cu roşu la f. bună,
e august
soare aromă intensă
Morett
ini
Timpurii de
Dâmbo august scurt piriform, 2/3 roşu aprins foarte bună
viţa
a doua jumătate a piriform, galben-pai, rumen la aromă fină,
Napoca
lunii august soare calitate bună
a treia decadă a aromă fină,
Williams roşu intens
lunii august calitate f. bună
Untoasă de
a doua decadă a
Geoagi bergamotiform, verde-gălbui foarte bună
lunii sept.
u
a treia decadă a
Untoasă Bosc piriform, cărămiziu foarte bună
lunii sept.
a treia decadă a pulpa fondantă şi
Abatele Fetel piriform lung, verde gălbui
lunii sept. aromată
aromă fină,
Republica octombrie bergamotiform, verde-gălbui
calitate f. bună
calitate bună,
Contesa de Paris octombrie piriform, verde gălbui
aromă fină
consistenţă
Cure octombrie piriform lung, verde gălbui mediocră, lipsă
aromă

Influenţa factorilor ecologici asupra calităţii perelor


Temperatura. Părul necesită mai multă căldură în timpul perioadei de vegetaţie
decât mărul, fiind mai puţin rezistent la temperaturile scăzute care limitează arealul
plantaţiilor comerciale de păr. Creşte şi fructifică bine în zonele unde temperaturile medii
anuale sunt cuprinse între 9,5-10,5oC, temperatura medie a perioadei de vegetaţie este de
14-16oC, limita de rezis-tenţă a părului la îngheţ este de -26…-30oC, rădăcina rezistă la -7.
…-11°C. La formarea petalelor (bobocii roşii) suportă temperaturi de -3,9°C, în plină
înflorire -2,2°C şi fructe legate de câteva zile -1,1°C.
Umiditatea. Cultura părului reuşeşte în general la un regim de pre-cipitaţii de 600-
650 mm anual. Perioada de secetă şi excesul de apă sunt mai bine suportate de păr
comparativ cu părul dar o puternică reacţie nega-tivă asupra calităţii recoltei. Părul altoit
pe păr franc creşte şi fructifică bine în zonele cu precipitaţii medii lunare de 600-700 mm
anual şi o umiditate relativă a aerului de 70-80%.
Părul este mai pretenţios faţă de lumină decât mărul, reuşeşte pe terenuri cu
expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică. Nevoia maximă faţă de lumină este în faza de
înflorit şi în perioada de legare a fructelor.
Părul este exigent faţă de sol mai ales dacă este altoit pe gutui. Pre-feră
terenuri cu textură mijlocie, profunde, fertile, suficient de umede, terenuri aluviale şi

49
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
nisipuri solificate, revene, bine drenate. Este mai puţin pretenţios faţă de reacţia
solului.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii perelor
Amplasarea livezilor de păr se face în zonele umede, pe terenuri care nu sunt
expuse vânturilor reci de iarnă şi cu temperaturi de -28°C, în treimea inferioară şi
mijlocie a versanţilor cu pante mici.
Aplicarea îngrăşămintelor cu gunoi de grajd se va face în cantităţi moderate.
Rodirea periodică la păr este mai puţin accentuată ca la măr, volumul tăierilor în
perioada de rodire este mai mic decât la măr, nu formează coroane dese, iar rărirea
manuală se face în măsură mai restrânsă.
Recoltarea. Momentul optim de recoltare a perelor este în funcţie de
caracteristicile morfologice şi gustative ale fructelor mai exact când culoarea de fond a
pieliţei virează de la verde spre o nuanţă mai deschisă, amidonul din zona camerei
seminale începe să se hidrolizeze, iar fermitatea pulpei scade începând din zona
pedunculului.
Potenţialul productiv al părului este la fel de mare ca al mărului, pomul în rodire
dă în medie 30-60 kg putând ajunge la 150-180 kg, la hectar se obţine 15-25 tone.

11.3. PRUNUL - Prunus domestica L.,


Fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Importanţă. Prunul este o specie pomicolă dominantă în arealul pomicol din ţara
noastră datorită utilizărilor sale extrem de complexe: va-loarea alimentară ridicată,
producţii mari pe unitatea de suprafaţă, rustici-tatea speciei, respectiv, cerinţe reduse faţă
de factorii de vegetaţie, înmul-ţirea uşoară prin altoire, perioada lungă de valorificare a
fructelor, diversi-tatea formei, culorii şi gustului fructelor care satisface pretenţiile unei
largi game de consumatori, valorificarea superioară a fructelor (gem, dulceaţă, magiun,
compot, distilate, prune deshidratate, consum în stare proaspătă), rezistente la scuturare,
din miez se extrage un ulei cu calităţi asemănătoare cu cel de migdal, lemnul de prun este
folosit în industria creioanelor şi combustibil.
Compoziţie chimică. Compoziţia chimică complexă a fructelor de prun sunt
redate în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Valoarea nutritivă a 100 g prune proaspete şi deshidratate
(valori medii) (COCIU, 1997)
Elementul Prune proaspete
Apă 85,200
Calorii 55,000
Proteine (N x 6,25) 0,790
Lipide (total) 0,620
Hidraţi de carbon (g total) 13,010
Celuloză (fibre) g 0,600
Substanţe minerale
Ca 4,000
Fe 0,100
P 10,000
Mg 7,000
K 172,000

50
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Na 0
Zn 0,100
Cu 0,043
Mn 0,049
Vitamine
A 32,000
Acid ascorbic (mg %) 3,300
Tiamină (mg) 0,430
Riboflavină (mg) 0,096
Niacin 0,500
Acid pantotenic (mg) 0,182
Vitamina B6 (mg) 0,081
Folacin (mg) 2,200

Particularităţi biologice La pomii pe rădăcini proprii (obţinuţi din drajoni, din


butaşi sau din seminţe) sistemul radicular repre-zintă 25-40% din greutatea totală a
pomului, având o dezvoltare superfi-cială, trasantă.
Multe soiuri autohtone cum ar fi Tuleu gras, Bistriţene, Goldane, formează
drajoni.
În cazul pomilor altoiţi, arhitectonica şi ritmul de dezvoltare a sis-temului
radicular depinde de portaltoi dar şi de soi, natura solului şi modu-lui de lucrare a solului.
Astfel, la pomii altoiţi pe corcoduş din soiul Vinete de Italia la Staţiunea Bistriţa
majoritatea rădăcinilor (57,2% din total rădăcini) au fost amplasate între 30-60 cm şi
numai 4,1% au pătrunderea între 60-100 cm adâncime (MODORAN, 1962, citat de MITRE,
2002).
În ceea ce priveşte deplasarea pe orizontală rădăcinile aceluiaşi soi altoit pe
corcoduş au ajuns la 7,7 m de trunchi pe când ale soiului Renclod verde la 8,25 m.
La prunii altoiţi pe prun franc sistemul radicular este mai superficial, marea masă
a rădăcinilor fiind amplasată în sol între 10 şi 50 cm. Majoritatea por-taltoilor franc de
prun emit drajoni care trebuie îndepărtaţi în fiecare an fiind consumatori inutili în
economia pomului.
Trunchiul creşte drept şi cu riti-dom neted (Anna Spath, Renclod verde) sau
torsionat (Roşior văratic, Montford). La soiurile Rivers timpuriu, Agen, trun-chiul
prezintă nişte coaste evidente.
Vigoarea pomilor. În tinereţe, pru-nul creşte repede, formând lăstari lungi şi
subţiri. În pepinieră creşterile pot ajunge până la 2-3 m iar în livadă 2-2,5 m. După
intrarea pe rod creşterea pomilor se tem-perează, coroana atingând dimensiuni de 4-7 m
în înălţime şi diametru, vigoarea şi forma coroanei fiind caractere de soi.
Coroana poate fi: fusiformă (Eric, Simon), piramidală (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, De
Bistriţa), invers piramidală (Anna Spath, Pêche), globuloasă (Agen, Vinete de Italia),
turtită (Montford, Renclod verde).
Tot caracter de soi este şi capacitatea de ramificare: ramifică slab soiurile Renclod
Althan, Vinete de Italia, Pêche, Tuleu timpuriu) şi bene-ficiază de o bună capacitate de
ramificare Agen, Minerva, mirabellele, corcoduşii, porumbarul.
Prunul înfloreşte după cais şi aproape concomitent cu unele soiuri de cireş, vişin şi
piersic. Înfloritul are loc înainte de înfrunzit la Nectarină roşie, Stanley, Silvia,
concomitent cu înfrunzitul la Vinete de Italia sau după înfrunzit (Vinete româneşti,
Centenar).
În ceea ce priveşte timpurietatea înfloririi deosebim:

51
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
 soiuri cu înflorire extratimpurie: Burbank;
 soiuri cu înflorire timpurie: Grase româneşti;
 soiuri cu înflorire mijlocie: Pêche, Stanley;
 soiuri cu înflorire târzie: Tuleu gras, Vinete româneşti,
Vinete de Italia.
La prun polenizarea este entomofilă. În funcţie de modul de com-portare în
procesul polenizării şi fecundării soiurile de prun se grupează în:
• soiuri autofertile: Anna Spath, Stanley, Vinete româneşti;
• soiuri parţial autofertile: Agen, Vinete de Italia, Grase româneşti;
• soiuri autosterile: Tuleu gras şi descendenţele lui, Early
Rivers, Pêche, Renclod
Autosterilitatea unor soiuri de prun se datorează androsterilităţii (antere fără polen
fertil).
La prun nu se cunosc perechi de soiuri intersterile aşa că gruparea soiurilor în
parcele se face cu uşurinţă. Dacă 20% din florile de pe pom sunt fecundate iar din acestea
dacă 20-30%, adică 4-6% din numărul florilor vor rămâne fructe producţia la pom va fi
foarte bună. Căderea ovarelor şi fruc-telor poate fi redusă ca intensitate prin măsuri
agrotehnice specifice ca asi-gurarea polenizării cu albine, fertilizări foliare cu bor.
Vârsta intrării pe rod. Prunii intră în mod normal după 5-6 ani de la plantare.
Unele soiuri încep să rodească de la 3-4 ani. Portaltoii viguroşi cum este corcoduşul
întârzie rodirea cu 1-2 ani faţă de porumbar sau Voi-neşti B (COCIU, 1977, citat de
MITRE, 2002).
Începând cu anul III înfloresc şi leagă soiurile Tuleu timpuriu, Anna Spath, Stanley,
Pêche, Renclod, Centenar, Carpatin atât altoiţi cât şi pe rădăcini proprii. Intră târziu pe
rod: Vinete româneşti, Vinete de Italia, Gras ameliorat, Bosniace. Potenţialul productiv la
prun poate fi mare sau foarte mare în funcţie de soi sau chiar la acelaşi soi în funcţie de
zonă, de tehno-logia aplicată, dacă pomii sunt altoiţi sau sunt pe rădăcini proprii. Prunul pro-
duce 10-25 t/ha în funcţie de soi. Cele mai productive sunt soiurile Anna Spath, Stanley,
Centenar, Tuleu gras.
Longevitatea prunului este de aproape două ori mai mică decât a mărului şi
părului. Majoritatea soiurilor altoite pe corcoduş trăiesc de regulă 25-30 de ani în zone
foarte favorabile chiar 40 de ani. Perioada de creştere durează 3-7 ani, cea de început de
rodire 4-6 ani, rodire maximă 10-12 ani după care recolta scade treptat, pomii intrând în
perioada de declin.
Sortimentul de soiuri la cultura prunului. În plantaţiile vechi sorti-mentul este
reprezentat de soiuri autohtone şi străine validate în cultura pru-nului (Tuleu gras, Vinete
româneşti, Grase româneşti, Early Rivers, Anna Spath, Pêche etc.).
Pe plan mondial există în prezent peste 2500 de soiuri. Dintre aces-tea multe au
fost încercate în ţara noastră. Principalele soiuri recomandate la înmulţire în ţara noastră
sunt prezentate în tabelul 2.4.
Tabelul 2.4.
Soiuri de prun cultivate în România (2000)
Luna/decada
Soiul maturării Principalele însuşiri agroproductive
fructului
Early Viguros; produce moderat; fructele mijlocii, de calitate medio-
VII/1 cră, cad la maturitate şi trebuie recoltate în 2-3 reprize
Rivers
Ialomiţa VII/2 Vigoare mijlocie; fructifică pe formaţiuni scurte şi mijlocii;
tolerant la plum-pox; productiv (15-18 t/ha); fructe mijlocii de

52
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
calitate
Vigoare mică-mijlocie; auto-steril; precoce; foarte productiv
Carpatin VII/3-VIII/1
(20-25 t/ha); fructe de calitate
Vigoare supramijlocie; precoce; rezistent la ger, secetă şi boli;
Tuleu
VII/3-VIII/1 androsteril; produce moderat (7-10 t/ha); fructe de foarte bună
timpuriu
calitate
Vigoare redusă; fructificare spur; productiv (24 t/ha); auto-
Piteştean VII/3-VIII/1
steril; fructe de calitate
Vigoare mică-mijlocie; precoce; fructifică pe buchete de mai
şi ramuri mixte; foarte productiv (27-28 t/ha); rezistent la ger,
Minerva VIII/1
secetă şi boli; tolerant la plum-pox; auto-steril; fructe mijlocii
sau mari, de calitate
Renclod Vigoare mare; rodeşte pe buchete şi ramuri mijlocii; foarte
VIII/3
Althan productiv; fructe de calitate
Vigoare mare; rodeşte pe ramuri mixte; lemn fragil; foarte
Tuleu gras VIII/3
productiv, cu fructe de calitate
Vigoare supramijlocie; fructifică pe ramuri scurte şi mijlocii;
Dâmboviţa VIII/3 androsteril; foarte productiv (27-30 t/ha); cu fructe mari, de
calitate
Vigoare mare; fructifică pe formaţiuni lungi şi mijlocii; andro-
Albatros VII/3-IX/1
steril; productiv (27 t/ha); fructe mari de calitate
Vigoare mijlocie; fructificare spur; fructe foarte mari, aspec-
Record IX/1
tuoase şi de calitate
D'Agen IX/1-2 Vigoare mijlocie; rodire spur; productiv
Vigoare milocie; fructificare spur; autofertil; tolerant la viroze;
Stanley IX/2-3
foarte productiv
Gras Vigoare mare; fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi; auto-
IX/1-2
ameliorat fertil; tardiv; foarte productiv
Vigoare mijlocie; rustic; rezistenţă mijlocie la boli; rodeşte pe
Vinete
IX/2 ramuri mijlocii; autofertil; productivitate mijlocie; fructe mici
româneşti
dar de foarte bună calitate
Vigoare mijlocie; pretenţios la climă şi sol; rezistent la ger şi
Vinete de
IX/2-3 boli, dar sensibil la secetă; autofertil; potenţial productiv scă-
Italia
zut; fructe aspectuoase şi de calitate
În funcţie de momentul maturării, soiurile de prun se împart în:
 foarte timpurii (înainte de 15.VII);
 timpurii (16.VII-15.VIII);
 mijlocii (16.VIII-15.IX);
 târzii (16.IX-15.X).
După modul de valorificare soiurile se grupează în:
• soiuri pentru consum în stare proaspătă;
• soiuri pentru deshidratare;
• soiuri pentru dulceaţă, gem, magiun, compoturi, siropuri, nectar, distilate
Calitatea bună a fructelor se realizează doar în zonele călduroase.
Cel mai ridicat nivel de acumulare a pruinei se realizează în zonele în care
diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte este mare.
Orientarea de perspectivă în sortimentul de soiuri de prun este de creştere a
cantităţilor de prune industrializate sub formă de compot, dulce-ţuri, gemuri în defavoarea
celor de distilare şi creşterea ponderii în sorti-ment a fructelor consumate în stare
proaspătă.
Influenţa factorilor climatici asupra calităţii prunelor. Cerinţe faţă de
temperatură. Izotermele favorabile culturii prunului sunt 8,5-11°C, în funcţie de soi 8-
9,5°C: Vinete româneşti, Tuleu gras, Grase româneşti; 10-11°C: Stanley, Renclod Althan,

53
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Agen, Silvia. Cerinţele soiurilor faţă de temperatură depind de speciile din care provin.
Limita superioară de rezis-tenţă la ger este de -50…-55°C
Cu o rezistenţă mai bună la ger sunt soiurile Stanley, Anna Spath, Roşioare
văratice (COCIU, 1997). Gerurile de revenire din februarie scad rezistenţa la ger cu câteva
grade, iar în unii ani pot provoca căderea mugu-rilor floriferi.
Pragul biologic la care prunul porneşte în vegetaţie este de +5°C. De la acest prag
necesarul temperaturilor active pentru declanşarea înflori-tului este de 321°C, pentru
maturarea fructelor 2000-2200°C la soiurile timpurii (Rivers timpuriu, Ruth Gerotetler,
Diana, Ialomiţa, Minerva) şi de 3200-3500°C pentru soiurile târzii (Gras românesc,
Record, Gras ameliorat etc.) (COCIU, 1997).
Pentru o bună fecundare a florilor prunul pretinde temperaturi de 10-25°C în
perioada înfloririi.
În ceea ce priveşte durata strălucirii soarelui optimă pentru prun, este nevoie de
2100-2200 de ore de strălucire a soarelui şi 100-110 zile cu cer senin. Media maximelor
trebuie să fie +16°C, +17°C iar media minimelor +3,2...+4,4°C.
Fiind o specie cu înflorire timpurie mugurii florali şi florile sunt sensibile la
gerurile târzii de primăvară. Astfel, florile în fază de boboc, rezistă până la -3,9...-4,9°C;
florile deschise, rezistă până la -2,2...-3,2°C. Rezistenţa florilor creşte până la -5...-6°C
dacă înainte de înflorire au fost câteva zile cu temperaturi scăzute (CONTARCEANU, 1953).
Cel mai sensibil organ al florii este pistilul apoi ovarul. Fructele legate, sunt distruse la
temperaturi de -1,1°C.
Excesul de căldură însoţit de secetă şi vânturi uscate nu este favo-rabil culturii
prunului.
Cerinţele faţă de apă. Soiurile europene sunt destul de pretenţioase faţă de apă,
dovadă zonarea lor naturală în regiunile deluroase sau în văile largi ale râurilor mari şi
umiditate suficientă în sol (COCIU, 1997). Cea mai mare densitate de pruni se găseşte în
zonele în care cad 700-800 mm preci-pitaţii anual, din care minim 100-120 mm în luna
august.
În ceea ce priveşte umiditatea atmosferică, prunul cere valori ale umidităţii
relative cuprinse între 68 şi 72% iar în iulie 56-64%. Unde nu se poate asigura apa
necesară din precipitaţii se impune irigarea.
Cerinţele faţă de apă sunt influenţate pe lângă alţi factori de portal-toi şi de soi.
Pomii altoiţi pe prun franc au cerinţe mari faţă de apă, cei altoiţi pe corcoduş cerinţe
mijlocii iar cei altoiţi pe zarzăr sau pe piersic au cerinţe minime.
Prunul nu suportă nici excesul de umiditate din sol (mai greu de suportat când este
altoit pe zarzăr şi mai uşor când este altoit pe franc) nici cel din atmosferă.
Ploile reci din perioada înfloritului împiedică polenizarea şi fecun-darea,
favorizează atacul de Monilinia laxa putând compromite recolta.
Lipsa apei se manifestă, mai ales la soiurile sensibile, prin căderea frunzelor,
încetarea creşterii lăstarilor, diferenţierea incompletă a mugurilor de rod şi la secetă
prelungită chiar uscarea pomilor.
Cerinţe faţă de lumină. Deşi prunul face parte din grupa speciilor cu cerinţe
mijlocii faţă de lumină, nevoile faţă de acest factor climatic fiind satisfăcute în toate
zonele pomicole, totuşi prunul preferă expoziţii sudice, sud-estice şi sud-vestice.
Lipsa luminii determină degarnisirea bazei şarpantelor, tendinţa de înălţare a
coroanelor, uscarea ramurilor din zonele umbrite. Cultivaţi pe versanţi mai puţin însoriţi
pomii produc fructe mai mici, slab colorate, cu un conţinut redus în zaharuri şi cu gust

54
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
mediocru. Chiar când expoziţia este bună lumina poate deveni insuficientă în plantaţiile
prea dese sau cu forme de coroană inadecvate speciei.
Cerinţele faţă de sol la prun sunt moderate datorită sistemului radi-cular trasant
care explorează un volum mare de sol. S-ar putea practic spune că solul nu este o
problemă pentru cultura prunului mai ales datorită portaltoilor (corcoduş, prun franc) care
au mare capacitate de adaptare la diferite tipuri de sol.
Tipurile de sol favorabile culturii prunului sunt solurile brune, pod-zolite, brun-
roşcate de pădure, podzoluri. Prunul este sensibil la aeraţia solului, nu suportă scăderea
conţinutului de oxigen.
Prunul creşte bine numai în solurile în care volumul de sol neafectat de procesele
de reducţie (gleizare) la dispoziţia sistemului radicular este de minim 30%. Aceasta este o
condiţie obligatorie pe toate tipurile de sol indiferent de alte însuşiri fizice sau chimice
(COCIU, 1997).
Influenţa factorilor climatici asupra calităţii prunelor.
Prunul se cultivă în sistem de cultură pură, clasic, intensiv, super-intensiv cu
densităţi de până la 2222 pomi/ha, densitatea optimă pentru soiurile aflate în cultură este
de 500-600 pomi/ha.
Solul în plantaţiile tinere se menţine în sistem de ogor negru sau înierbarea între
rânduri şi ogor pe rând. Fertilizarea se face în funcţie de gradul de aprovizionare al solului
cu elemente nutritive, conţinutul solului în argilă, de consumul specific al prunului,
precipitaţiile anuale şi producţia planificată. La un hectar plantaţie de prun cu un număr
de 200 pomi, la o producţie de 15 t/ha se extrag anual din sol 36 kg N s.a., 11 kg P2O5 s.a.,
50 kg K2O s.a. şi 22 kg CaO s.a., dozele de s. a. recomandate la hectar sunt de 120 kg N,
70-80 kg P2O5 şi 120 K2O. Se fac tăieri de formare în tine-reţe, de rărire şi fructificare în
perioada de vegetaţie şi de regenerare în perioada de declin.
Recoltarea prunelor se face în funcţie de modul de valorificare al fructelor. Astfel
pentru consumul în stare proaspătă, prunele se recoltează la maturitatea de consum când
sunt destinate consumului intern şi cu 2-5 zile mai repede pentru cele destinate exportului
şi cele care se transportă la distanţe mari.

11.4. CAISUL - Armeniaca vulgaris Lam.


Fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Importanţă. Caisele fac parte din grupa fructelor cele mai apreciate de consumatori.
Cererea mare de caise este determinată de însuşirile calita-tive şi tehnologice a acestora:
fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul bogat în zaharuri, aciditate şi alte substanţe
specifice, utile organismului.
După RADU (1985), caisele conţin: apă 79-88%, zahăr total 8,40-15,20%, aciditate
titrabilă 0,56-1,86%, proteine 0,73%, pectine 0,30-0,88%, substanţe tanoide 0,03-26%,
cenuşă 0,28-0,93%, raportul zahăr-aciditate 8,40-23,70% şi o valoare energetică de 21-77
cal.%; conţinutul în vita-mine: 7 mg vitamina A; 10 mg vitamina C; 0,06 mg vitamina B 1;
0,3 mg vitamina B2; 6 mg vitamina PP; săruri minerale: K, 300 mg; P, 23 mg; Ca 15 mg;
Mg, 11 mg; S, 6 mg; Na, 5 mg (RANDORNI, citat de MITRE, 2002).
Caisele se folosesc pentru consum în stare proaspătă sau pentru industrializare:
sucuri, nectaruri, compoturi, fructe congelate şi deshidratate, gemuri, dulceţuri, băuturi
alcoolice, distilate. Practica medicală scoate în evidenţă efectul pozitiv al consumului de
caise proaspete în digestie (prin reacţia alcalină a sucului), refacerea hemoglobinei,
anemiei etc.

55
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Extinderea caisului în cultură este argumentată şi de precocitatea, timpurietatea şi
productivitatea sa.
Pe plan mondial producţia totală de caise a fost în anul 2002 de 2.670 mii tone din
care în Asia 1358 mii tone, Europa 796 mii tone (Franţa, Germania, Italia, Spania,
Turcia). Cea mai mare ţară producătoare de caise este Turcia cu 538 mii tone.
În România, producţia de caise a anului 1998 a fost de 37 mii tone. Suprafaţa
apreciată ca fiind ocupată de cais este de cca. 10 mii hectare, cu un total de 3 milioane
pomi. Principalele zone de cultură a caisului sunt cele din vestul şi sud-vestul ţării,
inclusiv nisipurile din sudul Olteniei, respectiv sudul şi sud-estul ţării.
Particularităţi biologice Altoit pe prunul buburuz, caisul are un sistem radicular
mai profund decât în cazul altoirii pe corcoduş. PRICĂ (1971), citat de MITRE (2002)
constată că marea masă a rădăcinilor la caisul altoit pe corcoduş se situează în sol la 24
cm adâncime.
Vigoarea coroanei. În primii ani de viaţă, ritmul de creştere a pomi-lor este foarte
rapid, înregistrându-se creşteri anuale de 80-120 cm cu nume-roşi lăstari anticipaţi, 2-3
valuri de creştere în aceeaşi perioadă de vegetaţie. Pomii ajung repede la 4-6 m şi la un
diametru al coroanei de 6-8 m.
Forma coroanei la cais este specifică soiului putând fi globuloasă (Tivoli), sferic
turtită (Umberto), larg piramidală (Mari de Cenad), invers piramidală (Royal). După
intrarea pe rod coroanele devin rare.
Modul de fructificare. La începutul rodirii toate soiurile de cais fructifică pe
ramuri lungi, mijlocii şi anticipate. Mai târziu soiurile Selena, Sulmona, Mari de Cenad,
Timpurii de Arad, Royal rodesc pe ramuri buchet iar soiurile Timpurii de Chişinău şi De
Olanda pe ramuri mijlocii. Alături de ramurile mijlocii şi ramurile buchet caisul rodeşte şi
pe ramuri mixte cu lungimi variabile între 30-70 cm, cu potenţial ridicat de rodire. Aceste
ramuri în anul următor rodirii devin purtătoare de ramuri buchet.
Vârsta intrării pe rod. Caisul este o specie precoce care formează muguri floriferi
încă din pepinieră. Majoritatea soiurilor însă, încep să fruc-tifice din anul III-IV de la
plantare, iar producţii economice realizează în anii V-VI.
Comportarea în procesul polenizării. Majoritatea soiurilor de cais sunt autofertile. Spre
deosebire de cireş şi prun, la care lipsa albinelor com-promite recolta, caisul leagă uneori
chiar şi fără prezenţa albinelor, fapt ce se explică prin conformaţia organelor florale: la
cais înainte de deschiderea florii, pistilul este strâns între stamine, a căror antere crapă şi
proiectează polen pe stigmat, asigurând astfel autopolenizarea înainte de fenofaza opti-mă
înfloritului (COCIU, 1993).
Potenţialul productiv. Caisul poate produce mult încă din primii ani de rodire,
putându-se ajunge la producţii de 50-70 kg/pom.
Longevitatea economică la cais este de 15-20 ani. Altoit pe prun şi încadrat într-o
tehnologie adecvată de cultură poate avea o longevitate eco-nomică mai mare cu 5-10 ani.
Sortimentul de soiuri la cultura caisului. Principalele soiuri de cais avizate la
înmulţire sunt prezentate în tabelul 11.5.
Influenţa factorilor climatici asupra calităţii caiselor.
Temperatura. Caisul este o specie pretenţioasă faţă de temperatură. Pomii intră în
vegetaţie după 7-10 zile cu temperaturi în aer mai mari de 6ºC. Fenofazele de înflorire,
fecundare, legare se desfăşoară când tempera-tura aerului depăşeşte 10-12ºC, iar în timpul
vegetaţie preferă temperaturi medii de 20ºC.
Tabelul 2.5.
Soiuri de cais cultivate în România (2000)
Soiul Epoca de Greutatea Culoarea fructelor

56
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
recoltat medie a
luna/decada fructelor (g)
Timpurii de Chişinău VI/3 45 galbenă
Royal VII/1 55 portocalie
Cea mai bună de Ungaria VII/2 65 galben-portocalie
Mari de Cenad VII/2 80 portocalie
Paviot VII/3 60 galben-roşiatică
De Olanda VII/3 60 portocalie-roşiatică
Mamaia VII/2 50 portocalie-roşiatică
galben deschis cu
Luizet VII/2 75
puncte roşii-violacee
Cais trandafiriu VII/3 70 Roşie-vişinie
Umberto VII/3 55 portocalie-violacee

Temperatura medie anuală optimă culturii caisului este de 9,5-11ºC.


Caisul nu suportă temperaturile excesive din timpul verii mai ales dacă sunt
asociate cu lipsa de apă.
Factorii limitativi ai culturii caisului în ţara noastră îi constituie temperaturile
scăzute din timpul iernii, gerurile de revenire şi temperaturile scăzute din perioada de
înflorire, fecundare şi legare.
Rezistenţa caisului la temperaturile scăzute din timpul iernii depinde de soi, vârstă,
amplitudinile de temperatură, momentul ieşirii din repausul obligatoriu de iarnă. Dacă
pomii au trecut printr-un an normal şi sunt bine căliţi, muguri de rod rezistă până la -20...-
22ºC. Dacă după ieşirea din repausul obligatoriu survin zile calde urmate de geruri de
revenire, acestea provoacă pierderea mugurilor de rod. Rezistenţa mugurilor la ger scade
cu apropierea primăverii, suferind la -10...-12ºC. Rezistenţa la ger a mugurilor de rod
variază şi în funcţie de formaţiunile fructifere pe care se găsesc şi poziţia acestora în
coroană. Mugurii din partea inferioară a coroanei şi cei de pe buchetele de mai sunt mai
sensibili la ger în timp ce mugurii de pe ramurile lungi şi mai viguroase şi cei de pe valul
al doilea de creştere, rezistă mai bine la temperaturi scăzute, chiar în fenofaze critice
(COCIU, 1993).
Rezistenţa la ger este determinată şi de agrotehnica aplicată. Astfel, irigarea
prelungită, fertilizarea excesivă cu azot, amplasarea pomilor la baza pantei sau pe
terenuri plane, fără drenaj aerian accentuează efectul negativ al temperaturilor
scăzute.
Umiditatea. Originar din ţările calde, cu lipsă de umiditate, caisul este una din
speciile pomicole rezistente la secetă. Datorită acestei însuşiri caisul reuşeşte bine în
zonele de silvostepă şi stepă unde cad cantităţi reduse de precipitaţii în jur de 400-600
mm anual, suficiente dacă sunt bine repartizate în timp.
În faza de coacere, excesul de apă duce la deprecierea calităţii pro-ducţiei, fructele
nemaiputând fi valorificate corespunzător deoarece crapă. Sistemul radicular nu suportă
excesul de apă din sol chiar dacă este tem-porar. De asemenea, nu suportă apa freatică în
apropierea rădăcinilor, aceste cauze determinând pieirea prematură a pomilor.
Deşi este cunoscută ca o specie rezistentă la secetă, caisul răspunde bine la irigat
mai ales atunci când se urmăresc obţinerea de producţii mari de fructe şi de calitate.
Nevoia de apă la cais se resimte puternic şi după recoltarea fructelor când se urmăreşte
stimularea creşterilor, inducţia şi diferenţierea mugurilor de rod.
Lumina. Caisul este cunoscut ca o specie cu cerinţe deosebite pentru lumină, ca
urmare a centrului său genetic în care s-a format. De aceea ampla-sarea plantaţiilor se va
face pe expoziţii sudice sau sud-estice.

57
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
De asemenea, la înfiinţarea plantaţiilor se vor folosi forme de co-roană şi distanţe
de plantare care să permită asigurarea unei bune lumino-zităţi pentru întreaga coroană, în
tot cursul zilei.
Insuficienţa luminii determină uscarea ramurilor de rod, degarnisi-rea semi-
scheletului, reducerea diferenţierii mugurilor de rod şi maturării lemnului.
Solul. Caisul reuşeşte pe soluri mijlocii sau uşoare, lutoase sau luto-argiloase,
nisipuri în diferite stadii de solificare. De asemenea, preferă solurile adânci cu fertilitate
ridicată, bogate în fosfor şi potasiu, permeabile pentru apă şi aer, cu reacţie neutră sau
alcalină.
Altoit pe zarzăr se comportă bine chiar şi pe nisipuri irigate sau neirigate. Solurile
grele şi reci, cu slabă permeabilitate pentru apă şi aer, precum şi cele pietroase, cu
conţinut ridicat în săruri, cu apă stagnantă sau cu apă freatică la mai puţin de 1,5-2,0 m
adâncime, sunt improprii culturii caisului. Pe asemenea soluri pomii vegetează slab şi pier
prematur.
Altoiţi pe corcoduş, pomii tolerează oarecum şi astfel de soluri.
Împotriva evitării apariţiei fenomenului de pieire prematură a caisu-lui se poate
interveni prin măsuri preventive cum sunt:
- amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri uşoare, drenate, în zonele cele mai
favorabile sub aspect climatic;
- alegerea portaltoilor adecvaţi în funcţie de soi şi mediul edafic;
- utilizarea prunului ca intermediar;
- obţinerea unor portaltoi noi între cais şi prun;
- asigurarea unui regim optim de fertilizare şi irigare;
- normarea producţiei în perioadele de ger;
- efectuarea cu rigurozitate a tratamentelor fitosanitare;
- scoaterea şi arderea ramurilor şi pomilor afectaţi de apoplexie.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii caiselor.
Zonele cele mai favorabile pentru cultura caisului sunt acelea unde temperaturile
în timpul iernii nu scad sub -25°C. Plantaţiile de cais sunt înfiinţate în sistem clasic (333
pomi/ha, la distanţa de 6/5,5 m), intensiv (571 pomi/ha, 5/3,5 m). În primii ani de
vegetaţie se fac tăieri de formare a coroanei, după intrarea pe rod se fac tăieri de
fructificare şi curăţire de ramuri uscate, bolnave şi rupte. Întreţinerea solului se face în
sistem ogor negru sau combinat cu îngrăşăminte verzi. Caisul reacţionează pozitiv la
aplicarea îngrăşămintelor organice şi chimice. Pentru un hectar plantaţie se recomandă
următoarele cantităţi de substanţă activă: 100-120 kg N, 80-100 kg P 2O5 şi 80-100 kg
K2O. În timpul formării fructelor se recomandă aplicarea a 4-7 udări cu norme de 400-700
m3/ha în funcţie de tipul solului. Pieirea prematură a caisului (apoplexia) este un sindrom
extrem de pericu-los, simptomatic pomul prezintă aspect clorotic, fructe mici, creşteri
reduse, uscări de şarpante şi în final uscarea întregului pom. Acest sindrom este generat de
următoarele cauze: atac de virusuri, bacterii sau ciuperci şi dege-nerarea scoarţei
trunchiului pomilor datorită gerurilor.

58
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Recoltarea fructelor. Perioada de maturare a caiselor este în general scurtă, coacerea
se realizează uniform, permiţând recoltarea integrală. Pentru consum în stare proaspătă
caisele se recoltează când fructele au atins mărimea, forma şi culoarea caracteristice
soiului, pulpa este încă fermă, iar aroma specifică soiului se manifestă intens; trebuie
reţinut că, procesul de maturare nu mai continuă după maturarea fructelor, ceea ce face ca
fructele recoltate prea devreme să fie fade.
Fructele destinate transformării în dulceţuri de caise verzi vor fi recoltate înainte
de întărirea sâmburelui, iar cele destinate industrializării la completa maturitate.
În plantaţiile moderne de cais vor trebui asigurate spaţii de răcire în care
caisele vor fi depozitate provizoriu înainte de a fi transportate cu mijloace adecvate
către pieţele de desfacere.

2.5. PIERSICUL - Persica vulgaris Mill.


Fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Importanţă. Piersicul este o specie pomicolă valoroasă datorită


particularităţilor biologice ale pomilor şi însuşirilor terapeutice şi tehnolo-gice ale
fructelor. Fructele pot fi consumate în stare proaspătă sau prelu-crată sub formă de gem,
compot, nectar, fructe deshidratate, băuturi răcori-toare, distilate.
După RADU (1985) fructele conţin 82-91% apă, 17-18 g substanţă uscată, 5-12 g
zahăr total, 0,3-1,4 g aciditate titrabilă, exprimată în acid malic, 0,4-1,3 g proteine, 0,2-0,7
g pectine, 0,02-0,4 g tanoide, 0,3-0,7 g cenuşă. Dintre glucide conţine: glucoză 1,47%,
fructoză 1,0%, zaharoză 6,6%. Conţinutul în vitamine este reprezentat de acid ascorbic 5-
8 mg/100 g, vitamina B1 (0,03), B2 (0,05), B6 (0,90), A (0,30), E (0,43) mg/100 g.
Dintre elementele minerale, după RANDOIN conţine 230 mg/100 g K; 22 mg/100 g
P; 10 mg/100 g Mg; 8 mg/100 g Ca; 2 mg/100 g Na; 0,6 mg/100 g Mn; 0,4 mg/100 g Fe;
0,05 mg/100 g Cu; 0,02 mg/100 g Zn.
Valoarea energetică este de 29,0-64,0 cal%.
Piersicile sunt recomandate în alimentaţia bolnavilor de ficat, rini-chi,
arteroscleroză şi obezitate.
Piersicul are şi alte avantaje care justifică extinderea lui în cultură cum sunt: pomii
intră repede pe rod, produc mult şi constant an de an, iar în caz de accidente climatice se
refac uşor.
Pe plan mondial se cultivă patru categorii de piersici:
• piersici propriu-zise cu pieliţa pubescentă şi pulpa neaderentă la sâmbure;
• pavii, cu pieliţa pubescentă şi pulpa aderentă la sâmbure;
• nectarine, cu pieliţa nepubescentă şi pulpa neaderentă la sâmbure;
• brugnone, cu pieliţa nepubescentă şi pulpa aderentă la sâmbure.
În ultimul timp se constată o creştere a cererii de nectarine pe plan mondial.
În ţara noastră piersicul este răspândit în judeţele Constanţa, Bihor, Dolj, Timiş,
Arad, zona municipiului Bucureşti, Satu Mare.
Particularităţi biologice Sistemul radicular. Piersicul altoit pe piersic franc
formează un sistem radicular bogat, bine ramificat care depăşeşte de 1,7-2 ori raza
proiecţiei coroanei şi amplasat la adâncimea de 15-80 cm. Piersicul altoit pe migdal are
un sistem radicular mai puţin dez-voltat dar mai profund decât cel altoit pe piersic franc.
Vigoarea pomilor şi habitusul coroanei. În primii ani de viaţă pier-sicul creşte
foarte viguros. dacă nu se fac intervenţii de tăiere pomii se degarnisesc şi se epuizează

59
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
repede producând fructe puţine şi de calitate slabă. Tăiat an de an piersicul îşi menţine
permanent echilibrul între creş-tere şi fructificare pe toată durata vieţii.
Capacitatea de lăstărire anticipată. Piersicul deţine după migdal locul doi în ceea
ce priveşte capacitatea de lăstărire anticipată formând mai ales la pomii tineri 1-2 serii de
lăstari anticipaţi pe vară.
O pondere prea mare de lăstari anticipaţi în coroana pomilor indică fie o
încărcătură mică de fructe în anul respectiv fie o tăiere prea severă.
Specificul fructificării. Ramura de rod de bază la piersic este ramura mixtă. Alături de
aceasta piersicul mai rodeşte pe ramuri salbe, buchete de mai şi ramuri anticipate. La
rândul lor ramurile anticipate, pot fi mixte anticipate, salbe anticipate, buchete anticipate.
Ramurile salbe şi ramurile buchet se întâlnesc mai ales la pomii debili intraţi în declin,
suferinzi sau supraîncărcaţi cu rod.
Înfloritul. Piersicul înfloreşte timpuriu, la cca. 12 zile după cais şi concomitent cu
unele soiuri de migdal, cireş, vişin, prun şi păr. În cadrul soiului deschiderea florilor se
eşalonează pe o perioadă de 5-7 zile (POPESCU şi colab., 1982).
Polenizarea şi fecundarea. Majoritatea soiurilor de piersic sunt auto-fertile.
Polenizarea se face deseori în cadrul aceleiaşi flori, înainte de des-chiderea ei. Florile
fecundează în proporţie de 59-90% în funcţie de soi, vârsta pomilor, condiţiile de climă.
Din fructele legate cad fiziologic 30-40%.
Ritmul şi durata creşterii fructelor. În primele 4 săptămâni după legat piersicile
cresc lent 0,7-1,12 g/zi iar în etapa întăririi sâmburilor creş-terea fructelor se reduce şi
mai mult 0,31-0,66 g/zi. După ce se întăresc sâmburii ritmul creşterii fructelor devine cu
atât mai accentuat cu cât epoca de coacere a fructelor este mai timpurie.
Ciclul anual. Piersicul are o perioadă de vegetaţie lungă. Frunzele lui cad în a 2-a
jumătate a lunii octombrie şi în noiembrie.
Precocitatea. Piersicul începe să formeze primele fructe în anul al 2-lea de la
plantare dar producţii economice se obţin începând cu anul IV. Această specie nu are
alternanţă de rodire.
Potenţialul productiv la piersic este foarte mare. În livezi intensive irigate se pot
obţine 20-25 t/ha fructe. O condiţie de bază este realizarea de plantaţii încheiate fără goluri.
Completarea golurilor se face în primii ani deoarece în plantaţii de peste 8-10 ani
completarea golurilor nu mai este rentabilă.
Fenomenul crăpării sâmburilor apare cu frecvenţă mare la soiurile cu coacere
timpurie şi extratimpurie: Madeleine, Pouyet, Mayflower, Blazing gold, Cardinal,
Springtime etc. şi în anii cu primăveri reci. Fenomenul se amplifică dacă se udă abundent
în perioada de la începutul întăririi sâmbu-rilor. Când pomii au multe fructe, puţine dintre
acestea au sâmburii crăpaţi (MONET citat de M.POPESCU şi colab., 1993).
O rărire timpurie şi intensă a fructelor accentuează fenomenul de crăpare.
Gomoza (apariţia scurgerilor de clei) este determinată de ger, atac de insecte şi
boli, lovituri de grindină, răni accidentale. Când scurgerile sunt sporadice şi de mică
intensitate nu sunt necesare intervenţii tehnolo-gice. Dacă însă, scurgerile iau
amploare acestea trebuie curăţite până la lemn sănătos, dezinfectate cu sulfat de cupru
3-5% şi acoperite cu mastic.
Longevitatea pomilor. În cazul altoirii pe portaltoi franc plantaţiile de piersic
produc economic 14-16 ani. În zone cu favorabilitate ajunge până la 18-21 ani.
Soiuri de piersici. Principalele soiuri de piersici, nectarine şi pavii cultivate în România
sunt redate în tabelul 11.6.
Influenţa factorilor climatici asupra calităţii piersicilor.

60
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Temperatura. Fiind originar din zonele calde ale Asiei Centrale, piersicul
manifestă cerinţe mari faţă de căldură fiind depăşit în această pri-vinţă doar de cais şi
migdal. El creşte şi fructifică bine în zonele cu veri călduroase şi ierni blânde din arealul
podgoriilor, cu temperaturi medii anuale de 10-11,5ºC.
Pragul biologic pentru umflarea mugurilor este de 6,5ºC iar pentru deschiderea
florilor de 10,5ºC, optimul termic pentru înflorit fiind de 13-16ºC. Dacă anul climatic
este normal şi gerurile vin treptat mugurii flori-feri ai piersicului rezistă până la -23...-
25ºC, dacă gerul survine brusc, după o perioadă relativ călduroasă, temperaturi de
-10...-12ºC pot afecta mugurii de rod. Perioada critică este, de altfel ca la majoritatea
mugurilor pomilor fructiferi, primăvara după pornirea în vegetaţie, când pragul de
rezistenţă la piersic este de -4,9ºC în fenofaza de buton roz -3,8ºC la înflorirea deplină
şi -2,1ºC după legarea fructelor.
Tabelul 2.6.
Soiuri de piersici nectarine şi pavii
(POPESCU şi ELENA VOICA, 1993)
Greutatea medie Culoarea
Soiul Sâmburele
a fructelor (g) pulpei
Madeleine Pouyet 85 albă aderent
Sprintime 110 albă aderent
Springold 115 galbenă aderent
Maycrest 130 galbenă aderent
Sprincrest 120 galbenă aderent
Blazingold 150 galbenă aderent
cardinale 160 galbenă aderent
Dixired 160 galbenă aderent
Colins 145 galbenă semiaderent
Early Redhaven 150 galbenă semiaderent
Jerseyland 170 galbenă semiaderent
Redhaven 150 galbenă neaderent
Compact Redhaven 155 galbenă neaderent
Red top 150 galbenă neaderent
Southland 200 galbenă neaderent
Halehaven 170 galbenă neaderent
Vedete 170 galbenă neaderent
Redskin 165 galbenă neaderent
I.H.Hale 200 galbenă neaderent
Elberta 170 galbenă neaderent
Flacăra 200 galbenă neaderent
Loadel 140 galbenă aderent
Fortuna 145 galbenă semiaderent
Babigold 5 140 galbenă aderent
Vivian 140 galbenă aderent
Andras 170 galbenă aderent
Babigold 7 185 galbenă aderent
Babigold 9 170 galbenă aderent

Nevoia de frig a piersicului este de 750-1200 ore (în funcţie de soi) cu temperaturi
inferioare pragului biologic (POPESCU şi colab., 1993).

61
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
În timpul perioadei de vegetaţie piersicul necesită 1200ºC pentru maturarea
soiurilor timpurii, 3000ºC pentru maturarea soiurilor târzii şi o temperatură medie de
16ºC.
Printre soiurile mai rezistente la ger se numără soiurile de pavii: Babygold 7,
Vivian, Fortuna şi Vesuvio; soiurile de nectarine: Nectared 4, Nectared 6; soiurile de
piersic: Redhaven şi Halehave.
Creşterea rădăcinilor începe cu 3-4 săptămâni înainte de înflorit şi înregistrează
două maxime: unul primăvara (mai-iunie) şi altul toamna (octombrie-noiembrie).
Lumina. Nevoia de lumină a piersicului este mai mare decât a majo-rităţii speciilor
pomicole cultivate în ţara noastră, fiind depăşit din acest punct de vedere de migdal şi
smochin.
Cercetările făcute la soiul Elberta arată că în interiorul coroanei, cantitatea de
lumină este de 4 ori mai mică decât în câmp. De altfel, lipsa luminii în coroană este prima
cauză care duce la degarnisirea ei şi duce la obţinerea de fructe de slabă calitate. Prin
urmare plantele de piersic vor fi amplasate pe expoziţii sudice, sud-estice şi sud-vestice şi
se vor folosi distanţe de plantare şi forme de coroană care folosesc la maxim lumina.
Umiditatea. Alături de cais şi migdal, piersicul este o specie rezis-tentă la secetă,
putând fi cultivat fără irigare în zone cu precipitaţii peste 550-700 mm anual. Insuficienţa
apei are repercusiuni negative asupra po-milor şi anume, fructele rămân mici, alungite,
turtite lateral cu pubescenţă şi pieliţă grosieră, fără suculenţă, astringente (Elberta) şi cu
raport nefavo-rabil între pulpă şi sâmbure. De aceea în zonele cu precipitaţii insuficiente
se impune irigarea, la care, piersicul răspunde bine. Excesul de umiditate este şi el
dăunător, determinând asfixierea rădăcinilor (la o durată mai mare de două săptămâni)
sensibilizând pomii la atacul bolilor criptogamice. Un timp răcoros şi umed accentuează
căderea fiziologică accentuată a fructelor.
Solul. Piersicul necesită soluri fertile, profunde, bine drenate, fiind sensibil la
asfixierea radiculară, cu un pH cuprins între 5,5 şi 7,5.
Conţinutul în calcar activ nu va trebui să depăşească 7% în cazul altoirii pe piersic
franc şi 15% în cazul altoirii pe migdal.
Ca tipuri de sol piersicul preferă solul brun roşcat de pădure, cerno-ziomuri,
nisipuri şi soluri nisipoase. Indiferent de tipul de sol pânza de apă freatică va trebui să fie
sub adâncimea de 2 m.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii piersicilor.
Piersicul se va amplasa pe soluri uşoare, nisipoase, cu fertilitate mij-locie pe treimea
mijlocie şi superioară a pantelor. Zona favorabilă culturii este zona podgoriilor cu
altitudine de 300-400 m. Piersicul nu suportă să fie cultivat după el însuşi decât după
trecerea unei perioade de 18-20 ani de la defrişarea plantaţiei precedente, aceasta datorită
fenomenului de obo-seală a solului. Acest fenomen are mai multe cauze:
- înrăutăţirea proprietăţilor fizice a solului;
- tulburări de nutriţie, consum unilateral de macro- şi microelemente;
- acţiunea toxinelor produse de sistemul radicular (amigdalină bogată în acid
cianhidric);
- dezvoltarea unei microflore şi microfaune dăunătoare.
Înainte de desfundat se execută fertilizarea de bază cu 30-40 t/ha gunoi de grajd,
600-800 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică. Desfundatul se realizează la 60-
80 cm cu două luni înainte de plantare. Urmează celelalte lucrări specifice înfiinţării unei
plantaţii pomicole. Se vor evita terenurile infestate cu nematozi iar în caz contrar se va
trata cu nema-tocide specifice.

62
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Principalele sisteme de întreţinere ale solului sunt ogor negru, ogor cultivat, ogor
erbicidat.
Piersicul consumă cantităţi mari de elemente nutritive, în special N şi K. Raportul
optim dintre macroelemente N:P:K este de 1:0,25:0,8-1. După TROCMÉ şi GROS citaţi de
POPESCU şi colab. (1993), consumul anual de elemente fertilizante la piersic este de 144
kg/ha azot, 32 kg/ha fosfor şi 131 kg/ha potasiu la care se adaugă un consum ridicat de
calciu şi magneziu respectiv 152 kg/ha şi 31 kg/ha.
Consumul de microelemente este şi el ridicat. Astfel, după MME HUGUET (citat de
POPESCU şi colab., 1993), este de 521 g/ha fier, 213 g/ha magneziu, 247 g/ha zinc şi 138
g/ha bor.
POPESCU şi colab. (1982, 1993) recomandă următoarele norme de administrare a
îngrăşămintelor:
- încorporarea cu 2-3 luni înainte de plantare odată cu desfundatul, a unei cantităţi
de 40-60 t îngrăşăminte organice şi câte 100 kg s.a. P2O5 şi K2O la ha;
- în plantaţiile tinere: 5 kg gunoi de grajd + 16 g N, 12 g P2O5, 8 g K2O la m2 s.a.;
- în plantaţiile pe rod, administrarea la intervale de 4 ani a 30-40 t/ha îngrăşăminte
organice, iar anual 120-150 kg N, 50-60 kg P2O5 şi 90-120 kg K2O s.a./ha.
În zonele unde nivelul precipitaţiilor este sub 550 mm se recomandă irigarea
plantaţiilor de piersic. Această lucrare poate aduce un spor de producţie cu 30-50%.
Momentele optime de udat sunt cu 2 săptămâni înainte de înflorit, în perioada
întăririi sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă (la soiurile timpurii şi semitimpurii) şi
încă 1-2 udări în august.
Udările din cursul perioadei de vegetaţie se vor face la plafonul de 273 din
intervalul umidităţii active pe o adâncime de 100 cm în cazul cerno-ziomurilor şi solurilor
brune şi 150 cm pentru solurile nisipoase sau nisipuri solificate.
Recoltarea piersicilor. Momentul de recoltare a fructelor se face în funcţie de
distanţele la care urmează să fie valorificate acestea. Dacă trebuie transportate la distanţe
mari recoltarea se face în faza de pârgă. Aceasta corespunde cu schimbarea culorii pieliţei
din verde în galben şi când pulpa pierde din tărie. Recoltarea în această fază se face în 2-3
reprize deoarece fructele se maturează eşalonat pe pom. Recoltarea fructelor trebuie să se
facă cu mare atenţie pentru că loviturile pieliţei duc la lemnificarea pulpei.
Recoltarea se face în lădiţe, coşuri, găleţi şi se transportă la halele de sortare-
ambalare. Ambalarea piersicilor pentru piaţă se face în lădiţe de diferite tipuri: de lemn,
material plastic sau carton.
De asemenea, se folosesc mai ales pentru export unele materiale auxiliare cum
sunt: platouri alveolare din policlorură de vinil sau polis-tiren, hârtie pelur pentru
capitonarea lăzilor, etichete, banderole.
Transportul piersicilor trebuie făcut cu mare grijă pentru a nu rea-liza pierderi.
Astfel, se iau măsuri pentru a fixa ambalajele, încărcătura să fie astfel făcută încât să
permită circulaţia aerului în toată masa de fructe. În ultimii ani, transportul piersicilor
destinate exportului se face cu mij-loace de transport frigorifice.
Dacă fructele sunt destinate consumului imediat recoltarea se face la maturitatea
de consum. Dacă temperatura aerului depăşeşte 25-30ºC este necesară prerăcirea fructelor
înainte de recoltare.
Temperatura de transport va fi de până la 3ºC. La -1...-1,5ºC fruc-tele îngheaţă.
Pentru păstrarea temporară, în depozit se va asigura o tempe-ratură de -0,5...+1,5ºC, o
umiditate a aerului de 85%. Durata de păstrare este de 40-50 zile în condiţii de 3% O 2, 5%
CO2 şi 92% azot.

63
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

2.6. CIREŞUL - Cerasus avium L.


Fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Importanţă. Cultura cireşului prezintă o importanţă deosebită dato-rită


timpurietăţii, valorii alimentare, terapeutice şi comerciale a fructelor. Tehnologia de
cultură este relativ simplă, costurile moderate, elemente ce justifică cultura din punct de
vedere economic.
Valoarea alimentară ridicată este dată de compoziţia chimică a fructelor. Ele
conţin 7,7-18,8% zahăr total, 0,49-1,37% acizi organici, 0,06-0,39% substanţe pectice,
0,54-1,63% proteine brute, vitamine (C, B1, B2, E, provitamina A), săruri minerale de Ca,
Fe, K, P, apă 75,4-89,2.
Cireşele se pot consuma în stare proaspătă sau prelucrată (dulceaţă, compoturi,
gemuri, fructe confiate, jeleuri, siropuri, lichioruri, produse de cofetărie etc.). Cura de
cireşe timp de o lună de zile ajută la slăbirea obe-zilor. Datorită portului înalt şi aspectului
decorativ, cireşul se pretează în plantaţii de aliniament.
Cireşul este o specie foarte veche, cunoscută în China şi Europa de peste 5000 de
ani. În cultură a fost introdus în urmă cu 2500 de ani, mai întâi în Asia, apoi în Europa de
către romani. În SUA a fost introdus la mijlocul secolului al XVII-lea.
După date medii FAO producţia mondială de cireşe este de apro-ximativ
1.500.000 tone din care peste 60% se realizează în Europa, cca. 15% în America de Nord,
10% în Asia şi aproximativ 1% în America de Sud. Principalele ţări producătoare din
Europa sunt: Italia, Germania, Spa-nia, Bulgaria, Franţa, Iugoslavia, România etc.
În ţara noastră suprafaţa ocupată cu cireş reprezintă aproximativ 3% din suprafaţa
pomicolă. Cele cca. 4 milioane de pomi se cultivă în judeţele Iaşi, Vaslui, Botoşani,
Neamţ, Vrancea, Cluj, Argeş.
Particularităţi biologice Sistemul radicular. Arhitectonica sistemului radicular
depinde în mare măsură de modul de ramificare al soiului şi de portaltoi. CIREAŞĂ (1974),
găseşte că la soiurile cu coroană piramidală, altoite pe mahaleb, sistemul radicular este mai
profund respectiv mai superficial la soiurile cu coroană globuloasă altoite pe cireş
sălbatic. Sistemul radicular la cireş este relativ superficial, peste 70% din rădăcini
găsindu-se la adâncimea de 0-40 cm. Raza sistemului radicular depăşeşte de 2,5-3 ori raza
proiecţiei coroanei. Rădăcinile înregistrează două valuri de creştere: primul în aprilie-mai
şi al doilea în octombrie-noiembrie.
Partea aeriană. După plantare, în primii ani de viaţă, cireşul are o creştere lentă
după care se comportă ca o specie cu creştere viguroasă. Majoritatea soiurilor au la
început un port dresat care după intrarea pe rod se deschide coroanele devenind invers
piramidale sau chiar pletoase (Oliva Ramon). Ramificarea la cireş este de intensitate
redusă, caracteristic acestei specii fiind fenomenul de etajare naturală.
Specificul fructificării. În cadrul acestei specii există soiuri care fruc-tifică
preponderent pe buchete de mai (Van, Cerna, Bigarreau Morreau), însă majoritatea
soiurilor fructifică atât pe buchete de mai cât şi pe ramuri mijlocii şi lungi.
Mugurii floriferi se formează în procent de 75% pe ramurile buchet şi numai 25%
pe ramuri mijlocii sau lungi (ROŞU, citat de POPESCU şi colab., 1993).
Înfloritul. Cireşul înfloreşte după migdal, cais şi piersic şi aproape în acelaşi timp
cu majoritatea soiurilor de prun şi păr. Din fiecare mugur florifer se formează o
inflorescenţă cu 2-4 flori. Înfloritul durează cca. două săptămâni, iar în perioadele mai
reci chiar trei.

64
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Polenizarea şi fecundarea. Majoritatea soiurilor de cireş sunt auto-sterile (mai
puţin soiul Stella) ceea ce obligă gruparea în parcele a 3-4 soiuri infertile cu aceeaşi epocă
de înflorit. Realizarea unei recolte bune este determinată de polenizarea a 30-50% din flori
(GOZOB, 1971; GROJER, 1976, citaţi de MITRE, 2002). La cireş polenizarea este
entomofilă.
Principalele soiuri de cireş cultivate în ţara noastră. Sortimentul cultivat în
prezent în România asigură fructe proaspete pe o perioadă de 40-45 de zile. Cele mai
importante soiuri cultivate la noi sunt:
Früheste der Mark (Cea mai timpurie), soi originar din Franţa, ajunge la
maturitate la mijlocul lunii mai. Fruct mic sau mijlociu tronconic. Punct stilar aşezat într-
o mică depresiune vizibilă. Culoarea roşie se inten-sifică la maturitatea până devine
neagră. Pulpă roşie deschis, moale, sucu-lentă, destul de dulce, puţin acidulată şi cu urme
de amăreală.
Bigarreau Moreau, soi viguros, productiv, timpuriu, cu maturare în prima decadă
a lunii iunie. Fruct de formă sferică de culoare roşu închis, pulpă pietroasă, gust foarte
bun.
Ramon Oliva, are origine franceză. Pom de vigoare mijlocie cu coroană turtită,
ramuri plete şi buchete alungite. Fructe mari cordiform-rotunjite, colorate în roşu închis.
Pulpa este semipietroasă, roşie-roz, sucu-lentă, dulce, slab acidulată, plăcută la gust.
Negre de Bistriţa, soi creat la Staţiunea Bistriţa din încrucişarea soiurilor
Hedelfinger şi Germersdorf. Pomul este viguros, fructele de mări-me mijlocie, ovoid
turtite, negre, cu pulpa semipietroasă, suculentă, dulce, foarte apreciate la consum.
Stella, soi autofertil, de origine Canadiană. Pomul este viguros, cu coroană conică,
precoce, productiv, cere agrotehnică foarte bună. Fructul este sferic, de culoare roşie,
mare, de calitate foarte bună.
Roşii de Bistriţa. Pomul de vigoare mijlocie cu coroană conică. Fructul este de
mărime mijlocie, tronconic, de culoare roşie, dulce, uşor acidulat. Se maturează în a 2-a
decadă a lunii iunie.
Jubileu 30, soi obţinut din încrucişarea soiurilor Boambe de Cot-nari şi Pietroase
Napolen. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroană sferică. Fructul este mare, sferic, de
culoare roşie. Maturare în decada a 2-a şi a 3-a a lunii iunie.
Pietroase de Cotnari (Boambe de Cotnari), soi originar din centrul Cotnari (jud.
Iaşi). Pomul este viguros, cu coroană sferică. Fructul este mare, sferic, uşor turtit
dorsoventral, de culoare galbenă, acoperit cu roşu carmin. Pulpa, gălbuie-albicioasă,
foarte dulce, uşor acidulat. Maturare în decadele 2 şi 3 ale lunii iunie.
Armonia, soi creat la Institutul Agronomic “N.Bălcescu” Bucureşti. Pomul este
viguros, cu coroană sferică uşor dresată. Fructul este mare, cordiform-rotunjit, culoare de
bază galben-cerat, iar cea de acoperire roşu aprins. Pulpa este albă-gălbuie, armonios
acidulată. Coacere în decada a 3-a a lunii iunie.
Germersdorf (Bigarreau Germersdorf), soi german. Este unul din-tre cele mai
răspândite şi valoroase soiuri vechi. Pomul este viguros cu coroană sferică. Fructul este
foarte mare, cordiform, roşu închis cu nume-roase dunguliţe scurte de culoare gălbuie
care se observă prin transparenţă. La partea ventrală fructul are o teşitură evidentă care
începe de la jumă-tatea lui spre vârf şi îl ascute ca o pană. Pulpa este pietroasă, gălbuie-
albi-cioasă, dulce, uşor acidulată, cu gust excelent. Se maturează în decada întâi a lunii
iulie.
Hedelfinger (Hedelfinger Riesenkirsche) soi german. Pomul este viguros, cu
coroană sferică. Fructul este mare sau foarte mare, cordiform alungit rotunjit la vârf ca un

65
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
deget, culoare roşu închis, la maturitate aproape negru. Pulpa pietroasă, foarte bună pentru
masă şi industrializare. Maturare concomitent cu Gemersdorf.
Pietroase galbene Dönssen (Bigarreau Jaune Dönssen), soi de origine germană.
Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroană sferică. Fruc-tul este mare, cordiform rotunjit,
colorat în galben auriu. Pulpa, pieloasă, dulce, mediocră pentru masă, foarte bună pentru
dulceaţă şi compot.
Uriaşe de Bistriţa. Pomul este destul de viguros, cu coroană larg conică. Fructul
este foarte mare, sferic trunchiat până la ovosferic bombat de culoare roşie negricioasă. Pe
partea dorsală prezintă o brazdă largă şi superficială, iar pe partea ventrală de-a lungul
căreia există o linie de culoare mai închisă. Pulpa, crocantă, suculentă, dulce amăruie, de
calitate foarte bună.
Vârsta intrării pomilor pe rod. Cireşul este o specie precoce, apa-riţia primelor
fructe semnalându-se în anul III-IV de la plantare. Recolte economice se obţin însă
începând din anul V (Van, Roşii de Bistriţa, Tim-purii de Bistriţa, Stella), anul VI (Uriaşe
de Bistriţa, Germesdorf, Jubileu 30).
Productivitatea este cuprinsă între 6-8 t/ha (Ramon Oliva, Armonia, Germesdorf),
9-10 t/ha (Früheste der Mark, Bigarreau, Morreau) şi peste 11 t/ha (Timpurii de Bistriţa,
Uriaşe de Bistriţa, Stella).
Longevitatea economică a soiurilor de cireş viguroase este de 30-40 de ani, iar a
celor de vigoare mijlocie şi mică altoite pe portaltoi de vigoare medie este de 20-30 ani.
Influenţa factorilor climatici asupra calităţii fructelor
Temperatura. Deşi este o specie relativ rustică, cireşul este preten-ţios faţă de
temperatură.
Majoritatea autorilor apreciază că temperatura medie anuală, opti-mă culturii
cireşului este de 10,5ºC, iar zonele cele mai favorabile sunt cele cuprinse între izotermele
de 14-16ºC în luna mai respectiv zona de deal cu altitudini de 200-500 m.
Cireşul nu suportă arşiţa verii. Faţă de ger are o rezistenţă mijlocie, mugurii
floriferi rezistă până la -24ºC, iar trunchiul şi ramurile până la -30ºC dacă gerurile
survin treptat şi pomii sunt pregătiţi pentru iernare.
Cireşul înfloreşte la 15-17 zile după ce temperatura aerului depă-şeşte 8ºC şi după
ce s-au acumulat cca. 320ºC. Temperatura medie zilnică necesară pentru desfăşurarea
normală a înfloritului este de 10-14ºC.
Lumina. Cireşul este o specie foarte pretenţioasă faţă de lumină fapt demonstrat şi
de particularităţile sale de creştere (coroană rară, etajare natu-rală). Fructele obţinute în
interiorul coroanei deşi roşii sunt cele mai acide. Soiurile timpurii sunt cele mai
pretenţioase faţă de lumină. Insuficienţa luminii determină apariţia de scurgeri cleioase,
boli criptogamice şi creş-terea este mult diminuată.
În cultură cireşul preferă expoziţii bine luminate, respectiv treimea mijlocie şi
superioară a pomilor.
Umiditatea. Cerinţele faţă de apă sunt moderate şi influenţate de portaltoi. Astfel,
în cazul altoirii pe mahaleb, un nivel al precipitaţiilor anuale de 550 mm este suficient
pentru aprovizionarea cu apă a cireşului. Altoit pe franc sau vegetativ, cireşul necesită un
nivel al precipitaţiilor de 650-700 mm anual. Umiditatea atmosferică ridicată (peste 75%)
în perioada maturării fructelor favorizează atacul ciupercilor Cocomyces hiemalis şi
Monilinia laxa. Prima ciupercă, în cazul unor atacuri puternice, poate duce chiar la pieirea
pomilor. Precipitaţiile abundente în perioada coacerii fruc-telor determină crăparea
acestora, în special la soiurile târzii cu pulpa pie-troasă.

66
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Această specie este, de asemenea, sensibilă la excesul de apă din sol care uneori
duce la reducerea excesivă a creşterii, scurgeri gomoase şi chiar uscarea pomilor. Acest
fenomen este mai accentuat când cireşul este altoit pe mahaleb.
Solul. Cireşul manifestă pretenţii ridicate faţă de sol, evident în funcţie de soi şi
portaltoi. În general, el preferă soluri mijlocii sau uşoare, revene, permeabile, profunde,
calde, fertile, cu un conţinut de calciu de 4-6% şi cu apa freatică sub 1,5-2,0 m.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor
Cireşul nu se plantează după el însuşi decât după o perioadă mai lungă de timp,
datorită fenomenului de oboseală a solului.
Terenul destinat plantaţiilor de cireş va fi pregătit după tehnica nor-mală pentru
înfiinţarea plantaţiilor pomicole cu aplicarea fertilizării de bază (60-70 t gunoi de grajd,
300-400 kg P2O5, 200-300 kg K2O), desfun-dat, prelucrat teren desfundat, nivelat. Odată
cu fertilizarea, dacă sunt pro-bleme, se tratează solul contra dăunătorilor din sol şi se
ameliorează după caz cu amendamente (la pH sub 5 se aplică 10-20 t de amendamente de
calcar).
Epoca cea mai bună de plantat este ca şi pentru celelalte specii pomicole toamna.
Tăierile de formare a coroanelor se aplică începând din anul plan-tării prin
scurtarea verigilor la o înălţime dată de înălţimea trunchiului la care se adaugă distanţa pe
ax între primele două şarpante corespunzătoare formei de coroană realizată. Detalii
privind formarea fiecărui tip de co-roană sunt prezentate în lucrarea Pomicultură aplicată
(MITRE, 2002).
În livezile tinere intensive, amplasate în zone plane sau cu pantă mică, cu până la
550 mm precipitaţii, terenul se întreţine sub formă de ogor negru. În zonele cu precipitaţii
peste 600 mm se poate recurge la înierbarea alternativă a intervalelor cu prelucrarea solului
pe rândul de pomi. În zonele în care precipitaţiile depăşesc 700 mm şi pe terenuri în pantă
se poate aplica înierbarea totală cu întreţinerea pomilor sub coroană în terase indi-viduale.
Cireşul este o specie pretenţioasă la aprovizionarea solului cu macro- şi
microelemente. Consumul specific al acestei specii este de 40 kg/ha azot, 11 kg/ha fosfor,
30 kg/ha potasiu, 55 kg/ha calciu pentru o producţie de 14 t/ha (POPESCU şi colab., 1993).
În plantaţiile tinere se recomandă administrarea sub proiecţia coroanei a 5-6 kg
gunoi de grajd, 10-15 g/m2 N, 5-8 g/m2 P2O5, 5-8 g/m2 K2O.
În plantaţiile pe rod, în zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual şi în cultură
neirigată se administrează 20-30 t gunoi de grajd la 2-3 ani şi anual 80 kg N, 80 kg P2O5 şi
60 kg K2O anual.
Pe solurile cu reacţie acidă pronunţată se aplică 120 kg de nitro-calcar (POPESCU şi
colab., 1993).
Irigarea plantaţiilor, este necesară în anii secetoşi şi în zone cu mai puţin de 550
mm precipitaţii anual.
Fazele critice pentru apă în cultura cireşului sunt: cu o săptămână înainte de
înflorit, în perioada întăririi sâmburilor şi după recoltarea fruc-telor. În plantaţiile tinere se
recomandă 2-3 udări cu 200-250 m3/ha în lunile de vară. În plantaţiile pe rod se
recomandă 4 udări cu 300-400 m3/ha
În plantaţiile de cireş se aplică tăieri de întreţinere, fructificare şi regenerare.
Recoltarea fructelor este cea mai dificilă şi mai costisitoare lucrare din toată
tehnologia de cultură.
În perioada de pârgă, cu 7-15 zile înainte de cules mărimea cire-şelor creşte cu 2-
5%, zahărul cu 2-3%, substanţele minerale cu 4-5% iar suculenţa cu 11% la soiul
Pietroase Napoleon (MITRE, 2002).

67
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
După recoltare la cireşe încetează procesul de maturare. De aceea cireşele se culeg
la maturitate deplină, eventual cu 2-3 zile înainte, cele destinate pentru transport pe
distanţe lungi. Concomitent cu recoltarea se face şi presortarea fructelor, alegându-se din
pom doar cele care fac obiec-tul recoltării.
Recoltarea se efectuează în trei etape, la interval de câteva zile.
Cireşele pentru consum în stare proaspătă se detaşează manual de pe ramuri prin
prinderea de peduncul şi răsucirea lui. Fructele pentru industrializare se pot recolta
mecanizat prin scuturare pe prelate. Înainte de recoltare cu 10-15 zile se recomandă
stropirea cu Ethrel (500 ppm) în amestec cu acid fosforic 85% (1600 ppm) (MITRE,
2002).
Ambalarea fructelor se face în lădiţe de 6-10 kg.
Foarte sensibile la transport şi expunere solară sunt soiurile cu pieliţa deschisă la
culoare şi pulpa moale (2-3 zile). Soiurile cu pulpa pie-troasă sunt mai rezistente la
recoltare, ambalare şi transport (5-6 zile). Temperatura optimă pentru transport şi păstrare
este de -0,5ºC. La această temperatură fructele rezistă 12-14 zile.

2.7. VIŞINUL - Cerasus vulgaris Mill.


Fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Importanţă. Importanţa culturii vişinului este dată de însuşirile alimentare,


terapeutice şi tehnologice caracteristice fructelor sale.
Importanţa alimentară rezidă din compoziţia chimică a fructelor. Astfel, fructele
conţin 13,9-23,9% substanţă uscată; 5-19,4 mg% zaharuri; 0,94-1,9 mg% acizi organici;
0,8-1,1 mg% proteine; 0,4-1 mg% pectine; 0,12-2,35 mg% substanţe tanoide; 46-92,5 mg
% potasiu; 21-26 mg% fosfor; 7-20 mg% magneziu; 3,8-19,3 mg% Ca; vitamine: PP
(0,06-0,52 mg%), E (0,21-1,32 mg%), acid folic (0,04-0,5 mg%) B 1, B2, caroten (0,15-0,95
mg%). Valoarea energetică este ridicată (total 280,1 din care: glucide 251,2; lipide 13,8;
proteine 15,1) (RADU, 1985, citat de MITRE, 2002).
Importanţa terapeutică: vişinele contribuie la întârzierea procesului de îmbătrânire
prin îmbunătăţirea compoziţiei chimice a sângelui. Ceaiul din pedunculul fructelor, bogat
în potasiu este diuretic. Consumul de vişine participă la ameliorarea şi vindecarea bolilor
renale, cardiovasculare, diabe-tice, hepatice, şi la atenuarea stresului psihic şi anemiei.
Toate organele plantei (frunze, flori, fructe) având însuşiri antisep-tice sunt
folosite în medicina populară şi în conservarea produselor alimen-tare (BĂDESCU şi
colab., 1977, 1984, citat de MITRE, 2002).
Vişinul este o specie rustică cu tehnologie relativ simplă ce reuşeşte în toate
zonele pomicole ale ţării. Este o plantă meliferă foarte bună. Prin-cipalul neajuns al
acestei culturi este că în unii ani vişinul leagă puţine fructe şi dă recolte mici.
După recensământul din 1979, în ţara noastră, vişinul ocupă 4,2% din numărul
total de pomi, adică 6.320.000 vişini.
Ţări mari cultivatoare: Germania, Italia, Spania, Grecia, Turcia. După Anuarul
Statistic din 1995, în România, vişinul împreună cu cireşul, ocupă 14.700 ha, cu o
producţie anuală de 40.000 tone.
În România, cele mai mari producătoare de vişine sunt judeţele: Iaşi (cca. 7000 t
anual), Cluj, Mureş, Arad, Alba, Bistriţa, Vâlcea).
Particularităţi biologice
Sistemul radicular. Altoit pe vişin comun vişinul dezvoltă un sistem radicular
superficial amplasat pe profilul între 15 şi 60 cm. Puţine rădăcini verticale pot pătrunde în

68
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
sol până la adân-cimea de 2-3 m. Raza sistemului radicular la pomii cu talie maximă
poate depăşi de două ori şi jumătate raza proiecţiei coroanei.
Altoit pe mahaleb vişinul se înrădăcinează mai profund, marea masă a rădăcinilor
fiind si-tuată între 20 şi 65 cm adâncime. La pomii pe ră-dăcini proprii sistemul radicular
este trasant (până la 4 m distanţă de trunchi) şi superficial (rădăci-nile verticale ajung la 1-
1,2 m). Aproximativ 70% din rădăcini sunt situate la adâncimea cuprinsă între 20 şi 30
cm.
Sistemul radicular înregistrează două valuri de creştere, unul primăvara până la
începutul verii şi celălalt toamna, după căderea frunzelor.
Partea aeriană. Vişinul creşte ca pom de talie mijlocie sau ca arbus-toid, cu capacitate
mare de ramificare şi drajonare.
Datorită lăstăririi anticipate şi bunei capacităţi de ramificare, în primii ani de viaţă
şi de rod coroana la vişin este relativ deasă. În coroanele dese apar formaţiuni fructifere
slabe iar semischeletul se degarniseşte.
Precocitatea şi potenţialul productiv. Vişinul este o specie foarte pre-coce. Cele
mai multe soiuri de vişin încep să rodească din anul III sau IV de la plantare, dar la
această vârstă producţiile nu depăşesc 2-5 kg/pom. Producţii economice se obţin începând
din anul V de la plantare când se obţin producţii de 25-30 kg/pom. Longevitatea
economică a soiurilor de vişin este de 25-30 de ani.
Soiuri foarte productive sunt: Schattenmorelle, Mocăneşti 16, Nana, Ilva.
Principalele soiuri de vişin. Cele mai recomandate soiuri de vişin sunt 18, din
care 17 sunt noi (tabelul 2.7). Mai răspândite sunt: Nana, Morella neagră, Deva, Pitic de
Iaşi, Oblacinska (autofertile). Pentru unele soiuri valoroase, cum ar fi Crişana, Mocăneşti,
este necesară polenizarea încrucişată (COCIU şi colab., 1987).
Tabelul 2.7.
Principalele soiuri de vişin cultivate în România
(POPESCU şi colab., 1993)
Epoca Fructul
Soiul recoltării mărimea (mm), Calităţi pentru
luna/decada forma, culoarea consum
Ţarina VI/1 18-20; tronconică; vişiniu consum; industrie
Timpurii de Piteşti VI/1-2 18-20; sferică; roşu consum; industrie
Timpurii de Cluj VI/1-2 21-22; sferică; vişiniu consum; industrie
Mari timpurii VI/1-2 21-22; sferică; vişiniu consum; industrie
Timpurii de Tg.Jiu VI/3 18-20; sferică; vişiniu consum; industrie
Crişana VI/3 21-22; sferică; vişiniu industrie
Dropia VI/3 16-18; sferică; vişiniu industrie
Mocăneşti VI/3 21-22; sferică; vişiniu industrie
Oblacinska VII/2 16-18; sferică; roşu industrie
Nana VII/2 20-21; sferică; roşu; vişiniu industrie
Ilva VII/2 20-21; sferică; vişiniu industrie
Scuturător VII/1 20-22; sferică; vişiniu consum; industrie
Vrâncean VII/2 18-20; tronconică; roşu consum; industrie
Schattenmorelle VII/2 21-22; sferică; vişiniu industrie
Nefris VII/2 20-22; sferică; vişiniu industrie
Meteor VII/2 18-20; tronconică; roşu industrie
Bucovina VII/3 18-20; sferică; roşu industrie
Pitic de Iaşi VIII/1 16-18; sferică; roşu industrie
Influenţa factorilor climatici asupra calităţii fructelor

69
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Faţă de cireş, vişinul, fiind o specie mai rustică are o plasticitate ecologică mai
mare.
Temperatura. Pragul biologic pentru pornirea în vegetaţie la vişin este de 8°C.
Dintre sâmburoase este specia cea mai rezistentă la ger, mugu-rii rezistând până la -30°C.
În fenofaza de umflare a mugurilor rezistă până la -12°C, iar florile deschise şi fructele
legate rezistă până la -2,2°C. Rezis-tenţa la ger variază de la un soi la altul. Astfel, mai
rezistente sunt soiurile Morela neagră, Mocăneşti, Ţarina, Dropia, Ilva, Oblacinska, iar
mai sensi-bile Crişana, Scuturător, Hortensia, Timpurii engleze.
Apa. Vişinul reuşeşte atât în zone cu precipitaţii de 400-500 mm aşa numite
secetoase cât şi în cele umede (700-800 mm precipitaţii anuale). Umiditatea atmosferică
ridicată în perioada înfloritului favorizează atacul de Monilinia laxa. Pomii altoiţi pe
mahaleb reuşesc mai bine pe terenurile mai uscate decât cei altoiţi pe vişin sau pe rădăcini
proprii.
Lumina. Vişinul are pretenţii moderate faţă de lumină putându-se cultiva chiar şi
pe expoziţii N-E sau N-V, mai ales în zonele secetoase. Diferenţierea optimă a mugurilor
floriferi s-a obţinut la 30.000 lucşi/oră/soi (TĂRÂŢĂ, citat de POPESCU şi colab., 1993).
Soiurile arbustoide au preten-ţiile cele mai reduse faţă de lumină.
Solul. Dacă se alege în mod judicios portaltoiul, vişinul reuşeşte pe o gamă variată
de soluri, exceptând solurile grele, compacte, umede şi reci, precum şi solurile sărăturoase
în care piere prematur. Având sistemul radi-cular mai superficial poate valorifica şi soluri
mai subţiri, scheletice, uşor alcaline. Plantaţiile intensive trebuie însă amplasate pe soluri
fertile, per-meabile, plane sau cu pantă mică. În sistem irigat se poate cultiva şi pe
nisipuri.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor
Plantaţiile de vişin, datorită rusticităţii speciei pot fi înfiinţate în majo-ritatea zonelor
pomicole ale ţării. Pentru a realiza culturi rentabile, vişinul trebuie cultivat în sistemul
intensiv şi superintensiv. Vişinul se va amplasa pe terenuri mecanizabile în treimea mijlocie
şi superioară a pantelor dacă solul are suficientă umiditate. Dimpotrivă, în regiunile sudice
şi mai secetoase se va amplasa spre baza pantei şi pe expoziţii NE-NV. Nu se vor amplasa
plan-taţii de vişin pe văile unde stagnează apa, unde lipseşte drenajul şi curenţii reci de aer
sunt frecvenţi. Pentru valorificarea terenurilor cu pantă mai mare se pot înfiinţa plantaţii
clasice, cu condiţia ca panta să nu depăşească 25%.
Terenul destinat plantaţiilor de vişin va fi fertilizat cu 40-50 t/ha gunoi de grajd,
120 kg s.a. N, 120 kg s.a. P 2O5 şi 120 kg s.a. K2O. În vede-rea corectării reacţiei acide a
solurilor se va aplica carbonat de calciu în cantitate variabilă (2-3 până la 5-6 t/ha), în
funcţie de valorile pH-ului.
În plantaţiile tinere de vişin şi în zonele cu suficiente precipitaţii solul se va
întreţine ca ogor negru cu prelucrarea mecanică a solului pe intervalul dintre rânduri şi
manual sau mecanic pe rând. Pentru o mai bună utilizare a terenului în primii ani după
plantare se pot cultiva intercalat diferite plante cu condiţia să fie de talie joasă, să nu fie
concurente pentru pomi şi să nu acumuleze în organele comestibile pesticidele care se
folo-sesc pentru întreţinerea plantaţiilor de vişin.
După ce pomii intră pe rod, intervalul dintre rânduri se poate înierba, iar rândul se
poate întreţine erbicidat (Roundup, Glifogan, 3-4 litri/ha în 100 litri apă; Simazin 2,5-5
kg/ha substanţă brută şi Gramoxone 3-4 litri/ha în 400-500 litri apă).
Pe terenurile în pantă şi cu suficiente precipitaţii se poate recurge la ţelină iar
spaţiul de sub proiecţia coroanei să se prelucreze manual şi să se erbicideze.
La vişin se aplică tăieri de formare, de reducţie în semischelet, tăieri în verde după
recoltarea fructelor şi tăieri de regenerare. Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur)

70
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
în verde, imediat după recoltarea fructelor, anual sau periodic (CIREAŞĂ, citat de MITRE,
2002).
În livezile tinere de vişin pentru fiecare m2 de teren se aplică 3-4 kg gunoi, odată
la 2-3 ani, înainte de arătura adâncă. De asemenea, se admi-nistrează anual la m 2 4-5 g N
iar la 2-3 ani 6-8 g P2O5, 6-8 g K2O odată cu arătura adâncă. În livezile pe rod, pe o stare
normală de aprovizionare a solului se recomandă următoarele doze medii:
 în zonele cu suficiente precipitaţii: 20-30 t gunoi de grajd, odată la 2-3 ani,
anual 80-120 kg N şi o dată la doi ani 50-70 kg P2O5 şi 50-70 kg K2O la hectar;
 în regiunile cu precipitaţii sub 600 mm anual şi în livezile neiri-gate se aplică
20-30 t gunoi de grajd, o dată la doi ani; anual 60-80 kg N şi o dată la doi ani 40-60 kg
P2O5 şi 40-60 kg K2O.
În livezile tinere, îngrăşămintele se administrează local, sub proiec-ţia coroanei,
iar în livezile pe rod pe toată suprafaţa (ogor negru) sau pe zona prelucrată sau erbicidată
(în cazul înierbării).
Cu toate că este o specie rezistentă la secetă, vişinul răspunde bine la irigare.
Irigarea se recomandă în livezile tinere şi cele pe rod, în zone cu precipitaţii sub 550 mm
anual. Momentele critice pentru apă sunt ca şi la cireş.
Recoltarea fructelor. Vişinele se coc mai eşalonat decât cireşele şi se ţin bine pe
ramură până la maturitatea deplină, astfel încât pot fi recol-tate în mai multe reprize. Ca şi
cireşele, vişinele nu îşi continuă maturi-zarea după cules. Fructele se recoltează la
maturitatea deplină, iar cele des-tinate pentru transport pe distanţe lungi cu 2-3 zile
înainte.
Pentru consum în stare proaspătă, fructele se recoltează manual, cu peduncul
concomitent făcându-se şi operaţia de presortare în lădiţe de 6-10 kg. Norma de recoltare
este de 30-50 kg/muncitor/zi.
Pentru industrializare fructele se recoltează mecanic prin scuturare cu vibratorul.
Înainte de recoltare, cu 7-10 zile, pomii se stropesc cu acid 2-cloretilfosforic 500 ppm. În
acest fel aderenţa fructului la peduncul se reduce de aproximativ 2-3 ori.
Imediat după recoltare, fructele se introduc în vase cu apă rece (10-12°C) pentru a
nu li se păta pieliţa, unde se păstrează 6-9 ore şi apoi sunt supuse prelucrării.

2.8. NUCUL - Juglans regia, Fam. Juglandaceae

Importanţă. Nucul este o specie foarte valoroasă, fiind în acelaşi timp pom
fructifer, plantă tehnică, plantă medicinală şi decorativă.
Nucul este important pentru fructele sale care reprezintă un aliment complex şi
complet. Miezul de nucă conţine: 52-77% substanţe grase, 12-25% substanţe proteice, 5-
24% hidraţi de carbon, 1,3-2,5% săruri minerale (Cu, Zn, K, Mg, P, S, Fe, Ca), vitamine
A, B1, B2, P şi îndeosebi vitamina C, 40-50 mg% (de 4 ori mai mult decât măceşele şi de
40 de ori mai mult decât sucul de portocale). Sub raportul valorii energetice, 1 kg de miez
de nuci echivalează cu 6500-7000 calorii. Substanţele grase au în componenţă în principal
acizi graşi nesaturaţi, iar proteinele conţin numeroşi aminoacizi esenţiali, substanţe cu
funcţie foarte importantă în metabolismul organis-mului uman.
Nucul constituie materie primă pentru diverse ramuri industriale. Datorită
însuşirilor sale decorative şi fizico-mecanice, lemnul de nuc este folosit în industria
mobilei, în industria avioanelor şi automobilelor. Din miezul de nucă se extrage un ulei
fin semisicativ, cu întrebuinţări multi-ple: alimentar, fabricarea cernelei tipografice,
lacurilor şi vopselelor, pictură.

71
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Turtele de nucă (produs secundar de la fabricarea uleiurilor) se folo-sesc la
prepararea halvalei, produse de cofetărie sau în hrana animalelor.
Nucile verzi recoltate înainte de întărirea endocarpului se folosesc la prepararea
dulceţei sau lichiorului de nuci.
Mezocarpul, scoarţa, frunzele, ramurile, rădăcinile sunt materii prime valoroase în
vederea extragerii taninului şi unor coloranţi vegetali.
Endocarpul constituie materie primă pentru obţinerea cărbunelui activ, amestecurilor
abrazive şi a linoleumurilor fine.
Nucul este folosit din vechime. în medicina tradiţională În prezent din nucile
verzi şi frunzele de nuc se extrage iodul şi alte produse farma-ceutice recomandate contra
dispepsiilor cronice, avitaminozelor, dereglări ale aparatului digestiv, conjunctivite,
rahitism (KOMĂNICI, citat de POPESCU şi colab., 1993).
Nucul este apreciat pentru portul său, frunzişul bogat şi mirosul plăcut pe care îl
emană. Se utilizează în plantaţii de aliniament, solitar sau în pâlcuri ca plantă decorativă.
Particularităţi biologice (fig.90). Sistemul radicular. Deşi multă vreme s-a crezut
că nucul are sistem radicular pivotant care pătrunde până la 6-7 m adâncime, prin
cercetările sale RUSU (1969) contrazice această afirmaţie prin următoarele:
Adâncimea maximă atinsă de rădăcinile nucului este de 140 cm pe nisipuri, 80
cm pe podzoluri şi de 110 cm pe celelalte tipuri de sol. marea masă de rădăcini în şcoala
de puieţi pe solurile brune atât pentru nucul comun cât şi pentru nucul negru este situată
între 10-40 cm, iar în câmpurile pepinierei între 15-60 cm. Solurile cu apă freatică
superficială din luncile râurilor fac ca adâncimea maximă atinsă de sistemul radicular să
nu depăşească 28-30 cm adâncime. Creşterea se opreşte la o anumită distanţă de pânza de
apă freatică (spaţiu de siguranţă care este de cca. 30-40 cm). Răspândirea superficială a
rădăcinilor pe terenurile în pantă are ca rezultat urnirea pantei în amonte şi în aval. În
cazul pantelor foarte abrupte, rădăcinile din amonte prin alungirea lor puternică ajung să
depăşească ca înălţime pe cea a coroanei.
Pe toate tipurile de sol densitatea cea mai mare de rădăcini se întâl-neşte în primii
2-4 m de la trunchi.
La nuc se înregistrează 3 valuri de creştere a sistemului radicular:
► valul I - ianuarie - martie;
► valul II - aprilie - august;
► valul III - august - decembrie.
Când temperatura din sol scade sub -4°C, valul I de creştere nu mai are loc.
Tulpina. Procesul de creştere la nuc este foarte lent mai ales în pri-mii ani de la
plantare, ulterior însă nucul depăşeşte prin talie toate celelalte specii pomicole. Trunchiul
creşte drept, scoarţa la început este netedă, iar mai târziu formează un ritidom gros care
crapă longitudinal.
Coroana este mare (20-25 m în diametru), globuloasă, rară. În pe-rioada de
tinereţe creşterile anuale ajung la 1-2 m, iar după intrarea pe rod se reduc la 10-15 cm.
Ramurile anuale sunt groase, cu măduva lamelară.
Mugurii. Nucul este o specie unisexuat monoică care prezintă pe acelaşi pom trei
categorii de muguri: vegetativi, de amenţi, micşti de flori femele. Mugurii sunt dispuşi
serial. Pe ramuri mugurii de flori şi cei vege-tativi sunt dispuşi în treimea superioară iar
amenţii spre bază.
Muguri vegetativi şi cei de amenţi se formează pe lăstari, primăvara în luna mai
iar cei micşti de flori femele diferenţiază în iulie-august.
Frunzele la nuc sunt imparipenat compuse cu 5-9 foliole.

72
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Înflorirea, polenizarea şi fecundarea. Florile mascule sunt grupate în amenţi. Într-un
ament se găsesc de regulă 70-150 de flori, iar fiecare floare are între 2-32 de stamine. Un
nuc matur produce 5-20 miliarde de grăunciori de polen. În condiţii normale, pe fiecare
mm2 de teren cad în 24 de ore între 1 şi 8 grăunciori de polen După ieşirea din anteră,
grăunciorii rămân viabili 2-3 zile.
Florile femele apar solitar sau grupate câte 2-3 sau chiar mai multe, apical pe
lăstarii fertili. La început sunt sferice, apoi la extremitatea lor apare stigmatul care este
format din doi lobi. Aceşti lobi, în primele zile sunt paraleli, apoi ajung la 180° după care
vârfurile lor încep să se recur-beze. Momentul de maximă receptivitate faţă de polen este
de la începutul desfacerii lobilor până când ei ajung divergenţi.
La unele soiuri înfloresc mai întâi florile femeieşti (soiuri proto-gine): Geoagiu 65,
Germisana, Orăştie, Novaci, la altele înfloresc mai întâi florile bărbăteşti (soiuri
protandre): Sibişel precoce T25, iar la alte soiuri (homogame) cele două categorii de flori
se deschid simultan: Productiv de Geoagiu, S44 etc.
Pe pom deschiderea florilor femeieşti durează cca. 12-18 zile, iar a amenţilor 5-6
zile.
Având în vedere că producţia de fructe depinde de numărul de flori polenizate şi
fecundate este necesar ca la plantare pentru fiecare soi de bază să se intercaleze câte 2-3
soiuri polenizatoare, a căror amenţi să-şi eşaloneze înflorirea pe întreaga perioadă de
înflorire a florilor femeieşti. Majoritatea soiurilor de nuc sunt infertile, dar cercetările
efectuate de unii autori au evidenţiat că procentul de flori fecundate diferă în funcţie de
soiul polenizator.
Ciclul anual. În comparaţie cu celelalte specii, nucul are o perioadă de repaus
lungă şi porneşte în vegetaţie printre ultimele specii pomicole. Repausul profund durează
până la începutul lunii noiembrie.
Caracteristic pentru nuc este faptul că în perioada repausului facul-tativ şi în
primele fenofaze de vegetaţie din rănile făcute cu ocazia tăierilor are loc o abundentă
scurgere de sevă denumită ca şi la viţa de vie "plâns". Între intensitatea plânsului şi
rezistenţa la ger este o strânsă corelaţie, apa-riţia plânsului evidenţiind sfârşitul repausului
profund şi începutul repausu-lui facultativ (COCIU şi colab., 1983). Abundenţa de sevă
împiedică cicatri-zarea rănilor, de aceea se recomandă evitarea tăierilor în perioada
plânsului.
Pornirea în vegetaţie are loc în aprilie, când temperatura medie zil-nică devine
aproape constantă 16°C. Dezmuguritul, înfrunzitul şi înflorirea au loc după 15-20 zile de
la umflarea mugurilor. Creşterea lăstarilor este maximă în mai. Încetinirea creşterii
lăstarilor se realizează în ultima decadă din iunie.
În primele 30-40 de zile de la legare, fructele cresc în volum căpă-tând forma şi
dimensiunile normale. După încetinirea creşterii în volum are loc diferenţierea ţesuturilor
şi acumularea miezului.
În condiţiile ţării noastre soiurile timpurii se maturează în august, cele cu maturare
mijlocie în septembrie, iar cele târzii în octombrie.
Vigoarea. Nucul este o specie de vigoare mare. Pomii altoiţi au vi-goare mai mică
decât cei din sămânţă. De asemenea, pomii altoiţi pe J. nigra au vigoare mai mică decât
cei altoiţi pe J.regia.
Longevitatea. În zonele cele mai favorabile, nucul poate trăi 200-400 de ani. În
ţara noastră nucii din sămânţă trăiesc de regulă 100-150 ani, cei altoiţi pe J.regia 60-80 de
ani, iar cei altoiţi pe J.nigra 25-40 de ani.
Perioada de tinereţe durează 5-12 ani, creşterea şi rodirea 12-40 ani, maximum de
rodire situându-se de la 40-80 de ani, iar perioada de declin apare după 80 de ani.

73
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Precocitatea. Nucul obţinut din sămânţă produce fructe după 10-15 ani, cei altoiţi
pe J.regia după 6-8 ani, iar cei altoiţi pe J.nigra după 5-6 ani. Există soiuri foarte precoce
care produc fructe după 2 ani (Jupâneşti, R 3/3, Ideal etc.).
Soiuri cultivate. Principalele caracteristici ale soiurilor de nuc sunt redate în
tabelul 2.8.
Tabelul 2.8.
Soiurile de nuc cultivate în România (2000)
Maturarea Greutatea
Soiul Producţia Forma fructului
fructelor medie (g)
Geoagiu 65 bună semitimpurie 14,0 alungită
Sibişel 44 bună semitimpurie. 14,0 alungită
Germisara bună semitimpurie. 14,0 alungită
Orăştie bună semitimpurie. 13,7 alungită
Sarmis bună semitimpurie. 12,0 alungită
Novaci f. bună semitimpurie 11,7 ovoidă
Suşiţa bună semitimpurie. 12,6 rotundă
Peştişani f. bună semitimpurie. 10,6 ovoidă
Victoria f. bună semitimpurie. 11,4 rotundă
Jupâneşti f. bună semitimpurie. 12,0 alungită
Bratia f. bună semitârzie 13,8 rotundă
Soi ideal f. bună timpurie 13-16 rotund-ovoidă

Influenţa factorilor climatici asupra calităţii fructelor


Temperatura. Nucul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale
cuprinse între 8-10°C, cu veri călduroase (temperatura medie din luna cea mai caldă de
20-22°C), ierni blânde (temperatura medie cea mai scăzută -1...-3°C). Amplitudinile
medii anuale ale temperaturilor nu trebuie să depăşească 21-23°C. Temperaturile mai
mari de 35°C sunt dău-nătoare pentru nuc, acestea producând arsuri pe frunze, lăstari şi
fructe, debilitează pomii şi depreciază calitatea fructelor prin înnegrirea mezocar-pului şi
chiar a endocarpului şi tegumentului seminal (COCIU şi colab., 1983).
Mult mai dăunătoare pentru nuc sunt temperaturile scăzute din tim-pul iernii şi
primăverii. Limita de rezistenţă la ger variază în funcţie de tip între -25 şi -36°C şi chiar
-40°C. Cei mai sensibili la ger sunt amenţii şi mugurii micşti de flori femele care degeră
la -25...-27°C. Ramurile anuale degeră la -30...-36°C. Gerurile timpurii de toamnă şi cele
de revenire primă-vara sunt foarte periculoase, amenţii putând fi afectaţi la -17...-18°C.
Dăunătoare pentru nuc sunt şi oscilaţiile de temperatură sub şi peste 0°C, oscilaţii
care duc la decălirea şi degerarea cambiului şi apariţia unor plăgi şi crăpături adânci pe
trunchi şi ramuri. După intrarea în vegetaţie rezistenţa nucului la ger scade considerabil,
temperaturile mai mici de 0°C sunt dăunătoare. La -3°C sunt distruse atât florile cât şi
frunzele şi lăstarii (POPESCU şi colab., 1993).
Lumina. Nucul face parte din grupa speciilor cu cele mai mari ce-rinţe faţă de
lumină, fapt justificat de modul lui de creştere şi ramificare şi de zona lui de origine.
Insuficienţa luminii determină reducerea cantităţii de substanţă sintetizată de frunze care
determină creşteri reduse, diferen-ţiere redusă de flori femeieşti, producţii scăzute şi de
calitate slabă, rezis-tenţă scăzută la ger.
Insuficienţa luminii favorizează evoluţia agenţilor patogeni şi în special a unor
bacterii care produc pagube însemnate. Astfel, este recoman-dat ca, în zonele de deal,
nucul să fie amplasat numai pe expoziţii sudice, sud-estice şi sud-vestice. În zonele de

74
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
câmpie pe expoziţii sudice tempera-tura se ridică uneori peste limita optimă pentru
fotosinteză, de aceea în aceste zone plantaţiile se vor amplasa pe expoziţii nord-estice,
nord-vestice.
Apa. Nucul are pretenţii moderate faţă de factorul apă. Zonele favo-rabile culturii
nucului sunt cele care acumulează 600-700 mm precipitaţii anuale bine repartizate. Cea
mai mare nevoie de apă la nuc se înregistrează în perioada creşterii intense a lăstarilor şi
fructelor, când suma precipita-ţiilor trebuie să ajungă la 100-200 l/m 2 în fiecare lună. În
perioada matură-rii fructelor nucul cere 60-90 l/m2 lunar iar în perioada repausului este
sufi-cient un nivel al precipitaţiilor de 40-50 l/m2/lună.
Pentru întreaga perioadă a creşterii şi maturării fructelor (mai- octombrie) s-a
stabilit că nucul are nevoie de 300-400 l/m2 apă (COCIU ş.a., 1983).
Nucului îi sunt dăunătoare atât insuficienţa apei cât şi excesul de umiditate.
Excesul de apă din atmosferă favorizează atacul de antracnoză şi bacterioză. Drenajul
necorespunzător asociat cu excesul de apă din sol duce la debilitarea pomilor prin
asfixierea rădăcinilor. Pânza de apă freatică tre-buie să fie situată la peste 2,5-3 m
adâncime în sol.
Solul. Această specie are pretenţii moderate faţă de sol, reuşind pe o gamă foarte
variată de soluri. Pentru a realiza livezi reuşite cu producţii mari se cer soluri fertile,
calde, permeabile pentru apă şi aer, profunde, cu textură uşoară sau mijlocie, cu reacţie
neutră sau slab acidă (pH = 6-7), cu subsol permeabil.
În condiţii de fertilizare organo-minerală şi de irigare, nucul poate fi cultivat şi pe
nisipuri. Contraindicate sunt solurile argiloase, grele, reci, compacte, impermeabile şi cele
scheletice, slab fertile.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor
Plantaţiile de nuc sunt plantaţii de lungă durată, de aceea înainte de înfiinţarea lor
trebuie făcute studii pe o perioadă lungă de timp (20-30 ani) în vederea stabilirii
oportunităţii înfiinţării plantaţiilor. Astfel, plantaţiile de nuc se vor înfiinţa în bazinele de
maximă favorabilitate pentru nuc.
Sistemul radicular al nucului fiind sensibil la boli impune înfiin-ţarea de plantaţii
pe terenuri care nu au fost ocupate cu specii lemnoase sau care au fost defrişate în urmă
cu 5-6 ani şi cultivate apoi cu plante furajere sau agricole. Cele mai bune premergătoare
sunt leguminoasele, apoi ierbu-rile perene, cereale şi prăşitoare. La fertilizarea de bază
orientativ pentru condiţiile din ţara noastră se recomandă ca înainte de desfundare să se
admi-nistreze 40-60 t/ha gunoi de grajd; 80-120 kg/ha P2O5 şi 120-150 kg/ha K2O (COCIU
şi colab., 1983).
Gunoiul de grajd se foloseşte mai eficient dacă se distribuie în benzi late de 2-3 m
de-a lungul viitoarelor rânduri de pomi înainte de desfundat.
Ogorul negru sau cultivat cu plante agroalimentare sau îngrăşăminte verzi este cel
mai bun sistem de întreţinere în plantaţiile tinere de nuc. Culturile intercalate nu trebuie să
concureze pomii pentru hrană şi apă iar solul se va menţine ca ogor lucrat pe o bandă de 2
m de-a lungul rândului. După intrarea pe rod, pe solurile plane sau cu pantă mică se poate
menţine ogorul negru sau combinat cu îngrăşăminte verzi. Pe terenurile în pantă şi în
zonele cu suficiente precipitaţii terenul se poate menţine înierbat parţial, provizoriu sau
total.
Pomii reacţionează bine şi la fertilizări foliare cu microelemente pe bază de Ca,
Bo, Zn, Mg. Pe terenurile mai sărace în P şi K se pot admi-nistra toamna din 3 în 3 ani,
sub coroana fiecărui pom 2-3 kg superfosfat şi 1-2 kg sare potasică.
În zonele în care în perioada de vegetaţie cad mai puţin de 100 litri pe m 2
precipitaţii irigarea este obligatorie. La pomii tineri se fac 1-2 udări cu norme de 300-400

75
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
3 3
m /ha, iar la pomii maturi cu 1500-2000 m /ha. Apa se poate administra prin udare
mecanizată sau pe brazde.
La nuc se aplică tăieri de formare începând cu anul III de vegetaţie, tăieri de
întreţinere şi rodire prin eliminarea ramurilor lacome, concurente şi cu poziţii
necorespunzătoare şi de reîntinerire a nucilor bătrâni.
Recoltarea nucilor. Recoltarea nucilor se face în funcţie de modul de valorificare.
Pentru dulceaţă de nuci verzi, recoltarea se face când fruc-tele au 1,5-2,0 cm în diametru.
Pentru lichior, nucile se recoltează înainte de întărirea endocarpului iar pentru sămânţă
când epicarpul crapă.
În condiţiile ţării noastre recoltarea se realizează în trei reprize: pri-ma când se
recoltează circa 5-6% din producţie adunându-se fructele ata-cate de boli şi dăunători care
se maturează mai repede. În a doua repriză se recoltează 70-80% din producţie. În
vederea stabilirii momentului optim de cules, după ce pe majoritatea fructelor apar
crăpături în zona punctului stilar se recoltează din 2 în 2 zile câte 100 fructe care se ţin 24
de ore în apă. Dacă după acest timp la 90-95% din fructe epicarpul se îndepărtează uşor
recoltarea poate începe. Cea de-a treia recoltare şi ultima se face la cca. 2 săptămâni după
a 2-a când se adună cca. 10-15% din fructe care încă nu erau mature. Recoltarea se face
manual sau mecanizat. Recoltarea manuală se face prin scuturare cu prăjina sau cu funia.
În acest scop de axul pomului se leagă un lemn gros care să depăşească înălţimea pomului
de vârful că-ruia se leagă o funie groasă cu care se lovesc ramurile de jur împrejur.
Recoltarea mecanizată se face cu vibratoare speciale care scutură fiecare şarpantă.
Adunatul nucilor se face manual sau mecanic. După adunat nucile se separă. Cele
nedecojite se încarcă în lăzi grătar şi se introduc în camere închise ermetic într-o atmosferă
de 1% etilen la temperatura de 21-27°C unde se ţin 12 ore. În lipsa acestor posibilităţi
nucile nedecojite se introduc în saci, se udă bine cu apă rece din oră în oră, timp de 12-24
ore. Imediat după decojire fructele se spală în bazine speciale, se usucă până se reduce
umiditatea de la 30-40% la 5-8%. Uscarea se face pe stelaje în locuri foarte bine aerisite
în straturi de 8-10 cm lopătate de mai multe ori pe zi. După uscare nucile se sortează şi se
albesc.
Pentru cantităţi mai mici albirea se face astfel: se dizolvă separat 6 kg hipoclorit
de calciu şi 3,5 kg carbonat de sodiu în câte 10-15 l apă. Se toarnă apoi soluţia de
carbonat peste cea de hipoclorit şi se completează cu apă până la 100 l. Se agită bine şi se
lasă la decantat 48 de ore. Se separă apoi soluţia limpede. Într-un vas de lemn se introduc
nucile uscate (cu maxim 8-10% umiditate). Peste ele se toarnă soluţie până le acoperă
complet. Se agită cu un băţ timp de 3-5 minute. Dacă nu se obţine o albire bună, la fiecare
20 l de soluţie se adaugă 0,5 l oţet şi se mai agită 1-2 minute. Nucile se scot şi se usucă
din nou, fără a le spăla. Cu 100 l soluţie se pot albi 300-400 kg nuci (COCIU şi colab.,
1983).
La umiditate de 5-8% fructele se pot păstra un an în locuri aerisite şi cu
temperatura sub 10°C şi 2-3 ani la o temperatură de 0°C.

2.9. ALUNUL - Corylus avelana L., Fam. Betulaceae


Importanţa. Alunul este o plantă pomicolă importantă în primul rând datorită
valorii alimentare a fructelor sale. Alunele alături de nuci şi migdale conţin cantităţi mari
de proteine şi grăsimi.
Miezul de alune se poate consuma proaspăt, prăjit sau prelucrat în produse de
cofetărie (ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţate, nuga). Făina de alune este un

76
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
aliment hrănitor pentru copii. Din miezul de alune aflat în faza de întărire se extrage
laptele de alune întrebuinţat în medicină. Uleiul de alune este foarte fin, aromat, gustos,
dar râncezeşte repede. Con-sumat o lingură dimineaţa, timp de 15 zile, este un bun leac
contra teniei.

Fiind sicativ acest ulei este utilizat la fabricarea lacurilor industriale, săpunurilor,
produselor farmaceutice, în ceasornicărie, ca lubrifiant în pictură deoarece nu denaturează
culorile. Turtele rămase se folosesc la fabricarea halvalei şi ciocolatei.
Ceaiul din frunze de alun are proprietăţi homeostatice (opreşte hemo-ragiile). Băile
din frunze de alun se folosesc în tratamentul varicelor.
Infuzia preparată din 1-2 linguriţe muguri de alun la o cană de 200 ml apă
clocotită are acţiune antisclerozantă, restabilind elasticitatea ţesu-tului pulmonar. De
asemenea, infuzia tonifiază parenchimul hepatic; se folo-seşte în cazuri de insuficienţă
hepatică, de hepatită endemică, de astm bron-şic, de emfizm pulmonar şi de silicoză,
consumându-se câte două căni pe zi.
Miezul de alune se recomandă în alimentaţia vegetarienilor şi dia-beticilor, are
acţiune vermifugă şi este indicat în colicile nefritice şi litiază urinară.
Având un sistem radicular bine ramificat alunul contribuie la fixa-rea solurilor în
pantă.
Alunul îndeosebi cel cu frunze roşii, are aspect ornamental. Alunul este o
importantă plantă meliferă fiind printre primele plante care înfloreşte.
Scoarţa alunului, cupele, frunzele şi fructele conţin 8-15% tanin folosit în tăbăcitul
şi vopsitul pieilor.
Alunul este originar din Asia Mică şi bazinul Mării Negre, de unde s-a extins apoi
în Peninsula Balcanică, Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Spania, America de Nord ş.a. În ţara
noastră alunul este prezent ca specie spontană în poienile şi liziera pădurilor de foioase din
zona colinară şi deluroasă a ţării.
Compoziţie chimică. Conţinutul de substanţe proteice (12-28%), de glucide (12-
22%), de săruri minerale (2-3,05%) plasează alunele înaintea nucilor, iar cel de grăsimi
(52-69%) este mai mare decât al migdalelor (MIHĂIESCU, 1981).
Alunele, comparativ cu celelalte nucifere, conţin, de asemenea, săruri de potasiu,
fosfor, magneziu, calciu cu rol esenţial în metabolismul uman.
Calciul împreună cu fosforul ajută la formarea şi menţinerea în bună stare a
oaselor şi dinţilor. Potasiul intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic al
organismului fiind component al unor sisteme tampon. Ală-turi de aminoacizii fosforici,
potasiul intervine în alimentarea creierului cu oxigen. Magneziul şi manganul acţionează
diverse enzime, participând la metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor şi
protidelor, ajută la asi-milarea vitaminelor C, E şi a celor din complexul B. Alunele sunt
mai bogate în vitaminele B1 şi B2 decât nucile, ele mai conţin vitaminele B5, E şi PP, acid
pantotenic, acid folic ş.a.
Soiurile de alun recomandate pentru producţie în România sunt prezentate în
tabelul 11.9.

Tabelul 11.9.
Principalele soiurilor de alun recomandate în ţara noastră
Soiul Principalele caracteristici ale:

77
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
plantei fructului
Maturitatea după 15.08; sunt mij-
Vigoare mare, port erect, precoce,
locii (2,7g); rotunde; uşor turtite la
Romavel productiv, rezistent la bacterioză şi
bază; se sparg uşor; conţin 50-55%
păianjeni
miez
Vigoare redusă, port etalat, precoce, Se maturează la început de septem-
Vâlcea 22 productiv, se polenizează cu Fertila brie; sunt mari (3,5-4g); rotunde;
Contard, Tombul, Tonda romana au coaja subţire; conţin 45% miez
Se maturează la sfârşitul lui august;
Tonda gentille Vigoare mijlocie, port semietalat, sunt mici sau mijlocii (2,3g); ro-
delle Langhe precoce şi productiv, polenizatori: tunde, conţin 45-52% miez; la matu-
(Rotunde de Coxford, Camponica, Imperial de ritate se desprind uşor de involu-
Piemont, TGL) Trebizona cru, care este puţin mai lung decât
fructul
Vigoare mare, port erect, precoce şi
Merveille de Se maturează târziu (sfârşit de sep-
productiv; polenizatori: Coxford,
Bolwieller tembrie); sunt mari (3,6g) cu coaja
Davidiana, rezistent la bacterioză şi
(Uriaş de Halle) groasă şi conţin 36-41% miez
alte boli
Vigoare mare; port erect; foarte
Se maturează tardiv; sunt foarte
productiv; rezistent la ger; poleni-
mari (<4,5g); de formă rotundă, cu
Ennis zatori: Butler, Uriaşe de Halle;
vârful conic; foarte aspectuoase;
rezistent la bacterioză, dar foarte
conţin 45-49% miez
sensibil la acarieni
Foarte viguros; cu port semierect;
productiv; se polenizează cu Uriaşe Se maturează târziu; sunt foarte
Butler de Halle, Ennis, Fertilă de Coutard; mari (peste 4,0g); conţin 47-49%
rezistent la bacterioză, dar sensibil miez
la acarieni

Particularităţi biologice (fig.91). Sistemul radicular la alun este bine ramificat


dar superficial, majoritatea rădăcinilor dezvoltându-se pe profil între 5 şi 50 cm şi
depăşeşte de 2,5 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini verticale mai ales pe soluri revene
pot pătrunde pe profil până la 1,5 m.
Dacă temperatura solului nu scade sub +2°C, rădăcinile de alun cresc tot timpul
anului. La fel ca la celelalte specii pomicole rădăcinile alunului înregistrează două valuri
de creştere, unul primăvara la începutul primăverii şi altul toamna, după căderea
frunzelor.
Partea aeriană. În mod natural alunul de aceeaşi vârstă sau de vârste diferite
creşte sub formă de tufă constituită din mai multe tulpini, cu o înălţime de 3-4 m.
Tulpinile în vârstă de un an sunt ramificate şi au muguri vegetativi, câte unul la fiecare
nod.
Polenizarea este anemofilă, majori-tatea soiurilor de alun fiind autosterile, motiv
pentru care se recomandă planta-rea în aceeaşi parcelă a 2-3 soiuri care se polenizează
reciproc. Înflorirea la alun are loc primăvara devreme (februarie-martie) la o temperatură
de cel puţin 4°C. Polenul este transportat de vânt pe distanţe de 10-20 m.
Alunul produce fructe în anul al III-lea de la plantare dar recoltele devin eco-nomice
abia la vârsta de 6-7 ani.
Cele mai precoce sunt soiurile: Mari de Piemont, Lungi de Spania Lambert roşu,
Daviana, Rotunde de Roma. Soiu-rile Landsberg, Cosford, Furfulak, Lungi de intră pe rod
mai târziu.
Influenţa factorilor climatici asupra fructelor
Temperatura. Alunul are cerinţe reduse faţă de căldură. Dacă în cursul iernii
temperatura medie zilnică trece de 0°C mai mult de 20 de zile, alunul porneşte în

78
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
vegetaţie. Este o specie rezistentă la ger. Ramurile rezistă până la -25°C chiar -30°C dar
amenţii la soiurile sensibile (Rotunde de Roma, Mari de Piemont) pot degera.
În fenofaza de umflare a mugurilor rezistă până la -10°C. Declanşa-rea înfloritului
se realizează la temperaturi de peste 4°C. În fenofaza de înflorire-legare, florile femele
suferă la -5°C. Iernile stabile, mai aspre şi lungi care întârzie înfloritul sunt mai favorabile
pentru cultura alunului.
Lumina. Alunul preferă expoziţii cu insolaţie mijlocie manifestând pretenţii medii
faţă de lumină. Insolaţia puternică este nefavorabilă culturii alunului. Expoziţiile sudice
grăbind înfloritul, nu sunt reco-mandate pentru alun. În zonele colinare cele mai bune
rezultate se obţin pe versanţi cu expoziţie sud-vestică sau sud estică. În zonele de stepă
unde insolaţia este puternică se preferă expoziţii nord-estice, nord-vestice şi chiar nordice.
Cerinţe faţă de apă. Alunul necesită 700-1000 mm precipitaţii anuale din care
minimum 300 în perioada aprilie-iulie.
Solul. Alunul cultivat în sistemul intensiv necesită terenuri fertile sau cu fertilitate
medie cu pH 5-7%, cu maximum 15% calcar activ şi cu pânza freatică sub adâncimea de
1,5 m. El este sensibil la asfixiere radi-culară.
Influenţa factorilor tehnologici asupra fructelor
Plantaţiile comerciale de alun necesită terenuri în pantă redusă, mecanizabile,
profunde şi bine drenate iar în zonele secetoase, irigabile.
Alunul se poate cultiva după el însuşi deoarece nu este influenţat de fenomenul de
oboseală a solului.
Înainte de plantare terenul se nivelează cât mai bine şi se pichetează la 4 m între
rânduri şi 2,5 m pe rând, când alunul se conduce aplatizat în gard fructifer şi 5 m între
rânduri respectiv 3 m pe rând când se conduce ca vas aplatizat. Forma de tufă nu este
recomandată pentru plantaţii intensive deoarece imprimă vigoare mult mai mare
comparativ cu monotulpina.
Alunul poate fi condus cu monotulpină sau cu mai multe tulpini.
Întreţinerea solului la alun dă rezultate bune în următoarele sisteme: ogor negru,
ogor erbicidat, ogor combinat cu îngrăşăminte verzi iar pe terenuri accidentate cu
suficiente precipitaţii, ţelină cu prelucrarea solului sub coroana plantei. Prelucrarea
solului se va face cât mai superficial 10-12 cm pentru a nu afecta sistemul radicular.
Pentru condiţiile ţării noastre POPESCU şi colab. (1993) recomandă anual ca doze
orientative 100-150 kg/ha N, 80-100 kg/ha P 2O5, 100-120 kg/ha K2O şi la 3-4 ani odată
30-40 t gunoi de grajd.
În sistem intensiv şi în zonele cu regim pluviometric deficitar iri-garea duce la
creşteri însemnate de producţie. Normele de udare respectiv norma de irigare se vor
stabili astfel încât de-a lungul perioadei de vege-taţie umiditatea din sol să se menţină la
70-80% din capacitatea de câmp pe o adâncime de 50-60 cm.
Recoltarea alunelor se face când fructele au ajuns la dimensiuni specifice soiului
iar pelicula ce separă sămânţa de pericarp devine brun roşcată. Recoltarea se face
mecanizat sau manual cu sau fără involucru. Recol-tarea cu involucru se face la pomii
tineri şi la cei situaţi pe pante şi pe teren înierbat. Îndepărtarea involucrului se face
imediat deoarece mai târziu se desprinde greu de fruct. Recoltarea fără involucru se face
când majoritatea fructelor au căzut pe sol de unde se adună manual sau mecanizat.
După recoltare alunele se expun 2-3 zile la soare, apoi se depozitează în încăperi
aerisite, în straturi de cel mult 30 cm cu lopătarea zilnică în primele 2-3 săptămâni. Cu
ocazia condiţionării conţinutul în apă al alu-nelor trebuie redus la 5-6%. Astfel
condiţionate alunele se pot păstra un an în camere aerisite la temperatura de 21ºC şi
umiditatea relativă de 65% sau timp de 2-3 ani la 2-4ºC şi umiditate relativă de 65%.

79
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

2.10. CĂPŞUNUL - Fragaria grandiflora Ehrh.


Fam. Rosaceae, subfam. Rosoideae
Importanţă. Căpşunul se numără printre speciile pomicole de mare interes
economic datorită timpurietăţii şi calităţii fructelor (ajung la maturi-tate în mai-iunie).
Căpşunile se consumă în stare proaspătă, congelate sau prelucrate (dulceţuri, marmelade,
gemuri, siropuri, jeleuri).
Căpşunul este o specie foarte precoce, producând fructe încă din primul an de la
plantare, dacă stolonii se plantează în iulie. Neajunsurile acestei culturi sunt consumul
ridicat de forţă de muncă necesar la recoltare şi perisabilitatea fructelor.
După datele FAO 2002, producţia mondială de căpşuni a fost de 326.000 tone din
care în Europa 268.000 tone, America de nord 56.000 tone, America de Sud 38.000 tone.
Ţări mari producătoare sunt: Rusia 90.000 tone, Iugoslavia 40.000 tone, SUA 38.000
tone, Cehia 45.000 tone şi Slovacia 35.000 tone.
Producţia anuală a României este de peste 30.000 tone din care circa 40% în
judeţul Satu Mare, 15% în jud. Vâlcea, restul în Dolj, Argeş, Gorj, Maramureş.
Compoziţie chimică. Căpşunile conţin 0,6-1,6% acizi organici, 41-87 mg%
vitamina C, 0,24-0,74% săruri minerale (P, Fe, Ca etc.), 0,4-0,7% substanţe proteice şi
vitamine (în special vitamina C 33-98,28 mg%).
Soiuri. Soiurile de căpşun recomandate pentru producţie sunt prezentate în tabelul
11.10.
Tabelul 2.10.
Soiurile de căpşun (Catalogul Oficial, 2002)
Soiul Greutatea Potenţial
Coacerea Fructul
(originea) medie (g) productiv
Müncheberge mai conic-alungit, roşu, aromă de
7-12 mare
r (prima decadă) fragi de pădure
mai conic-alungit, roşu, cu gât, aromă
Regina 6-8 mijlociu
(decada a 2-a) de fragi
mai
Gorella 10-19 conic, roşu, potrivit de aromat f. mare
(decada a 3-a)
iunie conic alungit, cu gât roşu-închis,
Pocahontas 11-16 f. mare
(prima decadă) lucios, aromă slabă
Senga iunie scurt-conic, roşu închis, intens
10-12 f. mare
Sengana (prima decadă) aromat
mai conic, roşu, potrivit de intens
Talisman 11-14 mare
(decada a 3-a) aromat
mai scurt-conic, roşu închis, potrivit
Red Gauntlet 10-12 f. mare
(sfârşitul lunii) de aromat
Creastă de iunie lăţit, în formă de creastă, roşu
15-28 mijlociu
cocoş (a 2-a decadă) cărămiziu, cu gol mare în centru
Particularităţi biologice (fig.92). Căpşunul este o plantă semier-boasă cu creştere
sub formă de tufă scundă. Plantele prezintă o tulpină subterană foarte scurtă (rizom) şi
mult ramificată care pe partea inferioară formează sistemul radicular, iar pe partea
superioară aparatul foliar.
Tulpina ramifică astfel încât rami-ficaţiile tinere apar tot mai aproape de
suprafaţa solului, ceea ce duce la scăderea rezistenţei la secetă pe măsura înaintării în
vârstă. Nu numai tulpina se ridică la suprafaţa solului ci şi sistemul radicular, ceea ce
duce începând din anul al III-lea la scăderea puternică a rezistenţei la se-cetă. După 3-

80
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
4 ani de viaţă, plantele intră într-un dezechilibru între partea subte-rană şi cea aeriană
cu consecinţe negative asupra plantei, motiv pentru care nu se justifică menţinerea
unei plantaţii de căp-şun pe o perioadă mai mare de 3 ani. În anul al IV-lea producţia
de căpşuni se reduce cu aproximativ 50% comparativ cu anul precedent.
Fig. 92. Căpşun (Fragaria grandiflora)

Frunzele căpşunului se reînnoiesc treptat, motiv pentru care plantele poartă tot timpul
frunze verzi chiar şi iarna sub stratul de zăpadă. Din mu-gurii vegetativi situaţi spre baza
ramificaţiilor anuale ale tulpinii se formează stolonii în număr de 7-20 pe o plantă. La
fiecare nod, stolonii emit o rozetă de frunze în partea superioară şi rădăcini în partea
inferioară. Vigoarea rozetelor descreşte de la bază spre vârful stolonului. Soiurile care nu
emit stoloni se pot înmulţi prin despărţirea tufei sau prin seminţe. Numărul cel mai mare
de stoloni îl formează plantele de 2-3 ani.
Inflorescenţele căpşunului sunt cime pauciforme. Soiurile cultivate la noi, în general
au flori hermafrodite. Fructele la căpşun sunt nucule poli-achene dispuse la suprafaţa
pulpei şi denumite impropriu seminţe.
Partea comestibilă este de fapt un fruct fals provenit din îngroşarea receptaculului
florii. Fructele se dezvoltă uniform dacă sunt fecundate cât mai multe pistile din cadrul
aceleaşi flori. În caz contrar fructele sunt diforme.
Influenţa factorilor climatici asupra calităţii
Temperatura. Cerinţele căpşunului faţă de căldură sunt mici, de aceea cultura
reuşeşte în zone mai nordice. Căldurile mari de vară dimi-nuează considerabil recolta de
căpşuni. Pragul biologic pentru pornirea în vegetaţie este de 5ºC. Înfloritul la căpşun
începe după parcurgerea perioadei de 8-10 zile consecutive cu temperaturi peste 12ºC.
Pentru maturarea fruc-telor la soiurile timpurii sunt necesare minim 8 zile consecutive cu
tempe-raturi peste 14-16ºC.
Faţă de ger, rezistenţa căpşunului este limitată şi dependentă de prezenţa stratului
de zăpadă. Sub -15...-18ºC fără stratul de zăpadă pot degera uneori până la jumătate din
plante în întregime. Sistemul radicular al căpşunului rezistă doar până la -8ºC. În prezenţa
unui strat de zăpadă de 5-10 cm grosime, căpşunul rezistă până la -25ºC. Pentru
prevenirea efec-telor negative ale gerurilor din timpul iernii se practică mulcirea cu paie,
gunoi de grajd păios, pleavă, frunze.
Umiditatea. Faţă de umiditate căpşunul manifestă cerinţe destul de mari, datorită
originii sale, pe de o parte (din zonele umede) iar pe de altă parte datorită specificului său
morfobiologic (sistem radicular superficial, frunziş foarte bogat).
În culturi neirigate, căpşunul asigură producţii economice în zone cu precipitaţii
de 600-700 mm, bine repartizate în perioada de vegetaţie. Momentele critice pentru apă la
căpşun sunt: creşterea şi înrădăcinarea stolonilor, diferenţierea mugurilor de rod, legarea
fructelor. În zonele cu pre-cipitaţii anuale insuficiente şi neuniform repartizate, irigarea
este o verigă tehnologică obligatorie. În perioada înfloritului, creşterii şi coacerii fructelor,
umiditatea în sol trebuie menţinută la 75-80% din capacitatea de câmp pentru apă.
Lumina. Faţă de lumină, căpşunul este relativ puţin pretenţios, suportă chiar
semiumbra. Manifestarea deplină a potenţialului productiv are loc în condiţii normale de
lumină.
Majoritatea soiurilor din cultură sunt de zi lungă. În privinţa luminii zilei se poate
spune că cerinţele sunt diferite în funcţie de grupa soiurilor: de zi lungă, de zi scurtă sau
indiferente faţă de durata zilei.

81
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Solul. Cu privire la pretenţiile faţă de sol, se apreciază că soiurile de căpşun
preferă soluri cu textură mijlocie şi uşoare. Ca tipuri de sol, căpşunul reuşeşte pe aluviuni,
cernoziomuri, soluri brun-roşcate de pădure, podzoluri. Căpşunul poate fi cultivat şi pe
nisipuri, în condiţii de fertilizare organo-minerală şi irigare.
Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii
Căpşunul poate fi cultivat în câmp în cultură protejată şi în cultură forţată.
Cultura în câmp poate fi anuală sau multianuală.
Pentru înfiinţarea de culturi de căpşun se folosesc terenuri plane, permeabile,
fertile, amenajate pentru irigarea pe brazde prin modelarea în biloane. Terenul destinat
plantaţiilor de căpşun se tratează contra viermilor sârmă, larvelor cărăbuşului de mai
şi nematozilor cu produse specifice.
Fertilizarea presupune încorporarea în sol a cca. 40 t gunoi de grajd bine
descompus la ha, 300-400 kg superfosfat, 200-250 kg sulfat de pota-siu (căpşunul
fiind sensibil la cloruri).
Pregătirea stolonilor constă în mocirlirea sistemului radicular fără ca acesta să
fie scurtat. Plantarea se va face astfel încât mugurele central al rozetei să se afle la
nivelul solului. Plantarea se va face vara (iunie-iulie) utilizând stoloni refrigeraţi.
După plantare imediat se udă, iar după 2-3 zile se verifică plantarea,
replantându-se rozetele aflate prea adânc sau prea la suprafaţă.
Recoltarea fructelor de căpşun se face în 5-6 reprize la intervale de 2-3 zile.
Fructele de căpşun sunt foarte perisabile de aceea recoltarea, sortarea şi ambalarea se
fac concomitent.
Fructele destinate consumului în stare proaspătă se culeg cu caliciu şi o
porţiune de peduncul iar cele pentru industrializare fără caliciu. Canti-tatea de fructe
ce poate fi recoltată zilnic de un muncitor este de 30-40 kg. Fructele se recoltează
direct în lădiţe sau în coşuleţe din plastic de 0,5-1 kg şi aşezate în lădiţe. Producţiile
de fructe obţinute 15-25 t/ha.
2.11. ZMEURUL şi MURUL - Rubus ideaus L., Rubus caesius L.
Fam. Rosaceae, subfam. Rosoideae
Importanţă. Fructele de zmeur şi de mur sunt foarte mult apreciate de
consumatori datorită calităţii şi compoziţiei chimice complexe a aces-tora. Zmeura şi
murele se consumă în stare proaspătă şi prelucrată sub formă de sirop, suc, gem,
dulceaţă, compot, produse de cofetărie, băuturi alcoolice, peltele, băuturi tonice.
Din frunze, vârfuri de lăstari şi fructe se prepară ceaiuri folosite în tratarea
inflamaţiilor gingiilor, gurii şi gâtului, gastroenteritelor, colitelor şi bolilor organelor
digestive. Ambele specii se caracterizează prin precocitate, productivitate şi plasticitate
ecologică.
Având capacitate mare de drajonare, zmeurul se poate folosi pentru consolidarea şi
combaterea eroziunii solului, iar murul pentru fixarea solu-rilor nisipoase. Zmeurul şi
murul dau recolte sigure deoarece nu suferă din cauza îngheţurilor târzii de primăvară.
Neajunsurile celor două specii sunt: perisabilitatea ridicată a fructelor şi consumul ridicat
de forţă de muncă necesară pentru recoltarea fructelor.
Zmeurul îşi are originea în Europa, vestul Asiei şi partea de est a Americii de Nord,
creşte spontan din zona deluroasă până în etajul alpin.

82
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Producţia mondială de zmeură şi mure în anul 1998 a fost de 326 mii tone din care în
Europa, 268 mii tone. Principalele ţări producătoare din Europa sunt: Polonia, Iugoslavia,
Ungaria, Germania, Bulgaria etc.
Compoziţie chimică. Fructele de zmeur conţin zaharuri 4,5-10,6 g%, acizi organici
1,2-2,3 g%, pectine 0,45-2,8 g%, vitamina C 19,36 mg%, provitamina A, vitamina B,
vitaminele D şi P, substanţe tanante, colorante, săruri minerale.
Fructele de mur conţin mai puţin zahăr (3,5-6,0%) sunt mai acide şi au un conţinut
mai ridicat de vitamina C (28,61-40,75 mg%).
Soiuri cultivate. Principalele soiuri de zmeur şi mur cultivate în România sunt
prezentate în tabelul 2.11.
Tabelul 2.11.
Principalele soiuri de zmeur şi mur cultivate în România
Epoca
Forma fructului şi
Soiul Culoarea fructului recoltării
mărimea lui
(lună/decadă)
ZMEUR
Cayuga sferică 15-20 mm roşu închis VI/3
Malling Exploit conică 15-20 mm roşie VI/3
De Prusia conică 15-20 mm roşie VII/1
Englezesc conică 15-20 mm roşie VII/1
Malborungh sferică 15-20 mm roşie VII/1-2
Rubin conică 15-20 mm roşie VII/1-2
De septembrie sferică 15-20 mm roşie VII/1-2
Taylor conică 10-15 mm roşu intens VII/1-2
Romy conică trunchiată roşu-violaceu VII/1
Llyod George conică alungită roşie-închisă VII/2
Golden Queen conică trunchiată galben portocalie aurie VII/3
MUR
Thornless evergreen sferică sau conică neagră VII/1
conică sau aproape
Loganberry roşie spre purpurie VII/1
cilindrică
Smoothstem (SUA) sferic alungită neagră VIII/2-3
sferică, sferică
Thornfree (SUA) neagră lucioasă VIII/2-3
alungită sau conică

Particularităţi biologice Sistemul radicular. Atât zmeurul cât şi murul sunt


semiarbuşti cu partea subterană formată dintr-un rizom din care pornesc rădăcini
adventive fibroase. Pe rădăcinile tinere şi pe rizom se formează în fiecare an numeroşi
muguri adventivi, din care iau naştere drajoni. Drajonii în vârstă de un an se pot separa de
planta mamă în vederea înmulţirii lor deoarece îşi formează rădăcini proprii. Marea masă
a rădăcinilor la zmeur este răspândită în sol între 10-50 cm adâncime. O mică parte din
rădăcini pătrund până la 100 cm adâncime.
Tulpina. La zmeur, partea aeriană este formată din mai multe tul-pini. Fiecare
tulpină în primul an creşte, în al 2-lea rodeşte şi se usucă în mod natural. La mur, tulpinile
sunt lungi de 7-8 m sau târâtoare la unele soiuri purtătoare de ghimpi. Pe tulpinile anuale
se găsesc mugurii vegeta-tivi spre bază şi micşti spre mijlocul şi vârful tulpinii. În
primăvara urmă-toare din mugurii micşti cresc lăstari pe care apar inflorescenţele. La
soiu-rile neremontante de zmeur, o tulpină rodeşte o singură dată, în al 2-lea an de viaţă.

83
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Florile sunt hermafrodite la ambele specii cu cime la zmeur şi co-rimbe la mur.
Majoritatea soiurilor de zmeur şi mur sunt autofertile. Murul înfloreşte în acelaşi timp cu
zmeurul (mai) sau chiar mai târziu.
Fructele sunt apocarpice, multiple, numite polidrupe. Polidrupele sunt formate din
drupeole aşezate în jurul unui receptacul conic care la maturitate se detaşează de fruct la
zmeur, iar la mur se desprinde împreună cu fructul. Fiecare drupeolă din fruct conţine câte
o sămânţă. Maturarea fruc-telor are loc în iulie-august.
Influenţa factorilor climatici asupra fructelor
Temperatura. Zmeurul şi murul nu suportă temperaturile foarte scă-zute din
timpul iernii şi nici cele foarte ridicate din iulie-august. Zmeurul creşte şi fructifică bine
dacă temperatura medie a perioadei de vegetaţie este în jurul valorii de 17°C. Limita de
rezistenţă la ger este pentru drajoni -15°C, iar pentru lemnul bine copt -20°C. Soiurile cu
fructe galbene sunt mai sen-sibile la ger faţă de cele cu fructe roşii.
Murul suportă mai greu temperaturile scăzute. O parte din muguri pier la -12°C iar
la -15°C pierderile sunt totale.
Umiditatea. Faţă de umiditate cerinţele zmeurului sunt mari, ele fiind satisfăcute
acolo unde se înregistrează 600-800 mm precipitaţii anuale. Murul, datorită sistemului
radicular profund este mai puţin pretenţios faţă de umi-ditate, reuşind în zonele cu 550-600
mm anual (mai ales murul de câmp). Seceta şi stagnarea prelungită a apei sunt dăunătoare
pentru ambele specii.
Lumina. Zmeurul şi murul au cerinţe destul de ridicate faţă de lu-mină, acest lucru
fiind evidenţiat de faptul că în flora spontană ele ocupă luminişurile şi liziera pădurilor.
Insuficienţa luminii are influenţă negativă asupra plantei deoarece lemnul nu se coace
suficient, suferind de ger. Din această cauză zmeurul trebuie cultivat pe terenuri cu
expoziţii favorabile, sudice, sud-estice, sud-vestice, în zone deluroase şi muntoase,
nordice şi nord-estice, în zonele de câmpie. Zmeurul suportă şi semiumbra, situaţie în
care calităţile fructelor lasă de dorit.
Cerinţele murului faţă de lumină sunt şi mai ridicate decât ale zmeurului. În
condiţii de iluminare bună se obţin fructe de calitate, plantele diferenţiază muguri de rod
pe toată lungimea tulpinii, maturarea lemnului este bună iar rezistenţa la ger mare.
Solul. Zmeurul şi murul dau rezultate bune pe soluri bogate în humus, cu
capacitate bună de reţinere a apei, bine aerate. Murul este mai puţin pretenţios faţă de sol,
reuşind şi pe soluri mai sărace.
Influenţa factorilor tehnologici asupra fructelor
Zmeurul trebuie cultivat numai în plantaţii pure. Nu se admite inter-calarea acestuia
în livezile tinere de pomi deoarece drajonând puternic inva-dează terenul împiedicând
efectuarea lucrărilor de întreţinere. În afară de aceasta, zmeurul fiind o specie rapace,
concură puternic pomii pentru apă şi hrană (MIHĂESCU, 1977).
Cel mai recomandat sistem de lucrare a solului în plantaţiile de zmeur este ogorul
negru. Se administrează 40-50 t/ha gunoi de grajd, 400 kg super-fosfat şi 300 kg sare
potasică, respectiv 200 kg azotat de amoniu, aplicat fazial (toamna după căderea frunzelor,
înainte de înflorit şi înainte de matu-rarea fructelor). La mur, azotul se aplică în 2 reprize:
primăvara devreme şi în timpul înfloritului. În zonele cu precipitaţii insuficiente se
recomandă 4-6 udări. La zmeur şi mur se face tăieri de formare şi de rodire.
Recoltarea fructelor. Maturarea fructelor se eşalonează pe o perioadă lungă de timp
(20-40 zile în funcţie de soi), de aceea şi recoltarea se va face eşalonat, în 6-10 reprize.
Fructele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează manual, direct în
ambalajul de transport de capacitate 200-400 g. Odată cu recol-tarea fructelor se execută

84
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
şi sortarea lor. De regulă, zmeura se recoltează fără peduncul, dar la solicitarea
beneficiarului se poate recolta cu peduncul, caz în care se păstrează mai bine şi se
transportă mai uşor. Recoltarea meca-nizată se face cu maşini speciale care acţionează prin
vibrare (500-1000 de vibraţii/minut) scuturând fructele.
Recoltarea se face dimineaţa pe răcoare pentru fructele destinate con-sumului în stare
proaspătă şi pe tot parcursul zilei pentru fructele ce vor fi industrializate. Prerăcirea se
face la 5-8°C, iar depozitarea la 0°C şi 90% umiditate relativă a aerului.
Zmeurul începe să fructifice din anul 2 de la plantare (1-2 t/ha), producţii de 5 t/ha
obţinându-se în anul 10-12 de la plantare.
Murul produce în medie 5-12 t/ha, fructificarea cea mai bună fiind până la 12-15
ani.

2.12. COACĂZUL - Ribes nigrum L. (coacăz negru),


Ribes rubrum L. (coacăz roşu)
Fam. Saxifragaceae, subfam. Ribesoideaea

Importanţă. Cocăzul se cultivă pentru fructele sale foarte valoroase din punct de
vedere alimentar şi terapeutic.
Fructele se consumă puţin în stare proaspătă, dar sunt foarte apreciate prelucrate
sub formă de produse cum sunt: sucuri, siropuri, lichioruri, compoturi, dulceţuri,
marmelade, vinuri tonice.
Din frunze, vârfuri de lăstari şi fructe se prepară medicamente şi ceaiuri calmante
recomandate în afecţiuni ale inimii, afecţiuni gastro-intes-tinale şi hepatobiliare.
Coacăzul este o specie care creşte spontan în climat umed şi răcoros al zonelor de
munte din Europa (Alpi, Carpaţi, Pirinei), Asia şi America de Nord. În prezent producţia
mondială de coacăze este în medie de 500 mii tone anual.
Ţările mari producătoare din Europa sunt: Polonia, Germania, Cehia, Slovacia,
Austria etc. (date FAO).
În România, în urma ultimului recensământ s-au evidenţiat 1388 ha în cultură pură
şi 571 ha în cultură intercalată de coacăz negru şi roşu.
Compoziţie chimică. Astfel, fructele conţin: 7-10 g% zaharuri; 0,9 g% substanţe
proteice; 1,2 –3,6 g% acizi organici; 0,4-1,1 g% substanţe pectice; săruri minerale,
vitamina C (150 mg%), vitaminele B1, B2, B6, PP etc. (RADU, 1985, citat de MITRE,
2002).
Principalele soiuri de coacăz recomandate în cultură sunt prezentate în tabelul
2.12.

Tabelul 2.12.
Principalele soiuri de coacăz negru şi roşu
Fructul: Epoca recoltării
Soiul Aspectul şi producţia
Destinaţia
ciorchinelui (lună/decadă)
1. Soiuri cu fructe negre

85
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
mijlociu, lax cu consum proaspăt
Negre mari VI/2, 6-8
8-11 bace şi industrializare
mijlociu, compact consum proaspăt
Record VI/1, 5-6
cu 7-8 bace şi industrializare
scurţi, grupaţi consum proaspăt
Costwald cross VI/2, 6-10
7-21 bace şi industrializare
mijlocii consum proaspăt
Mendip cross VI/2-3, 6-10
7-14 bace şi industrializare
mijlociu consum proaspăt
Bogatîr VI/2, 8-10
6-10 bace şi industrializare
mijlociu consum proaspăt
Tinger VI/2, 8-10
8-10 bace şi industrializare
2. Soiuri cu fructe roşii
mijlociu consum proaspăt
Mărgăritar VI/1, 10-12
9-16 bace şi industrializare
mijlociu, compact
Roşu timpuriu industrializare VI/1, 10-12
10-12 bace
Janker van Tets lung şi rar cu 6 baceindustrializare VI/1, 14-16
consum proaspăt
Red Lake lung cu 15-20 bace VI/2-3, 15-16
şi industrializare

Particularităţi biologice (fig.95). Coacăzul este un arbust cu 15-25 tulpini de


diferite mărimi (4-7 ani) înalte de 1,0-1,5 m, cu sistem radicular superficial şi bine
ramificat. Tulpinile cresc viguros în primii ani după plan-tare, după care intensitatea
creşterii se reduce treptat. Tulpinile trăiesc 10-20 ani dar durata de viaţă rentabilă este doar
de 4-5 ani la coacăzul roşu şi de 3-4 ani la coacăzul negru. Inflorescenţa este un racem cu
5-22 flori la coacă-zul roşu, respectiv cu 5-10 flori la coacăzul negru.
Fructul este o bacă neagră, albă sau roşie. Mărimea bacelor descreşte de la bază
spre vârful ciorchinelor.
Influenţa factorilor climatici asupra fructelor
Temperatura. Coacăzul creşte şi fructifică în zonele cu temperatura media anuală
de 7,5-8,5ºC şi temperatura medie a perioadei de vegetaţie de 17-18ºC. În timpul iernii
rezistă până la -30...-32ºC. Primăvara, porneşte în vegetaţie când temperatura medie
zilnică trece de 6ºC şi înfloreşte la peste 12ºC.
Nu suportă temperaturi de 30ºC, motiv pentru care cultura nu s-a extins în sud.
Soiurile cu fructe roşii se com-portă mai bine atât la temperaturi scă-zute cât şi la
temperaturi ridicate.
Umiditatea. Coacăzul este o spe-cie iubitoare de umiditate, motiv pentru care se
cultivă în zone cu precipitaţii medii anuale ce depăşesc 750 mm şi sunt cât mai uniform
repartizate în timpul anului. Coacăzul este la fel de sensibil şi la excesul de apă caz în
care plantele se opresc complet din vegeta-ţie, frunzele rămân mici, se îngălbe-nesc şi
plantele se usucă.
Spre deosebire de coacăzul negru, coacăzul roşu şi alb manifestă pretenţii mai reduse faţă
de umiditate, aceasta datorită unui sistem radicular mai bine dezvoltat.
Lumina. Coacăzul este o plantă cu pretenţii moderate faţă de lumină suportând
semiumbra, dar potenţialul său biologic se manifestă în optim numai în condiţii de
iluminare bună. Soiurile cu fructe roşii şi albe au pre-tenţii mai mari decât soiurile cu
fructe negre.
Solul. Coacăzul creşte şi fructifică bine pe soluri fertile, adânci, umede, cu textură
argilo-nisipoasă, argilo-lutoasă, bogate în humus şi un drenaj satisfăcător.
Influenţa factorilor tehnologici asupra fructelor

86
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Fertilizarea de bază presupune administrarea a cca. 80-100 t/ha gunoi de grajd, 1000
kg/ha superfosfat şi 500 kg/ha sare potasică. La nevoie se face dezinfecţia solului cu
insecticide şi nematocide.
Terenul se desfundă la 40-60 cm, se discuieşte, se nivelează, se par-celează şi se
pichetează la distanţe de 2,8-3,0 m/1,0-1,2 m, revenind la hectar 3000-3300 plante. Solul
se întreţine sub formă de ogor negru sau ogor erbicidat. Se aplică odată la 3 ani 60 t/ha
gunoi de grajd, 600 kg/ha superfosfat, 500 kg/ha sare potasică şi an de an 300 kg/ha azotat
de amoniu.
La coacăz se aplică tăieri de formare şi de fructificare.
Irigarea se impune în zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual cu norme de 300-
3
500 m /ha înainte de înflorit, în timpul creşterii fructelor şi după recoltare.
Recoltarea fructelor se face când bacele de la vârful ciorchinelui au ajuns în faza
de pârgă şi se va încheia în 6-7 zile. Recoltarea se face manual cu rahis, pe timp răcoros
în ambalaje de 5-6 kg sau 0,5-1 kg în funcţie de condiţiile de transport.
Coacăzul este o specie precoce (intră pe rod în anul II); dă producţii de 2,5-5 t/ha
în anul III, iar din anul IV poate produce 7-8 t/ha la coacăzul negru şi 10-15 t/ha la
coacăzul roşu.

11.13. AFINUL - Vaccinium sp., L., Fam. Ericaceae

Importanţă. Afinele pot fi folosite pentru consum în stare proas-pătă sau


congelate precum şi la industrializare pentru sucuri, siropuri, dulceţuri, jeleuri, afinată,
lichioruri etc. Fructele uscate se folosesc pentru ceaiuri. Lăstarii, frunzele sunt utilizate în
industria medicamentelor, datorită conţinutului lor în substanţe tanante, hidrochinonă,
vaccinină, arbutoză, care au efect similar cu insulina, de asemenea, dezinfectează căile
biliare fiind folosite în tratarea bolilor gastrice, a anemiilor etc.
Afinul ocupă suprafeţe întinse în Asia, Europa, America de Nord. este originar din
America de Nord, unde ocupă peste 10.000 ha în Florida, Indiana, Carolina de Sud,
Michigan. Pe plan mondial ţările mari cultiva-toare de afin sunt: SUA, Canada,
Germania, apoi Anglia, Austria, Polonia, Olanda, Elveţia, Italia şi Franţa. În ţara noastră
este răspândit în flora spon-tană dar se găseşte şi în cultură.
Compoziţie chimică. Afinele conţin: 83,4-88,6% apă; 7,14-15,1% zahăr; 0,302-
0,474% substanţe tanoide; 0,80-1,12% subs-tanţe proteice; 0,350-0,440% substanţe pec-tice;
săruri minerale de K, S, Ca, Fe, P, Cl, Mg, Mn, vitamina C, A, PP, B1, B2.
Particularităţi biologice (fig.96). În cultură afinul are înălţimi de 0,4-3,0 m şi se
prezintă sub formă de tufă având mai multe tulpini ce cresc din zona coletului. Florile
sunt grupate în raceme de culoare roz deschis sau albă. Înflorirea are loc în luna mai.
Fructele ajung la maturitate după 2-3 luni de la înflorire. Fructul este o bacă de formă
sferică cu diametrul de 10-25 mm, având greutate de 0,65-0,95 g, de culoare neagră,
albastră-închis, brumat. Producţia de fructe este 2-3 kg/tufă. Fructifică timp de 15-20 ani.
Afinul fructifică încă din anul II de la plantare, dar producţii economice se obţin începând
cu anul V de la plantare.
Influenţa factorilor climatici asupra fructelor
Temperatura. Afinul dă rezultate bune în zonele cu temperaturi mo-derate, deci,
este o specie de climat umed şi răcoros. Rezistă în cursul iernii la temperaturi de -25ºC.
Temperaturile ridicate în perioada de vegetaţie au influenţă negativă asupra producţiei.

87
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Apa. În ceea ce priveşte apa, afinul se comportă bine în zonele cu precipitaţii
medii anuale între 800-1000 mm şi mai ales dacă acestea sunt repartizate uniform pe
parcursul perioadei de vegetaţie.
Lumina. Afinul fructifică bine pe versanţi cu expoziţie sudică, dar suportă bine şi
semiumbra.
Solul. Afinul se comportă bine pe soluri acide cu pH 4,2-4,8, bine drenate.
Influenţa factorilor tehnologici asupra fructelor
Terenul destinat plantaţiilor de afin se fertilizează cu 40-50 t gunoi de grajd, 200
kg/ha azotat de amoniu, 300 kg/ha superfosfat şi 200 kg/ha sare potasică, după care se
desfundă solul la 50 cm. Sistemul cel mai apre-ciat este ogorul negru. Fertilizarea se face
anual cu îngrăşăminte chimice pe bază de N, P, K 500-600 kg/ha în raport de 1:2:1 şi 15-20
t/ha îngrăşăminte organice bine fermentate. Irigarea se recomandă în zonele cu precipitaţii
reduse în perioada de creştere a lăstarilor şi a fructelor cu 3-5 săptămâni înainte de
recoltarea fructelor şi în perioada diferenţierii mugurilor de rod.
După anul V de la plantare, tăierile constau în îndepărtarea tulpini-lor mai bătrâne
de 5 ani şi a celor de vigoare slabă. La soiurile cu port erect se îndepărtează tulpinile din
centrul tufei iar la soiurile cu tufă răsfirată se înlătură cele ce atârnă sau sunt înclinate.
Recoltarea fructelor se face la 60-90 zile de la înflorit când au ajuns la maturitate
80% din fructe. Recoltarea se face în 3-7 reprize la inter-vale de 5-7 zile pe parcursul a 3-7
săptămâni. Afinul produce cca. 3-6 t/ha.
Pentru consum în stare proaspătă afinul se recoltează în recipienţi de 0,5 kg sau în
lădiţe de 5-6 kg.
Recoltarea se poate face şi mecanizat cu ajutorul combinelor spe-ciale pentru
recoltat arbuşti. Afinele sunt fructe perisabile, de aceea recol-tarea, sortarea şi ambalarea
trebuie făcute fără pauză între ele. Prerăcirea se face la 8ºC în spaţii frigorifice.

11.14. CĂTINA ALBĂ - Hippophaë rhamnoides L.


Fam. Eleagnaceae

Importanţă. Cătina albă este un arbust din flora spontană. A fost introdusă în cultura
pomicolă la Institutul Agronomic din Iaşi. Cătina albă are importante însuşiri
terapeutice, alimentare şi decorative.
Datorită capacităţii extraordinare de drajonare, consolidează terenu-rile degradate.
Fructele se folosesc în ameliorarea bolilor nervoase, diges-tive, dermatologice,
urinare, hepatice etc. În Germania, uleiul de cătină se foloseşte contra leziunilor
provocate de iradiere, în boli ginecologice, zona zoster, eczeme, hipertensiune, stres
intelectual, anemie, cataractă. Fiind o plantă bioprotectoare contra iradiaţiilor se
plantează în jurul uzinelor ato-mice, ca cea de la Cernavodă.
Din cătină s-au obţinut primii aditivi furajeri româneşti. Folosită în agricultură
măreşte rezistenţa la iernat a albinelor. Preparatul “polivitarom” este un produs industrial
obţinut la USAMV Cluj-Napoca.
Uleiul de cătină datorită serotinei pe care o conţine contribuie la regenerarea
ţesuturilor nervoase. În Elveţia a fost creat preparatul farma-ceutic “Hippophan” folosind
reţeta prof. dr. doc. GRIGORESCU (IMF Iaşi). Fructele sunt adevărate polivitamine naturale
conţinând majoritatea vitami-nelor dar mai ales pe cele bioantioxidante (A, C, E) care
protejează orga-nis-mul uman contra agresiunii diferitelor boli. Cătina este
bioprotectoare, contra pirenului (substanţă extrem de toxică), prezentă în fumul de ţigară.

88
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Cătina se foloseşte în diferite produse industrializate (suc, sirop, nectar, gem,
jeleu, băuturi slab alcoolice). Alături de valoarea alimentară şi terapeutică, cătina prezintă
şi o valoare decorativă, datorită contrastului cromatic între argintiul frunzelor şi
portocaliul fructelor. Datorită acestor efecte decorative este folosită şi în aranjamente
florale (CIREAŞĂ, 1987).
Compoziţia chimică a fructelor este complexă, ele conţinând: zahăr total 8%, acizi
organici 1,4-4,25%, carotenoide 219-314%, substanţe grase 9,1-15,5%.
Conţinutul în vitamina A este acelaşi ca şi la morcov (8-9 mg%) iar conţinutul în
vitamina C depăşeşte de două ori pe cel al coacăzului negru şi de 10 ori pe cel din fructele
citrice. Astfel, fructele de culoare galbenă con-ţin 405-860 mg% iar cele portocalii 452-
932 mg%. Conţinutul în vitamina E (140-200 mg%) este de 40 de ori mai mare decât al
tuturor speciilor pomi-cole (această vitamină frânează procesul de îmbătrânire a
organismului).
Principalele soiuri de cătină albă cultivate în ţara noastră sunt: Dobrogene, Delta
Dunării, Prahovene, Buzoiene, Vrâncene, Buhuşene, De Copou, Oneştene, Nemţene.
Particularităţi biologice (fig.97). Cătina albă este un arbust unise-xuat dioic (2n
= 24), înalt de 2-3 m, în condiţii favorabile 7-8 m, cu ramuri divergente brun roşcate
închis. Frunzele sunt lungi, lanceolate şi argintii pe faţa inferioară.Înfloreşte foarte
timpuriu, luna martie şi este o importantă plantă meliferă. Fructele sunt bace false, mici
(0,26-0,50 g), ovoide sau globuloase. Pulpa este galben-portocalie foarte suculentă, care
lasă pete de ulei. Mirosul fructelor este plăcut, amintind de aroma de ananas. Seminţele
sunt mici, tari, brune şi îşi menţin capacitatea de germinare timp de 2-3 ani.
Influenţa factorilor climatici asupra fructelor
Cătina albă are o mare plasticitate ecologică întâlnindu-se din munţii Vrancei până
în Delta Dunării şi chiar pe litoral. Cătina poate rezista la geruri care nu se întâlnesc în
ţara noastră (-50ºC) precum şi la arşiţele cele mai mari din timpul verii. Adaptarea la
uscăciune este demonstrată de exis-tenţa ghimpilor şi forma îngustă a frunzelor. Rezistă şi
preferă locuri bine însorite (unde acumulează maxim de vitamine). În condiţii de
semiumbră se degarniseşte. Se adaptează şi la excesul temporar de apă, reuşeşte pe cele
mai diferite forme de relief fiind indiferentă faţă de soluri (nisipoase, argiloase,
sărăturoase, gipsoase) acolo unde nu reuşeşte nici o altă specie pomicolă.
Influenţa factorilor tehnologici asupra fructelor
Ca material săditor se folosesc drajoni şi butaşi înrădăcinaţi şi forti-ficaţi în
pepinieră timp de 2-3 ani când se poate determina sexul.
Plantarea puieţilor se face primăvara devreme pe terenul pregătit din toamnă.
Raportul dintre sexe trebuie să fie de 5-7 plante femele la 1-2 plante mascule.
Pe terenuri în pantă trebuie să se facă înţelenirea intervalelor dintre rânduri
excepţie o fâşie lată de 0,75-1,0 m de fiecare parte a rândului, care se menţine ca ogor
lucrat. O dată la 3 ani se recomandă 150-200 g/m2 super-fosfat şi 50 g/m2 sare potasică.
La tufele intrate pe rod se fac tăieri mai severe în lemn de 3 ani concomitent cu
suprimarea ramurilor rupte şi uscate.
Recoltarea fructelor se face manual cu ajutorul unor pieptene, fur-culiţe de metal,
foarfece etc. Cătina intră pe rod în anul 3 de la plantare. Maturarea fructelor începe în
luna august.
La 7 ani de la plantare produce 10 t/ha iar la rodirea deplină (15-20 ani) poate
ajunge la 28 t/ha.

89
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

Capitolul 3

VIŢA DE VIE

3.1. SOIURI DE STRUGURI PENTRU VIN

90
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Soiurile de struguri pentru vin au cerinţe mici faţă de căldură, apă şi nutriţie. Din
această cauză arealul de cultură este destul de mare, plantaţiile viticole fiind amenajate pe
terenurile în pantă, pe nisipuri, soluri pietroase sau calcaroase. Sunt în general mai
rezistente la secetă şi ger, ceea ce per-mite extinderea culturii în condiţii de neirigare şi în
cultură protejată.
Maturarea strugurilor de vin se încadrează în intervalul 15 septem-brie - 15
octombrie al fiecărui an.
Soiurile de struguri pentru vin, datorită consistenţei suculente a me-zocarpului, pot
acumula la maturare până la 240-260 g/litru zaharuri în must, iar aciditatea totală poate
ajunge până la 5-6 g/litru.
În ceea ce priveşte caracteristicile uvologice, compoziţia mecanică a strugurilor
arată că, soiurile pentru vin deţin o cantitate mai mare de ciorchini, seminţe şi total
tescovină.
Soiurile de struguri pentru vin prezintă aptitudini enologice diferite. În general,
orice soi aparţinând speciei Vitis vinifera, poate fi folosit în vinificaţie, însă numai cele
pentru vin permit obţinerea unui produs finit cu o compoziţie chimică armonioasă (între
alcool, aciditate totală, extract sec) şi cu însuşiri organoleptice pozitive. De aceea sunt
considerate pentru vin numai acele soiuri care datorită caracteristicilor lor tehnologice
sunt folo-site la vinificarea cu mijloace obişnuite şi care generează în mod spontan o
fermentaţie alcoolică.
La soiurile de struguri pentru vin producţia cantitativă şi concen-traţia în zaharuri
variază în limite foarte largi de la 6-8 t/ha la 12-16 t/ha şi între 136-272 g/litru zahăr.
Ţinând cont de acest aspect, soiurile de struguri pentru vin se împart în: soiuri de mare
producţie şi soiuri de calitate.
Soiurile de struguri pentru vinurile roşii se disting printr-un con-ţinut ridicat de
compuşi fenolici (substanţe colorante din pieliţa boabelor), care au valori cuprinse între 1
şi 10. Sub aspectul intensităţii coloraţiei, soiurile de struguri pentru vinuri roşii se împart
în: slab colorate, mijlociu colorate, intens colorate.
Grupa de soiuri pentru vin cuprinde şi soiuri cu un conţinut ridicat de arome în
pieliţă, numite soiuri aromate. La aceste soiuri natura aro-melor este foarte diferită, de la
aceea de “muscat” până la arome specifice. La acelaşi soi intensitatea aromei depinde de
volumul producţiei de stru-guri, condiţiile anului de cultură, starea de sănătate a recoltei,
momentul culesului.
Existenţa unor soiuri de struguri de mare producţie şi a altora de calitate, pe fondul
cărora se suprapun soiurile colorate cât şi cele aromate, a permis împărţirea soiurilor de
strugurilor de vin în următoarele direcţii de producţie:
• soiuri de struguri pentru vinuri albe sau roz de consum curent;
• soiuri de struguri pentru vinuri roşii de consum curent;
• soiuri de struguri pentru vinuri roşii de calitate superioară;
• soiuri pentru vinuri aromate.

3.2. SOIURI DE STRUGURI PENTRU VINURI ALBE DE CONSUM CURENT

91
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Peste 60% din suprafaţa cultivată cu struguri pentru vinuri albe de consum curent
au producţii medii anuale de peste 15 t/ha. În vederea valo-rificării
potenţialului de producţie a acestor soiuri amplasarea culturii se va face pe
soluri fertile cu 2-3% humus, iar în cazul plantaţiilor de pe terenu-rile
nisipoase se va face fertilizarea masivă cu N 300, P150, K150 şi aplicarea
irigaţiilor.
Caracteristicile chimice variate ale mustului şi condiţiile climatice diferite de
cultură permit folosirea unor soiuri pentru vinuri albe de consum curent şi în alte direcţii
de producţie cum sunt: obţinerea sucurilor de stru-guri, a vinurilor spumante, a distilatelor
învechite, a vermuturilor.
Principalele soiuri de struguri pentru vinurile albe de consum curent sunt:
Galbenă de Odobeşti (fig.98). Este un soi românesc obţinut în podgoria
Odobeşti, cu frunza mare, întreagă, uşor trilobată, strugurii sunt aripaţi, cilindro-conici,
boabele dese, rotunde, de mărime mijlocie şi de culoare galbenă, ruginii pe partea
însorită.
Este un soi slab rezistent la ger, faţă de umiditate are pretenţii moderate, necesită o
singură udare în faza de intrare a strugurilor în pârgă. Fertilizarea minerală anuală se face
cu N100, P150, K75 kg/ha s.a.
Caracteristici tehnologice. La maturitatea deplină a boabelor con-centraţia în
zaharuri este de 160-180 g/litru şi aciditatea totală între 3,9-4,2 H2SO4 g/litru. Este un soi
de mare producţie care asigură în medie 16,2 t/ha struguri.
Plăvaie (fig.99), soi autohton cultivat în Moldova, în podgoriile din Odobeşti şi
Panciu. Are frunză mijlocie, întreagă sau uşor trilobată. Stru-gurii sunt cilindrici, cu
boabe dese, uniforme, de culoare alb-verzui intens pruinate în alb.
Caracteristici tehnologice. Compoziţia mustului se caracterizează printr-un plus
de aciditate totală, ceea ce permite folosirea vinurilor obţi-nute în diferite cupaje sau ca
materie primă pentru distilate.
Zghihară de Huşi (Zghihară galbenă, Zghihară verde bătură), soi cu frunze mari,
cu nervuri de culoare vineţie, cu marginile frunzei dinţate profund, strugurii au forma
rămuroasă, boabele sunt neuniforme ca mări-me, de culoare galbenă-verzuie.
Perioada de vegetaţie este mai scurtă ca la Galbenă de Odobeşti, rezistă relativ
bine la atacul putregaiului cenuşiu.
Caracteristici tehnologice. Producţia de struguri este mai mică cu cel puţin 2 t/ha
faţă de Galbenă de Odobeşti, concentraţia în zahăr este de 170-190 g/litru.
Iordană, soi răspândit în Ardeal, are frunza mijlocie spre mare, strugurii sunt
cilindrici sau cilindro-conici, aripaţi, cu boabe dese, verzi-gălbui, uşor bronzate pe partea
însorită. Bobul este sferic, de mărime mij-locie, marcat de un punct pistilar evident.
Are o perioadă lungă de vegetaţie (170-180 zile), maturitatea deplină a boabelor
este după 1 octombrie.
Caracteristici tehnologice. Conţinutul în zahăr a strugurilor la matu-ritatea deplină
este relativ redus depăşind destul de rar 170-180 g/litru. Vinurile obţinute sunt slab
alcoolice şi cu aciditate totală ridicată. Servesc la cupajarea cu alte vinuri sau ca materie
primă pentru vinurile spumante sau distilate învechite.
Ardeleancă, soi răspândit în judeţele Sălaj şi Bihor. Frunza este mijlocie, uşor
trilobată, puternic pufoasă pe partea inferioară, strugurii sunt cilindro-conici, cu boabe
rare, sferice, de culoare verde-gălbui, pe care se suprapun pete mici suberificate şi marcat
de un punct pistilar evident (fig. 100). Are perioada de vegetaţie lungă (170-180 zile),
găseşte condiţii de vegetaţie bune numai în condiţii de deal.

92
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Caracteristici tehnologice. Concentraţia în zaharuri este scăzută (170-180 g/litru
must), aciditate totală ridicată (6,9 g/litru). Vinurile obţi-nute sunt subţiri, fiind folosite
pentru consumul curent sau ca materie primă pentru vinurile spumante sau distilate
învechite. Producţiile obţinute sunt de 16-22 t/ha.
Roşioară întâlnit în sudul Olteniei. Frunza este mijlocie 5 lobată, subţire, uşor
pufoasă pe partea inferioară. Strugurii sunt cilindrici, uneori aripaţi, cu boabe dese, de
mărime mijlocie, sferice, de culoare roz închis. Mustul cu tentă de roz. Este foarte
rezistent la secetă şi unul din cele mai rezistente soiuri la putregaiul cenuşiu.
Caracteristici tehnologice. Concentraţia zahărului din must la cules este în medie
de 180 g/litru cu aciditatea totală medie de 3,9 g/litru. Vinu-rile obţinute sunt subţiri, de
culoare roz, puţin armonice, uneori fade ca urmare a deficitului de aciditate. Producţia
obţinută este de 24 t/ha.
Majarcă albă, se cultivă în Banat. Frunza este mare, 5 lobată, sub-ţire, uşor
pufoasă pe partea inferioară. Strugurii sunt cilindro-conici, ari-paţi, îndesaţi, cu boabe
uşor ovoide, mijlocii, verzui cu pete ruginii.
Caracteristici tehnologice. Concentraţia de zahăr în struguri 180-190 g/litru,
aciditate totală relativ scăzută (3,2 g/litru), maturitatea târzie, producţia de struguri 15
t/ha.
Steinschiller roz (fig.102), soi de origine germană. Frunza este mijlocie, întreagă,
strugurii cilindro-conici, cu boabe dese, mici, uniforme, sferice de culoare roz-roşiatică,
intens pruinată. Rezistent la putregai, secetă şi ger, se cultivă atât în zona de deal cât şi în
cea de nisipuri.
Caracteristici tehnologice. Acumulează la coacerea deplină 180-190 g/litru
zaharuri în must, cu o aciditate scăzută, în jur de 3 g/litru. Producţia de struguri este
cuprinsă între 9 şi 15 t/ha.
Aligote Frunza mijlocie, întreagă, de culoare verde închis, strugurii sunt mijlocii, cilindrici,
uni- sau biaripaţi, cu axul recurbat, deşi, boabe mici, sferice, verzi-gălbui, ruginii în anii
foarte favorabili.
Caracteristici tehnologice. Este un soi rezistent la secetă, sensibil la mană şi
putregaiul cenuşiu. La maturitatea deplină acumulează în must 190-210 g/litru zaharuri.
Se pretează mai puţin la supramaturare, conţinutul în zahăr nedepăşind 220-230 g/litru
must. Vinurile obţinute din struguri sunt incluse în grupa vinurilor albe de consum curent
când provin din plan-taţii amplasate pe terenuri nisipoase şi vinuri albe de calitate
superioară când strugurii provin din plantaţii amplasate pe terenuri colinare. Producţia de
struguri obţinută nu depăşeşte 10-14 t/ha.

3.3. SOIURI DE STRUGURI PENTRU VINURI ALBE DE CALITATE SUPERIOARĂ

Aceste soiuri au aptitudini de creştere diferită, de la cele cu vigoare slabă


(Traminer roz), la soiuri cu vigoare mijlocie (Risling italian), până la cele viguroase
(Fetească albă).
Soiurile de struguri pentru vinuri albe de calitate superioară au capacitate diferită
de supramaturare, aceasta fiind condiţia de bază în obţi-nerea vinurilor superioare.
Supramaturarea este facilitată prin botritizare, desfrunzitul parţial aplicat la maturarea
boabelor şi prin recoltatul selec-ţionat. Soiurile pentru vinuri albe superiore care posedă
arome specifice sunt: Chardonay, Muscadelle, Petit Sauvignon, Gros Sauvignon, Traminer
roz.
Cultivate în condiţii mai puţin favorabile din punct de vedere helio-termic, unele
soiuri se comportă ca şi cele de mare producţie.

93
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Cultivate în areal ce oferă un plus de aciditate sunt folosite la obţi-nerea vinurilor
spumante sau a distilatelor învechite.
Grasă de Cotnari (fig.104), soi autohton. Frunza mijlocie, struguri de mărime
mijlocie, neomogeni, de culoare galben-verzui, cu pete ruginii pe partea inferioară.
Caracteristici tehnologice. La maturitatea deplină acumulează 200-220 g/litru şi o
aciditate totală de cca. 5,5 g/litru. Are aptitudine mare la supramaturare, acumulând cca.
240-270 g/litru must. Producţiile obţinute sunt mici, cu valori cuprinse între 5-7 t/ha.
Fetească albă (fig.105). Frunza mare, 3-5 lobată, strugurii sunt cilindro-conici, adesea
uniaripaţi, cu boabe dese, mici, sferice, de culoare verde-gălbui.
Caracteristici tehnologice. La maturitatea tehnologică strugurii acu-mulează 200-
210 g/litru zahăr în must şi un conţinut în aciditate totală de 4-5 g/litru. Se pretează la
supramaturare fără pierderi, producţiile obţinute sunt între 6-10 t/ha.
Risling italian Frunze de mărime mijlocie, 5 lobată, cu stru-gurii de formă
cilindrică, prima ramificare a rahisului fiind o aripioară spe-cifică acestui soi, boabele
sunt sferice, dese, mici, de culoare verde-gălbui, cu punct pistilar evident.
Caracteristici tehnologice. Acumulează la maturitate 210-220 g za-hăr/litru must
şi un conţinut în aciditate totală de 4,0 g/litru. Producţia normală la struguri variază între
7,9 şi 15 t/ha.
Pinot gris soi de origine franceză. Frunza mijlocie, 3 lobată, cu mezofilul gros, strugurii
sunt mici, cilindrici, uneori uniaripaţi cu boabe dese, sferice, uşor ovoide, adesea
deformate, datorită compactităţii de culoare gri, cu pieliţa subţire.
Caracteristici tehnologice. La maturitate acumulează 210-220 g/litru zahăr în must,
este unul din soiurile care se pretează cel mai bine la supra-maturare, realizând 230-250
g/litru zahăr şi o aciditate totală cuprinsă între 4,2-5,3 g/litru. Producţiile obţinute nu
depăşesc 6-8 t/ha.
Chardonay (fig.108). Frunze mijlocii, întregi, de culoare verde închis, strugurii mici,
cilindrici, uniaripaţi, cu boabe dese, mici, sferice, de culoare galben-verzui. Boabele au
mici pete suberificate şu un punct pistilar evident.
Caracteristici tehnologice. Concentraţia de zahăr în must este de 200-210 g/litru,
conţinutul în aciditate totală este de 4-5 g/litru, capacitatea de supramaturare este de până
la 220-240 g/litru zahăr în must. Mustul este nearomat. Producţiile sunt în general mici, 6-
7 t/ha.
Traminer roz Frunza mică, trilobată, pieloasă, puternic gofrată, spre punctul
pistilar nervurile sunt colorate în roşu pe partea supe-rioară şi cea inferioară. Strugurii sunt
conici, uniaripaţi, cu boabe dese, mici, sferice, având pieliţa groasă, de culoare roz,
acoperită cu multă pruină.
Caracteristici tehnologice. La maturitate strugurii acumulează cca. 200-210 g/litru
must, aciditatea totală este ridicată, 4,5-5,5 g/litru, la supra-maturare acumulează zahăr în
cantitate de 220-240 g/litru. Producţia obţi-nută este de 6-8 t/ha.
Neuburger soi de origine germană. Frunze mijlocii ca mă-rime, trilobate, cu limbul
mat, neted, fin, scămos pe partea inferioară. Stru-gurii sunt mijlocii, cilindrici sau
cilindro-conici, uneori aripaţi, deşi, cu boabe rotunde, verzi-gălbui, acoperite cu pruină şi cu
punctul pistilar evident.
Caracteristici tehnologice. Concentraţia zahărului din must ajunge la 200-220
g/litru la maturitatea tehnologică, iar aciditatea la 4,0-5,2 g/litru. Producţia de struguri
este de 11-16 t/ha.
Furmint, întâlnit pe suprafeţe întinse în Transilvania. Frunza mijlo-cie spre mare,
întreagă sau trilobată, cu sinusuri superficiale, strugurii sunt cilindrici, uniaripaţi şi lungi,

94
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
cu boabe mai dese sau mai rare, de mărimi diferite, boabele sunt uşor ovoide, cu pieliţa
colorată în verde-gălbui, auriu pe partea însorită.
Caracteristici tehnologice. La maturitate strugurii acumulează 220-240 g/litru
zahăr în must şi 4-65, g/litru aciditate totală, iar producţia de struguri este de 6-8 t/ha.

12.4. SOIURI DE STRUGURI PENTRU VINURI ROŞII DE CONSUM CURENT

Băbească neagră este un soi vechi românesc întâlnit în majoritatea podgoriilor


specializate în producerea de vinuri roşii. Frunzele sunt mijlocii, asimetrice, cu cinci lobi,
strugurii sunt mijlocii sau mari, rămu--roşi, conici, cu boabe rare, neomogene. Bobul este
mijlociu, sferic sau uşor turtit, de culoare negru-albăstrui, mijlociu, pruinat.
Caracteristici tehnologice, strugurii obţinuţi în zonele de deal din soiul Băbească
neagră produce vinuri de calitate superioară, intens colorate, catifelate şi armonice. În
zonele de şes se realizează vinuri de consum curent, slab colorate. La maturitate strugurii
acumulează între 187-209 g/litru must, zaharuri şi o aciditate totală de 4,9-6 g/litru.
Producţiile obţinute sunt cuprinse între 11 şi 16 t/ha.
Cadarcă soi cultivat în zona de vest a ţării, frunzele sunt mari, întregi sau
trilobate, strugurii sunt mijlocii, cilindrici, cu boabe mij-locii neomogene, sferice, colorate
negru-violet, intens pruinate.
Caracteristici tehnologice. Are o maturitate neuniformă, potenţialul de acumulare
a zahărului foarte diferit, în funcţie de condiţiile de cultură. Astfel la maturitatea
tehnologică strugurii acumulează între 166 şi 222 g/litru zahăr şi aciditate în boabe de
până la 4,9 g/litru. Producţia totală este între 6 şi 9 t/ha.
Oporto original din Europa centrală, frunze mijlocii, trilo-bată, strugurii sunt
mijlocii, cilindro-conici, cu boabe dese şi omogene, sferice, colorate în roşu violaceu mai
puţin intens
Caracteristici tehnologice. Conţinutul mustului în zaharuri la matu-ritatea deplină
este de 170-180 g/litru, aciditatea totală este destul de scă-zută, având valori cuprinse
între 3 şi 3,5 g/litru.
Alicante Bouschet, frunză mijlocie întreagă, fiind un soi tinctorial frunzele
prezintă pete tinctoriale încă din timpul verii. Strugurii sunt mijlocii, tronconici, uni sau
biaripaţi, cu boabele dese, mijlocii, sferice de culoare roşie violacee foarte închisă, intens
pruinate, şi cu mustul colo-rat în roşu. Soi viguros cu o perioadă lungă de vegetaţie.
Caracteristici tehnologice. Strugurii acumulează la maturitatea de-plină 160-
170g/l zaharuri în must, şi o aciditate totală de 3,5-4g/l. Fiind folosit la corectarea culorii
unor vinuri roşii de consum curent pentru a evita diminuarea intensităţii culorii, recoltarea
se face la maturitatea depli-nă. Producţia de soiuri este cuprinsă între 12-14t/ha.
Aramon, soi vechi original din sudul Franţei, frunza este mijlocie, întreagă,
strugurii sunt mari, cilindro-conici, cu boabe rare, mari, uşor dis-coidale, de culoare roşie
violacee-deschis, intens pruinate.
Caracteristici tehnologice. La maturitate acumulează 150-160 g/litru zaharuri în
must, ca o caracteristică a acestui soi este cantitatea mare de aciditate totală de peste 7,5
g/litru, pigmentaţia antocianică slabă
Are perioadă lungă de vegetaţie, potenţial productiv foarte ridicat 18-20 t/ha.

95
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
3.5. SOIURI DE STRUGURI PENTRU VINURI ROŞII DE CALITATE SUPERIOARĂ

Soiurile de struguri pentru vinuri roşii de calitate superioară conţin o cantitate


mare de compuşi fenolici ceea ce asigură obţinerea an de an a unor vinuri normal
colorate. În condiţii ecologice mai puţin favorabile soiurile au un potenţial productiv mai
ridicat unde se obţin vinuri de con-sum curent.
Fetească neagră (fig.115), este soiul din care desprins Fetească albă, este
considerat un soi dacic datorită vechimii sale foarte mari.
Caracteristici tehnologice. La maturitatea deplină strugurii acumu-lează 200-220
g/litru zaharuri în must, iar la supramaturare 220-240 g/litru putând ajunge până la 260
g/litru. Aciditatea totală este ridicată (4,7 g/litru). Producţia obţinută este slabă, cu valori
de până la 6-8 t/ha.
Pinot noir (fig.116), este considerat un soi galic (Franţa), Are frunza mijlocie,
trilobată, adesea întreagă. Strugurii sunt cilindrici, sau cilindro-conici, uni ori biaripaţi, cu
boabele dese, mici, sferice uşor ovoidale. Pieliţa este groasă, neagră-albăstruie şi intens
pruinată. Are o perioadă scurtă de vegetaţie) (minimum 150-160 zile)
Caracteristici tehnologice, Cantitatea de zahăr care se acumulează în must este de
210-220 g/litru la maturitatea tehnologică, se pretează cel mai uşor la supramaturare (240-
260 g/litru).
Producţiile obţinute la ha sunt mici, cu valori cuprinse între 6 şi 8 t/ha.
Cabernet Sauvignon originar din Franţa, cu perioada de vegetaţie mijlocie (180-
190 zile).
Caracteristici tehnologice. La maturitatea deplină acumulează în struguri 200-210
g/litru zaharuri şi un conţinut în compuşi fenolici dintre cele mai mari. Datorită pieliţei
destul de groasă, supramaturarea boabelor este lentă ajungând la 220-240 g/litru zahăr.
Producţiile sunt mici 6-8 t/ha.
Merlot soi originar din Franţa, frunza este mijlocie, cinci-lobată, gofrată, verde-
închis, strugurii sunt lungi, conici sau cilindro-conici, cu primele două ramificaţii mai mari.
Boabele mijlocii, dese, sferice, cu pieliţa colorată în albastru violaceu închis.
Caracteristici tehnologice. Strugurii acumulează la maturitatea de-plină 190-200
g/litru zaharuri în must, şi o cantitate mare de substanţe colorante. La supramaturare
realizează 220-240 g/litru zaharuri.
Producţiile sunt mijlocii de până la 1012t/ha.
Burgund mare, răspândit mai ales în Banat, are frunza mare, în-treagă sau uşor
trilobată, gofrată, de culoare verde-arămiu, cu perişori scurţi pe partea inferioară.
Strugurii sunt mijlocii, uniaxiali, cilindro-conici, cu boabe mijlocii, dese, sferice, de
culoare roşie-violacee închisă, dens pruinate.
Caracteristici tehnologice. Acumulează la maturitate în must 180-190 g/litru
zahăr, pigmentaţia antocianică superioară.
Producţia de struguri obţinută la hectar este de 12-14 t/ha.

3.6. SOIURI DE STRUGURI PENTRU VINURI AROMATE

Soiurile pentru vinuri aromate au cerinţe ridicate faţă de factorii ecologici şi


tehnologici. Sunt soiuri sensibile la boli, secetă, cu nivele de producţie destul de scăzută.
Vinurile obţinute din soiurile aromate sunt valorificate ca soiuri pure sau în cupaje cu alte
vinuri cărora le imprimă aroma şi gustul plăcut de „muscat” sau „tămâioasă”.

96
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
Tămâioasă românească, este un soi de origine greacă, cu o perioadă scurtă de
vegetaţie (160-170 zile), frunze mijlocii către mare, tri- sau cinci lobată, verde deschis,
strugurii sunt mijlocii, cilindro-conici, cu tendinţă de uni sau biaripare, cu boabe, mijlocii,
sferice, de culoare verde-deschisă, acoperite la maturitatea boabelor de galben, multă ceară
şi puncte, cu miezul consistent şi gust aromat.
Caracteristici tehnologice, acumulează în struguri la maturitatea tehnologică 200-
210 g/litru must, se pretează la supramaturare înregistrând la cules 250-270 g/litru cu
aciditatea totală 4-5 g/litru.
Potenţialul de producţie este între 7 şi 12 t/ha.
Din sortimentul Tămâioasă mai face parte şi soiul Tămâioasă roz care se
diferenţiază de Tămâioasă românească prin culoarea roz a boabelor.
Muscat Ottonel, soi întâlnit în majoritatea podgoriilor din Moldova, Transilvania
şi Muntenia. Frunza este mijlocie, cinci lobată, boa-bele sunt mijlocii, sferice, uşor
discoidale, cu pieliţa galben verzuie şi aco-perită cu pruină intens albicioasă Miezul este
suculent iar guistul are aromă intensă de Muscat.
Caracteristici tehnologice: la maturitatea deplină mustul conţine 190-210 g/litru
zaharuri şi 2,6-3,2 g/litru aciditate totală. Prezintă aptitudini sporite de supramaturare
până la concentraţii de 268 g/litru zaharuri în must. Producţiile obţinute: 11,8 t/ha.
Busuioacă de Bohotin face parte din acelaşi grup cu Tămâioasă românească, se
deosebeşte de aceasta prin dimensiunile strugurilor şi a boabelor care sunt mai mici
precum şi prin culoarea acestora care este violetă cu nuanţe vineţii.

3.7. SOIURI PENTRU SUCURI DE STRUGURI

Sucul de struguri este un produs nefermentat obţinut după o tehno-logie specifică


de producere din mustul unor soiuri care corespund acestui scop. Sub denumirea generală
de suc de struguri există patru categorii de produse:
• suc de struguri natural, obţinut din anumite soiuri, fără a se inter-veni cu
corecţii şi tratamente de natură chimică;
• suc de struguri rezultat din mustul suprasulfitat în vederea con-servării şi apoi
desulfitat pentru a putea fi consumat.
• suc liofilizat, obţinut din sucul natural de struguri prin evaporare totală sub vid
şi la temperatură scăzută;
• must de struguri concentrat realizat prin concentrarea sub pre-siune scăzută a
mustului proaspăt până la o densitate de cel puţin 1,24 şi care prin diluare serveşte la
prepararea sucului de struguri.
Obţinerea sucurilor de struguri porneşte de la strugurii materie pri-mă cu o
concentraţie de zaharuri în must moderată (160-180 g/litru), o aci-ditate totală ridicată (5-
6 g/litru) exprimată în acid sulfuric, o cantitate redusă de substanţe pectice (sub 500
mg/litru) şi un grad ridicat de fructuo-zitate. O importanţă deosebită prezintă echilibrul
armonios zahăr/aciditate ce rezultă din valorile indicelui glucoacidimetric de 2,0-2,8.
Soiurile culti-vate în România şi corespund acestui scop sunt următoarele: Aligote,
Fetească regală, Riesling italian, Chasselas dore.

3.8. SOIURI DE STRUGURI PENTRU VINURI SPUMANTE

Vinul spumant este acel vin care conţine bioxid de carbon de natură endogenă
rezultat în urma fermentaţiei naturale şi care la 20°C dezvoltă în sticla în care este
îmbuteliat o presiune de minim 3 atmosfere. Obţinerea vinurilor spumante porneşte de la

97
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
vinurile seci care au culoare alb-verzui, un grad alcoolic moderat (11,0% în volum), o
aciditate totală ridicată (5-6 g/litru), un extras redus având valori moderate (18-20 g/litru)
şi un grad ridicat de fructuozitate. Soiurile pentru vin care corespund acestor exigenţe
sunt: Iordană şi parţial Băbească neagră. Se mai folosesc soiurile Fetească albă şi
Fetească regală cultivate în climat mai răcoros. Băbească neagră şi Pinot noir servesc la
prepararea vinurilor spumante de culoare roz iar Muscatul Ottonel la obţinerea vinurilor
spumante aromate.

3.9. SOIURI DE STRUGURI PENTRU VERMUT

Vermutul este băutura rezultată din mustul fermentat în care se adaugă extracte
din plante aromatizante, zaharoză şi alcool alimentar (până la tăria alcoolică de 16-18% în
volum). Obţinerea unor vermuturi de cali-tate superioară reclamă folosirea ca materie
primă vinurile albe sau roşii cu grad alcoolic moderat (10-11% volum), puţin extractive
(extras redus cca. 15 g/litru) şi un conţinut redus în aciditate totală (sub 3,5 g/litru H2SO4).
Soiurile de struguri recomandate pentru obţinerea vermuturilor sunt: Roşioară
(pentru vermuturi albe) şi Oporto (pentru vermuturile roşii).

3.10. SOIURI DE STRUGURI PENTRU DISTILATE ÎNVECHITE

Distilatul învechit de tip cognac (vinars) este băutura ce rezultă prin învechirea în
butoaie de stejar a distilatului nou şi aducerea acestuia la tăria de comercializare (38-45%
alcool în volum) după care se aplică unele tratamente şi practici autorizate. Distilatul
învechit de calitate superioară se obţine pornind de la vinurile albe seci, cu o concentraţie
mică în alcool (8-9% în volum), o extractivitate redusă (15-18 g/litru) şi o aciditate totală
sporită (5-6 g/litru). Corespund acestor cerinţe soiurile de mare producţie (peste 15 t/ha)
cu creştere viguroasă şi maturarea deplină a boabelor târzie, cum sunt: Fetească regală,
Mustoasă de Măderat, Băbească gri, Zghihară de Huşi, St. Emilion.

98
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 1999, Legumicultură specială, Tipo Agronomia, Cluj-N.


2. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 2000, Legumicultură specială, vol. I, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
3. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 2001, Legumicultură specială, Ed. AcademicPres, Cluj-N.
4. APAHIDEAN, MARIA şi colab., 2000, Legumicultură specială, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca.
5. BADEA, I. şi colab., 1975, Cultura orezului. Ed. Ceres, Bucureşti.
6. BÂLTEANU, GH., 1993, Fitotehnie, vol. II. Ed. Ceres, Bucureşti.
7. BÂLTEANU, GH., AL.SALONTAI, C.VASILICĂ, V.BÎRNAURE, I.BORCEANU, 1991, Fito-tehnie, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. BÂLTEANU, GH., I.FAZECAŞ, AL.SALONTAI, C.VASILICĂ, V.BÎRNAURE, FL.CIOBANU, 1983,
Fitotehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9. BERINDEI, M., 1977, Zonarea producţiei de cartof, Ed. Ceres. Bucureşti.
10. BODEA, C. şi colab., 1982, Tratat de biochimie vegetală, Ed. Academiei Bucureşti.
11. BODEA, C. şi colab., 1982, Tratat de biochimie vegetală, Ed. Academiei Bucureşti.
12. BOGDAN, ILEANA, 2002, Agrotehnică diferenţiată, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
13. BOJOR, O. şi colab., 1983, Plante medicinale şi aromatice de la A la Z, Ed. Recoop, Bucureşti.
14. BORCEAN, I. şi colab., 1994, Cultura plantelor de câmp, Ed. de Vest, Timişoara.
15. BORCEAN, I. şi colab., 1996, Zonarea, cultivarea şi protecţia plantelor de câmp în Banat, Ed.
Mirton, Timişoara,1996
16. BOTEZ, M., NICULINA BURLOI, 1977, Cultura caisului, Ed. Ceres, Bucureşti.
17. BUTNARIU, H. şi colab., 1992, Legumicultură, EDP, Bucureşti.
18. CERNEA, S., 1992, Studiul colecţiei de germoplasmă de hamei (Humulus lupulus), în vederea
stabilirii genitorilor pentru procesul de ameliorare. Teză de doctorat.
19. CERNEA, S., 1995, Fitotehnie, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
20. CERNEA, S., 1997, Fitotehnie, Ed. Genesis. Cluj-Napoca.
21. CERNEA, S., G.MORAR, M.DUDA, 1995, Lucrări practice de Fitotehnie partea I. Tipo
Agronomia. Cluj-Napoca.
22. CIOFU, RUXANDRA şi colab., 2003, Tratat de Legumicultură, Ed. Ceres, Bucureşti.
23. COCIU, V. şi colab., 1993, Caisul, Ed. Ceres, Bucureşti.
24. COCIU, V. şi colab., 1997, Prunul, Ed. Conphys.
25. COCIU, V., 1974, Nectarinele, Ed. Ceres, Bucureşti.
26. COSTIN, I., 1983, Tehnologii de prelucrare a cerealelor în industria morăritului, Ed. Tehnică,
Bucureşti.
27. DENCESCU, ŞT. şi colab., 1977, Cultura soiei, Ed. Academiei, Bucureşti.
28. DRĂGICI, I. şi colab., 1975, Orzul. Ed. Academiei, Bucureşti.
29. DVORNIC, VALENTINA, 1976, Cercetări referitoare la rezistenţa la iernare a piersi-cului, Teză de
doctorat, Institutul Agronomic “Nicolae Bălcescu”, Bucureşti.
30. FALISSE, A., 1990, Cours de Phytotechnie. Facultate Science Agronomie Gembloux, Belgia.
31. FAZECAŞ, I., 1983, Sfecla pentru zahăr. Fitotehnie, EDP, Bucureşti.

99
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
32. GÂDEA, ŞTEFANIA, 2003, Fiziologie vegetală, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca.
33. GHENA, N. şi colab., 1977, Pomicultură generală şi specială, EDP, Bucureşti.
34. GHERGHI, A. şi colab., 1973, Păstrarea şi valorificarea fructelor şi legumelor, Ed. Ceres,
Bucureşti.
35. GHERGHI, A. şi colab., 1979, Menţinerea calităţii legumelor şi fructelor în stare proaspătă, Ed.
Tehnică, Bucureşti.
36. GIOSAN, N. şi colab., 1986, Soia, Ed. Academiei, Bucureşti.
37. GUŞ, P. şi colab., 2004, Agrotehnică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
38. HERA, CR., GH.SIN, I.TONCEA, 1989, Cultura florii soarelui, Ed. Ceres, Bucureşti.
39. INDREA, D. şi colab., 1983, Legumicultură, EDP, Bucureşti.
40. INDREA, D. şi colab, 1995, Ghid practic pentru cultura legumelor, Ed. Ceres, Bucureşti.
41. INDREA, D., şi colab., 1997, Cultura legumelor timpurii, Ed. Ceres, Bucureşti.
42. LAZĂR, A., 1973, Contribuţii privind cultura mărului pe terenurile nisipoase din sud-vestul ţării,
Teză de doctorat, IANB, Bucureşti.
43. MARCA, GH., 2003, Tehnologi produselor horticole, Ed. AcademicPres, Cluj-N.
44. . MIHĂESCU, G., 1981, Pomicultura specială, Ed. Ceres, Bucureşti.
45. MILLIM, K., 1979, Tehnologia păstrării perelor în stare proaspătă, Teză de doctorat,
Universitatea Craiova.
46. MITRE, V., 2002, Pomicultură specială, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca
47. MORAR G., 1994, Contribuţii la studiul perfecţionării tehnologiei de cultivare a cartofului pentru
sămânţă în afara zonelor închise. Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca.
48. MORAR, G., 1999, Cultura cartofului, Ed. Risoprint Cluj-Napoca.
49. MUNTEAN, L.S., 1990, Plante medicinale şi aromatice cultivate în România, Ed. Dacia Cluj-
Napoca.
50. MUNTEAN, L.S., 1993, Curs de Fitotehnie, vol. I şi II, Tipo Agronomia Cluj-Napoca.
51. MUNTEAN, L.S., 1995, Mic tratat de fitotehnie, vol. I, Ed. Ceres Bucureşti.
52. MUNTEAN, L.S., 1997, Mic tratat de fitotehnie, vol.II Ed. Ceres Bucureşti.
53. MUNTEAN, L.S., I.BORCEAN, M.AXINTE, GH.V.ROMAN, 1995, Fitotehnie, EDP, Bucureşti.
54. MUNTEAN, L.S., I.BORCEAN, M.AXINTE, GH.V.ROMAN, 2001, Fitotehnie, Ed. Ion Ionescu de la
Brad.
55. MUNTEAN, L.S şi colab., 2003, Tehnologii în agricultura ecologică, Plante medici-nale şi
aromatice, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
56. MUREŞAN, S.V. şi colab., 1987, Păstrarea cartofului în macrosilozuri, Cercetarea în sprijinul
producţiei, ASAS, Braşov.
57. MUSTE, SEVASTIŢA, 2001, Materii prime vegetale, vol.I. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
58. MUSTE, SEVASTIŢA, 2002, Materii prime vegetale, vol.II, Ed.Risoprint, Cluj-Napoca.
59. NEGRILĂ, A. şi colab., 1980, Pomicultura şi viticultura, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
60. OŞLOBEANU, M. şi colab., 1980, Viticultură generală şi specială, EDP, Bucureşti.
61. PARNIA, CORNELIA, 1978, Contribuţii la stabilirea factorilor ecologici, biologici şi agrotehnici
care condiţionează rodirea vişinului, Teză de doctorat, ASAS, Bucureşti.
62. PASC, I. şi colab., 1978, Fertilizarea livezilor, în Cercetarea în sprijinul producţiei, RPTA,
Bucureşti.

100
MATERII PRIME VEGETALE SEVASTIŢA MUSTE
63. PATRON, P., 1992, Legumicultură, Ed. Universitas, Chişinău.
64. POP, L., V.BÂRNAURE şi colab., 1984, Cultura alunelor de pământ, Ed. Ceres, Bucureşti.
65. POPESCU, M. şi colab., 1982, Pomicultură generală şi specială, EDP, Bucureşti.
66. POPESCU, M. şi colab., 1993, Pomicultură generală şi specială, EDP, Bucureşti.
67. POPESCU, M., I.GODEANU, 1975, Cercetări privind influenţa unor particularităţi biologice asupra
potenţialului productiv al nucului cultivat în masiv, Lucr. simp. şt. “Pelendava 1950”,
Craiova.
68. POPESCU, V. şi colab., 1997, Grădina de legume, vol. I, II, Ed. Grand, Bucureşti.
69. ROPAN, G., 2000, Pomicultură generală, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
70. SALONTAI, AL., E.LUCA, MARIA LATEŞ, 1996, Hameiul, orzul şi berea, Ed. ICPIAF, Cluj-
Napoca.
71. SALONTAI, AL., I.BOBEŞ, I.PERJU, 1983, Cultura hameiului, Ed. Ceres Bucureşti.
72. SALONTAI, AL., L.S.MUNTEAN, 1982, Curs de Fitotehnie, Tipo Agronomia Cluj-N.
73. SALONTAI, AL., M.SAVATTI, M.BÂRSAN, 1988, Certificarea şi controlul calităţii seminţelor la
plantele de câmp, Ed. Dacia Cluj-Napoca.
74. SALONTAI, AL. şi colab., 2002, Hameiul, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
75. STAN, T.N. şi colab., 1999, Legumicultură, vol. I, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
76. STĂNESCU, Z. şi colab., 1976, Sfecla de zahăr, Ed. Ceres, Bucureşti.
77. TIANU, AL., AL.BUDE, 1985, Cultura orzului, Ed. Ceres, Bucureşti.
78. TODOR, I., 1968, Mic atlas de plante din flora RSR, EDP, Bucureşti.
79. VOICAN, V. şi colab., 1998, Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii, Ed. Ceres, Bucureşti.
80. VRÎNCEANU, AL.V., 1974 - Floarea soarelui, Ed. Academiei, Bucureşti.
81. VRÎNCEANU, AL.V., 2000 - Floarea soarelui hibridă, Ed. Ceres, Bucureşti.
82. X X X, 1952-1976 - Flora României, vol. I-XIII, Ed. Academiei.
83. X X X, 2001, Lucrări ştiinţifice USAMV Cluj-Napoca.
84. X X X, 2002, Anuarul statistic al României.
85. X X X, 2002, Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor cultivaţi în România.
86. X X X, 2004, Simpozion omagial “135 ani de învăţământ agronomic clujean”, Cluj-N.
87. X X X, 1999-2004, Colecţia reviste Hortinform, Societatea Horticultorilor din România, Bucureşti.

101