Ceremonia ceaiului

Ceremonia ceaiului (cha-

no-yu, chadō, sau sadō în
japoneză) este un ritual
tradiţional influenţat de
Budismul Zen prin care
ceaiul verde matcha sau
"roua preţioasă lichidă",
este preparat într-o
manieră ceremonioasă de
către o persoană
îndemânată şi servit unui
grup mic de oaspeţi într-o
atmosferă liniştită. În
esenţa sa, ceremonia
ceaiului reprezintă
expresia sintetică a
aspectelor fundamentale
ale culturii japoneze.

Matcha, ceaiul verde japonez, se obţine astfel:frunzele după ce au fost uscate,zdrobite cu

pietre de moara devin o pudră verde, solubilă în apă.Aceasta pudră de ceai este de
culoarea verde deschis,cu reflexe pale.Pentru a-l prepara se pune 1 gram intr-o ceaşcă de
apa la 60 de grade si se agită cu un beţisor pâna la aparitia unei spume
verzi,translucide,Bautura obtinuta, destul de inchisa la culoare si in special tare in
teina,este usor amara,avaand o aroma proaspata care te duce cu gandul la vegetatia
umeda de padure.Este extrem de sănătos, are proprietăţi antioxidante şi previne apariţia
cancerului de colon sau stomac. Există varietăţi diferite de ceai verde, în funcţie de zona
în care a fost cultivat. Ceaiul verde poate fi preparat şi direct din frunze, în afara
ceremoniei ceaiului.
Istorie
Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare
că este originară din munţii din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul
dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său şi era aşa de
important încât a devenit subiectul unei cărţi în trei volume numită Ch’a Ching, Cartea
sacră a ceaiului, scrisă de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În aceea perioadă, frunzele de
ceai se presau şi se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau
diverse arome, cum ar fi spre exemplu ghimber şi sare.

Maestrul Eisai

În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau
uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de
pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era
apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în
ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.

Maestrul Dogen

Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al şcolii de zen Rinzai, a

introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au
condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditaţiei. Astfel,
acesta a scris "Kissa Yojoki", un tratat ce prezenta proprietăţile ceaiului atât pentru
sănătatea fizică cât şi pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea oraşului
Kyoto, înfiinţează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, şi planta ceaiului.
Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o
băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi călugării budişti de la alte mănăstiri, care
doreau să înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari. Eisai este
cunoscut în Japonia ca părintele ceaiului. Ceaiul a primit curând după aceea
binecuvântarea împaratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.

Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtăşit şi de discipolul său Dogen (1200 - 1253)
cunoscut ca fondator al şcolii de zen Soto.

Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase
ustensile pentru ceai şi instrucţiuni pentru ceremonie cu reguli pe
care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătaţi viaţa de zi cu zi din
templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.
Maestrul Murata Juko

Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la

casele nobililor din Kyoto şi printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de
bucurie şi includeau momente în care participanţii identificau diverse tipuri de ceai care
erau oferite învingătorilor.

Marele Maestru Rikyu

Din aceste manifestări iniţiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a

transformat în "cultul ceaiului", în cha-no-yu, numit aşa de preotul budist
Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul
pe aspectul spiritual, şi care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică,
începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă
a comerţului şi între secolele XIV-XVI, chiar şi printre samurai. Aceştia din urmă erau
educaţi în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeaşi seriozitate cu care se pregăteau pentru
artele marţiale.

Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză, Sen no Rikyu), cel care
i-a conferit un caracter specific japonez, perfecţionându-l până la artă, formă în care se
găseşte în zilele noastre.

Introducere în ceremonia ceaiului

Ceremonia ceaiului sfârşitul secolului al XIX

Numele de cha-no-yu este cunoscut ca având semnificaţia de

"ceremonia japoneză a ceaiului", deşi tradus exact înseamnă, de
fapt, apă fierbinte pentru ceai.

În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o "cale"

spirituală. În acest sens întâlnim "calea florilor" (ikebana),
"calea caligrafiei" (shodo), "calea poeziei" (haiku), "calea
sabiei" (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado
("calea ceaiului") aceasta reprezentând calea spirituală a
ceremoniei ceaiului.

Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viaţa culturală şi artistică a Japoniei timp
de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este
un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenţa ceremonialului este de natură
spirituală şi presupune o anumită stare sufletească din partea participanţilor. Cei ce se
adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile şi grijile vieţii
cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de linişte într-o atmosferă
calmă.

Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea şi servirea ceaiului verde sub formă de pudră în
prezenţa oaspeţilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include "kaiseki"
sau "chakaiseki", (servirea unui aperitiv) şi servirea de două ori a ceaiului (koicha şi
usucha). Aceasta durează aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în
putinţă pentru a crea oaspeţilor un confort estetic, intelectual şi psihic deosebit. Pentru
aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însuşindu-şi
procedurile de servire a ceaiului în faţa oaspeţilor, dar şi învăţând să aprecieze arta,
meştesugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în acelaşi
timp dobândind graţie şi sensibilitate pentru nevoile celorlalţi.

Ritualul

Pregătire pentru ceremonia ceaiului, Toshikata,

1905

Calea ceaiului se numeşte Sado sau Chado .

Termenul Sado este folosit de şcoala
Omotesenke, iar termenul Chado este folosit de
şcoala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului
este o trăire rafinată care necesită un deosebit
simţ estetic, iar atunci când este bine stăpânit
ajunge să nu mai fie o simplă petrecere a
timpului ci una din căile autocunoaşterii. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o
taină a armoniei şi a purităţii, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să laşi
doar să se bănuie ce nu îndrăzneşti să destăinui. Atmosfera ceremonialului nu este
religioasă, este una de căldură sufletească, o anumită căutare a odihnei şi liniştii, o
detaşare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată.
Toate acestea ajută la purificarea sufletului, la atingerea simplităţii, oferă o stare tonică,
binefăcătoare. Deşi toate eforturile gazdei sunt îndreptate către delectarea participanţilor,
aceasta nu înseamnă că ceremonia servirii ceaiului îi lasă pe aceştia total neimplicaţi.

Pentru buna desfăşurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiţii

estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanţilor şi încăperea unde se
desfăşoară ceremonia. În camera ceaiului trebuie să domnească o curăţenie desăvârşită.
Vechimea ustensilelor e o condiţie care trebuie respectată, nimic nu trebuie să pară nou
cu excepţia vasului de bambus şi a şerveţelului pentru şters care trebuie să fie de un alb
imaculat. Culorile şi forma ustensilelor nu trebuie alese la întâmplare. Frunzuliţele din
care se prepară ceaiul conţin uleiuri eterice, cofeină, tanini, teofilină, care în cantităţi
moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată
în funcţie de poziţia lor pe tulpină. În ceea ce priveşte ţinuta vestimentară a participanţilor
(kimono-ul, de cele mai multe ori) veşmintele trebuie să aibă culori simple şi să fie
curate. Mişcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite,
pline de calm interior. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a
turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Principiile ceremoniei cer
participanţilor să admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodată kimonoul
celorlalţi, deoarece ei trebuie să se detaşeze de orice formă de egoism. Putem astfel
afirma că atunci când omul tinde să realizeze ceva, când acţionează pentru un anumit
scop, există totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bună este aceea care se
dovedeşte a fi şi cea mai armonioasă. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a
îndrepta toată atenţia oaspeţilor asupra frumuseţii celor mai simple manifestări ale naturii,
cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cărbuni şi de asemenea
manifestările forţei creative a universului prin încercarea umană, de exemplu, în
confecţionarea de obiecte. Conversaţia în camera în care se serveşte ceaiul se axează pe
astfel de lucruri. Oaspeţii nu se vor lansa în discuţii în şoaptă în grupuleţe restrânse, ci îşi
vor limita conversaţiile la originile ustensilelor şi lăudarea frumuseţii gesturilor gazdei şi
a ceremonialului în sine.

China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit
sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o
strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există
însă mari diferenţe între ceremonia japoneză şi cea chineză.

Esenta ceremoniei ceaiului

Chanoyu Mizuno Toshikata(1866-1908)

Esenţa Chanoyu (ceremonia ceaiului) este

armonia. Fiecare mişcare şi fiecare componentă a
acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea
imaginea serenităţii absolute. Această tradiţie a
fost începută de călugării budişti acum 700 de ani.
200 de ani mai târziu, Sen no Rikyu a transformat
simpla ceremonie concepută de călugari într-un adevărat ritual. Decoraţiunile care
însoţesc această ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o chabana, fie o
caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ceremonios de
către gazdă, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toţi invitaţii folosesc aceeaşi ceşcuţă,
în faţa căreia fac o plecăciune, o rotesc cu o gestualitate precisă şi apoi o golesc prin
înghiţituri mici şi lente. După terminarea lichidului, marginea ceştii este ştearsă cu
degetele şi ceaşca este înălţată spre cer, în semn de mulţumire. Tradiţia cere ca invitaţii să
adreseze gazdei complimente şi întrebări, şi să admire decorul, instrumentele şi măiestria
preparării. Cu timpul, această ceremonie a evoluat şi a condus la apariţia teismului, care
în esenţă cere celui iniţiat puterea de a pătrunde şi a aprecia savoarea ceaiului, dar şi a
ceremonialului propriu-zis, şi de a se bucura de lucrurile simple.

Ceremonia ceaiului este cunoscută cu următoarele denumiri:

 • Cha-no-yu (metoda antică),
• Sencha-do (metoda modernă),
• Misonodoma (metoda pentru occidentali)
• Riakubon (metoda pentru exterior).

Baza spirituală a cha-no-yu

Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie această activitate artistică unică: cha-
no-yu. Aceste categorii sunt:

• esteticul, disciplina şi interacţinea socială.

Consideraţiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele întâlnite: figurile,

formele si structura diverselor ustensile, frumuseţea locului de desfăşurare, gustul
prăjiturilor servite şi al ceaiului în sine. Disciplina priveşte atât gazda cât şi invitaţii şi
aceasta trebuie riguros respectată. În ceea ce priveşte interacţiunea socială, cu toate că
este posibil de a savura în linişte, singur, o ceaşcă de ceai într-un ambient tipic
ceremoniei, dacă n-ar fi mai multe persoane implicate, grija pentru estetic şi disciplină nu
şi-ar mai avea rostul.

Dacă esteticul, disciplina şi interacţiunea socială reprezintă funcţiile fizice ale cha-no-yu
ce pot fi percepute chiar de un observator neiniţiat, ceremonia ceaiului, în sine reprezintă
un filon spiritual ce fuzionează cu arta. Pentru cine practică ceremonia e necesar un efort
constant de a valoriza aspectul estetic, de a rafina disciplina şi de a implica celelalte
persoane, ceea ce în final va conduce spre o înţelegere adevărată a ceremoniei ceaiului.

Principii fundamentale

Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintă

un mod rafinat de relaxare. Exprimă mai degrabă o filosofie de viaţă. Oaspeţii ce
participă la ceremonie trebuie să găsească în aceasta o oază de pace şi linişte sufletească,
departe de răul din lume, unde mintea se poate deschide spre meditaţie. Ceremonia
ceaiului e un moment, între numeroasele momente ale zilei, moment în care trebuie să
căutam de a fi conştienţi de tot ceea ce facem, de orice mică acţiune, de cum acţionăm şi
de tot ceea ce ne înconjoară fără a ne lăsa dominaţi de acestea, dar acţionând în deplină
armonie cu ambientul în care ne găsim. Este necesar să facem un singur lucru o singură
dată. Orice mic efort al minţii noastre trebuie să se concentreze spre singura acţiune a
momentului şi spre nimic altceva. Un mod de a învăţa să respectăm acestea sunt pricipiile
fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu (1522-1591), în patru
cuvinte simple:

1. Armonie (wa)
2. Respect (kei )
3. Puritate (sei )
4. Linişte (jaku )
Armonia trebuie să fie creată între persoane, între obiecte, între persoane şi obiecte.
Ordinea şi dispoziţia obiectelor într-un anumit fel creează armonia: ochiul şi implicit
mintea primesc o senzaţie liniştitoare de ordine. Fundamentală pentru crearea armoniei
este liniştea, ca practică a meditaţiei. Liniştea ajută la concentrarea atenţiei spre ceea ce
se întâmplă. Respectul are o deosebită importanţă: respectul faţă de o regulă, respectul
faţă de instrumentele ceremoniei, respectul faţă de celelalte persoane şi respectul faţă de
sine. Puritatea reprezintă prin definiţie "calitate a ceva ce este pur". În ceremonia
ceaiului se referă la puritatea interioară dar şi la curăţenia lucrurilor ce ne înconjoară,
puritate raportată la starea corporală şi spirituală. Toate aceste trei principii, dacă sunt
respectate induc implicit la Linişte.

Reguli de bază

Ceaiul preparat

Sen no Rikyu a stabilit un set simplu, compus

din şapte reguli de bază, în fapt instrucţiuni
privind prepararea perfectă a ceaiului. El însuşi
afirma că era dispus să devină discipolul celui
care ar putea să îndeplinească in chip desăvârşit
aceste sarcini aparent triviale:

1. Pregăteşte un bol de ceai delicios (la propriu şi la figurat).

2. Creează senzaţia de răcoare în timpul verii şi de căldură în timpul iernii.
3. Aranjează cărbunii în aşa manieră încât apa să fiarbă cum trebuie.
4. Aranjează florile în aşa manieră încât să creeze impresia că se află în mediul lor
natural.
5. Fii gata întotdeauna înainte de vreme.
6. Fii pregătit în caz că plouă.
7. Fii respectuos cu oaspeţii tăi.

Obiectele ceremoniei
chasen, chashaku, chawan, futa-oki, shaku, hishaku, kama, kobukusa, mizusashi,
natsume, ro, shifuku, tatami
Cum sunteţi cu obiectele, aşa sunteţi - mai mult sau mai puţin - cu ceilalţi. (Sen no
Rikyu).

În timpul ceremoniei ceaiului multe

obiecte participă, nu se folosesc.
Cel ce pregăteşte ceaiul trebuie să
renunţe la orice idee de dominare a
obiectelor. Obiectele ceremoniei
sunt reunite, generic, cu ajutorul
termenului "dōgu" (unelte). O
gamă vastă de "dōgu" este necesară
chiar şi pentru o ceremonie nu
foarte pretenţioasă. O listă
completă a tuturor obiectelor,
modul în care acestea pot fi
utilizate şi diversele stiluri în care
sunt făcute, ar fi greu de realizat,
astfel că ceea ce urmează este o
scurtă listă cu unele dintre cele mai
importante:

• Chaire : recipient folosit pentru ceaiul "koicha"

• Chakin : şerveţel pentru curăţat ceaşca
• Chasen : tel de bambus
• Chashaku : linguriţă de bambus
• Chashitsu : camera ceaiului
• Chawan : cană-ceaşcă făcută din ceramica Raku
• Daisu: dulăpior din lemn lăcuit pe care se pun obiectele
• Fukusa : batistă de mătase
• Fukusa-basami: cutiuţă în care fiecare oaspete îşi pune necesarul (kaishi, kashi-
yōji, sensu )
• Furo: obiect de sprijin pentru "tatami", folosit din mai până în octombrie
• Futa-oki: suport de sprijin, din bambus, pentru "shaku"
• Gotoku: trepied din fier pe care se aşează "kama" în interiorul "ro"-ului
• Hishaku : polonic de bambus (asemănător cu o pipă lungă) cu care se ia apa din
"kama" pentru a se vărsa în "chawan"
• Hanaire: vas pentru florile care participă la ceremonie (chabana)
• Kashi-yōji: mic instrument de lemn folosit pentru a tăia prăjiturile oferite
• Kaishi : batiste de hârtie de orez
• Kashi: prăjiturile oferite înainte de servirea ceaiului
• Kama: fierbător pentru apă
• Kensui: recipient pentru apa de spălat
• Ko: tămâie
• Kogo:cutiuţă pentru "ko"
• Kobukusa: şerveţel pe care se aşează "chawan"
• Kuromoji: mic instrument din lemn, ascuţit, cu care se servesc prăjiturile
 • Mizusashi : recipient pentru apă
• Natsume : recipient lăcuit, deseori decorat, folosit pentru ceaiul "usucha"
• Ro: gaură pătrată în care se pune "kama", folosită din noiembrie până în aprilie
• Shaku: capac pentru "kama"
• Shifuku: săculeţ în care se repune "chaire"
• Shōmen: punct al părţii externe a "chawan", ca o pată existentă la bordura cănii,
ce ajută la orientarea modului in care trebuie ţinută cana-ceaşcă
• Sunsu: evantai pe care invitatul trebuie să îl poarte cu sine
• Tatami: rogojină ce constituie pardoseala
• Tokonoma: locul în care se expun "kakemono" şi "chabana", numit "locul
frumuseţii"
• Tomobako: cutie de lemn în care gazda îşi păstrează instrumentele

Kakemono

Tokonoma

• Kakemono: pergamentul pictat şi caligrafiat, din

hârtie de orez (scriitura se numeşte "bokuseki" -
"dare de cerneală") ce conţine fie un proverb
cunoscut, fie cuvintele referitoare la tradiţia
ceaiului: "wa-kei-sei-jaku" (armonie-respect-
puritate-linişte) sau chiar o singură ideograma (vânt,
pace, puritate ). Este unul dintre obiectele cu o mare
importanţă pentru că simbolizează funcţia spirituală a ceremoniei. Gazda decide
ce kakemono trebuie ales pentru a simboliza scopul ceremoniei.

Printre aceste "bokuseki", prezentate în formă de ideograme, cele mai des folosite sunt:

Kitsu-sa-ko, Shu-jin-kou, Mu, En, Ichi-go-Ichi-e, Wa-Kei-Sei-Jaku

• wa-kei-sei-jaku: principiile fundamentale ale ceremoniei,

• kitsu-sa-ko: semnifică faptul că o ceaşcă de ceai este servită tuturor acelor ce o
doresc.
• ichi-go-ichi-e: o viaţă, o întâlnire pentru a exprima irepetabilitatea fiecărei
acţiuni, ceremonia pregătită zile în şir, nu va fi de două ori aceeaşi.
 • en :libertate, egalitate şi nediscriminare
• mu : nu este en. Mu este format din toate obiectele şi ideile lumii, ca şi da, nu,
zero, unu, etc.
• shu-jin-kou : personaj principal

Momentele ceremoniei

Ceremonia ceaiului se divide în trei momente distinte:

• Kaiseki = un aperitiv

• Koicha = ceai dens

• Usucha = ceai uşor

Fiecare moment la care va asista un invitat la ceremonie descrie o „călătorie iniţiatică” în

adevăratul sens al cuvântului.

Ceremonia ceaiului, în complexitatea ei se desfăşoară în cursul a patru-cinci ore şi de

aceea în mod uzual se limitează doar la momentul Usucha. Un elaborat cod de etichetă
impune toate fazele ceremoniei începând cu numărul de zile premergător invitaţiei, cu
ritualul cu care se spală mâinile înainte de a intra în chashitsu, cu locul ocupat în timpul
ceremoniei atât de către gazdă cât şi de către invitaţi, cu desemnarea oaspetelui de
onoare, cu modul de a servi şi de a bea ceaiul.

Koicha şi Usucha reprezintă în mod vizibil două momente diverse ale ceremoniei.
Koicha prevede folosirea aceleiaşi căni din care fiecare oaspete va sorbi de câteva ori.
Protocolul prevede ca înainte de a lua cana, invitatul trebuie să se adreseze oapetelui
următor, cerându-şi scuze că bea înaintea lui ( "OSAKI NI'"), iar acesta îi va răspunde că
poate servi liniştit ( DO' SO). Apoi va face complimente pentru gustul deosebit al
ceaiului oferind cana următorului invitat, nu înainte de a şterge partea din care a băut cu
un serveţel. După ce ceaiul a fost gustat de toţi invitaţii ( ideal nu mai mulţi de patru),
oaspetele de onoare îi poate cere gazdei permisiunea de a admira cana ( O CHAWAN
NO HAIKEN? - Pot observa cana?)

În ceea ce priveşte Usucha, protocolul este divers. Fiecare oaspete nu va sorbi din ceai ci
va bea tot ceaiul, apoi cu degetul va şterge bordura cănii şi îşi va şterge mâinile cu un
serveţel şi apoi va înapoia cana gazdei care o va spăla cu apă caldă iar după ce o va şterge
o va umple din nou pentru a o oferi următorului oaspete. Cana se oferă invitatului cu
partea cea mai frumoasă.

Descrierea propriu-zisa
Următoarea descriere este valabilă atât in cazul şcolii Urasenke cât şi pentru Omotesenke,
chiar dacă pot exista mici diferenţe în funcţie de şcoală sau de ceremonie şi cuprinde
toate cele trei momente.

Pregătirea pentru ceremonie

Casa ceaiului

Invitaţii la ceremonie intră în machiai (camera de aşteptare), de unde sunt preluaţi de

către hanto (asistentul gazdei), care le înmânează vasele cu sayu - apa caldă ce va fi mai
târziu fiartă din nou, pentru prepararea ceaiului. Între timp invitaţii desemnează unul
dintre ei ca fiind invitatul principal (shokyaku) iar apoi hanto îi conduce pe invitaţi spre o
grădina fără flori ( roji) stropită
în prealabil de către gazdă,
astfel încât să pară că e plină de
rouă proaspătă. Această
porţiune simbolizează curăţirea
de praful profan, în vederea
intrării într-o lume spirituală.
Apoi musafirii se aşează (într-o
linişte deplină, nu se rosteşte
nici un cuvânt!) pe koshikake
machiai (banca de aşteptare de
lângă "poarta de mijloc"
(chumon)), aşteptând ca gazda
ce are titlul oficial de teishu, să
îi invite în chashitsu. Cu puţin
timp înainte de a-şi primi
oaspeţii, teishu umple un
tsukubai ( bazin de piatra) cu
apă rece. Luând cu un hishaku
apă, teishu îşi purifică mâinile
şi gura apoi înaintează spre
chumon pentru a-şi saluta
oaspeţii cu o plecăciune. Nu se
vorbeşte deloc. Teishu îi conduce pe hanto, pe oaspetele de onoare şi pe ceilalţi invitaţi
(în această ordine) spre chashitsu trecând prin chumon. Chumon ( poarta de mijloc) are o
înălţime de 91,50 cm astfel că toţi cei care trec trebuie să se aplece. Această poartă
evidenţiază faptul că toţi sunt egali şi că poziţia socială nu contează. Înainte de a intra,
invitaţii şi hanto trebuie să se purifice şi ei cu apa din tsukubai şi apoi vor intra în casă.
În interiorul casei ceaiului

În chashitsu nu există decât măsuţa pentru ceai, tatami-ul şi un kakemono - pergamentul

pictat şi caligrafiat. După ce fiecare invitat admiră kakemono-ul şi simplitatea camerei, se
aşează în ordinea prestabilită în poziţia seiza: cu fesele aşezate pe călcâie şi cu spatele
drept. "Seiza" înseamnă, în japoneză, poziţia corectă. Se aşează şi teishu şi aprinde focul
cu cărbuni.

Chakaiseki

Fiecărui invitat i se serveşte chakaiseki pe o tavă cu beţişoare de cedru. Chakaiseki constă

în trei feluri: orez fiert într-un vas de ceramică, supa de orez şi peşte crud sau legume în
saramură. Se serveşte sake şi din nou orez şi supă. Apoi se serveşte kosuimono, un alt fel
de supă şi un hassun cu unimonomo şi yamanomono, mâncare de la mare şi munte astfel
elogiindu-se natura. În final se serveşte o prăjitură numită omogashi iar invitaţii trebuie să
cureţe obiectele folosite cu un serveţel. După ce au servit chakaiseki, teishu îşi invită
oaspeţii de a se retrage în grădină, timp în care el va prepara ceaiul şi va înlocui
kakemono-ul cu un aranjament floral numit chabana, de aceeaşi inspiraţie zen - shinto -
budistă ca şi ikebana. Chabana în traducere liberă semnifică "florile pentru ceai".

Servirea ceaiului.Koicha

Prepararea ceaiului

Dacă ceaiul se serveşte ziua se va bate un gong iar seara

un clopot. Când gongul sau clopotul sună de cinci sau
şapte ori, invitaţii sunt rechemaţi în chashitsu, îşi
purifică din nou mâinile şi gura şi intră. Acum admiră
chabana, kama şi ro şi apoi se aşează în aceeaşi ordine. Teishu intră cu o chawan, (cană-
ceaşcă), chasen (tel de bambus) , şi un chakin (şerveţel pentru curăţat) din in alb . Teishu
se retrage într-o altă cameră de unde se întoarce cu un kensui (recipient pentru apa de
spălat), hishaku (polonic de bambus) şi futaoki(suport de sprijin, din bambus, pentru
"shaku"). Folosind o fukusa( batistă de mătase) teishu purifică chawan apoi varsă apa
caldă în interior, clăteşte hishaku-ul, goleşte apa din chawan şi se şterge cu chakin-ul.
Apoi prepară ceaiul şi îl oferă primului invitat care face o plecăciune, înalţă cana, o
roteşte şi apoi gustă, şterge bordul cănii şi o oferă următorului invitat care va proceda în
acelaşi mod. După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul, cana îi revine gazdei care o va clăti.
Toate obiectele folosite se purifică.

Sfârşitul ceremoniei.Usucha
Se reaprinde focul pentru prepararea ceaiului, nu la fel de dens şi concentrat ca primul
ceai servit, ci un ceai uşor menit să răcorească palatul şi să pregătească invitaţii să lase
lumea spirituală a ceaiului pentru a reintra în lumea fizică. Se oferă posibilitatea de a
fuma dar în casa ceaiului se fumează foarte rar. E doar un semn de relaxare. Pentru a
acompania ceaiul se oferă higashi (un fel de prăjituri). În final invitaţii îşi exprimă
aprecierea şi admiraţia faţă de momentele oferite de teishu.

Studiul ceremoniei astazi

Cine studiază Ceremonia ceaiului învaţă a aranja obiectele, a înţelege ritmul şi pauzele,
a aprecia gesturile si a transpune toate acestea in viaţa de zi cu zi. Tot ceea ce se poate
realiza printr-o simplă procedură de oferire şi primire a unei căni de ceai are un singur
scop: acela de a se ajunge la liniştea sufletească în strânsă comuniune cu aproapele
nostru... Aceasta este semnificaţia căii ceaiului. O cană de ceai poate, într-adevăr, să
propage pacea: liniştea astfel dobândită poate fi împărtăşită devenind fundalul unui mod
de a trăi... [1]

Elevi ai şcolii Urasenke

O întrebare care ar apărea aici în legătură cu ceremonia

servirii ceaiului este dacă japonezii practică acest ritual
acasă, pentru relaxare. Răspunsul este desigur nu. Este
foarte rar în Japonia de azi ca cineva să-şi permită luxul de a deţine acasă spaţiul şi cele
necesare unei asemenea ceremonii. Recreerea dată de servirea ceaiului a fost întotdeauna,
cu excepţia perioadei budiste, doar privilegiul clasei înstărite. Cu toate acestea, există şi
astăzi milioane de japonezi, bărbaţi şi femei, săraci sau bogaţi, ce merg în fiecare
săptamană la cursuri de prepararea ceaiului care durează circa două ore, în clase cu grupe
de câte patru-cinci cursanţi. În timpul orelor, cursanţii învaţă nu numai cum se prepară
ceaiul, dar şi cum se face un foc de cărbuni perfect, cum se folosesc ustensilele, dar şi
cum să aprecieze arta, poezia, ceramica, grădinile tradiţionale şi să recunoască toate
florile sălbatice şi în ce anotimp înfloresc ele. Un alt detaliu foarte important este şi
modul de aşezare pe tatami (un fel de rogojină de trestie) şi cum să se gândească
întotdeauna la ceilalţi mai întâi. Îndrumătorul unui astfel de curs descurajează practicanţii
de la învăţarea din cărţi, asigurându-se că toate mişcările sunt învăţate cu corpul şi nu cu
creierul. Toate artele tradiţionale - servitul ceaiului, caligrafia, ikebana, artele marţiale
etc. - au fost la început predate din generaţie în generaţie fără ajutorul manualelor.

Şcoli importante

• Urasenke
• Omotesenke
• Mushanokojisenke
Până în anii 600, ceremonia ceaiului se transmitea de la maestru la discipol şi fiecare era
liber să desfăşoare ceremonia în stilul propriu. Când clanul Tokugawa ajunge la putere,
se instaurează ca formă de respect, statutul privilegiat al maestrului de ceai. Sen Sotan
(1578-1658), nepot al maestrului Sen no Rikyu a fost primul care a formulat principiul
unei forme de studiu în şcoală, a ceremoniei ceaiului. Legenda spune că înainte de
moarte, Sen Sotan, şi-a împărţit proprietăţile celor trei fii ai săi iar aceste proprietăţi
aveau să dea numele celor trei şcoli importante ale ceremoniei ceaiului: Urasenke,
Omotesenke şi Mushanokojisenke. Aceste şcoli au evoluat în timp până în zilele noastre,
fiecare cu ritualurile ei prestabilite, având ca punct de sprijin tradiţia transmisă de
succesorii lui Sotan si Rikyu. Diploma pentru care cei care studiază în aceste şcoli este
înmânată doar de marele maestru ( Iemoto ). În prezent şcoala Urasenke este cea mai
frecventată mai ales în afara Japoniei, iar maestrul în viaţă al acestei şcoli este Soshitsu
Sen XV. În Omotosenke se practică ceremonia tradiţională la care pot asista vizitatori
non-japonezi. Mushanokojisenke reprezintă o şcoală a ceaiului ermetică, accesibilă doar
maeştrilor ceaiului şi celor aleşi de aceştia. Toate şcolile, deşi au modalităţi diverse de
predare şi sunt structurate diferit, au un scop comun: ceremonia ceaiului presupune
prepararea şi servirea ceaiului de către gazdă invitaţilor.

Incheiere
Ceremonia ceaiului reflectă artă, este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ
estetic. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii.
Gestica, atenţia asupra oricărui detaliu al unui act simplu împins până la perfecţiune
permit fiecăruia de a-şi găsi liniştea sufletească şi de a împărtăşi o fericire contemplativă.
Ceremonia nu include nici actori, nici spectatori, ci doar fiinţe, lucruri ce acţionează
împreună, unul pentru celalalt, cu scopul de a crea o clipă de perfectă armonie.
Galerie imagini
Câteva obiecte

Natsume
Chawan Hishaku

Mizusashi

Shifuku Gotoku Kensui

Chashaken

Chashaku, natsume,
tatami
Chakin
Matcha înainte deCeaiul preparat
preparare

Chasen, chawan,
chashaken
Obiecte
Chasen Kama,hishaku, natsume,
chashaken, chawan
Ambient

Decor Tokonoma
Ichi-go-Ichi-e
Ambient

Bibliografie

1. ↑ traducere din cartea Chado,lo Zen nell'arte

del tè-Soshitsu Sen XV

• The book of Tea, Okaura Tenshin

• The way of tea, Master Lam Kam Chuen,Londra,1988,tradusă în italiană de Silvia
Bogliolo cu titlul La via del tè
• The book of tea, Kakuzo Okakura,N.Y.,1906, tradusă în italiană de Laura Gentili
cu titlul Lo Zen e la cerimonia del tè
• The japonese way of tea, Sen XV Soshitsu, Tokio, 1979, tradusă în italiană cu
titlul Chado,Lo Zen nell'arte del tè
• Petite enciclopedie du thè , Kitti Cha Sangmanee, Paris, 1996
• Il libro del tè verde, Diana Rosen
• Articolul Licoarea magică şi sensul..., de Cătălin Ghiţă în "Adevărul-literar şi
artistic" din 11 octombrie 2005

Film
Unul dintre filmele cele mai cunoscute ce tratează acest domeniu este filmul "Moartea
unui maestru al ceaiului" (1989), al regizorului japonez Kei Kumai, premiat la Festivalul
de film de la Veneţia cu "Leul de Aur". Subiectul filmului este centrat pe figura marelui
maestru Sen Rikyu (interpretat de Toshiro Mifune). Un discipol al marelui maestru
decide de a cerceta motivele care l-au împins pe Rikyu la sinucidere şi depăşind unele
obstacole descoperă un dezacord între împăratul Toyotomi Hideyoshi şi maestru, privind
câteva uzanţe ale ceremoniei. Neavând puterea de a-şi contrazice propriul suveran, Rikyu
decide să-şi ia viaţa, în 1591, pentru a-şi păstra onoarea şi pentru a crea remuşcări
împăratului.
Filmul este bine interpretat şi plin de flash-uri ce ilustrează minuţios fazele chanoyu.
Chiar dacă nu foarte apreciat de spectatorul obişnuit ce nu va putea înţelege perfecţiunea
mişcărilor actorilor, pauzele impuse de ritualul ceremoniei, privirea şi momentele de
linişte, filmul "Moartea unui maestru al ceaiului" rămâne un film remarcabil pentru genul
său.