Ruinele orașului Machu Picchu, redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram

Bingham, sunt unele dintre cele mai frumoase și enigmatice locații străvechi din
lume.În timp ce incașii in mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălțime),
ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile indicau
faptul că Machu Picchu (însemnând "vechiul pisc" în limba Quechua), adorat ca un loc
sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașiil-au transformat într-
un mic (5 mile pătrate), dar extraordinar oraș.

Invizibil de dedesubt și complet natural limitat, înconjurat de terase agricole suficiente

pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost
folosit de incași ca un oraș ceremonial secret.610 metri deasupra, gălăgiosul râu
Urubamba, norul înfășoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur
de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în
granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre
cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite
cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să
intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale
orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la
presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a
mireselor nobilimii incașe.Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un
număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un
templu pentru femei.

Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre
piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce
destinație avea și de ce a fost părasită de bastinași în secolul XVI, fară a fi atacată de
conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit
și numele de Machu Picchu.

În secolul al XII-lea, enigmatica populație ce-și spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un
vast teritoriu în nordul și vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona
meridională a continentului - nu se știe nici acum cu precizie de unde. Desi nu erau la
fel de razboinici si necrutatori ca aztecii, incasii au cucerit nu mai putin de 500 de
civilizatii amerindiene.

Nu s-au impus prin cultura (nu cunoșteau nici o scriere) caci acestia transmiteau mesaje
printr-un sistem de noduri si lungimi ale sforilor ( ce nu este inca cunoscut ), ci printr-o
temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau
"obsesia" construcțiilor de drumuri pavate și de cetați-fortarețe (inclusiv în junglă)
menite să reziste veșnic în fața oricărui inamic. Capitala incașilor, Cuzco, era -
arhitectural - comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco,
printre crestele andine, se afla cetatea Machu Picchu.

Gasită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil.
La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase,
fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi,
piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul.
Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze
eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute
din avion i-au pus în evidență toate însușirile.

De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este
incredibila coincidența dintre opera mitică a lui Dedal ("inginerul" care a construit
Labirintul de încarcerare a Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui
cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la randu-i simbolul vieții
pline de meandre și în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre
moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa cum afirma poetul grec Theodorides),
Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din
Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotația luptei cu timpul, el este adevăratul
prizonier.

Si înca o enigma: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de
km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, dupa rețeaua romană de 90 de mii de km),
inclusiv poduri suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de
tăiere de "autostrăzi" în coastele anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând
roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de
km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulți
cercetători, dar nu există dovezi credibile... nu înca... Nici un drum special amenajat nu
ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoților, putând adăposti doar
500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului, ascunzând mistere încă de
nepătruns.

În inima unui lanț de munți acoperiți de un dens covor vegetal, Machu Picchu domină
de mai bine de cinci veacuri îngusta și adânca vale a râului Urubamba.Acest cadru
natural excepțional a făcut din cetatea incașă situl cel mai spectaculos din vechiul Peru.
Inalțat pe la 1450 de suveranul incaș Pachacuti, Machu Picchu a fost în chip brutal
abandonat de locuitorii săi în 1572, apoi uitat. A fost redescoperit în 1911 de istoricul
Hiram Bingham, ale cărui teorii asupra sitului s-au bucurat multă vreme de autoritate.
Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu
au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele
mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit
pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul
solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și 1.000 de persoane, cifră modestă dacă o
comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe care îi număra, fară îndoială, pe atunci Cuzco,
capitala.

Sub conducerea arhitectilor si sefilor de santier in serviciul statului incas,lucratorii din

cariere,cioplitorii in piatra si zidarii profesionisti construiesc noul oras. Ei sunt secondati
de muncitorii salahorii recrutati dintre taranii supusi corvoadei,munca fortata in serviciul
statului.Pe versantul de est din Machu Picchu ('’Vechiul Varf’’),muncitorii fac enorme
lucrari pentru a adapta orasul la mediul natural.Ei ridica ziduri de sustinere si amenajeaza
multiple terase in cele doua sectoare,agricol si urban,pe care le are orasul.Mai multe
incinte cu ziduri inalte apara orasul. In zona agricola,muncitorii instaleaza in plus
canalizari pentru irigatie si transporta pe terase cantitati enorme de pamant necesare
culturilor.In climatul tropical,muntele,transformat in gradina,raspunde nevoilor
alimentare ale populatiei. Deasupra teraselor agricole,constructorii incasi ridica sectorul
urban.

Pentru a construi orașul, supușii împaratului Pachacuti s-au aprovizionat cu piatră din
munții de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor
pene de lemn umezite, așezate la intervale regulate după contururile blocului. Prin
dilatare, lemnul făcea ca stânca să se crape. Pietrele au ajuns apoi pe șantier pe sănii
urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, unde au fost trase pe trunchiuri de
lemn cu coaja curățată, cu ajutorul frânghiilor. Pe șantier, cioplitorii în pitră au preluat
ștafeta și le-au modelat cu unelte din bronz, dălți și percutoare de piatră dură.
Extrem de riguroși, aceștia au ajustat perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate
zidurilor care au rezistat cutremurelor de pământ. Au obținut șlefuirea finală frecând
blocul cu nisip. Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu
Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic. Pentru a așeza materialele la
locul potrivit, zidarii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălțat în același timp
cu zidul în construcție. Edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite,
îmbinate într-un mod mai puțin regulat și legate între ele printr-un mortar gros făcut din
argilă. testez doar, nu va suparati

Suveranul Pachacuti, mare cuceritor, a întemeiat Imperiul incaș pe la 1440. Acesta a

atins apogeul spre 1490. S-a întins, la vremea respectivă, din Columbia, la Nord, până în
centrul statului actual Chile, la Sud și cuprindea Ecuador, Peru, Bolivia si Nord-Vestul
Argentinei. Capitala era Cuzco, în Sudul Peru-ului. În 1532, spaniolii, sub conducerea
conchistadorului Francisco Pizarro, au pus stăpanire peste acest imperiu care a durat mai
puțin de 100 de ani. L-au trimis la moarte pe incașul Atahualpa și și-au însușit
fabuloasele lui comori. În 1536, fratele vitreg al acestuia, Manco Capac, a preluat
comanda răscoalei împotriva invadatorilor. După un zadarnic asediu al orașului Cuzco,
el s-a retras în munții și pădurile de nepătruns ale regiunii Vilcambamba, capitala
ultimului focar de rezistență. ’’Imperiul Vilcambamba’’ și-a găst sfârșitul prin invazia
armatei spaniole, în 1572 și executarea ultimului suveran, Tupac Amaru. Machu Picchu,
care făcea parte din regatul Vilcambamba, a fost cucerit, iar locuitorii săi l-au abandonat
la aceeași data, in mod misterios.