Prof. univ. dr.

DAN CHIRICĂ

DREPT CIVIL. SUCCESIUNI ŞI TESTAMENTE

SYLLABUS

1
TITLUL I

DESPRE SUCCESIUNI ÎN GENERAL

Capitolul I

INTRODUCERE

1. Precizări terminologice cu privire la cuvântul „succesiune”. Termenul de succesiune

desemnează într-o primă accepţiune un mod specific de dobândire sau de transmitere a
proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), şi anume succesiunea legală (ab intestat),
alături de acesta art. 644 C. civ. enumerând şi legatul, care este tot un mod de dobândire
(transmitere) a proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), dar care are la bază voinţa
celui decedat, iar nu legea cum se întâmplă în cazul moştenirii ab intestat.
Obiect al transmisiunii succesorale poate să îl constituie fie întregul patrimoniu al
defunctului (transmisiune universală), fie o cotă parte din acest patrimoniu (transmisiune cu
titlu universal), fie un bun sau altul – individual determinat sau de gen - din acest patrimoniu
(transmisiune cu titlu particular). Aşadar, spre deosebire de actele juridice între vii care nu pot
fi decât cu titlu particular, patrimoniul unei persoane în viaţă fiind incesibil ca atare, obiectul
transmisiunii succesorale poate fi şi un patrimoniu în întregul său sau o cotă parte din acesta,
adică un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial care a aparţinut unei persoane
fizice decedate.

2. Felurile succesiunii (în înţelesul de dobândire sau transmitere a proprietăţii). Potrivit

art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament”.
De aici rezultă că succesiunea poate fi legală sau testamentară. Alături de acestea, Codul civil a
reglementat (art. 821, 933, şi 934) şi succesiunea contractuală.
1°) Succesiunea legală. În cazul în care o persoană decedează fără a lăsa un testament prin
care să dispună de bunurile sale după moarte, patrimoniul succesoral se va transmite rudelor
defunctului, soţului supravieţuitor sau statului, conform regulilor stabilite de lege. Regulile
succesiunii legale se aplică şi atunci când cel decedat dispune valabil prin testament doar de o

2
parte din bunurile sale, iar pentru restul nu, aceste din urmă bunuri deferindu-se conform legii.
Succesiunea legală se mai numeşte şi succesiune ab intestat (fără testament).
Alături de succesiunea legală de drept comun există şi o succesiune legală extraordinară sau
anomală (anormală), adică în afara regulilor (a-nomos). Succesiunea anomală, denumire care
provine din vechiul drept francez, constituie o derogare de la principiul caracterului unitar al
devoluţiunii succesorale şi desemnează o devoluţiune întemeiată pe natura sau provenienţa
bunurilor succesorale , fără a ţine seama de regulile moştenirii legale ordinare.
Succesiuni anomale există şi la ora actuală în dreptul nostru, acestea urmând a fi
analizate ca excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.
2°) Succesiunea testamentară este cea care se deferă în virtutea voinţei lui de cujus,
manifestată pe timpul cât acesta a fost în viaţă prin una din formele de testamente prevăzute de
lege.
3°) Succesiunea contractuală. Numită şi instituire contractuală, este „actul prin care
instituantul dispune, pentru timpul când nu va mai fi (s. a..), de tot sau o parte din bunurile sale
în favoarea instituitului care acceptă”. Cu alte cuvinte, este vorba de instituirea (desemnarea)
unei persoane ca succesor al dispunătorului printr-un contract de donaţie, adică printr-un act
juridic bilateral între vii, iar nu prin testament (act juridic unilateral). Instituirea contractuală
este un act hibrid, în sensul că se face printr-un contract (act juridic între vii), care, în principiu,
nu poate fi revocat unilateral, ci numai prin acordul ambelor părţi, dar care, asemenea
testamentului, conţine liberalităţi pentru cauză de moarte, neconferind instituitului nici un drept
actual asupra bunurilor dispunătorului, ci numai un drept eventual asupra bunurilor pe care
instituantul le va lăsa la data decesului său.

Capitolul II

CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE

Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice

decedate la moştenitorii acesteia, adică transmisiunea succesorală, este una specifică, distinctă

3
de transmisiunea prin acte juridice între vii. Ea se caracterizează prin faptul că este o
transmisiune mortis cauza (a), prin faptul că este universală (b) şi prin faptul că este unitară (c).

a). Transmisiunea succesorală este o transmisiune mortis causa

Art. 651 C. civ. prevede că „succesiunile se deschid prin moarte”. Faptul morţii unei
persoane fizice determină dispariţia ca subiect de drept, dar nu şi a patrimoniului acesteia.
Patrimoniul succesoral se transmite la moştenitorii care acceptă moştenirea chiar de la data şi
ca urmare a decesului lui de cujus (art. 688 C. civ.), iar nu de la data acceptării. Transmisiunea
succesorală poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, iar nu şi al
persoanelor juridice. În cazul desfiinţării (încetării) unei persoane juridice (cazurile de
desfiinţare fiind diferite de la o categorie de persoane juridice la alta) patrimoniul acestora se
transmite la alte persoane (fizice sau juridice) prin diverse acte juridice (administrative sau
civile), altele decât succesiunea.
b) Caracterul universal al transmisiunii succesorale
Decesul unei persoane fizice face ca, urmând anumite reguli (ale succesiunii legale,
testamentare sau contractuale) patrimoniul lui de cujus să se transmită de la acesta la succesorii
săi cu vocaţie universală (la întregul patrimoniu) sau cu titlu universal (la o cotă parte ideală
din patrimoniu). Patrimoniul unei persoane fizice constituie însă o universalitate de drept
cuprinzând ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut patrimonial ale acelei persoane,
prin opoziţie cu universalităţile de fapt care nu constituie decât grupe distincte de bunuri în
cadrul aceluiaşi patrimoniu (cum ar fi cazul unui fond de comerţ sau cazul unui portofoliu de
valori mobiliare). Orice moştenire conferă cuiva (moştenitorilor legali, legatarilor universali sau
cu titlu universal, ori , în cazul moştenirilor vacante, statului) vocaţie la întregul patrimoniu
succesoral (cuprinzând deopotrivă elementele de activ şi de pasiv) sau la cote-părţi ideale din
acesta, chiar dacă întregul activ este consumat prin donaţii sau legate particulare, adică prin
acte de transmisiune individuale. În acest sens, transmisiunea succesorală are un caracter
universal.
c) Transmisiunea succesorală are un caracter unitar
Regula. În dreptul modern, pe a cărui linie se înscrie şi Codul civil român, transmisiunea
succesorală are, în principiu, un caracter unitar. Aceasta înseamnă că devoluţiunea moştenirii se

4
face nu după provenienţa sau natura bunurilor care compun masa succesorală, ci după regulile
moştenirii legale, testamentare sau contractuale.
Excepţii de la regulă. Succesiunile anomale. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale
cunoaşte însă şi anumite excepţii. Mai exact, există situaţii în care anumite bunuri se transmit
pe cale succesorală după alte reguli decât cele obişnuite, fiind aşadar vorba de succesiuni
anomale. Este cazul bunurilor la care se referă art.5 din Legea nr. 3l9/1944 privitoare la dreptul
de moştenire al soţului supravieţuitor (1°), al succesiunilor cu elemente de extraneitate (2°), al
dreptului de locaţiune transmis în caz de deces al titularului în temeiul art.27 din Legea nr.
114/1996 a locuinţei (3°) şi al bunurilor reprezentând amintiri de familie (4°).

Capitolul III

DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Studierea deschiderii succesiunii implică implică analiza cauzei (1), a datei (2) şi a
locului deschiderii moştenirii (3).

1. Cauza deschiderii moştenirii. Prin deschiderea moştenirii se înţelege faptul care dă naştere
transmisiunii succesorale. Acest fapt este moartea persoanei fizice, art. 651 C. civ. precizând că
„succesiunile se deschid prin moarte”. Deschiderea moştenirii nu se confundă cu deschiderea
procedurii succesorale notariale reglementate de Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii publici
şi activitatea notarială. Deschiderea moştenirii este declanşată de faptul juridic al morţii unei
persoane fizice, în timp ce deschiderea procedurii succesorale notariale se face la cererea
oricărei persoane interesate, a procurorului sau a secretarului consiliului local al localităţii în
raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 68 alin.1 din Legea nr. 36/1995).

2. Data deschiderii moştenirii. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii este important

întrucât:

5
 -în raport cu această dată se determină persoanele care au vocaţie la moştenire (în
temeiul legii, al testamentului sau al contractului), capacitatea succesorală a acestora, precum şi
drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;
-aceasta este data până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire;
-aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art.
700 C. civ. pentru acceptarea moştenirii;
-în raport cu această dată se stabileşte compunerea masei succesorale;
-în cazul în care există mai mulţi moştenitori, aceasta este data de la care se naşte
starea de indiviziune între moştenitori şi în raport cu care se va produce efectul declarativ al
partajului la ieşirea din indiviziune;
-în cazul succesiunii în timp a unor legi succesorale diferite, legea aplicabilă
succesiunii este cea în vigoare la data deschiderii acesteia. Se impune însă precizarea că actele
ulterioare succesiunii, dar referitoare la aceasta, cum este cazul acceptării sau renunţării la
succesiune, vor fi supuse legii în vigoare la data săvârşirii lor în temeiul principiului aplicării
imediate a legii noi.

Prezumţia legală a momentului morţii în cazul comorienţilor. Există situaţii în care două
sau mai multe persoane care au vocaţie reciprocă (de exemplu, tată şi fiu) sau unilaterală (de
exemplu, un frate care are descendenţi şi un frate care nu are, caz în care fratele care are
descendenţi are vocaţie legală la moştenirea fratelui său în timp ce acesta nu are vocaţie la
moştenirea lui legală) de a se moşteni decedează în aceeaşi împrejurare (incendiu, cutremur,
atentat, accident rutier etc.) fără a se putea stabili momentul decesului fiecăreia dintre acestea.
Având în vedere dificultăţile practice de soluţionare a unei asemenea situaţii, art.21 din
Decretul nr. 31/1954 stabileşte că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare , fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia ,ele sunt socotite că au murit
deodată”. Aceste persoane poartă denumirea de comorienţi, legea prezumând că au decedat în
acelaşi moment.

3. Locul deschiderii moştenirii. Importanţa practică. Locul deschiderii moştenirii

constituie criteriul unic de determinare a competenţei teritoriale a unor organe cu atribuţii în
materie succesorală. Astfel, în funcţie de locul deschiderii moştenirii se determină:

6
 a) secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale
notariale în cazul în care în masa succesorală lăsată de defunct se află bunuri imobile şi, dacă
este cazul, să ceară luarea unor măsuri de conservare (art.68 alin. 1 şi art. 70 din Legea nr.
36/1995);
b) notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10 lit.a
din Legea nr. 36/1995);
c) instanţa judecătorească competentă să judece acţiunile privitoare la moştenire,
indiferent dacă moştenirea conţine sau nu bunuri imobile situate în circumscripţia altei instanţe.

Locul deschiderii moştenirii este cel de la ultimul domiciliu al defunctului. Prin urmare,
locul deschiderii moştenirii nu se confundă cu locul decesului lui de cujus, acesta putând
deceda într-un loc în care se află doar întâmplător şi care nu are nici o legătură cu viaţa,
activitatea şi bunurile sale. Conform dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa
statornică sau principală”. În cazul celor declaraţi morţi judecătoreşte, locul deschiderii
succesiunii este acela al domiciliului celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a
morţii prezumate.

Capitolul IV

CONDIŢIILE CERUTE DE LEGE PENTRU A PUTEA MOŞTENI

Conform Codului civil, pentru a putea moşteni o persoană trebuie să întrunească două
condiţii: una pozitivă, aceea de a „exista” la data deschiderii moştenirii, adică de a avea
capacitate succesorală (Secţiunea I), şi una negativă, aceea de a nu fi nedemnă (Secţiunea II).
La aceste condiţii expres cerute de lege, doctrina a mai adăugat una, şi anume aceea a existenţei
vocaţiei (chemării) la moştenire (Secţiunea III).

7
 Capacitatea succesorală şi vocaţia la moştenire sunt condiţii care trebuie să fie întrunite
atât în cazul moştenirii legale, cât şi a celor testamentară şi contractuală, în timp ce condiţia
inexistenţei nedemnităţii este specifică doar moştenirii legale. Nedemnitatea succesorală are
însă un corespondent specific celorlalte două forme de moştenire, şi anume revocarea
judecătorească pentru ingratitudine (art. 831 şi 930 C. civ.).

I. CAPACITATEA SUCCESORALĂ. Orice persoană care există la momentul

deschiderii moştenirii are capacitatea de a moşteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice
persoană care nu există la data deschiderii moştenirii nu are capacitatea de a moşteni. Această
cerinţă este o ilustrare a concepţiei potrivit căreia nu poate exista nici un moment un patrimoniu
fără titular, specifică şi dreptului român.

§ 1. Persoanele care au capacitate succesorală

Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane: persoanele fizice în viaţă la data
deschiderii moştenirii (a); persoanele dispărute (b); copilul conceput dar nenăscut la data
deschiderii succesiunii (c); persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii (d).

§ 2. Persoanele care nu au capacitate succesorală

Nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care
nu sunt în fiinţă la deschiderii data succesiunii (a), precum şi comorienţii (b).

Problema comorienţilor necesită o abordare atentă.

Între persoanele care au vocaţie succesorală una faţă de alta este important care dintre
acestea a supravieţuit celeilalte întrucât, aşa cum am văzut, capacitate succesorală au doar
persoanele în viaţă la data deschiderii moştenirii, iar nu şi cele predecedate. De exemplu, în
cazul a doi fraţi, A şi B care sunt căsătoriţi, dacă A decedează mai întâi, moştenirea sa este
culeasă de soţia sa şi de fratele său B, iar dacă B decedează şi el ulterior, patrimoniul
succesoral, incluzând şi cota-parte ce i-a revenit din moştenirea lui A, va reveni soţiei sale, iar
dacă ordinea deceselor este inversă (B decedează mai întâi şi A ulterior), patrimoniul lui A,
incluzând şi cota-parte din moştenirea lui B, va reveni soţiei sale.

8
 Cronologia deceselor este aşadar decisivă pentru stabilirea capacităţii succesorale şi,
implicit, în ultimă instanţă, a beneficiarilor patrimoniului succesoral.
Există însă situaţii în care persoane fizice care au vocaţie succesorală una faţă de alta
decedează într-o împrejurare în care nu se poate proba în nici un fel care dintre ele a
supravieţuit celeilalte, cum ar fi: un accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inundaţii,
prăbuşirea unei clădiri, naufragiu etc. Pentru a tranşa într-un fel problema, art. 21 din Decretul
nr. 31/1954 prevede că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare,
fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
Persoanele decedate în asemenea împrejurări poartă denumirea de comorienţi.
Consecinţa practică imediată a aplicării prezumţiei morţii concomitente în cazul
comorienţilor este aceea că aceştia nu se pot moşteni, căci nesupravieţuind unul altuia, sunt
lipsiţi de capacitate succesorală. Pe cale de consecinţă, fiecare va fi moştenit de ceilalţi
succesibili ai săi. De exemplu, dacă doi fraţi căsătoriţi, A şi B, sunt comorienţi, fiecare va fi
moştenit de soţia sa, niciunul dintre ei neavând capacitatea succesorală de a-l moşteni pe
celălalt.

II. MOŞTENITORUL SĂ NU FIE NEDEMN. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală

constă în decăderea unui succesibil din dreptul de a moşteni o persoană decedată datorită
săvârşirii unor fapte grave - anume prevăzute de lege - faţă de defunct sau memoria acestuia, cu
toate că are capacitate succesorală şi vocaţie efectivă la moştenirea defunctului. Ea operează
doar în cazul succesiunii legale şi înlătură pe cel vinovat de la moştenire în totalitate, chiar dacă
este moştenitor rezervatar. Nedemnitatea nu funcţionează nici în cazul moştenirii testamentare,
nici în cazul instituirii contractuale.
Nedemnitatea este o pedeapsă civilă, datorită faptului că îl afectează doar pe cel
vinovat, nu şi pe succesorii acestuia care pot veni la moştenire în nume propriu. Deşi produce
efecte identice cu exheredarea, adică îndepărtarea de la succesiune, nedemnitatea nu se
confundă cu aceasta întrucât în timp ce prima este opera voinţei lui de cujus, putând fi revocată
până la data decesului de cel care a dispus-o, cea de a doua este opera voinţei legii şi nu poate fi
înlăturată, chiar dacă înainte de a deceda defunctul l-a „iertat” pe nedemn.

9
§ 1. Cauzele de nedemnitate. Art. 655 C. civ. prevede în mod expres şi limitativ următoarele
cauze de nedemnitate: atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea (a); acuzaţia capitală
calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea (b); nedenunţarea omorului căruia i-a căzut
victimă cel despre a cărui moştenire este vorba (c).

§ 2. Modul în care operează nedemnitatea. Decăderea de plin drept a nedemnului din dreptul
de a-l moşteni pe defunct. La ora actuală este unanim admis că nedemnitatea operează de plin
drept, fără a fi necesară aplicarea (pronunţarea) ei de instanţa de judecată. Evident că în cazul
în care între nedemn şi persoanele interesate să invoce nedemnitatea se iveşte un litigiu în
legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor care atrag această pedeapsă civilă,
soluţionarea acestuia va fi de competenţa instanţelor judecătoreşti, dar dacă se constată
îndeplinirea condiţiilor cerute de lege instanţa nu pronunţă sau aplică nedemnitatea, ci doar
constată survenirea acesteia, neavând nici o putere de apreciere. Cu alte cuvinte, o asemenea
hotărâre judecătorească nu poate avea decât un caracter declarativ, iar nu constitutiv. Fiind
declarativă, hotărârea de declarare a nedemnităţii, pe de o parte, poate fi pronunţată după
moartea nedemnului, iar pe de altă parte produce efecte retroactive, de la data morţii lui de
cujus.
Nedemnitatea nu poate fi „iertată” sau „confirmată”, astfel încât dacă cei îndreptăţiţi nu
o invocă, trebuie invocată din oficiu de instanţă sau de notarul public în faţa căruia se dezbate
succesiunea.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, categorie care
include: comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de
dreptul de acrescământ; moştenitorii subsecvenţi, care culeg moştenirea în locul nedemnului
decăzut din dreptul de a moşteni; donatarii sau legatarii care vor păstra în întregime
liberalităţile primite, fiind puşi la adăpost de acţiunea în reducţiune a rezervatarului nedemn;
creditorii celor de mai sus acţionând pe cale oblică (art. 974 C. civ.); instanţa de judecată sau
notarul public din oficiu; chiar şi nedemnul.

§ 3. Efectele nedemnităţii
Nedemnitatea produce efecte specifice în raport cu nedemnul (a), în raport cu descendenţii
nedemnului (b) şi în raport cu terţii

10
 Excluderea de la moştenirea defunctului. Efectul principal al nedemnităţii este
excluderea nedemnului de la dreptul de a moşteni pe defunct. Este vorba de decăderea din
dreptul de moştenire legală (ab intestat), nu şi din dreptul de moştenire testamentară sau
contractuală, care, fiind liberalităţi, nu pot fi desfiinţate decât pentru ingratitudine în temeiul
dispoziţiilor art. 831 şi 930 C. civ, sancţiune care nu operează de drept, ci numai la cerere (art.
832 C. civ.). Înlăturarea nedemnului de la moştenire este completă, el neputând culege nici
rezerva succesorală. Pedeapsa civilă a nedemnităţii produce efecte relative, în sensul că
nedemnul este exclus numai de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de faptele
prevăzute de lege, nu şi de la moştenirea altor rude care l-au moştenit pe de cujus, în
patrimoniul cărora poate regăsi, eventual, elemente ale patrimoniului celui faţă de care a fost
nedemn. De asemenea, nedemnul exclus de la moştenirea unei persoane poate reprezenta pe de
cujus, venind în locul şi gradul acestuia la moştenirea unui ascendent sau colateral privilegiat în
grad de rudenie mai îndepărtat. De exemplu, fiul poate urca în locul şi gradul tatălui său faţă de
care este nedemn pentru a-l moşteni pe bunicul său. Explicaţia rezidă în faptul că, în acest caz,
nedemnul nu exercită drepturi succesorale proprii faţă de cel în raport cu care este nedemn, ci
drepturi ale acestuia faţă de succesiunea unui terţ.

Restituirea bunurilor succesorale. Dacă între momentul deschiderii succesiunii şi

momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru survenirea nedemnităţii ori momentul
constatării acesteia nedemnul intră în posesia bunurilor succesorale, acesta are obligaţia de a
restitui bunurilor respective celor îndreptăţiţi (nedemnul este un deţinător fără titlu al bunurilor
succesorale). Restituirea se va face în natură, afară de cazul în care bunurile succesorale au fost
înstrăinate unor terţi care nu pot fi obligaţi la restituire către moştenitorii de drept (este vorba
de dobânditorii de bună-credinţă ai bunurilor mobile sau de dobânditorii de bunuri imobile care
se pot prevala de principiul error communis facit jus) sau de cazul pieirii acelor bunuri, când
restituirea se va face prin echivalent.

III. VOCAŢIA (CHEMAREA) LA MOŞTENIRE. Vocaţia succesorală sau chemarea la

moştenire este conferită fie prin voinţa legii, fie prin voinţa lui de cujus exprimată prin
testament sau donaţie de bunuri viitoare (instituire contractuală). Determinarea persoanelor cu

11
vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă denumirea de devoluţiune succesorală.
După cum devoluţiunea se face prin lege, prin testament sau prin contract, aceasta poate fi
legală, testamentară sau convenţională.

TITLUL II

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

Capitolul I
REGULILE GENERALE APLICABILE DEVOLUŢIUNII LEGALE A
MOŞTENIRII

Devoluţiunea legală a moştenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de

bunurile sale prin testament sau atunci când, deşi a dispus prin testament, acesta este lipsit de
efecte întrucât este nevalabil sau caduc. De aceea, ea se mai numeşte şi moştenire ab intestat
(fără testament). Dreptul nostru admite coexistenţa moştenirii legale şi testamentare cu privire
la una şi aceeaşi moştenire. Aşa, de exemplu, în cazul în care există moştenitori rezervatari,
dispunătorul nu poate face liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a
moştenirii, rezerva fiind deferită rezervatarilor în virtutea legii. De asemenea, în cazul în care o
persoană a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său, restul patrimoniului
succesoral va fi deferit celor în drept conform regulilor moştenirii legale.
Studierea devoluţiunii legale a moştenirii necesită analizarea criteriului şi sferei
persoanelor din rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii (I), a principiilor generale de
stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire şi a excepţiilor de la acestea(II) , precum şi
a reprezentării succesorale (III).

I. CRITERIUL ŞI SFERA PERSOANELOR DIN RÂNDUL CĂRORA VOR FI

DESEMNAŢI MOŞTENITORII. Pentru a se evita fărâmiţarea excesivă a succesiunilor, legea a

12
stabilit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la moştenirea
legală a acestuia. Potrivit dispoziţiilor art. 669-676 C. civ., rudele defunctului sunt ierarhizate
în patru clase de moştenitori, fiind chemate la moştenire în această ordine:
-clasa I – clasa descendenţilor în linie dreaptă, este alcătuită din copiii, nepoţii,
strănepoţii etc. defunctului, fără limită de grad;
-clasa II – clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi, cuprinde părinţii defunctului,
fraţii şi surorile defunctului, precum şi pe descendenţii fraţilor şi surorilor până la gradul al
patrulea inclusiv;
-clasa III – clasa ascendenţilor ordinari, include pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii
etc. defunctului, fără limită de grad;
-clasa IV – clasa colateralilor ordinari, cuprinde rudele în linie colaterală ale
defunctului până la gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a doua, şi anume: unchii,
mătuşile (fraţii şi surorile părinţilor), verii primari (copiii unchilor şi mătuşilor), fraţii şi surorile
bunicilor defunctului.
Conform dispoziţiilor Legii nr.319/1944, soţul supravieţuitor al defunctului este chemat
la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori.
Chemarea rudelor şi a soţului supravieţuitor în această ordine la moştenire se explică
atât prin afecţiunea prezumată a defunctului faţă de aceştia, cât şi prin ideea existenţei unei
obligaţii morale şi sociale a defunctului faţă de cei apropiaţi.
În cazul în care nu există moştenitori în grad succesibil în nici una din cele patru clase şi
nu există nici soţ supravieţuitor, iar defunctul nu a dispus în mod valabil de bunurile sale nici
prin testament, moştenirea este vacantă şi se cuvine statului în temeiul puterii sale suverane
(art. 680 C. civ.).

II. PRINCIPIILE GENERALE DE STABILIRE A PERSOANELOR CHEMATE EFECTIV LA

MOŞTENIRE ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTEA. Principiile de stabilire a persoanelor
chemate efectiv la moştenire sunt următoarele: principiul priorităţii clasei de moştenitori în
ordinea stabilită de lege între moştenitorii făcând parte din clase diferite (a); principiul
proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă (b) şi principiul împărţirii
moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad (c).

13
a) Principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între moştenitorii din
clase diferite. Codul civil a împărţit rudele defunctului în patru clase de moştenitori, chemându-
le la moştenire în ordinea acestora. Astfel, dacă există moştenitori în clasa întâi care nu au
renunţat la moştenire şi care nu sunt nedemni, aceştia înlătură de la succesiune pe moştenitorii
din clasele subsecvente. Moştenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar dacă nu există
moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni, cei din clasa a treia
doar dacă nu sunt moştenitori din primele două clase şi aşa mai departe. Când există
moştenitori cu vocaţie succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectivă la moştenire
esenţial este criteriul ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Aşa, de
exemplu, nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi, moştenitor făcând parte din clasa
întâi, înlătură de la moştenire pe tatăl defunctului, moştenitor din clasa a doua, deşi acesta din
urmă este rudă de gradul întâi.
Prin derogare de la această regulă, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, soţul
supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. El nici nu înlătură,
dar nici nu este înlăturat de la moştenire de nici o clasă de moştenitori.

b). Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între moştenitorii din

aceeaşi clasă. Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul
proximităţii gradului de rudenie, conform căruia, în cadrul aceleiaşi clase, rudele în grad mai
apropiat cu defunctul înlătură rudele în grad mai îndepărtat. Aşa, de exemplu, fiul defunctului
şi nepotul de fiu al defunctului sunt ambii moştenitori din clasa întâi, dar la moştenirea legală a
acestuia nu vor veni amândoi, ci doar fiul defunctului, rudă de gradul întâi, care înlătură de la
moştenire pe nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi. Tot astfel, unchiul defunctului,
frate al unuia dintre părinţii acestuia, rudă de gradul trei, înlătură de la moştenire pe vărul
primar al defunctului, rudă de gradul patru, deşi ambii fac parte din clasa a patra de moştenitori.
Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între rudele din aceeaşi clasă de
moştenitori cunoaşte două excepţii:
- în clasa a doua de moştenitori, conform dispoziţiilor art. 671 şi 673 C. civ., părinţii
defunctului, rude de gradul întâi, vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care pot
fi rude de gradul doi (fraţii defunctului), trei (nepoţii de frate ai defunctului) sau patru
(strănepoţii de frate ai defunctului);

14
 - reprezentarea succesorală, care permite unei rude în grad mai îndepărtat cu defunctul
să urce în locul şi gradul unui ascendent predecedat să moştenească în locul acestuia, constituie
şi ea o excepţie de la regula mai sus menţionată1.

c). Principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi
clasă şi de acelaşi grad. În cazul în care la moştenire vin mai mulţi moştenitori din aceeaşi
clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, moştenirea se împarte pe capete, adică în atâtea
părţi egale câţi moştenitori sunt (art. 669, 670, 674 şi 675 C. civ.). De exemplu, dacă la
moştenire vin trei fii ai defunctului, aceştia vor împărţi moştenirea în trei părţi egale, iar dacă
vin doi fraţi ai defunctului aceştia vor primi fiecare câte o jumătate din moştenire.
De la acest principiu există o excepţie, şi anume, cazul în care la moştenirea defunctului
sunt chemaţi fraţi şi surori care nu au aceeaşi părinţi, situaţie în care împărţirea moştenirii se va
face pe linii, fraţii consangvini (care au comun doar tatăl, mamele fiind diferite) şi uterini (care
au comună doar mama, taţii fiind diferiţi) culegând moştenirea fratelui lor decedat doar pe linia
(jumătatea) părintelui comun (paternă sau maternă, după caz), pe care o împart între ei în părţi
egale, în funcţie de numărul fraţilor rămaşi în viaţă în fiecare din aceste linii, numai fraţii buni
cu defunctul (care au aceeaşi părinţi) culegând moştenirea atât pe linie paternă, cât şi maternă,
deci mai mult decât fiecare frate consagvin sau uterin în parte (art.674 C. civ.).

Secţiunea III

REPREZENTAREA SUCCESORALĂ

1. Noţiune. Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor moştenitori

legali (descendenţilor în linie dreaptă şi descendenţilor fraţilor şi surorilor defunctului) să urce
în locul şi gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în
locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Ascendentul
predecedat se numeşte reprezentat, iar moştenitorul care vine la moştenire prin reprezentare –
reprezentant.

15
2. Fundamentul reprezentării se regăseşte, pe de o parte, în ideea de a sustrage devoluţiunea
succesorală hazardului unei cronologii accidentale a deceselor, contrare celei fireşti (copiii
care decedează înaintea părinţilor), iar pe de altă parte în asigurarea respectului egalităţii
tulpinilor, pornind de la ideea că afecţiunea lui de cujus faţă de succesorii săi ca şi sentimentul
de datorie faţă de familie nu se apreciază individual (pentru fiecare succesor în parte), ci faţă de
tulpina pe care fiecare dintre aceştia o formează împreună cu descendenţii lor.

3. Domeniul reprezentării. Potrivit Codului civil român, reprezentarea succesorală este

permisă numai (a) în cazul descendenţilor în linie dreaptă ai defunctului (art. 665) şi (b) în
cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi (art. 666 C. civ.). Problema reprezentării
succesorale nu se poate pune, aşadar, în cazul ascendenţilor privilegiaţi, a ascendenţilor
ordinari, a colateralilor ordinari şi nici a soţului supravieţuitor.

a). Reprezentarea în cazul descendenţilor în linie dreaptă. Potrivit dispoziţiilor art.

665 alin. l C. civ., „reprezentarea se întinde nemărginit în linie directă descendentă”. Aceasta
înseamnă că, în linie directă descendentă, reprezentarea operează indiferent de gradul de
rudenie al reprezentantului cu defunctul. Astfel, un nepot de fiu, rudă de gradul doi cu
defunctul poate moşteni partea părintelui său predecedat, fiu al defunctului, în concurs cu
unchiul său (fiul defunctului) rămas în viaţă. De asemenea, un strănepot de fiu, rudă de gradul
trei cu defunctul, poate moşteni pe străbunicul său alături de un fiu al defunctului rămas în
viaţă, dacă pe tulpina pe care o reprezintă sunt întrunite condiţiile reprezentării din grad în grad
între el şi bunicul său pe care îl reprezintă la moştenirea străbunicului său.Tot astfel, un stră-
strănepot poate moşteni prin reprezentare pe stră-străbunicul său şi aşa mai departe. Pentru a
opera reprezentarea în asemenea cazuri este însă necesar ca în fiecare grad intermediar prin
care trebuie să treacă reprezentantul pentru a ajunge în locul şi gradul reprezentatului să fie
întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea neputând opera per saltum sau omisso medio.
Dacă însăşi raţiunea de a fi a reprezentării este aceea de a păstra egalitatea între tulpini, rezultă
că aceasta nu poate opera decât dacă există mai multe tulpini, iar nu şi în cazul în care există
una singură.

16
 b). Reprezentarea în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi. Potrivit dispoziţiilor art.
666 C. civ., „în linie colaterală, reprezentarea este admisă în privinţa copiilor şi descendenţilor
fraţilor sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa în concurs cu unchi sau mătuşă,
întâmple-se ca toţi fraţii şi surorile defunctului, fiind morţi mai dinainte, succesiunea să se
găsească trecută la descendenţii lor, în grade egale sau neegale”. Aşadar, pentru descendenţii
fraţilor şi surorilor defunctului până la gradul patru inclusiv (nepoţi şi strănepoţi) reprezentarea
operează în condiţii similare celor ale descendenţilor defunctului. Reprezentarea în linie
colaterală produce efecte atât în cazul descendenţilor fraţilor şi surorilor buni (bune) – care au
comuni ambii părinţi -, cât şi în cazul celor consângeni sau uterini – care au comun cu
defunctul doar un singur părinte, fie tatăl, fie mama -, cu precizarea că reprezentanţii acestora
din urmă nu pot moşteni mai mult decât poate moşteni reprezentatul în locul şi gradul căruia
vin la moştenire, adică fie numai în linie maternă, fie numai în linie paternă.

4. Condiţiile reprezentării. Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiţii atât în

persoana reprezentatului (a), cât şi în persoana reprezentantului.

a). Condiţiile cerute în persoana reprezentatului. Reprezentatul, pe de o parte, trebuie să

fie predecedat lui de cujus (1°), iar pe de altă parte să fi avut chemare efectivă la moştenire
dacă ar fi fost în viaţă (2°).

1°. Reprezentatul să fie predecedat lui de cujus. Reprezentarea presupune întotdeauna

ca reprezentatul să fi decedat înaintea deschiderii succesiunii, căci, aşa cum prevede art. 668
alin.1 C. civ., „nu se reprezintă decât persoanele moarte”. Aceasta înseamnă că persoanele care
renunţă la moştenire sau care, în viaţă fiind, sunt nedemne faţă de defunct nu pot fi reprezentate
(art. 658 şi 698 fraza I C. civ.). În schimb, descendenţii renunţătorilor sau nedemnilor pot
moşteni în nume propriu, dacă nu există moştenitori în rang preferabil. De pildă, dacă defunctul
D lasă la moartea sa doi fii, A şi B, ambii renunţători, iar A are doi fii, A1 şi A2, iar B un fiu,
B1, cei trei nepoţi ai defunctului, A1, A2 şi B1, vor veni la moştenirea bunicului lor în nume
propriu, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din succesiune Întrucât persoanele dispărute sunt
socotite în viaţă atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă declarativă de

17
moarte (art. 19 din Decretul nr. 31/1954), acestea nu pot fi reprezentate. După declararea
judecătorească a morţii, în funcţie de data stabilită ca fiind cea a decesului, se va admite sau nu
reprezentarea, conform regulilor de drept comun. În cazul comorienţilor, se prezumă că aceştia
au decedat în acelaşi moment, orice „stabilire” a unei ordini a deceselor fiind nu numai
arbitrară, ci chiar contrară atât reglementării legale în materie, cât şi definiţiei instituţiei. Nici
unul dintre comorienţi nu poate veni la moştenirea celuilalt, nici în nume propriu, nici prin
reprezentare, întrucât moştenirea fiecăruia se va deferi propriilor moştenitori, ca şi când celălalt
nu ar fi existat.

2°. Reprezentatul să fi avut chemare efectivă la moştenirea lui de cujus dacă ar fi fost în viaţă
Pentru ca reprezentarea să-şi poată produce efectele este necesar ca reprezentatul să fi avut
aptitudinea de a-l fi moştenit efectiv pe de cujus dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii
moştenirii. Astfel, nedemnul, chiar predecedat lui de cujus, nu poate fi reprezentat de
descendenţii săi. De asemenea, ţinând seama de faptul că moştenitorul care renunţă la
moştenire „este considerat că nu a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.), „eredele renunţător
nu poate fi reprezentat niciodată” (art. 698 fraza I C. civ.). Moştenitorii legali nerezervatari,
cum este cazul fraţilor şi surorilor defunctului, care au fost exheredaţi total nu pot fi
reprezentaţi de descendenţii lor întrucât ca urmare a exheredării au fost lipsiţi de aptitudinea de
a-l moşteni pe defunct.

b). Condiţiile cerute în persoana reprezentantului. Venind la moştenirea lui de cujus,

reprezentantul urcă prin voinţa legii în locul reprezentatului, dar moşteneşte pentru sine, iar nu
pentru reprezentat. De aici decurge consecinţa că, pe de o parte, reprezentantul trebuie să aibă
aptitudinea de a-l putea moşteni pe defunct (1°), dar nu şi pentru a-l moşteni pe reprezentat
(2°).

1°. Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moşteni pe defunct. În acest sens,
reprezentantul trebuie să fie în viaţă sau cel puţin conceput la data deschiderii moştenirii, să nu
fie renunţător sau nedemn faţă de de cujus şi să aibă vocaţie proprie la moştenirea celui
decedat. Această cerinţă se explică prin faptul că reprezentantul care moşteneşte prin
reprezentarea unui ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca pe un drept propriu,

18
iar nu ca pe unul care ar fi aparţinut reprezentatului şi i-ar fi fost transmis lui de către acesta pe
cale succesorală.

2°. Aptitudinea reprezentantului de a culege moştenirea celui reprezentat este indiferentă. Cu

alte cuvinte, reprezentantul poate veni la moştenire prin reprezentare chiar dacă este nedemn
faţă de reprezentat sau dacă a renunţat la moştenirea acestuia. De asemenea, exheredarea
reprezentantului nerezervatar de către reprezentat, adică îndepărtarea sa de la moştenirea
reprezentatului prin voinţa acestuia din urmă, nu afectează nici ea reprezentarea. Doctrina
explică aceasta prin faptul că reprezentantul dobândeşte drepturi succesorale direct de la
defunct prin efectul legii (reprezentării), iar nu de la reprezentat; drepturile succesorale ale
reprezentantului nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului înainte de a ajunge
la reprezentant.

5. Efectele reprezentării. Reprezentarea succesorală produce efecte constând în plasarea

reprezentantului în locul reprezentatului (A) şi împărţirea succesiunii pe tulpini (B). În cazul în
care sunt întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea operează de drept (C).

A. Plasarea reprezentantului în locul reprezentatului

Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului, culegând partea ce
ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Reprezentarea permite aşadar
reprezentantului să se prevaleze de rangul celui reprezentat, moştenind ceea ce i-ar fi revenit
acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă, însă pentru sine, iar nu pentru reprezentat.

B. Împărţirea moştenirii pe tulpini

Există un efect principal al împărţirii moştenirii pe tulpini (a) şi unele efecte secundare ale
aceleiaşi împărţiri (b).

i. Efectul principal al împărţirii moştenirii pe tulpini. Moştenirea se va împărţi în atâtea

părţi câţi copii (descendenţi de rangul întâi) sau fraţi şi surori a avut defunctul, care vin efectiv
la moştenire sau care, fiind predecedaţi, sunt reprezentaţi de descendenţii lor, iar nu pe capete,

19
indiferent dacă moştenitorii care culeg succesiunea sunt în grade diferite sau egale de rudenie
cu defunctul. Împărţirea pe tulpini a moştenirii are drept consecinţă fie derogarea de la
principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă,fie derogarea de
la principiul împărţirii pe capete (în părţi egale) a moştenirii între succesorii făcând parte din
aceeaşi clasă şi având acelaşi grad de rudenie, fie de la ambele principii în acelaşi timp. În
interiorul fiecărei tulpini partajul părţii ce revine acesteia se va face pe capete (în funcţie de
numărul moştenitorilor făcând parte din aceasta), afară de cazul în care unul dintre descendenţii
tulpinii celui reprezentat ar fi la rândul său predecedat. În acest din urmă caz, dacă sunt
întrunite condiţiile reprezentării, se va proceda la un nouă împărţire pe tulpini între ramurile
(sub-tulpinile) tulpinii respective.

ii. Efectele secundare ale împărţirii moştenirii pe tulpini. Împărţirea pe tulpini a

moştenirii are şi unele efecte secundare, cum sunt:
- în caz de renunţare la moştenire a unuia dintre reprezentanţi, partea acestuia din
moştenire (atât activ, cât şi pasiv) va reveni moştenitorilor care fac parte din aceeaşi tulpină cu
acesta, iar nu tuturor moştenitorilor;
- în cazul în care există obligaţia de raport, reprezentantul ţinut la aceasta trebuie să
raporteze nu numai donaţiile pe cere le-a primit el de la defunct fără scutire de raport, ci şi
donaţiile nescutite de raport pe care le-a primit reprezentatul de la defunct;
- calculul rezervei descendenţilor defunctului (fraţii şi surorile defunctului precum şi
descendenţii acestora nu sunt moştenitori rezervatari) se va face în funcţie de numărul
tulpinilor, iar nu în funcţie de numărul lor.

C. Reprezentarea operează de drept

Conform dispoziţiilor art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei
moşteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, orice succesibil este liber să accepte sau nu o moştenire,
după cum crede de cuviinţă. Odată însă acceptată moştenirea, reprezentarea succesorală
operează de drept, adică în temeiul legii, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din
partea reprezentantului. Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul moştenirii legale, nu
şi a celei testamentare sau a celei convenţionale.

20
 Capitolul II
APLICAREA PRINCIPIILOR DEVOLUŢIUNII LEGALE ÎN CAZUL CELOR
PATRU CLASE DE MOŞTENITORI LEGALI

I. CLASA ÎNTÂI DE MOŞTENITORI – A DESCENDENŢILOR

1. Componenţă. Primele rude ale defunctului chemate de lege la moştenire sunt descendenţii
acestuia (art. 669 C. civ.). În această categorie intră copiii (fiii şi fiicele) defunctului şi urmaşii
acestora la infinit, indiferent dacă s-au născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De
asemenea, în clasa descendenţilor sunt incluşi şi copiii adoptaţi de defunct.

2. Înlăturarea de la moştenire a celorlalte clase. Potrivit principiului priorităţii clasei de

moştenitori (supra nr. 46), descendenţii fiind incluşi în clasa întâi de moştenitori înlătură de la
moştenire pe moştenitorii din clasele subsecvente. Soţul supravieţuitor, care nu face parte din
nici o clasă de moştenitori, vine la moştenire în concurs cu fiecare dintre acestea, inclusiv cu 3.
clasa întâi, având drepturi succesorale proprii (art. 1 lit.a din Legea nr. 319/1944).

3. Repartizarea moştenirii între descendenţi. Descendenţii sunt chemaţi la moştenire în

ordinea gradului de rudenie cu defunctul, astfel încât descendenţii în grad mai apropiat înlătură
de la moştenire pe descendenţii în grad mai îndepărtat. De exemplu, fiul defunctului, rudă de
gradul întâi, înlătură de la moştenire pe nepotul acestuia, rudă de gradul doi. Descendenţii de
acelaşi grad chemaţi la moştenire în nume propriu împart moştenirea pe capete, adică în părţi
egale. Atunci când sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale, moştenirea se împarte pe
tulpini, astfel încât, prin derogare de la regulile menţionate mai sus, pe de o parte, pot veni la
moştenire descendenţi de grade diferite de rudenie cu defunctul, iar pe de altă parte este posibil
ca descendenţi rude de acelaşi grad cu defunctul să primească din moştenire cote diferite, iar nu
egale.

4. Descendenţii în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului. Dacă descenenţii vin la

moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor, cota de moştenire legală revenind acestuia se va

21
calcula în raport cu întreaga moştenire, iar restul se va împărţi între descendenţi conform
regulilor menţionate mai sus.

5. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al descendenţilor. Descendenţii

defunctului sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că defunctul nu poate dispune prin
liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva
revenindu-le de drept (art. 841 şi 842 C. civ.). De asemenea, descendenţii defunctului sunt
moştenitori sezinari, ceea ce înseamnă că au dreptul de a intra în stăpânirea moştenirii fără a fi
necesare îndeplinirea unor verificări sau formalităţi prealabile (art. 653 alin.1 C. civ.). În cazul
în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului, ori unul sau mai mulţi
descendenţi şi soţul supravieţuitor al defunctului, între aceştia funcţionează obligaţia de raport,
adică de a aduce la masa succesorală pentru a fi împărţite între ei donaţiile primite direct sau
indirect de la defunct, afară de cazul în care donaţia s-a făcut cu scutire de raport (art. 751 C.
civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944).

II. CLASA A DOUA DE MOŞTENITORI – A ASCENDENŢILOR ŞI COLATERALILOR

PRIVILEGIAŢI

1. Componenţă. Această clasă de moştenitori este una mixtă, care cuprinde pe părinţii, pe fraţii
şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul patru inclusiv. Ea se numeşte
clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi întrucât aceştia sunt preferaţi altor ascendenţi şi
colaterali ai defunctului, numiţi ordinari, care fac parte din clasele subsecvente de moştenitori.

2. Ascendenţii privilegiaţi. Părinţii defunctului. Părinţii defunctului sunt chemaţi la

moştenirea acestuia indiferent de faptul dacă de cujus s-a născut din căsătorie sau dinafara
căsătoriei. De asemenea, categoria ascendenţilor privilegiaţi include şi pe adoptatorii
defunctului, indiferent dacă adopţia este cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Întrucât în
cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinţii săi fireşti,
rezultă că la moştenirea sa au vocaţie legală atât adoptatorul, cât şi părinţii fireşti.

22
3. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii privilegiaţi, ca şi colateralii
privilegiaţi împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, sunt chemaţi la succesiune
doar în lipsa moştenitorilor din clasa întâi (a descendenţilor) sau în cazul în care aceştia sunt
renunţători sau nedemni.

Repartizarea moştenirii. Repartizarea moştenirii se face diferit, după cum ascendenţii

privilegiaţi vin singuri la moştenire (a), împreună cu colateralii privilegiaţi (b) sau în concurs
cu soţul supravieţuitor al defunctului (c).
1°) Ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire. În acest caz, conform principiului
egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, dacă la
succesiune sunt chemaţi ambii părinţi, moştenirea se va împărţi în părţi egale (pe capete) între
aceştia (art. 670 alin. 2 C. civ.), iar dacă este chemat un singur părinte, moştenirea va reveni în
întregime acestuia. Dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa vin atât
părinţii buni, cât şi cei adoptivi. Atunci când la moştenire vin atât mama bună şi mama
adoptivă, cât şi tatăl bun şi tatăl adoptiv, moştenirea se va împărţi între cei patru părinţi
conform regulilor de mai sus.
2°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi. În
cazul în care defunctul lasă atât ascendenţi privilegiaţi, cât şi colaterali privilegiaţi, succesori
care formează împreună clasa a doua de moştenitori, succesiunea se împarte diferit, după cum
la moştenire vine unul sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi. Astfel, atunci când la moştenire
vine un singur părinte, acesta va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor
privilegiaţi, indiferent de numărul acestora, care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe
tulpini, iar dacă la moştenire vin tatăl şi mama defunctului, aceştia vor primi 1/2 din moştenire,
împărţind-o între ei în părţi egale (pe capete), restul de 1/2 revenind colateralilor privilegiaţi,
care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini (art.671 şi 673 C. civ.).
3°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest
caz, cota legală a soţului supravieţuitor (art. 1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce
din întreaga moştenire, iar cu privire la restul rămas după această operaţiune se vor aplica
regulile menţionate mai sus la literele a şi b.

23
4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al ascendenţilor privilegiaţi. În
cazul ascendenţilor privilegiaţi nu se poate pune problema reprezentării succesorale, motiv
pentru care aceştia nu pot veni la moştenire decât în nume propriu. De asemenea, ascendenţii
privilegiaţi nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct în timpul vieţii acestuia.
În schimb, asemenea descendenţilor defunctului, ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori
rezervatari şi sezinari.

5. Colateralii privilegiaţi. Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora. În

categoria colateralilor privilegiaţi se includ fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii
acestora până la gradul patru de rudenie cu defunctul inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de
frate (soră). Este indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau dinafara căsătoriei. Sunt
colaterali privilegiaţi atât fraţii buni (născuţi din aceeaşi părinţi), cât şi fraţii consângeni
(consangvini) (care au acelaşi tată, dar mame diferite) şi uterini (care au aceeaşi mamă, dar taţi
diferiţi). În schimb, nu intră în această categorie fraţii vitregi, ai căror părinţi sunt căsătoriţi, dar
care nu au nici un părinte comun.
Rudenia colateralilor privilegiaţi poate rezulta şi din adopţia cu efecte depline, cum se
întâmplă, de pildă, în cazul în care un copil este adoptat de o familie (soţ şi soţie) care copii
fireşti sau alţi adoptaţi cu efecte depline. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul devine
rudă cu adoptatorul, dar nu şi cu rudele acestuia, astfel încât moştenirea în linie colaterală a
celui adoptat este exclusă faţă de colateralii privilegiaţi ai adoptatorului, rămânând însă posibilă
faţă de rudele sale fireşti, cu care păstrează legăturile de rudenie.

6. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ca şi ascendenţii privilegiaţi, împreună cu care

alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, colateralii privilegiaţi sunt chemaţi la moştenirea legală
a defunctului dacă nu există moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau
nedemni. Dacă vin la moştenire, colateralii privilegiaţi înlătură de la moştenirea legală a
defunctului pe succesorii din clasele subsecvente (art. 672 C. civ.).

7. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din aceeaşi părinţi. În
acest caz, trebuie făcută distincţie între situaţia în care moştenirea se împarte doar între

24
colateralii privilegiaţi (a), situaţia în care moştenirea se împarte între aceştia şi ascendenţii
privilegiaţi (b) şi situaţia în care vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor (c).
1°) Colateralii privilegiaţi vin singuri la moştenire. Colateralii privilegiaţi care vin
singuri la moştenirea defunctului împart între ei succesiunea în părţi egale (pe capete), dacă vin
la moştenire în nume propriu, sau pe tulpini (subtulpini), dacă vin la moştenire prin
reprezentare.
2°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu ascendenţii privilegiaţi.
Colateralilor privilegiaţi le revine din moştenire o cotă de 3/4, atunci când vin la succesiune în
concurs cu un singur ascendent privilegiat, sau o cotă de 1/2, atunci când vin la moştenire în
concurs cu doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi (art. 672 şi 673 C. civ.).
3°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest
caz, ca şi în cazul ascendenţilor privilegiaţi, cota soţului supravieţuitor (art.1 lit.b şi c din Legea
nr. 319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar restul se va împărţi conform regulilor
menţionate mai sus.

8. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din părinţi diferiţi.
Împărţirea pe linii a moştenirii. Conform dispoziţiilor art.674 C. civ., în cazul în care la
moştenire vin fraţi şi surori din părinţi diferiţi, moştenirea se împarte pe două linii, maternă şi
paternă. Fraţii uterini vor moşteni numai pe linie maternă, iar fraţii consângeni vor moşteni
numai pe linie paternă. Fraţii buni vor moşteni în ambele linii. Împărţirea pe linii a moştenirii
operează numai în cazul în care la moştenire vin efectiv fraţi şi surori din categorii diferite
(uterini cu consângeni; consângeni cu fraţi buni; uterini cu consângeni şi fraţi buni; sau uterini
cu fraţi buni), iar nu şi atunci când la moştenire vin fraţi din aceeaşi categorie (toţi uterini sau
toţi consângeni), caz în care moştenirea se va repartiza după regulile menţionatemai sus . De
asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 672, 673 şi 674 C. civ., împărţirea pe linii a
moştenirii se realizează nu numai atunci când vin la moştenire fraţii şi surorile defunctului în
nume propriu, ci şi atunci când succesiunea revine descendenţilor acestora, atât în nume
propriu cât şi prin reprezentare.

25
9. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al colateralilor privilegiaţi
Colateralii privilegiaţi pot fi reprezentaţi la moştenire de descendenţii lor. Ei nu sunt
rezervatari, nu beneficiază de sezină şi nu datorează raportul donaţiilor.

III. CLASA A TREIA DE MOŞTENITORI – A ASCENDENŢILOR ORDINARI

1. Componenţă. Această clasă include pe ceilalţi ascendenţi ai defunctului, alţii decât părinţii,
care fac parte din clasa ascendenţilor privilegiaţi. Ea cuprinde aşadar pe bunicii, străbunicii,
stră-străbunicii defunctului etc. la infinit.

2. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii ordinari vin la moştenire doar în
cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau atunci când există asemenea
moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau nedemni.

3. Repartizarea moştenirii între ascendenţii ordinari. Între ascendenţii ordinari moştenirea

se împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între
rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă defunctul lasă la moartea sa doi bunici şi un
străbunic, moştenirea va reveni celor doi bunici, rude de gradul doi cu defunctul, care o vor
împărţi între ei în părţi egale, străbunicul defunctului, rudă de gradul trei, fiind înlăturat de la
moştenire. Dacă la moştenirea defunctului vine şi soţul supravieţuitor, acesta va primi cota
prevăzută la art. 1 lit.d din Legea 319/1943 raportată la întreaga moştenire, restul împărţindu-se
între ascendenţii ordinari conform regulilor de mai sus.

4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al ascendenţilor ordinari.

Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, reprezentarea succesorală
fiind exclusă în cazul lor. Ei nu sunt moştenitori rezervatari şi nu au obligaţia de raport al
donaţiilor. În schimb, întrucât ascendenţii ordinari sunt rude în linie directă cu defunctul, sunt
moştenitori sezinari.

IV. CLASA A PATRA DE MOŞTENITORI – A COLATERALILOR ORDINARI

26
1. Componenţă. Această clasă cuprinde pe unchii, mătuşile, verii primari, precum şi pe fraţii şi
surorile bunicilor defunctului. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul nu poate moşteni
în linie colaterală pe rudele defunctului întrucât nu devine rudă decât cu adoptatorul, iar nu şi
cu rudele acestuia; păstrează în schimb legăturile de rudenie cu rudele sale fireşti pe care le
poate moşteni în linie colaterală. În linie colaterală, aşa cum am văzut, moştenirea este posibilă
până la gradul patru de rudenie inclusiv.

2. Cazul în care vin la moştenire. Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă nu sunt
moştenitori în primele trei clase sau dacă există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt
renunţători sau nedemni.

3. Repartizarea moştenirii între colateralii ordinari. Între colateralii ordinari moştenirea se

împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între
rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă la moartea lui de cujus rămân în viaţă doi
unchi, trei veri primari şi un frate al bunicului său, moştenirea va reveni celor doi unchi, rude
de gradul trei cu defunctul, care o vor împărţi în părţi egale între ei, cei trei veri primari şi
fratele bunicului fiind înlăturaţi de la moştenire întrucât sunt rude de gradul patru cu defunctul.
Este de menţionat faptul că în cazul colateralilor ordinari nu operează împărţirea pe linii a
moştenirii, aşa cum se întâmplă în cazul fraţilor şi surorilor defunctului care provin din părinţi
diferiţi. Dacă la moştenire colateralii ordinari vin în concurs cu soţul supravieţuitor, acesta din
urmă va primi din moştenire cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea nr. 319/1944, restul
împărţindu-se între colateralii ordinari conform regulilor de mai sus.

4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari. Colateralii

ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. Ei nu sunt
nici moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nu datorează nici raportul donaţiilor.

Capitolul III

27
 DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR ÎN
CADRUL MOŞTENIRII LEGALE

1. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Ca orice

succesor, pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să întrunească condiţiile generale
cerute de lege pentru a putea moşteni. De asemenea, el trebuie să aibă calitatea de soţ al
defunctului la data deschiderii succesiunii. În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua
când hotărârea de divorţ va rămâne irevocabilă (art. 39 alin.1 C. fam.). Până la această dată
căsătoria este în fiinţă, astfel încât dacă, de pildă, unul dintre soţi decedează după pronunţarea
divorţului în primă instanţă, celălalt soţ îl moşteneşte, căsătoria nefiind încă desfăcută în sensul
dispoziţiilor legale mai sus citate. Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor: drepturi
de moştenire proprii în concurs cu fiecare clasă de moştenitori (§ 1); un drept special de
moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra
darurilor de nuntă (§ 2); un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (§ 3).

2. Drepturile de moştenire proprii ale soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de

moştenitori. Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori, dar el are
drepturi succesorale proprii în concurs cu fiecare dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr.
319/1944, soţului supravieţuitor îi revine:
a) în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul şi de
numărul acestora, 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ai defunctului, atunci când
vin împreună la moştenire, indiferent de numărul acestora, 1/3 din moştenire;
c) în concurs fie doar cu părinţii defunctului sau unul dintre aceştia, fie doar cu fraţii sau
surorile defunctului ori descendenţii acestora, indiferent de numărul lor, 1/2 din moştenire;
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (moştenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii
ordinari (moştenitorii din clasa a patra), în ambele cazuri, indiferent de numărul acestora, 3/4
din moştenire;
e) în ipoteza în care nu există moştenitori legali în nici una din cele patru clase şi nu există
nici moştenitori testamentari, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire.

28
 În caz de bigamie, cota-parte calculată conform regulilor de mai sus va fi împărţită între soţii
supravieţuitori de bună-credinţă, nefiind de conceput ca fiecare dintre aceştia să beneficieze
integral de cota cuvenită soţului supravieţuitor.

3. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale. Datorită faptului că

Legea nr. 319/1944 a conferit soţului supravieţuitor drepturi succesorale proprii, fără a
modifica dispoziţiile Codului civil care reglementează drepturile sccesorale ale celorlalţi
moştenitori legali, s-a ajuns la concluzia că atunci când soţul supravieţuitor vine la moştenire în
concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori se va proceda mai întâi la stabilirea cotei
soţului supravieţuitor raportat la întreaga moştenire, după care partea de moştenire rămasă se
va împărţi între ceilalţi moştenitori conform cotelor de moştenire prevăzute de lege. Astfel, de
exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu doi copii ai defunctului, se
procedează mai întâi la stabilirea dreptului soţului supravieţuitor în raport cu întreaga
moştenire, adică 1/4 din moştenire, după care partea rămasă, adică 3/4 din moştenire, se
împarte în două părţi egale între copii defunctului, fiecare primind câte 3/8 din moştenire. Cu
alte cuvinte, cota succesorală cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de
moştenitori comprimă (restrânge) drepturile succesorale ale celorlalţi moştenitori legali.

4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul

supravieţuitor poate veni la moştenirea defunctului numai în nume propriu, iar nu şi prin
reprezentare. El este moştenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) şi datorează raportul
donaţiilor primite de la defunct în cazul în care vine la moştenire împreună cu descendenţii
defunctului (art. 3 din Legea nr. 319/1944). Soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar.

5. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor

aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă. Din dispoziţiile art.
5 din Legea nr. 319/1944 rezultă că atunci când vine la moştenire în concurs cu alţi succesori
decât descendenţii defunctului, „soţul supravieţuitor va moşteni, în afară de partea sa
succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”.
Raţiunea acestui text este aceea de a nu permite modificarea condiţiilor de viaţă ale soţului
supravieţuitor fără o temeinică justificare.

29
 În cazul în care la succesiune vin descendenţii defunctului, dreptul special de moştenire
al soţului supravieţuitor nu mai subzistă, toate bunurile succesorale, chiar şi cele la care se
referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, incluzându-se în masa succesorală, care se va împărţi
conform regulilor prezentate mai sus între soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului.

A. Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice. În această categorie nu sunt

incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai acelea care prin natura şi afectaţiunea lor
au fost destinate folosinţei în gospodăria casnică. Astfel, intră în această categorie obiectele de
menaj, maşinile de gătit, frigiderele, aspiratoarele, maşinile de spălat rufe, bibliotecile,
birourile, aparatele de radio şi televiziune, aparatele de fotografiat, precum şi orice alte
asemenea bunuri, ţinând seama de condiţiile şi nivelul de trai al soţilor. Nu intră sub incidenţa
dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud prin natura lor, cum este
cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale; al operelor de artă; al
bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului; ori al animalelor de
muncă şi de producţie şi a uneltelor de muncă din gospodăria ţărănească. De asemenea, se
exclud şi bunurile care, deşi prin natura lor intră în categoria menţionată, nu au fost destinate
utilizării în gospodăria casnică, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achiziţionării în scop de
investiţie. Dacă bunurile sunt din categoria celor proprii soţului decedat, se impune ca acestea
să fi fost aduse în gospodăria comună a soţilor şi folosite ca atare de aceştia.
Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin soţului supravieţuitor
independent de orice element cantitativ (întinderea valorii lor în raport cu masa succesorală sau
numărul lor). Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice se cuvin soţului
supravieţuitor numai în măsura în care defunctul nu a dispus de acestea în mod expres prin
legate. Donaţiile făcute în favoarea terţilor de defunct în timpul vieţii cu privire la mobilele şi
obiectele aparţinând gospodăriei casnice din categoria bunurilor sale proprii sunt în principiu
valabile, soţul supravieţuitor neputând ataca aceste acte decât în situaţia în care depăşesc
valoric limitele cotităţii disponibile, caz în care poate cere reducţiunea acestora.
Concepţia asupra naturii juridice a dreptului special la moştenire a soţului supravieţuitor
a evoluat în timp. În prezent, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor este
considerat a fi un drept de moştenire legală cu destinaţie specială.

30
 B. Darurile de nuntă. Darurile de nuntă sunt donaţiile făcute soţilor cu ocazia celebrării
căsătoriei. Regimul juridic al darurilor de nuntă este identic cu acela al mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice pe care l-am înfăţişat mai sus.

6. Dreptul temporar de abitaţie asupra casei de locuit. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944
prevede că „soţul supravieţuitor care nu are o locuinţă proprie, va avea până la executarea
ieşirii din indiviziune şi în orice caz, cel puţin timp de un an de la încetarea din viaţă a soţului
său, în afară de dreptul de moştenire potrivit dispoziţiilor de mai sus, un drept de abitaţie asupra
casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din succesiune”.
Acest drept de abitaţie, în principiu, are natură identică cu abitaţia de drept comun
reglementată de art. 565-575 C. civ. Este vorba aşadar de un drept real asupra lucrului altuia,
constând în dreptul de a utiliza (locui) exclusiv în interes propriu casa care face parte din masa
succesorală, iar nu de un simplu drept de creanţă (locaţiune).
Prin excepţie de la abitaţia de drept comun, soţul supravieţuitor este scutit de obligaţia
de a da cauţiunea prevăzută la art. 566 C. civ. (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). De
asemenea, prin excepţie de la dispoziţiile art. 572 C. civ., care permit titularului abitaţiei de
drept comun asupra unei case de locuit să închirieze „partea casei ce nu locuieşte”, soţul
supravieţuitor nu poate ceda sau închiria în nici un fel locuinţa care constituie obiectul
dreptului său de abitaţie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Spre deosebire de dreptul special
de moştenire conferit soţului supravieţuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine
acestuia numai dacă vine la succesiune în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii
defunctului, dreptul de abitaţie asupra casei de locuit nu este astfel condiţionat, funcţionând
chiar şi în concurs cu descendenţii defunctului.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice:

1°) este un drept care izvorăşte direct din lege, ceea ce înseamnă că pentru a fi
obţinut de soţul supravieţuitor nu trebuie decât să fie invocat de acesta;
2°) este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuinţei.
Acest drept poartă în principiu asupra locuinţei însăşi şi asupra tuturor accesoriilor şi
dependinţelor acesteia;

31
 3°) este un drept temporar, care durează până la data ieşirii din indiviziune, dar nu
mai puţin de un an de la data deschiderii moştenirii;
4°) este un drept real strict personal, care nu poate profita decât soţului
supravieţuitor şi, eventual, copiilor minori ai acestuia care locuiesc împreună cu el, indiferent
dacă sunt născuţi din căsătoria cu defunctul sau dintr-o altă căsătorie. De aici decurge şi
caracterul inalienabil şi insesizabil al acestui drept.

Capitolul IV
DREPTUL STATULUI ASUPRA MOŞTENIRILOR VACANTE

1. Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 680 C. civ., „în lipsă de moştenitori legali sau
testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Conform acestui text de
lege, statul culege moştenirile rămase în desherenţă, adică fără succesori care să le poată
culege, întrucât la data deschiderii moştenirii fie nu există nici un succesor legal sau
testamentar în viaţă, fie succesorii legali în viaţă la data deschiderii succesiunii sunt cu toţii
nerezervatari şi au fost exheredaţi total de defunct, fie succesorii legali sau testamentari în viaţă
renunţă la moştenire sau sunt nedemni cu toţii. În fine, moştenirea este vacantă chiar şi în
situaţia în care există legate cu titlu universal care acoperă întreaga moştenire sau particulare
care consumă tot emolumentul moştenirii, dat fiind că predarea acestora, dacă nu există
moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie la întreaga moştenire, nu poate fi cerută decât
statului ca ultim succesor cu vocaţie la întregul patrimoniu succesoral (art. 680, 891 şi 902 C.
civ.).

2. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului. Controversă. Asupra fundamentului vocaţiei

succesorale a statului la moştenirile vacante se confruntă două teorii: teoria dreptului legal de
moştenire (a) şi teoria dreptului de suveranitate (b).
1°) Teoria dreptului legal de moştenire. Conform acestei teorii, statul este un succesor ca
oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moştenitor (iure hereditatis). Instanţa

32
supremă s-a pronunţat în acest sens, statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are
calitatea de moştenitor potrivit art. 652 C. civ.”.
2°) Teoria dreptului de suveranitate. După această teorie, statul culege moştenirile vacante
nu în calitate de moştenitor, ci de putere suverană ţinută în exercitarea funcţiilor sale de poliţie
statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-ar crea existenţa unor bunuri fără stăpân
ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobândi prin ocupaţiune în mod prioritar.
Interesul practic al opţiunii între una sau alta din cele două teorii se evidenţiază din punctul
de vedere al exheredării tuturor moştenitorilor (1°), din punctul de vedere al revocării renunţării
la moştenire a unui succesor al defunctului (2°) şi din punctul de vedere al rezolvării
conflictelor de legi în cazul decesului unui cetăţean al unui stat care lasă bunuri mobile pe
teritoriul altui stat (3°).

TITLUL III

DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII

Moştenirea legală şi moştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista. Voinţa
defunctului de a deroga de la regulile moştenirii legale se concretizează în testament Voinţa
testatorului nu poate fi discreţionară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune
mortis causa de bunurile succesorale.

Capitolul I. TESTAMENTUL - PREZENTARE GENERALĂ

CARACTERELE JURIDICE ALE TESTAMENTULUI

Testamentul este definit de art. 802 C. civ. ca fiind „un act revocabil prin care testatorul
dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său”.

33
 Testamentul este un act unilateral şi personal (a), un act solemn (b), un act de dispoziţie cu
titlu gratuit (c), un act mortis causa (d) şi un act revocabil (e).

a) Un act unilateral şi personal. Testamentul este un act juridic unilateral întrucât ia naştere
exclusiv din voinţa testatorului. În acelaşi timp, el este şi un act eminamente personal, neputând
fi realizat decât de testator, iar nu şi prin mandatar. Donaţia şi testamentul sunt singurele acte
juridice prin care se pot face acte de dispoziţie cu titlu gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebire
de donaţie, care este un contract ce ia naştere din acordul de voinţe dintre donator şi donatar,
testamentul ia naştere dintr-o manifestare unilaterală de voinţă. Aceasta nu înseamnă însă că
legatarul (beneficiarul testamentului) este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul.
Legatarul are dreptul (potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului
(infra nr. 485 şi următ.). În caz de acceptare a legatului, transmisiunea drepturilor de la testator
la legatar se va face în temeiul testamentului (voinţei testatorului) cu efecte de la data
deschiderii moştenirii, iar nu ca urmare a unui acord de voinţe între testator şi legatar, cu efecte
de la data realizării acestuia.

b) Un act solemn. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a

testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege. Spre
deosebire de contracte, guvernate de regula consensualismului, actele juridice unilaterale (cum
este şi cazul testamentului) sunt acte solemne. Aceasta se explică prin faptul că în timp ce
joncţiunea voinţelor (consensul) în materie contractuală devine un fapt social exterior fiecăruia
dintre contractanţi, punând, eventual, doar probleme de probaţiune, în cazul testamentului,
singură voinţa dispunătorului este în joc şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i constata
existenţa şi conţinutul, astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (formă) anume
care să se detaşeze de gândirea care i-a dat naştere, devenind astfel un fapt social generator de
consecinţe juridice susceptibil de a fi probat.
În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protecţie a consimţământului celui care se obligă,
determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiile înaintea exprimării voinţei.

c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit. Testamentul este un act juridic de esenţa căruia sunt
actele de dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu

34
gratuit, legatele presupun atât un element material (economic), adică o diminuare a
patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului legatarului, cât şi un element
moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animus testandi).

d) Un act mortis causa. Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civ., testamentul este un act prin
care „testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă”. Cu alte cuvinte, este vorba de
un act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său. De aceea, pe timpul vieţii
testatorului, legatarii nu pot invoca nici un drept asupra bunurilor dispunătorului, nefiind în
drept să facă nici măcar acte de conservare.

e) Un act revocabil. Revocabilitatea este de esenţa testamentului. Prin aceasta testamentul se

deosebeşte de donaţie, care este un act irevocabil (art.801 C. civ.). Fiind un act mortis causa,
testamentul poate fi revocat oricând de testator până la data decesului său, în tot sau în parte, în
una din formele prevăzute de lege .Revocabilitatea testamentului este de ordine publică, astfel
încât testatorul nu poate renunţa la ea printr-o manifestare de voinţă în acest sens. Dreptul
testatorului de a-şi revoca dispoziţiile testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu
se poate pune problema exercitării sale abuzive.

Capitolul II. PROHIBIŢIA SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE

1. Noţiune. Substituţia fideicomisară constă în „orice dispoziţie prin care autorul unei
liberalităţi însărcinează persoana gratificată de a conserva întreaga sa viaţă bunurile donate sau
legate pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunător”. Art. 803
C. civ. prohibeşte în mod expres orice asemenea substituţii.
Persoana care face liberalitatea, aşa cum am văzut, poate dispune atât prin acte între
vii (donaţie), cât şi prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeşte instituit sau
grevat, iar cel de al doilea substituit. Ceea ce caracterizează substituţia fideicomisară
testamentară este aşadar o maniferstare de voinţă care care se referă la o dublă dispoziţie cu
privire la acelaşi obiect, implicând indisponibilizarea obiectului legatului în patrimoniul
instituitului pe tot parcursul vieţii acestuia. Cu alte cuvinte, în acest caz, „dispunătorul

35
organizează două succesiuni: a sa proprie şi, trecând peste capul gratificatului, aceea a
gratificatului însuşi”.
Plecând de la această caracteristică, putem uşor diferenţia substituţia fideicomisară
de substituţia vulgară. Substituţia vulgară (obişnuită) constă într-o singură liberalitate făcută în
favoarea a doi gratificaţi, dintre care unul principal, chemat în primul rând să culeagă
liberalitatea, iar celălalt subsidiar, chemat să culeagă liberalitatea doar dacă gratificatul
principal nu vrea (fiind renunţător) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate. În
acest caz nu este vorba decât de un mod particular de determinare a celui gratificat căruia
dispunătorul îi transmite direct liberalitatea. Substituţia vulgară este recunoscută de lege ca
valabilă (art.804 C. civ.).
Prohibirea substituţiilor fideicomisare are la bază nu numai considerente de ordin politic
(suprimarea puterii nobiliare) şi juridic (incapacitatea persoanelor viitoare de a primi cu titlu
gratuit), cât, mai ales, de ordin economic, ţinând de promovarea creditului şi a liberei circulaţii
a bunurilor, incompatibile cu inalienabilitatea pe care o implică substituţiile fideicomisare.

2. Elementele constitutive. Pentru a recunoaşte o substituţie fideicomisară prohibită de lege

este necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii: existenţa a două liberalităţi succesive (§ 1);
obligarea primului gratificat (instituitului) la conservarea şi transmiterea obiectul legatului
celui de al doilea gratificat (substituitului) (§ 2); reportarea transmiterii legatului către
substituit la momentul şi ca urmare a decesului instituitului (§ 3).

3. Situaţii asemănătoare care nu întrunesc cerinţele primei condiţii

a) Legatul alternativ sau dublu condiţional. Legatul alternativ sau dublu condiţional
constă în instituirea de către testator a două persoane ca legatari sub una şi aceeaşi condiţie, dar
pentru un legatar acea condiţie este rezolutorie, iar pentru celălalt suspensivă. De pildă,
testatorul lasă întreaga sa avere lui A, iar în cazul în care acesta va deceda înaintea împlinirii
vârstei majoratului averea să revină lui B. În acest caz, decesul lui A înaintea vârstei
majoratului constituie condiţia rezolutorile sub care acesta primeşte legatul, dar şi condiţia
suspensivă sub care B poate deveni beneficiarul legatului în cazul în care s-ar îndeplini.
Mecanismul juridic al realizării condiţiei (efectul retroactiv) face ca în cazul
examinat să nu existe două transmisiuni succesive, ci doar una singură: atunci când condiţia nu

36
se îndeplineşte, legatarul sub condiţie rezolutorie îşi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte
de la data deschiderii moştenirii, în timp ce legatarul sub condiţie suspensivă este pentru
totdeauna în situaţia unui străin de moştenire, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

b). Fiducia. În accepţiunea sa generală, fiducia poate fi definită ca „actul juridic prin
care o persoană, fiduciarul, dobândeşte de la o altă persoană, fiduciant, un drept patrimonial,
dar cu obligaţii care îi limitează exerciţiul, printre care figurează în general aceea de a transfera
acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui terţ beneficiar”. Fiducia-liberalitate nu
se confundă cu substituţia fideicomisară întrucât fiduciarul, spre deosebire de instituit, nu este
un gratificat (beneficiar al liberalităţii), ci doar un simplu „intermediar de transmitere”, căci
deşi i se transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se realizează cu o intenţie de liberalitate, ci
doar în scopul administrării în interesul gratificatului care le va primi ulterior ca adevăratul şi
singurul beneficiar al legatului.

4. Validitatea legatelor de residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fără

inalienabilitate). Legatul de residuo (al rămăşiţei sau a ceea ce va rămâne) este „dispoziţia
testamentară prin care un testator lasă bunuri unui prim legatar în ideea ca la decesul acestuia
ceea ce va rămâne din aceste bunuri, numit reziduu, să fie cules de un terţ beneficiar ales de
testator”. Astfel concepută, această operaţiune se aseamănă cu substituţia prohibită de lege prin
faptul că în privinţa reziduu-ului, dacă rămâne unul, există dublă transmisiune succesivă, dar se
deosebeşte fundamental de aceasta prin faptul că nu există pentru primul legatar obligaţia de a
conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta având libertatea de a dispune de
bunurile primite.
Transmisiunea legatului de residuo se realizează sub dubla condiţie ca la data decesului
primului legatar să fi rămas în patrimoniul acestuia bunuri primite de la testator şi ca cel de al
doilea legatar să-i supravieţuiască.

5. Sancţiunea încălcării prohibiţiei substituţiilor fideicomisare. Din dispoziţiile art.

803 C. civ. rezultă că substituţia fideicomisară este nulă absolut atât în privinţa instituitului, cât
şi în privinţa substituitului. Prin urmare, sancţiunea afectează întreaga operaţiune, iar nu doar
cea de a doua liberalitate (cea făcută în favoarea substituitului). Nulitatea care se aplică este

37
absolută întrucât dispoziţiile art. 803 C. civ., referindu-se la organizarea generală a
succesiunilor, sunt de ordine publică.

Capitolul II. CONDIŢIILE DE FOND ALE TESTAMENTULUI

1. Consimţământul. Consimţământul este o noţiune prin care se înţelege fie o

„manifestare de voinţă juridică a unei persoane în vederea formării unui act juridic”, fie un
„acord de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un contract sau un alt act
juridic bilateral (sau multilateral)”. În cazul testamentului, care este un act juridic unilateral
exprimând voinţa testatorului (supra nr.130), trebuie să luăm în considerare prima accepţiune a
noţiunii. Consimţământul nu produce efecte decât dacă există, adică dacă nu este afectat de o
tulburare mentală din partea dispunătorului (a) şi dacă este neviciat, adică neafectat de vicii de
consimţământ (b).

a). Existenţa consimţământului: neafectarea lui de o tulburare mentală din partea

dispunătorului În timp ce capacitatea este o stare de drept (reglementată ca atare de lege),
discernământul este o stare de fapt (care trebuie dovedită de la caz la caz). De aceea, actele
juridice (inclusiv testamentul) încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, dar
care se dovedeşte că a lucrat fără discernământ, nu pot fi sancţionate pentru incapacitate -
aceasta neputând rezulta decât din lege, iar legea neprevăzând-o în cazul examinat -, ci doar
pentru încălcarea principiului necesităţii unei voinţe conştiente la încheierea valabilă a unui act
juridic. În ceea ce priveşte sintagma „incapacitate naturală”, aceasta ar trebui evitată întrucât
induce în eroare; incapacitatea nu poate fi decât legală, iar regimul sancţionatoriu al acesteia
este, aşa cum am văzut, cel puţin în parte, diferit de acela al incapacităţilor propriu-zise.

Lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de exerciţiu la momentul

întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdicţie, a fost concentrată în doctrina
noastră clasică în sintagma „insanitate de spirit”, după modelul francez. Esenţial pentru a

38
putea vorbi de insanitate de spirit este faptul ca la momentul întocmirii testamentului
dispunătorul să fie într-o situaţie de „tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l
priva pe cel atins de facultăţile sale de discernământ”. Ceea ce caracterizează insanitatea de
spirit este nu numai faptul că că alterează consimţământul, cum se întâmplă în cazul viciilor de
consimţământ, ci faptul că, lipsindu-l de lumina raţiunii, practic, îl face să lipsească. Poate fi
vorba nu numai de o alterare durabilă a facultăţilor mentale, ci şi de una temporară şi pasageră,
iar cauza acestora este indiferentă, putându-se datora unei stări congenitale, maladii,
consumului de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc..
Chiar prin ipoteză testatorul fiind prezumat a avea discernământ (fiind vorba de o
persoană cu capacitate de exerciţiu deplină), proba insanităţii de spirit trebuie făcută de cel care
alegă nevalabilitatea testamentului. Insanitatea de spirit fiind un fapt, poate fi doveditătă prin
orice mijloc de probă: martori, prezumţii, expertize, înscrisuri etc.
Deşi se recunoaşte că insanitatea de spirit echivalează cu lipsa consimţământului, ceea
ce într-o logică foarte riguroasă ar trebui să atragă nulitatea absolută a testamentului, soluţia
care s-a impus în final este aceea a nulităţii relative, specifică nulităţilor de protecţie.

b). Consimţământul trebuie să fie neviciat. În cazul în care consimţământul a fost viciat,
acesta există, dar este distorsionat. Sancţiunea este nulitatea relativă, care poate fi invocată de
orice persoană interesată în condiţiile dreptului comun. Testamentul anulabil poate fi confirmat
de cei care pot invoca sancţiunea. Dreptul la acţiunea în anulare se naşte la data deschiderii
moştenirii.
Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ nu este compatibilă cu acţiunea în
anulare pentru insanitate de spirit deoarece se întemeiază pe cauze care se exclud reciproc.
Aceasta înseamnă că anularea testamentului nu poate fi cerută pe cele două considerente
simultan, ci doar, eventual, printr-un petit alternativ.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 953 C. civ., viciile de consimţământ sunt: eroarea
(A), dolul (B) şi violenţa (C). Probleme speciale ridică eroarea asupra cauzei testamentului (i)
şi captaţia şi sugestia ca forme speciale ale dolului în materie de liberalităţi. (ii).
(i) Eroarea asupra cauzei testamentului. În materie de liberalităţi este esenţială intenţia
de a gratifica a dispunătorului. Această intenţie are însă la bază întotdeauna un anume motiv
subiectiv al dispunătorului. Eroarea testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage

39
anularea testamentului. Eroarea asupra cauzei testamentului poate să se confunde cu eroarea
asupra calităţilor legatarului (testatorul a crezut că legatarul este copilul său, dar în realitate nu
este), dar poate fi şi independentă de aceasta, cum se întâmplă, de pildă, când testatorul dispune
în credinţa greşită că nu are moştenitori legali sau se înşeală asupra regimului juridic al rezervei
succesorale etc.
(ii) Captaţia şi sugestia – forme specifice ale dolului în materie testamentară.
În materie de testamente, se consideră prin tradiţie că dolul se înfăţişează sub formele
specifice ale captaţiei şi sugestiei, prin care dispunătorului „i se poate sau inspira ura faţă de
moştenitorii săi naturali sau insufla în profitul cuiva o afecţiune fondată pe cauze artificiale”.
Teoretic, „sugestia constă în folosirea influenţei cuiva asupra gândirii altei persoane pentru a-i
inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singură”, iar captaţia „este faptul de a acapara bunăvoinţa
unei persoane pentru a obţine de la aceasta avantaje a căror cauză unică constă în ataşamentul
pe care a urmărit să-l inspire acesteia”.

2. Capacitatea

Nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalităţi.
În acest sens, în practică s-a decis că este ilicită convenţia prin care o persoană s-a obligat să nu
dispună prin testament de bunurile sale.
Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinţă - care constă în aptitudinea
(inaptitudinea) conferită de lege unei persoane de a dispune prin liberalităţi, ori de a dobândi şi
poseda drepturi şi de a fi titular ale acestora - sau de exerciţiu - care constă în aptitudinea
(inaptitudinea) de a exercita personal drepturile care fac parte din conţinutul capacităţii de
folosinţă. Incapacitatea de folosinţă limitează (din diferite raţiuni) sfera drepturilor unor
persoane, în timp ce incapacitatea de exerciţiu nu îngrădeşte posibilitatea de a dobândi un drept
sau altul, ci doar exercitarea acestora, în sensul că actele juridice care implică administrarea sau
dispoziţia asupra bunurilor celui lipsit de capacitate de exerciţiu pot fi încheiate fie de acesta
asistat de reprezentantul său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizare
prealabilă din partea unor organe de specialitate.

40
 Din punctul de vedere al aplicabilităţii lor în raport cu orice alte persoane sau numai în
raport cu o categorie anume de persoane, incapacităţile pot fi absolute (cele din prima
categorie) sau relative (cele din cea de a doua categorie).
Din punctul de vedere al dispoziţiilor testamentare, prezintă însă importanţă analizarea
incapacităţilor de a dispune prin testament (§ 1) şi a incapacităţilor de a primi prin testament (§
2). În acelaşi context se impune şi prezentarea problemelor legate de simulaţia în vederea
ocolirii incapacităţilor prevăzute de lege (§ 3).

Incapacităţile de a dispune prin testament se împart în (I) incapacităţi absolute (în

această categorie se includ (a) incapacitatea minorilor şi (b) incapacitatea interzişilor
judecătoreşti) şi (II) incapacităţi relative (incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune
în favoarea tutorilor lor).
Incapacităţile de a primi prin testament pot fi (I) de folosinţă sau (II) de exerciţiu.
Incapacităţile de folosinţă se împart în incapacităţi absolute (a) şi incapacităţi relative (b).
Incapacităţile absolute se referă la incapacitatea persoanelor viitoare (1°), incapacitatea
persoanelor incerte (2°) şi la incapacitatea străinilor şi apatrizilor de a dobândi prin legate
particulare terenuri în România (3°). În acest cadru se impune şi analizarea principiului
specialităţii persoanei juridice (4°).
Incapacităţi relative: din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă incapacitatea tutorelui de a primi
legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite
(1°). La rândul său, art. 810 alin. 1 c. civ. prevede că medicii şi farmaciştii nu pot primi legate
de la persoanele pe care le-au îngrijit în ultima boală de care acestea au decedat, dacă
liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli (2°). De asemenea, preoţii nu pot primi legate de
la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofiţerii
de marină de la călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime (art. 883 C. civ.)
(4°).
Incapacităţi de exerciţiu: acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi exercitat decât în
condiţiile prevăzute de lege (art. 687 C. civ.). Incapacităţile de exerciţiu referitoare la acest
drept trebuie să fie diferenţiate după cum este vorba de minori (a), interzişi judecătoreşti (b)
sau unele persoane juridice (c).

41
Simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor legale. Conform art. 812 C. civ. „dispoziţiile în
favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… făcute în numele unor persoane interpuse.
Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul
persoanei incapabile”.
Textul în discuţie sancţionează interpunerea de persoane, noţiune care trebuie
diferenţiată de aceea de legat cu sarcini. În timp ce interpunerea de persoane presupune cu
necesitate o simulaţie, adică crearea unei aparenţe în sensul că beneficiarul liberalităţii este o
anumită persoană, dar beneficiarul real este o altă persoană care este ocultată, legatul cu sarcini
exclude ideea simulaţiei, implicând doar obligarea unei persoane gratificate printr-o liberalitate
de a transmite în tot sau în parte emolumentul acelei liberalităţi unui terţ beneficiar al sarcinii.
Sancţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane în domeniul analizat este nulitatea
absolută. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, dispoziţia testamentară nulă
absolut neputând fi confirmată de moştenitorii defunctului.

3. Obiectul. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului în poziţia de titular al

întregului patrimoniu sau cote parţi din patrimoniul defunctului (cazul legatului universal sau
cu titlu universal), fie transferul unor anumite drepturi reale sau de creanţă din patrimoniul
dispunătorului în cel al legatarului (cazul legatului particular).
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat
(sau determinabil), licit şi posibil.

Legatul lucrului altuia reclamă o analiză specială. Din dispoziţiile art. 906 şi 907 C. civ.
rezultă că legiuitorul român a preferat soluţia dreptului roman, conform căreia legatul lucrului
altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul nu-i
aparţine, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca moştenitorii săi să achiziţioneze acel bun şi
să-l transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus de bun crezând că este al său,
legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare.
Pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia este necesar ca obiectul acestuia să îl
constituie un bun individual determinat, iar momentul care se are în vedere este acela al
deschiderii moştenirii, iar nu cel al actului de dispoziţie. În cazul legatului având ca obiect o
anumită cantitate de bunuri de gen, este vorba de un drept de creanţă asupra moştenirii, iar nu

42
despre un drept de proprietate care trebuie să se regăsească în masa succesorală la data
decesului testatorului, cel ţinut la executarea legatului fiind obligat să procure bunuri de natura
celor care formează obiectul liberalităţii de o calitate medie şi să le predea legatarului (art. 908
C. civ.). Moştenitorul ţinut la executarea legatului având ca obiect lucrul altuia se poate elibera
valabil de obligaţia care îi revine fie prin procurarea bunului lăsat de dispunător legatarului, fie
prin plata echivalentului acestuia calculată în raport cu data deschiderii moştenirii (art. 906 C.
civ). Legatul făcut de testator din eroare, crezând că lucrul cu privire la care a dispus îi
aparţine, viciază consimţământul acestuia, fiind anulabil.

Sarcinile şi condiţiile transmisiunii impun şi ele o analiză atentă în legătură cu sarcinile şi

condiţiile imposibile, ilicite sau imorale stipulate de testator (B) şi cu revizuirea sarcinilor şi
condiţiilor (C).

4. Cauza. În cazul testamentului, act cu titlu gratuit, cauza este reprezentată de motivul
impulsiv şi determinant pentru dispunător de a face liberalitatea, care, prin reprezentarea
mentală a unui scop anume, diferă de la caz la caz. Astfel înţeleasă, cauza nu se confundă cu
intenţia de a gratifica, aceasta din urmă fiind abstractă, comună tuturor liberalităţilor,
constituind doar un element de diferenţiere între actele cu titlu gratuit şi actele cu titlu oneros,
iar nu unul care să permită controlul legalităţii şi moralităţii motivelor concrete care au
determinat liberalitatea într-un caz sau altul.
Cauza testamentului, asemenea cauzei tuturor actelor juridice, intră sub cenzura
instanţelor de judecată. Ea nu trebuie să fie expresă, fiind prezumată valabilă până la proba
contrară (art. 967 C. civ.). Atunci când se pune problema inexistenţei, a falsităţii, a caracterului
ilicit sau imoral al cauzei, proba poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă, indiferent dacă
rezultă din indicii intrinseci (cuprinse în) sau extrinseci (exterioare) testamentului. Sancţiunea
inexistenţei cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este nulitatea absolută a
testamentului sau caducitatea dacă survine ulterior testamentului valabil încheiat. Aceasta poate
fi invocată de orice persoană interesată, iar testamentul nul nu poate fi confirmat în condiţiile
prevăzute la art.1167 alin.3 C. civ.

43
 Capitolul IV
CONDIŢIILE DE FORMĂ

I. RAŢIUNILE FORMALISMULUI. Testamentul este un act solemn, adică un act care impune
ad validitatem îndeplinirea unor condiţii de formă. În cazul acestui act nu este aşadar suficient
doar simplul consimţământ al testatorului, aşa cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci
este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege. În materie de
liberalităţi, forma necesitând prin ea însăşi o anumită concentrare şi reflecţie din partea
dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial, atragându-i atenţia dispunătorului
asupra actului pe care îl îndeplineşte. În plus, îndeplinirea ei asigură manifestarea liberă a
voinţei de a gratifica precum şi conservarea acesteia (prin încrisul testamentar) aşa cum a fost
exprimată de autorul său până la decesul lui.

II. REGULILE COMUNE TUTUROR TESTAMENTELOR

Toate testamentele impun exigenţa unui înscris (i), iar testamentele conjunctive sunt interzise
(ii).

i). Exigenţa unui înscris. Prohibirea testamentelor verbale. Art. 800 C. civ. prevede că
„nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege
pentru donaţiuni între vii sau prin testament”. Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., „un
testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în formă mistică”. Toate aceste
forme de testament sunt scrise. Exigenţa formei scrise decurge, pe de o parte, din necesitatea de
a-l pune pe dispunător în situaţia de a-şi preciza mai bine voinţa, iar pe de altă parte, din dorinţa
legiuitorului de a feri succesiunile testamentare de inconvenientele interpretării voinţei
dispunătorului după declaraţiile subiective ale martorilor sau ale instanţelor de judecată.
Forma scrisă, fiind cerută ad solemnitatem, nu poate fi substituită printr-un echipolent, în
materie testamentară dispunătorul putând alege liber doar între formele de testamente prevăzute
de lege, dar nu şi una echivalentă de manifestare a voinţei sale.

44
 Practica demonstrează că există situaţii în care testamentul făcut de defunct este
pierdut sau distrus (după data decesului dispunătorului). Într-o asemenea situaţie, practica
judiciară şi doctrina fac aplicarea dispoziţiilor art. 1198 pct. 4 C. civ., conform căruia, în cazul
în care instrumentul probator al unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă majoră sau
caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii. Cel
care se pretinde legatar trebuie să dovedească: faptul că testamentul a existat şi că acesta a fost
valabil; faptul că a dispărut sau că a pierit independent de voinţa testatorului; conţinutul
testamentului. Dacă se dovedeşte că testamentul a a fost distrus prin dol sau fraudă de către un
erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi să dovedească ei că
testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar.

ii). Prohibiţia testamentului conjunctiv. Art. 857 C. civ. prohibeşte testamentul conjunctiv,
adică acela prin care două sau mai multe persoane testează „prin acelaşi act una în favoarea
celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Raţiunile care i-au ghidat pe redactorii
Codului la prohibirea testamentului conjunctiv au constat în faptul că „trebuia evitat de a face
să renască soluţiile divergente jurisprudenţiale asupra chestiunii de a şti dacă, după decesul
unuia dintre testatori, testamentul putea fi sau nu revocat de supravieţuitor. A permite să fie
revocat, înseamnă a viola încrederea reciprocă; a-l declara irevocabil, înseamnă a schimba
natura testamentului, care în acest caz nu mai este un adevărat act de ultimă voinţă. Trebuia să
se interzică o formă incompatibilă fie cu buna-credinţă, fie cu natura testamentelor”. Caracterul
revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuţii, rezultă că ceea ce se urmăreşte prin
prohibiţia testamentului conjunctiv este aşadar „de a împiedica faptul ca buna-credinţă a unuia
dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el
să ştie”.

În materie de testamente forma fiind cerută ad validitatem, ca element constitutiv al actului,

lipsa acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 886 C. civ.). Testatorul nu poate în nici
un fel să suplinească această lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului
conform cerinţelor de formă impuse de lege. Testamentul nul pentru lipsa formalităţilor cerute
pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate fi valabil dacă întruneşte condiţiile de
validitate ale unui alt testament, cum este, de exemplu, cazul unui testament mistic nul pentru

45
neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia, dar care, prin ipoteză, ar
întruni condiţiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat şi semnat de testator
cu mâna lui. Doctrina şi jurisprudenţa au extins dispoziţiile art. 1167 alin. 3 C. civ. - referitoare
la donaţii - şi la testamente, considerând că ratificarea sau confirmarea unui testament nul
pentru lipsa formei, după deschiderea moştenirii, echivalează cu renunţarea moştenitorilor la
dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă. Confirmarea poate fi expresă dar şi tacită,
rezultând implicit din executarea testamentului.

III. DIFERITELE FELURI DE TESTAMENTE . Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ.,

testamentul poate fi olograf (§ 1), făcut prin act autentic (§ 2) sau în formă mistică (§ 3). Pe
lângă aceste forme obişnuite de testament, există şi anumite testamente privilegiate (§ 4).
Reglementată printr-o convenţie internaţionale, există şi o formă de testament internaţional (§
5).

§ 1. Testamentul olograf. Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat şi

semnat de testator cu mâna lui (art. 859 C. civ.). Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele
referitoare la forma testamentului olograf (cerute ad validitatem) atrage nulitatea absolută a
acestuia.
Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al gratuităţii, al
simplicităţii şi al păstrării secretului aspra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, poate fi
revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută
în mod voluntar de testator. Are şi unele dezavantajele cum ar fi faptul că poate fi uşor pierdut
sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care beneficiarul testamentului trebuie să facă
dovada că provine de la de cujus.
Conform textului de lege menţionat, testamentul olograf trebuie să întrunească
anumite cerinţe referitor la scriere (A), dată (B) şi semnătură (C). Nerespectarea acestor forme
atrage sacţiunea nulităţii. În acest context, se impune şi analizarea formalităţii instituite de art.
892 C. civ., precum şi a forţei probante a testamentului olograf.

A. Scrierea trebuie să fie manuscrisă. Dacă se contestă scrierea, se va proceda la verificarea

de scripte (art. 177-184 C. pr. civ.). În caz de dubiu asupra apartenenţei scrierii, testamentul nu

46
este valabil.Testamentul poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă, cretă,
diamant, cuţit, deget etc.), cu orice substanţă care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, cărbune,
sânge etc.), pe orice fel de suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, perete, sticlă etc.) şi în orice
limbă cunoscută de testator, chiar dacă este o limbă moartă. Ca scriere poate fi folosită atât
scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi stenografia, ideogramele sau cifrele.
Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condiţia ca între acestea să existe o
legătură intelectuală.
Testamentul dactilografiat nu întruneşte condiţiile legii, deoarece, oricine ar acţiona tastele,
o asemenea scriere rămâne impersonală, adică identică sau nediferenţiată.

B. Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea permite,
în primul rând, stabilirea faptului dacă la data testamentului dispunătorul avea sau nu
capacitatea de a testa. În al doilea rând, în cazul existenţei unor testamente cu dispoziţii
contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în considerare,
testamentul mai recent revocând implicit testamnetele anterioare (art. 921 C. civ.). De
asemenea, atunci când este cazul, data mai poate contribui fie la interpretarea testamentului,
dispoziţiile ambigue fiind mai uşor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la
stabilirea unor eventuale manevre de captaţie sau sugestie exercitate asupra testatorului.
În principiu, lipsa datei, ca şi datarea incompletă (care menţionează numai anul, fără
lună şi zi, ori anul şi luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a testamentului. Rigoarea acestor
principii este atenuată în cazul în care este posibilă reconstituirea datei (a) şi în cazul în care se
dovedeşte că data este indiferentă (b). În acest context se impune şi analizarea datei inexacte
sau false (c).

C. Semnătura. În cazul actelor sub semnătură privată obişnuite, semnătura are rolul de
a permite identificarea autorului actului. Pe lângă aceasta, semnătura mai are şi rolul –
primordial în cazul testamentului – de a face proba angajamentului propriu-zis, adică a faptului
că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv. Se admite că semnătura poate fi
atât cea obişnuită testatorului, cât şi una aparte, cuprinzând fie atât numele şi prenumele, fie
doar prenumele sau o poreclă, fie chiar iniţialele numelui şi prenumelui. Imporant este doar

47
faptul ca semnătura să poată fi atribuită testatorului şi să nu lase nici un dubiu asupra asumării
dispoziţiilor testamentare.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la scriere, dată şi semnătură sunt
sancţionate cu nulitatea absolută a testamentului.

§ 2. Testamentul autentic. Conform dispoziţiilor art. 860 C. civ., testamentul autentic este
acela care este adeverit de autoritatea anume investită în acest scop.
Testamentul autentic este avantajos pentru testator din mai multe puncte de vedere. Astfel, el
se bucură de forţa probantă a oricărui înscris autentic, limitând foare mult posibilităţile de a fi
contestat. Apoi, conservarea unui exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a
instrumentat face ca pierderea, distrugera sau ascunderea lui să nu creeze nici un fel de
probleme pentru legatari, care, în caz de nevoie, vor putea solicita un duplicat al testamentului.
De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului care
instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispoziţiilor testamentare. În sfârşit,
poate fi utilizat de persoanle care nu ştiu sau nu pot să scrie.
Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că: este mai costisitor; poate
ajunge mai uşor la cunoştinţa unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită
unei indiscreţii a notarului (deşi acesta are obligaţia de a păstra secretul profesional); necesită
un oarecare efort pentru îndeplinirea formalităţilor.

Formalităţile de autentificare. Conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic

se instrumentează de către un singur notar, testatorul putând însă solicita în temeiul
dispoziţiilor art 63 din aceeaşi lege ca la semnarea testamentului să fie prezenţi şi martori.
Deşi conform dispoziţiilor art. 58 alin.2 din Legea nr. 36/1995 la autentificarea unui act, în
principiu, părţile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură specială autentică, acest lucru nu
este posibil în cazul testamentului, care nu poate fi semnat de testator decât personal.

Forţa probantă a testamentului autentic. Testamentul autentic are aceeaşi forţă

probantă ca orice alt act notarial. Aşadar, în privinţa menţiunilor făcute de notar pe baza
propriilor sale constatări în temeiul atribuţiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului,

48
data acestuia, identitatea testatorului, voinţa declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face
credinţă până la înscrierea în fals.
În privinţa declaraţiilor făcute de testator (de exemplu, faptul că nu ştie să scrie) sau a
afirmaţiilor făcute de notar în afara atribuţiilor sale legale şi a posibilităţilor sale concrete de
verificare (cum ar fi menţiunea faptului că testatorul este în deplinătatea facultăţilor mentale),
testamentul autentic face credinţă doar până la proba contrară.

§ 3. Testamentul mistic este un testament secret (denumire sub care mai este cunoscut în
literatura de specialitate). Este vorba de testamentul care este scris de testator sau de o altă
persoană la cererea şi după voinţa testatorului, semnat de testator şi secretizat prin sigilarea lui
înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui autorităţii publice competente pentru a lua declaraţia
testatorului că este al său şi a întocmi un proces.verbal în acest sens (art. 864 C. civ.).
Foarte puţin folosit în practică, această formă testamentară este totuşi utilă prin faptul că
poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza
bolii, infirmităţii etc.) ele însele testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă,
legea permiţând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat, cerându-se
însă în toate cazurile să poată semna actul (art. 864 alin. 1 C. civ.)
Potrivit art. 865 C. civ., „acei care nu ştiu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament
în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sancţiunea nevalabilităţii testamentului, nu pot testa în
această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conţinutul, fie
întrucât nu ştiu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris, fie
întrucât sunt lipsite de vedere.
Testamentul mistic se realizează în două faze, şi anume faza redactării (1°) şi faza
prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°).

§ 4. Testamentele privilegiate. Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din tiparele vieţii
curente, când testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obişnuit, legea (art. 868 – 884)
prevede posibilitatea de a dispune prin anumite forme simplificate de testamente autentice,
numite din această cauză testamente privilegiate.

49
 Forme astăzi desuete, testamentele privilegiate se referă la: testamentul militarilor (a),
testamentul făcut în timp de boală contagioasă (b) şi testamentul făcut pe mare (maritim) (c).
Pe lângă reglementările specifice fiecăruia dintre ele, testamentele privilegiate au şi unele
reguli comune (d).

SUBTITLUL II

PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTARE

Principalele dispoziţii testamentare sunt cele referitoare la legate (Capitolul I), exheredări
(Capitolul II) şi la execuţiunea testamentară (Capitolul III).

Capitolul I. LEGATELE

Dispoziţiile testamentare referitoare la patrimoniul succesoral (ca întreg, ca o cotă-parte din

întreg sau ca dispoziţie referitoare la cutare sau cutare bun) se realizează prin intermediul
legatelor.

I. OBIECTUL LEGATELOR
După obiectul lor, legatele pot fi universale (§ 1), cu titlu universal (§ 2) sau particulare (§
3).

§ 1. Legatul universal

Elementul definitoriu – conferirea vocaţiei eventuale la întregul patrimoniu succesoral.

Emolumentul (folosul efectiv) al unora sau chiar al tuturor bunurilor care fac parte din masa
succesorală poate reveni unor alte persoane decât legatarul universal, cum se întâmplă atunci
când există: moştenitori rezervatari care culeg rezerva succesorală, legatarului universal
revenindu-i doar cotitatea disponibilă a moştenirii; legatari particulari instituiţi individual

50
pentru unele sau chiar pentru toate bunurile succesorale (pentru fiecare în parte); ori atunci
când activul succesoral este consumat în tot sau în parte pentru plata pasivului succesoral la
care legatarul universal este ţinut conform dispoziţiilor art. 893 C. civ. În toate aceste cazuri
însă, ineficacitatea titlurilor celor care beneficiază într-o măsură sau alta de emolumentul
bunurilor succesorale (cum ar fi, de pildă, renunţarea la moştenire ori prescripţia deptului de
opţiune succesorală a rezervatarilor, ineficacitatea unuia sau altuia dintre legatele particulare,
prescripţia dreptului la acţiune pentru plata unei datorii succesorale etc.) va profita legatarilor
universali în virtutea vocaţiei lor la întregul patrimoniu succesoral.
Prin urmare, se poate conchide că legatul universal conferă doar o vocaţie eventuală la
culegera întregii moşteniri, iar nu una efectivă.

Formule de desemnare a legatarilor universali. În practica judiciară şi în doctrină, sunt

considerate universale:
-legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, căci, potrivit art. 461 C. civ., „toate
bunurile sunt mobile sau imobile”, ceea ce înseamnă că vocaţia pe care o conferă este la toate
bunurile defunctului, succesiunea neputând cuprinde alte bunuri. Este considerat sinonim
termenul de legat al „întregii averi”.
-legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor succesorale, deoarece nudul proprietar are
vocaţia nu numai de a dobândi la stingerea uzufructului (art. 557 C. civ.) elementele care i-au
dezmemembrat proprietatea (usus şi fructus), aceasta devenind astfel deplină, dar şi dreptul de
a dobândi, chiar şi pe timpul dreptului de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor care, eventual,
reintră în masa succesorală (cum ar fi, de exemplu, cazul revocării unui legat pentru
ingratitudine);
-legatul cotităţii disponibile a moştenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă
întreaga moştenire lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau dacă aceştia renunţă la
moştenire ori şi-au primit de la defunct în timpul vieţii acestuia donaţii nescutite de raport care
acoperă rezerva succesorală;
-legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor rămase după
plata legatelor particulare sau cu titlu universal este un legat universal întrucât, pe de o parte,
dacă legatarii particulari sau cu titlu universal renunţă la legate sau acestea sunt ineficace,
bunurile respective sau cota-parte de moştenire vor reveni legatarului surplusului, iar pe de altă

51
parte, patrimoniul dispunătorului poate primi bunuri după data testamentului, toate acestea
revenind, de asemenea, legatarului surplusului, dacă primele legate sunt particulare, sau în
cotă-parte, dacă primele legate sunt cu titlu universal.

§ 2. Legatul cu titlu universal

Art. 894 alin.1 C. civ. prevede că legatul cu titlu universal „poate avea de obiect o
fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau
o fracţiune din mobile sau imobile”. Având în vedere că această enumerare este limitativă (art.
894 alin.2 C. civ. precizând că „orice alt legat este singular”), rezultă că sunt cu titlu universal
cinci categorii de legate:
-legatul unei fracţiuni din moştenire (din întreg sau din cotitatea disponibilă, în dreptul nostru
fiind considerat ca atare şi legatul întregii moşteniri făcute de minorul între 16-18 ani, care,
conform dispoziţiilor art. 807 C. civ., nu poate dispune prin legat decât de jumătate din ceea ce
ar putea dispune ca major);
-legatul tuturor bunurilor imobile;
-legatul tuturor bunurilor mobile;
-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;
-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.

Problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii moşteniri sau al unei fracţiuni
din moştenire. Art. 805 C. civ. prevede posibilitatea ca prin testament nuda proprietate să fie
lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane. Dacă o astfel de dispoziţie testamentară
priveşte întregul patrimoniu succesoral sau o cotă-parte din acesta (sau se referă la toate
imobilele sau toate mobilele succesorale ori o cotă parte din acestea), problema care se pune
este aceea a naturii juridice a legatului de uzufruct, legatul nudei proprietăţi fiind, indiscutabil,
fie universal, fie cu titlu universal, după caz. Rezolvarea acestei probleme a cunocut o evoluţie
în timp.
Casaţia franceză a ajuns printr-o decizie de referinţă la concluzia că atât legatul
uzufructului întregii moşteniri, cât şi legatul uzufructului unei cote-părţi din moştenire sunt
legate cu titlu universal, soluţie împărtăşită de doctrina franceză contemporană fără rezerve.

52
§ 3. Legatul particular

Legatul particular sau cu titlu particular (singular) este o „categorie reziduală”, pe

care legea nu o defineşte pozitiv, spunând că este acel legat care nu este nici universal (art. 888
C. civ.), nici cu titlu universal (art. 894 C. civ. după ce defineşte la alin.1 acest din urmă legat,
precizeazând la alin. 2 că „orice alt legat este singular”).
Sunt particulare nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe bunuri determinate
(casa mea de vacanţă, cele două tablouri de Grigorescu etc.), ci, aşa cum am văzut mai sus, şi
cele referitoare la imobilele sau mobilele situate într-un anumit loc (toate imobilele din
România, tot mobilierul din casă), legatele al căror obiect este determinat prin natura
economică a bunurilor (toate imobilele rurale, toate cărţile din bibliotecă), ca şi legatele
referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă este vorba de universalităţi de
fapt (fond de comerţ, succesiune nelichidată culeasă de testator, cota-parte din bunurile comune
revenind soţului testator), deşi raţional ar fi fost ca aceste legate să fie cu titlu universal.

§ 4. Pluralitatea de legate

Testatorul poate constitui mai multe legate de aceeaşi natură sau de naturi diferite, prin
acelaşi testament sau prin testamente succesive, care, în măsura în care nu sunt contrarii sau
incompatibile punând probleme de revocare, necesită o analiză a efectelor pe care le produc.
Din această perspectivă, se distinge, pe de o parte, situaţia în care coexistă legatele constituite
în favoarea unor persoane diferite (A), iar pe de altă parte, situaţia în care legatele se
constituie în favoarea aceleiaşi persoane, fiind vorba de un cumul de legate (B).

II. DESEMNAREA BENEFICIARILOR LEGATELOR

Desemnarea legatarului trebuie făcută de testator (a), fie direct, fie indirect (b). De aceea, în
principiu, este nul atât legatul făcut de testator cu împuternicirea unei alte persoane de a alege
pe legatar, denumit legat cu facultate de alegere (1°), cât şi legatul secret, prin care bunurile

53
legate sunt remise de testator unei persoane de încredere căreia îi comunică verbal legatarul
pentru a fi remise acestuia (2°).
Desemnarea legatarului poate fi directă, caz în care, fără a se cere o formulă anume, se
face referire la numele (denumirea) sau porecla celui gratificat, ori la o anumită calitate a celui
gratificat (profesie – dacă într-un anumit teritoriu este exercitată doar de o singură persoană:
notar, învăţător, fierar etc. -, cel care l-a îngrijit pe dispunător în cursul unei boli de care acesta
a suferit, rudă).
Legatarul poate fi însă desemnat şi indirect, când gratificatul nu este identificat prin
nume (denumirea) sau calităţile sale, ci este identificat fie doar implicit, prin deducţie din
celelalte dispoziţii testamentare, fie prin indicarea mijlocului care duce la identificare sa.

III. INEFICACITATEA LEGATELOR

Urmează să analizăm cauzele de ineficacitate care se referă la revocarea prin voinţa

testatorului (§ 1), revocarea prin hotărâre judecătorească (§ 2) şi la caducitate (§ 3).

§ 1. Revocarea prin voinţa testatorului. Testamentul fiind un act unilateral de ultimă voinţă
al dispunătorului, este revocabil prin definiţie (art.802 C. civ.). Revocarea poate fi făcută
oricând de testator până la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta în vreun
fel. Testatorul nu poate renunţa la acest drept nici direct, nici indirect.
Revocarea prin voinţa testatorului poate fi expresă (A) sau tacită (B). Asupra ei
testatorul poate reveni prin retractarea revocării (C).

Revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formală ulterioară a
tesatorului în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 920 C. civ., revocarea expresă nu se poate
face decât fie printr-un testament posterior, fie printr-un act autentic. Revocarea expresă este
aşadar un act solemn, iar nu consensual.
Din dispoziţiile Codului civil rezultă că în privinţa revocării legatelor s-a adoptat o concepţie
suplă, lipsită de rigiditate, alături de revocarea expresă permiţându-se şi revocarea tacită în
cazul redactării unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu cel dintâi (art. 921
C. civ.) (a) şi în cazul înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii

54
moştenirii (art. 923 C. civ.) (b). La aceste două cazuri de revocare tacită prevăzute de Cod,
practica judiciară şi doctrina au adăugat un al treilea, şi anume acela al distrugerii voluntare a
testamentului de către testator (c).
Revocarea unui testament sau a unei simple dispoziţii testamentare, indiferent dacă a fost
expresă sau tacită, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă de natură testamentară, poate fi la rândul
ei revocată sau retractată, cum se spune în literatura de specalitate pentru a marca exact faptul
că este vorba de o revocare a revocării legatelor.
Retractarea poate fi expresă sau tacită.
Ca şi revocarea expresă, retractarea expresă a revocării testamentului nu se poate face
decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior (art. 920 C. civ.).
Retractarea tacită nu este posibilă în cazul revocării prin înstrăinarea lucrului legat sau
prin distrugerea testamentului, ci doar în cazul unei revocări exprese ori al uneia tacite pentru
incompatibilitate. Ea poate rezulta fie din distrugerea voluntară de către testator a actului de
revocare expresă, fie din redactarea unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu
actul sau testamentul revocatoriu.
Retractarea revocării face în principiu să renască testamentul anterior.

§ 2. Revocarea prin hotărâre judecătorească.

Există situaţii asupra cărora, prin natura lucrurilor, testatorul nu poate avea nici un
control. Este cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate verifica decât după data
decesului testatorului, precum şi cazul neîndeplinirii de către legatar a obligaţiei de recunoştinţă
faţă de testator prin săvârşirea unor fapte de ingratitudine la adresa acestuia, obligaţie a cărei
îndeplinire nu se poate, de asemenea, verifica în întregime decât după decesul testatorului.
Pentru asemenea situaţii Codul civil reglementează ceea ce doctrina numeşte „revocarea
judecătorească a legatelor pentru cauze legale”. Într-adevăr, din dispoziţiile art. 930 şi 931 C.
civ., combinat cu dispoziţiile art. 830 şi 831 pct. 1 şi 2, rezultă că, la cererea moştenitorilor
interesaţi, revocarea judecătorească a legatelor poate surveni pentru neîndeplinirea sarcinilor
(A) şi pentru ingratitudine (B). Această enumerare este limitativă.

§ 3. Caducitatea.

55
 Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul că toate duc la
ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile ineficacităţii diferă însă de
la una la alta. Nulitatea sancţionează nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile
de validitate (de fond şi de formă) ale legatelor, vizând aşadar formarea valabilă a acestora. La
rândul său, revocarea face ca un legat valabil format să fie ulterior lipsit de efecte fie prin
voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru motive imputabile legatarului.
Caducitatea atrage şi ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de nulitate, ea presupune un
legat valabil format, iar spre deosebire de revocare, ea se datoreşte fie decesului legatarului
înaintea deschiderii succesiunii, fie dispariţiei unui element esenţial al legatului , fie
neacceptării unui legat de către beneficiarul acestuia, adică unor elemente ulterioare
testamentului independente de voinţa testatorului care atrag ineficacitatea de drept a legatelor.
Codul civil aminteşte următoarele cazuri de caducitate: predecesul legatarului (art. 924
C. civ.) (a), pieirea lucrului legat în timpul vieţii testatorului (art. 927 C. civ.) (b), refuzul
legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.) (c) şi incapacitatea legatarului survenită
înaintea deschiderii moştenirii (art. 928 C. civ.) (d). La aceste cazuri prevăzute de Cod o parte
a practicii judiciare şi doctrinei adugă şi caducitatea pentru dispariţia cauzei (e).

IV. DESTINAŢIA BUNURILOR CARE AU FORMAT OBIECTUL LEGATELOR

INEFICACE.
Revocarea sau caducitatea legatelor, ca şi nulitatea acestora, atrag un efect negativ: lipsirea
de efecte a legatelor. Problema care se pune însă este aceea a efectului pozitiv, adică, în alte
cuvinte, cui profită, cine beneficiază de obiectul legatelor ineficace.
Dacă dispunătorul a avut prudenţa să prevadă prin testament că în caz de ineficacitate a
legatului făcut de el în favoarea lui A, acesta va reveni lui B, este vorba de o substituţie vulgară
îngăduită de lege (art. 804 C. civ.), spre deosebire de substituţia fideicomisară care este
prohibită. Prin urmare, voinţa defunctului (expresă sau tacită) primează, în sensul că dacă a fost
exprimată, de ineficacitatea primului legat profită legatarul desemnat subsecvent de testator.
În cazul în care testatorul nu şi-a manifestat voinţa, trebuie făcută distincţie după cum
ineficacitatea face să nu mai subziste nici un legat, nici o dispoziţie pentru cauză de moarte,caz
în care bunurile vor reveni moştenitorilor legali, profitând acestora, moştenirea fiind în

56
întregime ab intestat, sau afectează numai anumite legate, altele rămânând în vigoare, caz în
care bunurile vor reveni, de regulă, celui (celor) obligaţi la plata legatelor ineficace (a) sau, prin
excepţie, conform dreptului de acrescământ, colegatarului conjunctiv al cărui legat a rămas în
fiinţă (b).

1. Regula – atribuirea bunurilor celor obligaţi la plata legatelor

Conform acestui principiu, ineficacitatea legatelor va profita celor obligaţi la plata acestora,
cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dacă ar fi fost valabile, adică, după caz,
moştenitorilor legali, legatarilor universali, cu titlu universal sau chiar particulari. Situaţiile
pot fi foarte diferite. De exemplu: în cazul ineficacităţii unui legat universal, vor profita
moştenitorii legali ţinuţi la plata acestuia; în cazul ineficacităţii unui legat cu titlu universal,
dacă nu există moştenitori legali, va profita legatarul universal care ar fi fost ţinut la plată;
sau, în cazul ineficacităţii unui legat particular, un alt legatar particular obligat, prin ipoteză,
de testator la plata acestuia etc.

2. Excepţia – legatele conjunctive şi dreptul de acrescământ

Prin voinţa testatorului obiectul unui legat particular - indiferent dacă se referă la un bun
corporal sau incorporal, mobil sau imobil, individual determinat sau de gen – poate fi lăsat
la doi sau mai mulţi legatari cu vocaţia fiecăruia la întreg, situaţie în care ineficacitatea
unuia sau altuia din aceste legate va profita colegatarului sau colegatarilor ale căror legate au
rămas eficace, prin excepţie de la regula potrivit căreia ineficacitatea legatelor profită celor
ţinuţi la plata acestora. Acest legat poartă denumirea de legat conjunctiv, iar dreptul
colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului unuia sau altuia dintre ei – drept de
acrescământ.
Dreptul de acrescământ este aşadar o excepţie de la regula potrivit căreia legatele
ineficace profită celor ţinuţi la plata acestora şi funcţionează doar în cazul legatelor
conjunctive. De aceea, în mod impropriu noţiunea este utilizată şi în contextul moştenirii legale
în cazul în care un moştenitor renunţă la succesiune, iar de acest lucru profită comoştenitorii în
sensul că le sporesc cotele succesorale. În cazul legatului conjunctiv, dacă toţi colegatarii vin la
moştenire, împart între ei în părţi egale obiectul legatului, dreptul fiecăruia comprimând
drepturile celorlalţi, iar dacă unul sau altul dintre aceste legate este ineficace, partea ce ar fi

57
revenit beneficiarului acelui legat se va împărţi în părţi egale între colegatarii ale căror legate
au rămas eficace. Exemplu: imobilul lăsat de dispunător printr-un legat conjunctiv lui A, B şi C
va reveni acestora în cote de câte 1/3 fiecare, iar dacă legatul lui A este caduc, imobilul va
reveni lui B şi C în cote de câte 1/2 fiecare.
Dreptul de acrescământ este obligatoriu, deoarece, pe de o parte, legatul conjunctiv
conferă vocaţie la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea unui legat nu poate fi fracţionată.

Capitolul II. EXHEREDAREA

Spre deosebire de nedemnitate, care atrage decăderea în temeiul legii a celui vinovat din
dreptul de a moşteni pe defunct, lipsindu-l de titlul care i-ar fi dat aptitudinea să moştenească,
chiar dacă este rezervatar, exheredarea nu afectează niciodată titlul de moştenire, chiar dacă
este vorba de un moştenitor nerezervatar, ci doar emolumentul. În cazul moştenitorilor
rezervatari acest lucru este evident, ei moştenind (ca moştenitori legali) rezerva, exheredarea
având efecte cel mult în limitele cotităţii disponibile. Faptul că şi moştenitorii nerezervatari
păstrează anumite prerogative care decurg din titlul lor de moştenitori, chiar dacă pot fi complet
lipsiţi prin exheredare de emolumentul moştenirii, este demonstrat de faptul că aceştia, de
pildă, pot cere o copie a inventarului moştenirii, pot lua măsuri conservatorii cu privire la
bunurile succesiunii, fac predarea legatelor, ori pot cere anularea testamentului, revocarea
judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii acestora.
În limitele dispoziţiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un drept
discreţionar al testatorului, nesusceptibil de cenzură prin intermediul justiţiei pe calea acţiunii
care sancţionează abuzul de drept.
Din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parţială, şi
aceasta dintr-un dublu unghi: anume, pe de o parte, al persoanelor, ea poate viza toţi
moştenitorii defunctului sau numai pe unii dintre aceştia, iar pe de altă parte al bunurilor, ea
poate viza întreg patrimoniul succesoral (afară de cazul existenţei unuia sau mai multor
rezervatari), o cotă-parte din aceasta sau unul sau mai multe bunuri din succesiune.

58
 După cum loveşte pe moştenitori fără a se lua în considerare comportamentul acestora
ulterior deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sancţiune pentru cazul în care ar
refuza executarea unei anume dispoziţii testamentare, exheredarea poate fi fermă (I) sau cu titlu
de clauză penală (II).

I. Exheredarea fermă produce efecte de la data deschiderii moştenirii, nedepinzând în

nici un fel de conduita moştenitorilor ulterioară deschiderii moştenirii. Îndepărtarea de la
moştenire se prezintă însă diferit, după cum testatorul a instituit (§ 1) sau nu a instituit legatari
(§ 2).
II. Exheredarea condiţională inserată în testament cu titlu de clauză penală. Practica
judiciară şi doctrina admit în principiu valabilitatea clauzelor testamentare prin care
dispunătorul prevede exheredarea moştenitorilor săi ab intestat, în tot sau în parte (a cotităţii
disponibile), după cum este vorba de moştenitori nerezervatari sau rezervatari, dacă aceştia
încalcă ultimele sale dorinţe exprimate în cuprinsul testamentului.
Exheredarea apare în acest caz ca o sancţiune a neexecutării testamentului conform
voinţei defunctului, de unde noţiunea de „clauză penală” utilizată în acest context.
De această dată, exheredarea nu mai este fermă (eficientă de la data deschiderii
moştenirii), ci condiţională, depinzând de conduita moştenitorilor legali ulterior deschiderii
moştenirii; dacă aceştia nu respectă dispoziţiile testamentare, operează cu efecte retroactive de
la data deschiderii moştenirii, pe de o parte, exheredarea, iar pe de altă parte, instituirea expresă
sau implicită a legatarului (legatarilor) beneficiar(i) al(i) exheredării.
Clauza poate viza un moştenitor anume, izolat, sau o dispoziţie testamentară, implicând
pe toţi moştenitorii care au legătură cu aceasta. Valabilă în principiu, clauza penală de
exheredare nu poate impune însă moştenitorilor decât executarea acelor dispoziţii testamentare
care nu contravin ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.

Capitolul III. EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂ

Executorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l reprezenta
post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a ultimelor dorinţe ale acestuia

59
manifestate cu respectarea formelor şi condiţiilor de fond testamentare. În mod obişnuit,
aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare este asigurată de erezii defunctului şi
legatarii universali. Facultativ, când crede de cuviinţă, testatorul poate însă desemna în acest
scop una sau mai multe persoane (art. 910 C. civ.) în care are încredere, fie că este vorba de
unul sau altul dintre succesorii săi legali sau testamentari, fie de persoane străine de moştenire.
Executorul testamentar exercită anumite puteri, dar nu pentru sine ci pentru altul. De
aceea, în mod obişnuit se recunoaşte execuţiunii testamentare natura juridică a unui mandat.
Executorul testamentar este mandatarul defunctului, iar nu al moştenitorilor legali sau
testamentari, aducând la îndeplinire voinţa acestuia.
Ca şi mandatul de drept comun, execuţiunea testamentară:
-este intuitu personae, ceea ce înseamnă că în cazul în care este refuzată de cel
desemnat sau acesta decedează înaintea deschiderii moştenirii, survine caducitatea, iar dacă
executorul decedează după deschiderea moştenirii, dar înaintea îndeplinirii misiunii, puterile
acestuia nu trec la moştenitorii săi (art. 917 C. civ.);
-este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea cheltuielilor
făcute pentru îndeplinirea misiunii sale, sarcină ce revine succesiunii (art. 919 C. civ.). Prin
excepţie, executorul poate fi gratificat pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de
valoare modică, numit „diamant” sau „legatul diamantului”;
-pune în sarcina executorului obligaţia de a da socoteală de gestiunea sa (art. 916 alin. 5
C. civ.).
Execuţiunea testamentară este însă un mandat aparte, care prezintă unele caractere
diferite de ale mandatului comun, care îi conferă un specific inconfundabil. Astfel:
-executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral, fiind „numit” de testator
în una din formele testamentare (art. 910 C. civ.), iar nu printr-un contract.
-mandatul obişnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în timp ce
execuţiunea testamentară poate include sau să aibă exclusiv ca obiect îndeplinirea unor acte
materiale, cum ar fi distrugerea unor documente ale defunctului;
-mandatul obişnuit încetează în principiu prin moartea mandantului (art. 1552 pct. 3 C.
civ.), în timp ce execuţiunea testamentară începe să producă efecte la data decesului
testatorului, fiind un act juridic mortis causa;

60
 -mandatul obişnuit poate fi revocat oricând de mandant (art. 1553 C. civ.), în timp ce
execuţiunea testamentară este irevocabilă după data deschiderii moştenirii, succesorii
defunctului neputând revoca unilateral mandatul încredinţat de defunct executorului
testamentar, având doar dreptul de a cere în justiţie destituirea acestuia dacă a comis fapte
culpabile în executarea misiunii sale;
-în timp ce mandatar convenţional poate fi desemnată şi o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu, executor testamentar nu poatde e fi decât o persoană cu capacitate exerciţiu
deplină (art. 913 şi 915 C. civ.), care se apreciază în raport cu data deschiderii moştenirii, iar nu
cu data testamentului.

În cazul pluralităţii de executori, fiecare dintre aceştia are puteri depline şi poate
îndeplini ca şi când ar fi singur orice act specific execuţiunii testamentare (art. 918 alin. 1 C.
civ.), afară de cazul în care testatorul a prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie
atribuind fiecăruia o gestiune anume.

Puterile conferite diferă după cum execuţiunea testamentară este fără sezină (a) sau cu
sezină (b). Rolul executorului testamentar fără sezină (fără dreptul de a prelua bunurile
succesorale) este redus, rezumându-se doar la supravegherea şi cotrolul executării dispoziţiilor
testamentare de către cei ţinuţi la aceasta (moştenitorii legali sau legatari). El poate iniţia
măsuri conservatorii pentru evitarea delapidării sau deturnării bunurilor succesorale. În lipsa
sumelor pentru plata legatelor, poate cere vânzarea bunurilor mobile succesorale (art. 916 alin.
3 C. civ.).
Executorul testamentar nu poate primi decât sezina bunurilor mobile, nu şi a celor
imobile şi nici a fructelor sau veniturilor acestor bunuri. Sezina poate fi conferită executorului
pentru o durată de timp care nu poate depăşi un an (art. 911 C. civ.).
Cele două sezine (a executorului testamentar şi a moştenitorilor) nu se exclud, ci
coexistă, cea a executorului testamentar restrângând puterea moştenitorilor „printr-un soi de
vase comunicante”.

61
 Titlul IV

INSTITUIREA CONTRACTUALĂ

1. Noţiune. Instituirea contractuală, denumită şi donaţie de bunuri viitoare, este „o

liberalitate prin care o persoană, instituantul, dispune cu titlu gratuit în beneficiul altei
persoane, instituitul, care acceptă, fie de toate sau o parte din bunurile care vor compune
succesiunea sa, sau de cutare sau cutarebun determinat care se va putea găsi în aceasta”.
Este vorba aşadar de un act prin care se instituie moştenitori (legatari) universali, cu
titlu universal sau particulari, ca în cazul moştenirii testamentare, dar nu prin testament, care
este un act juridic unilateral, aşa cum se face în mod obişnuit, ci printr-un contract (act de
formaţie bilaterală). Sintagma „donaţie de bunuri viitoare” vrea să pună în evidenţă faptul că
donatarul nu va beneficia de liberalitate decât la o dată viitoare, aceea a morţii donatorului, iar
nu în prezent.
Caracterul de excepţie al instituirii contractuale rezultă din faptul că, potrivit legii, nu
poate fi făcută decât fie prin contractul de căsătorie (art. 933-935 C. civ., abrogate prin Decretul
nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice; art. 1080-1091 C. civ. francez, în vigoare şi astăzi), fie doar între
soţi, în timpul căsătoriei, prin convenţie separată de cea matrimonială iniţială.

Pentru a stabili regimul juridic al instituirii contractuale trebuie stabilit însă care dintre
aceste trăsături sunt dominante: cele care aparţin donaţiei sau cele care aparţin testamentului?
Răspunsul este că în cazul instituirii contractuale făcute prin contract matrimonial predomină
caracteristicile donaţiei, aceasta fiind irevocabilă, în timp ce în cazul celei făcute în timpul
căsătoriei predomină caracteristicile testamentului, aceasta fiind revocabilă ad nutum (art. 937
alin. 1 C. civ.).
Efectele instituirii contractuale trebuie diferenţiate după cum ne referim la situaţia
dinaintea decesului instituantului (a) sau după decesul acestuia (b).

62
 Titlul V

LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

Persoana fizică are puterea de a dispune de bunurile sale mortis

causa, derogând de la regulile supletive ale moştenirii legale. Această putere însă nu este
discreţionară, având anumite limite. Limitele menţionate se referă, pe de o parte, la
prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare (Cpitolul I), iar pe de alt ă parte la rezerva
ereditară (Capitolul II).

Capitolul I
PROHIBIREA PACTELOR ASUPRA SUCCESIUNILOR VIITOARE

Alineatul 2 al art. 965 C. civ. face precizarea că „nu se poate face renunţarea la o
succesiune ce nu este deschisă, nici (nu) se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni,
chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune”. Prin excepţie
aşadar, succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unei vânzări şi nici al vreunei alt act
juridic
Principiul prohibiţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare a fost justificat în timp de
patru raţiuni. În primul rând, considerentul de ordin moral că pactul ar naşte dorinţa morţii
(votum mortis) celui care lasă moştenirea. În al doilea rând, considerentul că ar încălca regulile
moştenirii legale şi mai ales principiul egalităţii succesorale. În al treilea rând, necesitatea de a
proteja moştenitorii contra abuzului de influenţă sau leziunii. În al patrulea rând, argumentul că
libertatea de a testa nu poate fi alienată prin acte între vii, căci încheind un contract cu privire
la succesiune, cel despre a cărui moştenire este vorba nu ar mai putea reveni unilateral asupra
acestuia, ci numai cu acordul cocontractantului.

63
 Deşi denumirea de „pact” ar putea conduce la concluzia că este vorba doar de convenţii
(acte juridice bi- sau multilaterale), noţiunea este utilizată în înţelesul ei mai larg, incluzând nu
numai convenţiile (cu titlu gratuit sau oneros), cum ar fi donaţia sau vânzarea, ci şi actele
unilaterale, cum este renunţarea la moştenire (art. 965 alin. 2 C. civ. prevede expres că „nu se
poate face renunţare la o succesiune nedeschisă”).
Interdicţia se referă la pactele încheiate cu privire la elementele unei succesiuni
nedeschise, adică asupra patrimoniului unei persoane care este încă în viaţă. Pactul poate avea
ca obiect fie întreaga universalitate succesorală, fie o cotă-parte din aceasta, fie un anume bun.
Este indiferent dacă afectează sau nu rezerva succesorală.
Având în vedere libertatea deplină a lui de cujus de a lăsa la data morţii sale ceea ce îi
va plăcea, putând dobândi, înstrăina sau conserva ceea ce va dori, rezultă că succesiunea
viitoare se distinge prin caracteristica esenţialmente eventuală sau virtuală a drepturilor pe care
le conferă. Cu alte cuvinte, pactul asupra succesiunilor viitoare se poate recunoaşte prin faptul
că nu conferă creditorului pe timpul vieţii celui despre a cărui moştenire este vorba decât o
simplă expectativă (speranţă), iar nu un drept actual cert, chiar afectat de modalităţi.
Din formularea imperativă a textului art.965 alin.2 C. civ. („nu se poate face…”),
rezultă neîndoielnic faptul că sancţiunea atrasă de nerespectarea prohibiţiei este nulitatea
absolută a pactului.
Prin excepţie de la regula interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare, Codul civil
conţine câteva excepţii, al căror câmp ar putea fi lărgit în viitor, sub presiunea necesităţilor
vieţii practice.
Constituie astfel de excepţii:
- instituirea contractuală, atât cea făcută prin contractul de căsătorie (art. 933 C. civ.),
cât şi cea făcută în timpul căsătoriei, care fiind revocabilă ad nutum (art. 937 alin.1 C.
civ.),chiar dacă nu este prevăzută de lege, nu contravine principiilor art. 965 alin. 2 C. civ.
(supra nr. 368);
- donaţia-partaj, îngăduită de art. 795 C. civ.,prin care ascendenţii pot împărţi încă din
timpul vieţii cu titlu de drepturi succesorale între descendenţii lor bunurile pe care le deţin la
momentul actului, chiar dacă atribuie drepturi actuale descendenţilor.donatari, constituie totuşi
un pact succesoral asupra unei succesiuni viitoare prin faptul că implică renunţarea
descendenţilor-donatari de a cere raportul succesoral;

64
 - clauzele societare în societăţile civile sau de persoane prin care e stipulează
continuarea societăţii cu asociaţii rămaşi în viaţă sau cu moştenitorii acestora (art.1526 C. civ.).
Prin acest pact se reglementează în avans soarta drepturilor în societate ale asociatului
predecedat;
- renunţarea anticipată la dreptul de a cere reducţiunea unei liberalităţi consimţite de
de cujus.

Capitolul II
REZERVA SUCCESORALĂ

1. Principiul libertăţii de a dispune de propriile bunuri şi limitarea acesteia prin

dispoziţiile legale referitoare la rezervă. Din dispoziţiile art. 475 şi 480 C. civ. rezultă
principiul potrivit căruia proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, dar că această
libertate nu este nelimitată, putând fi îngrădită prin dispoziţii legale în anumite cazuri, din
anumite raţiuni.
Printre dispoziţiile legale care limitează dreptul de a dispune de propriile bunuri se
enumeră şi cele referitoare la rezervă.
Codul civil şi legislaţia adiacentă nu se referă decât indirect la rezervă, prevăzând că în
cazul în care cel despre a cărui moştenire este vorba lasă în viaţă rude apropiate (descendeţi sau
părinţi) ori soţ supravieţuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit între vii
(donaţii) sau mortis causa (legate) decât în limitele unei anumite cote-părţi din patrimoniul său
(art. 841 şi 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944). Partea din patrimoniul succesoral de
care de cujus poate dispune neîngrădit se numeşte cotitate disponibilă, iar partea de care,
implicit, rezultă că nu poate dispune şi care revine în temeiul legii rudelor sale cele mai
apropiate şi soţului supravieţuitor se numeşte rezervă. Rezerva şi cotitatea disponibilă se
exprimă ambele prin fracţiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului.
Proporţia cotitate disponibilă – rezervă avută în vedere este cea care se raportează la
patrimoniul dispunătorului de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data actului de

65
dispoziţie. De aceea, nu se poate vorbi pe timpul vieţii celui despre a cărui moştenie este vorba
de o indisponibilizare sau, cu atât mai puţin, de o inalienabilitate sau insesizabilitate a a cotei
părţi reprezentând rezerva. Faptul că o moştenire are sau nu o parte rezervată se stabileşte şi în
funcţie de elemente cu totul străine voinţei dispunătorului, cum ar fi, de pildă, elementul
obiectiv că a lăsat succesibili rezervatari. Iar, în plus, rezervatarii fiind liberi să renunţe la
moştenire, pot deveni străini de moştenire prin voinţa lor (art. 696 C. civ.), nefiind luaţi în
calcul la stabilirea rezervei.
Regulile referitoare la rezerva succesorală impun ca o parte a moştenirii – rezerva – să
se defere după normele moştenirii legale şi doar cealaltă parte a moştenirii – cotitatea
disponibilă – după voinţa defunctului, conform normelor moştenirii testamentare.
Rezerva protejează pe rezervatari nu numai contra liberalităţilor făcute terţilor străini de
moştenire, dar şi contra celor făcute în favoarea unuia sau altuia dintre aceştia peste limitele
cotităţii disponibile, păstrând un anumit echlibru între ei. Principiul este că nu se pot face
liberalităţi (donaţii şi legate) în favoarea rudelor sau soţului supravieţuitor decât în limitele în
care pot fi făcute şi terţilor, adică în limitele cotităţii disponibile. Rezervatarii gratificaţi pot
cumula rezerva şi cotitatea disponibilă.

I. CARACTERELE GENERALE ALE REZERVEI

Rezerva succesorală se caracterizează prin faptul că reprezintă o parte a succesiunii (pars
hereditatis) (a), are un caracter de ordine publică (b), este colectivă (c) şi este datorată în
natură (d).
II. MOŞTENITORII REZERVATARI
Din dispoziţiile art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944 rezultă că moştenitorii
rezervatari sunt doar descendenţii (§ 1), ascendenţii privilegiaţi (§ 2) şi soţul supravieţuitor
ai defunctului (§ 3)

§ 1. Descendenţii. Potrivit art. 841 C. civ., în cazul în care la moştenire vin copii ai defunctului,
cotitatea disponibilă a moştenirii nu poate depăşi:
-1/2 din moştenire, dacă lasă un copil;
-1/3 din moştenire, dacă lasă doi copii;
-1/4 din moştenire, dacă lasă trei sau mai mulţi copii.

66
 Implicit, rezultă că rezerva va fi de: 1/2 din moştenire pentru un copil, 2/3 din moştenire
pentru doi copii şi 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii.
Aşa cum precizează art. 842 C. civ., prin „copii” se înţeleg descendenţii de orice grad ai
defunctului (fii, nepoţi, strănepoţi etc.) care, conform regulilor devoluţiunii legale, vin la
moştenire.

Dacă unul dintre copiii defunctului este predecedat, având la rândul său copii, în viaţă la
deschiderea moştenirii, iar la moştenire vin şi unul sau mai mulţi copii ai defunctului care i-au
supravieţuit, calculul se va face în funcţie de numărul tulpinilor, întrucât sunt întrunite
condiţiile reprezentării succesorale. De exemplu, dacă la moştenire vine un fiu al defunctului şi
doi nepoţi, copii ai unui fiu predecedat, cotitatea desponibilă a moştenirii nu poate depăşi 1/3
din masa succesorală. Calculul se va face tot pe tulpini chiar şi în cazul în care nu sunt întrunite
condiţiile reprezentării succesorale, cum se întâmplă, de pildă, atunci când defunctul a avut un
fiu, acesta este predecedat, iar la moştenire vin în nume propriu cei trei copii ai acestuia
(cotitatea disponibilă va trebui să se înscrie în limita a 1/2, iar nu de 1/4 din moştenire).

§ 2. Ascendenţii privilegiaţi. Conform art. 843 C. civ., cotitatea disponibilă a moştenirii nu

poate trece peste !/2 din moştenire dacă cel decedat lasă în viaţă ambii părinţi sau peste 3/4 din
moştenire dacă lasă în viaţă un singur părinte, în mod corelativ, rezerva fiind de 1/2 sau 1/4 din
moştenire.
Dacă părinţii defunctului vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care nu
sunt rezervatari, aceştia din urmă pot fi exherdaţi prin liberalităţi în întregime de cel despre a
cărui moştenire este vorba, părinţii fiind însă rezervatari sunt în drept să pretindă reducţiunea
liberalităţilor care le încalcă rezerva.
În măsura în care, prin voinţa dispunătorului, liberalităţile nu consumă cotitatea
disponibilă în întregime, colateralii privilegiaţi au dreptul la diferenţa până la limita maximă a
cotităţii disponibile, fără însă a putea cere părinţilor vreo restrângere a rezervei, aceasta
cuvenindu-li-se în întregime.

§ 3. Soţul supravieţuitor. Din dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezultă că, în cazul în
care defunctul lasă un soţ supravieţuitor, liberalităţile făcute de soţul predecedat nu pot depăşi

67
jumătate din cotele de moştenire legală prevăzute la art.1 din aceeaşi lege în favoarea soţului
supravieţuitor. Se deduce deci că rezerva soţului supravieţuitor va fi de:
-1/8 din moştenire în concurs cu descendenţii (jumătate din cota legală de 1/4);
-1/6 din moştenire în concurs cu ascendenţii şi colateralii privilegiaţi, dacă aceştia vin
împreună la moştenire (jumătate din cota legală de 1/3);
-1/4 din moştenire în concurs fie cu ascendenţii privilegiaţi, fie cu colateralii privilegiaţi
(jumătate din cota legală de 1/2);
-3/8 din moştenire în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a treia de moştenitori) sau
cu colateralii ordinari (clasa a patra de moştenitori) (jumătate din cota legală de 3/4);
-1/2 din moştenire când există donaţii care se impută asupra cotităţii disponibile a
moştenirii şi liberalităţi testamentare (legate) (jumătate din întreaga moştenire, care ar fi revenit
soţului supravieţuitor în lipsă de moştenitori legali).

Problema imputării rezervelor când la moştenire vin alţi rezervatari împreună cu soţul
supravieţuitor necesită o analiză specială.
Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o
căsătorie anterioară a defunctului (art. 939 C. civ.). În cazul în care soţul supravieţuitor vine la
moştenire în concurs cu copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta nu poate
beneficia de liberalităţile făcute de soţul decedat decât în limita unei cotităţi disponibile
speciale, care poate fi mai mică sau cel mult egală cu cea ordinară, limita aceste cotităţi
speciale fiind partea copilului care a luat cel mai puţin din moştenire, dar fără a putea depăşi
valoric a patra parte din moştenire.

III. CALCULUL REZERVEI ŞI AL COTITĂŢII DISPONIBILE

Masa de calcul şi operaţiunile pentru stabilirea acesteia. Aşa cum rezultă din dispoziţiile
art. 849 C. civ., întregul la care se raportează rezerva şi cotitatea disponibilă a moştenirii nu se
confundă cu bunurile pe care le lasă de cujus la data deschiderii moştenirii, căci rezerva
protejează pe cei în drept nu numai contra legatelor făcute de defunct, ci şi împotriva donaţiilor
făcute de acesta în timpul vieţii, fiind şi acestea luate în calcul la stabilirea întregului în

68
discuţie. Cu alte cuvinte, se poate spune că masa de calcul (sistemul de referinţă) pentru
determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii este patrimoniul pe care de cujus l-
ar fi lăsat dacă nu ar fi făcut donaţii, adică un patrimoniu reconstituit fictiv (contabil, prin
calcul pe hârtie).
Masa de calcul a rezervei şi a cotităţii disponibile este o noţiune mai extinsă, care nu se
confundă nici cu noţiunea de masă succesorală, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se
deferă prin succesiune, iar nu şi donaţiile făcute de acesta în timpul vieţii, decât dacă sunt
supuse reducţiunii în favoarea rezervatarilor, nici cu noţiunea de masă partajabilă, ce nu
cuprinde decât bunurile succesorale care se deferă universal sau cu titlu universal, iar nu şi cele
deferite cu titlu particular (legatele particulare).
Pentru determinarea masei de calcul, art. 849 C. civ stabileşte o suită de trei operaţiuni:
stabilirea activului brut prin determinarea bunurilor lăsate de defunct la data decesului şi a
valorii acestora (§ 1); stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut
(§ 2); reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute de defunct în
timpul vieţii (§ 3).
Regulile stabilite de art. 849 C. civ. pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
sunt de ordine publică, astfel încât nu se poate deroga de la acestea în nici un fel prin înţelegeri
contractuale.

Prezumţia instituită de art. 845 C. civ. Art. 845 C. civ. prezumă că înstrăinările făcute în
favoarea unui succesibil în linie dreaptă de de cujus în timpul vieţii sub forma unor acte cu
titlu oneros cu păstrarea dreptului de uzufruct sau contra unei rente viagere sunt donaţii
preciputare care trebuie reunite valoric pentru calcul la activul net al succesiunii, imputarea
lor făcându-se în primul rând pe cotitatea disponibilă a moştenirii, iar pentru diferenţă, dacă
există, asupra părţii de rezervă cuvenite celui gratificat. Pentru ca prezumţia prevăzută la art.
845 C. civ. să-şi producă efectele trebuie să fie întrunite următoarelecondiţii:
-actul de înstrăinare trebuie să prezinte aparenţa unui act cu titlu oneros.
-actul să fie consimţit în favoarea unuia dintre succesibilii rezervatari în linie directă ai
înstrăinătorului.
-înstrăinătorul să-şi fi rezervat dreptul de uzufruct sau să fi stipulat în contrapartidă o
rentă viageră.

69
 IV. IMPUTAREA LIBERALITĂŢILOR

Aşa cum am văzut, când există moştenitori rezervatari acceptanţi, masa de calcul se
împarte în rezerva globală şi în cotitatea disponibilă a moştenirii. Simpla cunoaştere a
cuantumului rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii nu sunt suficiente, fiind necesară
determinarea sectorului (rezervei sau cotităţii disponibile) asupra căreia trebuie imputate
(calculate) liberalităţile făcute de defunct, căci dacă imputarea se face asupra rezervei, cotitatea
disponibilă rămâne deschisă altor liberalităţi, iar dacă se face asupra cotităţii disponibile,
aceasta se restrânge prin liberalităţile succesive până la epuizarea ei, liberalităţile ulterioare
rămânând fără efecte.
În cazul donaţiilor şi legatelor făcute în favoarea terţilor străini de moştenire sau a
moştenitorilor nerezervatari, imputarea (calculul) liberalităţilor se va face într-o anumită
ordine, inversă celei a reducţiunii acestora, întotdeauna din cotitatea disponibilă a moştenirii
pentru a se determina dacă se înscriu în limitele acesteia, caz în care rămân eficiente, sau nu,
caz în care vor fi supuse reducţiunii, aceşti gratificaţi neavând nici un drept asupra rezervei.
Moştenitorul rezervatar beneficiar al unei donaţii nescutite de raport poate renunţa la calitatea
de moştenitor legal (şi rezervatar), păstrând donaţia, fără a mai fi obligat la raport, aceasta
imputându-se asupra cotităţii disponibile a moştenirii, ca şi cum donatarul ar fi un terţ gratificat
străin de moştenire, iar donaţia preciputară (art. 752 C. civ.).
Dacă însă cei gratificaţi sunt moştenitorii acceptanţi rezervatari ai defunctului, reunind
în persoana lor atât caliatea de rezervatari cât şi de gratificaţi, se pune problema dacă
liberalităţile primite de aceştia se impută mai întâi asupra rezervei şi excedentul, dacă există,
asupra cotităţii disponibile a moştenirii sau invers, aceştia având vocaţie eventuală atât la
rezerva, cât şi la cotitatea disponibilă a moştenirii? Răspunsul depinde de faptul dacă
liberalitatea este preciputară (scutită de raport) (§ 1) sau nepreciputară (nescutită de raport) (§
2).
Liberalităţile preciputare sunt donaţiile scutite de raport prin voinţa dispunătorului ori
prin natura lor (cazul donaţiilor făcute părinţilor, care nu au obligaţia legală de raport, şi al
donaţiilor prezumate prevăzute la art. 845 C. civ.) şi legatele, afară de cele pentru care
testatorul a prevăzut că sunt imputabile asupra rezervei. Fiind vorba de liberalităţi făcute de
dispunător în ideea de a-l avantaja pe beneficiar, peste limitele rezervei legale, acestea se

70
impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii dacă au o valoare mai mică sau cel mult egală
aceleia a părţii disponibile.
Imputarea acestor liberalităţi asupra disponibilului se va face în ordinea inversă a
reducţiunii lor (donaţiile mai vechi vor prima asupra celor mai recente, orice donaţie primând
asupra legatelor – art. 850 C. civ.).
În schimb, prin natura lor, liberalităţile nescutite de raport (nepreciputare), nu sunt
definitive, adică făcute de dispunător în ideea de a-l gratifica pe beneficiar peste partea sa
ereditară (rezervă), ci reprezintă doar un avans în contul viitoarei moşteniri, o atribuire
anticipată de drepturi în contul moştenirii legale, care trebuie să fie adusă (raportată) la masa de
bunuri ce urmează a fi împărţită între rezervatarii îndreptăţiţi la raport (descendenţii şi soţul
supravieţuitor), raportul asigurând egalitatea între aceştia.
Fiind un avans în contul moştenirii, fără intenţia de avantajare a donatarului în
detrimentul celorlalţi rezervatari, principiul este că donaţile raportabile se impută asupra
rezervei celui gratificat, iar nu asupra cotităţii disponibile a moştenirii.
Din perspectiva imputării liberalităţilor, trebuie făcută însă distincţie între situaţia în
care donaţia se înscrie în limitele rezervei celui gratificat şi situaţia când depăşeşte aceste
limite. Dat fiind că imputarea liberalităţilor raportabile se face asupra rezervei celui gratificat,
dacă donaţia raportabilă se înscrie în limitele rezervei, aceasta nu afectează în nici un fel
cotitatea disponibilă a moştenirii care rămâne liberă pentru liberalităţile ulterioare făcute de
defunct. Depăşirea limitelor rezervei celui gratificat printr-o donaţie raportabilă are consecinţe
doar în cazul în care de cujus a făcut şi liberalităţi preciputare, care fac să existe o cotitate
disponibilă, ele imputându-se asupra acesteia. Între comoştenitorii rezervatari ţinuţi la raport
care vin singuri la moştenire, oricare ar fi valoarea donaţiei, raportul face ca aceştia să împartă
succeiunea conform cotelor de moştenire legală, problema imputării donaţiei nepunându-se
întrucât nu există parte rezervată a moştenirii şi nici cotitate.disponibilă.
Atunci când există nu numai moştenitori rezervatari ţinuţi la raport, ci şi gratificaţi cu
liberalităţi preciputare (fie că este vorba de terţi străini de moştenire, fie de erezi ai defunctului,
rezervatari sau nerezervatari), donaţia raportabilă se impută mai întâi asupra rezervei celui
gratificat, iar dacă aceasta nu este suficientă întrucât liberalitatea o depăşeşte în valoare,
diferenţa se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii.

71
 Donaţia astfel imputată fiind în acelaţi timp şi raportabilă, se va aduce în întregime la
masa partajabilă, inclusiv partea care se impută asupra cotităţii disponibile, împărţindu-se între
rezervatrii îndreptăţiţi la raport conform cotelor de moştenire legală.

V. REDUCŢIUNEA LIBERALITĂŢILOR EXCESIVE

Reducţiunea nu operează de drept, ea trebuie cerută de către rezervatarii în interesul

cărora a fost reglementată rezerva (art. 848 C. civ.). Reducţiunea poate fi realizată pe cale
convenţională (A) pe cale de excepţie (B) şi pe cale de acţiune (C).
Acţiunea în reducţiune decurge pentru rezervatari dintr-un drept propriu – deptul la
rezervă, şi nu dintr-un drept transmis lor pe cale succesorală, ceea ce face ca titularului acesteia
să nu-i poată fi opuse excepţiile care i-ar fi putut fi opuse defunctului (de exemplu, copii
defunctului pot ataca o vânzare a defunctului care ascunde o donaţie, fără ca dobânditorul să le
poată opune excepţia de garanţie pentru evicţiune).
Este vorba de o acţiune personală, iar nu reală. Ca atare, este supusă prescripţiei
extinctive în termenul general de trei ani, care începe să curgă de la data deschiderii moştenirii.
Din caracterul personal decurge şi caracterul divizibil al acţiunii în reducţiune. Rezervatarii pot
acţiona în comun solicitând reîntregirea rezervei globale, dar dacă dintr-un motiv sau altul
acţiunea nu este introdusă decât de unul (unii) dintre rezervatari, reducţiunea nu va opera decât
pentru partea de rezervă a reclamantului, iar nu pentru rezerva globală. Acţiunea în reducţiune
fiind personală, rezervatarii pot renunţa la aceasta.
Admiterea acţiunii în reducţiune are ca efect desfiinţarea în tot sau în parte a liberalităţii
care încalcă rezerva succesorală.
În dreptul nostru, pornind de la principiul potrivit căruia rezerva trebuie asigurată
moştenitorilor în natură, regula este aceea a reducţiunii în natură, adică prin reintegrarea
obiectului legatelor sau donaţiilor în rezerva succesorală (1°) şi doar excepţia cea a reducţiunii
prin echivalent, prin compensarea valorică a obiectului liberalităţii reduse, rezerva
reconstituindu-se prin plata unei sume de bani (2°).
Reducţiunea prin echivalent, în dreptul nostru, se face prin excepţie în următoarele cazuri:
-dacă donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu
scutire de raport, iar succesiunea conţine bunuri de aceeaşi natură.

72
 -dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un imobil
şi partea supusă reducţiunii (care excede cotitatea disponibilă) este mai mică de jumătate din
valoarea acestui bun.
-dacă donatarul a înstrăinat înaintea deschiderii moştenirii bunul care a format
obiectul donaţiei reductibile.
-dacă bunul donat a pierit din culpa donatarului, acesta este obligat să suporte
reducţiunea prin echivalent bănesc, după valoarea pe care bunul pierit ar fi avut-o la data
deschiderii moştenirii;
-dacă obiectul donaţiei l-a constituit o cantitate de bunuri fungibile, prin analogie cu
cazul uzufructul unor asemenea bunuri reglementat de art. 526 C. civ., reducţiunea se va face
prin restituirea unei cantităţi similare de bunuri.

Ordinea reducţiunii liberalităţilor este guvernată de trei reguli care rezultă din dispoziţiile art.
850 şi 852 C. civ: legatele se reduc înaintea donaţiilor (a); legatele se reduc toate deodată şi în
mod proporţional (b); şi donaţiile se reduc în ordinea inversă a datei lor (c).
Pe lângă donaţiile şi legatele obişnuite, există însă şi liberalităţi hibride, care au
caracteristici aparţinând atât donaţiilor cât şi legatelor (d).
a). Regula reducţiunii legatelor înaintea donaţiilor este imperativă, dispunătorul nefiind în
drept să stipuleze contrariul.
b). Regula reducţiunii proporţionale a legatelor este supletivă, întemeindu-se pe voinţa
prezumată a testatorului, poate fi înlăturată printr-o dispoziţie prin care se prevede o anumită
ordine de reducţiune.
c). Potrivit art.850 alin. 2 C. civ., „reducţiunea va începe de la cea din urmă donaţiune, după
săvârşirea acesteia se va trece îndată la cea a doua după dânsa, şi aşa pe rând până la cea mai
veche donaţiune”. Aşadar, spre deosebire de legate, donaţiile se reduc în ordinea inversă a
datei lor, începând cu cea mai recentă, după care se trece la următoarea şi aşa mai departe
până când se va reconstitui rezerva.
Dacă mai multe donaţii au fost făcute la aceeaşi dată, ele se vor reduce în mod
proporţional. Importanţa datei în cazul donaţiilor este evidentă atunci când se pune problema
ordinii reducţiunii acestora.

73
 În cazul donaţiilor indirecte sau deghizate încheiate prin acte sub semnătură privată,
data menţionată în act nu face credinţă decât între părţi, nu şi în privinţa terţilor, în rândul
cărora se enumeră ceilalţi donatari gratificaţi de defunct, precum şi rezervatarii (care apărându-
şi un drept dobândit direct de la lege, iar nu de la defunct, nu sunt avânzi-cauză ai acestuia în
privinţa donaţiilor care le încalcă rezerva, ci terţi). Faţă de aceşti terţi data actului nu este
opozabilă decât dacă a devenit certă în condiţiile art. 1182 C. civ. (prin prezentarea la o
instituţie publică, înscrierea în registrul anume destinat, decesul uneia din părţile contractante
sau prin menţionarea într-un act făcut de un funcţionar public).
Referitor la donaţiile realizate sub forma darului manual, contrar susţinerilor unor
autori, potrivit cărora dispoţiile art. 1182 C. civ. nu le sunt aplicabile întrucât ar fi excluse prin
natura lor, proba datei acestora putându-se face prin orice mijloc de probă chiar şi de către
donatar, s-a ajuns totuşi la concluzia că dobândesc dată certă prin decesul donatorului şi că sunt
reductibile înaintea celorlalte donaţii, dar după legate, întrucât dispunătorul s-a desesizat de
obiectul lor încă din tumpul vieţii.
Dacă donatarul a cărui liberalitate trebuie redusă întrucât încalcă rezerva este insolvabil,
problema care se pune este dacă riscul acestei insolvabilităţi este suportat de rezervatari, care s-
ar vedea puşi în situaţia să suporte această pierdere, sau de către donatarul a cărui liberalitate ar
urma la rând în ordinea reducţiunii donaţiilor în ordinea inversă a datei acestora, începând cu
cea mai recentă. În general, se admite soluţia potrivit căreia insolvabilitatea este suportată de
donatarul anterior, dar nu fără oarecare rezerve care decurg din faptul că, pe de o parte, soluţia
nu este întrutotul consonantă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor, donatorul putându-şi
revoca indirect o donaţie anterioară prin gratificarea unui insolvabil, iar pe de altă parte că
jurisprudenţa care este citată de toţi autorii în sensul soluţiei menţionate se referă în realitate la
un caz cu totul special, acela în care donatarul a cărei liberalitate era supusă reducţiunii era
necunoscut.
Dispoziţiile legale referitoare la ordinea reducţiunii donaţiilor sunt de ordine publică,
astfel încât donatorul nu poate deroga prin voinţa sa de la acestea prevăzând o altă ordine de
reducţiune. Această regulă decurge din principiul irevocabilităţii donaţiilor care nu poate fi
eludat de dispunător, excepţie făcând donaţiile între soţi.

74
 Conform prevederilor art. 844 C. civ., „dacă dispoziţia prin acte între vii sau prin
testament, constituie un uzufruct sau o rendită viageră, a cărei valoare trece peste cantitatea
disponibilă, erezii rezervatari au facultatea de a executa aceste dispoziţii sau de a abandona
proprietatea cantităţii disponibile”. Cu alte cuvinte, în cazul în care liberalităţile excesive nu au
ca obiect deplina proprietate, ci fie doar uzufructul, adică un dezmembrământ al proprietăţii, fie
plata unei rente viagere, rezervatarii au opţiunea între acceptarea executării liberalităţii conform
voinţei defunctului, mulţumindu-se cu restul drepturilor succesorale până la stingerea dreptului
viager al celui gratificat, sau abandonarea cotităţii disponibile a moştenirii în deplină
proprietate în favoarea beneficiarilor acelor liberalităţi, obţinând la rândul lor în deplină
proprietate rezerva succesorală, fără a mai fi obligaţi să suporte uzufructul sau plata rentei
viagere.

Titlul VI

DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

I. TITULARII DREPTULUI DE OPŢIUNE. Dreptul de opţiune aparţine tuturor

succesibililor, indiferent dacă titlul lor de moştenire este legea, testamentul sau contractul, ori
dacă vocaţia lor este universală, cu titlu uniersal sau particulară. Dintre moştenitorii acceptanţi,
în final, vor fi chemaţi efectiv la moştenire cei indicaţi de regulile aplicabile devoluţiunii
legale, testamentare sau contractuale a moştenirii.
Pentru minorii sub 14 ani şi pentru interzişi dreptul de opţiune succesorală se exercită
de părinţi sau tutori (art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 şi art. 147 C. fam), în timp ce minorii între
14-18 ani îşi exercită singuri acest drept, cu încuviinţarea părinţilor sau tutorilor (art. 105 alin.
2 şi art. 124 alin. 2 C. fam). Fiind un act de dispoziţie, opţiunea succesorală necesită şi
încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 şi art. 105 alin. 3 C. fam.).
Oricum, minorii şi interzişii sunt protejaţi şi prin faptul că în cazul lor acceptarea
moştenirii nu poate fi făcută decât sub beneficiu de inventar (art. 19 din decretul nr. 32/1954),

75
afară de cazul acceptării forţate a moştenirii care este pură şi simplă, pentru aceasta cerându-li-
se însă capacitate delictuală.
Se admite unanim că în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesiunii, aceştia nu pot opta
pe cale oblică în locul şi în numele succesibililor, motivul fiind că atâta timp cât nu au optat,
aceştia din urmă sunt străini de moştenire, creditorii având însă dreptul de a urmări în anumite
condiţii plata creanţelor lor, determinându-i pe succesibili să opteze (art. 706-711 C. civ.) (infra
nr. 500).
În schimb, în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesibililor, fără îndoială că opţiunea
succesorală este un drept cu conţinut patrimonial, numai că dat fiind caracterul său potestativ,
nu poate fi exercitat pe cale oblică, cu atât mai mult cu cât opţiunea succesorală are un
pronunţat carcter personal, numai cel în drept să opteze putând aprecia dacă este sau nu cazul
să accepte sau nu o moştenire.

II. CARACTERE JURIDICE

Opţiunea se caracterizează prin faptul că este liberă (§ 1), pură şi simplă (§ 2),
indivizibilă (§ 3), irevocabilă (§ 4) şi retroactivă (§ 5).
Ipoteza ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii succesibili (art. 703
şi 712 C. civ.) necesită o analiză aparte. Ascunderea sau dosirea este sancţionată pe de o parte
prin atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu (1°), iar pe de altă parte prin
pierderea drepturilor sale asupra bunurilor ascunse sau dosite (2°).
Acestea nu operează de drept, ci doar la cererea celor interesaţi.

III. INEFICACITATEA OPŢIUNII SUCCESORALE

Opţiunea succesorală este ineficace în cazul în care este făcută înaintea deschiderii
moştenirii (§ 1), când consimţământul pe care îl conţine este viciat (§ 2), precum şi în caz de
leziune (§ 3).
Pe lângă aceste situaţii, care, după caz, atrag nulitatea absolută sau relativă, se impune
şi prezentarea fraudei (§ 4), care atrage inopozabilitatea opţiunii. Opţiunea succesorală poate
fie făcută în mod fraudulos, fie contra intereselor creditorilor succesibilului, caz în care poate fi
revocată pe cale pauliană – art. 969 C . civ. – (A), fie contra moştenitorilor succesibilului, caz
în care poate fi declarată inopozabilă în temeiul principiului fraus omnia corrumpit (B).

76
 IV. TERMENNUL DE OPŢIUNE
Îndată ce succesiunea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea creanţelor
succesibililor defunctului. Aceştia, în principiu, nu pot fi însă obligaţi la plată decât dacă
acceptă moştenirea. Pentru a opta în cunoştinţă de cauză au însă nevoie de timp. De aceea,
art. 706 C. civ. conferă succesibililor posibilitatea de a cere suspendarea urmăririi până la
întocmirea inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta având la dispoziţie un termen
de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului, dar nu mai
târziu de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, pentru deliberare asupra opţiunii
succesorale, au la dispoziţie un termen de 40 de zile.
În interiorul termenelor pentru facerea inventarului şi pentru deliberare, erezii nu pot fi
obligaţi să opteze într-un fel sau altul şi nici nu pot fi obligaţi la plata creanţelor succesorale
(art. 708 C. civ.). Este vorba aşadar de o excepţie dilatorie.

Conform dispoziţiilor art. 700 alin. 1 C. civ. (aşa cum a fost modificat prin Decretul nr.
73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la
deschiderea succesiunii”.

V. FORMELE OPŢIUNII

1. Acceptarea pură şi simplă

Din dispoziţiile art. 689 C. civ. rezultă că acceptarea pură şi simplă a moştenirii este
actul juridic prin care succesibilul chemat la moştenirea celui decedat îşi însuşeşte, dacă
vrea, calitatea de erede pe care o are încă de la data deschiderii moştenirii, consolidând astfel
transmisiunea succesorală care a operat la acest moment prin simplul fapt al decesului,
dobândind drepturile succesorale (activul succesiunii) odată cu obligaţia de plată a datoriilor
succesorale (pasivul succesiunii) chiar şi peste limitele activului succesoral dacă acesta se
dovedeşte insuficient (ultra vires hereditatis).
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de cazul în care
succesibilul şi-a manifestat voinţa sub imperiul unui viciu de consimţământ. acceptarea pură şi
simplă a moştenirii poate fi expresă (§ 1) sau tacită (§ 2).

77
 Art. 689 fraza a II-a C. civ. dispune că acceptarea este expresă „când se însuşeşte titlul
sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat”.
Conform dispoziţiilor art. 689 fraza a II-a C. civ., acceptarea „este tacită când eredele
face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune
neapărat intenţia de acceptare”.
Rezultă aşadar că acceptarea moştenirii poate fi nu numai expresă, ci şi implicită,
dedusă din îndeplinirea de către succesibil a unor acte juridice şi materiale din care rezultă
voinţa sa de a a accepta moştenirea pur şi simplu. Actele de acceptare trebuie să fie neechivoce
în sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele echivoce (care dau naştere la interpretări diferite)
nu pot fi luate în considerare ca atare.

Actele a căror îndeplinire implică în genere acceptarea tacită sunt: actele de dispoziţie
juridică asupra bunurilor succesorale (a), actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor
succesorale (b), actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale (c), actele de
administrare definitivă şi de folosinţă (d) şi actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în
parte a succesiunii (e).

Actele conservatorii, a căror îndeplinire nu implică acceptarea tacită se caracterizează,

pe de o parte, prin urgenţa lor, iar pe de altă parte prin faptul că sunt utile tuturor, asigurînd
conservarea, adică păstarea intactă a patrimoniului succesoral. Actele de administrare
provizorie sunt reclamate şi ele de situaţii de urgenţă, neangajându-l pe succesibilul care le face
ca moştenitor al defunctului.

2. Acceptarea sub beneficiu de inventar

Aceasta permite succesibilului care o adoptă să dobândească moştenirea punându-se la
adăpost de pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale,
dincolo de limitele activului succesoral, aşa cum se întâmplă în cazul acceptării pure şi simple a
moştenirii. Este vorba aşadar de o acceptare, deci de o însuşire a calităţii de moştenitor, dar
care nu obligă pe acceptant decât intra vires successionis.
Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor succesiunii (al căror gaj general se
restrânge doar la bunurile succesorale), aceştia trebuie, pe de o parte, să fie informaţi asupra

78
acestei opţiuni, de unde necesitatea unei declaraţii exprese a succesibilului beneficiar, iar pe de
altă parte protejaţi, de unde necesitatea întocmirii unui inventar, a unui act oficial care să
determine consistenţa patrimoniului succesoral.
Spre deosebire de acceptarea pură şi simplă a moştenirii, care poate fi şi tacită,
acceptarea sub beneficiu de inventar nu poate fi decât expresă, necesitând îndeplinirea unor
formalităţi ad solemnitatem. Acceptarea sub beneficiu de inventar este la libera apreciere a
succesibililor, afară de cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti (art. 19 din Decretul nr.
31/1954), precum şi al moştenitorilor succesibilului decedat înaintea exercitării opţiunii
succesorale între care există neînţelegeri asupra opţiunii succesorale ce trebuie adoptată, care
nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de inventar (art. 693 C. civ.).
Acceptarea sub beneficiu de inventar nu este o acceptare sub condiţia rămânerii unui
aciv după plata pasivului, ci una pură şi simplă, definitivă. După acceptarea moştenirii sub
beneficiu de inventar, succesibilul nu mai poate renunţa la moştenire, ci doar la beneficiu,
devenind acceptant pur şi simplu.
Dacă formele certe de lege sunt îndeplinite, beneficiul de inventar, pe de o parte, face s ă
opereze o separaţie de patrimonii între cel succesoral şi cel al acceptantului în această formă
(A), iar pe de altă parte, duce la limitarea puterilor acceptantului beneficiar asupra activului
moştenirii (B). Oricând acceptantul are facultatea de a abandona succesiunea (C).
Avându-se însă în vedere faptul că, de regulă, acceptarea sub beneficiu de inventar se
face în cazul moştenirilor a căror solvabilitate este dubioasă, obligaţia succesorului acceptant
de plată a pasivului succesoral fiind limitat doar la valoarea activului şi la bunurile succesorale,
în ideea protejării intereselor creditorilor succesorali şi a legatarilor, care îşi văd astfel limitat
gajul general, prin lege (art. 714-723 C. civ.) s-au instituit anumite obligaţii în sarcina
moştenitorului beneficiar.
Potrivit dispoziţiilor art. 714 alin. 1 C. civ., „eredele beneficir administrează bunurile
succesiunii”, dar face aceasta în calitatea sa de proprietar al moştenirii, iar nu de mandatar al
creditorilor succesiunii, aică de administrator al bunurilor altuia.Potrivit dispoziţiilor art. 717
C. civ.şi art. 669-671 C. pr. civ., acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele succesorale
decât cu autorizarea justiţiei şi numai prin licitaţie publică, asigurându-se astfel garanţia unui
preţ loial stabilit.

79
 În ceea ce priveşte bunurile mobile, acestea pot fi înstrăinate fără autorizarea justiţiei,
dar numai prin licitaţie publică (art. 716 alin. 1 C. civ.). Se exceptează totuşi înstrăinarea
fructelor şi produselor perisabile, care pot fi înstrăinate fără licitaţie.
Succesibilul care acceptă moştenirea sub beneficu de inventar nu mai poate opta pentru
renunţarea la moştenire, dar poate renunţa expres sau tacit la beneficiul de inventar. Este vorba
de un avantaj, iar renunţarea la un avantaj este unanim admisă. Pentru aceasta renunţătorul
trebuie să fie major, adică să aibă deplină capacitate de exerciţiu. Renunţarea la beneficiul de
inventar trebuie să fie neechivocă. Simplul fapt al menţionării într-un act întocmit de acceptant
doar a calităţii sale de moştenitor fără precizarea că este „acceptant beneficiar” sau „acceptant
sub beneficiu de inventar” nu echivalează cu o a asemenea renunţare.
Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută expres de lege, şi anume, în cazul
moştenirorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-credinţă omite să le treacă în
inventar (art. 712 C. civ.), precum şi în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea
formelor cerute de lege (art. 716 şi 717 C. civ.).

3. Renunţarea la moştenire

Renunţarea la moştenire este o manifestare de voinţă unilaterală. Ea poate fi tacită

(implicită), atunci când succesibilul lasă să treacă termenul de prescripţie prevăzut de lege fără
a face acte de acceptare a moştenirii, sau expresă, atunci când rezultă dintr-un act făcut în
forma cerută de lege din care rezultă voinţa de a repudia moştenirea.
Prin renunţarea la moştenire, succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind
eliberat totodată şi de obligaţia de plată a pasivului succesoral.
Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire trebuie făcută cu
respectarea unor condiţii de formă. Conform dispoziţiilor art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995
şi art. 80 din Regulamentul de aplicare a acesteia, renunţarea la moştenire se face printr-o
declaraţie făcută în faţa notarului public şi înscrierea acesteia în registrul special ţinut de
notarul public desemnat din circumscripţia judecătoriei unde defunctul şi-a avut ultimul
domiciliu.
Potrivit dispoziţiilor art. 696 c. civ., „eredele ce renunţă este considerat că nu a fost
niciodată erede”, adică străin de moştenire cu efecte retroactive, de la data deschiderii

80
moştenirii. Pe cale de consecinţă, pe de o parte, acesta este lipsit de orice drept asupra activului
moştenirii, iar pe de altă parte este degrevat de orice obligaţie de plată a datoriilor succesorale.
Partea de moştenire care ar fi revenit renunţătorului dacă ar fi acceptat moştenirea
revine comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, după caz, care au acceptat moştenirea
(art. 697 C. civ.). Aceştia sunt avânzi-cauză ai defunctului, iar nu ai renunţătorului.
Renunţătorul nu poate fi reprezentat de descendenţii săi, aceştia putând veni la
moştenire doar în nume propriu atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 698 C.
civ.).
Obligaţia de raport a donaţiilor nu mai subzistă pentru renunţător, acesta putând păstra
obligaţliberalităţile primite în limitele cotităţii disponibile a moştenirii (art. 752 C. civ.).

Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabilă, renunţarea la

moştenire poate fi retractată (revocată) în anumiete condiţii (art. 701 C. civ.). Raţinea este
aceea de a evita ca succesiunea să rămână vacantă. Din dispoziţiile art. 701 C. civ. rezultă că
retractarea renunţării poate surveni numai dacă:
1°) nu s-a împlinit în raport cu renunţătorul termenul de prescripţie a dreptului de
opţiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ.;
2°) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori. Retractarea nu poate opera dacă
moştenirea a fost acceptată de alţi succesibili, înainte sau după renunţarea la moştenire, fiind
indiferent dacă această acceptare a fost expresă sau tacită, dacă emană de la un coerede sau de
la un moştenitor subsecvent, oricare ar fi rangul în care acesta vine la moştenire (imediat după
renţător sau în alt grad), ori dacă aparţine unui moştenitor legal sau testamentar.

Titlul VII

TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI MOŞTENIRII

81
 Capitolul I. OBIECTUL TRANSMISIUNII SUCCESORALE

Transmisiunea succesorală se diferenţiază de transmisiunile prin acte între vii prin

faptul că, spre deosebire de acestea, are ca obiect nu doar un drept anume, ci universalitatea
patrimoniului defunctului sau o cotă-parte din aceasta (în cazul transmisiunilor cu titlu
universal).
Dacă prin acte între vii patrimoniul persoanei fizice, care este un ansamblu de drepturi
şi obligaţii, nu poate fi înstrăinat nici în tot, nici în parte, acest lucru este posibil doar în cazul
decesului persoanei fizice titulare.
În dreptul nostru, ca şi în dreptul francez, transmisiunea succesorală operează de plin
drept de la data deschiderii moştenirii, chiar fără ca succesorii să ştie, ca o consecinţă a
principiului că un patrimoniu nu poate rămâne fără titular nici un moment. Succesibilii chemaţi
la moştenire şi consideraţi moştenitori de la data deschiderii acesteia, au însă dreptul de a
renunţa la acest drept, neputând fi obligaţi să moştenească dacă nu doresc.
Consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, reprezentanţi ai acestuia, iar nu doar
simpli avânzi-cauză, succesorii universali sau cu titlu universal nu sunt doar simpli succesori la
bunuri sau lichidatori ai patrimoniului succesoral, ci titulari ai drepturilor şi obligaţi personal
pentru datoriile succesorale, chiar dacă prin aceptarea sub beneficiu de inventar pot să limiteze
obligaţiile de plată a datoriilor intra vires hereditatis.
În principiu, drepturile personale nepatrimoniale aparţinând defunctului nu sunt
transmisibile pe cale succeorală, putând fi însă ocrotite şi după decesul titularului în condiţiile
prevăzute de art. 56 din Decretul nr. 31/1954. Dreptul de a acţiona pentru respectul vieţii
private se stinge la decesul persoanei vizate, singura titulară a acestui drept, fiind netransmisibil
la succesori, dar aceştia din urmă pot acţiona în nume propriu pentru atingerea adusă propriilor
sentimente, de o manieră certă şi caracterizată, dacă atingerea adusă vieţii private a autorului
lor le aduce un prejudiciu person.
Patrimoniul succesoral cuprinde, pe de o parte, drepturile, adică activul succesoral, iar
pe de altă parte, obligaţiile, adică pasivul succesoral.
Activul moştenirii cuprinde toate drepturile reale şi de creanţă care nu se sting prin
moartea titularului lor, şi anume: dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile;

82
 drepturile reale derivate din dreptul de propreitate, cum ar fi cel de superficie sau de
servitute; drepturile reale acesorii (ipotecă, gaj); dreptul real de folosinţă sau de accesiune;
drepturile de creanţă, cum ar fi, de pildă, de a încasa preţul unui lucru vândut de de cujus,
de a încasa o chirie scadentă, de a obţine restituirea unui împrumut fcut de de cujus etc.;
drepturile patrimoniale de autor; dreptul de a exercita acţiunile patrimoniale care s-au născut
în patrimoniul defunctului, cum este acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ ori
acţiunea în daune contra unui terţ care a împiedicat pe de cujus să încheie un anumit contract
în timpul vieţii.

Pasivul succesoral cuprinde în primul rând datoriile succesiunii, cuprinzând obligaţiile

născute în timpul vieţii lui de cujus care îl ţin pe acesta la plată la data deschiderii moştenirii,
indiferent dacă izvorul acestora este contractual (ex.:obligaţia dea plăti preţul unui lucru
cumpărat; de a restitui un bun aflat în depozit; de a plăti o chirie etc.), delictual (ex. :obligaţia
de a despăgubi pe un terţ pentru prejudiciul cauzat de defunct printr-o faptă ilicită),
quasidelictual sau quasicontractual (ex.:obligaţia de a plăti cheltuielile necesare şi utile făcute
de un terţ ca gestor de afaceri al defunctului).
Obligaţiile intuitu personae, chiar dacă ar avea un conţinut patrimonial, nu se transmit
pe cale succesorală deoarece prin decesul debitorului se sting.
Spre deosebire de datoriile succesiunii, care constituie pasivul moştenirii stricto sensu
întrucât sunt obligaţii care îl ţineau pe defunct la data decesului, sarcinile moştenirii sunt
obligaţii care se nasc după data deschiderii moştenirii, dar care decurg din faptul decesului lui
de cujus. Fiind urmarea directă a morţii lui de cujus, aceste obligaţii sunt asimilate în principiu
datoriilor propriu-zise ale succesiunii, urmând regimul juridic al acestora, cu toate că se nasc
după deschiderea moştenirii şi că nu l-au ţinut nici un moment direct pe defunct. În această
categorie se includ cheltuielile legate de înmormântarea defunctului (este vorba atât de
înmormântarea porpriu-zisă, cât şi de slujbele religioase de pomenire ulterioare acesteia), în
măsura în care nu sunt excesive în raport cu starea materială a celui decedat, precum şi
cheltuielile de sigilare, de inventariere, taxele succesorale, de lichidare şi partaj ale moştenirii.

83
 Capitolul II. TRANSMISIUNEA ACTIVULUI MOŞTENIRII

1. Principiul dobândirii imediate la data deschiderii succesiunii. Transmisiunea

succesorală este una aparte întrucât nu are ca oiect un bun sau altul, ci un patrimoniu.
Drepturile făcând parte din activul succesoral sunt dobândite de succesori imediat şi de plin
drept de la data deschiderii moştenirii, oricare ar fi natura acestora, şi indiferent dacă
succesiunea este legală, testamentară sau convenţională.
Calitatea de subiect activ al drepturilor succesorale, indiferent dacă este vorba de
drepturi reale sau de creanţă, se transmite de la de cujus la moştenitorii săi fără ca aceştia din
urmă să trebuiască să facă ceva, iar uneori chiar fără ca să ştie.

2. Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii

sezinari
Art. 653 C. civ. prevede că „descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea moştenirii
din momentul morţii defunctului” şi că „ceilalţi moştenitori intră în posesiunea moştenirii cu
permisiunea justiţiei”.Este vorba, în esenţă, de puterea conferită de lege unor moştenitori
legali de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului, de a intra de plano, de la deschiderea
succesiunii, fără vreo verificare prealabilă, în stăpânirea tuturor bunurilor succesorale, chiar
dacă nu au dreptul la acestea, precum şi de a administra bunurile succesorale.
Explicaţia acestei soluţii legislative constă în faptul că, având în vedere diversele
interese particulare în prezenţă, Codul civil permite exerciţiul imediat al drepturilor succesorale
acelor moştenitori care au un titlu prezumat valabil şi prezentând o aparenţă suficiant de sigură.
Conform dispoziţiilor art. 653 alin. 1 C. civ., moştenitorii sezinari sunt doar descendenţii şi
ascendenţii, adică rudele în linie dreaptă ale defunctului.
Sezinei i se recunoaşte caracterul de ordine publică, în sensul că de cujus nici nu poate
priva de sezină pe succesorii cărora legea le-o acordă, nici nu poate acorda sezina altor
persoane decât cele prevăzute de lege, nici nu poate modifica atribuţiile conferite de lege
sezinarilor.

84
 Caracterul individual. Sezina este individuală, iar nu colectivă, ceea ce înseamnă că nu
este conferită tuturor moştenitorilor sezinari în acelaşi timp, indiferent de ordinea chemării lor
la moştenire, ci, dimpotrivă, conform ordinii în care sunt chemaţi de lege la moştenire.
Totuşi, dacă succesorul chemat în primul rând la moştenire rămâne inactiv, moştenitorii
subsecvenţi pot să preia posesia moştenirii şi să exercite acţiunile referitoare la aceasta, soluţie
care se justifică prin caracterul virtual al sezinei, decurgând din raţiuni practice de conservare a
drepturilor succeorale, moştenitorii subsecvenţi putând accepta succesiunea condiţinat (virtual)
de renunţarea celor chemaţi în rang preferat.
Caracterul succesiv. În cazul renunţării la moştenire a succesorului în rang preferat,
sezina trece la următorul chemat de lege la moştenire, sens în care se spune că este succesivă.
Caracterul indivizibil. Dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali de
acelaşi rang (de pildă, celor trei copii ai defunctului), sezina aparţine tuturor acestora.
În caz de dezacord între comoştenitori în legătură cu exercitarea sezinei, diferendul ar
putea fi rezolvat prin numirea de către instanţa judecătorească a unui administrator provizoriu
însărcinat cu gestiunea masei succesorale până la partaj.
Indivizibilitatea sezinei permite comoştenitorului diligent, de pildă, să exercite singur
acţiunea în revendicare a unui bun succesoral pentru reconstituirea integralităţii masei
partajabile. De asemenea, în aceleaşi condiţii, permite exercitarea acţiunii în nulitatea unui act
juridic încheiat de defunct sau a acţiunii pentru încasarea unei creanţe succesorale.

Efectele sezinei. Sezina conferă celor în drept următoarele puteri: de a verifica titlurile
moştenitorilor nesezinari (a), de a prelua şi administra bunurilor succesorale (b) şi de a
reprezenta interesele succesiunii atât activ, exercitând acţiunile în justiţie, cât şi pasiv, ca
pârât în acţiunile intentate de terţi (c).

3. Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari

Pentru a se bucura pe deplin de drepturile succesorale, moştenitorii legali nesezinari trebuie
să fie trimişi în posesie (A), în timp ce în cazul legatarilor, indiferent de natura legatului,
aceasta se realizează prin predarea legatelor (B). Afară de rudele în line dreaptă ale
defunctului, toţi ceilalţi moştenitori legali (colateralii, soţul supravieţuitor şi statul)

85
 dobândesc sezina numai după trimiterea lor în posesie (art. 653 alin. 2 C. civ.), adică după
îndeplinirea unei proceduri de verificare a vocaţiei la moştenire.
În principiu, procedura de trimitere în posesie este graţioasă (necontencioasă), iar în
prezent se realizează de notarul public de la locul deschiderii moştenirii. Trimiterea în
posesie se realizează prin eliberarea certificatului de moştenitor sau de vacanţă succesorală
(art. 83 şi 85 din Legea nr. 36/1995).

Predarea legatelor. Legatarii nefiind incluşi de lege (art. 653 alin. 1 C. civ.) în categoria
moştenitorilor sezinari, trebuie să fie trimişi în posesie, lucru care se realizează în forma
specifică a predării legatelor (art. 889, 891, 895 şi 899 alin. 2 C. civ.).
Predarea trebuie cerută de legatari celor ţinuţi la plata acestora (infra nr.589-591), regulă
care este de ordine publică întrucât protejează interesele moştenitorilor legali, testatorul
neputând dispensa prin voinţa sa pe legatari de necesitatea de a o formula.
i. Predarea legatelor universale. Potrivit art. 899 C. civ., când testatorul are moştenitori
rezervatari, predarea legatelor universale va fi cerută acestora. Descendenţii şi ascendenţii
privilegiaţi fiind moştenitori sezinari, sunt ţinuţi la predarea legatelor chiar de la data
deschiderii moştenirii. În schimb, soţul supravieţuitor, care este moştenitor rezervatar, dar nu şi
sezinar, nu este ţinut la predare decât după data trimiterii sale în posesie.
Dacă nu există moştenitori rezervatari, conform dispoziţiilor art. 891 C. civ. – modificat
implicit prin Legea nr. 36/1995 -, predarea se va cere notarului public competent să
îndeplinească procedura succesorală notarială, care, atunci când testamentul este autentic, va
cita doar pe legatar, iar atunci când testamentul este olograf sau mistic, va cita şi pe
moştenitorii legali nerezervatari exheredaţi prin instituirea legatului (art. 75 alin. 2 din Legea
nr. 36/1995). Dacă între legatarul universal şi moştenitorii exheredaţi există neînţelegeri,
cererea va fi soluţionată de instanţa de judecată.

ii. Predarea legatelor cu titlu universal:

-dacă există numai moştenitori rezervatari, care în dreptul nostru sunt şi sezinari,
predarea legatelor se va solicita acestora începând din momentul deschiderii moştenirii;
-dacă există moştenitori legali nerezervatari care vin la moştenire, predarea se va cere
acestora după punerea lor în posesie;

86
 -dacă există moştenitori rezervatari şi un legatar universal nepus în posesie, predarea se
va cere rezervatarilor, căci, în acest caz, numai aceştia au sezina moştenirii;
-dacă există moştenitori legali şi un legatar universal pus în posesie, predarea se va cere
acestuia din urmă întrucât legatul cu titlu universal nu se poate executa decât din cotitatea
disponibilă a moştenirii;
-dacă nu există nici moştenitori legali rezervatari, nici nerezervatari şi nici legatari
universali, predarea legatului cu titlu universal se va cere curatorului numit de notarul public să
administreze succesiunea vacantă.

iii. Predarea legatelor particulare. În principiu, predarea legatelor particulare se face

conform regulilor predării legatelor cu titlu universal, în plus, putând fi cerută şi legatarului cu
titlu universal trimis în posesie sau legatarului particular obligat la plata unui alt legat
particular, după predarea legatului său. Executorul testamentar chiar cu sezină nu are dreptul de
a face predarea legatelor particulare, ci doar plata acestora. Prin excepţie, beneficiarul unui
legat particular este scutit de a cere predarea legatului în cazuri cu sunt acela de liberare a
legatarului de o datorie către defunct sau al detentorului precar (depozitar) al unui bun
succesoral desemnat ca legatar.

Capitolul III. TRANSMITEREA PASIVULUI MOŞTENIRII

1. Plata pasivului revine moştenitorilor universali sau cu titlu universal. Din

dispoziţiile art. 774, 775, 777, 793, 896 şi 902 C. civ. rezultă că, în principiu, la plata pasivului
succesoral sunt ţinuţi moştenitorii universali sau cu titlu universal (moştenitorii legali, legatarii
universali, legatarii cu titlu universal, instituiţii contractuali universali sau cu titlu universal).

87
 Soluţia se justifică prin faptul că aceştia au vocaţie nu la un bun sau altul din
succesiune, ci chiar la patrimoniul defunctului, care este nu un ansamblu de drepturi şi de
obligaţii.

2. Situţia legatarilor şi instituiţilor contractuali particulari. Legatarii particulari şi

instituiţii contractuali particulari nu sunt ţinuţi la plata pasivului succesoral (art. 775 şi 909 C.
civ.), fiind simpli succesori la bunuri.
Prin excepţie, legatarul sau instituitul contractual particular pot fi ţinuţi la plata unor
elemente ale pasivului succesoral prin voinţa defunctului, cum este, de pildă, cazul obligării lor
la plata unei datorii a defunctului cu titlu de sarcină a liberalităţii, ori cazul gratificării lor cu
obligarea la plata unui alt legat cu titlu de sarcină a liberaltăţii ce le-a fost făcută.
De asemenea, legatarul unui bun individual determinat poate fi obligat să suporte cu
titlu de transmisiune accesorie o obligaţie asumată de defunct faţă de un terţ, cum este cazul
transmiterii proprietăţii unui imobil închiriat de de cujus unui terţ, legatarul fiind obligat să
respecte locaţiunea.

I. PRINCIPIUL DIVIZIUNII DE DREPT A OBLIGAŢIEI DE PLATĂ A PASIVULUI

SUCCESOAL ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTA

Regula diviziunii de drept a obligaţiei de plată a pasivului succesoral

În cazul în care la succesiune vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului succesoral
problema care se pune este dacă fiecare dintre aceştia poate fi urmărit de creditori pentru plata
întregului pasiv sau doar pentru partea ce îi revine din moştenire.
Principiul consacrat de Cod este acela că pasivul succesiunii se divide de drept din
momentul deschiderii succesiunii, moştenitorii (legali, testamentari sau instituiţi contractual)
fiind ţinuţi la plată în proporţie cu partea ce le revine din moştenire (art. 777, 893, 896, 902 şi
1060). Chiar dacă unele texte vorbesc de obligaţia moştenitorilor la plata datoriilor şi sarcinilor
succesiunii fiecare „în proporţie cu ce ia” (art. 774 C. civ.) sau cu „emolumentul său” (art. 775
C. civ.), aceasta este doar o simplă scăpare de limbaj, în realitate, întinderea obligaţiei la plata

88
pasivului nu se raportează în nici un fel la folosul efectiv, ci la cota parte din moştenire la care
au vocaţie succesorală. De pildă, un legatar cu titlu universal al cotei de 1/2 din moştenire
obligat prin testament la plata unor legate particulare care diminuează la jumătate valoarea
părţii ce îi revine efectiv din moştenire, va fi ţinut la plata a 1/2 din datoriile şi sarcinile
moştenirii, iar nu doar la 1/4 cât a cules efectiv din moştenire.
Aşadar, dacă la moştenire vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului, creditorii, pe
de o parte, vor trebui să urmărească pe fiecare pentru o cotă-parte din pasiv corespunzătoare
părţii ce îi revine din moştenire (ex.: dacă la moştenire vin trei copii, fiecare va fi urmărit
pentru 1/3 din pasiv), iar pe de altă parte, vor suporta riscul insolvabilităţii unora sau altora
dintre aceştia dacă sunt acceptanţi pur şi simplu, chiar dacă succesiunea este solvabilă, afară de
cazul în care au cerut separaţia de patrimonii.

II. CONTRIBUŢIA LA PLATA PASIVULUI

1. Principiul contribuţiei proporţionale la plata pasivului şi excepţiile de la acesta.

Contribuţia la plata efectivă a pasivului succesoral, ca şi obligaţia la plata pasivului, trebuie să
fie în principiu proporţională cu partea succesorală ce revine fiecărui moştenitor.
Excepţiile de la regula contribuţiei proporţionale la plata pasivului pot rezulta fie din
voinţa defunctului exprimată printr-un testament, fie din voinţa succesorilor care se înţeleg
între ei. În aceste cazuri, aşa cum am văzut, obligaţia de plată nedivizată a pasivului (sau în alte
proprorţii decât cea pe criteriul părţii ce revine fiecărui succesor din moştenire) nu poate fi
impusă creditorilor succesiunii, care pot urmări pe fieare moştenitor pentru partea ce-i revine,
dar poate fi impusă între succesori. Aşadar, şi în această situaţie, dacă creditorii au urmărit pe
moştenitori proporţional cu partea ce revine fiecăruia din moştenire, contribuţia efectivă a
fiecăruia se va fixa în final conform voinţei testatorului sau a succesorilor, după caz, prin
recursuri între ei.
În sfârşit, nu este exclus ca un succesor să plătească spontan datorii succesorale în
proporţie mai mare decât este obligat, caz în care are dreptul la un recurs contra celorlalţi
pentru plata părţii contributive a fiecăruia.
Regimul juridic al acestor recursuri între succesori diferă după cum solvens-ul a fost
ţinut (obligat) sau nu la plată.

89
 III. LICHIDAREA PASIVULUI SUCCESORAL

1 . Principiul lichidării neorganizate a pasivului

Referitor la lichidarea pasivului succesoral, două sunt sistemele care pot fi concepute:
1°) Sistemul germanic de lichidare organizată a succesiunii. În acest sistem,
patrimoniul succesoral rămâne distinct de patrimoniul personal al succesorilor până la
lichidarea pasivului, iar ceea ce se transmite la succesori este doar activul net al moştenirii
(dacă rămâne), creditorii succesorali obţinând plata creanţelor lor doar prin valorificarea
bunurilor lăsate de defunct. În plus, lichidarea patrimoniului succesoral se face printr-o
procedură colectivă şi egalitară, la care participă toţi creditorii succesorali, iar dacă patrimoniul
succesoral nu este suficient pentru plata pasivului, fiecare dintre aceştia va suporta în mod
proporţional cu creanţa sa această pierdere. Orice concurs între creditorii succesorali şi
creditorii personali ai succesorilor este exclus în acest sistem.
2°) Sistemul francez de lichidare neorganizată, care este şi sistemul Codului civil
român. Conform acestui sistem, patrimoniul succesoral nu-şi păstrează individualitatea,
confundându-se din momentul deschiderii succesiunii cu patrimoniul personal al succesorilor.
Succesorii fiind consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, creditorii succesorali devin
creditori ai succesorilor, având dreptul de a-şi realiza creanţele ultra vires hereditatis. La rîndul
lor, creditorii personali ai succesorilor pot urmări indistinct nu numai bunurile din patrimoniul
propriu al debitorilor lor, ci şi pe cele care au intrat în acest patrimoniu prin succesiune, practic,
cele două patrimonii devenind unul singur.Moştenitorii succed în acest sistem la activul brut,
fiecare primind alături de cota-parte cuvenită din activul moştenirii şi cota-parte
corespunzătoare din pasiv. Lichidarea creanţelor succesorale nu este organizată în nici un fel,
fiecare creditor urmărind individual plata creanţei sale.

Plata creanţelor se face în ordinea urmăririi lor silite sau după voinţa succesorilor. În
caz de insolvabilitate a debitorului, creditorii plătiţi mai întâi rămân bine plătiţi în dauna
celorlalţi. Se naşte astfel riscul ca insolvabilitatea succesorilor să se repercuteze asupra
creditorilor succesiunii, care se pot vedea concuraţi de creditorii personali ai succesorilor la
urmărirea bunurilor succesorale. De aceea, dar şi pentru a se asigura o contrapondere la
posibilitatea pe care succesorii o au de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar ferindu-

90
şi patrimoniul propriu de riscul urmăririi de către creditorii succesorali, legea a pus la dispoziţia
acestora din urmă posibilitatea de a cere separaţia patrimoniului succesoral de patrimoniile
personale ale sucesorilor. De asemenea, pentru a se elimina riscul fraudării legatarilor
particulari, ale căror legate au ca obiect bunuri fungibile, prin risipirea lor de către succesori
prin folosirea în interes propriu a principiului lichidării neorganizate a pasivului succesoral,
legea a pus la dispozţia acestor legatari o ipotecă asupra imobilelor succesorale pentru
garantarea plăţii legatelor.

2. Separaţia de patrimonii la cererea creditorilor succesorali.

Interesul separaţiei patrimoniului succesoral de acela al moştenitorului defunctului

apare când moştenirea este solvabilă, iar moştenitorul insolvabil, caz în care creditorii personali
ai acestuia ar putea prejudicia creditorii succesorali prin urmărirea bunurilor lăsate de defunct,
care, prin confuziunea patrimoniului succesoral cu cel personal al moştenitorului acceptant pur
şi simplu, garantează şi plata acestora.
Reglementată exclusiv în interesul creditorilor succesorali, separaţia de patrimonii este
un beneficiu, un privilegiu care conferă acestora dreptul de a avea prioritate la urmărirea
bunurilor succesorale, înlăturând concurenţa creditorilor moştenitorului, dar cu păstrarea
dreptului de a urmări bunurile personale ale moştenitorului.
Deşi denumită „separaţie de patrimonii”, instituţia analizată, spre deosebire de
beneficiul de inventar, nu realizează o reală izolare a patrimoniului succesoral de acela al
moştenitorului, primul destinat doar creditorilor succesorali, iar cel de al doilea doar
creditorilor moştenitorului. Dimpotrivă, pe de o parte, moştenitorul nu-şi pierde prerogativele
sale asupra bunurilor succesorale, iar pe de altă parte, nu numai că creditorii succesiunii pot
urmări bunurile din patrimoniul personal al moştenitorului fără nici o restricţie, ci chiar şi
creditorii moştenitorului pot urmări bunurile succesorale, dar numai dacă după îndestularea
creditorilor succesorali mai rămân bunuri din moştenirea lăsată de defunct. Este vorba în esenţă
de un privilegiu, care introduce o cauză de preferinţă în favoarea anumitor creditori (creditorii
succesorali) asupra anumitor bunuri (bunurile succesorale), în dauna altor creditori (creditorii
moştenitorului).

91
 Separaţia nu poate fi înţeleasă pe deplin fără analizarea efectelor sale în raport cu
moştenitorul defuctului (a), în raport cu ceilalţi creditori (b) şi în raport cu teţii subdobânditori
ai bunurilor succesorael în privinţa cărora s-a invocat privilegiul (c).

IV. PETIŢIA DE EREDITATE

Petiţia de ereditate poate fi definită ca fiind acţiunea prin care un moştenitor având
vocaţie legală sau testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască
această calitate în scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de un terţ care pretinde a fi
el adevăratul moştenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa părţilor are
aşadar ca obiect specific calitatea de moştenitor universal sau cu titlu universal a defunctului,
predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute.
Prin obiectul său, petiţia de ereditate se diferenţiază de acţiunea în revendicare, care se
referă la simpla dispută asupra proprietăţii unui bun individual determinat, cum este cazul când
moştenitorului legal al defunctului i se refuză predarea unui bun sub cuvânt că nu a aparţinut
defunctului, ci terţului care îl deţine în prezent. Ceea ce este specific revendicării este faptul că
„cele două părţi se pretind proprietare ale aceluiaşi bun, nu moştenitoare ale aceluiaşi autor”.
Acţiunea este reală întrucât disputa poartă asupra vocaţiei succesorale a părţilor
litigante, având drept consecinţă esenţială transmiterea proprietăţii patrioniului succesoral,
admiterea ei răsfrângându-se şi asupra terţilor.
Dacă se acceptă caracterul real al acţiunii în petiţie de ereditate, problema care se pune
este ce drept real apără aceasta, ştiut fiind că singur dreptul de proprietate este imprescriptibil,
pe când celelalte drepturi reale sunt supuse prescripţiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr.
167/1958 privind prescripţia extinctivă, combinat cu dispoziţiile art. 1890 C. civ.), nicidecum
de 3 ani, care se aplică doar drepturilor personale. Răspunsul nu poate fi decât unul – dreptul de
proprietate asupra universalităţii succesorale. Or, dacă este aşa, acţiunea în petiţie de ereditate
este imprescriptibilă.

92
 Dacă acţiunea în petiţie de ereditate este admisă, recunoaşterea titlului de moştenitor al
reclamantului produce efecte de la data deschiderii moştenirii. În această situaţie, se impune
analizarea, pe de o parte, a efectelor în raporturile dintre reclamant şi pârât (A), iar pe de altă
parte a raporturilor dintre reclamant şi terţi (B).

Ca urmare a admiterii petiţiei de ereditate, reclamantul are dreptul la restituirea tuturor

bunurilor succesorale dacă se află într-o situaţie în care dreptul său primează pe acela al
pârâtului (de pildă, este beneficiarul unui legat universal, iar pârâtul este un frate al defunctului,
moştenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului), iar dacă este doar comoştenitor
împrună cu pârâtul (de pildă, şi-a dovedit filiaţia din afara căsătoriei faţă de defunct, iar pârâtul
este fiul legitim al lui de cujus) între ei se va naşte starea de indiviziune succesorală care se
tranşează prin partaj.
În situaţia în care pârâtul trebuie să restituie bunurile succesorale pe care le deţine, se va
face deosebire după cum acesta este de bună sau de rea-credinţă (a cunoscut sau nu că
reclamantul este adevăratul moştenitor).
Pârâtul de bună-credinţă trebuie să restituie bunurile succesorale în starea lor actuală
sau, dacă le-a înstrăinat cu titlu oneros, trebuie să restituie preţul încasat. Dacă unul sau altul
din bunurile succesorale a pierit fortuit, obligaţia de restituire se stinge. Pârâtul va răspunde
însă pentru deteriorările suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor
succesorale revin pârâtului până la data cererii de restituire, iar după aceasta reclamantului.
Pârâtul de rea-credinţă, căruia îi este asimilat şi moştenitorul nesezinar care nu a fost
trimis în posesie, trebuie să restituie bunurile succesorale în starea în care le-a primit, iar dacă
acest lucru nu este posibil întrucât le-a înstrăinat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului
valoarea lor actuală. Fructele bunurilor succesorale revin reclamantului de la data deschiderii
moştenirii.

Dacă pârâtul moştenitor aparent a încheiat în intervalul de timp de la data deschiderii

moştenirii şi până la introducerea acţiunii în petiţie de ereditate acte juridice de dispoziţie cu
privire la bunurile succesorale, problema care se pune este ce soartă vor avea acestea. Din acest
punct de vedere, dacă s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere potest
quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decât are el însuşi), actele

93
încheiate de proprietarul aparent ar trebui să rămână fără efecte, iar terţii subdobânditori
obligaţi la restituire în favoarea reclamantului din petiţia de ereditate.
Aplicarea strictă a acestui principiu ar duce însă la consecinţe inacceptabile, astfel încât
însuşi legiuitorul a temperat aplicarea sa în unele situaţii (a), iar în altele practica judiciară şi
doctrina prin intermediul preincipiului error communis facit jus (b).

Titlul VII

PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ ŞI DOVADA

DREPTURILOR SUCCESORALE PRIN CERTIFICATUL DE
MOŞTENITOR

Procedura succesorală notarială este o procedură graţioasă, necontencioasă. Ea nu este

obligatorie, dar parcurgerea acesteia este utilă întrucât asigură succesorilor obţinerea
certificatului de moştenitor, act care face dovada calităţii lor, a drepturilor ce le revin şi a
conţinutului patrimoniului succesoral. În caz de litigiu, moştenitorii se pot adresa direct
instanţei de judecată pentru rezolvarea conflictelor dintre ei ori dintre ei şi terţi.
Reglementarea acestei prceduri se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 36/1995 privitoare
la notarii publici şi activitatea notarială, precum şi ale Regulamentului de punere în aplicare a
Legii nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul nr. 710/C al ministrului justiţiei.
Aşa cum precizează art. 76 alin.1 din Legea nr. 36/1995, „în cadrul procedurii
succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea
drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale”.
Transmisiunea succesiunii de la defunct la moştenitorii săi nu este condiţionată în nici
un fel de îndeplinirea procedurii succesorale notariale.

94
 În conformitate cu dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 36/1995, competenţa teritorială de
rezolvare a procedurii succesorale notariale revine notarului public mai întâi sesizat din
circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul ultimului domiciliu al defunctului. În cazul
persoanelor care nu au avut ultimul domiciliu în ţară, competenţa revine notarului public din
circumscripţia judecătoriei locului din ţară în care defunctul a avut bunurile cele mai
importante ca valoare. Notarul public sesizat are obligaţia de a-şi verifica în prealabil
competenţa teritorială, iar dacă va constata necompetenţa sa, se va desesiza fără citarea părţilor,
trimiţând dosarul notarului competent.
Potrivit art. 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală notarială se
deschide la cererea oricărei persoane interesate (care are vocaţie succesorală concretă), a
procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a
avut ultimul domiciliu, atunci când în succesiune se află bunuri imobile.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 36/1995, după ce constată că este legal sesizat
şi înregistrează cererea de deschiderea a procedurii succesorale, notarul public dispune citarea
moştenitorilor legali care au vocaţie la moştenire, a legatarilor şi a executorilor testamentari,
dacă este cazul.
Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum şi eventualele omisiuni vor putea
fi îndreptate pe baza unei încheieri, la cererea moştenitorilor, făcându-se menţiune despre
aceasta în încheierea finală şi pe toate exemplarele cerificatului de moştenitor, dacă acesta a
fost eliberat între timp.

Eliberarea certifcatului de moştenitor. Potrivit art. 83 din Legea nr. 36/1995, pe baza
încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data acesteia, se va elibera certificatul de
moştenitor, care va cuprinde constatările făcute de notar referitor la compunerea masei
succesorale, numărul şi calitatea moştenitorilor, precum şi la cotele ce revin moştenitorilor
universali sau cu titlu universal, ori la bunurile ce revin legatarilor particulari.
Câte un exemplar al certificatului de moştenitor se va elibera fiecărui succesor, după
achitarea taxelor notariale şi a onorariului cuvenit notarului public.
Dacă prin testament s-a instituit un executor testamentar, se va elibera în condiţiile
menţionate mai sus un certificat constatator al acestei calităţi (art. 83 alin.3 din Legea nr.
36/1995).

95
 Când nu se face dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori când
determinarea acestora ar presupune operaţiuni de durată, la cererea moştenitorilor, se poate
emite un certificat de calitate de moştenitor (art. 84 din Legea nr. 36/1995).
Certificatul de moştenitor constituie un mijloc de dovadă care atestă calitatea de
moştenitor, cota-parte sau bunul (în cazul legatelor particulare) ce revine fiecărui moştenitor,
precum şi componenţa masei succesorale.
Odată acceptată succesiunea în termenul prevăzut de lege, certificatul de moştenitor,
care este un act constatator (probator), poate fi eliberat oricând, titlul translativ de proprietate
mortis causa constituindu-l, după caz, moştenirea legală, testamentară sau convenţională, cu
efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu instrumentul care probează acest lucru
(certificatul de moştenitor). Este motivul pentru care certificatul de moştenitor nu poate fi
invocat ca just titlu pentru uzucapiunea de scurtă durată.

Titlul IX
PLURALITATEA DE MOŞTENITORI

I. INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ

Când moştenirea se deferă la doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie la întreg sau la
cote-părţi din aceasta între ei se naşte starea de indiviziune. Ea se caracterizează prin faptul că
fiecare dintre moştenitori, conform vocaţiei sale, are dreptul la o cotă-parte ideală (matematică)
din moştenire (1/2, 1/3, 1/4 etc.), iar nu la anumite bunuri din aceasta.
Caracterul neorganizat şi temporar. Potrivit concepţiei care stă la baza Codului civil,
indiviziunea este o situaţie juridică neorganizată, adică nereglementată de lege. Spre deosebire
de dreptul german, care conferă gestiunea indiviziunii unui organ independent de titularii
drepturilor indivize, în sistemul francez (care ste şi cel al Codului civil român), caracterul
neorganizat al indiviziunii face ca cel mai neînsemnat act de administrare în privinţa bunului

96
sau patrimoniului indiviz să nu poată fi adoptat decât cu acordul tuturor coindivizarilor,
conform regulii unanimităţii.
În această concepţie, starea de indiviziune este una neconvenabilă şi deci doar
temporară, oricare coindivizar putând solicita oricând partajul (art. 728 alin. 1 C. civ.), în final,
după partaj, starea de indiviziune este înlăturată chiar şi pentru trecut, moştenitorii cărora li s-
au atribuit individual bunurile succesorale fiind consideraţi proprietari de la data deschiderii
moştenirii (art. 786 C. civ.).

Subrogaţia reală. Bunurile care compun patrimoniul lăsat de defunct la data

deschiderii moştenirii pot fi înlocuite pe parcursul indiviziunii cu alte bunuri, fie prin vânzarea
lor contra unui preţ, fie prin schimb, fie prin plata unei indemnizaţii de asigurare în cazul
distrugerii unui bun asigurat etc. În toate aceste situaţii, în temeiul principiului subrogaţiei
reale, bunul care înlocuieşte pe cel succesoral va avea situaţia juridică a acestuia, fiind supus la
partaj aceloraşi reguli.

Fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză. Este de principiu

că toate fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză (fructus augent
hereditatem), cuvenindu-se coindivizarilor conform cotelor ce le revin fiecăruia din moştenire.
Se exceptează de la regulă cazul în care între coindivizari se realizează un partaj de folosinţă
(provizoriu), situaţie în care fiecare va beneficia pentru sine de fructele bunurilor succesorale
din lotul său. Convenţia părţilor (art. 969 C. civ.) derogă în acest caz de la regula supletivă
fructus augent hereditatem.

Sporirea sau scăderea valorii bunurilor succesorale profită sau, după caz,
afectează indiviziunea. Între deschiderea moştenirii şi partajul succesoral, bunurile făcând
parte din indiviziunea succesorală pot cunoaşte variaţii de valoare în plus (prin sporirea valorii
lor) sau în minus (prin scăderea valorii lor). Ca efect al principiului potrivit căruia bunurile
succesorale se împart după valoarea lor de la data partajului, sporirea sau scăderea valorii
bunurilor succesorale profită sau, dimpotrivă, afectează, indiviziunea, fiecare coidivizar
suportându-le în raport cu cota-parte ce îi revine din moştenire.

97
 Codul nostru civil nu conţine norme în privinţa regimului juridic al bunurilor
succesorale pe timpul indiviziunii. Practica judiciară şi doctrina au construit acest regim
pornind de la regulile de drept comun.
Pentru conturarea acestui regim este necesar de analizat exercitarea atributelor
dreptului de proprietate –uzul, folosinţa şi dispoziţia (§ 1), iar apoi regula unanimităţii şi a
excepţiilor de la aceasta în privinţa actelor juridice încheiate de coindivizari cu terţii (§ 2).

Oricare coindivizar poate cere oricând partajul. Concepută de legiuitor ca o satare

provizorie, indiviziunea succesorală încetează prin partaj. Este vorba despre un drept
discreţionar care exclude ideea de exercitare abuzivă, oricare ar fi motivele care îl animă pe
reclamant. Coindivizarii pot avea în anumite circumstanţe interesul de a menţine starea de
indiviziune. Legea le permite să realizeze acest lucru prin convenţii care îi obligă la aceasta, dar
pe perioade care nu pot depăşi cinci ani (art. 728 alin. 2 C. civ.). Acordul între coindivzari
trebuie să fie unanim.

II. RAPORTUL LIBERALITĂŢILOR

Liberalităţile făcute de defunct prin acte între vii (donaţii) sau prin acte juridice mortis
causa (legate) se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar când depăşesc limitele
acesteia sunt supuse reducţiunii. Defunctul poate gratifica prin liberalităţi orice persoană,
inclusiv pe moştenitorii săi legali rezervatari. Prin aceasta dispunătorul îşi poate manifesta
preferinţa faţă de unul sau altul dintre rezervatari, care pe lângă rezerva legală poate beneficia
de liberalităţi în limitele cotităţii disponibile a moştenirii.
Din dispoziţiile art. 738 şi 751 C. civ., precum şi ale art. 3 din Legea nr. 319/1944,
rezultă că în cazul în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului ori
soţul supravieţuitor împreună cu unul sau mai mulţi descendenţi, iar unul sau mai mulţi dintre
aceşti moştenitori au fost gratificaţi de defunct cu donaţii, cel (cei) gratificat (ţi) va (vor) fi
obligat (ţi) să raporteze la masa succesorală donaţia primită, dacă donatorul nu a dispus altfel.

98
 Raportul este instituţia în virtutea căreia un moştenitor este obligat să readucă
(reîntoarcă) la masa succesorală, în natură sau prin echivalent, donaţia primită pentru ca astfel
reconstituită masa succesorală să fie împărţită conform cotelor de moştenire legală între
moştenitorii obligaţi la raport.
Prin reintegrarea donaţiilor nescutite de raport în masa succesorală se asigură
descendenţilor şi soţului supravieţuitor egalitatea de tratament, în sensul că fiecare va moşteni
conform vocaţiei sale legale (care poate fi egală, când este vorba de descendenţi, sau inegală,
când este vorba de soţul supravieţuitor), fără favorizarea unora în dauna altora (aşa cum se
întâmplă în cazul liberalităţilor preciputare, nescutite de raport).
Raportul donaţiilor nu se confundă cu reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al
moştenirii a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, raportul privind doar anumite
donaţii, în timp ce reunirea fictivă toate donaţiile făcute de defunct. Reunirea fictivă este o
operaţiune de stabilire a masei de calcul (elementul de referinţă pentru stabilirea rezervei şi a
cotităţii disponibile), în timp ce raportul liberalităţilor este o opreaţiune ulterioară celei de
reunire fictivă (pentru calcul) a donaţiilor, care are menirea de a stabili componenţa părţii din
masa de împărţit care se deferă potrivit regulilor moştenirii ab intestat între descendenţii celui
decedat şi soţul supravieţuitor al acestuia. Una şi aceeaşi donaţie, dacă este raportabilă, este
supusă mai întâi reunirii pentru calcul la activul net al moştenirii, după care, prin raport, este
efectiv inclusă - în natură sau prin echivalent – în partea de moştenire care se deferă conform
regulilor moştenirii legale, fiind un instrument de stabilire a masei partajabile.
De asemenea, raportul donaţiilor nu se confundă cu reducţiunea liberalităţilor excesive,
pe de o parte, întrucât raportul poate fi înlăturat prin voinţa dispunătorului, în timp ce
reducţiunea nu, iar pe de altă parte întrucât raportul, produce efecte de drept între moştenitorii
care au acceptat succesiunea, în timp ce reducţiunea produce efecte numai dacă este cerută,
privind măsuri care trebuie dispuse de instanţă.

Liberalităţile raportabile. Întemeiat pe voinţa prezumată a defunctului, obiectul

raportului îl constituie toate donaţiile primite de la defunct de cel ţinut la raport, indiferent dacă
au fost directe sau indirecte (art. 751 C. civ.).

99
 În afara donaţiilor exceptate de la raport prin voinţa dispunătorului, care produc efecte
în limitele cotităţii disponibile, pentru rest fiind supuse reducţiunii, sau prin voinţa donatarului,
care renunţând la moştenire este considerat străin de aceasta, caz în care donaţia se va imputa
asupra cotităţii disponibile, fiind supusă reducţiunii dacă trece peeste limitele acesteia (art. 752
C. civ.), există donaţii exceptate de la raport prin voinţa legii. Este vorba de dispensele de
raport prevăzute la art. 759 şi 762 C. civ.

Persoanele ţinute la raport. Din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr.
319/1944, rezultă că obligaţia de raport revine descendenţilor şi soţul supravieţuitor atunci când
cumulează calitatea de moştenitor legal (A) cu aceea de beneficiar al unei donaţii nescutite de
raport (nepreciputare) (B). Raportul liberalităţilor nu se poate face decât în cazul moştenirii ab
intestat, nu şi a celei testamentare, care se întemeiază pe voinţa defunctului. Raportul nu este
datorat decât de moştenitorii legali acceptanţi, nu şi de către cei care renunţă la moştenire,
devenind străini de aceasta. În cazul în care sunt întrnite condiţiile reprezentării, reprezentantul
trebuie să raporteze donaţiile primite de reprezentat, chiar dacă a renunţat la succesiunea
acestuia (art. 755 fraza a II-a C. civ.).

Două sunt modalităţile în care poate fi executat raportul donaţiilor: în natură sau
prin echivalent valoric sau luare mai puţin (art. 764 C. civ.). Raportul în natură presupune
reunirea la masa partajabilă chiar a bunului care a fost donat, acesta putând fi atribuit la partaj
oricărui coindivizar (inclusiv celui căruia i-a fost donat, dar de astă dată cu titlu de partaj), pe
când raportul prin echivalent sau luare mai puţin presupune păstrarea de către cel gratificat în
natură a bunului donat, la partaj, pentru restabilirea egalităţii, fie permiţându-se celorlalţi
coindivizari să preia fiecare din masa partajabilă o cantitate de bunuri similare, restul
împărţindu-se conform cotelor legale (raportul prin preluare) (art. 739 C. civ.), fie imputând
valoarea donaţiei primite asupra părţii celui ţinut la raport, acesta primind în completare restul
rămas după ce comoştenitorii primesc fiecare din masa partajabilă bunuri până la concurenţa
cotelor ce le revin din moştenire (raportul prin imputaţie).
Raportul prin luare mai puţin este posibil doar în cazul în care cota-parte din moştenire
revenind celui ţinut la raport este mai mare decât valoarea donaţiei, iar moştenirea solvabilă. În

100
caz contrar, donatarul trebuind să indemnizeze pe comoştenitorii săi cu echivalentul valoric al
diferenţei dintre valoarea donaţiei şi cota ce-i revine din moştenire, va prefera de cele mai
multe ori să renunţe la moştenire păstrând donaţia în întregime (cu condiţia să nu depăşească
limitele cotităţii disponibile). Teoretic însă (şi chiar practic, atunci când acceptarea moştenirii
este forţată) raportul prin echivalent valoric efectiv este posibil, donatarul fiind obligat să verse
o sumă echivalentă donaţiei primite.

Concepţia Codului civil. Potrivit Codului civil, pornind de la concepţia (astăzi

depăşită) conform căreia imobilele sunt bunuri mai valoroase decât cele mobile reprezentând
bunurile de familie prin excelenţă, regula este că raportul acestora se face în natură (art. 765
alin. 1 C. civ.) (§. 1).
Pentru bunurile mobile, conform concepţiei că acestea sunt mai puţin valoroase (res
mobilis, res vilis) şi că în masa partajabilă se pot regăsi întotdeauna bunuri similare pentru a fi
atribuite moştenitorilor negratificaţi de defunct prin donaţii, regula stabilită de Codul civil este
aceea a raportului prin luare mai puţin (art. 772 alin.1 fraza I) (§ 2).

Raportul este o operaţiune preparatorie specifică partajului, care nu interesează

nimic altceva decât „compunerea masei partajabile”, neavând nici un rost după efectuarea
acestuia. Fără îndoială, descoperirea unei donaţii raportabile ulterior partajului poate justifica
un partaj suplimentar, dar aceasta nu însemană nicidecum că raportul poate exista independent
de partaj. Înainte de partaj constatarea raportului poate avea raţiune numai în cazul când este
vorba de un bun raportabil în natură, care, devenind ope legis indiviz la data deschiderii
moştenirii, îndreptăţeşte pe coerezii donatarului să invoce drepturile ce le revin asupra bunului
aflat în indiviziune.
Cât priveşte raportul prin luare mai puţin, este o operaţiune care nu poate fi separată în
nici un fel de partaj, numai cu prilejul acestuia putând avea loc, după caz, „imputaţia” sau
„preluarea” care îi sunt specifice.

101
 III. RAPORTUL DATORIILOR

În esenţă, raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj (ceea ce presupune cu

necesitate existenţa unei indiviziuni sau, altfel spus, a unui patrimoniu aparţinând mai multor
proprietari) prin care moştenitorul care are o datorie (obligaţie personală) către defunct ori faţă
de succesiune preia în lotul său la partaj bunuri mai puţine decât cota-parte ce-i revine din
moştenire, corespunzător valorii datoriei. Este vorba aşadar de un raport prin luare mai puţin
(prin imputaţie sau prin preluare).
Fără a fi o plată propriu-zisă, raportul datoriilor este un mijloc de stingere a obligaţiei
de plată pe care coindivivizarul debitor o are faţă de succesiune. Avantajul constă în faptul că
se simplifică operaţiunile, căci în loc ca debitorul să facă plata către succesiune, iar apoi să i se
atribuie cota-parte de bunuri cuvenită, se atribuie direct în lotul coindivizarului-debitor creanţa,
iar acesta devenind creditor şi debitor al aceleiaşi creanţe, datoria se stinge prin confuziune. De
asemenea, se asigură egaliatea efectivă la partaj întrucât se evită ca riscul insolvabilităţii
debitorului să fie suportat de un alt coindivizar care ar primi creanţa în lotul său la partaj.
Datoriile supuse raportului. Sunt supuse raportului orice datorii care sunt în fiinţă la
data deschiderii moştenirii (nestinse prin plată, prescripţie extinctivă, compensaţie, dare în plată
etc.), având legătură cu indiviziunea succesorală şi care sunt certe şi lichide (chiar şi
neexigibile).
Persoanele ţinute la raportul datoriilor. Spre deosebire de raportul donaţiilor, care se
întemeiază pe ideea de avans prezumat în contul moştenirii legale, opereând numai între
descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor care vin la moştenirea legală a acestuia, raportul
datoriilor având o finalitate mai largă, constând în asigurarea egalităţii între copartajanţi,
indiferent care este izvorul indiviziunii, operează indiferent de titlul de moştenire al debitorului
(legal, testamentar, instituit contractual). Prin urmare, la raportul datoriilor pot fi ţinuţi nu
numai descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor, cum se întâmplă la raportul donaţiilor, ci
toţi moştenitorii legali ai defunctului, precum şi legatarii universali, cu titlu universal sau
instituiţii contractuali.

102
 IV. PARTAJUL

Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin
transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de
proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă, prin atribuirea
efectivă a acestora moştenitorilor defunctului. El poate fi solicitat oricând de oricare dintre
coindivizari, cu excepţia cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare
temporară a dreptului de a cere partajul.
Partajul definitiv sau de proprietate se deosebeşte de partajul de folosinţă sau
provizoriu care se referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de
indiviziune, fiecare copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la
fructele şi veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi coindivizari.
Spre deosebire de partajul definitiv, care produce efecte retroactive de la data deschiderii
succesiunii, partajul de folosinţă nu produce efecte decât de la data realizării sale prin bună
înţelegere sau pe cale judecătorească.
Partajul poate fi total, în privinţa întregului patrimoniu succesoral şi în privinţa tuturor
coindivizarilor, dar poate fi şi parţial, fie doar în privinţa unor anumite bunuri, restul rămânând
în indiviziune, fie doar în privinţa unuia sau unora dintre coindivizari, restul rămânând în
indiviziune.
Partajul poate fi realizat amiabil (§ 1) sau pe cale judecătorească (§ 2).

Opoziţia la partaj – mijloc specific de apărare a intereselor creditorilor

coindivizarilor. Prin înţelegerea coindivizarilor se poate ajunge foarte uşor ca partajul să fie
făcut în frauda creditorilor lor, cum ar fi, de pildă, prin atribuirea unor bunuri insesizabile sau
uşor de ascuns în lotul unuia dintre ei care este insolvabil, prin atribuirea imobilului ipotecat de
unul dintre ei în timpul indiviziunii unui alt coindivizar făcând ca ipoteca să se rezoluţioneze
retroactiv etc.
Dreptul comun oferă creditorilor fraudaţi prin încheiera unor acte juridice de către
debitorul lor posibilitatea de a reacţiona pe cale acţiunii pauliene (art. 974 C. civ.).

103
 În cazul partajului însă, act deosebit de complex, legiuitorul nu s-a putut limita doar la o
asemenea reacţie post factum, ci, în ideea de a preveni asemenea fraude, dar şi de a preveni
ineficacitatea partajului, a conferit creditorilor coindivizarilor posibilitatea de a interveni
înainte, participând chiar la realizarea partajului, pe calea opoziţiei la partaj.
Opoziţia la partaj dă dreptul opozanţilor doar de a participa la operaţiunile de partaj,
acesta neputându-se realiza fără prezenţa (supravegherea ) lor, nicidecum de a se opune în
vreun fel la partaj.
În lipsa opoziţiei, creditorii „nu pot să atace o împărţeală săvârşită, afară numai de s-a
făcut în lipsă-le şi fără să se ţină seama de opoziţia lor” (art. 785 C. civ.). Aşadar, în cazul
partajului, acţiunea pauliană este restricţionată sau, mai exact, în principiu exclusă, art. 976 C.
civ. făcând trimitere expresă pentru cazul fraudării creditorilor coindivizarilor la dispoziţiile art.
785 C. civ. mai sus menţionate, prin derogare de la regula posibilităţii atacării actelor făcute de
debitor în frauda creditorului său prevătută la art. 974 C. civ.
Opoziţia poate fi făcută atât în cazul partajului amiabil, cât şi în cazul partajului
judiciar.
Două sunt efectele opoziţiei:
-coindivizarii trebuie să convoace pe creditorii opozanţi să asiste la partaj. Prin aceasta
creditorii vegheză la corectitudinea operaţiunilor de partaj, mai ales a compunerii masei
partajabile, a evaluării bunurilor şi a formării şi atribuirii loturilor. Opozanţii nu pot impune
însă o formă de partaj sau alta coindivizarilor, nici ca partajul să se facă aşa cum doresc ei. Pot
cere însă, de pildă, ca în lotul debitorului lor să nu se regăsească doar bunuri insesizabile.
Dacă prin nesocotirea opoziţiei coindivizarii fac partajul fără să convoace pe opozanţi,
frauda este prezumată irefragabil, partajul fiind anulabil dacă se dovedeşte că a fost
prejudiciabil pentru opozanţi.
-indisponibilizarea drepturilor succesorale ale debitorului. Coindivizarul al cărui
creditor a făcut opoziţie nu mai poate să-şi înstrăineze drepturile succesorale după facerea
opoziţiei, căci dacă ar putea să facă acest lucru l-ar priva pe creditor de gajul său.
În lipsa opoziţiei, creditorii nu pot exercita acţiunea pauliană, chiar dacă partajul s-a
făcut în frauda lor.

104
 Caracterul declarativ al partajului. Art. 786 C. civ. consacră regula caracterului declarativ
al partajului, ceea ce înseamnă că, în scopul asigurării egalităţii coindivizarilor, fiecare
dintre aceştia suportă doar consecinţele propriilor sale acte făcute în timpul stării de
indiviziune asupra bunurilor succesorale, nu şi ale actelor făcute de ceilalţi coindivizari.
Caracterul declarativ al partajului face ca efectele sale să urce până la data deschiderii
moştenirii, ceea ce înseamnă că retroactivează. Între declarativitate şi retroactivitate există
aşadar o legătură. Aceasta nu este însă indisolubilă. În timp ce declarativitatea ţine de natura
partajului, neputând fi înlăturată, retroactivitatea nu ţine de aceasta, astfel încât poate ceda fie
în privinţa actelor de administrare sau de dispoziţie îndeplinite de coindivizari în timpul
indiviziunii cu respecatrea regulii unanimităţii, care, fiind legal îndeplinite, trebuie respectate
de coindivizarul atributar, fie în faţa convenţei părţilor
Efectul principal al partajului este că fiecare coindivizar este proprietar al bunurilor
succesorale atribuite de la data deschiderii moştenirii, succedându-l direct pe defunct, ceilalţi
coindivizari fiind consideraţi că nu au avut nici un drept asupra acelor bunuri.
Drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi de dispoziţie
făcute de coindivizarii neatributari pe timpul indiviziunii se rezoluţionează.
Actele de administrare şi de dispoziţie făcute de un condivizar în condiţiile de mai sus sunt
aşadar valabile, dar afectate de condiţia rezolutorie ca la partaj bunul în privinţa căruia au fost
făcute să cadă în lotul altui coindivizar.

Garanţiile partajului. Art. 787 alin. 1 C. civ. statuează: „coerezii sunt datori garanţi
unul către altul numai despre tulburările şi evicţiunile ce proced dintr-o cauză anterioară
împărţelii”. Textul pune aşadar în sarcina coindivizarilor o obligaţie mutuală de garanţie pentru
menţinerea echilibrului între aceştia în privinţa valorii loturilor primite şi după data partajului,
astfel încât dacă unul dintre ei suferă pierderi datorită unei cauze anterioare partajului, aceasta
nu va fi suportată doar de cel căruia i s-a repartizat bunul, ci de către toţi, în proporţie cu partea
ce le revine din moştenire.

105
 V. PARTAJUL DE ASCENDENT

Partajul de ascendent este actul prin care tatăl sau mama ori alt ascendent face în avans,
în timpul vieţii, repartizarea bunurilor sale între copiii sau descendenţii lui (art. 794 C. civ.).
Partajul de ascendent se poate realiza atât prin donaţie (donaţie-partaj), adică printr-un contract,
act juridic între vii de formaţie bilaterală, cât şi prin testament (testament-partaj), adică printr-
un act juridic unilateral mortis causa (art. 795 alin. 1 C. civ.). În ambele sale forme, partajul de
ascenedent este un act mixt, care combină regulile partajului cu cele ale donaţiei sau
testamentului.
Dacă ambele forme au în comun efectul de a atribui individual comoştenitorilor
bunurile dispunătorului asemenea unui partaj la data decesului acestuia, ele diferă însă esenţial
prin faptul că în timp ce donaţia-partaj, fiind un contract, pe de o parte, se poate realiza numai
cu acordul donatarului, iar pe de altă parte, nu poate fi revocată unilateral de donator,
testamentul-partaj este un act de formaţie unilaterală esenţialmente revocabil.
Spre deosebire de partajul obişnuit, care se realizează fie prin acordul coindivizarilior,
fie prin hotărâre judecătorească, partajul de ascendent se realizează sub autoritatea şi cu voinţa
ascendenţilor despre a căror moştenire este vorba.

I. DONAŢIA-PARTAJ
Donaţia-partaj este un contract (act juridic între vii) prin care un ascendent dispune
irevocabil cu titlu gratuit în timpul vieţii de toate sau o parte din bunurile sale prezente în
favoarea tuturor copiilor sau descendenţilor săi în considerarea drepturilor succesorale ale
acestora, realizând un partaj anticipat între aceştia. Cu alte cuvinte, este vorba de un act care în
formă este o donaţie (art. 795 alin. 1 C. civ.), dar care nu comportă doar o simplă liberalitate, ci
mai cu seamă elemente de anticipaţie succesorală care îşi vor produce toate efectele la data
decesului dispunătorului.
Persoanele care pot face o donaţie-partaj. Pot face donaţii-partaj doar „tatăl, mama
şi ceilalţi ascendenţi” (art. 794 C. civ.), nu şi alte persoane cum ar fi descendenţii sau
colateralii. Este indiferent dacă legătura de rudenie este legitimă (din căsătorie), nelegitimă
(dinafara căsătoriei) sau din adopţie.

106
 Persoanele care pot beneficia de donaţia-partaj. Beneficiari ai donaţiei-partaj nu pot
fi decât copiii sau ceilalţi descendenţi ai dispunătorului (art. 794 C. civ.), indiferent dacă
rudenia rezultă din căsătorie, dianfara căsătoriei sau din adopţie.
Destinată să înlocuiască partajul care ar fi trebuit făcut după decesul ascendentului,
donaţia-partaj trebuie să se refere chiar la cei care au dreptul de a participa la partajul pe care îl
înlocuieşte, motiv pentru care actul prin care ascendentul împarte bunurile sale între fiii săi şi
copiii acestora fără a fi întrunite condiţiile reprezentării nu este decât o donaţie ordinară.
Donaţia-partaj care nu cuprinde pe toţi descendenţii cu vocaţie utilă la moştenire la
momentul deschiderii acesteia este nulă (art. 797 alin. 1 C. civ.).

Bunurile prezente. Donaţia-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra cărora
ascendentul dispunător este unic proprietar la momentul încheierii actului, iar nu şi bunurile
viitoare (art. 795 alin. 2 C. civ.). Această dispoziţie legală se explică prin incompatibilitatea
care există între caracterul irevocabil al oricărei donaţii, deci şi a donaţiei-partaj, şi bunurile
viitoare întrucât nu depinde decât de voinţa donatorului să manevreze de o asemenea manieră
încât să nu dobândească aceste bunuri şi în acest fel să revoce donaţia. Împărţeala poate avea ca
obiect toate bunurile dispunătorului sau doar o parte. În acest din urmă caz, bunurile neincluse
în actul de partaj se vor transmite în indiviziune la moştenitori urmând a fi împărţite între
aceştia potrivit regulilor dreptului comun (art. 796 C. civ.).

II. TESTAMENTUL-PARTAJ
Spre deosebire de donaţia-partaj, testamentul-partaj este un act juridic unilateral mortis
causa, revocabil, prin care un ascendent face între copiii săi distribuirea şi partajul bunurilor
pe care le va lăsa la moartea sa.
Testamentul-partaj se aseamănă cu testamentul obişnuit până la identificare în privinţa
formelor şi condiţiilor de capacitate ale dispunătorului, dar se deosebeşte de acesta în privinţa
conţinutului său întrucât menirea lui principală nu este de a institui legatari, adică de a gratifica
preciputar anumite persoane, ci de a repartiza bunurile ascendentului între descendenţii săi care
vin la moştenire în temeiul vocaţei lor legale, iar nu testamentare.

107
 Efectele testamentului-partaj. Fiind un act mortis causa, partajul de ascendent realizat
prin testament nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii, până la acest moment
putând oricând fi revocat sau modificat de dispunător.
După decesul testatorului, descendenţii defunctului culeg fiecare individual lotul său cu
titlu de moştenire legală şi nu de legat. În privinţa moştenirii care formează obiectul
testamentului-partaj, descendenţii nu pot face un act de renunţare sub cuvânt că renunţă la
testament şi, pretinzând că acceptă moştenirea legală, să ceară o altă împărţire; ori acceptă
moştenirea şi se supun voinţei defunctului în privinţa partajului, vocaţia lor la bunurile care
compun loturile formate de defunct fiind legală, ori renunţă la moştenire şi nu primesc nimic
din aceasta.

108
109