Automotivarea

Practica automotivarii este similara practicii motivarii, doar ca, de aceasta data, actiunea
nu mai este indreptata de la o persoana asupra alteia, ci este directionata asupra propriului
eu.

Cauze ale automotivarii

Un motivator puternic este succesul (incluzand si aprobarea celorlalti in cadrul

unei situatii) , caracterizat prin tendinta de a repeat o actiune daca aceasta a dat rezultate
in trecut. Fenomenul devine si mai puternic atunci cand nu putem face apel la o baza
obiectiva (fizica) pentru a determina in ce masura avem sau nu dreptate intr-o anumita
privinta si depindem de alte persoane pentru a ne verifica opiniile. Festinger remarca
faptul ca “ acolo unde dependenta fata de realitatea fizica este scazuta, dependenta fata de
realitatea sociala este, in schimb, ridicata”.
Pe de alta parte, se cuvine sa subliniem ca nu doar influentele externe modeleaza
modul in care ne motivam, ci si prorpiul fel de a vedea lucrurile are acelasi effect (in fapt,
este o actiune aflata in echilibru, in sensul ca actiunea exterioara si perceptia proprie se
afla pe doua talere ale balantei care reprezinta automotivarea).
Remarcand ca oamenii fac doua tipuri opuse de atribuiri: interne (raportabile la
propriul comportament, in care suntem responsabili de ceea ce ni se intampla) si externe
(in care de situatiile de success sau de esec sunt responsabilizati factori extern
individului, apartinand mediului), mai putem adauga doua aspecte ale automotivarii care
reliefeaza cu ceea ce am afirmat anterior: heteroatribuirea (prin care incercam explicarea
comportamentelor celorlalti) si autoatribuirea (prin care intentionam san e explicam
prorpioul comportament). S-a observat ca, de obicei, in cazul unui esec , atunci cand
incercam sa judecam comportamentul celuilalt, tindem sa folosim mai degraba atribuiri
interne, pe cand in incercarea de a ne explica propriul comportament folosim adeseori
atribuirile externe.
Succesul poate insemna si un indicator al unei stime de sine mai puternice ori ,
dimpotriva, mai scazute. Stima de sine poate fi definita drept “ sentimental propriei
valori”. Astfel, confirmarea externa (laude, premii, importanta afectiva a lucrului bine
realizat etc) ofera persoanei respective credinta ca ceea ce face este bine si ca poate sa
continue ( sau ca poate mai mult ). Stim ca persoanele cu stima de sine mai scazuta au
mai putina incredere in ele, se considera mai putin capabile, sunt mult mai influentabile
de factori externi care ii determina sa se automotiveze.
Un alt factor care conduce la o motivare corespunzatoare este compararea
sociala, ceea ce implica faptul ca ne comparam cu cei din jur pentru a putea face o
masurare si o apreciere pertinenta a propriei eficiente si a modului in care posedam si
punem in practica anumite calitati. Compararea sociala are o importanta deosebita asupra
modului in care individual se poate automotive, pornind de la doua perspective:
1) compararea ascendenta, presupunand evaluarea in raport cu cineva mai
bun decat noi, perspective ce ne ofera posibilitatea cresterii dorintei de a
ne perfectiona;
2) compararea descendenta, presupunand evaluarea in raport cu cineva
mai putin bun decat propria persoana, ne ofera o stare pozitiva in ceea
ce priveste propria prestatie si o mai buna stima de sine.
In aria motivarii scolare s-a demonstrat ca o persoana tinde sa se implice mai
degraba doar in situatiile in care considera ca are posibilitatea de a rezolva o anumita
sarcina cu succes, decat daca nu are nicio sansa sa reuseasca.
In sfarsit, putem prezenta ca o cauza mai larga a procesului de automotivare
identificarea unui optimum al acesteia pe axa ce are la extreme procesele de submotivare
si supramotivare. Submotivarea persoanei poate presupune o automotivare insuficienta,
pe cand supramotivarea presupune o automotivare exagerata. Rezulta ca elemental
comun al ambelor cazuri este o eficienta scazuta a persoanei si – nu de putine ori – startul
unui proces de demotivare.
Echilibrul intre supra- si submotivare, ce tine de fiecare persoana in parte, este cel
mai bine evidentiat in principiul optimului motivational. Acesta este bine reliefat prin
legea Yerkes-Dodson; ea explica relatia generala “dintre nivelul necesar de activare si
eficienta comportamentului ca fiind un U inversat”.

Tehnici de automotivare

Constientizarea presupune ca persoana respectiva sa doreasca si sa construiasca

singura un astfel de program de automotivare (vazut ca functional pentru ea insasi). Acest
lucru nu inseamna ca ea nu poate fi asistata de cineva, dar initiativa si sustinerea acestui
demers trebuie sa fie ale persoanei in cauza. Demersul presupune o alegere constienta.
Din punctual de vedere al automotivarii, pare interesant de luat in considerare
faptul ca indivizii optimisti si , respective, pesimisti difera mult in anticiparile pe care le
fac: astfel, optimistii sunt inclinati spre asteptari positive, iar pesimistii, dimpotriva.
Persoanele optimiste fiind astfel mai adaptabile, dezvoltand mai usor o strategie de
automotivare prin scop decat cealalta categorie.
Mai putem conceptualiza o strategie de automotivare intitulata principiul
motivarii prin pasi mici. Astfel, se are in vedere atingerea unui scop, dar progresul se
realizeaza gradual, putin cate putin, stabilind anumite scopuri intermediare.
O alta metoda utila in automotivare (care ofera posibilitatea trairii simulate a
succesului) este tehnica jocului de rol. In ceea ce priveste aceasta tehnica, Janis observa
ca atunci cand o persoana accepta o sarcina de improvizare a argumentelor in favoarea
unui punct de vedere in functie de convingerile personale, ea devine temporar motivate
sa se gandeasca la toate argumentele positive sis a suprime toate gandurile negative care
se presupun a fi irelevante perntru sarcina. Aceasta reprezinta o scanare viciata ce creste
obedient la argument positive si mareste sansa de a accepta noi argument positive.
Ca o concluzie la aria larga de concept si procese putem conchide in adoptarea
catorva lunii directoare in actiunea automotivatoare:
1) Alegerea unor scopuri realiste, care pot fi atinse cu eforturi “ normale”,
assimilate unor stimulente positive;
2) Evaluarea sarcinii inainte de abordarea ei practica (focalizand pe dificultatile
atingerii scopului, pe recompensele primate, pe posibilitatea de a realize
singuri sarcina);
3) Identificarea unor motive intrinseci, care sa fie recompensatoare prin ele
insele, ajutand la construirea increderii de sine;
4) Crearea propriilor induceri de actiune, controland motivatia prin
monitorizarea sistemului de recompense si pedepse.