Sunteți pe pagina 1din 21

Eseu –Noua Ordine Mondială după Războiul Rece

Multipolaritate, bipolaritate sau unipolaritate?

Studiu realizat de
,
RISE, an III, gr. II

În lucrarea de faţă, voi insista asupra noii ordini mondiale


create după Războiul Rece, voi analiza noul concept al
parteneriatului ruso-american, voi identifica interesele geopolitice
mai noi şi mai vechi, dar mai ales voi încerca să depistez poziţia
multilateralismului rus, declarat în aproape toate documentele
oficiale importante şi unilateralismului american, propagat prin
acţiuni concrete, în condiţiile în care nici unul dintre cei doi actori, a
căror politică externă am supus-o dezbaterii, nu reuşeşte să găsească
un punct de echilibru, care să-i satisfacă în întregime, chiar dacă se
depun eforturi şi se folosesc nenumărate resurse pentru a-l atinge.
Voi încerca să analizez şi să dezbat în acelaşi timp noua imagine a
lumii, insistând asupra conceptului de multipolaritate, bipolaritate
sau unipolaritate.
Mi-am pus deseori întrebarea cine domina lumea în prezent şi
doar după diverse analize îmi dau seama că trăim sub semnul
supremaţiei americană.
Începutul mileniului al treilea anticipează schimbări de
proporţii în devenirea istorică a marilor puteri ale lumii. Dintr-o ţară
divizata, Germania s-a reunificat, redevenind "motorul" economic
al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmaşul sau,
Federaţia Rusă, a fost "degradat" din rangul de superputere în cel
de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur şi pur, China
a devenit o ţară comunisto-capitalista, iar marile puteri europene, ca
Marea Britanie, Franţa şi Germania, se pregătesc să renunţe la
statutul lor, de bună voie, în favoarea materializării unui proiect pe
cât de vechi pe atât de actual - constituirea unei structuri
continentale, care să reunească toate statele Bătrânului Continent –
Uniunea Europeană, care ar urma să joace un rol capital în ierarhia
puterii mondiale. Japonia, după o perioadă de recesiune economică,
revine în forţă, încercând prin capacităţile pe care le dezvolta să se
afirme şi că mare putere militară.
În ceea ce priveşte SUA, beneficiind de avantajele conferite de
un sistem democratic funcţional şi pragmatic, de o economie
performanta şi eficientă, de resurse financiare şi militare
impresionante, în lipsa unui challenger1 pe măsură, s-au afirmat că
singura superputere mondială reală – megaputere.
Datorită răspândirii tehnologiilor bazate pe cunoaştere şi a
liberei circulaţii a ideilor, SUA, Europa Occidentală şi Japonia au
reuşit să consacre superioritatea economiei capitaliste faţă de cea
1
Challenger - ( angl.) ( pron. Celenger), pl. challengeri - Sportiv sau echipă care, în urma întrecerilor preliminare, a
obţinut dreptul de a disputa titlul de campion în meci direct cu deţinătorul titlului; [DEX '98] Dicţionarul explicativ al
limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
socialista. Aceleaşi tehnologii au contribuit în mod evident şi la
diferenţierea uriaşă a puterii militare în perioada bipolarităţii. De
fapt, acest lucru este recunoscut de Mihail Gorbaciov într-un discurs
din 1989, anul începerii declinului total al sistemului comunist: "Am
fost aproape printre ultimii care să ne dăm seama că, în epoca
ştiinţei informaţiilor, cel mai costisitor patrimoniu e cunoaşterea"2.
Pierderea influenţei sovietice asupra ţărilor din centrul şi sud-
estul Europei, concomitent cu destructurarea imperiului bolşevic şi
accelerarea demersurilor de unificare printre ţările de pe Vechiul
Continent, părea să arate ca pe locul rămas gol se va instala puterea
"Europa", cu un potenţial economic şi militar care o va face capabilă
să rezolve crizele din preajma ei şi să influenţeze politica mondială.
Lucrurile au luat o întorsătură, iar etapa post - "Război Rece",
care a constituit o provocare şi o oportunitate pentru SUA de a-şi
demonstra capacitatea de unic lider mondial. Astfel, acestea au fost
nevoite să-şi angajeze puterea militară implicându-se în gestionarea
multiplelor crize apărute în această perioadă, în condiţiile în care
ONU nu a putut şi nici nu a avut cum să desfăşoare acţiuni militare
de mare amploare.
Lumea de astăzi este unipolara şi va rămâne aşa pentru mulţi ani
de acum încolo, sunt de părere specialiştii Direcţiei de Planificare
Strategică din cadrul Marelui Stat Major3.

2
Pierre Lorrain, Incredibila alianta Rusia – Statele Unite, Bucuresti, 1999.
3
Ibidem.
Ne place sau nu, trăim într-o lume dominată de americani.
Statele Unite deţin supremaţia economică, politica şi mai ales
militară. Dispariţia Uniunii Sovietice a distrus echilibrul de forţe
care, timp de jumătate de secol, guvernase planeta.
Desfăşurarea evenimentelor de după anii '90 au evidenţiat că nici o
altă putere din lume, fie ea şi nucleară, nu poate lua iniţiative
politico-economice sau militare de anvergură fără asentimentul şi
uneori asistenta SUA. Astăzi, SUA au o poziţie absolut hegemonica
în lume, cum nu s-a mai văzut de la căderea Imperiului Roman.
Războiul din Golf şi intervenţiile din fosta Iugoslavie şi Afganistan
au dovedit statistic că ponderea SUA în asemenea acţiuni este de
peste 80%, iar tehnologia, armamentul şi logistica utilizate au
reprezentat capacităţi militare atât de sofisticate şi costisitoare, încât
ceilalţi aliaţi nu le pot avea încă. "America are şi intenţionează să
menţină o putere militară capabilă să nu poată fi contestata", a
declarat preşedintele SUA, George W. Bush.
Procesul de trecere de la bipolaritate la unipolaritate este
considerat că se afla în faza sa finală; Statele Unite ale Americii sunt
singura putere capabilă să intervină oricând şi oriunde doreşte,
atunci când interesele sale sunt afectate.
Conştiente de unicitatea puterii lor la nivel mondial, SUA realizează
că, totuşi, nu pot acţiona singure fără a risca să atragă asupra lor
unele nemulţumiri. Recenta opoziţie, în special a Franţei,
Germaniei, Belgiei, la care s-au adăugat cea a Rusiei şi Chinei, faţă
de decizia SUA şi aliaţilor săi de a se interveni militar în Irak
reprezintă un element de referinţă în competiţia pentru supremaţia
mondială.
Dacă din punctul de vedere al deţinerii puterii militare SUA
reprezintă în prezent singura superputere, din punct de vedere
economic la nivel global sunt recunoscute şi se confrunta pentru
supremaţie mai multe superputeri economice: Uniunea Europeană
şi Japonia. La acestea se adăugă în ultima perioadă China şi Rusia,
aflate într-o evidenta afirmare a capacităţilor lor, tot mai
comparabile cu cele de mai sus.
Dacă e să discutăm despre noul "continentalism", pot afirma
că, cu timpul, nu ţară va apărea în prim-plan, ci regiunea. Ea va
reprezenta actorul economic principal. Hărţile mentale ale oamenilor
se vor modela în jurul noilor mărimi economice şi vor opera cu
măsurile recomandate de ele.
Apariţia regiunilor economice şi a noilor actori mondiali pune în
termeni noi problema evoluţiei comerţului internaţional, precum şi a
raporturilor dintre puterea economică a regiunilor respective şi cea a
structurilor de securitate.
În analiza acestei probleme de noi ordini mondiale, am ţinut
neapărat să vorbesc şi despre Eurasia care, după părerea mea, este o
mare miza globală.
Existenţa în Eurasia a aproape 75% din populaţia globului, a trei
sferturi din resursele energetice ale lumii, precum şi deţinerea a 60%
din avuţia mondială, întăresc convingerea că puterea ce va domina
Eurasia va controla două din cele trei zone cele mai avansate şi mai
performante sub aspect economic din lume. Existenţa în zona euro-
asiatica a unor enorme zăcăminte de gaze naturale şi rezerve de
petrol, la care se adauga minerale importante, îi conferă acesteia o
dimensiune geostrategica, geopolitica şi geoeconomica aparte.
În studiul "O strategie pentru Eurasia", Brzezinski considera la
rândul său ca această regiune reprezintă axul geopolitic mondial, iar
cel ce va domina acest super-continent va avea influenţă decisivă
asupra evoluţiei mondiale. Brzezinski apreciază că statutul SUA de
prima mare putere nu va fi contestat de nimeni pentru încă o
generaţie de acum încolo şi ca atare, a propus unele moduri de
abordare a relaţiilor internaţionale de către SUA.
Deşi este evident că nici o altă ţară din lume nu-şi poate asuma
încă responsabilitatea împărţirii puterii şi responsabilităţii cu Statele
Unite ale Americii, dispută pentru controlul şi gestionarea spaţiilor
cu mari conotaţii geopolitice şi geostrategice, îndeosebi cel euro-
asiatic, se amplifica şi devine tot mai apriga şi mai acută4.
În întreaga lume se conturează coaliţii care au ca scop oprirea
suveranităţii absolute a SUA. Un rol foarte important în ceea ce

4
Mohamed Sahnoun, "Managing Conflicts in the Post-Cold War Era," in Managing Conflict in the Post-Cold War
World: The Role of Intervention. Report of the Aspen Institute Conference, August 2-6, 1995, (Aspen, Colorado: Aspen
Institute, 1996).
priveşte harta unei noi ordini mondiale după Războiul Rece o are
axa Rusia – China.
În ecuaţia noilor centre de putere, în care rolurile celorlalţi actori nu
sunt încă pe deplin clarificate, relaţiile Washingtonului cu partenerii
non-traditionali cum ar fi Rusia şi China, sunt din ce în ce mai
importante. Aceste două puteri pe care Statele Unite ale Americii le-
au capacitat şi le-au determinat să coopereze în plan militar şi
politic, în numele luptei împotriva terorismului, reprezintă
elementele de bază ale noii construcţii multipolare.
Se apreciază că, în timp ce legăturile intre SUA, Europa şi Japonia
se vor întări, cele cu Rusia şi China, vor căpăta noi conotaţii,
deoarece aceste două ţări vor deveni, pe termen lung, mai reticente
faţă de intenţiile americane. Având în vedere că acestea tind să se
afirme şi să-şi consolideze poziţiile că mari puteri, dorind în
consecinţă să fie tratate potrivit acestui statut, ceea ce probabil nu se
va întâmpla pe termen scurt, ambele îşi vor concentra eforturile
pentru atragerea în sfera lor de influenţă de noi adepţi, concomitent
cu soluţionarea problemelor interne şi din imediata lor apropiere.
Fiind conştiente de deficienţele lor militare reziduale, ambele tari
doresc evitarea unui conflict, de teama de a nu-şi compromite
dezvoltarea economică. Drept urmare, China şi Rusia nu se vor
opune în mod direct Statelor Unite, ci mai degrabă vor avea o
politică prin care vor stimula o concurenţă strategică de slabă
intensitate cu SUA, cu scopul de a contracara influenta americană în
regiunile pe care acestea le considera că fiind propriile lor zone de
influenţă.
Cel puţin pentru deceniul următor, nici China, nici Rusia nu vor
constitui un competitor de talie mondială pentru SUA. Cu toate
acestea, ambele ar putea deveni un partener egal cu SUA ("theater
peer") şi ar putea pune probleme mult mai mari decât orice putere
regionala, având în vedere că acestea deţin rachete balistice
intercontinentale, au acces la imaginile prin satelit şi la
comunicaţiile planetare, au reprezentanţi importanţi în cadrul
instituţiilor internaţionale - sunt membre permanente ale Consiliului
de Securitate - fapt ce ar putea bloca acţiunile iniţiate de SUA prin
intermediul acestora care contravin intereselor lor.
În consecinţă, SUA vor trebui să-şi utilizeze puterea de
convingere şi să menţină o capacitate militară capabilă să
descurajeze. Atât faţă de Rusia, cât şi faţă de China, SUA folosesc
descurajarea politica şi militară ("big stick"), dar şi puterea de
convingere economică şi financiară ("dollar diplomacy")5.
În cazul Rusiei, "diplomaţia dolarului" se loveşte de două limite; pe
de o parte, SUA nu poate aplica un nou Plan Marshall special pentru
Rusia în condiţiile menţinerii la cote foarte înalte a propriului buget
pentru apărare. Atât SUA, cât şi Germania şi Japonia nu doresc o
Rusie prea puternică, reconstrucţia economică a acesteia nu ar putea

5
Dan Pavel, „Sfera Politicii”, Revista de Ştiinţe Politice şi de Teorie Politica, Editata de Societatea Fundaţiei Civile, Nr.
138, 2009.
decât să favorizeze recâştigarea locului de superputere mondială
pierdut în urma destructurării URSS.
Pe plan extern, Rusia se străduieşte să-şi recapete cât mai mult din
influenţa şi ponderea de altădată, dezvoltându-şi relaţiile cu Uniunea
Europeană spre care tinde, aliindu-se cu SUA în lupta împotriva
terorismului internaţional şi căutând mijloace pentru a avea un
cuvânt de spus în luarea deciziilor NATO, în condiţiile în care
Alianţa se extinde spre frontierele sale.

Rusia, rămâne în prezent principala contrapondere a Statelor


Unite. Rusia s-a angajat într-o politică activa vizând limitarea
consecinţelor "hiperputerii" americane sau chiar contestarea
acesteia, dar nu pierde din vedere că dialogul cu Washingtonul
rămâne, totuşi, o preocupare majoră. Rusia este constrânsa la acest
lucru având în vedere că valoarea datoriei externe şi plăţile
dobânzilor, fac să apese asupra ei o ameninţare permanentă.
Demersurile tot mai convingătoare ale Rusiei de a redeveni o mare
putere au fost evidenţiate prin discursul premierului Mihail
Casianov, care a anunţat că "ţara să nu mai solicita asistenţă
financiară din partea Occidentului, Rusia devenind o ţară donatoare
pentru ţări nevoiaşe, mai ales din spaţiul CSI."6

Totodată Casianov arata că, "pentru a deveni un centru de putere,


Rusia trebuie să-şi redreseze economia, să scape de dependenţa de
6
Pierre Lorrain cu lucrarea „Incredibila alianţă Rusia – Statele Unite”, Bucuresti, 1999, pag 138.
preţul petrolului şi de datoria externă şi abia după aceea să-şi
dezvolte strategiile de politica internaţională pe termen lung"7.
Succesul reformei fiscale, consolidarea puterii prezidenţiale şi
restabilirea economică, acordarea statutului de economie de piaţă de
către SUA şi UE, bunele relaţii politico-economice cu UE şi crearea
Consiliului, sunt nişte mize potrivit cărora Rusia, în timp, are şanse
să redevină o putere rivala a SUA. Nemulţumită să se vadă
considerată o putere de rangul doi datorită economiei sale precare,
Rusia a încercat să pună în valoare cele două atuuri rămase: primul,
forţa sa armată şi complexul sau militaroindustrial, şi al doilea,
propriile resurse energetice, ca şi cele din apropierea sa, din Caucaz
şi Asia Centrală.

Dezvoltarea bunelor relaţii cu China reprezintă o preocupare


majoră a politicienilor ruşi.
Delimitarea definitivă a frontierei ruso-chineze şi parteneriatul
militar bilateral dintre cele două ţări reprezintă un semn al "noului
pericol strategic" ce se naşte în Eurasia şi care vizează în mod direct
interesele americane.
În ciuda acestor manifestări, SUA vor continua să-şi asume marile
decizii politice şi militare cu riscurile pe care le presupune o
economie puternică şi flexibilă, dar încă dependenta de resursele
strategice repartizate inegal pe glob. Scopul declarat a americanilor
nu mai este în prezent "de a găsi putere pentru realizarea apărării, ci
7
Idem, pag. 139.
de a găsi angajamente pentru folosirea acestei puteri"8. SUA au
devenit o putere "soft", care se ocupa de toată plaja nevoilor actuale,
de la exportul de tehnologie, hrana, idei, cultura şi putere până la
importul de "inteligenţe", capital şi bunuri.
Conştientizând că nici o ţară nu se poate apăra singură, SUA, ca
lider mondial, promovează o politică de securitate internaţională în
mai multe direcţii.
SUA şi-au definit acele interese care îi întăresc şi consolidează
poziţia de lider mondial în politica de securitate internaţională. În
ceea ce priveşte relaţiile ruso-americane – acestea sunt în mare
măsură concentrate pe problemele spaţiului post-sovietic.
Rusia s-a retras din toate celelalte regiuni ale lumii şi, ca urmare,
toate interesele sale economice, politice şi de securitate, sunt
concentrate în acest spaţiu.
Este important pentru relaţiile ruso-americane ca ambele state să-şi
dea seama unde au nevoie unul de celălalt şi în ce domenii este
necesar să coopereze.

Uniunea Europeană este un aliat şi în acelaşi timp şi un rival


al SUA. Afirmarea Uniunii Europene ca putere globală este un
proces aflat în derulare, dar ea nu poate încă pretinde împărţirea
puterii cu SUA.

8
Jacques Dauer, „Reconquista. Eseuri si studii de geopolitica spirituala europeana”, Editura „ Académie du Gaullisme”,
Bucuresti, 2005, pag 79.
Pe acest fundal de dominare şi afirmare a puterii SUA, în perioada
următorilor ani va continua să se afirme din ce în ce mai clar
Uniunea Europeană, ca forţă politică, economică, culturală şi chiar
militară, ca factor de stabilitate şi de progres care să-şi poată
promova propriile opţiuni şi interese. Chiar dacă printre obiectivele
iniţiale ale creării Uniunii Europene figura şi cel al devenirii unei
superputeri militare care să discute de la egal la egal cu SUA, să fie
capabilă să gestioneze atât propriile crize precum şi pe cele din
vecinătate, să se implice şi să influenţeze politica mondială, nici una
dintre ţările membre nu a fost dispusă, cel puţin până acum, să
sporească sumele alocate bugetului militar, care ar fi permis
îndeplinirea acestui deziderat.
Revigorarea alianţei dintre Franţa şi Germania şi poziţiile tot
mai vizibile ale acestora de respingere a deciziilor Washingtonului
au constituit un duş rece pentru Statele Unite, obişnuite cu o Europă
mult prea docilă şi dezbinata pentru a putea reprezenta vreodată o
forţă de luat în seamă. Surse de îngrijorare pentru SUA pot veni şi
din foarte bunele relaţii dintre Germania, Franţa şi Rusia.
Relaţiile trans-atlantice au cunoscut o degradare continua în
ultimul an, însă dosarul irakian a reuşit să constituie un motiv
suficient de puternic de separare intre americani şi europeni, care pe
termen scurt poate avea consecinţe imprevizibile.
Fără îndoiala, Uniunea Europeană joacă un rol esenţial ca
structura atât în noua ordine europeană, cât şi mondială, însă nu se
ştie dacă va reuşi cu adevărat să-şi atingă obiectivele propuse
referitoare la egalarea şi chiar devansarea Statelor Unite. Influenţa
sa politică este determinată de importanţă economică pe care aceasta
o are în prezent.
În ciuda multiplelor schimbări din ultimii ani de pe scena mondială,
Europa va trebui să se mulţumească cu o poziţie secundă.9 În ce-l
priveşte, Peter Rodman se declară tulburat de încrâncenarea cu care
Europenii insistă să restabilească multipolaritatea într-o ordine
internaţională pe care ei o consideră primejduită de hegemonia
americană. În loc să se lase conduşi cu seninătate de către noi,
Europenii încearcă să se opună predominanţei noastre. În ce priveşte
politica externă comună a U.E., scopul ei este „de a face din Europa
egală Statelor Unite, de a aduce Europa într-o situaţie autonomă,
de a crea o Europă mai independentă faţă de Statele Unite”.
Această dorinţă de egalitate şi independenţă şi acest refuz de a
accepta cu seninătate puterea americană anunţă o contrapondere
europeană ameninţătoare10.
Noua Europă îşi doreşte să devină putere mondială
comparabilă cu Statele Unite la nivel strategico-militar.
Oare într-adevăr europenii îşi doresc o lume multipolară? Sau
dezideratul lor este de a deveni putere comparabilă cu Statele Unite?
La nivel economic, Europa este incontenstabil dacă nu comparabilă,
chiar superioară Statelor Unite. Multipolaritatea presupune că la
9
Idem, pag 4.
10
Jacques Dauer, „Reconquista. Eseuri si studii de geopolitica spirituala europeana”, Editura „ Académie du Gaullisme”,
Bucuresti, 2005, pag 9.
nivel mondial să existe cel puţin trei poli de putere capabili să
gestioneze pacea mondială.11 Aceşti 3 poli pot fi Rusia, China, care
ar putea însă detrona într-o scurtă perioadă de timp succesul
economic european şi UE.
Aş avea argumente pentru contrazicerea tezei europene a
multipolarităţii. Ceea ce doresc europenii este un sistem bipolar,
nicidecum unul multipolar. Aşa cum observăm din istoria recentă a
războiului rece, singurul exemplu de bipolarism a dus la confruntare,
care, chiar dacă a avut loc mai ales pe tărâm ideologic, a avut
consecinţe dintre cele mai nefaste.
Cel puţin la acest moment, cred că s-ar putea adeveri teza lui John
Mearsheimer potrivit căreia „sistemele multipolare au o înclinaţie
mai mare pentru război decât cele bipolare, iar sistemele multipolare
care cuprind state extrem de puternice – potenţiali hegemoni sunt
cele mai periculoase.”12

Unii autori susţin că tendinţa clară care se prefigurează la


orizontul acestui început de secol este multipolaritatea. Da, Statele
Unite vor fi în continuare o superputere, dar nu vor mai fi singură.
Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi ambiţiosul proiect european
să se impună la scara mondială, şi ce efecte ar putea avea o
eventuală ieşire de sub tutela Statelor Unite, fără însă a renunţa şi la
interesele strategice comune.
11
Ibidem.
12
John Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă a statelor, p.9, Editura Antet, 2003.
Nu trebuie să uităm nici de Regiunea Balcanica, care se afla
sub controlul american.
Eşecul europenilor de a restabili pacea în spaţiul ex-iugoslav a oferit
SUA oportunitatea de a se implica direct în soluţionarea crizelor
balcanice. SUA au contribuit în mod direct la restabilirea
normalităţii în zonă, promovând desfăşurarea dialogului şi a
cooperării regionale.
Pe fondul unei stabilităţi incipiente, aflată încă în faza de
consolidare, şi a unei revigorări economice modeste dar constante,
asistăm astăzi în Balcani la o competiţie din ce în ce mai susţinută
de promovare a intereselor SUA, UE şi Rusiei.
SUA şi-au definit clar interesele în această zonă, iar pe termen scurt
şi mediu nu se întrevede nici un element perturbator care ar putea
schimba datele problemei, indiferent dacă acesta ar veni din partea
Uniunii Europene sau Rusiei.

Există şi elemente de reală apropiere intre China şi Statele


Unite, care rezidă în special din interesele economice reciproce. Şi
nu este vorba doar de schimburile comerciale în continuă creştere,
SUA fiind cea mai mare piaţa pentru exporturile chineze, în vreme
ce China, reprezintă o piaţă uriaşă pentru America. Marile progrese
din ultimii ani, se datorează investiţiilor străine şi veniturilor din
export, America fiind, din ambele puncte de vedere, sursa
principală.
În ceea ce priveşte America, ea nu are de ce să se teamă,
deocamdată, nici de concurenţă economică, nici de puterea militară
a Chinei.
Accesul posibil al Chinei la rangul de mare putere într-un viitor
apropiat a devenit o idee dominantă la americani, idee care
generează, în consecinţă, atitudini contradictorii: fie ajutorul şi
participarea la dezvoltarea sa în vederea favorizării unei evoluţii
democratice, fie opunerea faţă de un regim ambiţios cu
comportamente naţionaliste şi totalitare. Scopul Statelor Unite este o
Chină mai puternică şi mai sigură, legată de Occident prin comerţ,
diplomaţie şi interesul reciproc pentru stabilitatea internaţională.
Washingtonul trebuie să coopereze cu Beijingul în vederea unei
politici asiatice eficace. Preşedintele Bush a dat o definiţie realistă a
relaţiilor SUA - China, spunând că "au valori diferite, dar interesele
le sunt comune"13.
Afirmarea Chinei ca putere regionala, aspiranta la statutul de
superputere eclipsează tendinţele altor state vecine de a se impune
că mari puteri.
Dar ce fel de putere este China? Va deveni ea în curând o
superputere mondială gata să detroneze Statele Unite, aşa cum
afirma unii analişti? Cert este ca din punct de vedere economic
şansele sunt foarte mari. Produsele chinezeşti au invadat aproape
toate super market-urile americane.

13
Dan Pavel, „Sfera Politicii”, Revista de Stiinte Politice si de Teorie Politica, Editata de Societatea Fundatiei Civile, Nr.
138, 2009.
Pentru prima oară în istoria modernă, dezvoltarea Chinei are un
impact puternic asupra întregii lumi. Cu toate acestea, China nu va fi
în măsură să îşi exercite influenţa la scara mondială încă mulţi ani
de acum înainte: "China este o mare putere economică, fără-ndoială.
Este de dorit ca această putere să se ridice într-un mod paşnic şi
responsabil. (...) Dar nu este o putere mondială. China nu are
resursele necesare să devină o putere globală în următorii 20 de
ani"14 (Tsang, analist chinez). Prezumată drept următorul hegemon
internaţional China trebuie să beneficieze de o atenţie cuvenită.
„China este prea mare pentru a fi ignorată, prea veche să nu fie
respectată, prea slabă pentru a nu fi tratată cu înţelegere şi prea
ambiţioasă pentru a avea deplină încredere în ea”15.
Teama de o Chină mare şi ostilă poate determina Japonia fie să
devină mai apropiată de America fie să încerce să se autonomizeze
militar. SUA trebuie să evite o asemenea escaladare a evenimentelor
care ar complica poziţia sa internaţională. Menţinerea unui dialog
între cele două culturi vechi şi naţiuni ambiţioase trebuie să fie
scopul inteligenţei diplomatice americane.
Susţinută masiv de SUA în perioada de reconstruire economică
de după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Japonia a
devenit elementul de putere de referinţă în zona Asia-Pacific. Deşi
se afla la capătul a zece ani de recesiune, perioada intrată în limbajul

14
Mircea Mureşan, Ion Emil,Florian Râpan, Viorel Buţa, „ Buletinul Universitatii Nationale de Aparare „ Carol I”,
Editura Universitatii, Bucuresti, 2006, pag.85.
15
Idem, pag.19.
curent sub denumire de "deceniu pierdut", Japonia rămâne în
continuare a doua mare putere economică a lumii.

Concluzii

În concluzie, pot afirma că America va urma o politică de dominaţie


mondială, bazată pe puterea militară, culturală şi economică şi va
încerca să întârzie, atât cât va fi posibil, afirmarea noilor puteri care
îşi fac tot mai simţită prezenţa pe scena mondială.
Pe termen lung, este foarte posibil ca şi Statele Unite să aibă aceeaşi
soartă cu cea a altor puteri hegemonice şi să decadă la un moment
dat la statutul de simplă mare putere. Un asemenea proces, însă, va
dura foarte mult, poate chiar decenii, pentru că economia şi
societatea americană pot asigura încă mijloacele necesare
conservării statutului lor actual. Cu toate acestea, unii analişti spun
că nici un alt moment nu este mai potrivit pentru puterile care-şi
doresc să se afirme la nivel mondial decât acesta pentru a provoca
hegemonia Americii.
Cât priveşte China şi relaţiile sale cu Statele Unite, rămân încă o
serie de semne de întrebare. Pe termen lung China este posibil să
treacă de la statutul de aliat, sau "strategic competitor" cum o mai
numea cu câţiva ani în urma guvernul de la Washington, la cel de
concurent pentru împărţirea sferelor de influenţa şi câştigarea unui
loc important în contextul creării unei lumi multipolare.
Referitor la relaţiile Rusiei cu SUA, Europa, China şi Japonia,
acestea sunt adesea dictate de consideraţii pe termen scurt. Este
foarte neclar ce urmăreşte Moscova să obţină în urma contactelor cu
partenerii săi, la fel cum este neclar şi modul în care politica externă
ar trebui să sprijine transformările prin care Rusia urmează să treacă
în viitor.
Un lucru este destul de limpede, la începutul secolului XXI, la fel ca
toate celelalte state, Rusia va trebui să înveţe să trăiască într-o lume
dominată încă de Statele Unite. Rezultatul acestei atitudini va defini
locul şi rolul Rusei în noua ordine mondială.
America nu-şi poate imagina reducerea ambiţiilor sale la o singură
regiune.
Interesele SUA sunt atât de legate de toate zonele globului, încât
orice obstacol în calea materializării acestora ar avea consecinţe
nefavorabile nu numai asupra poziţiei sale de lider în construcţia
unei noi ordini mondiale, dar şi a competiţiei pentru stabilirea unei
ierarhii reale a centrelor de putere.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru ceilalţi pretendenţi la o poziţie
superioară în ierarhia puterii mondiale actuale: Japonia, China,
Europa Unită şi Rusia.
Demersul către o lume multipolara va fi de lungă durată, iar
comunitatea internaţională va cunoaşte, probabil, o restructurare
profundă, în care integrarea globală şi regionala va coexista cu
tendinţa contradictorie de fragmentare şi ierarhizare a lumii. În timp
ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri,
amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima
organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masa generează
tot mai des motive de conflict.

Biliografie:

1. Pierre Lorrain cu lucrarea „Incredibilă alianţă Rusia – Statele


Unite”, Bucureşti, 1999
2. Mihai E. Ionescu, autor al lucrării „Sfidarea Westfaliei. Relaţii
Internaţionale”, Bucureşti, 2003.
3. Mircea Mureşan, Ion Emil,Florian Rapăn, Viorel Buta, „
Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „ Carol I”,
Editura Universităţii, Bucureşti, 2006.
4. „Jurnalul Economic”, Editura Tempus, Iaşi, 2005.
5. Jacques Dauer, „Reconquista. Eseuri şi studii de geopolitica
spirituală europeană”, Editura „ Académie du Gaullisme”,
Bucureşti, 2005.
6. Dan Pavel, „Sfera Politicii”, Revista de Ştiinţe Politice şi de
Teorie Politica, Editata de Societatea Fundaţiei Civile, Nr. 138,
2009.
7. Mohamed Sahnoun, "Managing Conflicts in the Post-Cold
War Era," in Managing Conflict in the Post-Cold War World:
The Role of Intervention. Report of the Aspen Institute
Conference, August 2-6, 1995, (Aspen, Colorado: Aspen
Institute, 1996).
8. http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=106817.