Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mcalinescupostscriptum
Mcalinescupostscriptum
La şcoala Harmony
de Daniel Cristea-Enache
Nu cred că există nenorocire mai mare decât aceea de a-ţi pierde copilul.
Suferinţele noastre nu sunt, de fapt, comparabile şi nici măcar cuantificabile. Ele sunt
şi atât. Dar moartea celui căruia i-ai dat viaţă, pe care l-ai văzut crescând de la
mărimea unui polonic la cea a unui om întreg, dispariţia lui fizică înainte de a ta
jertfeşti fiul pentru El. Mulţi dintre bătrânii care trec prin această încercare nu-i pot
rezista şi – cu pilonii sufleteşti retezaţi – se duc după copiii lor, nemaivoind să facă
umbră pământului.
Călinescu, fiul reputatului critic şi teoretician literar, un copil chinuit, născut sub
semnul încâlcit - funest al unei „constelaţii“ de boli şi care şi-a găsit sfârşitul înainte
de a fi împlinit 26 de ani. Cum se poate scrie despre o asemenea tragedie? De unde îşi
ia tatăl lovit de soartă puterea de a pune pe hârtie întâmplări şi episoade cu fiul său
„ciudat“ şi drag, pierdut pentru totdeauna? Tonul patetic nu i se potriveşte defel celui
care scrie acest jurnal în doliu şi care, conturând un portret biografic al lui Matthew,
găseşte în chiar acest demers o alinare, un mod de a fi împreună cu băiatul său. Scrisul
W sine. El constituie, dimpotrivă, o verigă de legătură între tată şi fiu, o punte de cuvinte X
şi imagini pe care primul o aruncă spre celălalt, peste groapa căscată între ei. Timp de
caută silueta tremurătoare prin hârtii şi amintiri mai vechi şi îl înfăşoară cu dragoste în
înţelegerii noastre. La sfârşit, avem un părinte mai împăcat cu durerea lui, înseninat în
moartea lui Matthew preia, în acolada sa, fragmente consistente din jurnale mai vechi,
este vorba, aici, despre trucurile compoziţionale prin care jurnalul (şi jurnalul în jurnal)
intră în corpusul unei ficţiuni literare pentru a-i sublinia gradul de artificialitate,
exact bolile lui M şi cum puteau fi contracarate manifestările lor) luminează enigmele
nerezolvate atunci, se roteau în jurul unui personaj viu, acum dispărut. Se creează,
astfel, o mare tensiune dramatică. Fiecare pagină i-l restituie pe Matthew părintelui
complexul de boli de care suferă unicul său fiu îl loveşte în plin. Îi dezarticulează
sistemul de referinţă şi cadrele bine fixate ale înţelegerii, îi spulberă succesivele teorii
„explicative“ şi ameninţă să-l clatine profesional şi uman. Însă, dacă patologia lui M îl
credinţele intime, M însuşi este cel care îl salvează pe Matei Călinescu. Asistăm la o
autism) şi, pe de altă parte, epilepsia care îi va pune capăt zilelor. Aceasta din urmă e o
Călinescu cu gândul la aura ce-i anunţă dostoievskianului prinţ Mîşkin intrarea într-o
bună parte din corpul medical şi chiar pentru cei (auto)intitulaţi specialişti în domeniul
coordonatele şi determinantele bolii. Dar tot ce pot ei obţine, până la un punct, este
Până la acest prag al înţelegerii, părinţii se zbat în plasa alunecoasă, dar rezistentă, a
W întrebărilor fără răspuns. Lipsesc nu doar soluţiile la problemele grave ale lui M. X
Lipseşte însăşi titulatura acestora, cheia măcar onomastică a unui comportament ce-i
răvăşeşte şi-i face să sufere încontinuu, într-o oribilă progresie a răului fără nume şi
chip.
După un lung interval temporal, acest rău se precizează şi lupta împotriva lui
devine posibilă. Sindromul lui Asperger are o corolă întreagă de echivalenţe cu ceea ce
i s-a întâmplat lui Matthew zi de zi. Autiştii trăiesc în prezent şi au mari dificultăţi în
perceperea viitorului. În fiecare dimineaţă, la ieşirea din somn, îşi regăsesc cu greutate
abstracţii şi vede matematic. (Vi-l amintiţi pe Dustin Hoffman, în Rain Man, numărând
ficţiuni (de gustat ca atare). Nuanţe şi verigi intermediare nu există. Este motivul
pentru care urmăreşte cu detaşare la televizor filme violente ori partide de wrestling,
dar suferă la cele mai mici perturbări ale programului zilnic. Într-o parte avem
aleatorie.
Toate aceste date ale bolii lui Matthew nu fac decât să sublinieze şi mai bine,
prin contrast, frumuseţea lui morală, candoarea serafică, angelismul de care tatăl,
treptat, devine conştient. Şi tot treptat, printr-o fină, uimitoare translatare, copilul
chinuit şi totuşi senin se transformă într-un învăţător al părintelui său. Numele unei
şcoli la care Matthew a învăţat, Harmony, e întru totul simbolic. Tatăl învaţă să se
W să comunice aşa cum o fac autiştii între ei (într-o limbă de deasupra limbajului, de la X
suflet la suflet); dar este, în acest efort de apropiere şi reciprocă înţelegere, ceva eroic,
fiind anticipat, apoi despărţit brutal, apoi lăsându-se prezis din nou – pe o treaptă de
adevăr mai profund – de începutul vieţii sale, pulsând într-o însemnare de jurnal
patern: „27 august 1977. Uca şi M părăsesc spitalul. Uca fericită. M e un copil dorit,
Nota autorului
Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în
de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea
În acele zile n-am putut face nimic altceva decît să mă gîndesc la el scriind,
zilele, dar întîmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea
mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre
acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el.
Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum
continuă să fie pentru mine, un dar. Un dar al lui Dumnezeu? Chiar dacă eu nu pot fi
sigur de asta, o murmură numele lui, care este şi al meu, din adîncurile etimologiei
biblice. Un nume, se zice, este un semn – nomen est omen – dar acest omen e
totdeauna indescifrabil, un mic mister înfăşurat într-un mister mare, foarte mare,
infinit.
Am scris această carte pentru mine – ca un soi de exerciţiu spiritual – dar sper
W X
(Matei Călinescu, notă la Portretul lui M, Editura Polirom, 2003)
obsedează şi mă va obseda pentru tot restul vieţii. În mod ciudat, epilepsia – cea care
l-a ucis, de fapt – nu face parte din enigmă. Oare de ce? Poate pentru că epilepsia mi
se pare, dacă nu mai puţin tragică, mai puţin misterioasă decît mintea unui autist. Iar
W X
M supravieţuieşte în memoria mea nu din pricina crizelor lui atît de sfîşietoare şi, în
cele din urmă, fatale, ci pentru că avea sindromul Asperger, pentru că aparţinea acelei
ciudate lumi a autismului, cu totul străină nouă, dar, în acelaşi timp, în aparenta sa
conform propriilor ei repere şi, totodată, cerînd empatie, nu o empatie obişnuită (pe
care tinde să o respingă), ci de un alt tip, mai sobră, mai simplă, fără gesturi de
compasiune, mai puţin explicită sau exprimată verbal, mai aplecată spre tăcere, spre
ecuaţii pure, fără nici o legătură cu lumea noastră reală, competitivă, plină de ambiţii
omeneşti). An după an, am încercat să-l înţeleg pe M şi, abia către sfîrşit, am simţit
puteam comunica – sau, mai potrivit ar fi să spun «să stabilim o comuniune» pe acele
W căi mai subtile prin care el stabilea, în chipul cel mai firesc, o comuniune cu alţi X
autişti. Mie acele căi mi-au rămas inaccesibile.
următorul episod care ilustrează indirect şi prin contrast ceea ce încerc să spun.
Acum cîţiva ani, soţia mea şi cu mine am participat, pentru prima oară, la o
conferinţă naţională organizată de ASA (Societatea pentru Autişti din America), ţinută
ne-am gândit că M va avea de câştigat de pe urma ascultării lor. Unul dintre vorbitorii
aflaţi în prim plan era Donna Williams, o persoană deja binecunoscută la acea dată,
W amintesc că, în timpul prelegerii ei, M şedea în primul rând, într-o încăpere plină, X
însă stăpânită de o linişte absolută (publicului i se ceruse să nu aplaude, deoarece
zgomotul bătăilor din palme ar fi tulburat-o pe vorbitoare). Liniştea era cu atît mai
firavă, abia auzită, un fel de susur muzical pianissimo. Numai ochi şi urechi, M se uita
la ea cu o expresie aproape extatică pe chip. Şi Donna l-a observat şi şi-a dat seama
că era «ca ea». Încheindu-şi alocuţiunea, a vrut să afle numele tînărului înalt, lat în
umeri şi cu păr castaniu, îmbrăcat în T-shirt şi purtînd ochelari mari, cu rame negre,
care şedea în rîndul întîi. Femeia rugată (în şoaptă) de Donna să se intereseze de
identitatea lui a venit drept la M şi l-a întrebat cum se numeşte. S-a dus înapoi la
Donna, după care s-a întors la M şi a spus: «Donna îl salută pe Matthew!» Fără să se
arate cîtuşi de puţin surprins, M a fost încîntat şi mîndru. Mă întreb dacă a înţeles
despre ce anume vorbise Donna (avînd o capacitate de exprimare mult mai redusă
decît ea) – dar oare conta acest lucru? Se recunoscuseră reciproc ca făcînd parte din
W aceeaşi lume, şi această recunoaştere – cum anume s-a produs? – ştergea toate X
diferenţele, cu excepţia diferenţei de nume. Bineînţeles că M ştia numele Donnei, dar
ea avea nevoie să-l ştie pe al lui, pentru a transmite acel scurt mesaj de recunoaştere:
zîmbit ca pentru sine, dar nu a spus nimic), un mesaj gratuit, dar nu lipsit de o
empatie, acceptat social. Preţ de o clipă, M şi Donna s-au recunoscut instinctiv – fără
ca acest lucru să aibă vreo urmare. Dar sînt oare mai puţin autentice recunoaşterile,
oamenii «normali», se recunosc între ei în mod spontan, fără să dea greş. Iată ce scrie
Donna Williams: «E oarecum asemănător cu felul în care un animal simte dacă o altă
creatură face sau nu parte din aceeaşi specie sau dintr-una înrudită. Unele animale se
W orientează după miros sau sunete. Altele par, într-adevăr, capabile să sesizeze ceea X
ce le este necunoscut sau de neînţeles în comportamentul creaturilor care nu sînt la
fel ca ele […]. Cînd mă găsesc printre non-autişti, realizez destul de repede că ei
deloc cu al meu. Ştiu acest lucru deoarece ei lucrează esenţialmente pe mai multe
canale, cîtă vreme eu lucrez pe unul singur […]. Asemenea unor animale, indiferent ce
am eu în comun cu alte fiinţe, umane sau de altă specie, pe primul loc se situează
aşa cum m-am întrebat cînd M a primit mesajul «Donna îl salută pe Matthew»: oare
s-a obişnuit tot mai mult. A devenit mai prietenos faţă de mine şi mi se adresa mai
curînd pe numele mic, mai rar îmi spunea «tati» (a avut dintotdeauna o atitudine
afecţiunea faţă de mine în felul său aparte şi mai ales cînd nu eram prezent. Şi a mers
pînă acolo cu afecţiunea încît, în ultimii săi ani de viaţă, îi era chiar dor de mine, cînd
nu mă găseam în oraş. O întreba pe Uca: «Cînd se întoarce Matei? El găteşte mai bine
decît tine!». Căci îmi plăcea să-i pregătesc mîncăruri vegetariene savuroase,
acele condimente care ştiam că-i plac lui – căci el avea gusturi sofisticate, de
conserve sau alte preparate de gata, în faţa televizorului. Deşi el prefera (tacit şi fără
W să manifeste vreun entuziasm, atunci cînd mă aflam în preajmă) ceea ce găteam eu, X
îmi lăuda bucatele numai cînd lipseam pentru perioade mai lungi de timp. Probabil că
el a fost primul care şi-a dat seama că noi doi aparţineam unor specii diferite, că o
cuvinte cu Phil, mentorul său autist, ori cu Julian, de care-l lega o lungă prietenie, ori
chiar cu maică-sa, care avea infinit mai multă răbdare cu el) era exclusă. Poate că
lucrurile au devenit ceva mai tolerabile pentru el în ultima parte a vieţii sale, după ce
mi-am dat seama că eu însumi aparţineam acelui fenotip numit astăzi «fenotipul
lectură ce mi-a dat mult de gîndit, inclusiv referitor la propria mea persoană (aşa cum
noţiunea este vagă: «fenotipul autismului în sens lărgit» sau, mai simplu, «avînd
anumite trăsături autistice» s-ar putea aplica multor persoane care funcţionează
W - în sens gregar –, reprezentînd tipul introvertit, solitar prin vocaţie, mai distant în X
relaţiile cu semenii. Cu toate acestea, continuam să fac parte din altă specie, deşi
poate că nu foarte îndepărtată de a lui; dar chiar şi diferenţe minore pot duce la
incompatibilităţi majore.
După cum am mai spus, vreau, simt nevoia să aflu cît mai multe despre
autism - şi dacă anumite cunoştinţe specializate îmi rămîn inaccesibile, doresc, cel
puţin, să ţin pasul cu noi zone de cercetare, noi direcţii de investigaţie, ipoteze noi şi
mărturii de ultimă oră ale părinţilor ori ale autiştilor care pot să scrie şi să-şi spună
Cambridge, Simon Baron-Cohen: The Essential Difference: the Truth about the Male
and Female Brain («Diferenţa esenţială: adevărul despre creierul masculin şi cel
Autism and Theory of Mind («Cecitatea mentală: eseu despre autism şi teoria minţii»,
1995). Cunoşteam şi alte lucrări de-ale sale şi de-ale colaboratorilor săi. Aş dori să
W spun aici doar cîteva cuvinte despre Diferenţa esenţială şi despre gîndurile pe care X
le-a stîrnit într-un profan ca mine, un profan cu oarece experienţă directă în privinţa
autismului. Dar, înainte de a face acest lucru, simt nevoia să evoc cîteva reacţii pur
subiective, în urma lecturilor despre autism din ultimul an. Şi mă refer la ele aici
deoarece au legătură atît cu faptul că, în general, accept teza lui Baron-Cohen
consider limitată (empatia ar fi o caracteristică feminină, dar eu cred că, după cum am
spus anterior, există într-adevăr anumite forme de empatie autistică, care nu trebuie
trecute cu vederea). Amintirile stîrnite de lecturile mele privitoare la autism sînt, după
exprimate de persoane cu autism şi de părinţi ai copiilor autişti, despre care voi vorbi
mai tîrziu. Trebuie să mărturisesc că nu pot citi nimic despre autism cu un sentiment
de detaşare. Cum aş putea? Scopul pe care l-am urmărit cu aceste memorii a fost să
fac portretul lui M, pentru a-l înţelege mai bine. Pe el – şi pe alţii ca el – şi pe mine
teoretice), ca şi cînd acestea ar fi ferestre spre trecutul lui, la diferite vîrste: în fragedă
pruncie, în anii fericiţi dinainte de şcoală, în ciclul primar, secundar şi în liceu, iar
după absolvire, în diferitele slujbe pe care le-a avut M ca tînăr, şi chiar – proiectînd,
visînd, presupunînd – în etapele ulterioare ale unei vieţi care i-a fost refuzată, într-un
posibil viitor de care nu a mai avut parte. Chiar dacă unele descrieri, peste care am
dat citind despre sindromul Asperger, nu i se potrivesc sau i se potrivesc doar parţial,
imaginea lui îmi apare cu atît mai vie tocmai datorită deosebirilor sau a contrastelor.
Cititul a fost, pentru mine, deşi în mod indirect, un prilej bun de a citi în mine însumi.
care, curînd, se dizolvă în zîmbetul lui larg, bun – care ar fi putut fi (aşa cum susţin
anumite ocazii, cînd încă trăia, zîmbetul lui era poate defensiv, ascunzînd, eventual, o
teamă faţă de ceea ce, pentru el, era cu neputinţă de cunoscut la ceilalţi, în situaţii
neaşteptate. Totuşi, au fost multe ocazii în care zîmbetul lui exprima o gamă largă de
existînd o empatie deplină, corespunzînd cu propria lui vîrstă emoţională, cea a unui
copil de trei sau patru ani), pînă la starea de uimire şi exaltare, cînd zîmbea pentru
zîmbetele îndatoritoare, cînd cerea o favoare («Tati, m-ai putea duce cu maşina pînă
rugămintea i se împlinea.
convingătoare, sau cel puţin mie aşa îmi pare.* (Mă las atît de uşor, prea uşor convins
de tot felul de teorii despre autism, chiar şi cînd sînt contradictorii; ani de zile am
evitat studiile psihanalitice ale autismului, de teamă că m-ar putea convinge, ceea ce
«creierului masculin extrem» (pp. 133-154). Acordul meu se bazează pe propria mea
intuiţie şi pe aceea a unui mare specialist, dr. Hans Asperger, care şi-a sintetizat
W observaţiile privitoare la copiii autişti în importantul său articol din 1944, menţionat X
şi în Portretul lui M. Referindu-se la acel articol, Baron-Cohen citează următorul pasaj
* Trebuie, totuşi, să notez faptul că argumentaţia lui Baron-Cohen este pur ipotetică: de exemplu,
ceea ce spune despre «creierul feminin extrem», a cărui existenţă este necesară teoretic, după cum
se poate deduce din modelul statistic de la pag. 150. Dar realitatea unui asemenea creier este greu
de înţeles fără exemple concrete de «hiperempatie», şi este de neînţeles de ce o asemenea
«hiperempatie» n-ar fi la fel de handicapantă ca sistematizarea extremă care defineşte creierul
bărbătesc.
Chiar şi în cadrul variaţiei normale, găsim diferenţe de inteligenţă tipice pentru cele
două sexe.» Asemenea multor altor cercetători din anii 1990, Baron-Cohen vorbeşte
autiştii fără capacitate de exprimare verbală (de obicei cu un IQ sub 70, care este
cu un IQ mediu de 100 şi peste (conform lui Stine Levy, IQ-ul lui M era 100), putînd,
la limită, să atingă nivelul unui geniu – geniu al matematicii – dar cu dificultăţi sociale
(Sindromul Asperger), raportul între sexe este cel puţin de zece bărbaţi la fiecare
femeie. Acest raport sugerează, de asemenea, faptul că acele condiţii care determină
condiţiilor care determină spectrul autismului n-a fost investigat în măsura în care
poate ar fi trebuit să fie, dat fiind faptul că Natura ne oferă un indiciu însemnat
referitor la cauza acestei condiţii» (pag. 137). Purtătorii de SA de tip superior pot,
matematică» (pag. 155-169), este cel al lui Richard Borcherds, profesor la Cambridge
simptom cheie al SA. De exemplu, l-am întrebat dacă, după părerea sa, în
comportamentul lui exista ceva ciudat din punct de vedere social, sau ceva
neobişnuit. Mi-a răspuns că nu-i venea în minte nimic special […]. L-am întrebat
dacă, după părerea lui, făcea ceva altfel decît o făceau alţi oameni. „Nu“, mi-a răspuns
el. Ce-mi putea spune despre comunicare, al doilea simptom cheie al SA? Era ceva
deosebit aici? Nu-şi dădea seama ce ar fi putut fi, deşi a recunoscut că nu prea se
pricepea să poarte o conversaţie. Din punctul lui de vedere, discuţiile erau necesare
doar pentru a afla ce aveai nevoie să afli şi cam atît. M-am gîndit că a omis să
acest lucru, dar el mi-a zis că, de fapt, acest aspect nu-l interesa.» (pag. 157)
Nici M nu simţea că e altfel decît alţii, deoarece «fiecare e altfel», după cum
spunea el. Dar asta nu înseamnă că nu-l interesau sentimentele altora. Cînd mă
plîngeam că «mi-e rău» sau că «mă simt prost», se îngrijora şi, în felul său stîngaci,
manifeste în alte persoane – şi exclama: «Îmi pare rău, îmi pare rău», cînd cineva se
lovea accidental şi el era de faţă. Dar nu sesiza schimbări mai subtile de dispoziţie.
Nu-l prea interesa ce gîndeau alţii, dar cînd era într-o dispoziţie cu adevărat bună şi
cineva făcea o afirmaţie cu caracter general, părea să-i placă să afirme exact
contrariul, chiar şi cînd ştia că nu avea dreptate: era felul său naiv de a participa la
era evident, pentru a o continua uneori pînă în cele mai mici amănunte, cu
W argumentele cele mai aiuristice (dar trebuie să subliniez, fiind tot timpul conştient că X
nu avea dreptate).
Foarte rar îşi exprima cu voce tare propriile sentimente şi stările sufleteşti, iar
apropierea unei crize – se cufunda în tăcere. Întrebat dacă îi era rău sau îl durea capul
(la vîrsta de unsprezece sau doisprezece ani, cam cu un an înainte să-i înceapă
crizele, l-au chinuit migrene cumplite, care-i provocau stări de vomă şi care ne-au
îngrijorat atît de mult, încît l-am dus la Spitalul de Pediatrie din Cincinnati, unde ni
s-a spus că migrenele au cauze… misterioase!), îşi punea palmele peste urechi şi
invariabil spunea «Sînt bine», dar cu un ton exasperat în voce, care sugera contrariul
obstinaţie să se plîngă. «Sînt bine, sînt bine, sînt bine, nu vă faceţi griji.» Lua totul ca
şi cînd trebuia să fie aşa cum era. Aproximativ cu un an înainte să moară, cînd a avut
W o fractură a unuia dintre oasele pelviene şi a trebuit să stea întins mai bine de o lună, X
mişcîndu-se prin casă într-un scaun cu rotile, nu l-am auzit să se vaite vreo clipă. De
fapt, părea dacă nu chiar fericit, pe deplin satisfăcut să se afle în centrul atenţiei
ideal», aşa cum fusese considerat la Institutele Naţionale de Sănătate, cu cîţiva ani
înainte.
«bun la matematică», că era lăudat de profesori, că a fost inclus într-un grup de elevi
avansaţi (în clasa a doua făcea probleme de matematică pentru clasele a treia şi a
patra), că era admirat de colegi. Toate acestea îi confereau, cel puţin în ochii lui, un
anumit statut printre colegi, permiţîndu-i să-i ignore cînd îl luau în derîdere şi-l
W zeflemiseau. Totuşi, în liceu, a avut probleme să ţină pasul cu ceilalţi (era ajutat, X
acasă, de meditatori). Cred că motivul a fost faptul că începuseră crizele de epilepsie,
precum şi medicaţia ce i-a fost prescrisă pentru a le ţine sub control. Această
medicaţie, în doze tot mai mari, i-a afectat probabil memoria: după cum mi-a spus
matematice, dar la fel de repede uita ceea ce învăţase. În orice caz, îi plăcea teribil să
facă matematică în particular cu meditatorul – pentru el, era ca şi cînd s-ar fi jucat;
de nesigur, poate chiar plin de teamă, la care el nu vroia să se gîndească. «Uit foarte
mult», recunoştea M fără reţinere. Cît despre viitor, cînd era întrebat ce vroia să
W devină, era întotdeauna nedumerit şi dădea tipicul său răspuns care-l scotea din X
încurcătură atunci cînd i se puneau întrebări pe care nu le înţelegea: «Nu ştiu»,
adăugînd uneori, «De unde să ştiu?» Mă întreb dacă memoria nu este cumva, într-o
amintesc cît de trist am fost cînd l-am auzit pe M spunînd: «Uit foarte mult», şi apoi
dacă? Şi ce dacă? Poate că aceasta era întrebarea lui M căreia era imposibil să-i dai un
lui Baron-Cohen – ceea ce, în treacăt, i-ar confirma superficial întreaga argumentaţie,
W explice de ce autiştii, care stabilesc o relaţie de empatie în cel mai bun caz imperfectă X
şi stîngace cu oamenii «normali», manifestă o empatie totală, aş putea spune
pătimaşă (chiar dacă o patimă aparent rece) faţă de cei asemenea lor. În literatura
sesizat-o datorită empatiei puternice, evidente a lui M faţă de alţi autişti – apare
menţionată în două cărţi. La prima dintre ele, Autismul – văzut din interior (1996) a
Donnei Williams, m-am referit deja. A doua este Elijah’s Cup (Potirul lui Elijah), de
şi empatia care se naşte între persoanele suferind de autism par generate de un fel de
intuiţie instantanee sau chiar de instinct. Folosind termenul de «sistem» într-un sens
fel de a da sens lumii, începînd din copilărie. Autiştii au alt «sistem» decît oamenii
«normali». Pentru ei, bunăoară, stimulii senzoriali (sunete – inclusiv tonurile vocii –,
W culori, mirosuri, senzaţii tactile, gusturi) pot foarte uşor să devină copleşitori şi să X
producă o «supraîncărcare» senzorială dramatică, paralizantă. «Hipersensibilitatea
senzorială» a autiştilor este legată de modul lor serial – sau pe un «singur canal» – de
autistului şi cea a individului «normal», care foloseşte un sistem de procesare «pe mai
multe canale» a informaţiei senzoriale. Dar numai cel de-al doilea sistem poate duce
Pentru autist, nu se pune problema de a «citi gîndurile altora», atunci cînd minţile
altora au tendinţa să-şi impună (oricît de blînd) propriile lor interpretări, validate
Eşecul de a «citi gîndurile» este, prin urmare, reciproc, iar efectele sînt extrem
de derutante pentru ambele părţi. «Dificultăţile mele legate de „autism“ – scrie Donna
W intim. În contact cu alte persoane care-mi impuneau de-a valma alte sunete, texturi, X
modele coloristice pe care eu le consideram copleşitoare şi intolerabile,
asupra mea acelaşi efect pe care l-ar avea o ladă de lămîi vîrîte cu de-a sila pe gît.
printre altele, teama autistului de a fi iubit (într-un sens recunoscut social), adică de a
subiectul autist este de gen masculin sau feminin (sau lipsit de gen, în propria sa
Elijah, l-am citit fără să-l las din mînă, într-o după-amiază şi o noapte de insomnie
(fapt care nu mi-a diminuat atenţia), la sfîrşitul lui ianuarie 2004. Mi-a fost uşor să
W generaţie mai tînără. Scriitorii din care citează – scriitori «cu pretenţii», de la Kafka la X
Gertrude Stein, de la Wittgenstein, la Marjorie Perloff despre Wittgenstein – îmi sînt
destul de familiari (de fapt, Marjorie Perloff, care a scris volumul Wittgenstein’s
într-adevăr, mică!). M-a fascinat evoluţia lui Elijah, de la doi pînă la zece ani, ca şi
eforturile chinuitoare, dar victorioase, în cele din urmă, ale mamei de a înţelege şi a
identifica nevoile fiului ei, în cadrul noului context de a recepta autismul nu drept o
şi diferenţe. Spre deosebire de cazul lui M, crizele de epilepsie ale lui Elijah au apărut
devreme, cînd el avea doi ani, şi din fericire i s-a putut reduce dependenţa de
prematură – unul din rarele cazuri de «moarte subită inexplicabilă în epilepsie». (Dar
cît de rare sînt aceste cazuri? Printre mesajele primite de la membrii micii noastre
comunităţi, care au citit anunţul mortuar pentru M în ziarul local, au fost două care
descriau morţi recente absolut similare, ale unor tineri suferind de epilepsie.)
zile, de Elijah mamei sale, după ce s-a întors de la şcoală («Sînt nebun?»), care părea
ecoul peste ani al întrebării pe care i-a pus-o M Ucăi, în 1986, cînd avea nouă ani,
W într-o bună dimineaţă, în timpul micului dejun: «Sînt un idiot?» A refuzat să explice X
de ce punea această întrebare («Întreb şi eu», a spus cu o voce calmă, meditativă; era
într-una din zilele lui de bună dispoziţie). Impresia mea este că, dacă am fi răspuns
«da» (dar desigur că mama lui a negat), ar fi rămas la fel de neafectat, de rezervat şi
înainte să meargă la şcoală. Era clar că vreunul dintre colegi îl făcuse «idiot» sau ceva
de genul acesta, dar nu părea să-i pese, deoarece era împăcat cu sine şi cu lumea.
Avea propria lui metodă de a atenua sau de a ignora limbajul stigmatizant: conceptul
făceau parte din sensibilitatea lui; avea un simţ bine definit al dreptăţii şi jocului
cinstit. Cînd îşi băteau alţii joc de el – lucru care a devenit tot mai rar pe măsură ce el
W iniţiată sub umbrela Societăţii de Autism din America (ASA), de către Jim Sinclair şi X
alţii – o mişcare tot mai independentă faţă de ASA, un organism cu orientare mult mai
tradiţional-profesională – dar nu ne-am alăturat ei, deşi poate ar fi trebuit, date fiind
crizele din ce în ce mai acute ale lui M, din pricina cărora nu putea să meargă în
tabăra de vară Autreat (un loc de retragere pentru autişti, organizat de Jim Sinclair şi
Autism Network International, sau ANI). Relatarea Valeriei Paradiz despre participarea
ei şi a lui Elijah în această tabără este una dintre cele mai interesante părţi ale cărţii.
Conceptul propus de ANI se bazează, cred eu, pe curioasa empatie ce se creează între
autişti. «Deşi organizatorii principali ai ANI sînt cu toţii de tipul „cu posibilităţi ridicate
urmă. Cum pot autiştii să citească gîndurile altor autişti? Explicaţia pare simplă, dar
W psihologie privitoare la teoria minţii, aşa cum este ea formulată la această oră. În X
primul rînd, ar putea s-o facă să accepte mai uşor diferenţele culturale şi să-şi pună
încă una tragică. Dar societatea are responsabilitatea, în măsura în care doreşte să fie
cecitatea sau surditatea. După cum scrie Valerie Paradiz despre Jim Sinclair: «În mod
limpede, el era […] un intelectual care se revendica de la Helen Keller şi Louis Braille.
Şi, asemenea acestor activişti de început, care au transformat paradigma pentru surzi
şi orbi, ideile de pionierat ale lui Jim despre autism au fost primite cu o atitudine
Societatea pentru Autism din America (ASA) şi More Advanced Autistic People (MAAP).
W […] Jim a fost unul dintre autiştii – puţini la număr, la vremea respectivă – care au X
introdus conceptele de bază ale apărării propriilor drepturi. Şi-a formulat ideile
noi un comportament social „normal“ este ca şi cînd te-ai aştepta ca orbii să conducă
privit pe M – a fost crearea grupului ABLE în Bloomington, la ale cărui întîlniri lunare –
fie pentru a cina în diferite restaurante, fie pentru a lua parte la jocuri de baschet, în
Indianapolis sau în centrul nostru universitar, care are o echipă de baschet bună – M
participa cu mare plăcere (o plăcere de care uita însă foarte repede). Adevărata
problemă pentru autişti este cum să facă faţă singurătăţii, şi asta în cea mai mare
parte a timpului. Fapt este că interacţiunea socială – în cazul autiştilor (chiar dacă sînt
de oameni «normali», cu care au cel mult o comunicare superficială. Cine să-i înveţe
cum să facă faţă singurătăţii – dacă nu sînt genii ale matematicii, sau, precum
După părerea mea, aceasta a fost marea problemă a lui M, exacerbată de lipsa
redusă de anticipare. Petrecea extrem de mult timp jucînd jocuri video precum
«Nintendo» sau uitîndu-se la televizor, mai ales la filme Disney sau la programe
(wrestling) între profesionişti, la care aprecia, aş zice eu, mai curînd gălăgia
prefăcută, decît aparenta violenţă; şi desigur la sporturi, despre care ştia o mulţime
de lucruri şi care-i ofereau un mijloc de interacţiune socială mai amplă. Dar mintea lui
era esenţialmente solitară. Mi-o reprezint asemenea unui cer mental pur, de un
W albastru transparent, aşa cum este cerul de vară tîrzie, nestrăbătut de norii reveriilor, X
nostalgiilor, amintirilor, proiectelor, nici măcar de cei ai speranţelor. Într-un fel,
faptul că uita era o binecuvîntare pentru el, deoarece nu-şi amintea şi nu-şi anticipa
care pentru el veneau ca nişte daruri căzute din senin, cu atît mai emoţionante cu cît
să-l învăţăm cum să se prefacă a fi «normal». El era cine era. Uneori, i se întîmpla să
se mînie timp de o clipă, cînd vedea că părinţii nu-l înţeleg. Cît despre faptul că alţii
nu-l înţelegeau – după şcoala primară, cînd riposta brutal la şicanările colegilor –
ajunsese să-l amuze ori să nu-i mai pese de el cîtuşi de puţin. Era blînd şi tolerant.
W cînd zîmbea – aşa cum l-am păstrat eu în amintirea mea – zîmbea nu numai cu X
buzele sau cu ochii sau cu faţa, ci cu întreaga sa fiinţă.