Capitolul I Consideratii Generale Asupra Actelor Si Faptelor de Comert

Capitolul I
CONSIDERATII GENERALE ASUPRA ACTELOR SI FAPTELOR

DE COMERT
Sectiunea 1
ACTELE SI FAPTELE JURIDICE
1.1. Actele si faptele juridice in Teoria Generala a Dreptului

romanesc.
Problema actelor si faptelor juridice a provocat vii dezbateri in doctrina

juridica romaneasca datorita multitudinii de situatii la care se refera si a
importantei solutiilor propuse pentru viata juridica viitoare.(1)
Ceea ce a retinut fiecare teorie propusa in doctrina este ca, in cadrul
faptelor si actelor juridice, faptele sociale si normele juridice se afla intr-o
relatie de interdependenta: faptele omenesti, in lipsa unor norme juridice, nu
sunt fapte juridice, ci simple manifestari ale omului care nu contureaza un
raport juridic; dar si invers, normele juridice nu creaza raporturi juridice prin
ele insele,ci trebuie sa intervina o fapta sociala pentru a se implini elementele
unui raport juridic. Desigur, nu este vorba numai de actiuni ale omului, ci si de
evenimente sau de actiuni ale fortelor naturii care capata o importanta sociala
datorita legaturi stranse cu viata omului. Tocmai datorita raportului de
interdependenta, o norma juridica care nu mai e pusa in lucru de fapte sociale
nu-si mai justifica existenta, cade in desuetudine.
Intr-o exprimare sintetica, recunoscuta de majoritatea doctrinarilor
dreptului, faptele juridice au fost definite ca “acele imprejurari care potrivit
normelor juridice atrag dupa sine aparitia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice, si provoaca prin aceasta anumite consecinte juridice”. (2).
In doctrina au fost formulate multe clasificari ale faptelor juridice. Pentru
subiectul abordat in prezenta lucrare intereseaza in mod deosebit impartirea
faptelor juridice privite in sens larg in fapte juridice in sens restrans si acte
juridice.
Sensul larg al faptelor juridice este cuprins in definita prezentata mai sus.
1
Sensul restrans al faptelor juridice este privit in opozitie cu notiunea de
acte juridice. Actele juridice au fost definite ca manifestari de vointa facute
direct pentru a genera, modifica sau stinge raporturi juridice.(3)
Faptele juridice in sens restrans sunt acele actiuni omenesti care produc
efecte juridice dar nu indeplinesc elementele constitutive ale unui act juridic,
adica fie sunt ilicite, fie sunt licite dar facute fara intentia de a produce efecte
juridice.
Evenimentele sunt acele intamplari, actiuni ale hazardului sau ale fortelor
naturii, care se produc independent de vointa omului dar care dau nastere,
modifica sau sting raporturi juridice atunci cand legea prevede expres acest
lucru. Evenimentele intregesc notiunea de fapt juridic in sens larg.
l.2. Actele si faptele de comert - specii ale actelor si faptelor

juridice:
Asa cum din corpul general al dreptului se desprind ramuri speciale de

drept, cu caracteristici proprii, respectand aceleasi reguli, din categoria mare a
actelor si faptelor juridice privite in sens general se desprind acte si fapte
juridice speciale, corespunzand ramurilor speciale de drept de care apartin.
Astfel, dreptul comercial ca ramura de drept reglementeaza unele acte si
fapte juridice speciale: actele si faptele de comert Acestea contureaza
continutul “raporturilor juridice guvernate de normele dreptului comercial.
Putem spune,deci, ca actele si faptele comerciale sunt specii ale genului
numit “acte si fapte juridice”.
1.3. Enumerarea legislativa a actelor si faptelor de comert:
In legislatia comerciala se gasesc enumerate expres unele acte si fapte de

comert.
Cea mai importanta enumerare e cea cuprinsa in Codul Comercial, in
articolele 3,4 si 6.
Articolul 3 prevede:
“Legea considera ca fapte de comert:
1) Cumpararile de producte sau marfuri spre a se revinde, fie in natura,
fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria;
asemenea si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale Statului sau de alte
titluri de credit circuland in comert;
2) Vanzarile de producte, vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau
lucrate, si vanzarile de obligatiuni ale Statului sau de alte titluri de credit
circuland in comert, cand vor fi cumparate ca scop de revanzare sau inchiriere;
3)Contractele de report asupra obligatiunilor de Stat sau a altor titluri de
credit circuland in comert;
4) Cumpararile si vanzarile de parti sau actiuni ale societatilor
comerciale;
2
5) Orice intreprindere de furnituri;
6) Intreprinderile de spectacole publice;
7) Intreprinderile de constructii;
8) Intreprinderile de comisioane, agentii si oficii de afaceri;
9) Intreprinderile de fabrici, de manufactura si imprimerie;
10) Intreprinderile de editura, librarie si obiecte de arta, cand altul decat
autorul sau artistul vinde;
11) Operatiunile de banca si schimb;
12) Operatiunile de mijlocire (samsarie) in afacerile comerciale;
13) Intreprinderile de transporturi de peroane sau de lucruri, pe apa sau pe
uscat;
14) Cambiile si ordinele in producte si marfuri;
15) Constructiunea, cumpararea, vanzarea si revanzarea de tot felul de vase
pentru navigarea interioara si exterioara si tot ce priveste la echiparea, armarea
si aprovizionarea unui vas;
16) Expeditiunile maritime, inchirierile de vase, imprumuturile maritime si
toate contractele privitare la comertul de mare si navigatiune;
17) Asigurarile terestre, chiar mutuale, in contra daunelor si asupra vietii;
18) Asigurarile, chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunei;
19) Depozitele pentru cauza de comert;
20) Depozitele in docuri si antrepozite, precum si toate operatiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) si asupra scrisorilor de gaj liberate de ele.”
In completare, articolul 4 dispune:
“Se socotesc, afara de acestea, ca fapte de comert celelalte contracte si
obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca
contrariul nu rezulta din insusi actul.”
Articolul 6 clarifica unele dispozitii anterioare, in aliniatul l :
“Asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si
asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai in ce priveste pe
asigurator.”
Si aliniatul 2 al aceluiasi articol stabileste o fapta de comert pe cale de
exceptie:
“Contul curent si cecul nu sunt considerate ca fapte de comert in ce priveste
pe necomercianti, afara numai daca ele nu au o cauza comerciala.”
Pe langa Codul Comercial, si unele acte normative speciale cuprind referiri
la actele si faptele de comert.
Hotararea Guvernului numarul 201/1990, data in aplicarea Decretului-lege
numarul 54/1990 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice
pe baza liberei initiative, referindu-se la activitatile productive, de circulatie a
marfii si de servicii, indica in Anexa numarul l categoriile de activitati pentru
care nu se pot organiza prin libera initiativa intreprinderi mici, asociatii cu scop
lucrativ, asociatii familiale si activitati independente ale unor persoane fizice.
Cu alte cuvinte, Anexa numarul l fie scoate in afara legii producerea si
distribuirea unor bunuri si servicii anume desemnate (de exemplu materialele
3
pornografice, case de toleranta, cometul cu inamicul), fie interzice pentru
comerciantii privati unele activitati permise unor Regii Autonome ale Statului
(exemplu: fabricarea, comercializarea si repararea de instalatii si echipamente
nucleare si produse radioactive, echipament militar,extractia si prelucarea
titeiului si gazelor naturale etc.). Datorita caracterului imperativ al primei parti
a Anexei numarul l, consideram ca enumerarea facuta, in privinta activitatilor
interzise, este de stricta interpretare, neputand fi extinsa pe cale de analogie.
Spre deosebire de prima parte, a doua parte a Anexei numarul l enumera cu
caracter enuntiativ o serie de activitati din domeniul productiei, circulatiei sau
al prestarilor de servicii pentru care se pot organiza intreprinderi mici, asociatii
cu scop lucrativ, asociatii familiale si activitati independente ale unor persoane
fizice. Tocmai pentru a sublinia caracterul enuntiativ al enumerarii, legiuitorul
le numeste “categorii orientative de activitati.”
Fiind acte si fapte de comert mai speciale, desfasurate de institutii
specializate, si operatiunile bancare sunt reglementate si printr-o lege speciala,
in completarea dispozitiilor Codului Comercial. Astfel, Legea numarul 33 din
29 martie 1991 privind activitatea bancara, in capitolul II, intitulat “Activitatea
bancara”, arata in ce constau operatiunile efectuate de banci. Ceea ce Codul
Comercial mentioneaza laconic in articolul 3, punctul ll ca fiind “operatiunile
de banca”, Legea numarul 33/1991 detaliaza in articolele 18 si 22-26.
Si alte acte normative speciale enumera actele si faptele de comert,
individualizandu-le in marea sfera a actelor si faptelor juridice, acte normative
pe care le vom trata mai amanuntit pe parcursul lucrarii.
Sectiunea 2
SISTEMUL REGLEMENTARII ACTELOR SI FAPTELOR DE

COMERT IN DREPTUL COMERCIAL ROMAN
2.1. Diferite sisteme de reglementare a actelor si faptelor de comert
Doctrina juridica a dreptului comercial a relevat existenta a doua mari

sisteme de reglementare a actelor si faptelor de comert: sistemul subiectiv si cel
obiectiv.
Sistemul subiectiv este un sistem pastrat pana in zilele noastre de catre
traditia istorica. Este, de fapt, dreptul Evului Mediu aplicabil negustorilor. (4)
In cadrul acestui sistem, calitatea unui act sau fapt juridic e data de calitatea
de comerciant a celui care il savarseste. Calificarea unui act sau fapt ca fiind
comercial sau nu este, deci, in stransa legatura cu calificarea autorului lui ca
avand sau nu calitatea de negustor. Putem spune aici ca dreptul comercial este
un drept profesional. (5)
4
Actul si faptul comercaial nu are o definitie directa, ci e definit indirect, ca
actul sau faptul savarsit de un comerciant. O persoana, fiind odata inscrisa in
registrele comerciantilor, isi supune automat toate actele si faptele sale
normelor dreptului comercial.
Sistemul subiectiv are ca principal exponent sistemul legistlativ german care
il consacra in Codul Comercial adooptat in anul 1900.
Sistemul obiectiv este sistemul adoptat de legislatiile moderne ca rezultat
al conceptiilor egalitariste promovate si raspandite de Revolutia Franceza din
1789. Ca urmare a abolirii privilegiilor feudale si a desfiintarii breslelor,
“accesul la activitatea comerciala devine liber, nemaifiind un monopol al unei
clase restranse, profesionale.” (6)
In cadrul acestui sistem, legiuitorul enumera actele si faptele juridice carora
le recunoaste caracterul comercial “pentru consderatiuni trase din insasi natura
intima actului .” (7) Deci legiuitorul a avut in vedere caracterele intrinseci ale
actelor, fara sa intereseze persoana care le savarseste. Astfel, enumerarea din
actele normative sau numai definirea actelor si faptelor de comert capata o
importanta deosebita pentru ca “prin stabilirea faptelor de comert se ajunge la
determinarea calitatii de comerciant si, implicit, la determinarea domeniului
dreptului comercial.”(8); sau intr- alta exprimare, actele comerciale obiecivizate
de norma juridica sunt acelea care creaza pe comerciant si ii dau viata.” (9)
Exponentul principal al acestui sistem il reprezinta legislatia italiana in materie
comerciala.
E important de mentionat faptul ca cele doua sisteme nu exista in stare
pura, asa cum le-a definit doctrina juridica, si in diversele legislatii ale statelor
se intalnesc dispozitii care cuprind reguli apartinand ambelor sisteme, diferind
doar ponderea acestora. Aceasta situatie a generat controversa din doctrina
juridica franceza referitoare la sistemul urmat in legislatia acestei tari.
Controversa franceza poate parea paradoxala daca ne gandim ca sistemul
obiectiv a fost inaugurat si a facut cariera incepand cu Franta. Dar chiar
francezii recunosc ca: “francezii intotdeauna au visat la republca in timpul
imperiului si la imparat in timpul republicilor” (les Francais ont toujoure reve
de republique sous l’Empire et d’empereur sues les Republique). (10)
Doctrina juridica se pronunta diferit asupra acestei probleme pornind de la
caracterul imperfect al enumerarii actelor de comert facuta in articolul 632 din
Codul Comercial francez de la 1807. Unii autori sustin sistemul subiectiv,
justificat si de evolutia economica in care societatile comerciale, avand prin
definitie calitatea de comercianti, capata o pondere tot mai mare in raport cu
persoanele fizice prestatoare de activitati comerciale. (11). Alti autori, din
contra, considera ca sistemul juridic francez in materie comerciala este un
sistem obiectiv, pentru ca nimic nu a schimbat pozitia legiuitorului de la
inceputul secolului trecut. (12)
Concluzia comuna sustinatorilor ambelor teze e ca in acest domeniu
legislatia franceza este imperfecta si se impune a fi completata.
5
2.2 Sistemul adoptat de legiuitorul roman:
Codul Comercial roman, inspirat din legislatia italiana, consacra sistemul
obiectiv de abordare a chestiunii actelor si faptelor de comert. Enumerarea
facuta in articulul 3 demonstreaza acest lucru. Totusi , dispozitiile articolului 4
care califica drept comerciale actele si faptele juridice savarsite de comercianti
ar putea duce la concluzia ca legiuitorul raman a adoptat si sistemul subiectiv,
creand un sistem mixt. In realitate insa, pentru interpretarea corecta si completa
a articolului 4 este necesara trimitrea la articolul 3 care ii lamureste continutul.
Pentru definirea notiunii de “comerciant” intalnita in articolul 4, Codul
Comercial da in artiocolul 7 elementele necesare:
“Sunt comercianti aceia care fac fapte de comert, avand comertul ca o
profesiune obisnuita si societatile comerciale.”
In privinta persoanelor fizice situatia nu prezinta probleme: calitatea de
comerciant e conditionata de savarsirea de fapte prevazute in articolul 3, iar
aceasta calitate se dobandeste de la data savarsirii acestora intr-un numar
suficient de mare pentru a dovedi ca e vorba de o profesiune obisnuita.
In cazul societatilor comerciale s-ar putea naste unele incertitudini. Astfel,
caracterul comercial al acestor societati, deci legatura lor de efect la cauza cu
articolul 3, se intrevede inca din denumire. In plus, doctrina a aratat ca
principalul element care le individualizeaza de categoria societatilor comune,
cele civile, este natura operatiilor efectuate, (13) si anume operatiuni cu
caracter comercial. Iar caracterul comercial este dat tocmai de articolul 3. De
altfel, si Legea numarul 31/1990 privitoare la societatile comerciale, in articolul
1 arata:
“In vederea efectuarii de acte de comert, persoanele fizice si persoanele
juridice se pot asocia si constitui societati comerciale...”
Ce se intampla insa cu faptul ca societatile comerciale dobandesc calitatea
de comerciant inca de la infiintare, fara a mai fi nevoie de efectuarea efectiva a
unor acte sau fapte de comert? Din acest fapt rezulta posibilitatea ca o societate
comerciala sa nu savarseasca nici o fapta din cele enumerate in articolul 3, dar
totusi sa savarseasca fapte de comert in temeiul articolului 4. In aceasta ipoteza
ar rezulta ca subiectul (societatea) ar determina obiectul, faptul sau actul
savarsit fiind calificat ca comercial?
Consideram ca legiuitorul nu a inteles sa se refere la aceasta situatie,
absolut teoretica, ci la situatiile clasice. Astfel, nici in cazul societatilor
comerciale subiectul nu determina obiectul, ca in sistemul subiectiv. Pentru
anularea acestei ipoteze este insa necesar ca nici societatile comerciale sa nu
dobandeasca calitate de comerciant de la infiintare, ci de la efectuarea primului
fapt sau act de comert, asupra lor existand prezumtia relativa ca sunt
comercianti.
In considerarea sistemului legislativ romanesc ca un sistem obiectiv s-a
pronuntat si doctrina juridica.(14)
6
2.3. Obiectul reglementarii :
Spre deosebire de legislatia franceza si de cea italiana, Codul Comercial
roman se refera la “fapte de comert” si nu la “acte de comert”. Aceasta nu are
semnificatia unei scapari lingvistice - era si imposibil ca un lingvist sa
greseasca la traducerea sintagmelor “actes de commerce” si “atti di
commercio” - ci e vorba de vointa legiuitorului roman, vointa interpretata
diferit in literatura juridica.
O opinie, ramasa oarecum izolata, considera cele doua notiuni “sinonime si
intrebuintate concurent”.
O alta opinie considera ca ele sunt diferite, ca legiuitorul roman a inteles
sa se refere “nu numai (la) raporturile rezultate din actele juridice (manifestarile
de vointa savarsite in scoptul de a produce efecte juridice), ci si (la) raporturile
izvorate din faptele juridice (manifestarile de vointa savarsite fara intentia de a
produce efecte juridice sau orice alte imprejurari de care legea leaga producerea
unor efecte juridice)”. (16) Enumerarea facuta in articolul 3 Cod Comercial nu
se margineste sa se refere la stricte acte juridice, operatiuni tehnice in fond care
cer de multe ori o pregatire de specialitate, “ci a luat in considerare fenomenul
economic, in toata complexitatea sa, in momentul anterior aceluia in care el
intra in sfera de actiune a dreptului.” (17)
In plus de aceasta, “notiunea de fapte juridice fiind in raport de gen-sepecie
fata de notiunea de acte juridice, redactorii codului au ales in mod logic si
necesar, iar nu intamplator, termenul de “fapte de comert”.
Vointa legiuitorului se poate dovedi si cu stenogramele furtunoaselor
dezbateri din Parlamentul Romaniei generate de aceasta problema, in care
pozitia redactorilor, a comisiei de specialitate si a Guvernului exclude
posiblitatea unei greseli de redactare sau a unei inconsecvente de traducere.
(18)
Dintre cele doua opinii prezentate mai sus, o imbratisam pe cea de a doua,
care este dominanta in gandirea juridica moderna, si respingem pe prima pentru
ca e imposibil ca legiuitorul sa considere notiunea juridica de “fapt” sinonima
cu cea de “act”. Or, daca intre notiunile de “fapt juridic” si “act juridic” exista
diferente, nu intelegem de ce legiuitorul ar fi considerat ca intre notiunile de
“fapt de comert” si “act de comert”, care sunt tot notiuni juridice, nu exista nici
o diferenta.
Astfel, trebuie inteles ca dispozitiile Codului Comercial se aplica nu numai
actelor juridice de comert, ci si faptelor juridice. Dar actele juridice in general
sunt specii ale faptelor juridice privite in sens larg (19), prin urmare in notiunea
de “fapte comerciale” intra si faptele ilicite facute in legatura cu comertul.
Spunem, deci, ca legiuitorul a vrut sa se refere la faptele juridice in sens
larg.
2.4. Caracterul enumerarii facute in articolul 3 Cod Comercial:

De la redactarea Codului Comercial si pana in zilele noastre, pe parcursul
evolutiei societatii, in viata economica au apraut institutii noi, iar unele din cele
7
vechi s-au modificat, dand nastere la situatii neprevazute de legiuitor. Aceste
situatii se nasc, se modifica si isi inceteaza existenta prin intermediul unor acte
sau fapte juridice. Intrebarea care se pune este daca aceste acte sau fapte
juridice au caracter comercial prin insusi faptul legaturii lor cu viata economica,
indiferent de calificarea persoanelor ce le savarsesc, sau ele sunt comerciale
numai in masura in care pot fi incadrate in dispozitiile articolului 3 al Codului
Comercial?
Cu alte cuvinte, intrebarea este daca enumerarea articolului 3 este
exhaustiva sau doar orientativa, putand fi completata de cel care aplica sau
interpreteaza dispozitia?
Acea parte a doctrinei care sustine caracterul limitativ al enumerarii
porneste de la teza profesorului Arion care considera ca “din moment ce legea
considera ca acte de comert pe cele enumerate, nu se poate in mod serios sa se
considere tot astfel si oricari altele, mai mult sau mai putin analoage, dar care
nefiind enumerate, prin aceasta chiar sunt excluse.” (20) Totusi, autorul nu
exclude posibilitatea aparitiei unor acte si fapte noi, insa in cazul acestora
trebuie hotarat daca ele se incadreaza sau nu in enumerarea articolului 3,
enumerare care nu mai poate fi extinsa prin interpretare.
Si unii autori moderni se pronunta pentru caracterul limitativ al enumerarii,
aratand ca “determinant pentru aceasta este caracterul legal al actului de comert
obiectiv. Aceasta este un caracter comercial pentru ca legea o prevede si e
stabilit limitativ de lege.” (21)
Si in doctrina franceza s-au purtat discutii in legatura cu caracterul
enumerarii facute in articolele 632 si 633 din Codul Comercial francez. In acest
sens, profesorul P. Molinier s-a pronuntat arataind ca enumerarea este
limitativa, dar interpretarea nu e literala, astfel ca institutii noi isi pot gasi locul
prin analogie in enumerarea facuta. (22)
Un mare numar de autori se situeaza pe o pozitie contrara, considerand ca,
“categoria actelor obiective de comert e demonstrativa si se poate extinde prin
analogie.” (23) Rolul enumerarii din articolul 3 nu e decat acela de a orienta pe
cei care interpreteaza si aplica legea prin expunerea celor mai des intalnite fapte
de comert, iar nu a totalitatii acestora. E important de retinut insa ca analogia
“poate fi adaugita numai printr-o analogie prudenta si fidela.” (24)
Aceasta pozitie e argumentata prin aceea ca articolul 3 spune ca “legea
considera ca fapte de comert...”, iar nu ca “faptele de comert sunt...” (25)
Aceasta inseamna ca legiuitorul nu a exclus posibilitatea ca la aceasta
enumerare sa se mai adauge si alte fapte de comert avand aceleasi caracteristici,
in temeiul principiului “ubi aedem ratio ibi aedem legis dispositio.” (26)
Un alt argument este si faptul ca legiuitorul raman si in redactarea acestui
articol s-a inspirat din Codul Comercial italian de la 1883 care prevede “La
legoe reputa atti di commercio...”, iar nu din cel de la 1865 care prevede “Sono
atti di commercio...”. (27)
Argumente in sprijinul acestei teze aduce si doctrina franceza, profesorul
Alain Viandier aratand ca insasi controversa a cunoscut o evolutie istorica.
8
Daca autorii care s-au pronuntat la putin timp dupa intrarea in vigoare a
codurilor comerciale au sustinut teza caracterului limitativ al enumerarii, autorii
moderni sprijina teza contrara, si sub influenta vietii juridice in continua
transformare, pentru ca “viata unui cod se deruleaza imvers fata de viata
omului : cu varsta consideratia scade” (la vie d’un code se derule a l’inverse de
la vie humaine: avec l’age, la consideration diminue).
Consideram mai bine intemeiata teza caracterului demonstrativ al
enumerarii articolului 3 Cod Comercial roman, cu un argument in plus,
desprins din specificul dreptului comercial: mobilitatea, flexibilitatea normelor,
continua lor adaptare la dinamica accentuata a vietii economice. De altfel, si
principiul echitatii ne impiedica sa acordam un tratament diferentiat unor acte
sau fapte juridice care sunt apropiate de cele cuprinse in enumerare, dar care nu
au fost cuprinse de legiuitor pentru ca la data aceea nici nu existau.
Sectiunea a 3 -a
SPECIFICUL ACTELOR SI FAPTELOR COMERCIALE
Ca institutii ale dreptului comercial, actele si faptele de comert urmeaza

soarta acestei ramuri de drept, cunosc aceeasi evolutie si din dreptul comercial
isi trag trasaturile specifice.
Pentru ca dreptul comercial este o ramura a dreptului privat impreuna cu
dreptul civil, iar dupa alte opinii nici nu se poate vorbi de o ramura distincta
fata de dreptul civil, actele si faptele de comert au foarte multe asemanari cu
actele si faptele civile.
Asemanarile se refera atat la elementele actului si faptului juridic, cat si la
efectele lor si la principiile ce guverneaza aceste efecte.
Diferenta fundamentala intre cele doua categorii de acte si fapte juridice
rezida in scopul actului juridic. In cazul faptului juridic acesta nu are nici o
semnificatie, intrucat el produce efecte juridice fara vointa autorului. In cazul
actelor comerciale scopul fundamental este profitul urmarit de orice
comerciant; in cazul actelor juridice civile se pot admite si alte scopuri
(caritabile, avantaje morale etc.). Urmarea acestui scop este inadmisibilitatea
caracterului comercial al unor acte care nu au in vedere profitul. De exemplu, o
vanzare in pierdere facuta de un comerciant sau un ajutor material facut unei
asociatii culturale nu vor fi socotite acte de comert decat in masura in care au
urmarit un castig: distrugerea concurentei sau publicitatea.
Actele si faptele de comert au o pozitie de exceptie fata de actele si faptele
civile. Astfel, daca nu se poate dovedi ca actele din exemplul de mai sus au
caracter comercial, ele sunt socotite liberalitati, deci acte juridice civile.
Principiul ca regula este caracterul civil al unui act de drept privat si numai
ca exceptie el este socotit comercial este dedus din pozitia dreptului comercial
fata de cel civil. Astfel, dreptul comercial este un drept special care deroga de
9
la regulile dreptului general, dreptul civil. (29) Acest lucru rezulta si din
articolul 1 Cod Comercial care prevede:
“In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica codul
civil.”
Note bibliografice:
1. TRATAT DE DREPT CIVIL, coordonator Paul Cosmovici, editura
Academiei RSR, Bucuresti, 1989
2. Ioan Ceterchi, Ion Craioveanu, INTRODUCERE IN TEORIA
GENERALA A DREPTULUI, Editura “All”, Bucuresti, 1993, pag. 75
3. Radu Motica, TEORIA GENERALA A DREPTULUI - Note de curs
4. I.N Fintescu, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I , Bucuresti,
1929, pag. 31
5. Stanciu Carpenaru, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura

“All”,Bucuresti, 1995, pag. 22
6. Raul Petrescu, DREPT COMERCIAL ROMAN , editura “Oscar Print”,
Bucuresti, 1996, pag. 22
7. Ministerul Justietiei , CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de
Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 5
8. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All,
Bucuresti, pag.22
9. Petrovici V l , ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, prelegeri tinute
la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative, Bucuresti, 1930
10. Champaud, Claude, LE DROIT DES AFFAIRES, Presses Universitaire
de France, Paris, 1987
11. Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS,
ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fontamenta, Paris, 1986
12. Guyen, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, edictia a 7-a,
Paris, 1992
13. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All.
Bucuresti, 1995
14. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT , Institutul de
Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944
Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, EDITURA aLL,
bUCURESTI, 1995
Turcu, Ion , DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”,
Iasi, 1993
Patulea,Vasile ; Turianu , Corneliu, ELEMENTE DE DREPT
COMERCIAL, editura “Press-Mihaela” SRL. Bucuresti, 1996
Fintescu, Ioan Nicolae CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I,
Bucuresti, 1929
15. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de
10
Idem pag. 22
Bucuresti, 1995
17. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”
Iasi, 1993
18. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I ,
Bucuresti, 1908
19. Zlatescu, Victor Dan, Zlatescu, Irina Moroianu, ACTUL DE COMERT
INTR-O ECONOMIE DE PIATA, “rEVISTA DE DREPT COMERCIAL”
NR. 1/1991
21. Zlatescu, Victor Dan, Zlatescu Irina Moroianu, ACTUL DE COMERT
INTR-O ECONOMIE DE PIATA, “Revista de drept comercial”, nr. 1/1991
22. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I,
Bucuresti, 1908
23. Petrovici, vol I, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, prelegeri
tinute la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative,
Bucuresti, 1930
24. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura fundatiei “Chemarea”,
Iasi , 1993
Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol I,
Bucuresti, 1929
Patulea, Vasile; Turianu, Corneliu, ELEMENTE DE DREPT
COMERCIAL, editura “Press-Mihaela” SRL., Bucuresti, 1996
27. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol.I,
Bucuresti, 1908
ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986 pag.
56
Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de
Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944 ,pag. 6
11
Capitolul II
DEFINIREA SI CLASIFICAREA ACTELOR SI FAPTELOR DE

COMERT
Sectiunea 1
DEFINIREA ACTELOR SI FAPTELOR DE COMERT
1.1. Lipsa unei definitii legale;
Codul Comercial si celealte acte normative in materie comerciala nu dau

nici o definitie a actelor si faptelor de comert. Codul Comercial, in articolul 3,
da doar o lista a faptelor socotitie ca avand caracter comercial, lista cu caracter
orientativ.
Lipsa unei definitii legale se datoreaza multitudinii operatiunilor din viata
economica, dificultatii cuprinderii intr-o singura fraza a totalitatii acestora.
Se observa ca legiuitorul a folosit in exprimare o serie de termeni
economici, al caror sens poate diferi de cel strict juridic, fapt care poate sa dea
nastere la confuzii.
Enumerarea facuta in articolul 3 al Codului Comercial roman a fost foarte
criticata in doctrina juridica, mai cu seama in ultima perioada, ea fiind
considerata imperfecta, depasita de evolutia vietii economice si deci
incompleta. (1). Uneori se constata si o inconseventa in exprimare din partea
legiuitorului care s-a referit cand la “fapte de comert”, cand la “acte de
comert”, fara sa se poata face o distinctie clara intre situatiile prevazute, asa
cum ar cere-o interpretarea literala a textelor.
Nici enumerarile codurilor din care s-a inspirat legiuitorul raman nu sunt
scutite de critici, Codul Comercial francez fiind inca mai criticabil decat al
nostru.(2)
In fata unei asemenea carente, este misiunea doctrinei juridice sa faca
lumina printr-o definire cat mai cuprinzatoare a actelor si faptelor de comert.
l.2. Interesul definirii actelor si faptelor de comert:
Doctrina juridica franceza, referindu-se la importanta definirii actelor de

comert, a afirmat: “Ansamblul regulilor care compun dreptul comercial este
dominat de trei notiuni: cea de acte de comert, de comerciant si de fond de
comert, aceasta din urma nedatand decat de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Aceste trei notiuni definesc domeniul de aplicare al regulilor de drept
comercial, dintre care unele se aplica actelor de comert, altele comerciantilor
sau societatilor comerciale si ultimele fondurilor de comert”. (3)
12
Nu intamplator actele de comert au fost puse inaintea celorlalte elemente
definitorii pentru domeniul dreptului comercial, pentru ca actele de comert le
determina in mod direct, fiind astfel cel mai important element de determinare a
sferei acestei ramuri de drept.
Definirea actelor si faptelor de comert este necesara si pentru a stabili daca
un anumit act sau fapt juridic, aflat in sfera dreptului privat, intra sub incidenta
dispozitiilor din materia comerciala sau a acelora civile. Cu alte cuvinte,
definirea actelor si faptelor de comert serveste la delimitarea acestora de actele
si faptele juridice civile. (4) Din aceasta decurg alte efecte deosebit de
importante, si anume definirea comerciantului si stabilirea regimului juridic
aplicabil operatiunilor incheiate de acesta. (5)
Dupa ce am vazut ca enumerarea facuta in articolul 3 din Codul Comercial
este demonstrativa, trebuie cunoscute criteriile dupa care un act sau fapt juridic
necuprins in enumerare poate fi considerat comercial. Aceste criterii urmeaza
sa se deduca tot din definitia data actelor si faptelor de comert.(6)
1.3. Diferite teorii privind definirea actelor si faptelor de comert:
Cu privire la definirea actelor si faptelor de comert, in doctrina juridica au

luat nastere mai multe teorii, pe care profesorul Yves Guyen le-a sintetizat,
retinand patru dintre ele, considerate ca majore:
- teoria circulatiei
- teoria speculatiei
- teoria intreprinderii
- teoria mixta
Toate aceste teorii sunt aplicabile si in dreptul comercial roman datorita
similitudinii conditiilor in care au aparut.
1.3.1. Teoria circulatiei priveste actul de comert ( in cazul nostru se refera

si la faptul de comert) ca act de circulatie.
Nascuta la sfarsitul secolului trecut intr-o perioada de mare avant a
economiei si influentata de curentul de gandire economica a scolii liberale
franceze guvernata de ideile lui Jean Baptiste Say (7), a fost formulata de
juristul Thaller.
Aceasta teorie considera ca un act juridic capata caracter comercial atunci
cand se interpune in circulatia bunurilor de la producator la consumator. Asa se
explica de ce legiuitorul a exclus din randul comerciantilor pe producatorii
agricoli si micii meseriasi care isi vand singuri marfa produsa. Cu alte cuvinte,
nu are caracter comercial vanzarea marfii de catre agricultor si cumpararea ei
de ultimul beneficiar, ci doar acele vanzari si cumparari intermediare facute de
negustorii cu ridicata si cu amanuntul.
Avantajul acestei definitii rezida in simplitatea ei: este usor de inteles si de
aplicat.
13
Dar teoria are dezavantajul ca este imobila si inadaptabila. Uneori ea
cuprinde prea mult : de exemplu cuprinde si acele bunuri cu caracter accesoriu
unei alte vanzari sau cumparari ( sacii pentru ambalarea produselor, sticlele de
vin, etc.) Alteori insa cuprinde prea putin, lasand in afara comertului unele
operatiuni si acte deosebit de importante, cum ar fi agentiile de afaceri,
transportul, navigatia etc.
1.3.2. Teoria speculatiei : priveste actul de comert ca acel act facut in scop
speculativ.
Teoria a fost impusa in gandirea juridica franceza de juristii Lyon-
Caen si Renault si a fost rapid imbratisata si de unii juristi romani ca I.
N. Fintescu, Eftimie Antonescu si altii.
Actul de comert este definit ca acel act juridic facut cu scopul de a realiza
beneficii prin speculatia asupra schimbului de produse sau asupra transformarii.
Nu e act comercial decat acela facut cu intentia de a aduce un profit; nu
conteaza realizarea efectiva a acestuia.
Dar in viata economica de multe ori se intalnesc situatii de vanzare a unor
produse sub pretul pietei, sau de vanzare insotita de cadouri facute clientelei,
uneori mai valoroase decat insusi bunul vandut, sau chiar activitatii de mecena,
de sponzorizare a unor activiati sportive, culturale, etc. Se pune problema daca
si acestea trebuie considerate ca avand caracter comercial, sau sunt simple
liberalitati.
Sustinatorii teoriei speculatiei au sustinut ca si aceste operatiuni sunt
comerciale, pentru ca ele nu sunt altceva decat operatiuni speculative pe termen
lung. Vanzand sub pretul pietei, comerciantul urmareste sa lichideze
concurenta, pentru ca mai tarziu sa poata impune nestingherit preturi mai mari.
(8) Insotind marfa vanduta de cadouri, comerciantul urmareste sa obtina o
clientela mai numeroasa sau mai statornica. Prin operatiunile de sponzorizare el
urmareste sa-si faca publicitate, sa lege numele produselor sale de o activitate
urmarita de un public larg. La fel este situatia si in cazul sponsorizarii
partidelor politice, atata vreme cat aceasta se face pe cai legale si este adusa la
cunostinta publicului.
Desigur, nimic nu-l opreste pe un comerciant sa faca liberalitati adevarate
(de exemplu sa ajute un azil de batrani cu prea putine posibilitati de reclama ori
sa faca daruri anonime). Acestea nu sunt facute in interesul comertului sau isi
depasesc sfera economica.
Teoria speculatiei are si ea unele inconveniente:
- este dificil de aplicat, pentru ca se refera nu la realizarea efectiva a unui
profit, ci la intentie, care tine de latura subiectiva a fiecarei persoane si este
uneori greu de obiectivat;
- e inexacta: exista acte juridice aducatoare de profituri si care nu sunt
comerciale (vanzarea produselor realizate de un agricultor de pe pamantul sau
sau vanzarea unor bunuri imobile) iar unele acte de comert nu au nici o legatura
14
cu profitul, ci sunt simple acte de stingere a unor darorii sau de reglare a unor
conturi ( de exemplu : cambia, cecul, contractul de report);
- e uneori injusta: lasa sa se inteleaga ca comertul speculeaza asupra
diferentelor de curs, fara sa aiba nici o utlitate sociala.
1.3.3. Teoria intreprinderii : priveste actul de comert ca acel act savarsit

printr-o intreprindere.
Intreprinderea este privita nu ca o persoana juridica, subiect de drepturi si
obligatii, ci ca o activitate regulata, care presupune o organizare, o repetitie a
actelor. teoria nu lasa in afara persoanele fizice care au calitatea de comercianti.
Si aceasta teorie este criticabila pentru ca exclude unele fapte de comert
care nu pot fi desfasurate regulat si sa formeze obiectul unei organizari sau
planificari (cambia, biletul la ordin, contractul de report), iar, pe de alta parte,
exista activitati care pot forma obiectul unei intreprinderi, dar care nu au
caracter comercial (operatiunile din agricultura, profesiunile liberale).
1.3.4. Teoria mixta : este o teorie eclectica, care incearca sa imbine
elemente din celelalte teorii, sa imbunatateasca definitiile date.
Aceasta teorie tine cont si de solutiile jurisprudentiale care se folosesc si de
alte notiuni, cum ar fi aceea de “risc” sau cea de “investitie”.
Profesorul Yves Guyon propune o definitie de acest tip:
“Actul comercial este actul care realizeaza o interpunere in circulatia
bunurilor facuta cu intentia de a realiza un profit pecuniar. (9)
In doctrina juridica romana, controversa cu privire la definirea actelor si
faptelor de comert a cunoscut o evolutie in timp.
In perioada interbelica, perioada clasica a dezvoltarii dreptului comercial
roman, dominanta era teoria speculatiei, sustinuta de profesorul Fintescu (intr-o
controversa avuta cu profesorul italian Caesara Vivante, pe care o vom evoca
mai tarziu) si de C. Toneanu, care afirma : “legiuitorul n-a dat definitiunea
comertului, ci s-a multumit a enumera faptele de comert, conducandu-se de un
singur criteriu : ca faptul in sine sa aiba de scop de a realiza beneficii asupra
transformarii materiilor prime, asupra transportului sau asupra schimbului lor.”
(10)
In perioada de dupa Revolutia din 1989, definitia data de autorii lucrarilor
de drept comercial este una mixta, solid ancorata in solutiile instantelor
judecatoriesti. (11)
Sectiunea 2
15
CLASIFICAREA ACTELOR SI FAPTELOR DE COMERT
2.1. Criterii de clasificare:
Clasificarea actelor si faptelor de comert este necesara pentru a se stabili

specificul fiecarei categorii de acte si fapte, forma pe care o imbraca si
modalitatile de manifestare, precum si incadrarea si specificul unor acte si fapte
noi, necuprinse in legislatia comerciala, dar care au caracteristici comerciale.
Clasificarea a fost facuta atat de legiuitor, in cuprinsul Codului Comercial
si al altor legi comerciale speciale, cat si de doctrina juridica care a urmarit sa
aduca clarificari dispozitiilor normative.
2.1.1. Clasificarea legilativa este facuta in principal in cuprinsul articolelor

3,4 si 6 din Codul Comercial.
Articolul 3 enumera in 20 de puncte acele acte si fapte juridice pe care
“legea (le) considera ca fapte de comert”. Aceste fapte au caracter comercial
prin insasi vointa legiuitorului, indiferent de persoanele care le savarsesc, astfel
ca ele se numesc “obiectvie”. Nu apare niciunde in lege aceasta notiune, dar,
prin identificarea acestora din masa actelor si faptelor juridice, spunem ca legea
le-a obiectivat.
Articolul 4 da nastere categoriei faptelor de comert subiective. Definite de
legiuitor in suplimentarea enumerarii facute in articolul 3, actele si faptele de
comert subiective sunt strans legate de persoana care le savarseste, adica de
subiectul autor al acestora.
In sfarsit, articolul 6 aduce unele completari si lamuriri la dispozitiile
precedente, in sensul ca introduce unei operatiuni socotite in articolul 3 ca fiind
obiectiva unele trasaturi subiective si defineste prin exceptie ca fiind
comerciale niste operatiuni considerate in general de natura civila.
2.1.2. Clasificari doctrinale : Autorii de lucrari din domeniul dreptului

comercial au facut numeroase clasificari ale actelor si faptelor de comert, dupa
diverse criterii.
Majoritatea autorilor au pornit de la recunoasterea clasificarii facute de
legiuitor in : - fapte de comert obiective
- fapte de comert subiective
Profesorul italian Bolafio a extins clasificarea, recunoscand existenta a
doua categorii suplimentare, si anume:
- actele accesorii obiective si
- actele accesorii subiective.
In replica, Caesare Vivante a considerat inutila aceasta noua clasificare,
deoarece categoriile deosebite de Bolafio se pot integra in totalitate in
categoriile considerate clasice: “nimic nu opreste ca aceste acte accesorii sa se
adauge prin analogie la celelalte, nu insa pentru aceasta trebuiesc create
diviziuni separate”. (12)
16
In sustinerea pozitiei din urma, profesorul roman Vladimir Petrovici afirma:
“Categoria actelor obiective de comert e demonstrativa si se poate extinde
prin analogie, iar a actelor accesorii subiective nu poate da nici un rezultat
practic, pentru ca ele de la sine se presupun comerciale, fiind infaptuite de
comercianti”. (13)
Dupa ce s-a ajuns la o opinie relativ uniforma in privinta clasificarii actelor
si faptelor de comert in obiective si subiective, autorii au propus pentru faptele
de comert obiective subclasificari foarte diverse, in functie de mai multe
criterii.
Profesorul italian Navarini a impartit actele obiective de comert dupa cum
legea leaga sau nu de ele indeplinirea unor conditii si a gasit in acest sens trei
subclasificari:
- acte declarate de lege ca comerciale, fara a fi nevoie de indeplinirea unei
conditii speciale - aici intra cambia, ordinul in producte si marfuri, operatiunile
legate de navigatie, depozitele in magazinele generale, dosuri si antrepozite,
contractul de report;
- acte declarate de lege ca comerciale daca intrunesc anumite conditii:
cumpararea comerciala, vanzarea comerciala, alte dobandiri cu titlu oneros
facute cu intentia de a revinde sau inchiria, actele juridice de intreprindere;
- acte considerate ca comerciale in baza unui raport de dependenta, numite
si acte comerciale accesorii: mijlocirea in afaceri comerciale, depozitul pentru
cauza de comert, vanzarea si cumpararea de parti sociale sau actiuni ale unor
societati comerciale etc.
Aceasta clasificare a fost adoptata si de I.N. Fintescu care s-a referit in
lucrarea sa si la faptele comerciale. (14)
Un alt profesor italian, Caesare Vivante, a clasificat actele obiective de
comert dupa obiectul de activitate in :
- operatiuni purtand asupra marfurilor;
- operatiuni purtand asupra creditului;
- operatiuni purtand asupra muncii;
- operatiuni purtand asupra riscurilor si
- operatiuni maritimie.
In doctrina franceza si-a gasit locul o alta clasificare a actelor obiective de
comert.
Alain Viandier imparte in primul rand actele obiective de comert in functie
de raporturile dintre ele in:
- acte comerciale prin natura, numite si principale si
- acte comerciale prin accesoriu.
Actele comerciale prin natura se impart, si ele la randul lor, in :
- acte de distribuie,
- acte de productie si transformare si
- servicii. (15)
17
Pornind de la clasificarea in acte comerciale prin natura si acte comerciale
prin accesoriu, autoarea franceza Josiane Caen aprofundeaza subclasificarea
actelor comerciale prin natura, deosebind
- acte comerciale facute cu titlu izolat si
- acte comerciale savarsite printr-o intreprindere.
Actele comerciale facute cu titlu izolat se subdivid si ele in:
- cumparari si vanzari comerciale;
- operatiuni bancare, de schimb si intermediere si
- acte comerciale datorita formei, aici intrand : cambia, scrisorile de schimb
si actele de infiintare a unor societati comerciale. (16)
In doctrina juridica romana o clasificare originala a actelor si faptelor de
comert obiective o face Raul Petrescu, combinand criteriul obiectului cu cel al
necesitatii existentei unei conditii. In acest sens, autorul roman deosebeste:
- acte de interpunere in schimbul marfii : cumpararea, vanzarea comerciala,
contractul de report, operatiunile de mijlocire in afaceri;
- acte declarate de lege ca comerciale : operatiunile de banca si schimb,
cambiile si ordinele in producte si marfuri, operatiunile de navigatie, cele de
asigurari si cele de depozit.
Considerand notiunile de “acte de comert” si “fapte de comert” sinonime,
Raul Petrescu a inteles sa se refere si la acestea din urma. (17)
2.2. Clasificarea adoptata pentru expunere :
Pentru expunere vom parcurge actele si faptele de comert asa cum au fost
ele clasificate in doctrina juridica comerciala romana incepand cu anul 1990.
Astfel, profesorul Stanciu Carpenaru, dupa ce a retinut impartirea actelor si
faptelor de comert in obiective si subiective, a mai adaugat o categorie, aceea a
actelor si faptelor unilaterale.
Din categoria actelor si faptelor de comert obiective fac parte:
- operatiunile de interpunere in schimb sau circulatie, si anume cumpararea
comerciala, vanzarea comerciala si operatiunile de mijlocire in afaceri;
- operatiunile desfasurate prin intreprinderi si
- operatiunile accesorii sau conexe. (18)
Bibliografie :
l. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN. editura
All,Bucuresti, 1995, p. 24
2. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a Paris,
1992
Viander, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS,
ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986
18
3. Zlatescu Victor Dan, ; Zlatescu, Irina Moroianu, ACTUL DE COMERT
INTR-O ECONOMIE DE PIATA, “Revista de drept comercial nr. l/1991,
citeaza pe Roger Hornin.
4. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura All ,
Bucuresti, 1995
5. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”,
Iasi, 1993
6. Carpenaru, Stanciu, DREPT ECOMERCIAL ROMAN, editura All,
Bucuresti, 1995
7. Popescu, Dan, ISTORIA GANDIRII ECONOMICE, editura
“Continent”, Bucuresti, 1994, pag. 76 si urmatoarele
8. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol. I,
Bucuresti, 1929
9. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris,
1992
10. Antonescu, Eftimite, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I,
Bucuresti, 1908 , citeaza pe C. Toneanu
Patulea, Vasile; Turianu, Corneliu, ELEMENTE DE DREPT
COMERCIAL, editura “Press-Mihaela” SRL, Bucuresti, 1996
12. Petrovici, vol.I, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, prelegeri
tinute la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative,
Bucuresti, 1930
13. Idem
14. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol.I,
Bucuresti, 1929
Bucuresti,1908, citeaza pe Caesare Vivante
ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986, pag.
59
17. Josiane Calu, Michelle Fontaine, Catherine Perrou Zlatiev, LES
PROBLEMES JURIDIGUES DE LA VIE DES AFFAIRS, Paris, 1979, pag.25
18. Petrescu, Raul. DREPT COMMERCIAL ROMAN, editura “Oscar
Print”, Bucuresti, 1996, pag. 24.
19
Capitolul III
OPERATIUNI DE INTERPUNERE IN SCHIMB SAU CIRCULATIE
In cadrul operatiunilor de interpunere in schimb sau circulatie doctrina

juridica a evidentiat doua clase distincte de operatiuni: operatiunile de vanzare-
cumparare comerciala si operatiunile de banca si schimb. Aceste doua clase le
vom trata separat.
Sectiunea 1
VANZARE - CUMPARARE COMERCIALA
1.1. Definirea legislativa :
Operatiunile de vanzare-cumparare comerciala sunt cuprinse in enumerarea

actelor si faptelor de comert facuta in articolul 3 din codul Comercial, la
punctele 1 si 2:
“Legea considera ca fapte de comert :
1) Cumpararile de producte sau marfuri spre a se revinde, fie in natura, fie
dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria; asemenea
si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale Statului sau de alte titluri de
credit circuland in comert;
2) Vanzarile de produse, vanzarile si inchirierile de marfuri, in natura sau
lucrate, si vanzarile de obligatiuni ale Statului sau de alte titluri de credit
circuland in comert, cand vor fi cumparate cu scop de revanzare sau
inchiriere; ...”
Hotararea Guvernului numarul 201/1990 data in aplicarea Decretului - lege
numarul 54/1990, in Anexele 1 si 2 arata categoriile de activitati interzise si,
respectiv, permise initiativei economice private, referindu-se la producerea si
comercializarea unor anumite bunuri cu valoare economica. Prin notiunea de
“comercializare” legiuitorul a inteles sa se refere la operatiunile de cumparare
in vederea vanzarii si de vanzare a produselor cumparate in acest scop, asa cum
au fost ele definite in Codul Comercial.
1.2. Specificul vanzarii-cumpararii comerciale:

20
1.2.1 Privire generala :
Contractul de vanzare-cumparare comerciala nu este definit in Codul
Comercial, astfel ca,in baza dispozitiilor articolului 1 din Codul
Comercial,definitia legislativa a acestui contract trebuie cautata in Codul Civil.
Articolul 1294 din acest act normativ prevede:
“Vinderea este o conventie prin care doua parti se obliga intre sine , una a
transmite celeilalte proprietatea unui lucru si aceasta a plati celei dintai pretul
lui”.
Diferenta dintre contractul de vanzare-cumparare comercial si cel civil este
data de functia economica a celui comercial, aceea de interpunere in schimb, de
realizare a circulatiei bunurilor. Astfel, operatiunile de vanzare-cumparare ocupa
locul central in cadrul operatiunilor din economie, participand si la circulatia
materiilor prime in procesul de productie, si la valorificarea produselor finite prin
ajungerea lor in mainile beneficarilor si, ca un proces care ia amploare din ce in
ce mai mult, la refolosirea bunurilor uzate, la noua exploatare a acestora dupa
abandonarea lor de catre beneficiari. De asemenea, el se mai foloseste si in
cadrul operatiunilor realizate prin intermediul altor persoane, cum ar fi
comisionarii, mandatarii,consignatarii. (1)
Datorita pozitiei speciale a acestui contract, vanzarea-cumpararea este
socotita arhetipul comertului. (2) Nu intamplator legiuitorul roman, in
enumerarea cuprinsa in articolul 3 al Codului Comercial, a asezat-o in punctele 1
si 2. De altfel, legislatia romana incepand cu anul 1990 se refera in repetate
randuri la “producerea si comercializarea” unor anumite bunuri, mentionand
expres aceasta operatiune de o mare importanta.
Operatiunea de vanzare-cumparare a dat nastere la serioase dispute nu numai
in stiintele dreptului sau in cele economice, ci si in Etica, Sociologie, Filosofie.
Considerata o operatiune pur speculativa, neproductiva, avand drept finalitate
doar imbogatirea unor privilegiati, a fost criticata de unii ganditori apartinand
unor curente si discipline ale cunoasterii foarte diferite, deseori contrare, cum ar
fi Sfantul Augustin, Lev Tolstoi si Karl Marx. Ca raspuns, a fost sustinuta de alte
personalitati ca Toma din Aquino, Montesquieu si marii economisti din perioada
clasica a dezvoltarii stiintelor economice in frunte cu Adam Smith si David
Riccardo. (3)
Doctrina juridica si cea economica din zilele noastre au evidentiat importanta
operatiunilor de vanzare- cumparare si caracterul ei moral, considerand ca
diferenta de pret care constituie sursa de imbogatire a comerciantilor nu este o
sursa imorala, rezultat al unor speculatii asupra nevoilor populatiei, ci se justifica
prin serviciul facut de comerciant societatii prin aceea ca transporta, depoziteaza,
pune la dispozitia necomerciantilor niste bunuri pe care acestia nu le-ar fi putut
dobandi altfel decat cu multa cheltuiala si aducandu-le de la mare distanta. (4)
1.2.2. Deosebirea operatiunii de vanzare-cumparare comerciala de cea civila :

21
In ce priveste caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare
comercial, nu exista diferente fata de contractul civil similar : ambele sunt
sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative, consensuale si translative de
proprietate.
In ce priveste elementele esentiale ale actelor juridice, intre cele doua tipuri
de contracte nu exista diferente referitoare la capacitatea de a contracta si la
consimtamant. Fiind amble acte juridice de dispozitie, este necesara capacitatea
deplina de exercitiu in principiu. Exceptie o fac contractele cu privire la bunuri
de valoare mica, care pot fi numai civile. Identice sunt si viciile de
consimtamant, iar consimtamantul are aceleasi caracteristici.
Elementele ce deosebesc cele doua tipuri de contracte se refera la obiectul
specific si la cauza actului incheiat.
Obiectul specific al contractului de vanzare-cumparare comercial il constituie
bunurile mobile, corporale sau incorporale. Articolul 3, punctele 1 si 2 din Codul
Comercial se refera la “producte sau marfuri” si la “obligatiuni ale Statului” sau
“alte titluri de credit circuland in comert”.
Doctrina juridica a definit notiunea de “product” diferit in materia comerciala
de cea civila. In Dreptul civil prin producte se inteleg acele bunuri nascute de alte
bunuri care nu se reproduc in mod periodic sau care se reproduc extrem de lent,
iar culegerea productelor alterneaza substanta bunurilor producatoare. Sunt,
astfel, producte carbunii extrasi din mine, piatra de constructii extrasa dintr-o
cariera sau lemnul din padure. (5) Dreptul comercial intelege prin producte “tot
ce aduce natura ca rezultat al muncii omului : graul, porumbul, fructele, laptele
etc.” (6) Acest inteles a fost pastrat inca din 1673 cand a aparut astfel in
Ordonanta lui Colbert asupra comertului terestru, act normativ care sta la baza
tuturor legiuirilor comerciale moderne. (7)
In intelesul economic, notiunea de marfa cuprinde toate bunurile mobile,
evaluabile in bani, susceptibile sa formeze obiect al unei tranzactii comerciale.
(8) Se observa asadar ca in intelesul notiunii de marfa intra si productele, precum
si bunurile incorporale, astfel ca, din acest punct de vedere, acestea puteau sa
lipseasca din enumerarea legislativa. Daca legiuitorul le-a inclus in enumerare,
nu inseamna ca a inteles sa restranga notiunea de marfa, ci mentioneaza expres
productele si titlurile de credit “pentru a inlatura orice echivoc asupra chestiunii
de a se sti ce anume poate forma obiectul unei cumparari pentru a fi considerata
fapta de comert”. (9)
Titlurile de credit au fost definite ca acele documente “ a caror posesie este
necesara pentru a se putea exercita drepturile ce deriva dintr-o operatiune de
credit pe care o constata, cat si pentru a putea fi investit cu aceste drepturi orice
alt dobanditor ulterior”. (10) Astfel, pot forma obiectul unui contract de vanzare-
cumparare comercial orice titlu de credit, fie apartinand Statului, fie al unei
societati comerciale private, cu conditia sa poata circula liber in comert.
Pe langa titlurile de credit propriu-zise, pot circula liber in comert si pot
forma obiectul unei tranzactii comerciale si alte bunuri incorporale, cum ar fi
22
drepturile rezultand din brevetele de inventii, marcile de fabrica, clientela si
vadul comercial vandute ca elemente ale fondului de comert etc. (11)
Cauza contractului de vanzare-cumparare comercial este reprezentata de
finalitatea urmarita de comerciantul care il incheie. Astfel, ca element specific al
acestui contract se distinge intentia de revanzare (in cazul cumpararii comerciale)
si intentia de castig material ( in cazul vanzarii comerciale).
Intentia de revanzare este cea care da coloratura economica contractului
prevazut la punctul 1 al articolului 3 din Codul Comercial, asa incat el poate fi
definit ca acea cumparare facuta in vederea revanzarii, in timp ce vanzarea
comerciala, prevazuta la punctul 2 al aceluiasi articol, este tocmai realizarea
efectiva a aceleiasi intentii.
Doctrina juridica si practica judiciara au stabilit trei conditii pe care trebuie sa

le indeplineasca intentia de revanzare:
1. Intentia de revanzare trebuie sa existe la data cumpararii. Conteaza numai
intentia, indiferent daca ea s-a realizat sau nu ulterior. Daca nu s-a produs ulterior
revanzarea, dar intentia a existat, cumpararea nu isi pierde caracterul comercial.
Daca insa nu a existat intentia speciala in momentul cumpararii, actul incheiat nu
are caracter comercial, chiar daca mai tarziu, din diverse motive, comparatorul
este nevoit sa revanda bunurile ce au facut obiectul contractului. Exemplul clasic
este cel al negustorului care cumpara niste bunuri pentru trebuinta lui sau a
familiei sale, dar pe care ulterior le revinde pentru a-si plati unele datorii. In
acest caz nu are caracter comercial nici cumpararea, in lipsa intentiei specifice,
nici vanzarea. Acest fapt este prevazut expres de legiuitor in articolul 5, teza 1
din Codul Comercial, ca o aplicare a regulii amintite.
Vom vedea mai tarziu ca sunt acte de comert nu numai compararea de bunuri
spre a fi revandute ori vinderea acelor bunuri, ci si inchirierea bunurilor
cumparate in acest scop, asa cum arata punctul l din articolul 3 din Codul
Comercial, ori chiar vinderea bunurilor dobandite prin schimb, daca dobandirea
s-a facut in scop de revindere. Doctrina juridica a stabilit ca, pentru identitate de
motive, are caracter comercial si vinderea bunurilor cumparate in scop de
inchiriere, desi la data cumpararii nu exista intentia de revanzare. Intrucat
cumpararea a urmarit un scop comercial, atat inchirierea, cat si revanzarea sunt
facute in realizarea acestui scop. Si textul, si spiritul legii asimileaza, in privinta
caracterului comercial, inchirierea vanzarii; in acest sens, nu exista nici o piedica
in a se considera comerciala vanzarea unor bunuri cumparate in scop de
inchiriere, atata vreme cat cumpararea a urmarit, in ambele situatii, un scop
comercial. (12) In lumina acestui punct de vedere, se poate spune ca nu intentia
bine definita avuta in vedere de contractant in momentul cumpararii are
importanta, ci intentia generala care trebuie sa aiba aspect comercial.
2. intentia de revanzare trebuie sa fie cunoscuta cocontractantului: aceasta

conditie cere ca cumpararea ca act de comert de sine statator sau doar subsecvent
unei vanzari comerciale sa aiba aspect comercial manifest.
23
Cocontractantul poate lua cunostinta de intentia de revanzare fie din
manifestarea expresa de intentie a cumparatorului, fie tacit, rezultand din
cantitatea mare de bunuri de acelasi fel cumparate, din indeplinirea anumitor
formalitati ( de exemplu inscrierea cumpararii in anumite registre, solicitarea
unor documente insotitoaare ale marfii purtand semnatura si stampila
vanzatorului, etc.) sau indeplinirea de catre vanzator a unor conditii solicitate
expre de catre cumparator (cum ar fi inscrierea pe ambalajele unor produse a
numelui cumparatorului din care rezulta ca acesta urmareste sa-si faca pe viitor
reclama, solicitarea unor afise si materiale publicitare, etc.)
Fiind o situatie de fapt, luarea la cunostinta de catre cocontractant se poate
dovedi prin orice mijloc de proba.
3. Intentia de revanzare trebuie sa priveasca insusi bunul : aceasta inseamna

ca ,cumpararea trebuie sa poarte asupra unui bun principal al revanzarii, iar nu
asupra unuia accesoriu.
Exemplul cel mai des intalnit este cel al cumpararii unor bunuri care sa
serveasca pentru ambalarea sau transportul altor bunuri destinate vanzarii. Nu vor
fi, deci, comerciale cumpararea de catre un necomerciant a unor saci in care vor
fi incarcate produsele rezultate de pe pamantul sau si care sunt destinate vanzarii
(cumpararea de catre un comerciant a unor saci pentru ambalarea marfurilor pe
care le vinde este comerciala, dar in temeiul articolului 4 din Codul Comercial),
cumpararea de catre un viticultor de sticle pentru imbutelierea vinului destinat
vanzarii, cumpararea de catre un necomerciant a unei cantitati de vopsea
destinata reconditionarii unui autoturism destinat vanzarii etc.
Aceeasi este situatia in cazul cumpararii unor bunuri care servesc in mod
accesoriu la realizarea unor servicii. Nu va avea caracter comercial cumpararea
unor carti de catre o universitate particulara pentru a fi folosite la instruirea
studentilor, chiar daca ele vor fi vandute acestora, intrucat vanzarea cartilor nu
este o activitate principala, ci accesorie procesului de invatamant. (din Decizia
Curtii de Casatie din Paris, Franta, 20 aprilie 1931) Daca o institutie specializata
pe inchiriere cumpara carti, chiar daca ele servesc in procesul de invatamant,
aceasta savarseste un act de comert:
“Cumpararea de carti pentru un cabinet de lectura este act de comert, caci
cumpararea spre inchirere facuta spre a trage un profit din locatiune este act de
comert.” (13)
Trebuie subliniat faptul ca revanzarea nu trebuie sa se faca la un pret mai
mare dacat cel de cumparare. In doctrina juridica se intalneste o afirmatie cu
valoare de axioma in acest domeniu: “speculatiunea este de natura, iar nu de
esenta actului de comert”. (14) Desigur ca un comerciant nu face acte caritabile
(in calitatea sa speciala de comerciant), ci intreaga sa activitate este guvernata de
un singur scop, si anume obtinerea unui profit. Nu inseamna insa ca un
comerciant nu poate sa-si vanda marfa sub pretul de cumparare. Asupra acestei
probelme a avut loc o foarte interesanta controversa intre profesorul italian
Caesare Vivante si profesorul raman I. N. Fintescu. Autorul italian punea
24
problema daca trebuie considerata comerciala si cumpararea unor bunuri pentru a
fi vandute sub pretul de cumparare. Profesorul Fintescu a afirmat ca in realitate
nu exista o astfel de problema, ca activitatea filantropica este incompatibila cu
cea comerciala. daca un comerciant isi vinde produsele la un pret mai mic decat
cel cu care le-a cumparat sau la un pret egal, el nu o face ca liberalitate sau ca o
activitate dezinteresata, ci urmareste doar un profit pe termen lung, obtinut deupa
atragerea clientelei sau dupa lichidarea concurentei. Asadar, in acest caz si
cumpararea, si vanzarea bunurilor de catre comerciant au caracter comercial. (15)
O alta problema s-a pus in situatia cumpararii de bunuri cu intentia nu de
revanzare, ci de a fi daruite de comerciant clientelei sale. Aceasta cumparare are
sau nu caracter comercial? Dar oferirea bunurilor? Opiniem ca aceste doua
activitati au caracter comercial, dar nu in temeiul articolului 3, ci in acela al
articolului 4 din codul Comercial, fiind deci acte subiective de comert.
Fiind o situatie de fapt, doctrina juridica a retinut ca existenta intentiei de
revanzare poate fi dovedita prin orice mijloc de proba, inclusiv prezumtiile.
Sarcina probei ii revine celui ce invoca caracterul comercial al unei cumparari
sau vanzari, conform dispozitiilor articolului 1169 din Codul Civil. (16)
1.2.4. Discutii si probleme din doctrina si practica judiciara:
Vanzarea-cumpararea bunurilor imobile :
In legislatia noastra actuala, vanzarea-cumpararea de bunuri imobile nu poate

avea in nici un caz caracter comercial. Articolul 3 din Codul Comercial, in
punctele 1 si 2 se refera numai la bunuri mobile, legiuitorul nepreluand din Codul
comercial italian aliniatul care prevedea ca sunt considerate acte de comert
“cumparaturile si revanzarile de bunuri imobile cand sunt facute cu scop de
speculatie comerciala.” (17) Aceeasi situatie se gaseste si in legilsatia comerciala
franceza.
Ratiunea excluderii bunurilor imobile din cadrul tranzactiilor comerciale
rezida in conceptia legiuitorului care vedea in bunurile imobile niste bunuri de o
importanta deosebita si valoare mare, fapt care necesita existenta unor conditii
mai stricte de circulatie a acestora, invocandu-se adagiul “res immobilis, res
nobilis”.
In perioada actuala, doctrina juridica se pronunta tot mai insistent in fvoarea
includerii bunurilor imobile in categoria bunurilor care pot face obiectul
activitatii comerciale. Intr-adevar, in zilele noastre exista bunuri mobile cu o
valoare mai mare decat multe din bunurile imobile (sa ne gandim numai la
produsele industriei de armament sau la cele ale industriei aero-spatiale) fara ca,
din cauza valoriilor, sa fie excluse din sfera comertului. (18)
Un argument in favoarea excluderii bunurilor imobile din categoria obiectelor
tranzactiilor comerciale este si acela al metodelor speciale de circulatie a
imobilelor, create din nevoia publicitatii si din aceea a creerii unor garantii
suplimentare pentru dobanditori. doctrina moderna considera ca este in interesul
25
dobanditorilor ca imobilele sa poata face obiectul vanzarii-cumpararii
comerciale, ei fiind astfel protejati si de garantiile specifice dreptului comercial ,
cum ar fi obligatiile contabile ale comerciantilor, libertatea probatiunii sau
posibilitatea declararii falimentului cocontractantului de rea credinta. (19)
Exista ipoteza in care caracterul strict civil al circulatiei imobilelor poate
duce la situatii inechitabile. Astfel, nu e drept ca speculatiile imobiliare sa fie
permise unor persoane carora le este interzisa exercitarea activitatii comerciale
datorita lipsei probitatii profesionale si a garantiilor de natura morala. (20)
In concluzie, motivele care au dus la excluderea bunurilor imobile din sfera
comerciala nu-si mai gasesc justificarea in conditiile vietii economice actuale. De
aceea, atat doctrina juridica straina, cat si cea romana s-au pronuntat in sensul
modificarii legislatiei considerate depasita. (21)
Vanzarea-cumpararea unui fond de comert :

In legatura cu vanzarea-cumpararea unui fond de comert au fost ridicate doua
probleme: care este temeiul juridic al caracterului comercial al contractului? si
care este soarta bunurilor imobile dintr-un fond de comert, in situatia in care
vanzarea-cumpararea unor bunuri imobile in general nu are caracter comercial?
La prima intrebare a raspuns profesorul C.C. Arion, aratand ca caracterul
comercial al cumpararii unui fond de comert este dat de articolul 3, punctul l din
Codul Comercial, deoarece odata cu fondul comerciantul cumpara si marfa pe
care intentioneaza sa o revanda viitorilor clienti. De asemenea, drepturile
incorporale continute in fondul de comert, cum ar fi clientela, vadul comercial,
firma, marca de fabrica, implica ceva imaterial, in deplin acord cu spiritul legii si
vointa legiuitorului care acorda caracter comercial cumpararii de titluri de credit
si de obligatiuni ale Statului . (22)
Fondul de comert a fost definit ca “ansamblul bunurilor pe care comerciantul
le grupeaza afectandu-le exercitarii propriului comert”. (23) Fiind potrivit, deci,
ca o universalitate de bunuri, s-a nascut problema soartei bunurilor imobile pe
care fondurile de comert le contin de cele mai multe ori, in cazul vanzarii
fondului: trebuie privit fondul de comert ca un bun mobil, pentru ca majoritatea
bunurilor ce-l contin sunt mobile corporale sau incorporale? ; trebuie privit ca un
bun imobil , pentru ca uneori bunurile cele mai valoroase sunt imobile? ; sau
trebuie sparta unitatea fondului, urmand ca bunurile mobile sa fie vandute
conform regulilor comerciale, iar cele imobile conform celor civile?
Doctrina juridica din Romania, Franta si Italia s-a oprit in general asupra
primei solutii. Considerand fondul de comert ca o universalitate de bunuri, a
rezultat ca circulatia lui trebuie sa respecte regulile comerciale. In aceasta
situatie, bunurile imobile vor fi transferate impreuna cu intreg fondul, ca o
derogare de la regula ca circulatia imobilelor se supune numai regulilor civile.
(24) In continuarea aceleiasi teze, in doctrina romana s-a exprimat opinia ca
transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor din fondul de comert
trebuie sa faca si cu respectarea obligatiilor de forma si publicitate impuse de
norma civila. (25)
26
In sensul recunoasterii caracterului comercial al vanzarii-cumpararii unui
fond de comert, cu toate elementele sale atat mobile, cat si imobile, s-a pronuntat
si practica judiciara din Franta - Curtea de Apel din Bordeaux, prin Decizia din 8
decembrie 1837; de asemenea, si inchirierea unui fond de comert are caracter
comercial, dupa cum a aratat Tribunalul Comercial din Marsilia in Decizia din 26
iulie 1876. (26)
In acest sens s-a pronuntat si Curtea Suprema de Justitie din Romania in
complet format din 7 judecatori, prin decizia cu numarul 10 din 2 februarie 1994,
precum si prin Decizia numarul 665 din 12 octombrie 1995.
Vanzarea-cumpararea bunurilor mobile prin anticipatie:

Bunurile mobile prin anticipatie sunt acele bunuri imobile care, pentru a fi
valorificate, urmeaza sa fie desprinse de pe suprafata sau din componenta
bunurilor imobile in care se afla. (27) este cazul materialelor de constructii
neextrase inca din cariera, a recoltelor prinse in radacini, a copacilor care
urmeaza sa fie doborati etc. Codul Civil roman le considera pe toate acestea
bunuri imobile, in articolul 465, aliniatul 1, care prevede : “recoltele care inca se
tin in radacini si fructele de pe arbori neculese inca sunt asemenea imobile”.
Se pune intrebarea : aceste bunuri imobile pot face obiectul unui contract de
vanzare-cumparare comercial?
Literatura juridica franceza a arspuns afirmativ la aceasta intrebare, cu
sublinierea ca un asemenea contract are calitatea de act de comert numai intre
partile contractante, dar in relatiile cu tertii e un contract pur civil, cu toate
consecintele ce decurg din aceasta diferentiere. (28)
In deplin acord cu doctrina juridica franceza s-a exprimat si profesorul M.A.
Dumitrescu, aratand ca “cumpararea unei case, fara teren, cu intentiunea de a o
darama si a revinde materialele, sau cumpararea unei paduri spre taiere, fara a se
cumpara in acelasi timp si terenul, ori cumpararea recoltei prinsa inca in radcini
sunt fapte de comert pe baza paragrafului l (al articolului 3 din codul Comercial )
pentru cumparatorul care are intentiunea de a revinde materialul din casa
daramata, lemnele taiate sau recolta cumparata, pentru ca, in asemenea ipoteze,
obiectul cumpararii si vanzarii este un lucru mobil”. (29)
Intr-adevar, logica juridica impune o asemenea solutie: nimic nu impiedica
pe un comerciant sa cumpere niste materiale de constructii folosite, niste lemne
sau niste produse agricole; dar pentru el acestea au calitatea esentiala de marfuri
care pot fi revandute, neavand nici o importanta daca ele sunt sau nu desprinse de
teren in momentul cumpararii. Ar fi inutil si daunator sa se faca, din acest punct
de vedere, o distinctie dupa cum ele sunt inca legate de teren (si tranzactia sa fie
considerata comerciala)sau sunt desprinse, asezaate in stiva sau gramezi (caz in
care tranzactia ar avea natura comerciala).
In acest sens s-a pronuntat si practica judiciara italiana, prin Decizia Curtii de
Apel din Venetia, la 28 mai 1912. (30)
Situatia bunurilor vandute dupa transformare:

27
In cadrul unui contract comercial de vanzare-cumparare, bunurile pot fi
vandute fie in aceeasi stare in care au fost cumparate, fie dupa ce au suferit unele
modificari. Astfel, aliniatul 1 al articolului 3 se refera la cumpararea de bunuri
spre a se revinde fie in starea in care se afla, fie “dupa ce se vor fi lucrat sau pus
in lucru”. Aliniatul 2 al aceluiasi articol se refera la “vanzarile si inchirierile de
marfuri in natura sau lucrate”.
In ce priveste dispozitiile articolelor 1 si 2 din Codul Comercial, este
important a se stabili proportia dintre valoarea bunurilor cumparate si valoarea
muncii investite in procesul de transformare a bunurilor, pentru a se cunoaste
care este caracterul actelor juridice sau numai care este temeiul acestuia. In acest
sens, daca valoarea bunurilor este mai mare decat valoarea muncii investite in
transformare, suntem in prezenta unui act de comert in temeiul articolului 3,
punctul 2 din Codul Comercial: daca valoarea bunurilor este mai mica decat
valoarea muncii investite, actul este de natura civila daca este savarsit de un
comerciant sau de natura comerciala, dar in temeiul punctului 9 al articolului 3
ori al articolului 4 daca autorul lui are calitatea de comerciant.
In spiritul acestei sustineri, practica judiciara a stabilit ca nu e comerciant
cizmarul care confectioneaza cizme din materialul clientului, chiar daca vinde la
ocazie rebuturile sau ghetele refuzate de clienti. (31) Explicatia e ca, lucrand cu
materialul clientului, cizmarul investeste numai munca lui, incheind in fapt un
contract de locatiune de servicii, contract de natura civila. Faptul ca el cumpara
cuie, ata, clei, pe care le incorporeaza bunurilor vandute, nu este de natura sa-i
confere actului caracter comercial, pentru ca materialele cumparate au o valoare
mult mai mica decat produsul finit, avand de aceea un caracter accesoriu
acestuia. daca cizmarul cumpara insa si pielea, investind, pe langa munca, si
intreg materialul, el savarseste, atat la cumpararea materialului, cat si la vanzarea
produsului finit, acte de comert.
In literatura juridica s-a exprimat opinia ca legislatia romana de dupa anul
1989 nu a urmat distinctia facuta de practica si doctrina juridica in baza
dispozitiilor Codului Comercial. (32) Explicatia afirmatiei se baza pe enumerarea
facuta in Anexa numarul l a Hotararii Guvernului numarul 201/1990, enumerare
care cuprinde si confectionarea sau prelucrarea de bunuri si produse de orice fel
pe baza de comenzi individuale ale populatiei. In continuare, se arata, Decretul-
lege numarul 54/1990, in articolul 19, confera calitate de fapte de comert tuturor
faptelor enumerate in Anexa l.
Afirmatia de mai sus o consideram profund gresita din urmatoarele motive:
In primul rand, articolul 19 al Decretului-lege numarul 54/1990 face trimitere
directa la dispozitiile Codului Comercial, in masura in care acelasi Decret nu are
dispozitii diferite. Necontinand dispozitii diferite referitoare la aceasta problema,
este imposibil ca norma de trimitere sa contrazica insusi textul la care face
trimitere.
In al doilea rand, Decretul-lege numarul 54/1990 se refera la intreprinderi, or
Codul Comercial instituie calitatea de fapte de comert tuturor faptelor juridice
savarsite intr-o intreprindere, prin dispozitiile articolului 3, punctele 5-10.
28
Disputa purtata in doctrina juridica avea in vedere activitatea meseriasilor
neorganizati intr-o intreprindere, pentru ca cei organizati indeplinesc oricum
fapte de comert in baza articolului 3, punctul 9 sau a articolului 4 din Codul
Comercial. De asemenea, disputa se referea si la temeiul caracterului comercial
al unor asemenea acte juridice, adica daca se poate sau nu face aplicarea
dispozitiilor cuprinse in punctele 1 sau 2 ale articolului 3, or Decretul -lege face
trimiterea cel mult la punctul 9 al aceluiasi articol.
In al treilea rand, Decretul-lege incriminat de autor se refera numai la acei
meseriasi care inteleg sa se organizeze in formele prevazute in Decret. In
articolul l se spune ca intreprinderile, asociatiile sau societatile unipersonale (ce
paradox!) “se pot organiza” pe baza liberei initiative, nu ca este obligatoriu.
Astfel, disputa ramane in picioare pentru ca ea se ocupa de meseriasii care nu s-
au organizat in nici un fel, nu au proiecte pentru activitati regulate, nu au solicitat
autorizatii, etc.
De altfe, daca am accepta opinia autorului, ar insemna ca un Decret-lege
restrange aplicarea unei legi organice care este Codul Civil, (prin aceea ca
restrange pana la minim posibilitatile de incheiere a unui contract de locatie de
servicii), ceea ce contravine principiilor generale ale Dreptului recunoscute in
sistemele juridice ale natiunilor civilizate.
O interesanta controversa s-a nascut in legatura cu comercialitatea actelor
savarsite de un farmacist in exercitarea profesiei sale, profesia de farmacist fiind
una care depaseste pe alocuri sfera activitatilor strict tehnice si intra in aceea a
activitatilor stiintifice si cu caracter umanitar. Aceasta controversa a fost
solutionata prin decizii de speta. Vom cita in continuare motivarile a doua dintre
ele care sunt de referinta in literatura juridica pentru acuratetea si rigoarea
stiintifica a lor.
Pronuntandu-se pentru caracterul comercial al actelor si faptelor savarsite de
un farmacist, Inalta Curte de Casatie, sectia a doua, in Decizia numarul 290/1898
a motivat:
“Nu se poate zice ca la farmacisti arta si stiinta e principalul, iar marfa
accesoriul, deoarece arta si stiinta ce ei pun in exercitarea profesiunei lor nu e
mai mare decat aceea ce se cere oricarui alt comerciant, in special dupa natura
comertului sau. Intr-adevar, este in afara de orice indoiala ca un bancher, un
giuvaergiu, un croitor etc. conduce cu succes negotul sau, ca si un farmacist in
ramura lui si totusi nimeni nu tagaduieste caracterul de comercialitate al actelor
savarsite de dansii. Daca Statul cere oarecare conditiuni de aptitudine
farmacistilor inainte de a-i autoriza sa exercite comertul lor, e fiindca interesul
general, sanatatea publica reclama aceasta si fiindca comertul farmaceutic, prin
pericolul la care ar da nastere daca ar fi lasat pe maini neexperimentate face parte
din comerturile puse de lege sub supravegherea autoritatilor superioare.” (33)
Referindu-se la o ipoteza anume, Curtea de Casatie italiana s-a pronuntat in
sens contrar, in 10 ianuarie 1936:
29
Cand substantele medicale sunt cumparate si intrebuintate pentru executare
de retete, farmacistul indeplineste o activitate care intra in orbita artei sanitare,
pentru care el primeste o recompensa ce are natura unui onorariu.” (34)
Considerand ambele solutii impecabil motivate, suntem de parere ca in zilele
noastre este de urmat cea dintai, pentru ca azi foarte rar farmacistii sunt pusi in
situatia de a prepara ei insisi medicamente, urmand retete savant dozate, diferite
uneori de la un bolnav la altul, ci de cele mai multe ori cumpara medicamente
gata ambalate, produse de fabrici mari, care pot face investitii in cercetarea
stiintifica farmacologica, medicamente pe care le revand respectand numai
prospectele ce le insotesc, savarsind astfel fapte de comert in forma prevazuta de
punctele 1 si 2 ale articolului 3 din Codul Comercial.
Tot in sfera practicii profesiunilor medicale s-a pus problema daca are
caracter comercial actul prin care un medic cumpara materialele pe care le
foloseste la tratamentul bolnavilor sai. Tribunalul Comercial din Saint-Etienne,
Franta,in Decizia din 10 octombrie 1905 a considerat ca nu face un act de comert
dentistul care cumpara materialele necesare exercitarii profesiei sale pentru ca
materialele au un caracter accesoriu fata de tratamentul si lucrarea propriu-zisa,
iar recompensa muncii are natura unui onorariu. (35)
Din aceleasi considerente, si legiuitorul raman a plasat profesia de medic
stomatolog in cercul profesiunilor liberale, excluse de la practicarea comertului.
Practica si doctrina juridica s-au ciocnit si cu preblema caracterului actului
prin care un artist cumpara materialele din care realizeaza o opera de arta
destinata vanzarii. Aparent ne aflam in aceeasi situatie cu cea a cizmarului care
lucreaza la comanda clientului cu materialul sau si e, deci, comerciant. Totusi,
datorita calitatii deosebite a produselor artistului, s-a considerat ca intr-o opera de
arta primeaza geniul creator si interesul satisfacerii unor nevoi spirituale, iar nu
materialele incorporate care au astfel un caracter accesoriu. Chiar daca cizmarul
ar realiza produse deosebit de frumoase, in care ar investi o mare doza de talent,
produsele lui sunt destinate unor nevoi practice ca si scopul cu care au fost
produse. In cazul operelor de arta primeaza scopul nobil al crearii unei lucrari
care sa dainuie in timp, imbogatind averea spirituala a omenirii. Chiar daca un
artist lucreaza pe comanda, aceasta nu-l transforma intr-un simplu meserias care
urmareste sa-si execute obligatiile contractuale pentru a se bucura de drepturile
corelative. sa nu uitam ca si “Gioconda” lui Da Vinci a fost facuta pe comanda!
De altfel, artistul care isi vinde singur opera este exclus din sfera
comerciantilor prin chiar vointa legiuitorului, exprimata in punctul 10 al
articolului 3 din Codul Comercial.
Practica judiciara si doctrina au stabilit ca zugravii de firme, pietrarii de
lespezi de mormant sau fotografii savarsesc fapte de comert atunci cand isi
cumpara materialele pe care le incorporeaza in lucrarea comandata de client.
Aceasta se explica prin caracterul repetat al operatiunilor facute, prin interesul
strict economic urmarit si prin destinatia particulara a produselor rezultate. Chiar
daca un fotograf isi scrie pe firma “artist fotograf”, ar fi greu sa consideram ca
produse artistice fotografiile tip pasaport pe care le produce.
30
1.3. Modalitati de circulatie asimilate vanzarii-cumpararii :
Ne vom referi sub acest subtitlu la contractul de schimb si la cel de

inchiriere.
Contractul de schimb este definit de Codul Civil in articolul 1405 ca “un
contract prin care partile isi dau respectiv un lucru pentru altul”.
Fiind forma cea mai veche a circulatiei bunurilor, contractul de schimb poate
avea caracter comercial daca indeplineste conditiile cerute contractului de
vanzare-cumparare comercial: sa aibe ca obiect un bun mobil, corporal sau
incorporat, si sa existe intentia de revanzare. Astfel, va fi comercial schimbul
prin care o persoana dobandeste bunuri pe care intentioneaza sa le vanda,
inchirieze sau chiar sa le schimbe, daca urmareste prin aceasta obtinerea unui
profit.
De asemenea, va avea caracter comercial si schimbul prin care o persoana
cedeaza unele bunuri pe care le-a cumparat, inchiriat sau obtinut printr-un alt
schimb cu intentia de a le revinde, subinchiria sau reschimba.
Ca si in cazul contractului comercial de vanzare-cumparare, si in cazul
contractului de schimb este posibil ca pentru o parte contractul sa aiba caracter
comercial, iar pentru cealalta sa aiba caracter civil, imbracand forma unui act
unilateral de comert.
Asimilarea in privinta comercialitatii a contractului de schimb celui de
vanzare-cumparare se explica prin ratiuni ce tin de traditie pe de o parte,
schimbul existand inca din faza rudimentara a comertului, si de identitatea de
motive, pe de alta parte, vanzarea-cumpararea nefiind altceva decat tot un schimb
prin intermediul unei marfi speciale : banii.
Alaturi de contractul de vanzare-cumparare si de cel de schimb, si contractul
de inchiriere poate imbraca forma unui act sau fapt de comert. Acest lucru a fost
prevazut de legiuitor care in punctul l al articolului 3 din Codul Comercial a
statuat ca este comerciala si cumpararea facuta cu intentia de a inchiria bunul. Ca
o completare, doctrina juridica a considerat ca si inchirierea cu intentia de
subinchiriere are caracter comercial, cu conditia sa se refere la un bun mobil.
Punctul 2 al aceluiasi articol se refera la finalitatea operatiunilor prevazute la
punctul 1. Astfel, si inchirierea este prevazuta printre actele si faptele de comert.
desi din textul legii s-ar putea intelege ca e act de comert numai inchirierea
marfurilor, nu si a productelor ori a titlurilor de credit, nu exista nici o justificare
pentru aceasta diferentiere care poate fi explicata doar prin inconsecventa
legiuitorului care a folosit in acest loc termenul de “marfa” in sensul sau
economic, mai larg.
Ca si in cazul vanzarii - cumpararii, si in cazul schimbului trebuiesc
indeplinite conditiile referitoare la obiectul contractului si la intentia specifica. In
literatura juridica s-a exprimat parerea ca si in acest caz, pentru a fi comerciala
inchirierea, trebuie ca bunul inchiriat sa fi fost dobandit de proprietar cu scop
comercial, in sensul ca face fapte de comert si acela care dobandeste bunul cu un
31
alt scop prevazut la articolul 3 decat cel de la punctul l . Spre exemplu, este
comerciala si inchirierea unui bun dobandit cu scop de report, de intreprindere de
furnitura, ca gaj comercial, etc. (36)
Sectiunea 2
OPERATIUNILE DE BANCA SI SCHIMB
2.1. Operatiunile de banca :
Codul Comercial face referire la operatiunile de banca in articolul 3, la

punctul 11, unde dispune:
11.) Operatiunile de banca si schimb.”
Dupa cum se observa, Codul Comercial doar le aminteste in enumerare, nu le
defineste. Doctrina juridica a opinat ca nu este vorba de o operatiune simpla, ci
de un complex de operatiuni care are la baza ideea de intermediere in creditare.
(37)
Pentru a intelege modul de functionare a operatiunilor de banca si caracterul
lor comercial, trebuie lamurite doua notiuni: aceea de “banca”si aceea de
“imprumut comercial”.
Organizarea si functionarea bancilor in Romania sunt reglementate prin
Legea numarul 33 din 29 martie 1991 privind activitatea bancara, publicata in
Monitorul Oficial numarul 70 din 3 aprilie 1991.
Conform acestei legi, bancile sunt societati infiintate sub forma de societati
comerciale si supuse reglementarilor Bancii Nationale si au ca scop
intermedierea in circulatia creditelor.
Obiectul specific de activitate a bancilor este prevazut in articolul 3 al legii
amintite: “societatile bancare sunt persoane juridice al caror obiect principal de
activitate il constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice si fizice, sub
forma de depozite sau instrumente negociabile, platibile la vedere sau la termen,
precum si acordarea de credite.”
Operatiunile facute de societatile bancare sunt de trei feluri: pasive, active si
accesorii.
Operatiunile pasive sunt cele prin care bancile aduna fondurile banesti
disponibile de la populatie si de la agentii economici.
Operatiunile active sunt cele prin care bancile plaseaza in scop productiv
fondurile proprii sau cele adunate de la creditorii lor.
Operatiunile accesorii sunt serviciile pe care bancile le fac diversilor clienti si
care presupun de cele mai multe ori incredere reciproca sustinuta de garantii.
Astfel de servicii sunt depozitele de custodie, serviciul casetelor de pastrare de
bunuri de valoare mare si avand volum mic, operatiunile cambiale cu strainatatea
etc.
32
Sintetic exprimat, se poate spune ca bancile “aduna capital prin operatiuni
pasive si il distribuie prin operatiuni active”. (37)
Bancile au un rol economic foarte mare, afirmat in literatura de specialitate:
“bancile, in calitatea lor de intermediari financiari, au un dublu rol: pe de o parte,
emit propriile lor titluri, negociabile, in scopul mobilizarii activelor monetare
disponibile in economie; pe de alta parte, achizitioneaza pe cele emise de agentii
nebancari, plasand, astfel, o parte din resursele mobilizate”. (38)
Vorbind despre scopul bancilor care este in acelasi timp si justificarea rolului
lor social, profesorul Vladimir Petrovici, intr-o prelegere tinuta la Scoala
Superioara de Documentare si Stiinte Administrative in anul 1930, a facut si o
constatare de un amar umor, constatare pe care ar fi putut-o face si daca si-ar fi
tinut discursul in zilele noastre:
“Aceste operatiuni (bancare) au ca scop principal de a face sa circule banii de
la cei care au supra-numerar la cei care au nevoie. desigur ca in alte timpuri
dumneavaoastra ati fi inteles mai bine aceasta definitie, decat azi, cand nu a mai
ramas decat clasa celor care au nevoie, supra-numerarul disparand aproape cu
desavarsire.” (39)
Modalitatea prin care bancile isi duc la indeplinire rolul si isi ating scopul
este aceea a contractelor de imprumut pe care le incheie fie in calitate de
imprumutatori, fie in aceea de imprumutati. In viata economica actuala nu se
poate realiza o acti vitate de anvergura numai cu capitalul propriu al persoanelor
fizice sau al societatilor comerciale investitoare. de accea, ele recurg des la
imprumuturi , manevrand sume care le apartin in totalitate. Acest adevar a fost
cuprins si superb sintetizat in maxima franceza “les affaires sont l’argent des
autres”.
Contractul de imprumut nu este definit de legislatia comerciala, astfel ca vom
prelua definita Codului Civil, care in articolul 1576 arata: “ imprumutul este un
contract prin care una din parti da celeilalte oarecare catime de bunuri, cu
indatorire pentru dansa de a restitui tot atatea bunuri, de aceeasi specie si
calitate”.
Desi nu este definit decat de legea civila, contractul de imprumut poate
imbraca si forma unui act de comert. in temeiul articolului 3, punctul 11 din
codul Comercial, orice imprumut oferit sau primit de o banca este fapt de comert.
daca imprumutul este contractat de catre o persoana fizica, el nu este fapt de
comert, chiar daca este facut in scop de speculatie si chiar in mod regulat. (40)
Prin rolul major pe care il joaca in dezvoltarea societatilor bazate pe
economie de piata, operatiunile bancare ocupa locul central in redistribuirea
capitalurilor. Ele sunt destinate si sa asigure o selectie intre intreprinderile
concurente, importanta creditului stimuland activitatea rentabila, dar constituind
si o piedica aproape imposibil de trecut pentru intreprinderile neperformante. (41)
datorita regulilor stricte ce guverneaza imprumutirle bancare (dintre care la loc de
frunte sta caracterul de titlu executoriu al contractului de imprumut bancar),
pentru multe intreprinderi s-a dovedit adevarat definitia data de scriitorul britanic
33
Jerome K. Jerome: “banca este o institutie care iti ofera umbrela cand e timp
frumos si ti-o cere inapoi cand incepe ploaia”.
2.2. Operatiunile de schimb:

Operatiunile de schimb sunt prevazute ca fapte de comert tot in punctul 11 al
articolului 3 din Codul Comercial:
11.) Operatiunile de banca si schimb”.
In acest articol, Codul Comercial se refera la operatiunile de schimb facute ca
operatiuni obisnuite, cu o anume regularitate si respectand anumite reguli
speciale, iar nu la reglementarea contractelor obisnuite de schimb, chiar facute
intre comercianti. In principal se refera la operatiunile de schimb valutar.
Contractul de schimb este definit de Codul Civil, in articolul 1405, ca fiind
“un contract prin care partile isi dau respectiv un lucru pentru altul”.
In lumina punctului 11 al articolului 3 din Codul comercial, contractul de
schimb comercial nu are o definitie diferita, ci doar un obiect specific :banii.
Desigur, comerciantii pot schimba intre ei si alte bunuri, dar aceste schimburi vor
avea caracter comercial in temeiul punctelor 1 sau 2 ale articolului 3 sau in acela
al articolului 4 din Codul Comercial.
In aplicarea dispozitiilor articolului 3, punctul 11 din Codul Comercial,
Normele Bancii Nationale a Romaniei au stabilit ca pot face operatiuni de
schimb valutar doar doua categorii de persoane juridice:
1. bancile si
2. casele de schimb valutar specializate numai pe aceste operatiuni.
Operatiunile de schimb valutar se pot face fie prin forma simpla, si anume
schimbarea pe loc a unei monede cu o alta moneda, fie prin forma denumita
“tras”, in care clientul depune intr-un loc o anumita moneda, urmand sa ridice din
alt loc o alta moneda.
In conformitatea cu Normele emise de Banca Nationala a Romaniei, casele
de schimb valutar pot efectua urmatoarele operatiuni:
a) cumpararea in mod liber, fara limitari, de valuta sub forma bancnotelor si
cecurilor de calatorie, in oricare din valutele cotate de Banca Nationala a
Romaniei de la rezidenti si nerezidenti, persoane fizice;
b) vanzarea de valuta sub forma bancnotelor numai rezidentilor pana la o
suma maxima in echivalent cu 1000 dolar SUA de tranzactie;
c) vanzare de valuta nerezidentilor contra lei, numai in limita sumei
evidentiate ca fiind shimbate din valuta in lei pe documentul emis de o casa de
schimb valutar din Romania.
Beneficiul caselor de schimb valutar pentru operatiunile efectuate este
reprezentat din diferenta dintre pretul de vanzare si cel de cumparare a devizelor
straine si dintr-un comision calculat in functie de valoarea schimbului.
Bibliografie :
34
1. Carpenaru, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti,
1908
2. Monica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN
ACTIVITE COMMERCAIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986
4. Popescu, Dan, ISTORIA GANDIRII ECONOMICE, editura “Continent”,
Bucuresti, 1994
5. Guyon Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editita a 7-a, Paris,
1992
Bucuresti, 1995
7. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de Arte
Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, pag. 7
1992
9. Deleanu, Sergiu, UNELE CONSIDERATII CU PRIVIRE LA
DOMENIUL DE APLICARE A CONVENTIEI NATIUNILOR UNITE
ASUPRA CONTRACTULUI DE VANZARE INTERNATIONALA DE
MARFURI, “Dreptul” nr. 1/1994
Arte Grafice “Tiparul Romanescu”, Bucuresti, 1944, pag. 7
11. Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN
Iasi, 1993
14. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol .I
Bucuresti, 1908
Bucuresti, 1929
17. Ministerul Justititiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de
18. Idem, pag. 8
19. Guyon, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a , Paris,
1992
20. Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMMERCANTS,
ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986
1992
22. David, Sorin, CONTRACTUL DE INCHIRIERE SI CONTRACTUL DE
LOCATIE A GESTIUNII, “Dreptul “ nr. 10-11/1991
35
25. Petrescu, Raul, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura “Oscar Print”,
Bucuresti, 1996
Arte Grafice, “Tiparul Romanesc”, Bucuresti ,1994, pag. 11
ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamenta, Paris, 1986
pag. 61
29. Idem
Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1994, pag. 8, citeaza pe M. A.
Dumitrescu
Bucuresti,1908
32. Idem
Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1994, pag. 8-9
35. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol.I,
36. Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Vol. I,
37. Idem, pag. 18
Bucurersti, 1929
39. Basno, Cezar; Dardac, Nicolae, OPERATIUNI BANCARE, editura
Didactica si Pedagogica R.A. , Bucuresti, 1994, pag. 13
40. Petrovici, vol. I, ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL, prelegeri tinute
la Scoala Superioara de Documentare si Stiinte Administrative, Bucuresti, 1930
42. Weber, Max, ETICA PROTESTANTA SI SPIRITUL CAPITALIST,
editura Humanitas, Bucuresti, 1995.
36
Capitolul IV
OPERATIUNI DE INTREPRINDERI
Sectiunea 1
CARACTERISTICI GENERALE
1.1. Definirea intreprinderii :

Codul Comercial Roman, in articolul 3, stabileste calitatea de fapte de comert
unor intreprinderi pe care le enumera la punctele 5-10,13,17 si 20:
37
5.) Orice intreprindere de furnituri;
6.) Intreprinderile de spectacole public:
7.) Intreprinderile de comisioane, agentii si oficii de afaceri:
8.) Intreprinderile de constructii ;
9.) Intreprinderile de fabrici, de manufactura si de imprimerie;
10.) Intreprinderile de editura, librarie si obiecte de arta, cand altul decat
autorul sau artistul vinde;...
13.) Intreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa sau pe
uscat...
17.) Asigurarile terestre, chiar mutuale, in contra daunelor si asupra vietii;
20.) Depozitele in docuri si antrepozite, precum si toate operatiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) si asupra scrisorilor de gaj liberate de ele.”
Legiuitorul s-a multumit insa sa enumere intreprinderile, fara a da o definite a
lor, aceasta ramanand in sarcina doctrinei.
In afara de stiinta Dreptului, si stiintele eocnomice au data definitii ale
notiunii de intreprindre. Astfel, in stiintele economice prin intreprindere se
intelege un organism economic in frantea caruia se afla o persoana, numita
intreprinzator, si care combina fortele naturii cu capitalul si munca proprie si a
altora in scopt de a produce bunuri economice. (1)
Dupa cum se observa, definitia economica a intreprinderii se centreaza pe
idea de organism economic si pe scopul special al producerii de bunuri cu
valoare economica.
Definitiile juridice ale notiunii de intreprindere privesc dincolo de scopul
producerii de bunuri (cu atat mai mult cu cat intreprinderile produc si servicii,
necuprinse in definitiile economice), pe care il considera un scop imediat dar nu
fundamental, si se refera la scopul ultim al oricarei intreprinderi, si anume
bogatia, fie ea individuala (a intreprinzatorului), fie colectiva (a tuturor
asociatilor sau actionarilor, ori chiar a angajatilor), fie generala ( a intregii
societati).
Preocupandu-se de scopul ultim al intreprinderilor, dotrina juridica a cautat si
justificarea bogatiei dobandite, justificare care trebuie sa se deduca si din
definitie.
O definite fundamenteaza justificarea bogatiei pe ideea de risc pe care si-l
asuma investituorul : “Prin intreprindere intelegem in dreptul comercial un
organism economic in fruntea caruia se gaseste intreprinzatorul, al carui risc
consista in combinarea celor trei factori ai productiunii de care el dispune sau pe
care si-i procura de la altii.”(2)
Aceasta definitie a fost criticata, fiind considerata imprecisa, uneori prea
larga (cuprinde in ea si intreprinderi care nu fac obiectul unui fapt de comert,
cum ar fi operatiunile din agricultura), alteori, dimpotriva, prea stramta (lasand in
afara unele intreprinderi care nu comporta ideea de risc sau cea de combinare a
factorilor de productie, spre exemplu oficiile de afaceri).
O alta definitie fundamenteaza notiunea de intreprindere pe ideea de
organizare si pe cea de efectuare repetata a numitor operatiuni. (3)
38
Si aceasta definitie o consideram imprecisa, deoarece sunt si alte fapte de
comert care presupun o organizare si repetarea unor operatiuni, fara sa intre in
categoria intreprinderilor ( de pilda, operatiunile repetate de vanzare-cumparare
comerciala).
Intreprinderea a fost definita si ca o intrepunere in folosirea muncii altor
persoane. Sustinatorul cel mai important al acestei idei este profesorul
C.C.Arion, care considera ca “intreprinderea este exploatare de obiecte, cum ar fi
un produs natural sau masinile, sau diferite unelte, in scop de castig.” (4)
Aceasta definitie lasa in afara unele categorii de intreprinderi luate in
considerare de legiuitor, cum ar fi intreprinderile de furnituri.
Preluand termenul de “exploatare” intr-un sens malefic, aceasta definitie a
justificat ardoarea cu care au fost desfiintate si trecute in afara legii
intreprinderile de tip privat din Romania in timpul dictaturii proletariatului care a
urmat dupa anul 1947.
Legand ideea de intreprindere de ideea de organizare si coordonare a unor
acte si fapte de comert pentru realizarea unui obiectiv, profesorul
M.A.Dumitrescu a arata ca “intreprinderea inseamna o serie de operatiuni, un
complex de acte de o oarecare importanta, o serie de acte mai mici, care converg
sa formeze faptul de comert, o concentrare de capital si munca sub riscul tehnic
si economic al celui care ia asupra lui lucrarea, adica al antreprenorului.” (5)
Considerand antreprenorul cu sensul de intreprinzator, si nu de simplu
prestator de servicii, si asociind si scoopul principal al oricarei operatiuni
comerciale, si anume profitul, consideram aceasta definitie ca fiind cea mai
cuprinzatoare.
In acest sens s-a orientat si doctrina juridica moderna, care aduce in plus si
ideea importantei sociale a intreprinderilor ca elemente ce conduc la stabilitate
sociala, la ridicarea nivelului de trai si la devoltarea in ansamblu a intregii
societati. Astfel s-a exprimat si comisia Valkhoff prin Raportul de la Amsterdam
din anul 1990 : intreprinderea este “un grup uman coordonat de catre un
coordonator persoana fizica sau societate comerciala in scopul realizarii
activitatii statutare, in conditii de stabilitate profesionala pentru salariati, de
ritmicitate si nivel calitativ al produselor oferite clientelei, spre a constribui astfel
la progresul economiei nationale din care face parte.”(6)
1.2. Caracteristicile intreprinderilor :

Din majoritatea definitiilor date intreprinderilor se desprind urmatoarele
caracteristici:
a) existenta unei organizari autonome: desfasurarea activitatilor economice
fara existenta unei organizari, fara o relativa ritmicitate si fara o desfasurare
coordonata a operatiunilor poate imbraca forma unor fapte de comert, dar aceasta
forma este justificata de specificul operatiunilor, iar nu de caracterul de
intreprindere a acestora; pe de alta parte, exista operatiuni juridice care capata
caracter comercial numai daca se desfasoara intr-un cadru organizat autonom,
fara aceasta organizare ele avand caracter civil( de pilda, agentiile si oficiile de
39
afaceri realizeaza niste operatiuni care, in afara unui cadru organizat, intrunesc
elementele unui mandat civil).
b) Asumarea sarcinii coordonarii si a riscurilor de catre intreprinzator:
aceasta caracteristica deriva din caracterul organizat al intreprinderilor, dar e
specifica si unor fapte de comert care nu necesita o intreprindere.
c) Scopul special - bogatia : scopul ultim al oricarei activitati economice este
bogatia reprezentata fie prin profit in cazul intreprinzatorului su grupului de
intreprinzatori, fie prin cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii in cazul
angajatilor, clientilor si, in general, a intregii societati. Acest scop este mediat de
scopul imediat al producerii de bunuri si sau servicii.
Prin enumerarea intreprinderilor facuta in articolul 3 al Codului Comercial,
au capatat caracter comercial toate actele si faptele juridice savarsite in cadrul si
in interesul intreprinderilor. Chiar daca unele operatiuni au caracter comercial
prin ele insele, temeiul fundamental al acestuia se gaseste in organizarea sub
forma de intreprindere a operatiunii care le subordoneaza. De exmplu, o
operatiune de cumparare cu scop de revanzare facuta in cadrul unei intreprinderi
are caracter comercial datorita caracterului comercial al intreprinderii, pentru ca
scopul cumpararii, si anume revanzarea, este subordonat scopului intreprinderii -
realizarea profitului prin desfasurarea unei activitati statutare.
O alta observatie care trebuie subliniata este aceea ca intreprinderea nu
trebuie privita ca o persoana juridica distincta, subiect de drepturi si obligatii ci
ca o forma de organizare a unei activitati. Daca o persoana juridica a fost
infiintata in vederea desfasurarii unei activitati de intreprindere, ea nu trebuie
confundata cu insasi intreprinderea. Astfel, persoana juridica poate sa puna
bazele unei alate intreprinderi, ori poate sa o paraseasca pe prima, fara sa se
schimbe nimic in structura societatii; de asemenea, o intreprindere poate sa fie
organizata de doua sau mai multe societati comerciale impreuna, ori chiar de o
societate in colaborare cu o persoana fizica. Drepturile dobandite in cadrul
intreprinderii vor profita persoanele fizice sau juridice care au constituit-o, iar
obligatiile nascute din activitatea intreprinderii vor cadea in sarcina
intreprinzatorilor, iar nu a intreprinderii.
Sensul de persoana juridica dat unei intreprinderi a rezultat din legislatia
perioadei comuniste cand societatile, toate de stat, avaeau sarcini precise, de
regula specifice numai cate uneia din intreprinderile prevazute de legiuitorul de
la 1887. Acest sens a fost pastrat si in unele acte normative de dupa anul 1990
prin referire la “intreprinderi mici si mijlocii” cu sensul de societati comerciale
productive avand un numar mic de angajati.
Consideram ca acest inteles al notiunii de intreprindere nu este in spriritul
Codului Comercial si ca trebuie abandonat pe viitor.
Trebuie mentionat de asemenea ca nici enumerarea intreprinderilor nu este
limitativa, dupa cum nu e limitativa intreaga enumerare facuta la articolul 3 din
Codul Comercial, existand in zilele noastre intreprinderi noi, care nu puteau
exista la data adoptarii Codului: intreprinderi de transport aerian, intreprinderi de
publicitate, intreprinderi de televiziune, intreprinderi de telefonie mobila,etc.
40
1.3. Functiile intreprinderilor:
Asa cum am arata mai sus, intreprinderile au importanta atat pentru viata
economica, cat si pentru cea sociala.
Functiile economice ale intreprinderilor sunt:
a) functia comerciala - intreprinderile reunesc mai multe operatiuni de
comert, facilitand incheierea acestora si participand astfel la accelerarea ritmului
vietii economice;
b) functia tehnica - cele mai multe bunuri si servicii se creaza in cadrul
intreprinderilor;
c) functia fianaciara - intreprinderile creaza conditii pentru utilizarea
capitalului si incurajeaza investitiile prin profitul pe care il produc;
d) functia de contabilitate si gestiune - prin structura lor organizatorica
precisa, intreprinderile usureaza activitatea de conducere, de utilizare a resuselor
economice si de verificare a rezultatelor acestei utilizari; aceasta functie este
extrem de importanta in cazul intrprinderilor organizate prin colaborarea mai
multor persoane fizice sau/si juridice.
Pe langa functiile economice, intreprinderile au si o importanta functie
sociala, aceea de utilizare a resurselor de bunuri, forta de munca si capital in
scopul cresterii calitatii produselor, a nivelului de trai si a sigurantei vietii.
Presupunand o activitate de lunga durata si de mare complexitate, intreprinderile
sunt raspunzatoare pentru conditiile de munca ale angajatilor lor, pentru siguranta
locurilor de munca si a remunerarii, precum si pentru calitatea bunurilor si
serviciilor puse la dispozitia clientilor. De asemenea, intreprinderile sunt cele
care stimuleaza cercetarea stiintifica, pentru ca utilizarea rezultatelor cercetarii se
poate face doar in cadrul sau prin mijlocirea unei intreprinderi. (7)
Semnificativa pentru afirmarea functiei sociale a intreprinderilor este
atitudinea legiuitorului francez care, prin Ordonanta din 17 august 1967 a
organizat un sistem de cointeresare obligatiru in favoarea angajatilor
intreprinderilor cu mai mult de o suta de persoane salariate. Astfel, o fractiune
din beneficiul intreprinderii, calculat dupa o formula complexa, este afectat unei
“rezerve speciale de participare” care apartine salariatilor. In schimbul acestei
parti din profit, statul francez asigura o serie de facilitati si drepturi fiscale
intreprinderilor, constituindu-le adevarate privilegii. (8)
1.4. Clasificarea intreprinderilor :
Doctrina juridica a impartit intreprinderile in doua categorii :

1. Intreprinderi de productie - cuprind intreprinderile de constructii si cele de
fabrici si manufactura:
2. Intreprinderi de prestari de servicii - cuprind intreprinderile de furnituri,
spectacole publice, comisioane, agentii si oficii de afaceri, editura, imprimerie,
41
librarie si obiecte de arta; transport de persoane sau lucruri; asigurare si depozit
in docuri si antrepozite.
Aceasta impartire nu este stricta, putand exista intreprinderi de productie care
presteaza si servicii ( de exemplu: o intreprindere de constructii care executa si
lucrari de zugravire cu materialul clientului), precum si intreprinderi de prestari
de servicii care efectueaza operatiuni de productie (de exemplu : o intreprindere
de editura care produce carti cu propriul material; de altfel, in privinta
intreprinderilor de editura au existat opinii dupa care acestea ar trebui sa fie
considerate intreprinderi de productie).
De aceasta impartire consacrata in literatura juridica ne vom folosi in
continuarea lucrarii.
Sectiunea 2
INTREPRINDERILE DE PRODUCTIE
2.1. Intreprinderile de constructii
Articolul 3, punctul 8 al Codului Comercial Roman numeste printre faptele

de comert si intreprinderile de constructii.
Doctrina juridica a considerat ca intrerpindere de constructii acea organizare
a fortelor de productie facuta cu scopul special de a realiza un edificiu.
Din definita data rezulta ca acest tip de intreprindere este o intreprindere de
productie, chiar daca in unele imprejurari activitatea ei imbraca forma unei
prestari de servicii.
Important pentru stabilirea caracterului intreprinderii este ca obiectul de
activitate sa fie un bun imobil, fie ca a vorba de o cladire de suprafata, fie in
subterana ( de exemplu: construirea unui put de intrare intr-o mina), fie ca e
vorba de un imobil de utilitate publica sau privata, fie, in sfarsit, daca lucrarea se
face prin aducerea unui material, sau numai prin scoaterea unui alt material. Este,
asadar, imobil si face obiectul de activitate sl unei intreprinderi de constructii si o
groapa realizata de mana omului pentru a folosi la un lac de acumulare, ori un
sant pentru irigatie. Considerand importanta calitatea de intreprindere si obiectul
de activitate imobil, Camera de Comert din Parma a aratat : “intreprinderile de
fabricatiuni si constructii cer uneori din partea intreprinzatorului procurarea
materialelor; dar alteori nu e nevoie de acest element, atunci cand, spre exemplu,
este vorba de a construi obstacole sau drumuri, de sapaturi, de taieri de canaluri
si alte asemenea; acestea nu inseamna insa ca ar fi mai putin comerciala natura
intreprinderii, care se desfasoara prin riscare de capitaluri, prin intrebuintare in
proportii mai mari sau mai mici a muncii altora, in scop de a castiga asupra
diferentelor de preturi si prin folosirea cunostintelor proprii, precum si a
activitatii altora.” (9)
Pentru a fi considerat intreprindere de constructii, nu e necesar sa sa
construiasca mai multe obiective, ci este suficient unul singur, cu conditia ca
42
acesta sa fie suficient de important sa necesite modul de organizare si
multitudinea de operatiuni juridice specifice unei intreprinderi. (10)
Formeaza obiect al unei intreprinderi de constructii si lucrarile de reparatii,
consolidari, modificari, situatie in care intreprinderea se apropie de
caracteristicile unei intreprinderi de prestari de servicii.
Doctrina juridica si practica judiciara au stabilit ca nu prezinta importanta
cine e proprietarul materialului cu care se realizeaza constructia, legea necerand
ca el sa fie adus de catre intreprinzator. In acest sens merita citata decizia din 15
iunie 1892 a Curtii de Apel Craiova: “dupa articolul 3 aliniatul 8 nu se face nici o
deosebire intre cazul cand materialul intrebuintat s-a dat de proprietar sau s-a
procurat de catre intreprinzator. Daca este cert ca, atunci cand materialul este
procurat de catre intreprinzator, actul este comercial, deoarece in acest caz el
speculeaza asupra acestui material pe care il cumpara spre a-l revinde
proprietarului, nu poate fi indoiala ca actul este comercial si in cazul cand
materialul este al proprietarului, pentru ca aici intreprinzatorul speculeaza asupra
muncii lucratorilor”. (11)
Consideram insa ca in cazul construirii unui singur edificiu este important a
se stabili cine a adus materialul de constructie pentru a se vedea daca este vorba
de o intreprindere sau de o lucrare izolata de drept civil, o locatiune de servicii.
In acest caz, daca constructorul este proprietarul materialelor, este limpede ca ne
aflam in prezenta unei fapte de comert realizata printr-o intreprindere.
La fel ca si in cazul tuturor intreprinderilor, si in cazul intreprinderilor de
constructii au caracter comercial toate faptele juridice savarsite in vederea
realizarii obiectivului specific. Astfel, vor avea caracter comercial cumpararile de
materiale care urmeaza a fi incorporate, incheierea de contracte de antrepriza cu
clientii, inchirierea de utilaje, etc.
Trebuie subliniat ca aceste fapte au caracter comercial numai pentru
intreprinzator in baza articolului 3 punctul 8, iar pentru beneficiari pot avea
caracter comercial numai in baza altor texte de lege.
O problema interesanta s-a pus in legatura cu situatia arhitectului, ca
persoana care coordoneaza si conduce lucrarilor de constructii. Astfel, in doctrina
s-a considerat ca daca arhitectul, la comanda beneficiarului, realizeaza proiectul
si se rezuma la a coordona si conduce lucrarile, el este un simplu locator de
servicii si nu face fapte de comert.Daca insa cumpara materiale sau angajeaza
constructuri pe care ii coordoneaza in realizarea obiectului , el savarseste fapte de
comert in temeiul articolului 3 punctul 8, lucrand in cadrul unei veritabile
intreprinderi de constructii. (12).
Pornind de la ideea scopului ultim al oricarei operatiuni economice, si anume
castigul material, s-a considerat ca sapaturile efectuate pe un santier arheologic
nu urmaresc acest scop, deci nu au caracter comercial. (13) Totusi, nimic nu
opreste pe arheologi sa angajeze o persoana fizica sau juridica pentru operatiunile
de mai mare amploare si care nu presupun finetea si meticulozitatea muncii de
arheolog (cum ar fi demolarea unei cladiri mai noi, mutarea unui curs de apa,
degajarea unei suprafete de teren etc.). In acest caz, daca operatiunea
43
indeplineste toate conditiile unei intreprinderi, consideram ca persoana angajata
savarseste fapte de comert in cadrul unei intreprinderi de constructii.
2.2. Intreprinderile de fabrici si manufactura:
Intreprinderile de fabrici si manufactura sunt considerate ca fapte de comert

in articolul 3, punctul 9 al Codului Comercial Roman.
In doctrina juridica acest tip de intreprinderi a fost definit ca organizare a
factorilor de productie in scopul transformarii materiilor prime
Transformarea este acea activitate de modificare a unor bunuri deja existente
prin recurgerea la anumite energii. (14)
Obiectul specific de actitivate al intreprinderilor de fabrici si manufactura il
constituie transformarea unor bunuri mobile corporale, calitatea de bunuri mobile
diferentiind aceste intreprinderi de cel de constructii prevazute la punctul 8 al
articolului 3.
Este de asemenea important de subliniat ca bunurile mobile nu sunt bunuri
primare, produse in acea intreprindere, ci bunuri produse in alte conditii si care
urmeaza a fi supuse unui proces de transformare. Cele mai multe bunuri supuse
transformarii provin din agricultura si silvicultura unde producerea lor nu este
supusa legislatiei comerciale, sau din activitatea extractiva, unde producerea
bunurilor este rezultatul proceselor naturale indelungate, care scapa chiar si
legiuirilor moralei omenesti, dar mai cu seama celor juridice. In acest sens s-a
pronuntat si practica judiciara, intr-o Decizie a Curtii de Apel din Bologna, Italia
din 9 decembrie 1927:
“O intreprindere agrara, oricat de dezvoltata ar fi, nu e supusa legii
comerciale atata timp cat activitatea ei se limiteaza la cultura terenurilor si la
recoltarea produselor; e supusa legii comerciale numai cand asuma caracterul
unei intreprinderi manufacturiere, care, transformand produsele agricole, tinde sa
obtina un produs divers.” (15)
In spiritul acestei Decizii, intreprinderea agrara nu are caracter comercial
pentru ca creaza bunuri economice noi, prin utilizarea unor bunuri initiale de o
valoare prea mici in raport cu bunurile rezultate, si anume semintele.
Intreprinderile agricole nu pot fi considerate intreprinderi de fabrici si
manufactura pe motiv ca si ele transforma bunuri deja existente, pentru ca numai
Dumnezeu creaza din nimic.
Exista insa intreprinderi care folosesc seminte agricole pentru a realiza
produse noi prin transformarea acestora, e vorba de intreprinderile de morarit si
panificatie, de cele alimentare, de cele care prelucreaza prin tratamente chimice
sau biologice semintele care urmeaza a fi rasadite etc. Aceste intreprinderi au
caracter comercial, pentru ca semintele primare utilizate au caracter de materie
prima pentru ele, fiind mai apropiate ca valoarea economica de produsul finit.
Exprimarea legiuitorului a dus la distinctia dintre fabrici si manufacturi.
Intreprinderile de fabrici sunt acele intreprinderi care folosesc, pe langa
materii prime si capital, munca masinilor si utilajelor industriale.
44
Intreprinderile de manufactura folosesc in principal munca manuala a
angajatilor sai pentru transformarea materiilor prime.
Desi s-a exprimat in doctrina juridica pararea ca aceasta distinctie era
importanta la data adoptarii Codului Comercial, dar in zilele noastre ea si-a
pierdut importanta datorita cresterii ponderii muncii cu ajutorul masinilor (16),
totusi socotim ca distinctia este la fel de importanta si in zilele noastre datorita
calitatii muncii manuale in activitati ce presupun spirit imaginar si initiativa.
Astfel, au o mai mare valoare produsele realizate de mana omului in industria
modei (care cunoaste o amploare fara precedent), a sticlariei, a productiei in
lemn.
De asemenea, distinctia este importanta in cazul profesiilor libere manuale
(croitori, tapiteri, cismari, etc.) unde trebuie sa se stabileasca daca lucratorul este
un simplu locator de servicii, ori un mic meserias, ori este un intreprinzator care
foloseste munca altor salariati in cadrul unei intreprinderi de manufactura;
aceasta problema nu se pune in cazul transformarii bunurilor cu ajutorul
masinilor, care se poate face numai in cadrul unei intreprinderi de fabrici.
Asa cum in perioada comunista nu s-a facut distinctia intre o intreprindere si
o persoana juridica, tot asa nu se face distinctia in limbajul uzual intre fabrica la
care se refera legiuitorul si cladirea in care se desfasoara o anumita activitate
industriala. Aceste notiuni nu trebuie sa fie confundate, pentru ca legiuitorul se
refera la activitatea de fabricare, adica de modificare cu ajutorul unor energii, iar
nu la modalitatea de desfasurare a acestei activitati. Astfel, daca in cadrul unei
intreprinderi angajatii lucreaza la domiciliul propriu sau al clientului,
intreprinderea nu-si pierde calitatea de fabrica.
In cadrul intreprinderilor de fabrica si manfucatura nu are importanta cine
anume procura materialele supuse transformarii: intreprinzatorul sau beneficiarul.
Odata stabilita calitatea de intreprindere, nu mai conteaza a se stabili daca
lucratorul foloseste doar munca lui si a angajatilor lui sau foloseste si materialul
cumparat de el.
In cadrul acestor intreprinderi, toate actele si faptele juridice savarsite vor
avea caracter comercial, dar numai pentru intreprinzator. Pentru angajatii sai
faptele savarsite sunt supuse legislatiei muncii, iar pentru beneficiarii
transformarilor vor avea fie caracter civil, fie caracter comercial dar in alt temei
juridic decat articolul 3, punctul 9. daca un intreprinzator cumpara produse
realizate intr-o intreprindere de fabrica sau manufactura pe care le supune unor
transformari in vederea vanzarii, atat cumpararea cat si vanzarea produselor in
forma initiala au caracter comercial in baza articolului 3, punctul 9 din Codul
Comercial.
Sectiunea 3
INTREPRINDERILE DE PRESTARI DE SERVICII
3.1. Intreprinderile de furnituri :

45
Intreprinderile de furnituri sunt considerate fapte de comert la punctul 5 al
Asa cum a stabilit doctrina juridica, intreprinderile de furnituri sunt
intreprinderi de prestari de servicii.
Contractul de furnitura a fost definit ca acel contract prin care o parte se
obliga sa presteze in mod periodic niste servicii sau sa livreze periodic niste
bunuri in schimbul unui pret stabilit la data incheierii contractului.
Pentru a fi in prezenta unei intreprinderi de furnituri, livrarea produselor sau
prestarea serviciilor trebuie sa aiba o anumita ritmicitate si desfasurare mai
indelungata in timp si trebuie sa foloseasca mai multor beneficiari. Nu
indeplineste conditiile unei intreprinderi o furnitura facuta izolat, in baza unui
contract ocazional intre doua persoane. Furnitura izolata poate avea caracter
comercial dar in temeiul altor texte de lege decat punctul 5 al articolului 3.
Pentru a fi in prezenta unei intreprinderi de furnituri, trebuie indeplinite
urmatoarele conditii:
a) existenta unei organizari facute cu scopul prestarii unor servicii sau livrarii
unor bunuri:
b) obiectul special de activitate: prestarea unor servicii sau livrarea unor
bunuri;
c) realizarea obligatiilor intreprinzatorului sa se faca la anumite termene
succesive si cu o anumita ritmicitate in timp;
d) pretul bunurilor sau serviciilor trebuie sa fie stabilit anticipat.
Dintre aceste conditii, de cea mai mare importanta este conditia a treia, ea
fiind elementul care deosebeste acest contract de alte tipuri de contracte si ii da
trasatura specifica.
Subliniind importanta acestei elemente, Curtea de Apel din Bucuresti, in
Decizia numarul 202 din 3 decembrie 1941 a statuat: “Contractul de furnitura se
caracterizeaza prin livrarile succesive facute intr-un termen determinat, in
schimbul unui pret unic stabilit in momentul incheierii conventiei. Sunt contracte
unde, din cauza lipsei mijloacelor de transport, se prevede ca livrarea sa nu se
faca dintr-o data. Aceste contracte, desi cu o livrare succesiva, nu sunt contracte
de furnitura. Contractul de furnitura este acela cu o livrare succesiva in care
partile au inteles ca livrarea sa aiba caracter de periodicitate.” (17)
In literatura juridica s-au nascut contradictii in legatura cu natura juridica a
contractului de furnitura.
Unii autori au considerat acest contract ca o forma mai speciala a contractului
de prestari de servicii (daca are ca obiect prestarea unor servicii ) sau a
contractului de vanzare-cumparare ( daca are ca obiect transferul dreptului de
proprietate asupra unui bun). (18) De aceea, profesorul Viandier include
intreprinderile de furnituri in categoria intreprinderilor de distributie. (19)
Alti autori, cu care suntem de acord, considera contractul de furnitura ca un
contract sui generis, individualizat prin curgerea unei perioade de timp in care se
46
face livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor, in acelasi timp cu stabilirea
initiala a unui pret. (20)
Ca si in cazul tuturor intreprinderilor, si intreprinderile de furnituri urmaresc
ca scop ultim profitul. De aceea, istitutele de invatamant, gradinitele, scolile de
orice fel nu pot fi considerate intreprinderi de furnituri, chiar daca presteaza
servicii platite prin institutorii, profesorii, educatorii lor, ori chiar daca si livreaza
elevilor bunuri constand in material didactic sau intretinere in internate sau
pensioane. In cazul acestora primeaza interesul instruirii, iar nu acela al
dobandirii unui profit din activitatea de furnizare.(21)
In baza acelorasi considerente, nu exercita o activitate comerciala in cadrul
unei intreprinderi de furnitura nici medicul care infiinteaza un spital, asa cum a
aratat Tribunalul Comercial din Bruges, Belgia, printr-o Decizie din 18 iulie
1920: “Medicul, exercitand o profesie libera, straina de orice specula comerciala,
nu face un act de comert atunci cand deschide o casa de sanatate in care primeste
bolnavi spre a-i cauta si ingriji; furniturile de medicamente si alte lucruri ce el
face bolnavilor primiti de el in stabilimentul sau sunt un lucru accesoriu, lucrul
principal fiind ajutorul artei pe care el il presteaza acestor bolnavi. (22)
3.2. Intreprinderile de spectacole publice :
Intreprinderile de spectacole publice sunt prevazute ca fapte de comert la

punctul 6 al articolului 3 din Codul Comercial Roman.
Intreprinderea de spectacole publice presupune o organizare in vederea
punerii la dispozitia publicului a unui mijloc de recreere si anume spectacolul.
Pentru a ne afla in prezenta unei intreprinderi, este necesara existenta unei
organizari, a indeplinirii unor operatiuni juridice prealabile in vederea atingerii
scopului propus. Mijloacele de recreere, de destindere, de petrecere a timpului
liber sunt numeroase. Fac obiectul unei intreprinderi de spectacole doar acelea
care pot fi organizate, premeditate.
Obiectul de activitate al unei intreprinderi de spectacole publice il reprezinta
spectacolul, adica mijlocul de destindere oferit de actori, sportivi, muzicieni pus
la dispozitia publicului intr-un cadru organizat. Intreprinzatorul speculeaza
asupra doua componente : talentul celor care ofera si interesul celor care primesc
mijlocul de destindere.
Datorita ideii de speculatie, doctrina juridica a considerat ca nu ne aflam in
prezenta unui fapt de comert desfasurat in cadrul unei intreprinderi de spectacole
publice atunci cand spectacolul este data de actorii insisi.
O opinie ramasa izolata a socotit insa ca si in acest caz ne aflam in situatia
unui fapt de comert, intrucat actorii risca munca proprie si , de multe ori, capital.
(23)
Consideram neintemeiata aceasta pozitie, sustinand argumentele contrare
care asociaza situatia actorilor care dau reprezentatii cu cea a scriitorilor sau
47
artistilor plastici care isi vand propria opera, exclusi de la exercitiul faptelor de
comert prin vointa legiuitorului exprimata in exceptia cuprinsa in articolul 3,
punctul 10.
Pentru a face obiectul unei intreprinderi de spectacole publice, spectacolul
trebuie sa indeplineasca doua conditii:
- sa fie public: conditie ceruta de insasi exprimarea legiuitorului. Consideram
ca nu este necesar ca spectacolul sa se adreseze unui public larg, nedeterminat, ci
este suficient sa exceada cadrului privat; de aceea are caracter de intreprindere de
spectacole publice organizarea de catre o societate a unei reprezentatii de efecte
tehnice speciale oferite cunoscatorilor de limbaje de programare pe calculator.
- sa urmareasca obtinerea unui profit : conditie ceruta de insasi ideea de
intreprindere. Profitul nu trebuie sa fie neaparat obinut in mod direct, ci poate fi
rezultat si din compensarea unei datorii prin acordarea catre creditor a dreptului
de a incasa beneficiile sau a unei parti din pretul biletelor de intrare.
In acest sens, Curtea de Casatie din Florenta s-a pronuntat printr-o Decizie
din 28 noiembrie 1907 astfel :
“Intentia de castig sau speculatie nu e o conditie esentiala a actului de comert
obiectiv; prin urmare, e act comercial si intreprinderea de spectacole publice cu
scopul de a acoperi cheltuielile unui concurs de gimnastica”. (24)
Datorita ideii de scop ultim al obtinerii unor castiguri materiale, doctrina
juridica a considerat ca nu suntem in prezenta unei intreprinderi de spectacole
publice in cazul unor spectacole de binefacere organizate pentru destinderea
pensionarilor unui camin de batrani, ori ale caror incasari sunt destinate unor
scopuri caritabile.
De asemenea, nu au caracater comercial nici spectacolele organizate de catre
sindicate in folosul membrilor lor, ori de trupe de amatori, ori serbarile scolare.
In spiritul acelorasi consideratii, consideram ca nu sunt fapte de comert nici
spectacolele organizate de centrele culturale straine existente in Romania in
limba tarilor lor si, de multe ori, cu artisti din acele tari, pentru ca astfel de
sepectacole nu au drept scop obtinerea unor castiguri materiale, ci promovarea
culturii si a imaginii tarii in fata publicului roman.
In schimb, consideram ca au caracter comercial spectacolele organizate de
firmele constructoare de masini cu ocazia lansarii noilor modele produse, chiar
daca intrarea este gratuita, pentru ca ele sunt facute in scop de reclama si in mod
indirect, de castig material.
In cadrul unei intreprinderi de spectacole publice, toate faptele savarsite de
catre intreprinzator au caracter comercial, in afara celor strict civile, cum ar fi
inchirierea unor sali de spectacole, pentru ca inchirierea imobilelor nu intra in
afara dreptului comercial.
Pentru artisti, sportivi, muzicieni sau pentru personalul auxiliar angajat,
contractele incheiate sunt de prestari de servicii si au caracter civil.
O dezbatere interesanta s-a nascut in Franta in jurul statutului si activitatii
marilor cluburi de fotbal, initial, acestea erau organizate sub forma asociatilor
sportive, fara scop lucrativ, neavand calitate de comercianti. Dar, datorita
48
organizarii regulate a meciurilor de fotbal, care sunt fara indoiala spectacole
publice, meciuri care aduceau beneficii uriase, s-a pus problema daca acestea mai
pot ramane la statutul de asociatii si daca nu este cazul sa fie trecute in categoria
comerciantilor. Printr-o lege din 16 iulie 1984, s-a considerat ca marile cluburi de
fotbal nu mai pot avea acelasi statu cu asociatiile sportive de amatori care nu
organizeaza spectacole publice in sensul articolului 632 din Codul Comercial
francez. Astfel, cluburile avand incasari anuale mai mari de 2,5 milioane de
franci au fost obligate sa se reorganizeze sub forma unor societati pe actiuni.
Sub presiunea Federatiei Franceze de Fotbal si a cluburilor, legiuitorul a
revenit asupra acestei decizii, iar prin Legea din 7 decembrie 1987 marile cluburi
au capatat dreptul de a se organiza sub trei forme de activitate: societati anonime
cu obiectiv sportiv, societati anonime de economie mixta si asociatii “
consolidate” prin aport de capital comercial.
Aceasta forma de organizare nu este suficient de clara, fiind rezultatul unui
compromis care a dus la infiintarea unor societati non-profit avand aceeasi
structura si obligatii contabile ca si societatile comerciale obisnuite. Situatia nu
este inca definitv lamurita si se asteapta a fi schimbata prin vointa legiuitorului.
(25)
3.3. Intreprinderile de comision, agentii si oficii de afaceri:
Intreprinderile de comision, agentii si oficii de afaceri sunt considerate fapte

de comert la punctul 7 al articolului 3 din Codul Comercial.
Aceste intreprinderi sunt incluse in categoria intreprinderilor de prestari de
servicii.
Si Hotararea Guvernului numarul 201 din 1990, in Anexa l, la capitolul
“Servicii”, printre activitatile permise enumera la pozitia 16 “servicii de
intermediere, comisionari, consignatie”.
Obiectul acestor intreprinderi este facilitarea incheierii unor operatiuni
juridice comerciale sau necomerciale in beneficiul clientilor lor.
Pentru a fi in prezenta unei intreprinderi de comision, agentii si oficii de
afaceri este nevoie de o rganizare in vederea desfacurarii in mod obisnuit,
regulat. Operatiunile de intermediere sau comision pot fi fapte de comert si luate
in mod izolat cu conditia sa se refere la afaceri comerciale, dar nu vor imbraca
forma unei intreprinderi.
In cadrul unei intreprinderi, actele si faptele juridice vor avea caracter
comercial pentru intreprinzator chiar daca afacerile intermediate au caracter civil.
Astfel, sunt tot intreprinderi comerciale si agentiile matrimoniale sau cele de
intermediere imobiliara, chiar daca casatoriile sau circulatia imobilelor depasesc
domeniul de interes al dreptului comercial.
Scopul intreprinderilor de intermediere trebuie sa fie castigul material. De
aceea, nu vor fi intreprinderi comerciale asociatiile de protectia a animalelor care
se ocupa cu plasarea animalelor fara stapan, pentru ca activitatea acestora nu
urmareste un scop material, ci unul caritabil.
49
Intreprinderile de comision sunt acele intreprinderi care au ca obiect de
activitate efectuarea de tranzactii in beneficiul clientilor prin intermediul
contractului de comision.
Contractul de comision, tratat in Codul Comercial la articolele 405-412, a
fost definit ca “acordul de vointa intervenit intre doua parti prin care una, numita
comisionar, se obliga fata de cealalta parte, numita comitent, sa trateze afacerile
comerciale cu care a fost imputernicit, in nume propriu, dar pe socoteala
comitentului, in schimbul unei remuneratii numita comision, care se calculeaza
procentual la cifra de afaceri.” (26)
Intreprinderile de agentii si oficii de afaceri sunt acele intreprinderi care se
ocupa de afacerile altora, fie ca sunt comerciale, fie necomerciale. Pentru
intreprinderi, operatiunile efectuate au intotdeauna caracter comercial. (27)
Agentiile de afaceri au ca activitate specifica gestionarea afacerilor altora.
Aceste afaceri pot avea caracter comercial ( gestiunea tranzactiilor comerciale),
fiscal (cele legate de plata impozitelor sau de recuperarea drepturilor de la Stat) si
chiar civil ( de pilda operatiunile privitoare la impartirea unei mosteniri, la
executarea unei obligatii civile complexe etc.)
Oficiile de afaceri executa in interesul clientilor operatiuni de prestare a
anumitor servicii si operatiuni de intermediere in afaceri.
Serviciile prestate pot fi foarte diverse, conditionate fiind numai de legatura
cu afacerile clientilor : oferirea de informatii, punerea la dispozitie a unei retele
de computere legata de Internet, transmiterea de documente prin fax etc.
Operatiunile de intermediere sunt acelea prin care clientii intreprinderii sunt
adusi fata in fata sau pusi in legatura cu diverse persoane in vederea incheierii
unor tranzactii comerciale sau de alta natura.
In legatura cu natura juridica a operatiunilor de intermediere, in literatura
juridica s-au exprimat pareri diferite. Unii autori au considerat ca
intreprinzatorul indeplineste conditiile unui mandatar, cu toate consecintele ce
decurg din calificarea operatiunii ca un contract de mandat. Alti autori au
considerat ca operatiunile de intermediere au ca rol doar informarea clientilor si
realizeaza doar o pregatire a afacerilor care urmeaza sa se incheie intre acestia si
alte persoane.
In realitate, natura juridia a operatiunilor de intermediere este o chestiune de
fapt si trebuie stabilita de la caz la caz, prin cercetarea vointei partilor. Astfel,
intreprinzatorul poate avea calitatea de mandatar, mijlocitor, prestator de servicii
de alta natura. (28)
Operatiuni de intermediere pot fi : operatiunile efectuate de agentiile de
turism care fac legatura dintre clienti si transportatori, restauratori, ghizi;
operatiunile efectuate de agentiile de vanzari imobiliare care intermediaza intre
vanzator si cimparator: operatiunile facute de agentiile de publicitate care ajuta la
incheierea contractelor de publicitate intre agentii economici si diverse ziare sau
posturi de televiziune etc.
Diferenta dintre oficiile de afaceri si intrerprinderile de comision este aceea
ca intermediarul nu se implica in afacerea imediata, nesuportand nici un fel de
50
riscuri si avand dreptul la recompensa muncii chiar daca afacerea, din diverse
motive, nu se mai incheie.
3.4. Intreprinderile de editura, de imprimerie, de librarie si de obiecte de

arta :
Aceste tipuri de intreprinderi sunt considerate comerciale la punctele 9 si 10

ale articolului 3 din Codul Comercial.
Ele fac parte din categoria intreprinderilor de prestari de servicii.
Si legislatia speciala post -revolutionara se refera la aceste intreprinderi in
Hotararea Guvernului numarul 201 data in aplicarea Decretului-lege numarul 54
din 1990, unde, la capitolul “Servicii”, printre activitatile permise liberei
initiative se gasesc la punctul 10 servicii de “dactilografiere, multiplicare,
tipografie si editare”.
Obiectul de activitate al intreprinderilor de editura, imprimerie, librarie si
obiecte de arta il constituie operatiunile de comert prin care se valorifica dreptul
de autor al unei opere literare, artistice, stiintifice.
Pentru a fi in prezenta unei intreprinderi, este necesara o organizare a
factorilor de productie in vederea desfasurarii acestor operatiuni in mod regulat,
cu a anumita desfasurare in timp. Nu va avea caracter comercial o multiplicare
ocazionala, intr-un numar mic de exemplare a unor documente, nici vinderea
ocazionala a unor carti dintr-o biblioteca. Daca vinderea unor carti, tablouri,
opere muzicale imprimate pe banda electro-magnetica este precedata de o
cumparare cu intentie de revanzare, fara sa existe o organizare de mai mare
amploare, ne aflam in prezenta unui fapt de comert dar nu in temeiul articolului
3, punctul 10, ci in acela al punctelor 1 si 2 ale aceluiasi articol.
Justificarea caracterului comercial al intreprinderilor de editura, imprimerie,
librarie si obiecte de arta se gaseste in faptul ca intreprinzatorul speculeaza, prin
investirea factorilor de productie, asupra talentului autorului, a valorii operei si a
interesului publicului in dobandirea si cunoasterea acelei opere. In alte opinii s-a
considerat ca intreprinzatorul intermediaza intre autor si opera socotindu-se
faptul de comert ca un fapt de intermediere in schimb sau circulatie.
Ideea de intermediere justifica si pozitia legiuitorului care a exclus de la
caracterul comercial vanzarile de opere facute de insisi autorii lor.
Ca si in cazul tuturor intreprinderilor, scopul ultim al operatiunilor trebuie sa
fie obtinerea unui castig material. De aceea, nu au caracter comercial reeditarile
jubiliare facute de ministerul Culturii in scopul readucerii in atentia publicului a
unui autor uitat, daca pretul operelor vandute nu justifica ideea de speculatie.
Intreprinderile de editura sunt acele forme de organizare a factorilor de
productie facute cu scopul de a reproduce si difuza opere literare, artistice,
stiintifice,. Editarea se poate face pe orice mijloace de fixare a informatiilor, fie
ca e vorba de hartie, fie de banda electro-magnetica sau biti de informatie.
Raportul juridic intre autorul operei si editor are la baza contractul de editare.
Asa cum a fost definit la Congresul de la Barcelona al Societatii Literare si
51
Artistice Internationale din anul 1893, definitie preluata si de legislatia
romaneasca, contractul de editare este acel contract prin care autorul se obliga sa
puna la dispozitia editorului opera, iar editorul se obliga sa o reproduca si sa o
puna la dispozitia publicului. Prin incheierea contractului, autorul are dreptul la o
opta parte din beneficiile realizate sau la o suma fixa de bani, precum si obligatia
de a nu incheia contracte de editare cu alte edituri concurente.
Majoritatea doctrinei si practicii judiciare a considerat ca daca autorul isi
multiplica si vinde singur opera, acesta nu face fapte de comert. Aceasta pozitie
este sprijinita si de exceptia expresa prevazuta de legiuitor la punctul 10 al
articolului 3, care arata ca sunt fapte de comert “cand altul decat autorul sau
artistul vinde”.
Pe o pozitie contrara se situeaza profesorul I. N. Fintescu, care considera ca
si autorul face fapte de comert intrucat in editarea operei risca bani si munca lui .
(29)
Editarea si difuzarea unui ziar are in principiu caracter comercial. Daca insa
ea se face de un singur om, care redacteaza toate articolele si nu foloseste munca
salariata a altor persoane, iar editarea urmareste afirmarea si comunicarea
propriilor idei, aceasta editare urmareste afirmarea si comunicarea propriilor idei,
aceasta editare nu are caracter comercial. In acest sens s-a exprimat si practica
judiciara:
Tribunalul civil de la Aix, Franta, intr-o sentinta din 11 august 1922 a aratat:
“Proprietarul unui jurnal este comerciant daca nu a redactat el insusi toate
articolele si a recurs la colaboratori pe care ii remunereaza.” (30)
In acelasi spirit s-a pronuntat si practica judiciara romaneasca, prin Sentinta
civila numarul 252 din 1935 a Tribunalului Arges:
“ Cel care, editand un ziar, nu tinde la raspandirea propriilor sale idei si
convingeri, ci pe langa diferite articole scrise de el si de altii, inserand
informatiuni din localitate sau din tara si publicatii, anunturi si reclame cu plata,
urmareste un scop de speculatiune, face acte de comert dobandind calitatea de
comerciant.” (31)
In cadrul unei intreprinderi de editare, nu e obligatoriu ca editorul sa produca
si sa difuzeze opera singur, cu propriile mijloace. Nimic nu-l opreste pe editor sa
multiplice opera cu ajutorul unei intreprinderi de imprimerie si sa o distribuie
prin intermediul uneia de librarie. Aceasta situatie subliniaza caracterul de
intermediar al editorului.
Toate faptele juridice intr-o intreprindere de editura au caracter comercial in
ceea ce il priveste pe editor, iar pentru autor acestea au la baza contractul de
editare care are caracter civil.
Intreprinderile de imprimerie sunt acele intreprinderi care au ca obiect de
activitate multiplicarea operalor de arta, literare sau stiintifice sau a oricaror
documente.
Nu are importanta modalitatea de imprimare : prin foto-copiere su tiparire, pe
hartie, banda electro-magnetica audio sau video sau pe cartele de informatie.
52
Nu are importanta nici numarul exemplarelor produse sau importanta
acestora. Sunt intreprinderi de imprimerie si tiparirile marilor ziare, avand
milioane de exemplare, si multiplicarile la copiatoarele de tip xerox.
Important este ca multiplicarea sa se faca in mod regulat si sa fie rezultatul
unei organizari a factorilor de productie, astfel incat sa se poata vorbi de o
intreprindere. Imprimarea ocazionala a unor documente in putine exemplare nu
are caracter comercial.
Unii autori considera intreprinderile de imprimerie ca facand parte din
categoria intreprinderilor de productie. (32) Acest lucru este sugerat si de
legiuitorul care le-a asezat la acelasi punct cu intreprinderile de fabrici si
manufcatura.
Credem ca considerarea intreprinderilor de imprimerie ca intreprinderi de
productie a fost justificata la data adoptarii Codului Comercial, cand imprimeriile
aveau intotdeauna dimensiunile unor uzine iar cel care facea imprimarea era si
editor. Astazi insa este mai jusitificata incadrarea lor in randul intreprinderilor de
mai mica anvergura ( de multiplicari prin copiere prin metoda xerox) precum si
prin aceea ca de obicei editorul este diferit de imprimatorul care presteaza un
serviciu in interesul celui dintai.
Intreprinderile de librarie sunt acele intreprinderi care au ca obiect de
activitate distribuirea bunurilor rezultate din intreprinderile de imprimerie si cele
de editura. Distribuirea se face prin operatiuni de cumparare si revanzare a
produselor, dar, datorita calitatii produselor de bunuri cu valoare spirituala si
datorita apropierii de operatiunile intreprinderilor de imprimerie si editura,
legiuitorul a preferat sa se refere expres la intreprinderile de librarie pentru un
sport de precizie.
In cadrul intreprinderilor de librarie se pot vinde carti, albume, ziare, casete
audio si video, cartele pentru computer. Trebuie subliniat ca, casetele audio si
video si cartelele pentru computer trebuie sa fie imprimate cu opera altor
persoane, in caz contrar ele fiind bunuri obisnuite, obiect al operatiunilor
prevazute la punctele 1 si 2 ale articolului 3 din Codul Comercial.
Intreprinderile de obiecte de arta sunt acele intreprinderi care se ocupa cu
vanzarea operelor de arta plastica: picturi, sculpturi, fotografii artistice originale.
Important este ca bunurile vandute sa nu fie reproduse in serie, altfel ele
facand obiectul intreprinderilor de librarie. Consideram ca vanzarea produselor
de arta plastica realizate in serie, asa numitele produse “kitch”, nu pot face
obiectul vanzarii in cadrul unei intreprinderi de obiecte de arta, ci al vanzarii-
cumpararii comerciale obisnuite, conform articolului 3, punctele 1 si 2 din Codul
Comercial.
De asemenea, obiectele de arta trebuie vandute in mod regulat, ca urmare a
unor organizari in acest scop. Vanzarea ocazionala a obiectelor de arta nu are
caracter comercial, sau poate avea in temeiul altor texte de lege.
Atat in cazul intreprinderilor de librarie, cat si in al celor de vanzare de
obiecte de arta este necesar ca vinderea sa se faca de un intreprinzator care se
intermedieze circulatia operelor intre autori si comparatori. Autorii si artistii care
53
isi vand singuri operele nu fac fapte de comert, fiind exclusi prin vointa
legiuitorului.
3.5. Intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri:
Intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, pe apa sau pe uscat

sunt considerate fapte de comert la punctul 13 al articolului 3 din Codul
Comercial.
Aceste intreprinderi sunt incluse in categoria intreprinderilor de prestari de
servicii.
Intreprinderile de transport presupun organizarea unor factori de productie in
vederea prestarii in interesul clientilor a unor servicii ce constau in transportul de
marfuri sau oameni, pe uscat, apa sau aer.
Transportul a fost definit ca operatiunea de deplasare a unor bunuri sau
persoane dintr-un loc in alturl, utilizand diferite mijloace de transport. Mijloacele
de transport nu trebuie sa fie neaparat mecanice, putand fi utlizata si munca unui
personal angajat.
Si Hotararea Guvernului numarul 201 din 1990, data in aplicarea Decretului-
lege numarul 54 din 1990, data in aplicarea Decretului-lege numarul 54 din 1990,
enumera in Anexa 1 printre activitatile de servicii permise liberei initiative
particulare “servicii de transport persoane si marfuri”.
Transportul maritim se bucura de o reglementare speciala amanuntita in
cuprinsul Codului Comercial, in Cartea a II-a intitulata “Despre comertul maritim
si despre navigatie”.
Desi Codul Comercial nu il mentioneaza, pentru ca la data adoptarii lui era
considerat o utopie, doctrina juridica a fost unanima in a considera si transportul
aerian ca facand parte din obiectul de activitate al intreprinderilor de transport.
Transportul aerian este reglementat prin Codul Aerian al Romaniei (Decretul
numarul 615 din 1953) si prin Conventiile si Tratatele internationale.
Pentru a ne afla sub incidenta dispozitiilor punctului 13 al articolului 3,
trebuie ca operatiunile de transport sa fie desfasurate in cadrul unei intreprinderi.
Aceasta inseamna ca este nevoie de un cadru organizat al factorilor de productie
pentru desfasurarea activitatii in mod regulat. Astfel, transportul realizat de o
singura persoana, chiar in mod obisnuit, nu este considerat fapt de comert (spre
exemplu transportul de catre un hamal al bagajelor in gara). Daca insa aceeasi
persoana lucreaza in cadrul unei agentii care primeste comenzi si gestioneaza
sumele de bani incasate, ne aflam in prezenta unui fapt de comert desfasurat in
cadrul unei intreprinderi de transport (de exemplu: o agentie specializata pe
transportul mobilei si mutari de domicilii)
In literatura juridica franceza au fost identificate trei categorii de operatiuni
de transport care nu intra in obiectul de activitate al unei intreprinderi
specializate:
- transportul efectuat de un taximetrist care nu este angajatul unei societati de
taximetrie; este considerat un locator de servicii, pentru ca acest contract,
54
specific dreptului civil, nu-i interzice locatorului sa foloseasca anumite masini si
instrumente in executarea obligatiei;
- transportul efectuat in cadrul unei intreprinderi de catre angajatii sai; nu
intra in categoria despre care vorbim nici transportul efectuat de catre o
intreprindere de transport in interesul sau propriu;
- transportul fructelor agricole facute de catre agricultorul care le-a produs;
intr-adevar, ar fi inutila protectia acordata de legiuitor agricultorilor daca ar fi
exclusa de la exercitiul comertului numai obtinerea si vanzarea fructelor, iar nu si
transportul lor catre piete sau cumparatori.
Scopul intreprinderilor de transport trebuie sa fie castigul material.
In cadrul unei intreprinderi de transport, vor avea caracter comercial toate
faptele juridice savarsite de intreprinzator: incheierea de contracte cu clientii,
cumpararea de carburanti sau piese de schimb, inchirerea de mijloace de
transport, efectuarea de reparatii etc.
Operatiunile de transport au la baza contractul de transport care se incheie
intre expeditor si intreprinzatorul transportator, prin care intreprinzatorul se
obliga sa deplaseze persoanele sau lucrurile la destinatia ceruta, iar expeditorul sa
plateasca pretul prestatiei efectuate. Contractul de transport este reglementat in
articolele 413-441 din Codul Comercial.
In cazul transportului de marfuri, pe langa contractul de expeditie se mai
intocmesc si scrisori de trasura si se inmaneaza transportatorului impreuna cu
toate documentele de vama si de provenienta a marfii necesare.
Transportul de persoane are la baza contractul de transport incheiat de obicei
intre persoanele transportate si transportator. Exista insa cazuri cand el este
incheiat cu transportatorul de catre alte persoane, cum ar fi agentiile de turism.
In cadrul intreprinderilor de transport, contractele incheiate au caracter
comercial in temeiul punctului 13 al articolului 3 numai pentru intreprinzator, iar
pentru beneficiarii serviciilor au caracter civil sau comercial, dar in baza altor
texte de lege.
O discutie interesanta a luat nastere in legatura cu caracterul operatiunilor
efectuate de societatile de posta si telegraf apartinand Statului.Profesorul Ion
Turcu le considera comerciale, nedezvoltand nici o argumentare. (33)
Pe o pozitie contrara, la care subscriem, se situeaza profesorul I. N. Fintescu,
care argumenteaza prin aceea ca fapatele savarsite de aceste institutii nu au
caracter comercial pentru ca nu urmaresc profitul, ci prestarea unui serviciu
public de importanta nationala. (34) Aceasta pozitie a fost sustinuta si in practica
judiciara franceza. (35)
In literatura juridica a fost considerat comercial si transportul de energie
electrica, acesta fiind un bun cu valoare economica. (36)
3.6. Intreprinderile de asigurare :
Articolul 3 din Codul Comercial prevede la plunctul 17 ca sunt considerate

fapte de comert “asigurarile terestre, chiar mutuale, in contra daunelor si asupra
55
vietii”, iar la punctul 18 se arata ca sunt fapte de comert “asigurarile, chiar
mutuale, contra riscurilor navigatiunei”.
Chiar daca Codul Comercial nu se refera la intreprinderi de asigurari, aceste
fapte de comert au fost incadrate de catre doctrina juridica la capitolul
intreprinderilor pentru ca Legea numarul 47 din 1991 prevede ca activitatea de
asigurare in Romania se poate desfasura numai in cadrul unuor societati
specializate.
Rolul societatilor de asigurare este acela de a prelua riscul unor evenimente
nedorite care ar putea duce la distrugerea unor bunuri, la vatamarea corporala si
chiar la pierderea vietii unor persoane.
De aceea, intreprinderile de asigurare pot fi definite ca acele intreprinderi
care, in schimbul unor prime preluate de la clienti, asigura bunurile sau
persoanele dorite de acestia impotriva evenimentelor neplacute.
Asigurarea are la baza incheierea unui contract de asigurare. Contractul de
asigurare a fost definit ca acel contract prin care “asiguratorul, in schimbul unei
sume de bani (prima de asigurare), ia asupra sa riscul producerii unui anumit
eveniment (cazul asigurat), obligandu-se ca, la producerea evenimentului, sa
plateasca asiguratului sau unei terte persoane o indemnizatie (despagubire sau
suma asigurata) in limitele convenite.” (37)
Trebuie subliniat ca este posibil ca doua persoane sa incheie un contract
referitor la riscurile unei anumite operatiuni (spre exemplu riscul transportului
unor bunuri) sau a unui anumit eveniment (de pilda, o persoana depoziteaza niste
bunuri in conditii improprii, asumandu-si raspunderea in cazul distrugerii
acestora din cauza ploii). Nefiind vorba decat de un act izolat, fara o organizare
specifica acestui scop, acesta are caracter civil intrucat nu se realizeaza in cadrul
unei intreprinderi de asigurare. (38)
Dupa libertatea partilor in contract, asigurarile se impart in asigurari
obligatorii si asigurari facultative.
Asigurarile facultative sunt de trei feluri:
- asigurari de bunuri : pentru cazurile de degradare, incendiere, furt, alte
evenimente;
- asigurarile de persoane: pentru cazurile de accidente, invaliditate, deces;
- asigurarile de raspundere civila: pentru daunele cauzate asupra bunurilor,
integritatii corporale sau vietii altor persoane, acolo unde intervine raspunderea
civila.
In functie de modul de suportare a daunei de catre asigurator, asigurarile pot
fi:
- cu prima;
- mutuale.
Asigurarile cu prima sunt acelea in care asiguratul preia asupra sa riscul in
schimbul incasarii unei sume de la asigurat, numita prima de asigurare. Acest tip
de asigurare este si cel mai raspandit.
56
Asigurarile mutuale sunt acelea in care mai multe persoane se inteleg sa puna
impreuna sume de bani destinate asigurarii impotriva daunelor suferite de oricare
dintre ele.
In cazul asigurarilor mutuale, considerand ca nu exista speculatie, doctrina
juridica franceza le-a considerat necomerciale. (39) De asemenea, vechiul Cod
Comercial german, la articolul 271, exclude dintre actele de comert asigurarile
mutuale. Din aceasta cauza, legiuitorul roman, ca sa nu lase loc la interpretare,
si-a manifestat vointa enuntand expres asigurarile mutuale printre faptele de
comert. (40)
Toate faptele juridice savarsite in cadrul unei intreprinderi de asigurare au
caracter comercial in ceea ce-l priveste pe intreprinzator. Ele au caracter
comercial si in privinta asiguratului daca se refera la bunuri si cladiri afectate
comertului sau. Acest lucru se deduce din interpretarea per a contrario a
dispozitiilor aliniatului l al articolului 6 din Codul Comercial care prevede :
“Asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si
asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai in ce priveste pe asigurator.”
Pe langa intreprinderile de asigurare, inrudite cu acestea si functionand dupa
mecanisme asemanatoare, au caracter comercial si intreprinderile de reasigurare.
Acestea nu sunt altceva decat intreprinderi care asigura un asigurator. In baza
contraactului de reasigurare, sa preia riscul asigurat de asigurator si sa acopere
sumele de bani datorate asiguratului de catre acesta in cazul producerii
evenimentului nedorit.
3.7. Depozitele in docuri si antrepozite :
Codul Comercial, in articolul 3, punctul 20, considera ca fapte de comert

“depozitele in docuri si antrepozite, precum si toate operatiunile asupra
recipiselor de depozit (varante) si asupra scrisorilor de gaj liberate de ele.”
Docurile si antrepozitele sunt acele intreprinderi care au ca obiect de
activitate depozitarea si pastrarea de marfuri apartinand unor comercianti care,
pentru acest serviciu, platesc o suma de bani periodic sau la ridicarea marfurilor.
Aceste intreprinderi au fost incluse in categoria intreprinderilor de prestari de
servicii.
Operatiunile de depozitare in docuri si antrepozite au la baza contractul de
depozit. Aceasta a fost definit ca “un contract prin care o persoana, numita
deponent, incredinteaza un lucru altei persoane, numita depozitar, care se obliga
sa-l pastreze pe o perioada determinata sau nedeterminata si sa-l pastreze pe o
perioada determinata sau nedeterminata si sa-l restituie la cerere”. (41)
Pentru a se afla sub incidenta punctului 20 al articolului 3, este necesar ca
depozitul sa fie organizat sub forma de intreprindere, si anume sa existe o
organizare a factorilor de productie in vederea exercitarii activitatii de depozitare
in mod regulat si sistematic. Daca nu exista organizare sub forma unei
intreprinderi, depozitul are caracter civil, ori chiar comercial, dar in temeiul altor
dispozitii din Codul Comercial (articolul 3, punctul 19 sau articolul 4).
57
Scopul organizarii unei intreprinderi de depozit este obtinerea unui profit.
Aceasta este urmarit chiar daca depozitara este o societate comerciala de stat sau
o institutie publica, deoarece in domeniul comercial nu se fac liberalitati.
Articolul 3, punctul 20 se refera si la “operatiunile asupra recipiselor de
depozit (varanate) si asupra scrisorilor de gaj”. Acestea sunt documente eliberate
decatre depozitar care dovedesc prezenta marfurilor in depozite si care justifica
predarea acestora personal care le-a primit de la depozitar sau care le-a dobandit
ulterior prin alte operatiuni juridice.
Recipisele warante sunt eliberate de catre administratiile silozurilor si sunt
reglementate prin Legea numarul 153 din 7 aprilie 1937.
Recipisa warant are doua parti :
- recipisa de depozit si
- buletinul de gaj.
Aceste doua parti pot fi girate fie impreuna, fie separat.
Daca sunt transmise prin gir impreuna, noul posesor al lor devine proprietarul
marfurilor aflate in depozit si poate dispune de aceastea. Astfel, el poate fie sa
ridice si sa foloseasca marfurile, fie sa le gireze folosind cele doua documente
primite.
Daca cesionarul primeste numai recipisa de depozit, el devine proprietarul
marfurilor numai daca plateste datoriile care au fost garantate cu acestea de catre
cedent.
Daca se transmite numai buletinul de gaj, ne aflam in prezenta unui gaj fara
deposedare. In acest caz, proprietarul marfurilor nu poate dispune de acestea
pana nu-si plateste datoriile, recuperand buletinul, iar creditorul obligatiei gajate
nu este proprietar, dar poseda dovada garantiei, pe care o poate folosi in cursul
unei eventuale executari silite.
Un alt tip de depozit care prezinta avantaje deosebite este cel al docurilor si
antrepozitelor vamale. In cazul acestora, marfa intrata reprezinta garantia pentru
plata taxelor vamale, astfel ca , comerciantul care doreste sa dispuna de acestea,
trebuie sa acopere datoriile catre Stat. Depozitele de acest fel prezinta un avantaj
si pentru comerciantii care nu dispun de sumele de bani necesare platii taxelor
vamale ( mai ales in cazul importurilor de marfuri considerate “ de lux” si
impovarate cu taxe si accize deosebit de mari), dar care pot sa-si vanda marfa
aflata in depozitele Statului, cu scaderea din pret a acestor datorii. Noul
proprietar al marfurilor nu are decat sa plateasca el taxele vamale pentru a
dispune in mod liber de marfuri.
Operatiunile descrise mai sus, care au un evident caracter comercial, sunt
larg ranspandite in viata economica actuala, permitand efectuarea unor transzactii
simplu si rapid, prin circulatia unor documente., in locul circulatiei dificile si
costisitoare a marfurilor in materialitatea lor.
Bibliografie :
58
2. Idem, pag. 75
3. Josiene Caen, Michelle Fontaine, Catharine Perrou Zlatiev, LES
PROBLEMES JURIDIGUES DE LA VRE DES AFFAIRES, Paris, 1979
Grafice “Tiparul Romanesc”, Bucuresti, 1944, citeaza pe C. Arion
5. Idem, pag. 12, citeaza pe M.A. Dumitrescu
6. Capatana, Octavian, CARACTERSTICI GENERALE ALE
SOCIETATILOR COMERCIALE, “Dreptul”nr. 9-12/1990 , pag. 28
7. Harlet, E,: Marechal P., ECONOMIE ET ORGANISATION DE
L’ENTREPRISE, Paris, 1970, pag. 20
1992
12. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR , editura Fundatiei “Chemarea”,
Iasi 1993, pag. 26
13. Idem , pag. 26
14. Viander, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS,
67
18. Ionescu- Muscel, Petre, INJGHEBAREA COMERTULUI SI
LEGISLATIUNII COMERCIALE LA ROMANI, prelegere tinuta la Scoala de
Studii Superioare Textile, Bucuresti, 1947, pag. 13
19. Viander, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS,
70
Arte Grafice “Tiparul Romanesc, Bucuresti, 1944, pag. 13,speta 2 si 3
22. Idem, speta 1
59
24. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I,,
Bucuresti, 1908, 197
25. Cozian, Maurice; Viander, Alain, DROIT DES SOCIETES, editura Litec,
editia a 5-a, Paris, 1992, pag. 12-13
26. Motica, Radu, DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL,
Tipografia Universitatii Timisoara, 1986, pag. 83
30. Campara, Marie -Jeanne, CODE DE COMMERCE, editura Litec, editia a
7-a, Paris, 1995, pag. 441
Iasi, 1993, pag.29
35. Campara, Marie,-Jeanne, CODE DE COMMERCE, editura Litec, editia a
7-a, Paris, 1995, pag. 441
36. Turcu Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”,
Iasi, 1993, pag. 29
37. Carpenaru, Stanciu, DREPT COMERCAIL ROMAN, editura All,
Bucurersti, 1995, pag. 41
38. Idem, pag. 42
39. Guyen, Yves, DROIT DES AFFAIRES, editura Litec, editia a 7-a, Paris,
1992
Cozian, Maurece; Viandier, Alain, DROIT DES SOCIETETS, editura
Litec, editia a 5-a, Paris, 1992
Viandier, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS,
ACTIVITE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamenta, Paris, 1986
Campara, Marie-Jeanne, CODE DE COMMERCE, editura Litec, editia a
7-a, Paris, 1995
40. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMERCIAL, vol.I,
Bucuresti, 1929, plag. 71
41. Deak, Francisc; Carpenaru, Stanciu, CONTRACTE CIVILE SI
COMERCIALE, editura Lumina Lex, Bucuresti, 1993, pag. 186
60
Capitolul V
FAPTELE DE COMERT CONEXE (ACCESORII II )
Sectiunea l
Privire generala
Categoria faptelor de comert conexe este inclusa in categoria faptelor

obiective de comert, alaturi de operatiunile de intrerupere in schimb sau
circulatie si de operatiunile de intreprindere.
Pe langa operatiunile comerciale propriu-zise, articolul 3 din Codul
Comercial se refera si la unele operatiuni care in esenta nu au natura comerciala ,
dar care au stranse legaturi cu activitatea comerciala. de cele mai multe ori aceste
operatiuni sunt incheiate de catre comercianti in desfasurarea activitatii lor.
Altele nu au numai caracter comercial datorita evolutiei societatii, dar sunt
considerate in legatura cu comertul datorita traditiei. Toate acestea au fost reunite
de catre legiuitor in cuprinsul aceluiasi articol si au capatat aceleasi caracteristici
din dorinta de a exista o reglementare unitara.
Astfel, s-a considerat ca nu e necesara existenta a doua sisteme distincte de
reglementare, comercial si civil, dat fiind numarul mic de operatiuni de acest tip
care nu au legatura cu comertul; de exemplu, operatiunile legate de cambie sau
cele legate de navigatie pot sa nu aiba nici o legatura cu activitatea economica,
dar acest lucru se intampla intr-un numar atat de mic de cazuri incat este inutila o
reglementare diferita. De altfel, persoanele care indeplinesc aceste operatiuni au
numai de castigat din comercialitatea faptelor lor, intrucat se bucura de toate
drepturile si libertatile oferite de legislatia comerciala (curgerea de drept a
dobanzilor, libertatea probatiunii etc.) fara a avea si obligatiile impuse
comerciantilor ( obligatia de inregistrare la Registrul Comertului, obligatea de a
tine la zi evidentele contabile, riscul falimentului etc.).
Operatiunile tratate in acest capital se numesc “accesorii” pentru ca se afla
intr-un raport accesoriu fata de alte fapte principale - stingeri de datorii in cazul
61
operatiunilor cambiale, transferuri de drepturi in cazul vanzarilor de parti sociale
sau actiuni ale societatilor comerciale, transporturi pe apa in cazul operatiunilor
privind navigatia etc.(1)
Asa cum au fost luate in considerare de Codul Comercial si identificate de
doctrina juridica, faptele de comert conexe sunt:
- contractele de report asupra titlurilor de credit;
- cumpararile sau vanzarile de parti sociale sau actiuni ale societatilor
comerciale;
- operatiunile de mijlocire in afaceri;
- cambia sau ordinele in producte sau marfuri;
- operatiunile cu privire la navigatie;
- depozitele pentru cauza de comert;
- contul curent si cecul;
- contractele de mandat, comision si consignatie;
- contractele de gaj si de fidejusiune.
Sectiunea 2
CARACTERISTICILE FAPTELOR DE COMERT CONEXE
2.1. Contractele de report asupra titlurilor de credit :
Articolul 3 al Codului Comercial Roman, la punctul 3 considera ca fapte de

comert “contractele de report asupra obligatiunilor de Stat sau a altor titluri de
credit circuland in comert”.
Contractul de report este definit de Codul Comercial la articolul 74 astfel:
“Contractul de report consta in cumpararea pe bani gata a unor titluri de
credit circuland in comert si in revanzarea simultana cu termen si pe un pret
determinat catre aceeasi persoana a unor titluri de aceeasi specie”.
Desi cuprinde o dubla vanzare, datorita faptului ca urmareste un scop unic
pentru fiecare dintre partile contranctante, doctrina juridica a considerat ca
suntem in prezenta unui singur contract complex, in care o parte isi plaseaza
banii cu termen si in asteptarea unei recompense numita pretul reportului, iar
cealalta parte primeste o suma de bani, garantand restituirea acesteia cu titlurile
de credit.
Pentru a sublinia caracterul de unica operatiune a contractului de report,
profesorul Vivante il defineste ca “ un dublu transfer, in sens opus, de bani si
titluri de credit de aceeasi specie, intre aceleasi persoane, la scadente diferite si
pentru o compensatie determinata”. (2)
Acest tip de contract se intalneste mai ales in sfera afacerilor, deoarece insusi
creditul probat prin titlul de credit tine de domeniul comercial. Astfel, contractul
de report se exemplifica prin situatia tip a unui asociat la o societate comerciala
care nu doreste sa-si vanda actiunile sau partile sociale, dar doreste sa obtina o
62
suma mai mare decat se obtine prin contractul obisnuit de gaj al acestora,
preferand sa ofere aceste titluri unei persoane spre cumparare cu plata pe loc, si,
prin aceeasi operatiune, sa cumpere de la aceeasi persoana, titluri de credit de
aceeasi specie, dar cu plata si transferul proprietatii la un anumit termen
convenit. Pentru aceasta, el este dispus sa ofere o suma mai mare de bani la
rascumpararea titlurilor, sperand intr-un castig material obtinut in acel termen
( de regula din reinvestirea banilor primiti prin vanzarea titlurilor), si bucurandu-
se de avantajul de a nu fi pierdut definitiv calitatea de actionar sau asociat la
societatea comerciala.
Bunurile la care se refera contractul de report sunt bunuri mobile,
incorporale, si anume titlurile de credit si obligatiunile de Stat.
Titlurile de credit au fost definite de doctrina juridica ca acele “documente a
caror posesie e necesara pentru a se putea exercita drepturile ce deriva dintr-o
operatiunie de credit pe care o constata cat si pentru a putea fi investit cu aceste
drepturi oricare alt dobanditor ulterior”. (3)
Titlurile de credit, fie ca sunt nominative, fie la purtator, joaca un rol foarte
important in viata economica actuala, facilitand efectuarea rapida a unor
tranzactii sau a unor transferuri de valori, fara a implica miscarea proriu-zisa a
marfurilor sau a banilor. Pentru a face obiectul unui contract de report, aceste
titluri au nevoie sa indeplineasca o singura conditie, si anume sa poata circula
libere in comert. Titlurile a caror circulatie este ingradita sunt excluse de legiuitor
pentru ca acestea nu pot face obiectul unei vanzari-cumparari libere, nu pot fi
gajate, nici urmarite.
Obligatiunile de Stat sunt titluri de credit mai speciale, deoarece atesta un
imprumut acordat de posesor Statului si sunt garnatate cu bugetul public.
Contractul de raport are caracter comercial prin vointa legiuitorului,
indiferent de natura titlurilor transferate sau de calitatea persoanelor
contractante. Aceasta se justifica prin aceea ca posesorul titlurilor la un moment
dat, atat reportatul, cat si reportatorul intra in relatii de creditare cu emitentul
titlurilor, relatii care au caracter comercial. Daca partile contractante sunt
comercianti, caracterul comercial al actului incheiat are o dubla intemiere : atat
in baza punctului 3 al articolului 3, cat si in baza articolului 4 din Codul
Comercial.
Conform principiului libertatii contractuale, partile unui contract de raport pot
stabili dispozitii speciale. Daca partile nu o fac, se vor aplica regulile contractului
de vanzare- cumparare comerciala, considerat cel mai apropiat de spiritul
operatiunii incheiate. In acest sens s-a pronuntat si practica judiciara, prin
Decizia din 18 decembrie 1888 a Curtii de Apel din Milano, Italia. (4)
Desi Codul Comercial nu face nici o referire, practica si doctrina juridica au
fost unanime in a aplica reglementarile comerciale si contractul de deport.
Contractul de deport a fost definit ca “o operatie inversa reportului, luand
fiinta atunci cand cineva, avand nevoie de titluri de credit pentru scurt timp,
cumpara asemenea titluri, revanzand cu termen, catre aceeasi persoana, aceeasi
cantitate de titluri de aceeasi specie”. (5)
63
Caracterul contractului de deport si justificarea acestui caracter sunt aceleasi
ca si in cazul contractului de report. Diferenta dintre aceste doua contracte rezida
in aceea ca, in cazul deportului, initiatorul si principalul beneficiar al conventiei
este cumparatorul de titluri, iar recompensa o incaseaza vanzatorul prin
rascumpararea titlurilor la un pret mai mic decat pretul de vanzare.
Contractul de report este folosit foarte mult in cadrul operatiunilor de bursa,

partile contractante speculand asupra evolutiei viitoare a valorii titlurilor de
credit. Astfel, cumparatorul de titluri, care urmeaza sa revanda titlurile la un
termen stabilit, spera ca la acea data valoarea titlurilor pe piata sa fie mai mica
dacat acea de la data incheierii contractului, iar vanzatorul spera ca aceasta sa fie
mai mare, cu alte cuvinte, sa-si rascumpere titlurile cu un pret mai mic decat cel
al bursei. Din cauza acestei posbilitati de speculatie, contractul de report a fost
denumit de Caesare Vivante “cheia operatiunilor de bursa”. (6)
Datorita caracterului speculativ al operatiunilor de bursa, toate faptele

juridice savarsite in acest cadru au caracter comercial, fie ca sunt realizate de
brokerul specializat, fie de un alt comerciant, ori chiar de un necomerciant.
Justificarea caracterului comercial al operatiunilor de bursa se gaseste in

apropierea de mai multe institutii specifice dreptului comercial : operatiunile de
intreprindere (bursa este in sine o intreprindere), operatiunile de comision sau
mijlocire in afaceri ( pe care le face brokerul in interesul clientului sau),
operatiunile de vanzare-cumparare comerciala (cele mai raspandite in afacerile
realizate prin intermediul bursei) si contractele de report.
In viata economica de azi,atat de dinamica si de automatizata, bursa este

practic inima comertului infloritor, locul unde se acumuleaza cea mai mare
cantitate de informatie de natura comerciala si unde se intalneste cel mai mare
debit al transferurilor de bunuri. Bursa joaca si un rol de reglare a cererii si
ofertei si de plasare si utilizare la maxim a resurselor de capital. Se poate spune,
fara teama de exagerare, ca in atmosfera bursei se gaseste esenta comertului. (7)
2.2. Cumpararile si vanzarile de parti sociale sau actiuni ale societatilor

comerciale :
Articolul 3 al Codului Comercial roman, la punctul 4 acora caracter de fapta

de comert cumpararilor sau vanzarilor de parti sau de actiuni ale societatilor
comerciale.
Partile sociale la care face referire legea sunt definite ca acele diviziuni in
care este impartit capitalul social al unei societati cu raspundere limitata si care
acorda proprietarilor lor drepturile si obligatiile nascute din calitatea de asociat.
Actiunile sunt titluri de credit emise de o societate pe actiuni sau in

comandita pe actiuni care circula liber in comert si care atesta participarea
64
detinatorilor acestora la formarea capitalului social, atribuindu-le calitatea de
actionari.
Desi legea nu face referire expresa, practica si doctrina juridica au fost

unanime in a aplica aceleasi dispozitii normative si partilor de interes in care e
divizat capitalul social al societatilor in comandita simpla sau al celor in nume
colectiv.
In lumina dispozitiilor punctului 4 al articolului 3 din Codul Comercial,

vanzarile sau cumpararile de parti sociale sau actiuni au caracter comercial
indiferent de calitatea de comercianti sau necomercianti a partilor contractante si
oricare ar fi scopul apropiat urmarit de acestea. Pozitia legiuitorului este
justificata de ideea ca ambele parti contractante urmaresc un scop ultim de natura
comerciala, astfel, cumparatorul savarseste un fapt de comert pentru ca urmareste
un profit fie din plasarea capitalurilor disponibile, fie din revanzarea actiunilor
sau partilor sociale, daca cumpararea s-a facut in acest scop. De asemenea, si
vanzatorul urmareste un scop comercial, fie ca vinde bunurile sale incorporale pe
care le-a cumparat in vederea vanzarii, fie ca le instraineaza pentru a obtine o
suma suplimentara de bani, in afara celor obtinute (sau separate) din partea
societatii cata vreme avea calitatea de asociat sau actionar.
Vanzarea sau cumpararea de actiuni sau parti sociale este inclusa in categoria
faptelor de comert obiective pentru ca este prevazuta expres de catre legiuitor;
este o fapta de comert accesorie datorita legaturii stranse pe care o are cu
contractul de societate, cu formarea si distribuirea capitalului social, activiati
care au un caracter principal.
Daca in legislatia romaneasca are caracter comercial orice vanzare sau

cumparare avand acest obiect specific, in legislatia franceza contractul are
caracter civil in principiu, actiunile si partile sociale nefiind diferite esential de
alte bunuri mobile incorporale. Totusi, si in legislatia franceza acest contract are
caracter comercial, cu conditia sa priveasca un numar suficient de mare de
actiuni sau parti sociale incat sa asigure cumparatorului controlul asupra
societatii sau chiar, mai rar, proprietatea totala asupra acesteia. Practic,
cumpararea majoritatii sau a totalitatii actiunilor sau partilor sociale apartinand
unei societati comerciale echivaleaza cu cumpararea a insasi persoanei juridice
de drept comercial, fapt care are un cert caracter comerical. (8)
Cumpararea sau vanzarea de parti sociale sau actiuni se poate face pe tot
parcursul vietii societatii, de la infiintarea persoanei juridice si pana la lichidarea
ei. In doctrina juridica s-a considerat ca si subscrierea unei actiuni sau parti
sociale are caracter comercial, neexistand vreo deosebire esentiala de cumparare
de actiuni/parti sociale emise ulterior prin marirea capitatlului social. (9)
65
Pentru identitate de motive, s-a considerat ca are caracter comercial si
schimbul de parti sociale sau actiuni facut fie cu alte parti sociale/ actiuni, fie cu
alte bunuri. La fel a fost considerata si cedarea de catre un debitor a bunurilor
sale incorporale de acest tip in vederea stingerii datoriei sale.(10)
Profesorul Fintescu considera ca trebuie sa se supuna regulii comercialitatii si

gajul de parti sociale sau actiuni, pentru ca, prin acceptarea acestora, chiar daca
nu a devenit asociat sau actionar, s-a legat de viata societatii comerciale,
suportand in mod egal riscurile si bucurandu-se de beneficiile obtinute.
Este important de subliniat faptul ca sub incidenta punctului 4 al articolului 3

cad numai vanzarile si cumpararile de actiuni si parti sociale, iar nu si
cumpararile sau vanzarile de obligatiuni emise de societate. Prin cumpararea de
obligatiuni, cumparatorul nu devine asociat sau actionar, ci simplu creditor al
societatii, contractul in principiu avand caracter civil. Desigur, si vanzarea-
cumpararea de obligatiuni poate avea caracter comercial pentru creditor, dar
aceasta numai in temeiul punctelor 1 sau 2 ale articolului 3, daca contractul
indeplineste conditiile cerute, ori in temeiul articolului 4 daca creditorul este
comerciant. (11)
In acest sens s-a pronuntat si Curtea de Apel din Milano, printr-o Decizie din
3 Aprilie 1901:
“Sunt acte de comert cumpararile de actiuni comerciale. Nu se poate zice

acelasi lucru despre obligatiuni, care sunt simple titluri de credit...” (12).
2.3.Operatiunile de mijlocire in afaceri :
Articolul 3 al Codului Comercial, la punctul 12 prevede: “Legea considera ca

fapte de comert operatiunile de mijlocire (samsarie) in afacerile comerciale”.
Mijlocirea a fost definita ca “actiune de intermediere intre doua persoane, in

scopul de a inlesni incheierea unui act juridic pentru care acestea sunt interesate”.
(13)
Persoana care inedplineste o operatiune de mijlocire se numeste mijlocitor,

sau samsar, sau misit. Mijlocitorul a fost definit in literatura juridica ca “un
locator de servicii care colaboreaza la incheierea conventiilor in sensul punerii in
contact a celor care au nevoie de o marfa sau de un serviciu cu cei care dispun de
marfa ori presteaza serviciul, efectuand diligentele necesare incheierii operatiei
comerciale”. (14)
Specific pentru operatiunile de mijlocire este aceea ca mijlocitorul nu este

reprezentatntul uneia din partile care incheie afacerea, ci el actioneaza pe cont
propriu, cu sau fara solicitarea expresa a beneficiarilor. Daca mijlocitorul nu a
fost angajat expres sa actioneze, recompensarea activitatii lui depinde de
66
acceptarea de catre contractanti a mijlocirii, a facilitarii intalnirii ori a schimbului
de cereri si oferte. Dupa solicitarea operatiei de mijlocire sau dupa accepatarea
acesteia, beneficiarii serviciului sunt obligati sa plateasca efortul depus de
mijlocitor, indiferent daca afacerea se incheie in cele din urma sau nu.
Operatiunile de mijlocire in afaceri sunt incluse in categoria faptelor de

comert accesorii, deoarece ele sunt dependente de calificarea afacerilor facilitate,
care au caracter principa. Astfel, vor avea caracter comercial numai acele
mijlociri care se refera la contracte de natura comerciala, cu excluderea celor
civile. Acest lucru este subliniat si de legiuitorul care s-a referit numai la “afaceri
comerciale”.
In acest sens s-a pronuntat si practica juridicara exemplu fiind o sentinta a

Judecatoriei din Ocol Bucuresti II, temeinic motivata:
“Imobilele neputand face obiectul unui comert, cumpararea si vanzarea lor nu

constituie fapte de comert, ci sunt pur si simplu operatiuni civile, astfel ca
samasarul care intervine pentru vanzarea unei mosii nu se poate prevala de
dispozitiile articolului 46 Cod Comercial spre a cere proba cu martori ca sa
dovedeasca cuantumul onorariului ce i s-a promis, deoarece operatiunea de
misitie nu a fost facuta intr-o afacere comerciala, dupa cum cere articolul 3
aliniatul 12 din Codul Comercial, pentru ca fapta misitului sa fie o fapta de
comert ce se poate dovedi cu un asemena probatoriu”. (15)
Pentru ca legea nu distinge, vor avea caracter comercial si operatiunile de

mijlocire in vederea incheierii unui contract de alta natura decat vanzarea-
cumpararea. Astfel, pot fi mijlocite sub incidenta legislatiei comerciale si
contractele de schimb, ori de prsestari de servicii in masura in care acestea au
caracter comercial.
Trebuie subliniat faptul ca aliniatul 12 al articolului 3 se refera la mijlocirile

realizate in mod izolat, fara o organizare prealabila deosebita. Acolo unde exista
o organizare in vederea desfasurarii regulate a unor astfel de activitati, ne aflam
in prezenta unei agentii sau un oficiu de afaceri, guvernata de dispozitiile
aliniatului 7 al articolului 3.
2.4. Cambia sau ordinele in producte sau marfuri ;
Punctul 14 al articolului 3 al Codului Comercial roman atribuie caracter

comercial cambiilor si ordinelor in producte sau marfuri.
In legislatia noastra nu exista o definitie a institutiei cambiei. Reglementata

prin Legea numarul 58/1934 modificata prin Ordonanta Guvernului Romaniei
numarul 11 din 4 August a993, precum si prin Normele Bancii Nationale a
Romaniei, cambia si-a gasit conturate pe cale legislativa doar principalele
67
caracteristici. Acestea au servit doctrinei juridice pentru formularea mai multor
definitii, intre care nu exista insa deosebiri care tin de esenta.
Una dintre definitii numeste cambie “ un inscris cu caracater formal si

complet, susceptibil de a circula pe calea girului, cuprinzand ordinul abastract dat
de o persoana numita tragator, catre o alta persoana numita tras, de a plati
neconditionat o suma de bani determinata celei de a treia persoana numita
beneficiar, la scadenta si la locul mentionat in cuprinsul titlului.” (16)
Legea speciala face o distinctie intre cambia propriu-zisa, numita si trata,

care intruneste toate elementele prezente in definita doctrinala, si biletul la ordin ,
care este o cambie mai deosebita, prin aceea ca tragatorul si trasul sunt una si
aceeasi persoana. Astfel, biletul la ordin a fost definit ca “un inscris prin care o
persoana, numita emitent, se obliga sa plateasca o suma de bani la scadenta, altei
persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acesteia.” (17)
Articolul 3, in aliniatul 14 face referire si la ordinul in producte sau marfuri.

Acesta este tot o cambie, deci cuprinde tot un ordin sau un angajament de a se
preda unui beneficiar la un termen sau la cererea acestuia, cu particularitatea ca
se refera la o cantitate de produse sau de marfuri Acest gen de cambie este putin
intalnit in practica.
Prin cuprinderea in articolul 3 a caambiei si ordinului in producte si marfuri,

legiuitorul a inteles sa acorde caracter comercial tuturor faptelor juridice savarsite
in legatura cu aceste inscrisuri, indiferent de calitatea persoanelor participante.
Aceste fapte sunt fapte de comert obiective pentru ca sunt cuprinse in
enumerarea faptelor obiective de comert: sunt accesorii pentru ca de regula sunt
legate de alte operatiuni cu caracter principal, ele servind la efectuarea unui
imprumut etc.
Vointa legiuitorului de a incadra cambia siordinul in producte si marfuri este

justificata de ratiuni care tin de traditia istorica, cambia fiind primul instrument
de plata fara numerar, cunoscut inca din antichitate si care a facut mari servicii
vietii economice si civilizatiei bazate pe comert prin facilitarea circulatiei
capitalurilor in conditii de insecuritate sociala. (18)
2.5. Operatiunile cu privire la navigatie:
Articolul 3 din Codul Comercial considera ca fapta de comert la punctul 15

“constructiunea, cumpararea, vanzarea si revanzarea de tot felul de vase pentru
navigarea interioara si exterioara si tot ce priveste la echiparea, armarea si
aprovizionarea unui vas”, si la punctul 16 “expeditiunile maritime, inchirierile de
vase, imprumutirle maritime si toate contractele privitoare la comertul de mare si
la navigatiune”. Toate acestea vor fi tratate, din ratiuni ce tin de unitatea lucrarii,
intr-un singur subcapitol, sub titulatura de operatiuni cu privire la navigatie.
68
Toate aceste operatiuni sunt inculese in categoria faptelor obiective de comert
pentru a urma vointa legiuitorului care le enumera expres in cuprinsul legii.
Aceasta pozitie este justificata de traditia istorica care joaca in general un mare
rol in viata legata de navigatie. Nedelimitandu-se de ea, Codul Comercial roman,
inspirat din legislatia franceza prin filiera italiana, a pastrat o mare parte din
dispozitiile cuprinse in Ordonanta lui Colbert cu privire la comertul maritim din
anul 1681.
Operatiunile cu privire la navigatie sunt considerate fapte comerciale

accesorii, pentru ca servesc la desfasurarea altor operatiuni de natura comerciala
care au un caracter principal. Desi in zilele noastre exista si navigatie fara scop
comercial, aceasta are o pondere mult mai mica decat cea care urmareste profitul,
astfel ca, atat pentru a respecta traditia unor vremuri in care nimeni nu isi risca
viata si averea intr-o expeditie pe mare fara a urmari bogatia, cat si pentru a
asigura o unitate in reglementare, legiuitorul roman a ales solutia asigurarii
caracterului comercial, tuturor faptelor cu privire la navigatie.
Pentru a ne afla sub incidenta punctelor 15 si 16 ale articuolului 3 este

necesar in principiu sa fie vorba de operatiuni izolate, care nu presupun o ambla
organizare si o repetabilitate a actelor indeplinite: daca exista organizare, ne
aflam in prezenta unei intreprinderi de transport pe apa, reglementata de punctul
13 al aceluiasi articol. Exista totusi si intreprinderi care efectueaza operatiuni
legate de navigatie fara sa efectueze si servicii de transport; este cazul
intreprinderilor care au ca obiect de activitate prestarea unor servicii ca
intermediere in angajarea echipajelor sau aprovizionarea navelor apartinand
clientilor, oferirea de informatii pentru armarea navelor, inchirierea de nave etc.
Nici acestea insa nu cad sub incidenta punctelor 15 si 16 in ce priveste pe
prestatorii de servicii, ci sub acelea care se refera la operatiunile de intreprinderi
de prestari de servicii ori la operatiunile de cumparare a unor bunuri mobile in
vederea inchirierii si de inchiriere a bunurilor cumparate in acest scop.
Pentru a avea caracater comercial, legea nu cere ca operatiunilor privind

navigatia pe apa ca ele sa urmareasca un inters material (asa cum cere
intreprinderilor de transport pe apa). Ca o exceptie de la regula generala dupa
care in comert nu se admit actiunile caritabile, in acest caz legiuitorul a impus
caracterul comercial si operatiunilor de navigatie dezinteresate (de exemplu o
croaziera de placere organizata de o asociatie de binefacere pentru protejatii sai).
Dar acest caracter nu poate sa fie decat in favorarea necomerciantilor ( in ce
priveste libertatea probatiunii, curgerea de drept a dobanzilor, celeritatii), fara s a
fie tinuti de obligatii specifice (evidente contabile, faliment, inregistrare la
Registrul Comertului). Desigur, toate drepturile comerciale se pot intoarce ca un
bumerang impotriva necomerciantului, dar aici ne aflam deja pe terenul relei
credinte si a sanctiunii.
69
Prin exprimarea “navigarea interioara si exterioara; legiuitorul a supus
dispozitiilor comerciale operatiunile privind navigarea atat in apele teritoriale ale
Romaniei, cat si in afara acestora, acolo unde se aplica legea romana, iar nu
dispozitiile internationale in materie. De asemenea, se supun aceleiasi
reglementari si operatiunile privind navigatia pe rauri si fluvii ori pe lacuri.
Pentru ca legea nu cere un scop special, se supun aceleiasi reglementari si

navigatia de placere ori cea facuta in interes stiintific. Aceasta se explica prin
intentia legiuitorului de a evita echivocul si interpretarile, care se intalnesc in
aplicarea legii altor state. Astfel, practica judiciara franceza a stabilit ca in Franta
nu este comerciala navigatia in scop stiintific daca este facuta de catre cercetari
cu propriile lor resurse. Daca insa acestia angajeaza un intreprinzator sa le
asigure transportul la locul supus studiului stiintific, ne aflam pe domeniul
expeditiei (cu sensul de expediere) si cercetatorii savarsesc un act de comert. (19)
Pastrand spiritul legii, doctrina si practica judiciara au fost unanime in a

considera ca avand caracter comercial si operatiunile cu privire la navigatia
aeriana. Aceasta nu a fost in atentia legiuitorului, pentru ca la data adoptarii
Codului Comercial nu se putea vorbi de zborul dirijat, iar cel cu o utilitate
economica era considerat o utopie.De altfel, si limbajul de specialitate este
inspirat din cel al navigatiei pe apa, tocmai pentru a sugera aceasta apropiere;
exemplu: aeroport, aeronava, pasageri, imbarcare etc. (20)
Pentru identitate de motive, consideram ca si navigatia aeriana facuta in scop
stiintific, sportiv sau de placere are caracter comercial.
Prin prvederea caracterului comercial al operatiunilor cu privire la navigatie,

au primit caracter comercial si toate fapatele juridice savarsite in acest domeniu.
Astfel, au aceasta calitate constructiile de nave chiar fara sa fie facute in cadrul
unei intreprinderi de productie, cumpararile de nave chiar fara scopul special al
revanzarii, mijlocirile cu privire la armarea, echiparea si aprovizionarea unui vas
chiar facute in mod izolat.
De asemenea, au caracter comercial si asigurarile in legatura cu activitatea de

navigatie, fapt prevazut expres de legiuitor la punctul 18 al articolului 3 din
Codul Comercial.
2.6. Depozitele pentru cauza de comert:
Punctul 19 al articolului 3 din Codul Comercial atribuie caracter comercial

depozitelor pentru cauza de comert.
In principiu, contractul de depozit are caracater civil. El devine un act de

comert daca este facut in stransa legatura cu un fapt de comert principal (de
exemplu: depozitarea unor marfuri ce urmeaza a fi vandute, depozitarea unei
sume de bani spre a servi drept garantie pentru indeplinirea unei activitati de
gestiune etc.). Datorita acestei legaturi vu un fapt de comert principal, depozitul
70
pentru cauza de comert a fost inclus in categoria faptelor de comert accesorii.
Faptul juridic principal trebuie sa aiba caraacter comercial fie pentru ambele parti
contractante, fie numai pentru deponent.
In literatura juridica s-a exprimat ideea ca, daca depunerea este facuta de un
comerciant, temeiul juridic al comercialitatii ei nu mai este cauza de comert, ci
persoana deponentului, cu alte cuvinte faptul are caracter subiectiv. (21) Credem
insa ca nimic nu impiedica ca acest fapt sa aiba un dublu temei juridic al
comercialitatii, nefiind necesar sa scoatem de sub incidenta articolului 3
depozitul facut de un comerciant.
Daca numai depozitarul este comerciant, iar deponentul nu, contractul de

depozit are caracater comercial, dar nu in temeiul articolului 3, punctul 19, ci in
acela al punctului 20 al aceluiasi articol, daca sunt indeplinite conditiile unei
intreprinderi de depozite, ori in acela al articolului 4, daca comerciantul nu este si
intreprinzator in domeniul acesta.
Cu alte cuvinte, pentru a ne afla intr-o situatie prevazuta de punctul 19 al

articolului 3 este necesar ca depozitul sa fie facut ca o activitate izolata si in
legatura cu o alta operatiune cu caracter comercial.
Legea nu distinge dupa cum depozitul este facut la libera laegere a partilor,
ori e facut in conditii deosebite, intrunind conditiile unui depozit necesar.
2.7. Contul curent si cecul :
In afara de articolul 3, si articolul 6 din Codul Comercial, pe cale de

exceptie, atribuie calitate comerciala unui fapt juridic, atunci cand spune
ca :“contul curent si cecul nu sunt considerate ca fapte de comert in ce priveste
pe necomercianti, afara numai daca ele n-au o cauza comerciala”.
Contractul de cont curent a fost definit ca o “conventie incheiata intre o

persoana si o banca prin care cad de acord ca toate creantele si datoriile lor
reciproce sa se contopeasca intr-un sold unic care sa defineasca pozitia unuia
fata de celalalt debitor sau creditor”. (22)
Asadar, prin contracatul de cont curent o banca si un client al ei cad de acord

sa stabileasca cu precizie datoriile lor reciproce sa se contopeasca intr-un sold
unic care sa defineasca pozitita unuia fata de calalalt debitor sau creditor”. (22)
Asadar, prin contractul de cont curent o banca si un client al ei cad de acord

sa stabileasca cu precizie datoriile reciproce ce au aparut intre ele, iar aceste
datorii sa se compenseze pana la limita celei mai mici, urmand ca diferenta
ramasa sa defineasca pozitia de debitor sau creditor a uneia din partile
contractante.
71
Cecul este definit in literatura juridica ca “un titlu de plata sau credit care
cuprinde un ordin pe care o persoana (tragatorul) il trage asupra unei banci (la
care tragatorul are fonduri de care poate dispune) careia ii ordona sa plateasca o
suma de bani unei terte persoane (beneficiar)”. (23)
Asa cum rezulta din exceptia prevazuta in aliniatul 2 al articolului 6, aceste

doua acte juridice au calitatea comerciala chiar daca sunt savarsite de un
necomerciant, cu conditia sa aiba o cauza comerciala, adica sa faciliteze o
tranzactie ori o stingere de datorie nascuta din relatiile de afaceri.
Au fost incluse in categoria faptelor de comert accesorii datorita legaturii

stranse pe care trebuie sa o aiba cu o operatiune principala, pentru ca numai
bancile fac pe cale principala operatiuni de cont curent sau de cec, iar celelalte
persoane fizice sau juridice doar se servesc de ele ca de un instrument in scopul
incheierii altor operatiuni.
Dupa cum se poate observa si din definitie, dintre cele doua parti contractante
una este o banca. Pentru aceasta, operatiunile de cont curent si cele de cec au
intotdeauna caracter comercial si, mai mult decat atat, au caracter principal, fiind
intemeiat pe dispozitiile punctului 11 al articolului 3 din Codul Comercial.
In legatura cu cealalata parte, aceste operatiuni au caracter comercial daca

sunt savarsite de un necomerciant si servesc unei cauze comerciale. Ce se
intampla insa cu operatiunile savarsite de un comerciant? Vor avea ele
intotdeauna caracter comercial, in temeiul articolului 6 aliniatul 2, sau vor avea
caracter comercial numai in anumite conditii, in temeiul articolului 4, intrand in
categoria faptelor de comert subiective?
Unii autori au sustinut prima solutie, considerand ca articolul 6 se aplica
intotdeauna comerciantilor, iar faptele lor juridice de natura care ne intereseaza
au intotdeauna caracter comercial.
Alti autori au sustinut ca situatia trebuie lamurita prin coroborarea articolului

6 cu articolul 4. Acest lucru prezinta o importanta deosebita in situatia exceptiilor
prevazute de articolul 4, si anume a actelor de natura civila si a actelor in care
necomercializarea rezulta indubitabil. Nu este nici o ratiune in a-i exclude pe
comercianti de la posibilitatea de a demonstra ca operatiunile de cont curent sau
cele de cec se includ in anumite situatii in exceptiile actelor subiective de comert,
proband astfel necomercialitatea acestora. De altfel, ce s-ar intampla daca un
comerciant ar vrea sa astinga cu ajutorul cecului o datorie de natura strict civila
(spre exemplu plata obligatiei de intretinere a unui copil din afara casatoriei sau a
unei sulta rezultate din impartirea bunurilor comune in urma unui divort)? Ar fi
considerata aceasta stingere ca avand caracter comercial? Sau i-ar fi interzis sa o
faca cu ajutorul cecului ? Ambele solutii ari fi absurde.
72
Consideram ca fiind corecta pozitia a doua si bazat pe unele aragumente de
natura logica juridica. Astfel, daca legiuitorul afirma ca “contul curent si cecul nu
sunt considerate ca fapte de comert in ce priveste pe necomercianti”, nu
inseamna ca “contul curent si cecul sunt considerate ca fapte de comert in ce
priveste pe comercianti”, ci cel mult, “contul curent si cecul pot fi considerate ca
fapte de comert in ce priveste pe comercianti”. Dar, de asemenea, ele pot sa nu
fie...” Exprimarea legiuitorului nu este suficient de lamuritoare in aceasta
privinta.
2.8. Contractele de mandat, comision si consignatie:
Desi nu sunt prevazute in enumerarea faptelor obiective de comert facuta in

articolul 3, contractele de mandat, comision si consignatie intra in categoria
faptelor obiective de comert deoarece sunt prevazute in legislatia comerciala ca
avand caracteristici distincte, specifice dreptului comercial.
Contractul de mandat nu este definit delegislatia comerciala, astfel ca aceasta

definitie trebuie preluata din articolul 1532 din Codul Civil, care prevede ca
“mandatul este un contract in puterea caruia o persoana se obliga, fara plata, de a
face ceva pe seama unei alte persoane, de la care a primit insarcinarea”.
Specificul mandatului comercial fata de cel civil este dat de articolul 374 din
Codul Comercial, care prevede ca “mandatul comercial are de obiect tratarea de
afaceri comerciale pe seama si socoteala mandantului”. Asa cum se vede,
principala deosebire consta in insusi obiectul contractului : afacerile comerciale.
Acest obiect specific atribuie caracter comercial si tuturor faptelor juridice

savarsite in executarea contractului.
Contractul comercial de comision a fost definit in literatura juridica ca fiind

“acordul de vointa intervenit intre doua parti, dintre care una, numita comisionar,
se obliga fata de cealalta parte, numita comitent, sa trateze afacerile comerciale
cu care a fost imputernicit, in nume propriu dar pe socoteala comitentului, in
schimbul unei remuneratii numite comision, care se calculeaza procentual la
cifra de afaceri”. (24)
Caracterul comercial al contractului de comision este dat de tratarea acestuia

in Codul Comercial, unde in articolul 405 se prevede: “comisionul are de obiect
tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar, in socotolea comitentului”.
Diferenta specifica fata de contractul de mandat rezultata din aceea ca,

comisionarul actioneaza in nume propriu, implicand propria raspundere, fapt ce
justifica si o remuneratie mai mare.
Contractul de consignatie este reglementat de Legea numarul 178 din 1934. Desi
a fost definit si in lege (in articolul l ), consideram mai explicita definitia
doctrinala pe care o reproducem: “contractul de consigantie poate fi definit ca
73
fiind acordul de vointa prin care o parte, denumita consignatar, se obliga fata de
cealalta parte, numita consignant, sa-i depoziteze si sa-i vanda marfurile
incredintate la un anumit pret, in nume propriu dar pe seama consignantului, in
schimbul unei remuneratii (comision)”. (25)
Fiind o specie a contractului de comision, contractul de consignatie are

specific obiectul: numai vanzarea de bunuri mobile.
Conform dispozitiilor din legislatia comerciala generala si speciala, aceste

contracte au caracter comercial daca se refera la operatiuni comerciale; astfel,
mandatarul trebuie sa incheie afaceri comerciale, consignatarul trebuie sa vanda
bunuri mobile pe care consignantul le-a cumparat in vederea vanzarii.
Aceste contracte au caracter accesoriu pentru ca faciliteaza sau intermediaza

incheierea unor afaceri comerciale care au caracater principal.
Daca indeplinesc toate conditiile de mai sus, contractele sunt comerciale in

ce priveste ambele parti.
Daca una din parti este comerciant de profesie, atunci temeiul juridic al
comercialitatii contractului este articolul 4 din Codul Comercial, iar faptul
juridic are caracater subiectiv.
Daca contractele sunt incheiate in conditiile unei intreprinderi, atunci temeiul

juridic al comercialitatii este acela al unor operatiuni de intreprindere.
Cu alte cuvinte, cazul tip tratat aici este acela al unor contracte incheiate intre
necomercianti dar avand legatura cu un fapt obiectiv de comert cu caracter
principal.
2.9. Contractele de gaj si fidejusiune :
Desi Codul Comercial nu enumera contractele de gaj si fidejusiune printre

faptele obiective de comert, doctrina juridica, prin interpretarea dispozitiilor
comerciale din legea generala si legile speciale o face, integrandu-le in categoria
faptelor accesorii.
Contractul de gaj nu a fost definit in legislatia comerciala, astfel ca, in

temeiul articolului 1, aliniatul 2 din Codul Comercial trebuie sa cautam definitia
gajului in Codul Civil.
Conform articolului 1685 din Codul Civil, gajul (numit si amanet) “este un
contract prin care datornicul remite creditoului sau un lucru mobil spre siguranta
datoriei”. Prin completarea definitiei civile cu elementul specific comercial,
putem defini gajul comercial ca fiind conventia prin care un debitor remite
creditorului sau un bun mobil, corporal sau incorporal, pentru garanatarea unei
74
obligatii comerciale, astfel ca, in caz de neexecutare a acesteia, creditorul sa fie
satisfacut cu preferinta din valoarea bunului gajat.
Dupa cum se vede si din definitie, diferenta dintre gajul civil si cel comercial
este data de natura obligatiei garantate. Va avea caracter comercial numai acel
contract de gaj care este legat de o operatiune comerciala, fara a mai conta
clitatea persoanelor contractante. Daca debitorul este un comerciant, actul juridic
va avea caracter comercial, dar va fi un act subiectiv, intemeiat pe dispozitiile
De asemenea, nu conteaza natura bunului gajat. Asa cum s-a exprimat

doctrina juridica moderna, “contractul de gaj prin care se garanteaza o obligatie
civila nu are caracter comercial, chiar daca abunurile care fac obiectul garanatiei
sunt efecte de comert”. (26)
Contractele de gaj care garanteaza o obligatie comerciala au fost incluse in

categoria faptelor comerciale accesorii pentru ca, prin natura sa, contractul de gaj
nu poate avea caracater principal. El intotdeauna insoteste o obligatie comerciala
sau nu, care are, in raport cu el, caracter principal.
Articolul 479 din Codul Comercial arata bunurile incorporale care pot face
obiectul gajului, precum si modalitatile de gajare : cambii si titluri la ordin,
creante, actiuni, parti de interes si obligatiuni.
In privinta bunurilor corporale, articolul 480 din Codul Comercial arata ca nu

este obligatorie predarea materiala a bunurilor in cazul gajului cu deposedare,
putandu-se face si o predare simbolica, probata prin prezumtie. Astfel, aliniatul 3
al articolului amintit prevede : “Creditorul este presupus ca are in posesiunea sa
lucrurile date in gaj cand ele se afla in magazinele sale sau ale comisionarului
sau, in vasele sale, la vama sau intr-un depozit public, sau daca, inainte de
sosirea lor, e in posesiunea politiei de incarcare, sau a scrisorii de carat, girata cu
clauza “valoarea in gaarantie” sau o alta asemenea”.
Pornind de la definitia contractului de fidejusiune civila, prevazuta in

articolul 1652 din Codul Civil, prin adaptarea la ea a elementului specific
comercial, putem defini fidejusiunea comerciala ca acel contract prin care o
persoana, denumita fidejusor, se obliga fata de creditorul unei alte persoane sa
execute el obligatia de natura comerciala a debitorului, in cazul in care debitorul
nu o poate executa.
Asa cum se poate vedea, elementul specific este dat de natura obligatiei
garantate, care trebuie sa fie comerciala.
Nu are importanta calitatea persoanei garante: va avea calitatea de fapt de

comert si contractul prin care se obliga un necomerciant pentru garantarea unei
obligatii nascute dintr-o operatiune comerciala. Daca insa garantul este
75
comerciant, temeiul juridic al acestui caracater nu va fi faptul de comert obiectiv,
ci acela subiectiv, prevazut de articolul 4 din Codul Comercial.
Contractul de fidejusiune comercial are caracter accesoriu datorita legaturii

sale cu obligatia cu caracter principal; de altfel, toate contracatele de fidejusiune,
indiferent de natura lor, sunt accesorii.
Este important de subliniat dispozitia articolului 42, aliniatul 2 din Codul

Comercial, care prevede solidaritatea prezumata a codebitorilor “ si contra
fidejusorului, chiar necomerciant, care garanteaza oobligatie comerciala”.
Bibliografie :



Arte Grafice “Tiparul Romanesc,”, Bucuresti, 1944, pag. 70
Antonescu, Eftimie, CODULCOMERCIAL ADNOTAT, vol. I, Bucuresti,

1908, pag. 527

Grafice “Tiparul Romanescu”, Bucuresti, 1944, pag. 70

7. Pentru dezvoltari orice curs sau tratat de Economie Politica
8. Cozian, Maurice; Viandier, Alain, DROIT DES SOCIETES, editura Litec,

editia a 5-a, Paris 1992, pag. 403 si 496

10. Idem pag. 12
11. Idem pag. 11-12
76
Bucuresti, 1908, 182

14. Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”,,

Iasi, 1993, pag. 36

Ministerul Justitiei, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, Institutul de

Arte Grafice “Tiparul Romanescu”, Bucuresti, 1944, pag. 19
16. Antonescu, Eftimie, CODUL COMERCIAL ADNOTAT, vol. I


Bucuresti, 1995, plag. 44

19. Campara, Marie-Jeanne, CODE DE COMMERCE, editura Litec, editia a

7-a, Paris 1995, 446
20.Turcu, Ion, DREPTUL AFACERILOR, editura Fundatiei “Chemarea”,

Iasi, 1993, pag. 39

23. Tudor Popescu, citate din :
Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN, pag. 376
24. Motica, Radu, DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAl,
Tipografia Universitatii Timisoara, 1986, pag. 83
25. Motica, Radu, CURS DE DREPT COMERCIAL ROMAN, pag.283
26. Idem, pag. 295
77
Capitolul VI
FAPTELE DE COMERT SUBIECTIVE
Sectiunea 1
NOTIUNE. PRINCIPIU.
Daca in articolul 13 din Codul Comercial legiuitorul a enumerat o serie de

fapte juridice carora le-a atribuit caracter comercial, faptele de comert numit
obiective, in articolul 4 creeaza categoria faptelor de comert subiective, prin
referirea nu la specificul faptelor savarsite, ci la autorii acestora.
Articolul 4 prevede : “se socotesc, afara de acestea (de faptele de comert

enumerate in articolul3), ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale
unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din
insusi actul”.
Prin articolele 3 si 4 din Codul Comercial, legislatia romana imbina sistemul

obiectiv cu cel subiectiv, acordand preponderenta primului.( asa cum am aratat la
inceputul lucrarii.)
Sistemul subiectiv de stabilire a faptelor de comert este specific vechiului

drept al corporatiilor medievale, care aveau un caracater exclusivist si care se
bucurau de o seama de privilegii. O persoana era primita intr-o corporatie dupa
indeplinirea unor anumite conditii si dupa trecerea unor probe, dar, odata admisa
ea era scoasa de sub incidenta dispozitiilor normative generale si supuse unei
jurisdictii diferite, bazata pe alte valori sociale, in care la loc de cinste se aflau
supunerea, respectarea ierarhiei corporatiei si pastrarea secretelor profesionale. In
schimbul acestor obligatii nu tocmai usoare, membrii corporatiilor se bucurau de
niste drepturi speciale, mult mai democratice decat cele ale restului societatii,
precum ar fi alegerea libera, de catre toti mesterii, a sefului breslei, infiintarea
unor institutii proprii pentru stabilirea si aplicarea legilor specifice, imprtanta
aproape absoluta a cutumelor si uzurilor profesionale. Se poate spune chiar ca
multe din libertatile si drepturile oferite in zilele noastre de legislatiile comerciale
au la baza, pe langa necesitatea lipsei formalismului, data de numarul mare de
fapte juridice savarsite in activitatea economica, si traditia privilegiilor
corporatiilor medievale, privilegii obtinute ca urmare a serviciilor facute de
acestea comunitatilor umane. (1)
78
Legislatia cea mai reprezentativa pentru aceasta pozitie este cea germana care
s-a fundamentat pe principiul juridic “mercatores facit mercatore”, asa cum o
prevede Codul Comercial german din anul 1900.
Calitatea de fapt de comert in cadrul sistemului subiectiv este data de

principiul accesoriului. Daca in cazul faptelor obiective de comert exista fapte
accesorii datorita legaturii acestora cu alte fapte de comert cu caracter principal,
in cazul faptelor subiective de comert accesoriul se refera la legatura dintre fapt
si persoana care-l savarseste si care trebuie sa aiba calitatea de comerciant.
Teoria accesoriului in raport cu persoana care savarseste acte de comert a fost

pe larg dezbatuta in doctrina juridica franceza.
In dreptul comercial francez, categoria actelor accesorii este o creatie a

jurisprudentei si doctrinei, care a considerat : “sunt acte de comert toate
obligatiile unui comerciant nascute pentru nevoia sau cu ocazia desfasurarii
comertului sau” (“sont des actes de commerce toutes les obligations du
commercant nees pour les besoins ou a’l’occasion de son commerce”) (2).
Conditiile cerute de furnizori pentru a ne afla in prezenta unei presumtii de

comercialitate sunt doua:
l. autorul sa aiba calitatea de comerciant si
2. sa existe aparenta legaturii dintre actul savarsit si nevoile comertului sau.

(3)
Asa cum s-a aratat in doctrina juridica franceza, idee aplicabila si in cazul
legislatiei comerciale romane, teoria accesoriului comercial joaca un intreit rol in
viata economica si juridica. In primul rand, are o functie de calificare, stabilind
caracaterul unui fapt de comert, cu toate consecintele ce decurg din acesta. In al
doilea rand, are o functie probatorie, prin aceea ca naste prezumtia de
comercialitate, rasturnand sarcina probei in defavoarea celui care invoca
necomercialitatea actului. In al treilea rand, si poate cel mai de seama, joaca un
important rol in coerenta sistemului juridic. (4) Consideram ca acest rol a
constituit principalul argument avut in vedere si de legiuitorul roman.
In acest sens, apareciind ca majoritatea faptelor juridice savarsite de un

comerciant urmaresc interesele comertului sau, creatorii Codului Comercial
roman au instituit prezumtia ca toate faptele savarsite de un comerciant sunt
comerciale, obligandu-l astfel pe acesta sa dovedeasca contrariul si instituind un
regim juridic unitar in ce ii priveste pe participantii principali la viata economica.
Ca o contrapondere la teoria accesoriului comercial, doctrina juridica

franceza a creat si teoria accesoriului civil, potrivit cu care sunt considerate ca
necomerciale “acte care sunt acte de comert prin natura lor, figurand in articolul
79
632 (din Codul Comercial francez ), dar care, in mod exceptional, primesc o
coloratura civila pentru ca sunt facute de catre necomercianti pentru nevoile
profesiilor lor civile , cu titlul de accesoiru necesar. Cu titlu de exemplu sunt date
: vinderea de catre un medic de medicamente catre pacientii sai intr-o zona in
care nu exista farmacii, pentru ca scoopul principal al vanzarii este umanitar:
vinderea de catre un institut privat de invatamant de carti studentilor ;
cumpararea de catre viticultor de sticle in care va imbutelia vinul vandut, etc. (5)
Sectiunea 2
PREZUMTIA DE COMERCIALITATE
Asa cum arata articolul 4 din Codul Comercial, au caracter comercial toate
obligatiile unui comerciant, indiferent de izvorul lor, daca nu sunt expres
exceptate de lege. In articol se face referire si la contractele unui comerciant,
astfel ca se includ in aceasta categorie si drepturile pe care le are.
Instituirea unei prezumtii de comercialitate a faptelor savarsite de un

comerciant are la baza ideea de unitate si omogenitate a activitatii economice,
aceea a tratamentului juridic unitar. (6)
Natura juridica a prezumtiei a dat nastere la o serie de controverse. de la

inceput s-a stabilit ca prezumtia nu are caracter absolut (juris et de jure), pentru
ca insasi legea stabileste care sunt modalitatile de rasturanre a ei. Unii autori au
considerat ca suntem in prezenta unei prezumtii relative (juris tantum), care poate
fi rasturanta prin orice mijloc de proba. Dar majoritatea doctrinei s-a pronuntat in
favoarea considerarii prezumtiei ca avand un caracter special, mixt, dat de faptul
ca nu poate fi rasturnata in conditii de deplina libertate a probatiunii, ci numai
prin probarea uneia din cele doua situatii prevazute de articolul 4 si anume:
1. natura civila a actului si
2. caracaterul necomercial care sa rezulte din insusi actul. (7)
In dovedirea acestor situatii, partea interesata poate folosi orice mijloc de

proba din cele enumerate la articolul 46 din Codul Comercial.
Prezumtia prevazuta de articolul 4 se refera la faptele juridice ale

comerciantilor, asa cum sunt acestia definiti in articolul 7 din Codul Comercial :
“sunt comercianti aceia care fac fapte de comert, avand comertul ca o profesiune
obisnuita si societatile comerciale”.
Practica judiciara franceza a statuat ca prezumtia de comercialitate se aplica

si viitorilor comercianti, si anume societatilor comerciale in curs de infiintare,
80
avand o capacitate de folosinta redusa la necesarul operatiunilor de constituire.
(8)
Sectiunea 3
EXCEPTIILE DE LA PREZUMTIA DE COMERCIALITATE
Asa cum rezulta din dispozitiile articolului 4 din Codul Comercial, prezumtia
de necomercialitate poate fi rasturnata prin dovedirea caracterului civil al actului
sau prin faptul ca necmercialitatea rezulta din insusi actul incheiat.
3.1. Natura civila a obligatiei :
Nu vor avea caracater comercial actele de natura strict civila, si anume acele
acte “care, din cauza naturii lor, nu pot avea nimic comun cu ideea de comert”.
(9)
Ratiunea instituirii acestei exceptii rezida in aceea ca un comerciant poate

incheia si acte care exced domeniul strict profesional, care nu pot avea sub nici o
forma legatura cu activitatea comerciala.
Desi legiuitorul s-a referit la natura civila a actelor exceptate, consideram ca

se includ in aceasta categorie si acte juridice apartinand si altor ramuri de drept,
cum ar fi acte de drept constituitional, acte de drept fiscal, acte apartinanad
dreptului familiei etc.
Fara a incerca sa epuizam lista actelor juridice de acest fel, prezentam o serie
de acte considerate ca necomerciale in practica si doctrina juridca:
- acte juridice de drept civil :testamentul, liberalitatile;
- acte juridice de dreptul familiei : casatoria, adoptia, recunoasterea

paternitatii;
- acte juridice de drept fiscal : plata obligatiilor fiscale ale persoanei fizice;
- acte juridice de drept constituional : acte privitoare la drepturile electorale,

la cetatenie;
- acte privitoare la drepturile personale neptrimoniale: acte referitoare la

nume, domiciliu, apararea demnitatii, onoarei;
- acte infaptuite pentru apararea unor drepturi fundamentale ale omului :

legate de pastrarea secretului corespondentei, a inviolabilitatii persoanei si
domiciliului, a garantarii dreptului la aparare;
81
- acte juridice exceptate expres de catre legislatia comerciala sau deduse pe
cale de interpretare: acte juridice privind bunurile imobile, acte legate de
activitatea din agrigultura, depozite izolate fara cauza de comert, contractul de
mandat fara cauza comerciala etc.
3.2. Necomercialitatea rezulta din insusi actul savarsit de comerciant:
Aceasta exceptie este un rezultat al aplicarii principiului autonomiei de vointa

care afirma libertatea comerciala manifestata pe tot parcursul vietii contractelor
specifice ramurilor de drept privat. In temeiul acestui principiu, nimic nu-l poate
opri pe un comerciant sa incheie acte juridice dintr-un alt interes decat comercial,
fie el chiar bunul plac, iar aceste contracte nu trebuie sa fie supuse legislatiei
comerciale, intrucat ele nu au nici o legatura cu profesia autorului lor.
Pentru a fi sustrase normelor juridice comerciale, actele juridice trebuie sa

indeplineasca doua conditii:
1. actul trebuie sa aiba o destinatie nemcomerciala manifesta : aceasta

inseamna ca obiectul contractului trebuie sa nu fie in sfera de aplicare a
dispozitiilor normative comerciale;
2. caracterul necomercial al actului trebuie sa fie cunoscut cocontractantului :

fiind vorba de un act savarsit de un comerciant, este normal ca concontractantul
sa fie initial convins ca incheie un act supus normelor juridice comerciale : de
aceea, el trebuie incunostintat despre necomercialitatea actului, in caz contrar
caracterul exceptional al actului nefiindu-i opozabil.
Trebuie subliniat faptul ca intentia de necomercialitate trebuie sa existe in

momentul incheierii actului . (10)
Dupa cum se poate observa, conditiile de necomercialitate ale unui act

savarsit de un comerciant si care poate fi comercial sunt cu totul opuse conditiilor
cerute unui act de vanzare-cumparare savarsit de un necomerciant si caruia
acesta doreste sa-i atribuie caracter comercial.
Ca si in cazul vanzarii-cumpararii, conditiile se refera la actul juridic cu sens

de negotio juris, care poate fi incheiat si fara un inscris probator (instrumentum
probationem). De asemenea, intentia de necomercialitate nu trebuie sa rezulte
dintr-o declaratie expresa in acest sens, ea putand fi dedusa din alte imprejurari,
cum ar fi valoarea mica a actului incheiat, cantitatea mica de bunuri cumparate,
folosirea de catre comerciant a bunui cumparat in interes vadit propriu, in fata
concontractantului.
De exemplu, nu va avea caracter comercial cumpararea de catre un

comerciant a unei haine pe care o probeaza si apoi o imbraca in fata vanzatorului;
82
chiar daca comerciantul nu a precizat expres ca haina nu va fi renvanduta, acest
lucru este usor de inteles.
Si in cazul unui contracat de vanzare-cumparare savarsit de un comerciant in

calitate de vanzator actul poate fi necomercial daca din el rezulta acest lucru.
Este cazul vanzarii unui bun propriu, nedestinat comertului, daca vanzatorul
doreste sa excluda operatiunea din sfera comertului. Aceasta intentie trebuie sa
fie explicita si adusa la cunostinta dobanditorului bunului, in caz contrar
neputandu-se invoca caracaterul civil al actului, pentru ca, fata de dobanditor,
prezumtia prevazuta de articolul 4 din Codul Comercial functioneaza ca o norma
de protectie (11)
In caz de litigiu, instanta va stabili caracterul actelor in functie de intentia

partilor. Fiind o problema de fapt, intentia poate fi dovedita prin orice mijloc de
proba.
Sectiunea 4
Obligatii care au caracter comercial in temeiul articolului 4 din Codul

Comercial
Pentru stabilirea obligatiilor care au caracater comercial in temeiul articolului

4 din Codul Comercial, vom folosi clasificarea izvoarelor obligatiilor asa cum a
fost ea dedusa de doctrina juridica din dispozitiile Codului Civil, si anume
impartirea in contracte, quasi-contracte, delicte si quasi-delicte. (13)
Contractul, definit de Codul Civil in articolul 942 ca fiind “acordul intre doua
sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic”,
va fi un act subiectiv de comert daca este savarsit de un comerciant si nu se
include in cele doua exceptii tratate mai sus.
Quasi-contractul, privit in articolul 986 din Codul Civil ca “un fapt licit si
voluntar din care se naste o obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce
intre parti”, va avea caracterul unui fapt subiectiv de comert daca partea obligata
este un comerciant si i se gestioneaza acestuia afacerile fara sa fi dat o
insarcinare prealabila, ori primeste plata unui lucru nedatorat, ori se imbogaseste
fara just temei, in situatii neincluse in exceptiile prevazute de lege. De asemenea,
vor avea caracter comercial si actele referitoare la drepturile gerantului,
platitorului ori insaracitului, daca acesta este comerciant.
Delictul si quasi-delictul, privite ca fapte savarsite cu intentie sau din

neglijenta sau imprudenta, de catre cel obligat la plata ori de catre fiinta sau lucru
83
aflate sub paza sa, vor avea caracter comercial subiectiv daca persoana obligata
este un comerciant, si daca nu sunt aplicabile exceptiile legale.
Este important de subliniat ca au intotdeauna caracter comercial subiectiv

delictele nascute din actele si faptele de concurenta neloiala, caracterul comercial
fiind in defavoarea autorului faptelor, comercialitatea constituind o sanctiune in
plus, menita a inhiba dorinta comerciantilor de a recurge la astfel de fapte
nepermise prin aplicarea regimului special cu privire la libertatea de probatiune,
solidaritatea codebitorilor, curgerea de drept a dobanzilor etc. (14)
Bibliografie :
1. Istoria Dreptului Romanesc, editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980
1992, pag. 79
3. Josiene Caen, Michelle Fontaine, Catherine Perrou Zlatiev, LES

PROBLEMES JURIDIGUES DE LA ORE DES AFFAIRES, Paris, 1979, pag.
88
4. Viander, Alain, ACTES DE COMMERCE, COMMERCANTS, ACTIVI

TE COMMERCIALE, Collection Droit Fondamental, Paris, 1986
1992, pag. 84


Iasi, 1993
8. Josiene Caen, Michelle Fontaine, Catherine Perrou Zlatiev, LES

PROBLEMES JURIDIGUES DE LA VRE DES AFFAIRES, Paris, 1979
9. Fintescu, Ioan Nicolae, CURS DE DREPT COMMERCIAL, vol. I,



Iasi, 1993, pag. 44

Bucuresti, 1929, pag. 70-71
84
13. Statescu, Corneliu; Barsan, Corneliu, DREPT CIVIL - TEORIA
GENERALA A OBLIGATIUNIILOR, editura All, Bucuresti, 1995, pag. 18-19

Iasi, 1993, pag. 43
Capitolul VII
85
FAPTELE DE COMERT UNILATERALE
Sectiunea I
NOTIUNEA
In desfasurarea vietii economice, faptele juridice savarsite pot avea caracater

comercial pentru ambele parti contractante, fie ca au caracter obiectiv (de
exemplu, o operatiune de vanzare-cumparare comerciala), fie ca sunt subiective
(orice fel de acte incheiate intre doi comercianti daca nu se incadreaza in
exceptiile prevazute de lege), fie ca sunt cu caracater obiectiv pentru o parte si
subiectiv pentru alta (cum ar fi incheierea de catre un comerciant cu un
intreprinzator a unui contract de prestari de servicii in benefciul comerciantului).
Aceste fapte de comert se numesc fapte comerciale bilaterale.
Pe langa acestea, exista si fapte juridice care au caracter comercial numai

pentru una din parti, iar pentru cealalta au caracter civil. De fapt, activitatea de
producere de bunuri si servicii este destinata tuturor oamenilor, iar majoritatea
dintre ei nu sunt comercianti. Pentru acestia faptele juridice prin intermediul
carora ajung sa beneficieze de rezultatele activitatii economice au caracter civil.
Avand in vedere faptul ca operatiunile din agricultura, singurele care produc
materia prima originara a fiecarei intreprinderi de productie sau servicii, nu sunt
comerciale si ca nici cumpararea de catre beneficiari a rezultatelor prefacerilor
acestora nu este comerciala, putem spune ca circuitul economic este format din
diverse operatiuni cu caracter comercial incadrate, la inceput si la sfarsit, de
operatiuni de drept civil.
Faptele juridice care au caracter comercial pentru una din parti, iar pentru
cealalta au caracter civil se numesc fapte de comert unilaterale sau mixte. Sunt
unilaterale, pentru ca sunt comerciale doar pentru o parte contractanta. Sunt
mixte datorita legaturilor lor cu dreptul comercial, pe de o parte, si cu dreptul
civil de cealalta parte.
Uneori, faptele de comert unilaterale sunt numite de catre legiuitor, cum este
cazul articolului 6, aliniatul 1 din Codul Comercial care prevede: “asigurarile de
lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra
vietii sunt fapte de comert numai in ce priveste pe asigurator”. Alteori, caracterul
acestor fapate trebuie dedus din coroborarea prevederilor legale. Astfel, aliniatul
2 al articolului 6 arata ca ,contul curent si cecul nu sunt considerate fapte de
comert in ce priveste pe necomercianti, dar punctul 11 al articolului 3 prevede
comercialitatea actelor incheiate de intreprinderile bancare, intre care se numara
si operatiunile de cont curent si cec; rezulta de aici ca, contul curent si cecul sunt
fapte de comert mixte intotdeauna. Dar in cele mai multe cazuri faptele de
comert mixte se stabilesc prin cercetarea caracterului actului juridic pentru
86
fiecare din partile contractante. Asa e in cazul majoritatatii acestor acte,
reprezentata prin cumpararea de catre beneficiarii necomercianti a bunurilor si
serviciilor puse la dispozitie de catre comercianti la sfarsitul circuitului
economic.
In doctrina juridica s-a discutat daca faptele de comert unilaterale sau mixte
formeaza o categorie aparte sau trebuie incluse in categoria faptelor de comert
obiective si subiective. Consideram ca ele trebuie tratate aparte datorita diferentei
de regim juridic aplicabil, fara sa se inteleaga din aceasa ca ele nu se includ in
vreuna din cele doua categorii de fapte de comert descrise in capitolele
anterioare. (1) Dar aceasta problema nu priveste decat organizarea lucrarilor de
doctrina juridica, intrucat nici in legislatie, nici in opera de aplicare a dreptului
ele nu formeaza o institutie juridica aparte.
Sectiunea 2
Regimul juridic al faptelor de comert unilaterale sau mixte
Regimul juridic al faptelor de comert unilaterale a cunoscut o evolutie in

timp, astfel incat sistemele juridice care beneficiaza de o reglementare
comerciala mai recenta sunt mai bine adaptate nevoilor vietii economice
deoarece au putut sa evite problemele aparute in aplicarea dispozitiilor aflate in
legislatiile mai vechi.
Un model de legislatie veche, depasita, insuficient adaptata in reglementarea

situatiei faptelor unilaterale de comert este aceea a Frantei. Aici se aplica
distributiv regulile comerciale si cele civile, fiind expresia ezitarilor legislatorului
care nu a stiut sa aleaga intre conceptia obiectiva si cea subiectiva in domeniul
actelor de comert. (2) In principiu, competenta instantelor civile sau comerciale
este data de calitatea paratului, dar practica judiciara a creat obiceiul ca
reclamantul sa aleaga instanta si modalitatea de atacare a paratului, dand astfel
normei de competenta un caracter alternativ. De asemenea, regulile capacitatii
juridice se aplica diferit in functie de calitatea partilor, iar regimul probator este
mai liber in contra comerciantului, ceea ce creaza acestuia o situatie mai grea.
In fata acestei situatii, profesorul Ives Guyon constata cu amaraciune: “nu

putem decat sa fim socati de imprecizia si ilogismul dreptului nostru”. (3)
Profitand de experienta nefericita a francezilor in ce priveste aplicarea unor

norme atat de ambigui, legislatia italiana prevede expres, in Codul Comercial din
1882, ca se aplica intotdeauna normele dreptului comercial, chiar daca actul este
civil pentru una din parti. (4)
87
Inspirandu-se din legislatia italiana, legiuitorul raman de la 1887 a prevazut
in articolul 56 al Codului Comercial:
“Daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt
supusi, incat priveste acest act, legii comerciale, afara de despozitiile privitoare la
persoana chiar a comerciantilor si de cazurile in care legea ar dispune altfel”.
Solutia adoptata de legiuitorul roman este justificata de ratiuni ce tin de

unitatea de regim juridic aplicabil si mai ales de necesitatea asigurarii egalitatii
partilor in fata legii si a instantelor judecatoresti, asa cum prevede unul din
principiile fundamentale ale dreptului recunoscute de natiunile civilizate. In acest
sens s-a pronuntat si Tribunalul Dambovita in 15 Octombrie 1925:
“Articolul 56 din Codul Comercial supune legii comerciale pentru oricare din
partile contractante actul incheiat si care este comercial numai pentru una din
parti.
Prin aceasta legea comerciala a vroit sa faca egale partile fata de acest act.
Egalitatea aceasta exista si pentru dovedirea cu martori a actului incheiat, astfel
ca aceasta proba poate sa o ceara si partea pentru care actul nu este comercial,
intocmai ca si cealalta parte”. (5)
Nerespectand spiritul si nici litera legii, Curtea de Apel Bucuresti a gresit in

cuprinsul deciziei numarul 212 din 3 Iunie 1936 afirmand urmatoarele:
“Potrivit dispozitiilor articolului 6 , aliniatul 2 din Codul Comercial, contul

curent va fi considerat act de comert pentru toti cocontractantii, in virtutea
dispozitiilor articolului 56 din Codul Comercial”. (6)
Consideram ca aceasta decizie nu a respectat nici spiritul, nici litera

articolului 56 care arata ca, in prezenta unui fapta de comert unilateral, “ toti
contractantii sunt supusi incat priveste acest act legii comerciale”, intrucat nu se
spune nici unde si nici nu era in intentia legiuitorului, ca actul va avea caracter
comercial pentru ambele parti contractante. Chiar daca actul este supus legislatiei
comerciale, el ramane totusi civil pentru contractantul necomerciant. Chiar daca
o persoana incheie regulat acte juridice cu niste comercianti, el nu incheie acte de
comert, ci acte civile in ceea ce il priveste, astfel ca el nu va putea revendica, cu
aceasta motivare, calitatea de comerciant. De altfel, ar fi absurda aceasta solutie,
intrucat ar insemna ca toti oamenii care cumpara regulat produse din magazine
incheie acte de comert si, deci , toti ar fi comercianti.
Ca urmare a aplicarii articolului 56, in prezenta unui fapt de comert unilateral

se aplica dispozitiile comerciale si in materia competentei, precum si in aceea a
prescriptiei extinctive. Totusi, pentru un plus de precizie, legiuitorul roman a
preferat sa faca o referire expresa la regimul aplicabil in cazul acestor institutii
juridice. Astfel, articolul 893 din Codul Comercial prevede: Chiar cand actul este
88
comercial numai pentru una din parti, actiunile ce deriva dintr-ansul sunt de
competenta jurisdictiunei comerciale”. In acelasi spirit, articolul 945 din Codul
Comercial prevede : “Actiunile derivand din acte care sunt comerciale chiar
numai pentru una din parti se prescriu pentru toate partile contractante in
conformitate cu dispozitiunile legii comerciale”. Desi aceste articole se refera
numai la actele comerciale unilaterale, consideram ca legiuitorul a inteles sa se
refere si la faptele de aceeasi natura, omisiunea fiind doar o inconsecventa care
nu trebuie sa produca efecte discriminatorii intre cele doua notiuni.
Sectiunea 3
Exceptiile de la aplicarea legii comerciale
Din chiar formularea articolului 56 din Codul Comercial se desprind doua

exceptii de la aplicarea dispozitiilor comerciale in cazul unui act comercial mixt.
Astfel, nu se vor aplica reglementarile comerciale in cazul dispozitiilor
“privitoare la persoana chiar a comerciantilor” si in “cazurile in care legea ar
dispune altfel”.
3.1. Aplicarea legislatiei comerciale in cazul dispozitiilor privitoare la

persoana comerciantilor:
Asa cum prevede articolul 56 din Codul Comercial, in cazul faptelor juridice
care au caracter comercial doar pentru una din parti se aplica regulile specifice
comertului, cu motivarea prezentata mai sus. Din aceasta nu rezulta insa ca
faptele juridice si-ar schimba caracterul, ca ar deveni in totalitate comerciale. Ele
raman civile (sau apartinand altor ramuri ale dreptului) pentru partea care nu este
comerciant, articolul respectiv referindu-se numai la regimul juridic aplicabil.
Pentru ca dispozitia normativa nu se refera la caracterul actului juridic, nici

calitatea persoanei, care depinde de acest act, conform sistemului obiectiv
insusit de legiuitorul raman, nu se schimba. cocontractantul necomerciant nu va
primi calitatea de comerciant oricate acte de comert mixte ar incheia, intrucat, in
ceea ce -l priveste, ele nu sunt acte de comert. De altfel, ar fi absurd ca imensa
majoritate a populatiei Romaniei sa capte calitatea de comerciant pentru ca
cumpara zilnic bunuri din magazinele negustorilor, incheind astfel zilnic acte de
comert mixte.
Neavand calitatea de comerciant, partea care incheie un act civil nu va fi

supusa dispozitiilor impuse comerciantilor profesionisti, adica nu va putea fi
89
declarata ca falimentara, nu va fi obligata sa se inregistreze in registrele
comerciantilor, nu va trebui sa tina la zi registre contabile, etc.
Aceasta exceptie a fost prevazuta de legiuitor dintr-un exces de precizie.

Consideram ca ea nu era necesara, intrucat dispozitia principala a articolului 56
nu o impune. Ea ar fi putut fi dedusa din interpretarea primei parti a articolului,
unde nu se face nici o referire la caracterul actului in ce priveste pe
necomerciant, ci numai la regimul juridic aplicabil. Daca ar fi inteles sa se refere
la caracterul actului in ce priveste pe necomerciant, ci numai la regimul juridic
aplicabil. Daca ar fi inteles sa se refere la caracterul actului, articolul 56 ar fi
trebuit sa prevada, simplu, “daca un act este comercial numai pentru una din
parti, este un act de comert”. Doar in acest caz exceptia ar fi fost absolut
necesara.
Consideram, de asemenea, ca exprimarea legiuitorului nu este cea mai

fericita, neprecizand faptul ca se refera numai la regimul juridic si nu la
caracaterul actului in sine.
Privit din acest punct de vedere, putem spune ca, daca din perspectiva
dreptului comercial, actul juridic incheiat intre un comerciant si un necomerciant
este un act de comert mixt, tot astfel, din perspectiva dreptului civil el este un act
civil mixt caruia nu i se aplica insa dispozitiile normative civile decat in masura
in care legislatia comercial este prea saraca.
3.2. Dispozitiile pe care insasi legea comerciala le exclude de la aplicare:
Prin exceptarea de la aplicarea regulii prevazute in articolul 56 a dispozitiilor

pe care insasi legea le exclude, s-a urmarit crearea pentru legiuitor a posibilitatii
de a stabili si pentru viitor noi exceptii, in acord cu nevoile vietii economice si cu
vointa de Stat. Pentru a ne afla in prezenta unei exceptii de acest tip, trebuie ca ea
sa fie prevazuta expres intr-un act normativ. Actul normativ nu trebuie sa fie
neaparat o lege, el putand fi si o Hotarare de Guvern sau chiar o Ordonanta,
pentru ca acest act nu ar incalca o dispozitie a Codului Comercial, ci ar crea o
noua exceptie, facand aplicarea ultimei parti a articolului 56 din Codul
Comercial.
O astfel de dispozitie este cuprinsa in articolul 42 din Codul Comercial. Dupa

ce in aliniatul 1 creaza prezumtia de solidaritate in cazul debitorilor comercianti,
in aliniatul ultim, facand aplicarea exceptiei a doua articolul 56, prevede : “Ea
(prezumtia de solidaritate) nu se aplica la necomercianti pentru operatiuni care, in
cat ii priveste, nu sunt fapte de comert”. Intr-un asemenea caz, nu se vor aplica
dispozitiile privitoare la solidaritatea prezumata a codebitorilor, prevazuta in
legislatia comerciala, ci se va prezuma obligatia ca fiind divizibila, conform
90
dispozitiilor civile in materie, ramanand in sarcina creditorului sa probeze
eventuale solidaritati.
Exceptia a doua prevazuta de articolul 56 al Codului Comercial este tot o

aplicare a regulii dupa care actele de comert mixte nu au caracter comercial
pentru ambele parti, ci doar acelasi tratamment juridic.
In acest sens s-a pronuntat si practica juridicara, prin Decizia numarul 140
din 25 ianuarie 1935 a Inaltei Curti de Casatie de la Bucuresti:
“Prezumtia de solidaritate din comercial este inlaturata pentru toate

obligatiunile necomerciantilor, care, in aceea ce-i priveste, nu sunt fapte de
comert, iar nu numai pentru fidejusiunea unui necomerciant, data pentru o
operatiune care, in ceea ce il priveste, nu era comerciala”.(7)
Bibliografie :

1992, pag. 78
Josiene Caen, Michelle Fontaine, Catherine Perrou Zlatiev, LES

PROBLEMES JURIDIGUES DE LA VIE DES AFFAIRES, Paris,1979
1992, plag. 84
4. Articolul 54 din Codul Comercial italian

6. Idem, pag. 60
7. Idem, pag. 75
Capitolul VIII
91
CRITICA UNEI DECIZII CONTROVERSATE
In fapt :
Intre cele doua parti s-a nascut un litigiu cu privire la aplicarea prevederilor
arrticolului 5, litera a din Legea numarul 12?1991 cu privire la impozitul pe
profit.
Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL a sustinut ca nu datoreaza

Statului roman nici un impozit pe profit deoarece se afla in situatia
intreprinderilor de productie care beneficiaza de o scutire de obligatia acestui
impozit pe o durata de 5 ani de la infiintare. In acest sens, a motivat ca in
activitatea desfasurata de societate ponderea o constituie productia de bunuri cu
valoare intelectuala, si anume tiparirea de reviste, brosuri, carti. Tiparirea
acestora reprezinta 95 % din activitatea societatii, in conformitate si cu
concluziile formulate de organele de control financiar de Stat. Faptul ca
societatea presteaza si anumite servicii catre diversi beneficiari nu poate releva
specificul activitatii ei, intrucat serviciile reprezinta numai 1 % din totalul
prestatiilor.
Organele de control financiar nu au retinut motivatia formulata de directorul

societatii comerciale, Ionita Cristea, si a obligat SC “Ecran Magazin” SRL la
plata impozitului pe profit calculat retroactiv si a amenzilor pentru intarzierea in
plata. In luarea deciziei de sanctionare agentii constatatori s-au intemeiat pe
considerarea intreprinderilor de editura ca intreprinderi de prestari de servicii,
dupa cum s-a pronuntat si majoritatea autorilor de lucrari de drept comercial si
dupa cum s-a orientat si practica judiciara recenta. In opinia lor nu ponderea unei
anumite activitati are relevanta, ci specificul intreprinderii. Iar societatea gasita in
culpa nu neaga ca ar fi o intreprindere de editura, asa cum este ea definita de
doctrina juridica din intreprinderea punctului 10 al articolului 3 din Codul
Comercial.
Impotriva deciziei de sanctionare, societatea, prin reprezentantul ei,

directorul general, a inititat procedura de plangere pe cale gratioasa si apoi pe
cale ierarhica, finalizata in fata Directiei Generale de solutionare a contestatiilor
din subordinea Ministerului de Finante.
Si in aceasta faza a fost respinsa contestatia privind modul de solutionare a

cererii societatii de anulare a actului administrativ de constatare a intarzierii in
plata impozitului pe profit si de scutire de la plata acestui impozit datorat statului.
Motivarea Directiei Generale de solutionare a contestatiilor este identica cu aceea
data de organul constatator, si anume ca societatea aflata in culpa nu se
incadreaza in categoria intreprinderilor de productie, ci in aceea a intreprinderilor
92
de prestari de servicii, nebeneficiind de scutirea de impozit pe profit prevazuta de
articolul 5, litera a din Legea numarul 12/1991.
In fata acestei situatii, Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL a

declarat recurs la Curtea Suprema de Justitie, sectia de contencios administrativ,
solicitand constatarea calitatii ei de intreprindere producatoare de bunuri si nu de
intreprindere de prestari de servicii, si, pe cale de consecinta, scutirea de plata
impozitului pe profit si anularea procesului verbal de constatare a contraventiei si
a intarzierii in plata acestui impozit.
In drept:
Litigiul s-a nascut in legatura cu specificul activitatilor desfasurate de

intreprinderile de editura, in general, si cu acela al activitatii societatii recurente
pentru cazul supus dezbaterii, cu alte cuvinte, daca ne aflam in fata unei activitati
de productie sau a uneia de prestari de servicii. Asa cum am aratat si pe parcursul
lucrarii, se cauta definirea cat mai exacta a intreprinderii prevazute de punctul 10
al articolului 3 din Codul Comercial.
Consecinta solutionarii cererii principale este legata de aplicarea dispozitiilor

articolului 5, litera a, din Legea numarul 12/ 1991, cu privire la impozitul pe
profit, articol care se refera la scutirea de plata impozitului pe profit a societatilor
de productie pe o durata de 5 ani de la infiintare.
Recursul formulat de societatea comerciala este facut in conformitate cu

dispozitiile articolului 4 din Legea numarul 29/1990 privind contenciosul
administrativ, dupa ce a fost epuizata procedura prealabila obligatorie prevazuta
de articolul 5 al aceleiasi legi.
Solutia instantei de recurs :
CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE
SECTIA DE CONTENCIOS ADMINISATRATIV
DECIZIA NR. 52
DOSAR NR. 1506/1993
Sedinta publica de la 24 ianuarie 1994
Presedinte : E.I. - judecator
L.G.- judecator
93
B.S. - judecator
G.G. - magistrat asistent
S-a luat in examinare recursul declarat de Societatea Comerciala “Ecran

Magazin” SRL Brasov impotriva deciziei numarul 276050 din 18 octombrie
1993 a Ministerului Finantelor - Directia Generala de solutionare a contestatiilor .
La apelul nominal s-a prezentat Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL

Brasov prin directorului Ionut Cristea si reprezentata de avocatul B.T. lipsind
Ministerul Finantelor Directia Generala de solutionare a contestatiilor.
Procedura completa.
Avocatul B.T. a sustinut recursul si a solicitat admiterea acestuia cu referire

la motivele scrise.
CURTEA
Asupra recursului de fata;
Din examinarea lucrarilor din dosar, se constata urmatoarele:
Prin decizia nr. 276050 din 18 octombrie 1993, Ministerul Finantelor a

respins contenstatia formulata de Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL
Brasov, privind modul de solutionare a cererii acesteia de scutire de la plata
impozitului pe profit.
S-a precizat in cuprinsul deciziei respective ca, intrucat are ca obiect de

activitate editarea unor publicatii destinate mass-media, societatea comerciala se
incadreaza in categoria unitatilor prestatoare de servicii, care nu pot beneficia de
prevederile art. 5, litera a din Legea nr. 12/1991
Impotriva acestui act administrativ jurisdictional a declarat recurs, conform

art. 4 din Legea nr. 29/1990, Societatea comerciala “Ecran Magazin” SRL.
Recurenta a sustinut ca in mod gresit Ministerul Finantelor a respins

contestatia, deoarece in cadrul activitatii pe care o desfasoara, tiparirea unor
publicatii are o pondere de 95% fata de 1 % cat reprezinta prestarile de servicii
(publicitate). Ca atare, existau temeiuri suficiente pentru a se aprecia ca, fiind
vorba de o activitate industriala, nu datoreaza impozitul pe profit pe o perioada
de 5 ani.
94
Critica este intemeiata.
Cu xerocopia Statutlui Societatii Comerciale “Ecran Magazin” SRL Brasov

anexata la dosar, se atesta ca obiectul activitatii acesteia se limiteaza la editarea
de publicatii, comert exterior si servicii. Pentru indeplinirea obiectivelor sale,
recurentea indeplineste operatiuni specifice, intre care se regasesc cele de editare
a publicatiei centrale “Ecran Magazin”, editarea de suplimente ale revistei, de
carti si reviste, transporturi de marfuri cu mijloace proprii.
Potrivit constatarilor care au fost consemnate in procesul_verbal de control

financiar, in perioada 1 ianuarie - 30 septembrie 1993, societatea comerciala a
efectuat operatiuni scutite de plata impozitului pe profit in proportie de peste
95%.
Prin prestarea de servicii se intelege acea activitate indeplinita in vederea

realizarii unui anumit scop, altul decat obtinerea unui produs.
Asadar, interpretarea restrictiva data de Ministerul finantelor principalulului

obiect de activitate al recurentei, astfel cum este el precizat in statut, nu poate fi
acceptata, deoarece contravine semnificatiei reale a notiunii mai sus amintite, pe
de o parte, iar pe de alta parte, ignora tocmai acele activitati care detin ponderea,
incepand de la provizionarea cu hartie de ziar, alte materiale necesare tiparirii, si
pana la operatiunile ce asigura imprimarea publicatiilor sau transportul
produsului finit.
In sprijinul acestei concluzii pot fi invocate insa si argumente deduse din

analiza clasificarii facute de Comisia Nationala pentru Statistica, potrivit careia
activitatea editurilor si a poligrafiei este de domeniul industriei, clasele 2211 si
2212.
Rezulta deci ca editura nu poate fi incadrata intr-o activitate de prestare a

unor servicii, devreme ce nu realizeaza o prestatie. ea a fost si ramane un
ansamblu de activitati efectuate de autori, tehnoredactori, tipografi, si
econcretizate intr-un produs finit, respectiv publicatiile destinate publicului.
(subl. ns.)
Fata de considerentele expuse, urmeaza a se admite recursul si a se dispune

desfiintarea actului administrativ jurisdictional, in sensul admiterii contestatiei si
al constatarii ca recurenta este scutita de impozit pe profit, timp de 5 ani,
conform art. 5 lit. a din Legea nr. 12/1991.
Vazand si dispozitiile art. 13 alin. 2 din Legea nr. 30 din 1991.
PENTRU ACESTE MOTIVE
95
IN NUMELE LEGII
DECIDE ;
Admite recursul declarat de Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL

Brasov impotriva deciziei nr. 276050 din 18 octombrie 1993 a Ministerului
Finantelor - Directia Generala de solutionare a contestatiilor.
Desfiinteaza decizia susmentionata si in fond admite contestatia.
Constata ca Societatea Comerciala “Ecran Magazin” SRL Brasov este scutita

de impozit pe profit, pentru activitatea de editura, timp de 5 ani.
Pronuntata in sedinta publica, astazi 24 ianuarie 1994.
Critica deciziei :
Avand in vedere complexitatea situatiei de fapt si saracia materialelor

documentare publicate in legatura cu aceasta speta, nu ne permitem sa aducem
critici in legatura cu retinerea de catre instanta de contencios administrativ a
situatiei supuse dezbaterilor. Consideram corecta decizia Curtii Supreme de
Justitie, sectia de Contencios Administrativ de a constata ca Societatea
Comerciala “Ecran Magazin” SRL Brasov se incadreaza in categoria societatilor
scutite de impozitul pe profit datorita obiectului ei de activitate, in conformitatea
cu dispozitiile articolului 5, litera a din Legea nr. 12/ 1991.
Criticabila este, in opinia noastra, motivarea data de instanta, din urmatoarele

motive:
In primul rand, din Statutul Societatii, asa cum a fost el redat in cuprinsul
deciziei numarul 52 din 24 ianuarie 1994, nu rezulta ca societatea ar avea un
specific mai mult productiv. Mai mult chiar, s-ar putea deduce ca in obiectul de
activitate intra un tip de activitate productiva (tiparirea publicatiei centrale
“Ecran Magazin”, unul de circulatie a marfurilor (Distribuirea publicatiei
amintite) si doua tipuri de servicii prestate catre diversi beneficiari (editarea de
carti si alte reviste decat cea centrala - despre care nu se spune ca ar apartine
societatii si publicitatea facuta, e limpede, in interesul altor persoane fizice sau
juridice). Instanta nu-si putea intemeia decizia pe un Statut insuficient lamuritor,
capabil, pe alocuri, chiar sa o contrazica.
In al doilea rand, punand in discutie caracterul activitatilor desfasurate in

cadrul unei intreprinderi de editura, instanta nu putea sa-si intemeieze pozitia
care considera editura ca fiind intreprindere de productie pe o clasificare facuta
96
de Comisia Nationala de Statistica, intrucat aceasta clasificare nu are caracterul
unui act normativ, ci face doar constatari generale, fara relevanta in fata unui caz
particular. Daca ar fi simtit nevoia unor lucrari de orientare, la fel de generale si
neobligatorii pentru judecatori, instanta ar fi trebuit sa apeleze la lucrarile de
doctrina juridica, mai apropiate de specificul activitatii de jurisdictie. Daca ar fi
apelat la ele, decizia ar fi fost altfel motivata, intrucat doctrina actuala se
pronunta clar, asa cum am aratat si pe parcursul capitolelor anterioare, in sensul
incadrarii intreprinderilor de editura in categoria intreprinderilor prestatoare de
servicii.
Dar cea mai grava greseala savarsita de instanta este aceea de a isi fi permis
sa generalizeze, sfidand regulile logicii juridice, pornind de la un caz particular.
Daca societatea recurenta intamplator presteaza servicii de editura in interesul
propriu al realizarii propriei publicatii, nu inseamna ca toate editurile isi au
propriile publicatii periodice su ca se limiteaza la aceste. Dimpotriva, asa cum s-
a pronuntat doctrina juridica moderna, in zilele noastre tot mai putine edituri se
ocupa si de productiile literare ale lor, rezumandu-se la o activitate lipsita de
raspundere sub aspectul adevarului informatiilor tiparite, si anume la activitatea
de tiparare pe baza de comanda a operelor straine de ele. Curtea, incalcand grav
legile logicii in motivarea unei hotarari, consideram ca daca a dat totusi o solutie
justa, aceasta a fost intamplatoare.
Bibliografie :
Decizia comentata a fost publicata in “Revista de Drept Comercial”, nr.

5/1994, editura “Lumina Lex”, Bucuresti, pag. 78-79.
CUPRINS
97
Capitolul I - Consideratii generale asupra actelor si faptelor
de comert.....................................................................1
Capitolul II - Definirea si clasificarea actelor si faptelor de
comert1........................................................................12
Capitolul III - Operatiuni de interpunere in schimb sau circulatie......20
Capitolul IV - Operatiuni de intreprinderi...........................................38
Capitolul V - Faptele de comert conexe (accesorii)...........................62
Capitolul VI - Faptele de comert subiective........................................79
Capitolul VII - Faptele de comert unilaterale.......................................87
Capitolul VIII- Critica unei decizii controversate................................93
98

Capitolul I Consideratii Generale Asupra Actelor Si Faptelor de Comert

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I Consideratii Generale Asupra Actelor Si Faptelor de Comert

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I

CONSIDERATII GENERALE ASUPRA ACTELOR SI FAPTELOR

ACTELE SI FAPTELE JURIDICE

1.1. Actele si faptele juridice in Teoria Generala a Dreptului

Problema actelor si faptelor juridice a provocat vii dezbateri in doctrina

l.2. Actele si faptele de comert - specii ale actelor si faptelor

Asa cum din corpul general al dreptului se desprind ramuri speciale de

1.3. Enumerarea legislativa a actelor si faptelor de comert:

In legislatia comerciala se gasesc enumerate expres unele acte si fapte de

SISTEMUL REGLEMENTARII ACTELOR SI FAPTELOR DE

2.1. Diferite sisteme de reglementare a actelor si faptelor de comert

Doctrina juridica a dreptului comercial a relevat existenta a doua mari

2.4. Caracterul enumerarii facute in articolul 3 Cod Comercial:

SPECIFICUL ACTELOR SI FAPTELOR COMERCIALE

Ca institutii ale dreptului comercial, actele si faptele de comert urmeaza

5. Stanciu Carpenaru, DREPT COMERCIAL ROMAN, editura

DEFINIREA SI CLASIFICAREA ACTELOR SI FAPTELOR DE

DEFINIREA ACTELOR SI FAPTELOR DE COMERT

1.1. Lipsa unei definitii legale;

Codul Comercial si celealte acte normative in materie comerciala nu dau

l.2. Interesul definirii actelor si faptelor de comert:

Doctrina juridica franceza, referindu-se la importanta definirii actelor de

1.3. Diferite teorii privind definirea actelor si faptelor de comert:

Cu privire la definirea actelor si faptelor de comert, in doctrina juridica au

1.3.1. Teoria circulatiei priveste actul de comert ( in cazul nostru se refera

1.3.3. Teoria intreprinderii : priveste actul de comert ca acel act savarsit

2.1. Criterii de clasificare:

Clasificarea actelor si faptelor de comert este necesara pentru a se stabili

2.1.1. Clasificarea legilativa este facuta in principal in cuprinsul articolelor

2.1.2. Clasificari doctrinale : Autorii de lucrari din domeniul dreptului

2.2. Clasificarea adoptata pentru expunere :

OPERATIUNI DE INTERPUNERE IN SCHIMB SAU CIRCULATIE

In cadrul operatiunilor de interpunere in schimb sau circulatie doctrina

VANZARE - CUMPARARE COMERCIALA

1.1. Definirea legislativa :

Operatiunile de vanzare-cumparare comerciala sunt cuprinse in enumerarea

1.2. Specificul vanzarii-cumpararii comerciale:

1.2.2. Deosebirea operatiunii de vanzare-cumparare comerciala de cea civila :

Doctrina juridica si practica judiciara au stabilit trei conditii pe care trebuie sa

2. intentia de revanzare trebuie sa fie cunoscuta cocontractantului: aceasta

3. Intentia de revanzare trebuie sa priveasca insusi bunul : aceasta inseamna

1.2.4. Discutii si probleme din doctrina si practica judiciara:

Vanzarea-cumpararea bunurilor imobile :

In legislatia noastra actuala, vanzarea-cumpararea de bunuri imobile nu poate

Vanzarea-cumpararea unui fond de comert :

Vanzarea-cumpararea bunurilor mobile prin anticipatie:

Situatia bunurilor vandute dupa transformare:

Ne vom referi sub acest subtitlu la contractul de schimb si la cel de

OPERATIUNILE DE BANCA SI SCHIMB

2.1. Operatiunile de banca :

Codul Comercial face referire la operatiunile de banca in articolul 3, la

2.2. Operatiunile de schimb:

1.1. Definirea intreprinderii :

1.2. Caracteristicile intreprinderilor :

1.4. Clasificarea intreprinderilor :

Doctrina juridica a impartit intreprinderile in doua categorii :

2.1. Intreprinderile de constructii

Articolul 3, punctul 8 al Codului Comercial Roman numeste printre faptele

2.2. Intreprinderile de fabrici si manufactura:

Intreprinderile de fabrici si manufactura sunt considerate ca fapte de comert

INTREPRINDERILE DE PRESTARI DE SERVICII

3.1. Intreprinderile de furnituri :

3.2. Intreprinderile de spectacole publice :