1

IV. IDENTIFICAREA PERSOAN EI FIZICE

1. Consideraţii generale
a)
Definiţie
Prin „identificarea persoanei fizice” înţelegem individualizarea omului în
raporturile juridice civile.
b) Necesitatea identificării persoanei fizice
Identificarea omului este o necesitate generală şi permanentă.
Este o necesitate pentru că individualizarea omului se realizează în
toate raporturile juridice la care participă, adică în toate ramurile de drept.
Este, însă, şi o necesitate întrucât omul, de la naştere până la moarte,
participă continuu la cele mai diferite raporturi civile (şi nu numai civile).
Mai trebuie subliniat că necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin
general, cât şi de ordin personal.
Necesitatea individualizării este de ordin , , în sensul că societatea însăşi
are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi
juridice la care participă.
Totodată, această nevoie este şi de ordin sau pentru că fiecare om,
în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct interesat
să se poată individualiza în aceste raporturi.
c) Enumerarea principalelor mijloace de identificare
În dreptul civil român, principalele mijloace de identificare – numite şi atribute
de identificare – ale persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.
2. Numele
A. Noţiune şi caractere juridice
a) Noţiune
Doctrina defineşte, în general, numele ca fiind cuvântul ori cuvintele care
individualizează persoana fizică în societate. Deşi exactă, în fond, o asemenea definiţie
prezintă neajunsul de a nu releva calitatea esenţială a numelui de a fi un drept personal
nepatrimonial din
categoria atributelor de identificare.
1
De aceea, pe bună dreptate, Gh. Beleiu defineşte numele ca

.
Această definiţie ţine seama de dispoziţia, de principiu, a art. 12 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954: „ ”
(s.n.). b) Structură
Structura – legală – a numelui este stabilită de art. 12 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954,
2
astfel: „Numele cuprinde şi ” (s.n.).
c) Conţinutu l dreptului la nume

1
A se vedea Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
2
„Numele de familie” mai este desemnat şi prin formula „nume patronimic”, iar „prenumele” se
mai exprimă şi în expresia „nume de botez”.
Chiar în lipsa unor prevederi, care să enumere componentele dreptului la nume, trebuie
admis că prerogativele care-l alcătuiesc sunt: 1) dreptul de a purta numele, adică de a-l
folosi; 2) dreptul de a cere îndepărtarea greşelilor de scriere a numelui în orice acte
(precum actele de stare civilă ori actele de identitate); 3) dreptul de a se opune la
folosirea, fără îndreptăţire, a acelui nume de către altcineva.
d) Caracterele juridice ale numelui
Caracterele juridice ale numelui sunt impuse de natura acestuia de a fi un drept
personal- nepatrimonial.
În esenţă, numele se caracterizează prin:
– ; ca toate drepturile personale-nepatrimoniale, şi dreptul
la nume este un drept absolut;
– ; persoana fizică nu poate renunţa la nume, după cum nu-l poate nici
„vinde” ori „dona”, adică înstrăina; chiar în cazurile în care, în condiţiile legii,
numele de familie este transmis – prin filiaţie, căsătorie, adopţie – se remarcă faptul
că titularul dreptului nu este lipsit de acesta;
– ; dreptul la nume este imprescriptibil, atât – oricât ar dura
neexercitarea lui, el nu se pierde –, cât şi – oricât s-ar folosi un nume, el nu poate
fi dobândit decât în condiţiile legii;
– ; numele este strâns legat de persoana omului; el nu poate fi exercitat, în
principiu, decât personal, de către titular, iar nu prin reprezentare; prin excepţie, în
cazul numelui minorului este admisă reprezentarea în procedura schimbării pe cale
administrativă;
– ; toţi oamenii au dreptul la nume; acest caracter rezultă din art. 12 alin. (1)
din Decretul nr. 31/1954, „
” (s.n.);
– ; condiţiile dobândirii, ale modificării ori ale schimbării numelui se pot stabili
numai prin lege; acest caracter rezultă, neîndoielnic, din prevederile art. 12 din Decretul
nr.
31/1954;
– ; acesta este un caracter specific al numelui şi este exprimat în ideea
următoare: deşi este alcătuit din numele de familie şi prenume, totuşi, acestea –
împreună – individualizează persoană fizică.
Caracterele sus enunţate vor rezulta şi din dezvoltările ce urmează cu privire la numele
de familie şi prenume.
B. Numele de familie
a) Stabilirea (dobândirea) numelui de familie
Stabilirea numelui de familie este reglementată în art. 2 alin. (1) din Decretul nr.
3
975/1968 cu privire la nume şi în art. 62 şi 64 din Codul familiei.
Din dispoziţiile legale sus menţionate, rezultă că trebuie distinse
, în funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, şi
anume:

Art. 62 C. fam. prevede: „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al

părinţilor”. Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de
familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va
stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, o dată cu naşterea copilului, la serviciul
de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul
copilului va hotărî. ascultând pe părinţi, dacă acel copil va purta numele unuia dintre ei
sau numele lor reunite”.

3
Potrivit art. 2 alin. (1), „Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei (…), în
condiţiile prevăzute de Codul familiei”.
Art. 64 C. fam. dispune: „Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie
al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa
judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din
urmă. În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se
aplică dispoziţiile art. 62 alin. (2)”.
De observat că numai alin. (1) şi (3) ale art. 64 reglementează ipoteza de a numelui
de familie, alin. (2) reglementând un caz de a numelui de familie.

Numele de familie a unui asemenea copil se stabileşte pe cale , de către

primăria locului unde a fost găsit copilul.
Art. 2 alin. final din Decretul nr. 975/1968 dispune: „Numele de familie şi prenumele
copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, se stabilesc prin decizie, de primăria
comunei, a oraşului, a municipiului sau a sectorului municipiului Bucureşti în raza
căreia a fost găsit copilul”.
b) Modificarea numelui de familie
4
Modificarea numelui de familie este determinată – generic – de schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei.
Schimbările de stare civilă, care determină ori pot determina modificarea numelui
de familie, pot fi grupate astfel:

–
În cazul în care copilul găsit – căruia i s-a stabilit numele de familie prin decizia
primăriei – îşi stabileşte filiaţia măcar faţă de unul dintre părinţi, el îşi schimbă starea
civilă, devenind copil „din căsătorie” ori „din afara căsătoriei”, după caz.
– (de
regulă, faţă de tată)
Art. 64 alin. (2) C. fam. prevede: „În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi
faţă de celălalt părinte,
” (s.n.).
– .
Aşa cum s-a statuat în practică: 1) când mama copilului nu are nume de familie comun
cu al soţului tăgăduitor, copilul trebuie să ia numele de familie al mamei din momentul
naşterii; soluţia aceasta se întemeiază pe aplicarea art. 64 alin. (1) C. fam., deoarece
copilul a devenit din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită faţă de mamă; 2) dacă, după
tăgăduirea paternităţii,
se stabileşte paternitatea faţă de un alt bărbat, devine aplicabil art. 64 alin. (2) C.
fam. (ipoteza de mai sus).
– .
Într-o astfel de ipoteză, copilul se va afla în una din situaţiile examinate la „stabilirea
numelui de familie”; în consecinţă, îşi va găsi aplicaţie regula corespunzătoare
situaţiei în care se află copilul.
5
– . Potrivit art. 79 alin. (3) C. fam., se aplică
prevederile art. 78 alin. (1), (2) şi (4); aceasta înseamnă că, în cazul acestui fel de
adopţie, numele de familie al adoptatului se modifică.

4
numelui de familie se manifestă şi în ceea ce priveşte lui. În acest sens, art.
12 alin. (3) din Decretul nr. 51/1954: „
” (s.n.).
– . În lipsa unui text expres pentru această ipoteză, doctrina şi
jurisprudenţa admit că adoptatul redobândeşte numele avut înainte de adopţie, fără a
exista posibilitatea păstrării lui, ca la „desfacerea” adopţiei.

– . Pentru această ipoteză, art. 27 C. fam. prevede: „La

încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă,
numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.
Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau al
altuia dintre ei sau numele lor reunite”.
– . Soarta numelui de familie în caz de divorţ este prevăzută de art. 40
C. fam. astfel: „La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care,
potrivit art.
27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest
nume şi după desfacerea căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ. Instanţa,
pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli
între soţi.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre
foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie”.
– . Pentru această ipoteză nu există un text legal expres. În
lumina principiilor efectului nulităţii, nulitatea căsătoriei va conduce, întotdeauna, la
reluarea numelui dinaintea căsătoriei, fără a putea interveni învoiala ori încuviinţarea
instanţei.
– . Pentru această ipoteză, a existat o
controversă în doctrină, determinată de lipsa unui text expres.
În prezent, se admite că moartea nu produce nici un efect asupra numelui de familie al
soţului supravieţuitor care a luat numele de familie al soţului decedat. Aceasta înseamnă
că soţul supravieţuitor este în drept să poarte acel nume de familie, putându-l chiar da,
ca nume de familie comun, în căsătoria subsecventă.
c) Schimbarea numelui de familie

Condiţiile şi procedura schimbării numelui de familie pe cale administrativă sunt

stabilite de Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume.

Prin „schimbarea numelui de familie pe cale administrativă” se înţelege înlocuirea

numelui de familie cu un alt nume de familie, la cerere, prin decizie administrativă.

Procedura schimbării numelui de familie (ca şi a prenumelui) pe cale administrativă

se declanşează printr-o în acest sens.
Cererea se depune la primăria de domiciliu. Ea trebuie motivată şi însoţită de
următoarele acte: copii legalizate de pe certificatele de atare civilă; actul ce conţine
consimţământul celuilalt soţ; copia deciziei de aprobare a autorităţii tutelare (dacă e
cazul).
Cererea de schimbarea numelui se publică, în extras, prin grija şi pe cheltuiala
solicitantului, în „Monitorul Oficial al României”.
În termen de 30 de zile de la publicare, orice persoană poate face la cererea
de schimbare a numelui, care se depune la aceeaşi primărie.

5
Adopţia este reglementată, în prezent, de Codul familiei (Capitolul II, art. 66-85) şi de Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin Legea nr.
87/1998.
Precizăm că, renunţându-se la adopţia cu efecte restrânse – care nu aducea atingere legăturii de rudenie
nefirească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte –
este permisă doar adopţia cu efecte depline de filiaţie firească din legislaţia anterioară.
Cererea de schimbare a numelui de familie, împreună cu actele însoţitoare şi opoziţiile
(dacă sunt), se înaintează, de către primărie, Inspectoratului General al Poliţiei, din
cadrul Ministerului de Interne.
Competenţa soluţionării cererii aparţine acestui organ (I.G.P.).
Potrivit art. 12, „Inspectoratul General al Poliţiei, verificând dacă sunt îndeplinite toate
condiţiile prevăzute de lege şi apreciind temeinicia cererii, precum şi a opoziţiilor
făcute, va da o , după caz, de admitere sau de a cererii, în termen de 60 de
zile de la primirea dosarului” (s.n.).
Decizia de schimbare a numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere
(art. 15).
schimbării numelui ; de la
această dată, solicitantul va purta numai numele obţinut prin decizie.
Dovada schimbării numelui se face cu decizie de admitere a cererii, sau cu
certificatul eliberat pe baza acestei decizii.
C. Prenumele
a) Noţiune
Prenumele este acea parte a numelui care , mai ales,
.
Totodată, prenumele distinge o persoană faţă de alte persoane cu acelaşi nume de
familie, dar din familii diferite.
Persoana fizică are asupra prenumelui un care are acelaşi conţinut ca
şi dreptul subiectiv asupra numelui de familie.
b) Caractere
Prenumele are aceleaşi caractere juridice ca şi numele de familie, respectiv: opozabilitate
, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi
universalitate. c) Stabilirea prenumelui
Potrivit art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 975/1968, „Prenumele se stabileşte la data
înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel care declară naşterea”.
Stabilirea prenumelui copilului găsit din părinţi necunoscuţi se face în aceleaşi condiţii
ca şi stabilirea numelui de familie.
d) Schimbarea prenumelui pe cale administrativă
Spre deosebire de „numele de familie”, care este supus „modificării”, ca
urmare a schimbărilor în starea civilă, prenumele nu este supus unor asemenea
modificări. Dar prenumele este supus schimbării pe cale administrativă.
Art. 4 din Decretul nr.975/1968 prevede că cetăţenii români pot obţine, pentru
motive temeinice, „schimbarea numelui de familie şi a prenumelui sau numai a
unuia dintre acestea”.
Regimul juridic al schimbării pe cale administrativă a numelui de familie se
aplică şi schimbării prenumelui.
D. Pseudonimul şi porecla
Numele, în sensurile arătate mai sus, nu se confundă nici cu pseudonimul şi, cu atât
mai mult, nici cu porecla.
a) Pseudonimul
Ca şi numele, pseudonimul individualizează persoana fizică în societate, în general,
într-un anumit domeniu de activitate, în special, printr-un cuvânt ori o grupare de
cuvinte. Pseudonimul formează obiectul dreptului subiectiv la pseudonim.
, dreptul la pseudonim este consacrat de:
– art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (alături de alte drepturi personale-nepatrimoniale,
cum este dreptul la nume);
– art. 3 pct. 2 din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor (care consacră dreptul
de a fi recunoscut ca autor, opera literară, artistică ori ştiinţifică urmând să apară, la
alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia).
Fiind obiect al dreptului subiectiv corespunzător, pseudonimul se bucură de protecţia
legală a drepturilor personale-nepatrimoniale.
Spre deosebire de nume, pseudonimul nu este supus „stabilirii”, „modificării” ori
„schimbării pe cale
administrativă”. b) Porecla
Pseudonimul nu trebuie confundat cu porecla.
În vorbirea obişnuită, porecla înseamnă supranume dat (de obicei, în bătaie de joc)
unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său
exterior sau a activităţii sale.
Deşi porecla constă, ca şi pseudonimul, într-un cuvânt ori o grupare de cuvinte, ea
nu formează obiectul unui drept subiectiv şi, în consecinţă, nu se bucură nici de o
protecţie legală.

3. Domiciliul
A. Noţiune, importanţă, carac tere şi feluri
a) Noţiune
Plecând de la prevederea art. 13 din Decretul nr. 31/1954, „Domiciliul persoanei fizice
este acolo ” (s.n.).
b) Importanţa domiciliului
Dintre domeniile dreptului civil, în care se învederează rolul domiciliului, menţionăm:
– ; astfel, potrivit art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991,
„Persoanele fizice care nu au cetăţenia română şi în România, precum şi
persoanele juridice care nu au naţionalitate română şi sediul în România, nu pot
dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii” (s.n.).
– ; potrivit art. 1104 C. civ., „Plata trebuie a se face în
locul arătat în convenţie.
Dacă locul nu este arătat, plata, în privinţa lucrurilor certe şi determinate, se va face în locul
în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul contractării.
În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului” (s.n.).
– ; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu
al defunctului.
c) Caracterele juridice ale domiciliului
Fiind un drept personal-nepatrimonial, dreptul la domiciliu este însoţit de
caracterele juridice ale unui asemenea drept: opozabilitatea ,
inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.
La aceste caracter – generale şi comune – trebuie adăugate caracte-rele juridice
specifice, şi anume: şi .
caracterizează domiciliul de drept comun şi pe cel legal (iar nu şi domiciliul
convenţional). Art. 13 şi 14 din Decretul nr. 31/1954 desemnează acest caracter juridic
specific, prin formula „locuinţă statornică”. Prin acest caracter, domiciliul se deosebeşte
faţă de reşedinţa persoanei fizice.
domiciliului se exprimă în ideea următoare: la un moment dat, persoana fizică
are (de drept comun sau legal). Dacă o persoană fizică are mai multe
locuinţe statornice, numai una are valoarea juridică a domiciliului, şi anume ,
aşa cum dispune art. 13 din Decretul nr. 31/1954.
 domiciliului este caracterul ce decurge din funcţia social-
juridică a domiciliului, de a fi mijloc de individualizare, în spaţiu, a persoanei.
d) Felurile domiciliului
6
În funcţie de modul de stabilire , domiciliul este de trei feluri:
– domiciliul de drept comun (numit şi „voluntar”);
– domiciliul legal;
– domiciliul convenţional (numit impropriu şi „ales”).
7
Aceasta este principala clasificare a domiciliului , pe care o vom avea în vedere în
cele ce urmează.

Ţinând seama că art. 13 din Decretul nr. 31/1954 are în vedere, în realitate, domiciliul
de drept comun, vom defini acest fel de domiciliu ca fiind
.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 5/1971, „Persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată
ca, în termen de 5 zile de la data obţinerii dovezii din care rezultă că are locuinţă
asigurată, să se prezinte la organul poliţiei în circumscripţia căruia îşi stabileşte noul
domiciliu, pentru
8
înscrierea menţiunii în actul de identitate şi în fişa de evidenţă a
populaţiei” .
Potrivit art. 3 din Legea nr. 5/1971, „Cu actul de identitate se face dovada
identităţii, a cetăţeniei române şi a domiciliului titularului”.

Prin domiciliu legal se înţelege

.
Persoanele fizice care au domiciliul legal sunt prevăzute în art. 14-15 din Decretul nr.
31/1954.
Generic, legea stabileşte acest domiciliu prin indicarea domiciliului persoanei
care realizează ocrotirea.
Mai concret:
– are domiciliul legal, după caz, la: a) părinţii săi; b) părintele la care
locuieşte statornic; c) părintele care îl ocroteşte; d) tutore.
– are domiciliul legal la tutore;
– are domiciliul legal la curatorul său în măsura în care acesta
este în drept să-l reprezinte.
Domiciliul legal se schimbă o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al
persoanei care asigură ocrotirea celui cu domiciliul legal.

Prin se înţelege

.
Reglementarea domiciliului convenţional se găseşte în Codul de procedură civilă şi în
Codul civil.
Astfel, potrivit art. 19 C. pr. civ., „Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie
verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe
decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială”.

6
În funcţie de teritoriul statului pe care se află, se distinge domiciliul în ţară faţă de domiciliul .
În fine, din punctul de vedere al soţilor, se poate distinge situaţia regulă – aceea a domiciliului conjugal
– faţă de situaţia de excepţie – aceea a domiciliilor .
7
„Domiciliul” provine de la expresia latină „domun colere”, ceea ce înseamnă casa pe care o locuieşte cineva.
Pentru a se deosebi locuinţa statornică de cea temporară, se folosesc două noţiuni juridice, respectiv:
şi .
8
Acelaşi art. 17 prevede mijloacele de dovedire a locuinţei asigurate: actul de proprietate,
contract de închiriere ori de subînchiriere; când e vorba de mutarea unui soţ la celălalt, de mutarea
părintelui la copil (ori
invers); dovada se face prin declaraţia scrisă de primire în spaţiu, însoţită de actul din care rezultă că
persoana care face declaraţia este titularul spaţiului locativ.
 B. Reşedinţa
a)
Noţiune
9
Reşedinţa este acel atribut de identificare, în spaţiu, a persoanei fizice, prin
indicarea locuinţei vremelnice ori temporare.
b)
Importanţă
Deşi legea civilă nu atribuie reşedinţei aceeaşi importanţă juridică ca şi domiciliului,
totuşi este de menţionat că reşedinţa prezintă utilitate pentru alte ramuri de drept,
precum: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul familiei etc.
c)
Stabilire
Din art. 12 al Pactului (citat), rezultă că este acela al ,
după cum cer interesele persoanei fizice.
Legea nr. 5/1971 precizează, în art. 22 alin. (2), categoriile
10
de persoane cărora li se
poate acorda „viza de reşedinţă în altă localitate” .

d)
Dovada
Reşedinţa se probează cu menţiunea înscrisă în actul de identificare, act care are
rubrici speciale, destinate reşedinţei.
În principiu, trebuie admis că reşedinţa poate fi dovedită şi cu alte mijloace de probă
decât viza din actul de identitate.

4. Starea civilă
A. Noţiune şi caractere
juridice
a) Noţiune
Starea civilă este .
Ca şi numele şi domiciliul, starea civilă este un drept personal-nepatrimonial, menit
să individualizeze persoana fizică.
Starea civilă este, în acelaşi timp, , calităţi care intră
în conţinutul său.
Expresia sinonimă stării civile este aceea de al persoanei.
b) Caracterele juridice ale stării civile
Fiind un drept personal-nepatrimonial, starea civilă este însoţită de caracterele juridice
ale unui asemenea drept: opozabilitatea , inalienabilitate, imprescriptibilitate,
personalitate şi universalitate.
La aceste caractere – generale şi comune – trebuie adăugat un al
stării civile care este sa; în alţi termeni, starea civilă nu poate fi
scindată.

9
Ca drept personal-nepatrimonial, dreptul la reşedinţă este consacrat în art. 12 din Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice; astfel: „ care se află, în mod legal, pe teritoriul unui stat,
de a circula acolo liber şi ” (s.n.), ca şi în Legea nr. 5/1971, care
reglementează procedura stabilirii ori a schimbării reşedinţei.
10
Art. 22 alin. (2) prevede: „Viza de reşedinţă în altă localitate se acordă:
a) persoanelor încadrate în muncă pe durată nedeterminată;
b) persoanelor încadrate în muncă pe durată determinată ori pe timpul de încercare, pentru a fi
încadrate în muncă;
c) persoanelor delegate sau detaşate pe durată mai mare de 30 de zile;
d) persoanelor internate mai mult de 30 de zile pentru îngrijirea sănătăţii;
e) persoanelor care urmează o şcoală sau un curs, pe durata anului şcolar sau a cursului;
f) în alte cazuri temeinic justificate”.
11
Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente: din căsătorie, din
afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv,
recăsătorit, rudă sau
afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), de o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.
 B. Acţiunile de stare civilă
Prin „acţiuni de stare civilă” se înţelege acele
.
După obiectul ori lor, acţiunile de stare civilă se împart în:
– este acea acţiune prin care se urmăreşte obţinerea altei
stări civile decât cea de la data intentării acţiunii; în această categorie intră: acţiunea în
stabilirea maternităţii (art. 52 C. fam.); acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din
afara căsătoriei (art.60 C. fam).
– este acea acţiune prin care se urmăreşte înlăturarea unei
stări civile, pretins generală, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală. Sunt acţiuni de acest
fel: acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie, acţiunea în contestarea
recunoaşterii de maternitate şi de paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei din
căsătorie, acţiunea în anularea căsătoriei, a adopţiei şi a recunoaşterii de filiaţie.
– este acea acţiune prin care se urmăreşte p schimbare,
doar pentru viitor, în starea civilă a persoanei. Sunt asemenea acţiuni cea de divorţ, cea
din desfacerea adopţiei.
C. Înregistrările de stare civilă
Prin „înregistrări de stare civilă” se înţeleg
12

.
Necesitatea şi rolul înregistrărilor de stare civilă sunt relevate de art. 1 din Decretul
nr.
278/1960 astfel: „Înregistrarea actelor şi a faptelor de stare civilă se face în interesul
statului şi al apărării drepturilor personale ale cetăţenilor”.
a) Felurile (categoriile) înregistrărilor de stare
civilă
Din dispoziţiile Decretului nr.278/1960 privind actele de stare civilă rezultă că
există ori de înregistrări de stare civilă:
– înregistrări sub forma actelor de stare civilă; această formă este utilizată în
trei situaţii: şi , întocmindu-se în mod corespunzător: actul de naştere, actul
de
căsătorie şi actul de
deces;
– înregistrări sub forma , pe registrele de stare civilă, formă
utilizată în următoarele situaţii: stabilirea filiaţiei faţă de mamă (prin recunoaştere ori acţiune
în justiţie); stabilirea filiaţiei faţă de tată (prin recunoaştere ori acţiune în justiţie); adopţie; divorţ;
schimbarea numelui pe cale administrativă.
b) Organizarea înreg istrăr ilor de stare civilă
se ţin, potrivit art. 34 din Decretul nr. 278/1960, în .
Primul exemplar al registrului se păstrează la primăria unde a fost întocmit. Al
doilea
exemplar se înaintează, spre păstrare, prefecturii jude-ţene, respectiv Primăriei
municipiului
Bucureşti
.
următoarele organe:
– , care sunt primăriile comunale, orăşeneşti,
municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
– , pentru naşterea ori decesul care ar avea loc în tren, pe
o navă ori aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării;
– , în cazul în care naşterea, căsătoria ori decesul are loc pe o navă în
timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării;
– , pentru naşterea ori decesul care are loc pe aeronavă, în
timpul călătoriei în afara graniţelor ţării;

12
Izvoarele de stare civilă sunt actele de stare civilă.
Sunt : recunoaşterea de filiaţie, adopţia, căsătoria, hotărârile judecătoreşti date în
acţiunile de stare civilă.
Sunt : naşterea (dată, loc) şi sexul.
 – ; aceştia sunt în drept să
efectueze înregistrări de stare civilă privitoare la cetăţenii români aflaţi în străinătate.
c) Regulile înreg istrărilor de stare civilă
Aceste reguli sunt prevăzute în Decretul nr. 278/1960 şi în actele normative date în
aplicare. Ca , sunt de reţinut următoarele:
– înregistrările de stare civilă se fac pe baza unei , făcută personal, în scris sau verbal;
– înregistrările făcute de o persoană necompetentă, care a exercitat public atribuţia de
delegat de stare civilă, rămân valabile chiar dacă acea persoană nu avea, în realitate, această
calitate; este consacrarea regulii ;
– în caz de refuz, la cererea părţii, primăria va înainta, de îndată, lucrările care privesc
cauza, judecătoriei, care va hotărî de urgenţă;
– sau unei înregistrări de stare civilă se poate face
;
– pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează, numai celui îndreptăţit,
un constatator; certificatelor se eliberează numai în condiţiile legii.
există pentru înregistrarea naşterii, a recunoaşterii ori a hotărârii
judecătoreşti de stabilire a filiaţiei, a adopţiei, a căsătoriei, a divorţului, a schimbării pe cale
administrativă a numelui, a decesului.
D. Actele de stare civilă
a) Definiţia actelor de stare civilă
Actele de stare civilă sunt
.
Concret, sunt acte de stare civilă – – înscrisurile oficiale,
special
tipărite şi completate, având denumirile: , precum şi
, şi , ca şi acestor
certificate, eliberate în condiţiile legii.
b) Natura juridică
Actul de stare civilă are o natură juridică :
, actele de stare civilă reprezintă o , cu toate
consecinţele juridice care decurg din această calificare, mai ales sub aspectul valabilităţii şi al
puterii lor doveditoare.
, actul de stare civilă este înscrisul doveditor – – al
actului administrativ individual (care este tocmai înregistrarea de stare civilă – ).
c) Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
Cazurile de reconstituire şi de întocmire ulterioară, în condiţii derogatorii, sunt prevăzute de
art. 32 din Decretul nr.278/1960, astfel:
„ actelor de naştere, de căsătorie şi deces se va putea cere dacă:
– registrele de stare civilă au fost sau pierdute;
– actul a fost întocmit şi .
Întocmirea acestor acte, , se va putea cere
dacă
: – registre de stare civilă;
– întocmirea actului din vina delegatului de stare civilă, deşi a fost făcută
declaraţia”
(s.n.). reconstituirii şi a întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă este
(iar nu judecătorească). Cererea, împreună cu actele doveditoare, se depun la primăria
domiciliului petiţionarului, care dispune efectuarea de cercetări de către organele de poliţie. În caz
de respingere a cererii, petiţionarul se poate plânge judecătoriei în circumscripţia căreia se află
sediul primăriei.
d) Anularea, rectificarea ori completarea actelor de stare civilă.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „
, în cazurile prevăzute de lege, întocmite în registrele
de stare civilă” (s.n.).
 Potrivit art. 10 alin. (1) din Decretul nr.278/1960, , sau unei
înregistrări în registrul de stare civilă
.
actelor de stare civilă, nedefinită de lege, trebuie înţeleasă ca fiind
sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile de valabilitate a actelor
de stare civilă.
Doctrina şi jurisprudenţa au precizat că anularea intervine: dacă înregistrarea a fost făcută de o
persoană necompetentă (cu excepţia aplicării art. 7 – ); dacă înregistrarea
nu s-a făcut în registrul de stare civilă; dacă s-a înregistrat un act sau fapt de stare civilă care n-
a avut loc.
şi actelor de stare civilă sunt căile juridice de înlăturare ori
de îndreptare a erorilor strecurate în ele.
Tot în doctrină şi jurisprudenţă s-a precizat că rectificarea ori completarea poate interveni în
caz de: neconcordanţă între cele două exemplare ale registrelor de stare civilă; la rubrica
„numele tatălui” din actul de naştere s-a trecut alt nume (exemplu: numele concubinului în loc
de numele soţului mamei copilului ori porecla acestuia).
De reţinut că a anulării, a rectificării ori a completării
, într-un asemenea caz aplicându-se o procedură
(îndreptarea neregulii făcându-se de chiar organul care a efectuat înregistrarea de
stare civilă).
e) Proba stării civile
Art. 22 din Decretul nr. 31/1954 prevede: „ întocmite
sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă.
eliberate în temeiul registrelor de stare
civilă întocmite sau înscrise în registre” (s.n.).