2.1.3. Proprietăţile chimice ale apei.

1. Stabilitatea termică

Molecula de apă este deosebit de stabilă, deoarece procesul

de formare a apei este un proces exoterm:

1
H 2( g ) + O 2( g ) → H 2 O ( vapori ) ∆ H = - 58 Kcal ⋅ mol-1 (2.5)
2

Apa este stabilă până în jurul temperaturii de 1200°C, de la

această temperatură ea începând să se disocieze în H2 şi O2. Nernst şi Von
Wartenberg au determinat, funcţie de temperatură, valorile coeficientului de
disociere α.

Temperatura, în K 1100 1800 2000 2200 2400 2930

α (% disociat) 0,051 0,199 0,588 1,42 2,92 11,1

Echilibrul reacţiei (2.5) este deplasat spre dreapta până la

temperaturi de ordinul miilor de grade, deoarece trebuie să se ţină cont de
faptul că, în paralel cu disocierea apei, la temperaturi de aproximativ
2000°C are loc şi disocierea O2 iar la temperaturi mai mari de 2500°C are
loc şi disocierea H2. Din această cauză apa nu se poate descompune termic
total.

2. Caracterul oxido - reducător al apei.

Apa poate avea atât caracter oxidant, cât şi reducător în

funcţie de substanţele cu care reacţionează. Astfel:
- reacţionează, comportându-se ca oxidant, la temperatura
obişnuită cu substanţe care prezintă afinitate faţă de oxigen şi care au
călduri de formare a oxizilor sau hidroxizilor mai mari decât ale apei. În
acest caz elementele sunt oxidate, iar din reacţie rezultă H2. Cu cât afinitatea
pentru oxigen a substanţei elementare este mai mare, cu atât temperatura la
care are loc reacţia, este mai joasă;
- reacţionează, comportându-se ca reducător, cu substanţe
care prezintă afinitate faţă de hidrogen.
 Caracterul oxido-reducător al apei se poate explica prin cele
două echilibre de mai jos:
1
H 2 O ⇔ O 2 + 2H + + 2e − (caracter reducător) (2.6)
2

2e − + 2H 2 O ⇔ 2OH − + H 2 (caracter oxidant) (2.7)

3. Descompunerea apei

Descompunerea apei se poate realiza printr-un aport de

energie de altă formă decât energia chimică sau termică. Astfel, prin
electroliza apei se poate obţine industrial H2 şi O2. Din cauza
conductibilităţii slabe apa pură este greu de electrolizat. Electroliza apei se
poate face prin adaos de acid sau bază, la anod degajându-se oxigen şi la
catod hidrogen. De exemplu, la electroliza soluţiei apoase de NaOH, au loc
reacţiile:
1
la anod: 2OH − → 2e − + H 2 O + O 2 oxidare
2

2Na + + 2e − → 2Na o
la catod: reducere
2Na o + 2H 2 O → 2Na + + 2OH − + H 2

1
Reacţia totală de electoliză este: H 2O → H 2 + O2 (2.8)
2

4. Ionizarea apei

Apa este o substanţă amfoteră, fiind în acelaşi timp şi acid şi

bază. Apa pură este puţin disociată, conform reacţiei:

2 H 2 O ⇔ H 3 O + + OH − (2.9)
Această reacţie de ionizare se datoreşte polarităţii puternice care produce
polarizaţia moleculelor de apă. Reacţia este reversibilă şi deplasată mult
spre stânga. La echilibru se poate aplica legea acţiunii maselor:

[H O ]⋅ [OH ] = K
3
+ −
(2.10)
[H 2 O]2
 Concentraţia [ H2O ] la echilibru, este practic constantă
deoarece din 5,58 ⋅ 108 molecule de apă, numai una ionizează. Se poate scrie
deci:
[ ][ ]
H 3 O + ⋅ OH − = K[H 2 O] = constant = PH 2O
2
(2.11)

PH 2O este produsul ionic al apei care are valoare constantă la temperatură

constantă, crescând însă puternic odată cu creşterea temperaturii:

T °C 20 22 30 40 50 60 70
14
10 ⋅ PH 2O 0,86 1,01 1,88 3,80 5,95 12,6 21,6

La 22°C, deci la temperatura mediului ambiant, valoarea

produsului ionic este PH 2O = 10-14, de unde se poate deduce că:

[H3O+] = [OH-] = 10-7 (2.12)

Această valoare corespunde stării neutre din punct de vedere chimic. Prin
dizolvarea în apă a unor acizi, sau săruri cu hidroliză acidă, concentraţia
ionilor hidroniu creşte peste 10-7 iar cea a ionilor OH- scade proporţional.
Invers, la dizolvarea în apă a unor baze sau săruri cu hidroliză bazică,
concentraţia ionilor hidroniu scade sub 10-7, iar cea a ionilor OH- creşte
proporţional. Deoarece variaţiile acestor concentraţii sunt de cele mai multe
ori foarte mari şi sunt greu de reprezentat grafic sau exprimat numeric,
Sörensen introduce noţiunea de pH:

pH = - log [H3O-]. (2.12’)

Din produsul ionic al apei PH 2O = [H3O+][OH-], se poate deduce că:

pOH = - log [OH-] şi pH + pOH = 14 (2.12.’’)

În consecinţă soluţiile pot fi:

- neutre pentru pH = 7
- bazice pentru pH > 7
- acide pentru pH < 7
Prin pH se poate exprima deci, atât excesul cât şi deficitul de protoni.
 5. Reacţionează cu compuşii anorganici

Apa reacţionează cu următorii compuşi anorganici:

- cu sărurile provenite din acizi tari şi baze slabe, acizi
slabi şi baze tari, acizi slabi şi baze slabe (reacţie de
hidroliză) ;
- cu hidrurile, halogenurile, sulfurile, azoturile, fosfurile,
carburile ionice;
- cu oxizii bazici formând hidroxizi;
- cu oxizii acizi formând acizi.

6. Apa are rol de catalizator

În unele reacţii chimice apa are rol catalitic, mai ales când
acestea au loc în fază gazoasă. Astfel, în absenţa umidităţii, oxidul de
carbon nu se combină cu oxigenul, sub influenţa unei scântei. Un amestec
uscat de clor şi hidrogen nu se combină la lumină, de asemenea acidul
clorhidric nu este disociat de lumina u.v. în absenţa umidităţii.
Vaporii de apă catalizează reacţia dintre hidrogenul sulfurat
şi oxizii de azot sau dioxidul de sulf, fotoliza hidracizilor, reacţia
halogenilor cu oxigenul, combustia sulfurii de carbon etc.

7. Apa ca solvent

Apa este cel mai important dintre toţi solvenţii utilizaţi în

tehnică sau care acţionează în natură. Apa dizolvă electroliţi (acizi, baze şi
săruri), formând soluţii în care aceşti compuşi sunt ionizaţi. De asemenea
apa dizolvă numeroase substanţe, atât anorganice cât şi organice, care conţin
atomi capabili de a forma legături de hidrogen cu moleculele H2O.
Numeroase reacţii au loc în soluţie apoasă. Printre acestea au o deosebită
însemnătate reacţiile biochimice din organismele vii, care la un loc
constituie viaţa.
Solubilitatea se datoreşte formării unor legături slabe între
moleculele solutului şi ale solventului. Fenomenul se numeşte solvatare, iar
când solventul este apa, hidratare. Hidratarea se datoreşte fie formării unor
legături de hidrogen, în cazul substanţelor neionizate, fie unor atracţii
ion-dipoli, când solutul este compus din ioni.
În soluţiile compuşilor ionici, ionii de semn contrar rămân,
într-o mare măsură, despărţiţi (nu formează perechi sau asociaţii de ioni), în
primul rând din cauza constantei dielectrice mari a apei. Acesta nu este însă
singurul factor care determină solubilitatea mare a electroliţilor în apă.
Solubilitatea în apă a compuşilor ionici este determinată de puterea mare a
acesteia de a solvata ionii. Fiecare ion se înconjoară de o atmosferă de
molecule de apă, moleculele apei, datorită momentului lor electric
(µ = 1,84 D) fiind orientate, în cazul cationilor, cu oxigenul (polul negativ)
spre ion, iar în cazul anionilor cu un atom de hidrogen spre ion. În aceste
interacţiuni solut-solvent, se degajă călduri de hidratare considerabile, de
acelaşi ordin de mărime cu energiile de reţea.
Un ion se solvatează cu atât mai puternic (numărul de
molecule legate şi căldura degajată sunt cu atât mai mari) cu cât volumul
ionului este mai mic şi sarcina electrică mai mare. Numărul de molecule de
apă, legate de fiecare ion dizolvat, poate fi evaluat cu oarecare aproximaţie
din experienţele de transport al ionilor la electroliză, după cum se vede din
tabelul următor:

CATION Li+ Na+ K+ Mg2 Ca2+ Sr2+ Ba2+

NH+4
Molecule H2O
legate de un ion 13 8 4 4 14 10 8 4

ANION Cl- Br- I-

Molecule H2O
legate de un ion 2 2 3

Cea mai mare parte din substanţe formează cu apa hidraţi,

care se obţin la separarea acestora din soluţii apoase. Hidraţii se grupează în
hidraţii electroliţilor, ai gazelor şi ai unor compuşi macromoleculari.
Primele două tipuri sunt stabili în stare solidă, au compoziţie bine definită şi
reţea diferită de a substanţei anhidre, prin îndepărtarea apei distrugându-se
reţeaua cristalină. În al treilea tip de hidraţi, apa se include în interstiţiile
reţelei, astfel poate fi îndepărtată sau reinclusă, fără să determine o
modificare a reţelei.
Datorită polarităţii, moleculele de apă se adiţionează la
numeroase substanţe, formând apa de adiţie. În raport cu descreşterea
interacţiunilor se disting:

a. apa de constituţie - sub forma grupărilor HO-, în oxoacizii

unor metale grele, sau în oxizii hidrataţi ai elementelor amfotere. De
exemplu: Na2[Sn(OH)6]; AlO(OH); [Al(OH)6]3-;
 b. apa de coordinaţie caracteristică metalelor care formează
acvacomplecşi fiind prezentă în sfera de coordinaţie: [MII(H2O)6]2+; MII =
Co, Ni, Zn, Cd, sau [Cr(NH3)4(H2O)2]Cl3 ş.a.;

c. apa de anioni - apare în unele săruri cristalizate, în care o

parte din moleculele de apă sunt legate de cation şi o parte de anioni (în
special SO 24− ). Exemple reprezentative sunt sulfaţii cu număr impar de
molecule de apă. Exemple: MIISO4 ⋅ 7 H2O, unde MII = Mg, Zn, Fe sau
CuSO4 × 5 H2O care se scriu corect: [MII(H2O)6]SO4 × H2O;
[Cu(H2O)4]SO4 × H2O;

d. apa reticulară - este apa care ocupă unele goluri ale reţelei
cristaline, nu este legată de cationi sau anioni prin legături electrostatice, ci
doar prin legături de hidrogen. Exemple: MIMIII (SO4)2 × 12 H2O, unde
MI = Na, K; MIII = Al, Fe, Cr;

e. apa zeolitică - apare inclusă în unii silicaţi de aluminiu şi

sodiu prin pătrunderea apei în canalele structurii fibroase a acestor
substanţe, fără să le modifice aranjamentul structural.

După stabilitatea moleculelor de cristalohidraţi deosebim:

a. substanţe efluorescente, hidraţi care pierd apa de

cristalizare când sunt păstraţi într-o atmosferă uscată: Na2CO3 ⋅ 10 H2O;
Na2SO4 ⋅ 10 H2O; FeSO4 ⋅ 7 H2O; CuSO4 ⋅ 5 H2O etc. (tensiunea de vapori a
cristalohidratului este mai mare decât tensiunea de vapori din atmosferă);

b. substanţe higroscopice, care absorb vapori de apă din

atmosferă trecând în cristalohidraţi: MgCl2 ⋅ 6 H2O (tensiunea de vapori a
cristalohidratului este mai mică decât tensiunea de vapori din atmosferă);

c. substanţe delicvescente, care absorb apa din atmosferă

până la dizolvarea lor, formând o soluţie: CaCl2 ⋅ 6 H2O, NH4NO3 etc.

Proprietăţile chimice cele mai importante din punct de vedere

al chimismului apelor naturale sunt prezentate în tabelul 2.6.
 TIPUL DE REACTIE Reacţia (exemple) Observaţii
1 Reacţii cu elementele care au afinitate pentru oxigen a. Metalele cu E°< 0 Metalele cu E°> 0 nu reacţionează
(au căldura de formare a oxizilor sau hidroxizilor mai Na + H 2 O larece
→ NaOH + H 2
mare ca la apă).
Apa reacţionează după schema: Ca + 2H 2 O la→ Ca(OH) 2 + H 2
cald

H o
O 3Fe + 4H 2 O 900
→ Fe 3 O 4 + 4H 2
H b. Nemetale gaz de apă
o
C + H 2 O 900
→ CO + H 2
o rezultă ozon O + O2 → O3
2 Reacţii cu elementele care au afinitate pentru
Si + 2H 2 O >→ SiO 2 + 2H 2
600

reacţii de disproporţionare
hidrogen. F2 + H 2 O 
→ 2HF + O
Apa reacţionează după schema:
H X 2 + H 2O 
→ XH + HXO
O
H
X = Cl, Br, I.
3S + 2H 2 O 
→ 2H 2 S + SO 2 sunt reacţii reversibile şi au loc numai
3 Reacţii de hidroliză (reacţii dintre ionii unei sări şi
dacă rezultă o substanţă slab disociată,
ionii apei).
greu solubilă sau volatilă
a. săruri de acizi slabi cu baze tari

b. săruri de acizi tari cu baze slabe

Na 2 CO 3 + H 2 O ⇔ NaOH + CO 2 + H 2 O
pH > 7
c. săruri de acizi slabi cu baze slabe FeCl 3 + 3H 2 O 
→ Fe(OH) 3 + 3HCl

4
pH < 7 rezultă baze
Reacţii de adiţie
CH 3 COONH 4 + H 2 O 
→ CH 3 COOH + NH 4 OH rezultă acizi
a. la oxizi acizi pH ≈ 7
b. la oxizi bazici

c. la substanţele solide în a căror constituţie CaO + H 2 O 

→ Ca(OH) 2
intră
P4 O10 + 6H 2 O 
→ 4H 3 PO 4