Sunteți pe pagina 1din 50

ROLUL ȘI IMPORTANŢA

MANAGEMENTULUI BANCAR

1
Cuprinsul capitolului
1.1. Scurt istoric
1.2. Conţinutul şi funcţiile managementului
bancar
1.3. Componentele managementului bancar

Cuvinte-cheie:
management, management clasic, management bancar, previziune,
planificare, organizare, conducere, coordonare, control, diviziunea
muncii, autoritate, disciplinǎ, orientare, subordonare, ordine, dreptate,
stabilitate, iniţiativǎ, resurse umane, resurse fizice, resurse informaţionale.

Obiective urmărite
1. Înţelegerea modului de abordare a managementului, în general,
şi a managementului bancar, în particular;
2. Cunoaşterea coordonatelor istorice şi a învǎţǎturilor
fundamentale care au stat la baza configurǎrii managementului
ca ştiinţǎ;
3. Prezentarea principalelor abordǎri în structurarea gândirii
manageriale;
4. Punerea în evidenţǎ a obiectivelor comune ce caracterizeazǎ
bǎncile în activitatea pe care o desfǎşoarǎ;
5. Abordarea managementului bancar prin prisma teoriei
sistemelor, potrivit cǎreia managementul bancar include
activitǎţi de planificare, organizare, conducere, îndrumare şi
control.

25
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 26
Introducere
Managementul, ca abordare teoretică şi aplicabilitate, este un concept relativ
nou, de sorginte anglo-saxonă, specific societăţii contemporane. Se poate vorbi
de o generalizare a managementului în cele mai diverse forme de activitate.
Factorii economici, sociali şi politici au făcut ca managementul să devină o
practică reală. Totodată, abordările teoretice au fost cele care au asigurat
înţelegerea fenomenului în sine şi au furnizat cadrul general de acţiune. Cu toate
că în epoca modernă se conturează un management standardizat pe baza rigorilor
ştiinţifice, apar şi se dezvoltă prestigioase şcoli de management care dau o
conotaţie teoretică bine fundamentată acestui fenomen, practici de natură
managerială întâlnim încă din vremuri îndepărtate. De pildă, egiptenii nu ar fi
izbutit să construiască marile piramide fără să cunoască tehnici specifice de
planificare şi organizare. De asemenea, istoria consemnează că, atât egiptenii,
cât şi, ulterior, grecii şi romanii au folosit reguli şi regulamente de guvernare, au
utilizat structuri organizatorice specifice pentru comunicare şi control.

1.1. Scurt istoric


Toate marile realizări care au circumscris lumea civilizată au la origine practici
manageriale. Nu întâmplător, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong şi
Singapore, constituite în aşa-numita “Zonă a celor cinci Dragoni”, au
impresionat prin performanţele obţinute. Toate aceste succese sunt rezultatul
unor practici manageriale de excepţie. Încă de la începutul secolului trecut,
Statele Unite ale Americii aveau în vedere rezolvarea problemei calităţii
produselor. Orientul Îndepărtat nu a stat prea mult pe gânduri şi a abordat
conceptul cercurilor calitative, cu referire la un studiu a unui japonez, intitulat
Cartea celor cinci cercuri, scris în anul 1645.
Dar, cât de actuale sunt pentru managementul modern învăţăturile
fundamentale ale lui Confucius (Kong Fu Ze):
 relaţiile de inegalitate dintre oameni sunt normale şi necesare pentru
o societate stabilă;
 familia este modelul pentru toate genurile de organizaţii;
 trebuie să ne tratăm semenii aşa cum dorim să fim trataţi noi înşine;
 toţi oamenii ar trebui să se străduiască să-şi continue educaţia, să
muncească din greu şi să nu cheltuiască mai mult decât este necesar.
Tot mai multe dintre ideile şi practicile orientale au fost preluate şi
utilizate de către managerii occidentali. Cu toate acestea, până în secolul al XIX-
lea, managementul afacerilor este tratat doar la nivel empiric. Primii care
realizează o abordare ştiinţifică managementului sunt englezii Robert Owen
(1771-1858) şi Charles Babbage (1791-1871). Se conturează astfel teoria
managementului clasic, ca simbioză între managementul ştiinţific şi teoria
clasică a organizării.


Confucius – înalt funcţionar chinez (551-479 I.C.), foarte respectat pentru înţelepciunea
sa care rezultă din celebrele Analecte.
27

PARTEA I Capitolul 1. Rolul şi importanţa managementului bancar


Managementul ştiinţific se identifică cu managementul muncii şi al
forţei de muncă. În acest domeniu sunt de referinţă cercetările lui Frederic
Taylor (1856-1915) cu privire la utilizarea cât mai eficientă a forţei de muncă.
Experimentele sale au avut un impact pozitiv în industria americană. Astfel, tot
mai multe firme au abordat tehnicile producţiei de masă.
Teoria clasică a organizării pune în centrul atenţiei organizaţia în
ansamblul său. Această teorie îl are ca principal promotor pe Henry Fayol (1841-
1925). Totodată, Fayol pune bazele principiilor managementului. Printre acestea,
amintim: diviziunea muncii, autoritatea, disciplina, orientarea, subordonarea
interesului personal celui general, remunerarea, centralizarea, lanţul de trepte,
ordinea, dreptatea, stabilitatea, iniţiativa, spiritul de echipă. Aspectele teoretice
ale managementului clasic sunt valabile şi în prezent, regăsindu-se în funcţiile
sale specifice, cum ar fi: previziunea şi planificarea, organizarea, conducerea,
coordonarea şi controlul. Astfel, individul se remarcă în societate prin
randamentul muncii sale şi prin modul cum este organizat.
În esenţă, în evoluţia sa, gândirea managerială poate fi structurată pe
trei abordări:
 managementul clasic;
 abordarea comportamentală (behavioristă) din prima jumătate a
secolului XX;
 abordarea cantitativă.
După cum rezultă din numeroase studii de analiză asupra factorilor care
determină succesul sau insuccesul unei afaceri, managementul este piatra de
încercare pentru orice formă organizaţională. În esenţă, responsabilităţile
manageriale la nivelul oricărei structuri organizaţionale implică coordonarea
resurselor umane, materiale şi financiare astfel încât obiectivele acesteia să poată
fi îndeplinite.
Dacă avem în vedere ce se întâmplă în prezent cu mediul organizaţional
în viziune globală, care sunt principalele mutaţii ce au loc în mediul afacerilor,
îndreptăţit putem afirma că mamagementul, în ansamblul său, se va restructura.
De pildă, urmare a modificărilor de natură tehnologică şi informaţională, se
vorbeşte tot mai mult de teoria imperativului global. În acest context, coroborat
cu integrarea, ca un proces de dezvoltare regională, se manifestă tot mai mult
preocuparea pentru negocierea locului şi rolului pe care fiecare naţiune îl are în
angrenajul general. Toate acestea vor face ca zonele de influenţă să nu mai fie
delimitate geografic, iar centrele economice să aibă un impact global. O
componentă importantă în peisajul organizaţional o reprezintă sistemul bancar.
În orice ţară dezvoltată, economia nu poate funcţiona în condiţii de performanţă
fără existenţa unui sistem bancar coerent şi stabil. Mai mult, în condiţiile
globalizării economiei mondiale, rolul şi funcţiile băncilor se amplifică în mod
continuu.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 28
1.2. Conţinutul şi funcţiile managementului bancar
În abordarea problematicii conţinutului şi funcţiilor managementului bancar
trebuie să ţinem seama de faptul că avem de-a face, în general, cu aceleaşi
provocări, indiferent de forma organizaţională. Ca atare, fundamentele
managementului, indiferent că se identifică în ştiinţa managementului cu şcoala
clasică, şcoala relaţiilor umane, mişcarea cantitativă, şcoala sistemelor sociale,
şcoala empirică sau mişcarea sistemică, sunt pe deplin valabile şi în cazul
băncilor. În dezvoltarea sa, ştiinţa managementului a asimilat conceptual un
limbaj comun, utilizând principii, metode de investigare şi tehnici specifice
fiecărui domeniu de activitate. Deci, în ceea ce priveşte partea aplicativă,
managementul bancar se particularizează în funcţie de specificul activităţii
bancare.
Cu toate că băncile şi, în general, sistemul bancar îşi desfăşoară
activitatea după legităţi specifice, ele urmăresc în esenţă acelaşi obiectiv comun:
planificarea, organizarea şi coordonarea resurselor în vederea obţinerii unor
rezultate cât mai bune. Maximizarea profitului, corelată cu menţinerea unei
lichidităţi permanente, ar putea constitui principalul atribut al managementului
bancar.
În definirea conţinutului managementului, în general, şi al
managementului bancar, în particular, trebuie să ne raportăm la triada: resurse,
organizarea resurselor şi scopul final.
Într-o definiţie destul de simplă, managementul este “procesul de
coordonare a resurselor materiale, umane, financiare şi informaţionale ale unei
organizaţii (fie ea şi bancă, n.a.), în scopul realizării obiectivelor esenţiale ale
acesteia”1. Alţi autori definesc managementul ca fiind “utilizarea profitabilă a
acelor resurse care sunt necesare în funcţionarea diverselor activităţi”2. O sinteză
a definiţiilor date managementului găsim şi în lucrarea lui Ion Niţu,
Managementul riscului bancar. Astfel, după cum apare în Enciclopedia
Larousse, managementul este definit ca “ştiinţa tehnicilor de conducere şi
gestiune a întreprinderilor”3. Şi alti autori susţin că ştiinţa managementului are în
vedere legile conducerii generale şi legile sintetice ale componentelor sale
(profesorii ruşi Popova şi Krasnopoiasa). Interesantă este şi nuanţarea pe care o
dă managementului americanul Ricky W. Griffin, astfel: “Să cunoşti cu
exactitate ceea ce doreşti ca oamenii să facă şi apoi să ai grijă ca ei să facă totul
pe calea cea mai bună şi cea mai ieftină”4. Din toate aceste definiţii, putem trage
concluzia că managementul este un domeniu foarte complex, cu o multitudine de
abordări.

1
W.M. Pride, Business, 3rd Edition, Houghton Mifflin Company, Boston, 1991, p.13.
2
C.M. Baumback, How to Organize and Operate a Small Business, Prentice Hall,
Englewood Cliffs, 1988, p.334.
3
A se vedea, Ion Niţu, Managementul riscului bancar, Editura EXPERT, Bucureşti,
2000, p.18.
4
Ibidem.
29

PARTEA I Capitolul 1. Rolul şi importanţa managementului bancar


În prezent, tot mai mulţi autori definesc conţinutul managementului
bancar prin prisma teoriei sistemelor, potrivit căreia organizaţiile bancare
folosesc cel puţin patru categorii de resurse: umane, monetare, fizice şi
informaţionale.
 resursele umane includ, pe de o parte, experţii bancari care dau
dimensiune capacităţii manageriale şi, pe de altă parte, personalul
operativ, cel care participă la activitatea bancară operaţională;
 resursele monetare constituie componenta de bază în obiectul
activităţii bancare, reprezentând ţinta obiectivelor manageriale în
relaţia efort-efect;
 componentele fizice se regăsesc sub forma clădirilor, a mobilierului
şi a echipamentelor necesare pentru asigurarea logisticii specifice
acestui gen de activitate;
 resursele informaţionale dau conţinut sistemului informaţional
bancar care stă la baza procesului decizional.
Sintetizând cele arătate mai sus, putem concluziona că managementul
bancar cuprinde activităţi de planificare, previziune, organizare, conducere,
îndrumare şi control ţintite spre categoriile de resurse specifice în vederea
realizării celor mai bune performanţe. Toate aceste activităţi nu sunt altceva
decât funcţii specifice managementului. În literatura de specialitate, adesea se
manifestă anumite diferenţieri în ceea ce priveşte funcţiile managementului. Cu
toate acestea, observăm şi multe similitudini.
Puse faţă în faţă, cele mai importante abordări se prezintă astfel:

Funcţiile managementului în concepţia:


Henry Fayol Justin Specialiştilor Ricky Griffin
Longenecker şi români
Charles Pringle
- - previziunea - planificarea şi - previziunea - planificarea şi
- - organizarea luarea deciziilor - organizarea adoptarea
- - comanda - organizarea - coordonarea deciziilor
- - conducerea pentru performanţe - antrenarea - organizarea
- - controlul deosebite - evaluarea - coordonarea
- dirijarea şi - controlul - controlul
motivarea
- controlul
rezultatelor

Observăm ca unanim acceptate previziunea sau planificarea, organizarea


şi controlul.
În ceea ce priveşte managementul bancar, apare evident faptul că pe
lângă atributele generale ale ştiinţei managementului, întâlnim sisteme, tehnici şi
metode specifice. Toate acestea stau la baza unor modalităţi de conducere
adecvate. Principala particularitate în activitatea bancară este aceea că aici se
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 30
manifestă o stare mult mai accentuată de risc. Există o anumită interdependenţă
între nivelul profitabilităţii, gradul de lichiditate şi starea de risc. Ca atare, şi
funcţiile managementului bancar se manifestă într-un cadru specific, circumscris
funcţiilor şi atribuţiilor băncilor. Ştim că principala atribuţie a oricărei bănci este
aceea de a intermedia relaţia economii-investiţii, cu alte cuvinte, de a atrage
disponibilităţile băneşti şi a angaja plasamente pe baza depozitelor constituite.
Totodată, pentru a fi credibile, băncile trebuie să asigure o bună protejare a
resurselor pe care le au la dispoziţie. Pe de altă parte, unităţile bancare sunt
autorizate de către titularii de conturi să efectueze transferuri de mijloace băneşti
sub forma plăţilor, să opereze cu monedă scripturală.
În esenţă, funcţiile băncilor se manifestă în următoarele direcţii:
 atragerea disponibilităţilor băneşti ale clienţilor;
 efectuarea de plasamente sub formă de credite şi derivate ale
acestora;
 efectuarea de viramente între conturi;
 efectuarea de operaţiuni cu numerar şi carduri;
 operaţiuni valutare.
Aceste funcţii, chiar dacă sunt specifice mediului bancar, nu sunt
standard, ele diferă în funcţie de specificul fiecărei categorii de bănci: bănci de
emisiune, comerciale, de afaceri, de investiţii, ipotecare, specializate, de depozit
etc.
Ca atare, o imixtiune între funcţiile managementului şi funcţiile băncilor
dezvoltă o serie de specificităţi.
În primul rând, prin funcţia de previziune şi planificare se
fundamentează principalele obiective ale activităţii bancare. Pe baza unor acţiuni
de prognoză, planificare şi programare se determină necesarul de resurse, pe
total şi în structură. Această activitate nu este una arbitrară, ci se bazează pe
studii şi cercetări de piaţă. Adesea, în stabilirea dimensiunii necesităţilor
clienţilor se recurge la modalităţi şi instrumente specifice de marketing.
În al doilea rând, în cadrul managementului bancar, funcţia de
organizare se manifestă în cel puţin două planuri:
 în exterior, pe relaţia ierarhică – agenţie, filială, sucursală, centrală;
 în interior, cu referire la structura organizatorică, a atribuţiilor
personalului şi a legăturilor dintre compartimentele funcţionale.
În al treilea rând, funcţia de coordonare are ca principal scop
armonizarea deciziilor şi a tuturor acţiunilor personalului. Modul cum se exercită
aceste atribuţii depinde foarte mult de felul în care este organizat sistemul
informaţional şi de comunicare. De asemenea, se impune să fie stabilite foarte
riguros competenţele şi atribuţiile personalului de conducere şi ale executanţilor.
În al patrulea rând, un rol important revine funcţiei de antrenare. Pentru
ca activităţile bancare să se desfăşoare în parametri de normalitate, trebuie luaţi
în considerare factorii de stimulare şi motivare. Întotdeauna, interesele
personalului trebuie să fie corelate cu realizarea obiectivelor şi atribuţiilor
stabilite. Experienţa ne arată că în cadrul funcţiei de antrenare trebuie să punem
31

PARTEA I Capitolul 1. Rolul şi importanţa managementului bancar


accent pe motivarea pozitivă, aceea care generează o amplificare a satisfacţiilor
salariaţilor corelată cu rezultatele obţinute. Totodată, sarcinile de realizat trebuie
să fie accesibile unui număr cât mai mare de executanţi. Sunt contraindicate
stările de tensiune bazate pe coerciţie şi ameninţări, mai ales în situaţia în care
sarcinile atribuite sunt inaccesibile majorităţii salariaţilor.
În al cincilea rând, funcţia de control şi evaluare are menirea de a pune
în evidenţă performanţele comparativ cu obiectivele stabilite. Concret, prin
această funcţie se urmăresc, în succesiune, următoarele faze: evaluarea
rezultatelor şi stabilirea dimensiunii realizărilor (de exemplu, nivelul profitului,
gradul de lichiditate, performanţa plasamentelor etc.); compararea rezultatelor
obţinute cu nivelul planificat; stabilirea diferenţelor; identificarea cauzelor care
au stat la baza nerealizării obiectivelor propuse şi luarea măsurilor ce se cuvin
pentru îndreptarea situaţiei.
Toate aceste funcţii dau dimensiune unui management bancar
performant, în măsura în care se acţionează coroborat şi într-o permanentă
interdependenţă. Numai astfel vor fi abordate toate aspectele privind organizarea
şi utilizarea resurselor, având ca principal obiectiv creşterea profitabilităţii cu
diminuarea corespunzătoare a riscului.
Potrivit specificului organizării activităţii bancare, structural,
managementul se diferenţiază pe trei niveluri de competenţe:5 superior, mediu şi
de bază.
Astfel, la nivel superior (centrala băncii), managementul este exercitat
de un grup restrâns de specialişti de un înalt profesionalism (preşedinte,
vicepreşedinţi, directori generali etc.). Ei stabilesc obiectivele de acţiune,
strategia şi politicile operaţionale.
La nivel mediu, sau intermediar (sucursale, filiale) managementul este
de competenţa directorilor şi şefilor de departamente. Respectivii sunt
responsabili de modul în care se aplică stategia şi politica băncii la nivelul
unităţilor operaţionale şi veghează la buna desfăşurare a activităţilor lucrative.
La nivelul de bază se asigură supravegherea şi coordonarea activităţilor
operative.
Cele mai importante aspecte care sunt urmărite prin activitatea de
management bancar se referă la: gestionarea operaţiunilor active şi pasive ale
băncilor; stabilirea rezultatelor pe baza datelor de bilanţ, gestionarea resurselor
umane, a produselor şi serviciilor bancare, administrarea băncii, a riscului de
bancă etc.
După această succintă abordare, putem afirma că percepţiile
managementului, definite sugestiv de P. Druker 6prin “noile postulate”, se
verifică şi în cazul sistemului bancar:
 managementul este general, afirmându-se în toate domeniile de
activitate;

5
Ion Niţu, op. cit., p. 23
6
P. Druker, The Age of Discontinuity, Harper and Row Publishers, New York, 1970,
p. 149.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 32
 dezvoltarea spiritului de iniţiativă constituie trăsătura specifică a
managementului modern;
 managementul este orientat spre sporirea continuă a productivităţii
muncii intelectuale şi fizice;
 managementul se grupează pe tradiţiile culturale, sociale şi politice
ale fiecărei ţări, pe condiţiile istorice de dezvoltare a acesteia;
 managementul constituie principalul factor de sporire a eficienţei
activităţii desfăşurate;
 managementul constituie principalul “animator” al dezvoltării
economice, afirmaţie argumentată prin existenţa unor ţări sărace în
resurse naturale, dar puternic dezvoltate economic.
Poate mai mult ca în oricare sector, managementul s-a dezvoltat foarte
puternic în mediul bancar, unde există o preocupare permanentă pentru
pregătirea managerilor, pentru utilizarea celor mai moderne tehnici şi proceduri
de management. În exercitarea atribuţiilor ce le revin, managerii bancari trebuie
să aibă anumite calităţi interpersonale, informaţionale şi decizionale.
Calităţile interpersonale dau managerului statutul de figură proeminentă,
cu rol de lider şi mijloc de legătură. Rolul informaţional al managerului îl pune
în situaţia de a monitoriza activitatea şi a disemina informaţiile. Din punct de
vedere decizional, rolul managerului este acela de antreprenor, de iniţiere şi
soluţionare a diverselor probleme, distribuitor de resurse şi negociator cu
partenerii. Calităţile şi abilităţile manageriale sunt cele care definesc succesul
managerului. În alte lucrări de specialitate sunt prezentate patru importante
calităţi manageriale: profesionale, interpersonale, conceptuale, de diagnostic şi
analiză. Din punct de vedere profesional, managerul trebuie să aibă calitatea de a
realiza acele activităţi specializate, specifice situaţiei la vârf. De asemenea,
calităţile managerului ţin de posibilitatea de comunicare, de înţelegere şi
motivare a persoanelor, de capacitatea de a gândi în mod abstract, de a
diagnostica şi analiza diversele situaţii specifice.

1.3. Componentele managementului bancar


Prin natura sa, activitatea bancară se poate structura în şase principale
componente: operaţiuni pasive, operaţiuni active, riscuri, resurse umane,
marketing şi performanţe. Gestionarea acestor domenii se poate constitui în
componente distincte ale managementului bancar, astfel:
 managementul operaţiunilor pasive;
 managementul activelor bancare;
 managementul riscurilor;
 managementul resurselor umane;
 managementul comportamentului bancar;
 managementul rezultatelor şi performanţelor.
33

PARTEA I Capitolul 1. Rolul şi importanţa managementului bancar


Întrebări
1. Care sunt învǎţǎturile lui Confucius şi ce
legǎturǎ se poate stabili între acestea şi
ştiinţa managementului?
2. Ce abordǎri sunt atribuite gândirii
manageriale?
3. Prin ce se particularizeazǎ managementul
bancar?
4. Care sunt principalele funcţii ale bǎncilor?
Puneţi în evidenţǎ interdependenţa dintre
acestea şi funcţiile managementului.
5. În ce constau percepţiile managementului definite sugestiv de cǎtre P.
Druker prin „noile postulate”?
6. Care sunt componentele distincte ale managementului bancar?
MANAGEMENTUL
BǍNCII DE EMISIUNE

2
Cuprinsul capitolului
2.1. Abordarea managementului bǎncii de
emisiune prin funcţiile asumate
2.2. Coordonatele managementului bazei
monetare

Cuvinte-cheie:
banca de emisiune, banca centralǎ, bancă a bǎncilor, emisiunea
monetarǎ, bilanţ consolidat, creaţia monetarǎ, scontare, reescontare,
lombardare, rǎscumpǎrare, recreditare, reglementare, atribuţii autoritare,
rezervǎ valutarǎ, cursuri valutare, rezerve bancare minime obligatorii, monedǎ scripturalǎ,
monetizare, datorie publicǎ.

Obiective urmărite
1. Cunoaşterea importanţei şi a rolului bǎncii de emisiune în
cadrul sistemului bancar;
2. Percepţia funcţionalitǎţii bǎncii de emisiune prin intermediul
funcţiilor pe care aceasta le îndeplineşte;
3. O abordare managerialǎ din ipostaza specificitǎţii activitǎţii
bǎncii de emisiune;
4. Punerea în evidenţǎ a obiectivelor comune şi a elementelor ce
diferenţiazǎ bǎncile de emisiune din diferite state prin prisma
situaţiei bilanţiere;
5. Abordarea managementului bǎncii de emisiune din perspectiva
bazei monetare.

35
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 36
Introducere
Banca de emisiune, prin importanţa activităţii sale privind determinarea stării
monetare la nivel macro- şi microeconomic, prin influenţele pe care le poate
exercita asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei, în
general, deţine o poziţie prioritară în cadrul oricărui sistem bancar. Mai mult, prin
funcţiile pe care le îndeplineşte, prin multiplele legături stabilite cu celelalte bănci
şi prin acestea cu întreaga economie, banca de emisiune reprezintă aşa-zisa "placă
turnantă" a sistemului bancar. Poziţia pe care o deţine şi rolul său major în cadrul
sistemului bancar justifică pe deplin atribuirea denumirii de "bancă centrală" sau
"bancă a băncilor".
Banca de emisiune, ca bancă centrală, este amplu implicată în emisiunea
monetară, în procesul de creditare şi de influenţare a economiei prin monedă şi
credit, în operaţiunile cu valute, în operaţiunile bursiere şi în alte operaţiuni
importante din punct de vedere monetar şi al creditului. Toate acestea ne arată că,
pentru a înţelege importanţa şi implicaţiile băncii centrale din punctul de vedere al
managementului bancar, se impune o bună cunoaştere a funcţionalităţii sale,
înţelegerea corelaţiilor şi a influenţelor sale în cadrul sistemului bancar, în special,
şi al economiei, în general.

2.1. Abordarea managementului bǎncii de emisiune prin funcţiile asumate


În esenţă, substanţa funcţionalităţii băncilor de emisiune rezidă în funcţiile pe care
aceasta le îndeplineşte, şi anume:
 funcţia de emisiune;
 funcţia de creditare;
 funcţia de centru valutar;
 funcţia de bancă a băncilor;
 funcţia de bancă a statului.
Fiecare dintre aceste funcţii se manifestă diferit, au sfere de acţiune
diferite, dar, totodată, prin natura lor aceste funcţii se regăsesc într-un sistem
relaţional de interdependenţe şi intercorelări, manifestându-se organic.
În baza acestor considerente, apreciem că activitatea managerială privind
organizarea operaţiunilor bancare, constituirea sistemului informaţional, luarea
deciziilor, stabilirea liniilor strategice şi în general actul de conducere al unităţilor
bancare nu se poate situa în afara funcţiilor pe care banca de emisiune le exercită.

2.1.1. Emisiunea, funcţie de referinţă pentru banca centrală


Originea băncilor de emisiune este strâns legată de apariţia monedei fiduciare, de
rolul pe care bancnotele l-au îndeplinit în cadrul circulaţiei monetare, fenomene
care s-au amplificat şi au decurs firesc odată cu dezvoltarea activităţii economice,
în general, şi cu trecerea la epoca modernă, marcată de revoluţia industrială, în
special.
Apariţia băncilor de emisiune a avut loc, de regulă, prin desprinderea lor
din băncile comerciale. Acest moment a constituit un prim pas spre instituirea
37

PARTEA I Capitolul 2. Managementul băncii de emisiune


monopolului emisiunii băneşti şi s-a produs mai devreme sau mai târziu, diferit de
la o ţară la alta, în funcţie de evoluţia evenimentelor istorice, economice şi sociale
ale acestora. De exemplu, Banca Angliei s-a înfiinţat în 1694, Banca Franţei în
1800, Banca Naţională a României în 1880, în timp ce Sistemul Federal de Rezerve
al Statelor Unite ale Americii, cu atribuţii pe linia emisiunii, s-a constitit mult mai
târziu, în 1913.
În acea perioadă, ca urmare a amplificării producţiei şi, evident, a
volumului schimburilor de mărfuri, se manifestǎ tot mai direct discrepanţa dintre
nevoia tot mai mare de monedă şi posibilităţile restrânse de a satisface aceste
necesităţi, funcţie de efectivul şi producţia de metal monetar. Astfel, s-a impus
necesitatea de a satisface cererea de masă monetară pe baza emisiunii bancnotelor
de către anumite bănci, care încep să deţină un rol primordial în economie.
Această primă etapă în evoluţia băncilor de emisiune nu a rezolvat în toate
cazurile în mod satisfăcător problema acoperirii nevoilor băneşti, deseori
înregistrându-se grave dezechilibre monetare. Pe de altă parte, în momentele de
criză, aproape în toate ţările se manifestau desincronizări cu efecte negative,
determinate de o emisiune excedentară de monedă fiduciară. Aceste fenomene se
produceau fie din necunoaşterea sau neînţelegerea noilor mecanisme de emisiune,
fie din lipsa unor reglementări.
Astfel, în mod necesar, etapa hotărâtoare în dezvoltarea şi consolidarea
băncilor de emisiune a fost etapa reglementării de către statul de drept a sistemului
de emisiune, ceea ce a dus concomitent la instituirea monopolului asupra emisiunii.
De exemplu, în Anglia, reglementarea activităţii de emisiune s-a realizat
pentru prima dată prin legea lui Robert Peel (1844). În Franţa, excluderea de la
dreptul de emisiune a băncilor departamentale şi asigurarea monopolului emisiunii
Băncii Franţei s-a produs în 1848. Înfiinţarea Sistemului Federal de Rezerve din
Statele Unite ale Americii în anul 1913, ca autoritate monetară unică, înlocuieşte
activitatea de emisune a celor 7500 de bănci naţionale.
Consolidarea în ţările dezvoltate a unui sistem de emisiune reglementat şi
sub tutela statului, expresie directă a procesului de dezvoltare a pieţelor naţionale,
constituie unul din punctele de rezistenţă în eşafodajul economiei de piaţă moderne.
Ţările angajate mai târziu în procesul de industrializare a economiei, au
avut deja un model al organizării băncii de emisiune pe care l-au preluat şi adaptat
la cerinţele proprii, aşa cum s-a întâmplat şi la noi în 1880, când s-a înfiinţat Banca
Naţională a României. Totuşi, în majoritatea ţărilor, deşi activitatea băncilor de
emisiune se desfăşoară sub reglementarea şi girul statului, acestea se bucură de o
anumită stare de independenţă şi autonomie în luarea deciziilor şi promovarea
politicii monetare şi de credit. Legătura dintre stat şi banca de emisiune se statuează
pe temeiul privilegiului de emisiune pe care statul îl conferă acesteia.
Legat de exercitarea dreptului de emisiune, banca centrală deţine şi
gestionează masa bănească, stocul de aur şi rezerva valutară a ţării, elemente care
sunt evidenţiate prin posturi distincte în bilanţul băncii. Pentru exemplificare, vom
prezenta în formă simplificată, bilanţul consolidat al Sistemului Federal de
Rezervă, bilanţul Băncii Angliei, bilanţul Băncii Franţei şi bilanţul Băncii
Naţionale a României.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 38

Bilanţul consolidat al Sistemului Federal de Rezerve


ACTIVE PASIVE
Titluri ale statului şi agenţiilor Bancnote emise
guvernamentale Depozite bancare
Aur şi conturi în DST Depozite ale Trezoreriei
Numerar Depozite ale străinătăţii
Documente în curs de decontare Alte passive
Alte active

Bilanţul simplificat al Băncii Angliei


ACTIVE PASIVE
Departamentul emisiunii
Titluri guvernamentale Bancnote în circulaţie
Alte titluri Bancnote în casă

Departamentul bancar
Titluri guvernamentale Capital
Credite şi alte conturi Depozite publice
Clădiri şi echipament Depozite bancare
Numerar Rezerve şi alte conturi

Bilanţul Băncii Franţei


ACTIVE PASIVE
Aur Rezerve din reevaluarea aurului
Avansuri la Fondul de stabilizare a Fondul de stabilizare a schimburilor
schimburilor Conturi ale băncilor şi instituţiilor stăine
Conturi în ECU Bilete în circulaţie
Monedă divizionară Conturi curente şi rezerve obligatorii
Responsabilităţi la vedere în străinătate Preluări din lichidităţi
Efecte private Cont curent Tezaur
Efecte în curs de acoperire Capital şi fonduri de rezervă
Credite către Tezaur Diverse
Titluri de stat
– în pensiune
– cumpărate
Diverse

Bilanţul Băncii Naţionale a României


PLASAMENTE ÎN ACTIV RESURSE ÎN PASIV
Active externe Pasive externe
Aur Cumpărări DST de la FMI
Valute convertibile Depozite la BRI
– valute efective şi cecuri Pasive interne
39

PARTEA I Capitolul 2. Managementul băncii de emisiune


PLASAMENTE ÎN ACTIV RESURSE ÎN PASIV
– disponibil în DST la FMI Emisiunea bănească
– depozite la băncile străine Sume în tranzit între sediile băncii
– disponibil la BRI Fonduri pentru participaţii externe
– disponibil la FED Depozite ale organizaţiilor
Valute neconvertibile internaţionale
Active interne Depozite publice
Casa Pasive interbancare
Participaţii externe Depozitele băncilor anterior intrării în
– la FMI funcţiune
Fonduri bancare proprii
– la BIRD
– Fond statutar
– la BRI
– Fond de rezervă
Credite guvernamentale
Fond din reevaluarea aurului şi
– deficit an precedent
argintului
– deficit an curent Alte passive
Active interbancare
Alte active

Iniţial, băncile de emisiune şi-au constituit rezerve în aur în vederea


asigurării convertibilităţii bancnotelor, potrivit parităţii monetare. Ulterior, cu toate
că s-a sistat convertibilitatea în aur a bancnotelor (odată cu primul război mondial,
pe plan intern, şi în 1971, pe plan extern, atunci când dolarul american a fost
declarat neconvertibil în aur) şi s-a instituţionalizat demonetizarea aurului
(Conferinţa ţărilor membre ale FMI – Kingston, 1976), tot mai multe bănci de
emisiune continuă să-şi păstreze în rezervă stocuri de metale preţioase, în special în
aur (a se vedea structura bilanţurile din tabelele de mai sus). Considerăm că această
situaţie are mai mult o semnificaţie psihologică, fiind expresia unei rezerve
monetare care poate fi folosită în împrejurări deosebite.
De asemenea, etalonul aur-devize a determinat deţinerea de către banca de
emisiune a unor rezerve valutare ample în vederea asigurării condiţiilor de
convertibilitate pe plan extern. Rezervele de aur s-au menţinut şi în perioada
imediat următoare, asigurând funcţionalitate mecanismului cursurilor fixe.
Prin funcţia de emisiune, banca centrală îşi exercită prerogativele în ceea
ce priveşte creaţia monetară, situându-se pe cea mai înaltă treaptă în ierarhia
sistemului bancar.
Bancnotele emise de către banca de emisiune, alături de moneda
scripturală evidenţiată în conturile curente şi în depozite, ca disponibilităţi la
vedere, denumite şi deţineri de monedă centrală (pot fi oricând tranformate în
bancnote ale băncii de emisiune, deci în monedă), reprezintă partea substanţială a
circulaţiei monetare, deci componenta de bază a masei monetare structuratǎ în M1
(moneda).
Emisiunea, ca funcţie de bază a băncii centrale, în unele ţări, cum ar fi, de
exemplu, Anglia, face obiectul unui departament special al emisiunii. Se are în
vedere faptul că, prin funcţia de emisiune, banca de emisiune poartă răspunderea
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 40
calităţii circulaţiei monetare, ceea ce înainte de toate este o expresie cantitativă.
Dimensiunea masei monetare (oferta de monedă), măsura în care aceasta satisface
nevoile circulaţiei (cererea de monedă), sau le depăşeşte, constituie probleme vitale
ale oricărei economii şi responsabilităţi ce revin, în primul rând, băncii de emisiune.
Or, toate aceste probleme de o maximă sensibilitate se constituie în obiective ale
managementului bancar, în general, şi ale managementului băncii centrale, în mod
deosebit. În acest sens, banca de emisiune apelează la o serie de pârghii monetare şi
de credit specifice, urmărind prin aceasta transpunerea în practică a obiectivelor
unor politici monetare adecvate.

2.1.2. Funcţia de creditare a băncii de emisiune


Într-o relaţie organică, funcţia de creditare decurge direct din funcţia de emisiune.
Emisiunea bancnotelor, ele însele titluri de credit asupra băncilor de emisiune, nu
reprezintă altceva decât crearea de mijloace de plată, fapt ce conferă băncilor un
potenţial monetar specific. În procesul distribuirii acestor disponibilităţi prin
intermediul creditului se atribuie agenţilor economici putere de cumpărare, se
constituie capacitate de plată.
Întregul proces de distribuire şi redistribuire a mijloacelor de plată în
cadrul economiilor moderne se realizează prin intermediul sistemului bancar. Toate
categoriile de bănci operaţionale, dar în special băncile comerciale sunt acelea care
reprezintă intermediarii de bază între agenţii economici şi banca de emisiune.
Alături de mobilizarea disponibilităţilor băneşti cu caracter temporar din economia
bănească, emisiunea de monedă reprezintă principala sursă la care se apelează
pentru a satisface cererea de credite.
Mai mult, mecanismul scontării şi reescontării cambiilor reprezintă forma
clasică a creditării prin emisiune.
Spre exemplu, agentul economic X, beneficiar şi deţinător al unui titlu de
credit de 100.000 RON, solicită preschimbarea acestui înscris cambial prin scontare
la o bancă comercială care percepe o taxă a scontului de 10.000 RON. În această
situaţie, valoarea reală pe care o va obţine agentul economic va fi de 90.000 RON
(100.000 – 10.000 = 90.000).
La rândul său, având nevoie de resurse, banca comercială se va adresa
băncii de emisiune, solicitându-i reescontarea titlului de credit în condiţiile unei
taxe oficiale a scontului de 8.000 RON. Deci, în schimbul cambiei, banca
comercială va încasa de la banca de emisiune suma de 92.000 RON (100.000 –
8.000 = 92.000).

Schematic, această situaţie se prezintă astfel:


41

PARTEA I Capitolul 2. Managementul băncii de emisiune


Societatea Banca Banca de
comercialǎ X comercialǎ emisiune
100000 RON
90000 RON 92000 RON 92000 RON 92000 RON
1 2
emisiune

creditare
Legendǎ: (1) scontare
(2) reescontare

Fig. 2.1. Interrelaţia emisiune – creditare bancarǎ

Operaţiunea de reescont se manifestă diferit la cele două bănci: în timp ce


pentru banca comercială este o operaţiune pasivă, de formare a resurselor de
creditare, pentru banca de emisiune, din punct de vedere contabil, este o operaţiune
activă, de plasament, care duce la o creştere corespunzătoare a pasivelor, prin
emisiune. Chiar dacă scontarea se produce în aceeaşi zi cu cedarea cambiei de către
banca comercială, prin reescontare, banca de emisiune va percepe, de regulă, o taxă
oficială a scontului mai mică decât taxa scontului privat (în exemplul luat acestea
sunt de 8.000 şi, respectiv, 10.000). Prin această operaţiune, din valoarea scontului
de 10.000, banca comercială va obţine un profit de 2.000 RON (10.000 – 8.000).
Deci, în circulaţia, prin emisiune, s-a pus suma de 92.000 RON, din care societatea
comercială "X" încasează 90.000 şi banca comercială îşi reţine un profit de 2.000.
Scopul băncii de emisiune, ca instituţie de credit, este de a obţine la scadenţă
rambursarea sumei avansate băncii comerciale şi dobânda cuvenită, calculată
potrivit taxei oficiale a scontului. Deci, din exemplu luat, la scadenţă, banca de
emisiune va primi de la debitor 100.000 RON, reprezentând rambursarea sumei
plătite băncii comerciale, de 92.000 RON, şi încasarea unei taxe de reescontare de
8.000 RON. Totodată, rambursarea sumei de către debitor se evidenţiază în bilanţul
băncii de emisiune ca o scădere de active, semnificând o diminuare a volumului
creditelor angajate şi, totodată, o reducere de pasive, evidenţiind o retragere a
banilor din circulaţie.
Se manifestă, astfel, un moment semnificativ în circulaţia bănească.
Fiecare proces de creditare şi recreditare se desfăşoară în timp, influenţând
termenele de utilizare a titlurilor de credit aferente.
Rambursarea creditului, în condiţiile exemplului de mai sus, înseamnă, pe
de o parte, încetarea firească a angajamentului din cambie şi, pe de altă parte,
decăderea acesteia din calitatea de titlu de credit.
Din cele relatate, se desprinde următoarea concluzie esenţială pentru
funcţia de creditare a băncii de emisiune: atât timp cât procesele de creditare se
desfăşoară normal şi se asigură rambursarea la scadenţă a creditelor, funcţionează
principiul circulaţiei temporare a banilor, în raport cu relaţia de credit care este
legată de emisiune. Dacă acordarea creditelor de către banca de emisiune, prin
reescontare, înseamnă emisiune de masă monetară, restituirea creditelor de către
debitor permite băncii de emisiune retragerea din circulaţie a unei mase băneşti de
egală valoare.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 42
În condiţii de normalitate, masa bănească pusă în circulaţie corespunde
nevoilor de credit ale economiei, ca dimensiune şi durată. Or, băncile au obligaţia
să asigure normalitatea, acordând credite pentru susţinerea unor procese economice
profitabile, viabile, pe obiecte creditabile, să urmărească mişcarea acestora, astfel
încât, pe seama restituirii resurselor angajate, să aibă loc rambursarea creditului şi,
respectiv, retragerea din circulaţie a părţii aferente din emisiunea monetară.
Ca atare, procesul de emisiune monetară este în strânsă legătură cu
activitatea de creditare din economie, fiind strict determinat de aceasta.
De remarcat că scontarea şi reescontarea nu sunt singurele căi de derulare a
operaţiunilor de creditare efectuate de banca de emisiune. Dacă iniţial aceste
operaţiuni se distingeau ca volum şi importanţă, în prezent, rolul lor s-a mai
diminuat.
Băncile de emisiune derulează importante operaţiuni de creditare şi prin
plasamente în hârtii de valoare. De pildă, operaţiunile de lombardare, de acordare a
creditelor pe gaj de hârtii de valoare, au o pondere semnificativă în tot mai multe
ţări (de exemplu în Germania).
De asemenea, operaţiunile de creditare cu convenţie de răscumpărare (sau
pensiune, în versiunea franceză), care într-o anumită măsură sunt similare cu
operaţiunile de scontare, se află în plină ascensiune.
Altă operaţiune activă, importantă ca pondere pentru băncile de emisiune
este cumpărarea (achiziţia) de obligaţiuni şi bonuri de tezaur ale statului, operaţiuni
care vizează deopotrivă băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate, prin
participarea la activitatea de recreditare.
Specific operaţiunilor active ale băncii de emisiune este faptul că acestea se
constituie într-un proces de recreditare (refinanţare) a economiei, banca centrală
situându-se în postura de ultim creditor.
În activitatea bancară, acordarea creditelor este o stare iniţială, adesea de
scurtă durată, a procesului de creditare, în timp ce rambursarea şi menţinerea
angajamentelor de credit presupun manifestarea lor într-o anumită perioadă de
timp, care necesită o acoperire pe seama resurselor provenite din recreditare.
Recreditarea este o funcţie specifică sistemului bancar, prin care se recurge
la noi resurse de creditare, ca urmare a transferului de creanţe. În modul piramidal
de funcţionare a sistemului bancar (banca de emisiune şi reţeaua băncilor
comerciale), recreditarea constituie o stare normală de funcţionare a economiei.
Relaţiile de credit prin care se mobilizează capitalurile disponibile şi alte resurse
specifice includ şi o latură esenţială a lor, şi anume procesul de recreditare.
Banca centrală, deţinând privilegiul emisiunii şi gestionând această resursă
specifică, ca urmare a poziţiei sale în raport cu celelalte bănci, îndeplineşte un rol
major în procesul de recreditare, ca ultim creditor. În acest context se manifestă
atribuţiile de control şi reglementare ale creditului.
Ca atare, băncile de emisiune au un rol important în legătură cu adoptarea
în economie a unor reglementări privind acordarea creditelor, promovând o
activitate managerială de influenţare a dezvoltării economice prin intermediul
creditului, folosind politici monetare şi de credit adecvate.
43

PARTEA I Capitolul 2. Managementul băncii de emisiune


2.1.3. Funcţia de centru valutar a băncii de emisiune
Poziţia băncii de emisiune ca centru valutar al ţării s-a consolidat şi extins în
legătură cu evoluţia formelor de convertibilitate care s-au înregistrat, în special
după primul război mondial.
Odată cu sistarea convertibilităţii interne a bancnotelor în aur (încetarea
funcţionării etalonului aur-clasic) şi cu sistarea convertibilităţii în aur a dolarului
american (încheierea activităţii etalonului aur-devize în august 1971), care au
marcat încetarea funcţionării mecanismului de autoreglare a cantităţii de bani în
circulaţie la necesităţi, banca centrală a fost aceea căreia i-au revenit prerogativele
echilibrării schimburilor cu străinătatea.
În mod normal, schimburile dintre două ţări sunt posibile numai dacă
fluxurile de mărfuri, servicii, capital şi credite se echilibrează. Pentru a evidenţia
această situaţie se foloseşte un instrument specific de previziune şi execuţie, numit
"Balanţa de plăţi externe", a cărei urmărire cade, în majoritatea ţărilor, în sarcina
băncii de emisiune.
Ca atare, banca de emisiune este mandatată cu atribuţii autoritare de a
exercita politica valutară a statului, sub forma unor facilităţi şi restricţii valutare,
cum ar fi: contingentarea şi controlul asupra plăţilor în devize, preluarea în favoarea
statului a unor părţi din încasările valutare, autorizarea şi controlul schimburilor
valutare etc.
În contextul actual, banca de emisiune este aceea care are ca sarcină
formarea şi administrarea rezervei valutare în numele statului. Curent, rezervele în
valută se folosesc pentru asigurarea regularizării plăţilor în valută, pentru
echilibrarea schimburilor, atunci când posibilităţile de export se diminuează în
raport cu nevoile de import.
De asemenea, rezervele valutare reprezintă temeiul intervenţiei băncii de
emisiune pe piaţa valutară în vederea asigurării stabilităţii cursurilor valutare. Se
ştie că, în prezent, se aplică sistemul cotării libere a cursurilor ca formă generalizată
a convertibilităţii. Aceste cursuri se formează pe piaţa valutară în funcţie de cerere
şi ofertă. Faţă de acest sistem care se doreşte a fi exponent al "concurenţei pure", în
practică se produc adesea anumite abateri.
Astfel, statele sunt nevoite să ducă o politică de protejare a nivelului
cursului valutar, intervenind pe piaţa valutară şi influenţând după nevoi cererea sau
oferta, după cum interesele lor o cer. Misiunea de a interveni efectiv pe piaţa
valutară este încredinţată, de asemenea, băncii de emisiune, care acţionează printr-
un organism specializat. De exemplu, în Anglia, Franţa şi SUA, pe lângă banca de
emisiune funcţionează Fondul de Egalizare a Schimburilor. Intervenţia pe piaţa
valutară constă în angajarea propriilor rezerve atunci când se impune o
suplimentare a ofertei de valută sau în noi achiziţii de valută pentru o amplificare a
cererii.
Toate aceste operaţiuni implică o serie de cheltuieli, cum ar fi: comisioane,
taxe, diferenţe de curs etc., al căror nivel şi mod de acoperire este de competenţa
băncii de emisiune.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 44
Ca centru valutar unic al ţării, banca de emisiune are ca responsabilitate
directă apărarea cursului valutar a monedei naţionale, cu influenţe majore asupra
relaţiilor comerciale cu străinătatea. De pildă, practicarea unui curs valutar
defavorabil pentru moneda naţională va duce la înregistrarea unui curs de revenire
nerecuperatoriu pentru produsele naţionale. Acest aspect se va concretiza într-un
export de valoare, respectiv de Venit Naţional, fără echivalent. Este adevărat că
acest fenomen va încuraja exporturile, dar cu ce „preţ”? Nu puţine au fost situaţiile
când în ţara noastră s-a practicat oficial un curs valutar sub nivelul real. Or,
statuarea unui curs valutar echilibrat duce la menţinerea competitivităţii mărfurilor
pe plan naţional şi, totodată, asigură recuperarea tuturor costurilor şi obţinerea unui
profit comparabil, în raport cu alte state.
Banca de emisiune îndeplineşte un rol important în domeniul valutar şi ca
reprezentant legitim al statului în relaţiile internaţionale. De exemplu, Banca
Naţională a României este aceea care reprezintă statul român în încheierea unor
acorduri interstatale, interbancare sau ca participant direct la activitatea unor
instituţii monetare şi de credit internaţionale, cum ar fi: Fondul Monetar
Internaţional, Fondul European de Cooperare Monetară, Banca Mondială, Banca
Reglementelor Internaţionale, diferite bănci regionale de dezvoltare economică etc.
Urmare a participării ca membră a acestor organisme internaţionale, banca de
emisiune se obligă să respecte o serie de reglementări şi norme de conduită în
domeniul monetar şi de credit care acţionează pe plan internaţional, precum şi la
nivel naţional. Tot băncii de emisiune îi revine sarcina de a garanta, în numele
statului pe care-l reprezintă, poziţia sa de participant la aceste organisme
internaţionale prin constituirea fondurilor de rezervă, alocarea directă a unor
resurse, acoperirea unei cote din cheltuielile de funcţionare etc.
În concluzie, banca de emisiune este exponentul statului în promovarea
propriei politici monetare, valutare şi de credit, dar, totodată, trebuie avute în
vedere tendinţele politicilor valutare practicate de alte state şi diferite organisme
valutare internaţionale faţă de care există un interes comun.

2.1.4. Banca de emisiune ca „bancă a băncilor”


Denumirea de „bancă a băncilor” folosită pentru banca de emisiune presupune, cel
puţin două interpretări: pe de o parte, poziţia centrală prin care banca de emisiune
se departajează faţă de celelalte bănci (nivelul I în organizarea sistemului bancar) şi
care-i conferă acesteia calităţi şi atribuţii deosebite, iar pe de altă parte, banca de
emisiune ca o bancă "de depozit" pentru celelalte bănci. Ca atare, între banca de
emisiune şi celelalte bănci se stabilesc relaţii reciproce privind constituirea de
resurse şi plasamentul acestora.
Băncile comerciale îşi constituie depozite într-o anumită mărime şi
structură, ca resurse de creditare, dar şi din necesitatea de a-şi asigura lichidităţi,
încadrându-se într-o anumită marjă de prudenţă. Pentru a onora cererea de credite şi
pentru a putea restitui în orice moment depunerile la vedere, este recomandat ca
băncile să nu angajeze toate resursele şi să păstreze la o altă bancă, într-o anumită
cotă, rezerve.
45

PARTEA I Capitolul 2. Managementul băncii de emisiune


Experienţa anilor 1929-1930, de intensă criză economică, în care a fost
implicată direct şi activitatea bancară, care a determinat, numai în SUA,
falimentarea a peste 9000 de bănci, a statuat obligativitatea constituirii de depozite
la banca de emisiune, cunoscute sub denumirea de rezerve bancare minime
obligatorii.
De asemenea, pe baza depozitelor constituite la bănci se realizează o bună
circulaţie a monedei scripturale, ca urmare a posibilităţii lor de realizare a
compensării creanţelor între bănci. În prezent, fenomenul de "bancarizare", care
presupune o amplă derulare a plăţilor prin intermediul conturilor bancare, a cuprins
majoritatea statelor lumii. Ca atare, plăţile între clienţii băncilor devin, prin
intermediul conturilor, decontări între bănci.
De exemplu, dacă un întreprinzător "X" solicită băncii sale decontarea unei
sume către un alt întreprinzător "Y", atunci relaţia de plată se evidenţiază diferit,
după cum:
a) cei doi întreprinzători, "X" şi "Y", au deschise conturi la aceeaşi bancă;
b) cei doi parteneri au deschise conturi la bănci diferite ("X" la banca
comercială "A" şi "Y" la banca comercială "B").

Operaţiunea de transfer al sumei prin intermediul monedei scripturale are


următoarea configuraţie grafică:

B
Banca comercialǎ
a) A P

Clientul X
X Y Clientul Y

Banca de emisiune
A B A P
b)
Banca A
Banca A Banca B
Banca B
X Y - - + +

Fig. 2.2. Operaţiuni de decontare între clienţii bǎncilor

Cu cât într-o economie reţeaua bancară este mai extinsă, cu atât se


multiplică relaţiile de plăţi reciproce şi se amplifică fluxurile monetare. Pentru
stingerea creanţelor dintre bănci, încă din secolul al XVII-lea au apărut casele de
compensaţii interbancare. De pildă, în Anglia, primele case de compensaţie
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 46
(clearing house) au apărut în 1766 la Edinburg şi în 1773 la Londra. În ţara noastră,
prima casa de compensaţii interbancare a fost înfiinţată în 1919. Începând cu 1 mai
1995, în România s-a instituit compensarea multilaterală a plăţilor interbancare ca o
activitate specifică băncii de emisiune. Prin activitatea de compensare, majoritatea
plăţilor dintre băncile comerciale generate prin operaţiunile de decontare se sting
(se închid) reciproc. Eventualele solduri care rezultă în final şi care reprezintă
operaţii de plăţi necompensate între băncile comerciale se reflectă la nivelul băncii
centrale. Acest lucru este posibil datorită faptului că la banca de emisiune ca "bancă
a băncilor" îşi au deschise conturi toate celelalte bănci. Astfel, la nivelul băncii de
emisiune este posibilă compensarea finală prin trecerea sumelor dintr-un cont în
altul (vezi fig. 2.2.). Prin stingerea acestor solduri, zilnic, fluxurile ce evidenţiază
circuitele băneşti se închid. În ziua următoare, circuitele care evidenţiază noi fluxuri
monetare vor parcurge alte trasee, în funcţie de procesele economice care le
determină. Prin operaţiile de compensare care au loc între bănci se produce în mod
curent o modificare a resurselor de creditare, cu implicaţii directe pe piaţa monetară
interbancară. Ca urmare, relaţiile de credit interbancare, decurgând din activitatea
de compensare, reprezintă o premisă importantă în realizarea circulaţiei monedei
scripturale, fapt care influenţează într-o oarecare măsură procesul de creditare a
economiei în ansamblul său.
Poziţia băncii de emisiune ca "bancă a băncilor" îi conferă acesteia şi alte
atribuţii specifice.
În primul rând, banca de emisiune este aceea care îşi exercită tutela asupra
întregii activităţi bancare, exercitând un control specific privind înscrierea,
funcţionarea şi orientarea celorlalte bănci. Aceste atribuţii derivă atât din interesul
de "breaslă", cât, mai cu seamă, din rolul pe care îl are banca centrală în susţinerea
intereselor întregii economii naţionale.
În al doilea rând, banca de emisiune, ca un exponent activ al politicii
monetare şi de credit, având în vedere o bună gestionare a resurselor de creditare şi
a fluxurilor băneşti, cu scopul de a susţine o anumită stare de stabilitate monetară,
are posibilitatea de a acţiona asupra băncilor comerciale şi, în general, asupra
întregii economii. Avem în vedere posibilităţile de acţiune ale băncii centrale
asupra celorlalte bănci prin politica rezervelor bancare minime obligatorii, a
operaţiunilor pe piaţa liberă (open market) şi, nu în cele din urmă, prin dobânda de
refinanţare sau prin taxa oficială a scontului.

2.1.5 Banca de emisiune – bancă a statului


Calitatea băncii de emisiune ca bancă a statului decurge din cel puţin trei motivaţii:
 forma de proprietate a acesteia, unicul acţionar fiind statul. Odată cu
trecerea la economia modernă, oriunde în lume, banca de emisiune a
devenit bancă a statului;
 poziţia de creditor al statului. Banca de emisiune este aceea care
participă direct în lansarea şi cumpărarea titlurilor de împrumut ale
statului în vederea acoperirii deficitelor bugetare;
47

PARTEA I Capitolul 2. Managementul băncii de emisiune


 instrument de exercitare a politicii monetare şi de credit promovate de
către stat.
Toate aceste ipostaze în care se găseşte banca de emisiune sunt valabile
pentru majoritatea ţărilor dezvoltate.
În unele ţări, iniţial băncile de emisiune au fost constituite cu capital privat
sau mixt, pentru ca ulterior să fie naţionalizate, în timp ce în alte ţări, statul a fost
iniţiatorul şi stăpânul absolut al băncii de emisiune sau a avut o contribuţie
importantă de capital.
Se impune totuşi observaţia că nu forma de proprietate este cea care
determină rolul băncii de emisiune în economie, ci mai ales sistemul legislativ, care
i-a conferit funcţii şi atribuţii deosebit de importante şi a făcut, prin lege, din banca
de emisiune o bancă a statului, un principal instrument prin care statul îşi exercită
prerogativele în economie.
S-a arătat că statul reprezintă pentru banca de emisiune unul dintre
principalii beneficiari de credite. În unele ţări (de pildă în Franţa) se prevede prin
lege ca banca de emisiune să acorde statului un avans, ca o destinaţie specială a
unei părţi din emisiunea monetară.
În alte ţări (SUA, de exemplu), titlurile de credit sau hârtiile de valoare ale
statului (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) au o pondere importantă în activele
băncii de emisiune. Mai mult, în Anglia, banca de emisiune are în atribuţii
administrarea datoriei publice, inclusiv efectuarea emisiunii titlurilor de împrumut.
Guvernul, ca exponent al statului în activitatea bancară, spre deosebire de
alte sectoare ale economiei, are un regim special. El poate angaja împrumuturi de la
el însuşi, adică de la banca de emisiune. Pe măsură ce Trezoreria vinde noi titluri de
împrumut ale statului, banca de emisiune poate să răscumpere titluri ale datoriei
publice emise anterior. Se produce o monetizare a datoriei publice, care generează
o stare inflaţionistă. Totodată, ratele dobânzilor au tendinţa să crească. Dacă banca
de emisiune va duce o politică de stabilizare a ratei dobânzii, atunci va fi încurajată
cumpărarea titlurilor statului pe piaţa liberă. Această situaţie generează o scădere a
ofertei de masă bănească, declanşându-se o acţiune antiinflaţionistă.
Obiectivele politicii monetare promovate de banca de emisiune se
suprapun cu cele ale politicii fiscale, atât timp cât ambele reprezintă instrumente de
stabilizare la nivel macroeconomic. În general, politica monetară dusă de banca de
emisiune reacţionează mai rapid asupra stabilităţii monetare decât politica fiscală.

2.2. Coordonatele managementului bazei monetare


Banca de emisiune, prin funcţiile sale, se implică direct în structura masei
monetare, atât din punctul de vedere al componentelor de bază, cât şi al relaţiei
dintre acestea şi deficitul bugetar.

2.2.1. Componentele bazei monetare


Bilanţul băncii de emisiune, prin posturile sale de pasiv, pune în evidenţă două
principale componente ale masei monetare, cunoscute în teoria şi practica bancară
sub titulatura de bază monetară (BM).
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 48
Astfel, baza monetară se compune din:
 emisiunea bănească, atât sub forma banilor de cont, în cea mai mare
parte, cât şi sub forma monedei fiduciare sau a numerarului (E);
 depozitele băncilor comerciale la banca de emisiune constituite sub
denumirea specifică de "rezerve bancare minime obligatorii" (D).

Deci:
BM = E + D
Ambele componente ale bazei monetare reprezintă creanţe ale băncii de
emisiune ale căror titulari sunt, pe de o parte, deţinătorii de disponibilităţi băneşti,
iar pe de altă parte, băncile comerciale.
Pentru analiza emisiunii băneşti şi a determinantelor sale, trebuie să se ţină
seama de principalele influenţe pe care le exercită asupra emisiunii celelalte
componente ale bilanţului băncii de emisiune. Orice modificare în elementele de
activ sau în cele de pasiv ale bilanţului băncii centrale vor influenţa direct sau
indirect proporţional dimensiunea bazei monetare.
Poziţiile bilanţiere de activ care influenţează direct proporţional şi
semnificativ baza monetară sunt:
 creşterea deţinerilor de titluri de împrumut sub forma bonurilor de
tezaur sau a înscrisurilor cambiale. O majorare a acestora va genera o
emisiune monetară din partea băncii centrale şi implicit o creştere a
bazei monetare;
 creşterea deţinerilor de aur şi certificate DST;
 sporirea activelor aflate în decontare ca rezultat al operaţiunilor pe care
banca de emisiune le exercită în cadrul sistemului de compensare a
plăţilor între celelalte bănci;
 amplificarea activităţii de refinanţare a celorlalte bănci.
Elementele bilanţiere de pasiv, altele decât cele ce compun baza monetară,
influenţează indirect proporţional mărimea acesteia. În această ipostază se află:
 depozitele Tezaurului la banca de emisiune;
 depozite ale străinătăţii şi alte depozite.
De asemenea, orice alte poziţii, inclusiv conturile de capital din bilanţul
băncii de emisiune, vor contribui prin modificarea lor la influenţarea bazei
monetare.
În concluzie, prin exercitarea funcţiei de emisiune şi a celorlalte funcţii,
banca centrală are posibilitatea de a influenţa evoluţia posturilor de activ şi a celor
de pasiv şi, implicit, modificarea bazei monetare.

2.2.2. Interrelaţia dintre deficitul bugetar şi baza monetară


În cele mai multe situaţii, dezechilibrele financiare cauzate de deficitele bugetare
generează premisele favorabile şi condiţiile realizării unor dezechilibre monetare,
fenomene care duc la stări inflaţioniste. Astfel, între dezechilibrul bugetar şi baza
monetară se află o strânsă interdependenţă.
49

PARTEA I Capitolul 2. Managementul băncii de emisiune


Legătura de cauzalitate dintre cele două componente se poate pune în
evidenţă prin relaţia:
Db = Cb - Vb = BM + Dp,
unde:
Db = deficitul bugetar;
Cb = cheltuieli bugetare;
Vb = venituri bugetare;
Dp = datoria publică.
Ca atare, acoperirea deficitului bugetar are loc iniţial prin emisiunea
titlurilor de stat, de regulă sub forma bonurilor de tezaur. Dacă titlurile de
împrumut ale statului puse în circulaţie sunt imobilizate la deţinători, urmând ca
aceştia să primească venituri sub formă de dobânzi, atunci are loc o nouă creştere a
datoriei publice, verificându-se relaţia de mai sus.
De regulă, cei care deţin titluri de împrumut ale statului, în special agenţii
economici, vor pune în valoare toate funcţionalităţile pe care le au activele
financiare, fie vânzându-le, fie angajându-le în operaţiuni de creditare sub formă de
garanţii.
Se manifestă astfel o primă etapă prin care deficitul bugetar generează
creşterea bazei monetare. Dispunând temporar de bonuri de tezaur, în proprietate
sau în garanţie, băncile comerciale pot recurge la refinanţare de la banca de
emisiune în acelaşi mod în care au fost creditaţi deţinătorii iniţiali ai acestor titluri
de împrumut ale statului.
Astfel, amplificarea deţinerilor de bonuri de tezaur şi, în general, creşterea
activelor de bilanţ duc la majorarea bazei monetare. Or, deficitele bugetare
generează presiuni inflaţioniste în economie, erodând puterea de cumpărare a
unităţii monetare.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 50
Întrebări
1. Care sunt principalele funcţii ale bǎncii de
emisiune?
2. În ce context al evoluţiei societǎţii au apǎrut
bǎncile de emisiune?
3. Ce se înţelege prin creaţia monetarǎ?
4. Care este forma clasicǎ a creditǎrii prin
emisiune? Puneţi în evidenţǎ interrelaţia
dintre emisiunea şi creditarea bancarǎ.
5. În ce constǎ lombardarea?
6. În ce context se manifestǎ funcţia de centru valutar a bǎncii de emisiune?
7. Ce se înţelege prin convertibilitate?
8. Ce este cursul valutar?
9. În ce constǎ rezerva valutarǎ?
10. Ce sunt rezervele bancare minime obligatorii?
11. Ce se înţelege prin bancarizare?
12. Cum se realizeazǎ operaţiunile de decontare între clienţii bǎncilor?
13. Prin ce se defineşte banca de emisiune ca bancǎ a statului?
14. În ce constǎ monetizarea datoriei publice?
15. Ce este baza monetarǎ şi care sunt componentele acesteia?
16. Precizaţi elementele de bilanţ care influenţeazǎ baza monetarǎ.
17. În ce constǎ interrelaţia dintre deficitul bugetar şi baza monetarǎ?
3
MANAGEMENTUL
OPERAŢIUNILOR BǍNCILOR
COMERCIALE

Cuprinsul capitolului
3.1. Rolul băncilor comerciale în cadrul
sistemelor bancare
3.2. Managementul operaţiunilor pasive
3.3. Managementul operaţiunilor active
3.4. Corelarea operaţiunilor active cu cele
pasive – premisă a asigurării lichidităţii

Cuvinte-cheie:
bancă comercială, intermediari, economii, investiţii, creanţe, monedă
scripturală, operaţiuni pasive, depozite bancare, conturi curente, conturi
de disponibilităţi, depozite la termen, reescont, refinanţare, capital social,
fond de rezervă, provizioane, operaţiuni active, creanţe comerciale, gaj, lombardare,
report, credite de trezorerie, credite specializate, descoperire de cont, plasament.

Obiective urmărite
1. Cunoaşterea originii şi motivaţia existenţei băncilor
comerciale;
2. Percepţia funcţionalitǎţii bǎncilor comerciale în calitate de
intermediari în contextul relaţiei economii-investiţii;
3. O abordare structurală a sistemului bancar operaţional specific
diferitelor ţări;
4. Punerea în evidenţǎ a problematicii managementului băncilor
comerciale de constituire şi atragere a resurselor în cadrul
operaţiunilor pasive;
5. Abordarea managementului bǎncilor comerciale specific
operaţiunilor active de creditare şi plasamente.

51
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 52
Introducere
Băncile comerciale, în accepţiune modernă, au apărut în legătură cu dezvoltarea
comerţului şi acumulările de capitaluri băneşti, expresie a dezvoltării producţiei şi a
expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin
intermediul titlurilor cambiale, în mod firesc, aceste bănci au primit apelativul de
„bănci comerciale”.
În procesul de apariţie a băncilor comerciale, un rol aparte l-au avut zarafii
şi cămătarii, cei care făceau comerţ cu bani şi care erau principalii intermediari ai
circulaţiei monetare. Astfel, deplasarea banilor cu valoare intrinsecă la locurile de
utilizare, asociată cu riscul de a fi sustraşi, implica importante cheltuieli de
transport şi asigurare a securităţii acestora. Pe de altă parte, deţinerea în sine a
banilor nu aducea nici un profit.
Aceasta a făcut ca deţinătorii de capitaluri în formă bănească să-i
încredinţeze unor depozitari, unor intermediari, cu scopul de a-i păstra în siguranţă,
pe de o parte, şi de a primi o remunerare sub forma dobânzii bonificate, ca urmare a
folosirii acestor depozite băneşti ca surse de creditare, pe de altă parte. Astfel,
depozitele bancare constituite pe seama depunerilor stau la baza procesului de
redistribuire a capitalurilor băneşti sub forma diferitelor credite acordate de către
bănci. Într-un alt context, dezvoltarea economică, prin trecerea de la manufactură la
marea industrie, a făcut ca volumul creditelor solicitate să se amplifice foarte mult.
Toate acestea au impus înfiinţarea acelor intermediari monetari, constituiţi în bănci
de depozit sau bănci comerciale şi care au devenit principala componentă a
sistemelor bancare moderne.

3.1. Rolul băncilor comerciale în cadrul sistemelor bancare


În epoca contemporană, rolul şi locul băncilor comerciale sunt strâns legate de
calitatea lor de intermediari în contextul relaţiei economii-investiţii, relaţie
fundamentală în ceea ce priveşte asigurarea creşterii economice. Astfel, mobilizarea
economiilor băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei într-un cadru oganizat, la
dispoziţia băncilor, constituie o principală premisă a dezvoltării economice. Ele
reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă şi totodată o cerere potenţială
pentru producţia viitoare. În realizarea investiţiilor, agenţii economici recurg atât la
propriile capitaluri, cât şi la creditele acordate de bănci, în aşa-zisul proces de
"reciclare şi valorificare" a capitalurilor băneşti din economie.
Se creează astfel condiţiile favorabile unei ample redistribuiri a
capitalurilor băneşti, realizată printr-o reţea de intermediari, care, la început în
exclusivitate, apoi cu preponderenţă, în cadrul sistemelor bancare moderne, s-a
constituit în reţeaua băncilor comerciale sau de depozit.
Locul şi rolul băncilor în economie, precum şi structurarea lor în cadrul
sistemului bancar au la bază creaţia monetară. Băncile s-au afirmat ca instituţii
monetare, ca intermediari monetari, având posibilitatea de a pune în circulaţie
creanţe asupra lor însele, amplificând masa mijloacelor de plată, volumul
circulaţiei monetare.
53

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


Poziţia de intermediari a băncilor comerciale poate fi relevată prin
următoarea reprezentare schematică:

INVESTIŢII ECONOMII

Statul Statul

Agenţii Agenţii
economici economici

Populaţia Populaţia
A Banca comercială P

Credite Resurse

Fig. 3.1. Interrelaţia economii-investiţii

Caracteristica principală a băncilor comerciale, în calitate de intermediari,


este activizarea permanentă a masei monetare sau, altfel spus, transformarea
activelor nemonetare în monedă.
Emisiunea de monedă fiduciară, la început ca funcţie specifică majorităţii
băncilor, iar mai târziu numai a băncilor de emisiune, reprezintă principala formă a
creaţiei monetare.
Într-o accepţiune mai largă, se poate spune că băncile comerciale au şi ele
un important aport la creaţia monetară, prin acest proces de transformare
permanentă a activelor nemonetare (cambii, bonuri de tezaur, obligaţiuni etc.), fără
putere liberatorie, în instrumente de plată. Mai mult, înscrierea în conturi a
creditelor de către bănci, urmare a exercitării funcţiei de emisiune, constituie
momentul creaţiei unei monede adiţionale specifice, moneda scripturală.
În timp, pe măsura amplificării activităţii bancare, băncile de depozit devin
intermediari monetari, în legătură cu mobilizarea economiilor şi acordarea pe
seama acestora de credite, de regulă pe termen mijlociu şi lung. Prin această
activitate de intermediere, nu se creează monedă, ci doar se asigură o bună utilizare
a capitalurilor băneşti disponibile.
Iniţial, în ţări ca Anglia, Franţa, SUA etc., o mare parte a băncilor de
depozit efectuau şi operaţiuni de emisiune, fără a aduce perturbaţii circulaţiei
băneşti. Mai târziu, creşterea numărului băncilor care efectuau şi operaţii de
emisiune a dus în mod firesc la încălcarea normelor de emisiune, manifestându-se o
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 54
supraaglomerare a canalelor circulaţiei cu masă bănească fără ca economia să
impună acest fenomen. Cu alte cuvinte, are loc o abdicare de la principiile
echilibrului monetar. Această situaţie a dus la restrângerea emisiunii băneşti la
dispoziţia unei singure bănci, controlate de către stat (excepţie fac Statele Unite ale
Americii, unde funcţionează unitar şi îşi exercită funcţia de emisiune 12 bănci
federale de rezerve).
Pe măsura evoluţiei sistemelor bancare s-a manifestat şi o tendinţă de
specializare a băncilor comerciale. Prin separarea şi independenţa băncilor
specializate se produce şi o delimitare a sferei de competenţă a băncilor de depozit.
Tendinţa de specializare s-a dovedit a fi în unele ţări o chestiune pur declarativă,
propagandistică, fără a obliga la exclusivitate sau interziceri.
Criza economică din anii 1929-1933, care a influenţat negativ şi activitatea
băncilor, generând o serie de falimente (numai în SUA, 36% din totalul băncilor au
falimentat), a impus o reglementare severă a operaţiunilor bancare. Astfel, băncile
aveau ca scop prioritar protejarea deponenţilor. Concomitent, băncilor comerciale
le revine sarcina de a institui un regim de autocontrol în ceea ce priveşte depunerile,
dar mai ales asupra modului de folosire a resurselor în procesul creditării. Toate
acestea au ca scop final asigurarea lichidităţilor.
În acest cadru se realizează o mai bună delimitare a activităţii băncilor
comerciale sau de depozit, faţă de celelalte bănci. Majoritatea sistemelor bancare au
realizat această delimitare, astfel că pe lângă băncile comerciale a apărut o reţea
diversificată de bănci specializate (de ramură, ipotecare, de afaceri etc.).
Băncile comerciale sau de depozit sunt caracterizate prin aceea că
efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare. Au o activitate diversificată care se
poate manifesta liber, în funcţie de cerinţe, posibilităţi şi propria orientare.
Cu toate acestea, operaţiunile de bază sunt reprezentate de constituirea
depozitelor bancare şi utilizarea lor în scopul acordării de credite clienţilor săi.
Organizatoric, băncile comerciale sunt constituite în societăţi pe acţiuni, având ca
principal obiectiv obţinerea de rezultate financiare favorabile.
Băncile specializate includ o sferă largă a instituţiilor de credit, prezentând
o serie de diferenţieri specifice de la o ţară la alta. Deşi, în ansamblul lor, băncile
specializate efectuează o gamă largă de operaţiuni bancare, fiecare dintre ele
practică unele limitări sau îşi asumă în exclusivitate anumite operaţiuni.
Limitele băncilor specializate în efectuarea operaţiunilor se referă fie la
raza de acţiune (teritorială sau de ramură), fie la statulul lor social particular,
acţionând, de regulă, ca bănci cu caracter cooperatist sau mutual.
De exemplu, în Statele Unite ale Americii, sistemul bancar operaţional se
structurează astfel7:
1) Instituţii sau bănci de depozit:
 bănci comerciale;
 asociaţii de economii şi împrumut;
 bănci mutuale de economii;

7
Prelucrat după F. Mishkin, The Economics of Money, Banking and Financial Markets,
Harper Collins, 1992, p. 198.
55

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


 uniuni de credit.

2) Instituţii de economii contractuale


 companii de asigurări pe viaţă;
 companii de asigurare a bunurilor;
 fonduri de pensii de stat şi private.

3) Intermediari de plasament:
 companii financiare;
 fonduri comune de creanţe.

O structură specifică prezintă sistemul bancar francez:

1) Bănci propriu-zise:
 naţionale (Nationale de Paris, Credit Lyonais, Société Générale
etc.);
 generale, regionale şi locale;
 de finanţare specializate;
 de piaţă, de grup etc.

2) Bănci cooperative:
 de credit agricol mutual;
 populare mutual;
 case de economii şi prevedere.

3) Societăţi financiare afiliate la casele naţionale de credit sau organisme


profesionale, de consum leasing, imobiliare, de echipament etc.

4) Instituţii financiare specializate:


 de dezvoltare;
 regionale;
 pentru micile întreprinderi;
 funciare;
 de locuinţe:
 de cooperare etc.

5) Casele de titluri sau băncile de afaceri.

În Franţa, o mare parte dintre operaţiunile de intermediere sunt efectuate de


Tezaur, Casele de Depozit şi Consemnaţiuni şi instituţii de emisiune. Toţi aceşti
intermediari nu sunt cuprinşi în structura băncilor din sistem.
Semnificativă pentru prezentarea băncilor comerciale şi a celorlalte
instituţii este structurarea acestora ca ponderi în total active, după numărul oficiilor
deschise şi densitate.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 56
De exemplu, cu referire la sistemele bancare ale ţărilor dezvoltate, la
nivelul anului 2007, situaţia se prezintă astfel:

A. Structuri şi ponderi în total active -%-


Bănci Alte Instituţii Socie- Socie- Fonduri Fonduri
Ţara comer- institu- de tăţi tăţi de de
ciale ţii de credit finan- de pensii plasa-
depozit speciali- ciare asig. ment
zate
SUA 33 21 5 4 15 16 6
Japonia 37 22 25 - 7 - 9
Germania 25 47 7 - 16 2 3
Olanda 38 20 8 - 8 24 2
Canada 44 19 9 2 10 15 -
Suedia 34 11 23 4 12 14 2
Australia 31 28 1 11 17 11 1
Italia 64 20 16 - - - -
Spania 61 28 9 - 2 - -
Belgia 64 7 21 - 7 - 1
Austria 74 21 - - 4 - 1

B. Oficii bancare: număr şi densitate


Număr de oficii Densitate:
Ţara deschise unităţi la 100000 locuitori
propriu- incluzând propriu- incluzând
zise oficiile poştale zise oficiile poştale
SUA 56866 - 24 -
Japonia 44078 67050 37 56
Germania 44698 62625 73 102
Franţa 23385 42579 46 77
Anglia 20541 42204 37 75
Olanda 6529 9220 45 64
Canada 7331 - 29 -
Suedia 3557 - 43 -
Australia 10538 - 68 -
Italia 12965 - 23 -
Spania 31117 - 81 -

Între băncile specializate, un loc aparte ocupă instituţiile de credit


specializate. Acestea au ca obiectiv creditarea pe termen mijlociu şi lung a unor
ramuri, sprijinirea operaţiunilor de credit ipotecar imobiliar, creditarea
colectivităţilor locale etc.
Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o importanţă aparte
în cadrul sistemelor bancare din ţările dezvoltate. Acestea sunt instituţii de credit
57

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


care, pe de o parte, nu participă la constituirea depozitelor, iar pe de altă parte, nu
efectuează operaţiuni pentru care nu au fost abilitate prin lege sau convenţie.
Principalele operaţiuni pe care le efectuează societăţile financiare sunt: leasing-ul;
factoring-ul; acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru
întreprinderi; creditarea mărfurilor cu plata în rate; garantarea locuinţelor pe bază
de ipotecă; gestiunea mijloacelor de plată, în special prin cărţile de credit etc.
În SUA, din cadrul societăţilor financiare fac parte companiile de asigurări,
instituţiile ce constituie şi administrează fondurile de pensii, fondurile comune de
creanţe etc.
În Franţa, în această categorie se includ: Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni, Poşta ş.a. Toate acestea sunt cuprinse în reţeaua Tezaurului, nefiind
incluse în sistemul bancar.
Unele bănci specializate acţionează ca intermediari în anumite ramuri sau
domenii de activitate, efectuând operaţiuni de mobilizare a resurselor, precum şi de
distribuire a creditelor în sfera lor specifică, asigurând un echilibru relativ între
operaţiunile pasive şi cele active.
O mare parte dintre băncile specializate sunt însă unităţi profilate
unilateral, fie primordial pentru mobilizarea de resurse, fie preponderent pentru
acordarea creditelor din resursele ce-i sunt puse la dispoziţie.
În acest cadru, băncile comerciale îndeplinesc rolul de intermediar, atât
între agenţii economici din afara sistemului bancar, cât şi în reciclarea şi
valorificarea capitalului din cadrul sistemului, între verigile bancare.
Din cele prezentate, se desprinde concluzia că băncile comerciale exercită,
în principal, două funcţii importante:
 mobilizarea resurselor;
 distribuirea creditelor.
Avându-se în vedere legătura stabilită prin conturi cu agenţii economici în
ceea ce priveşte constituirea şi utilizarea depozitelor, băncile comerciale
îndeplinesc şi o altă funcţie în economia modernă, aceea de centru de efectuare a
plăţilor între titularii de conturi. Prin această funcţie, băncile comerciale determină
şi controlează fluxurile circulaţiei monetare, în special cele exprimate prin banii de
cont.
Principalele operaţiuni efectuate de către băncile comerciale sunt
evidenţiate, în sinteză, în bilanţul pe care acestea îl întocmesc.
De exemplu, în SUA, la sfârşitul anului 2007, situaţia de bilanţ a tuturor
băncilor comerciale se prezenta astfel:
-%-
ACTIVE PASIVE
Rezerve 2 Depozite la vedere 18
Numerar 3 Depozite stabile (la termen):
Disponibil la bănci 2 – Depozite din economii 17
Titluri de stat şi ale agenţilor – Depozite mici la termen (sub
guvernamentali 13 100000 $) 19
Titluri administraţie locală şi alte titluri 6 – Depozite mari la termen (peste
Credite: 100000 $) 15
– pentru comerţ şi industrie 19 Împrumuturi 24
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 58
ACTIVE PASIVE
– ipotecare 24 Capital propriu 7
– de consum 11
– interbancare 6
– alte credite 7
Alte active 7
TOTAL 100 TOTAL 100

3.2. Managementul operaţiunilor pasive


Pentru băncile comerciale, operaţiunile pasive au ca obiectiv constituirea resurselor
de creditare.
Astfel, în activitatea băncilor comerciale, ca operaţini pasive distingem:
 constituirea depozitelor bancare;
 reescontul şi alte operaţiuni similare;
 constituirea capitalurilor proprii.

3.2.1. Managementul depozitelor bancare


Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcţii
ale băncilor, în general, şi a celor comerciale, în special. Operaţional, depozitele
bancare trebuie privite într-o dublă ipostază:
 pe de o parte, ele se constituie în obligaţii ale băncilor faţă de
depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar libere;
 pe de altă parte, pentru depunători, depozitele bancare reprezintă
creanţe, deci mijloace de plată pe care aceştia le pot utiliza în orice
moment, cu prioritate pentru efectuarea de plăţi către terţi, prin
intermediul operaţiunilor în conturi.
Ca atare, depozitele bancare reprezintă o formă a existenţei banilor de cont,
a monedei scripturale.
Băncile comerciale vor proceda la o valorificare a depozitelor, ca resurse
de creditare, în funcţie de natura lor şi de termenele pentru care sunt mobilizate. În
general, băncile comerciale constituie două categorii de depozite: la vedere, sub
forma disponibilităţilor curente, şi la termen.
Depozitele la vedere se caracterizează printr-o stare de flexibilitate, în
sensul că depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub forma plăţilor sau a
retragerilor din cont. Datorită acestui aspect, depozitele la vedere, cel puţin formal,
dau impresia unei incertitudini în ceea ce priveşte asigurarea resurselor. Cu toate
acestea, practica bancară ne arată că, în mod normal, o parte a plăţilor efectuate de
către unii titulari de conturi se evidenţiază, ca încasări, în conturile altor clienţi, la
aceeaşi bancă, iar plăţilor făcute în conturi ale altor bănci le corespund, în general,
încasări de la alte bănci, astfel că suma soldurilor conturilor depozitelor la vedere
înregistrează valori relativ apropiate.
Se poate aprecia că evoluţia disponibilităţilor constituite pe seama
depozitelor la vedere se caracterizează printr-o anumită marjă de variaţie a sumei
soldurilor, delimitându-se un sold minim permanent care, de fapt, exprimă o resursă
59

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


certă de creditare (vezi fig. 3.2.). Cu toate acestea, utilizarea disponibilităţilor
provenite din depozitele la vedere necesită din partea băncilor o anumită prudenţă,
deoarece antrenarea acestor sume în proporţii exagerate ar putea genera dificultăţi
privind starea de lichiditate, mai ales atunci când clienţii ar supralicita retragerile.

Valoare

Nivel maxim

Nivel
Nivelminim
minim

Timp
Fig. 3.2. Variaţia soldului disponibilităţilor la vedere

Din punctul de vedere al tehnicii de evidenţiere, depozitele la vedere se pot


constitui în conturi curente sau în conturi de disponibilităţi.
Conturile curente li se deschid persoanelor fizice şi juridice şi se
caracterizează prin aceea că prin intermediul lor se evidenţiază o multitudine de
operaţiuni de încasări şi plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare, cum
ar fi: cecurile, ordinele de plată, foile de vărsământ etc. Toate operaţiunile prin cont
curent au loc la solicitarea clienţilor băncilor. Prestarea serviciilor de cont curent,
prin amploarea lor, solicită un efort deosebit din partea băncii. Această situaţie face
ca majoritatea băncilor să aplice un regim special de remunerare a soldurilor de
disponibilităţi ce se creează în aceste conturi, fie că nu bonifică dobânzi, fie că
bonifică o dobândă redusă, comparativ cu depunerile la termen. De exemplu, în
prezent, băncile comerciale din ţara noastră bonifică dobânzi pentru depozitele la
vedere în cuantum de aproximativ 1/2 din dobânda depozitelor la termen.
Deşi adesea cheltuielile bancare aferente operaţiunilor prin cont curent
depăşesc veniturile, titularii acestor conturi nu au nici o restricţie de a valorifica
soldurile de disponibilităţi, atunci când acestea au o anumită dimensiune şi un
caracter de relativă permanenţă, utilizând instrumente şi modalităţi de valorificare
mai profitabile.
Conturile de disponibilităţi se caracterizează prin aceea că evidenţiază pe o
perioadă mai îndelungată economiile clienţilor. Prin aceste conturi, de regulă, se fac
mai puţine operaţiuni de încasări şi plăţi decât prin conturile curente. Unele bănci
aplică chiar unele restricţii privind retragerile din aceste conturi. De pildă, băncile
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 60
engleze impun să fie anunţate cu 7 zile înainte de a se solicita retrageri mai
importante. Prin această categorie de conturi, băncile comerciale din ţările
occidentale evidenţiază majoritatea resurselor ca volum şi stabilitate în timp.
Depozitele la termen se constituie potrivit unei convenţii încheiate între
deponent şi bancă privind durata şi condiţiile de depunere, în special privind nivelul
dobânzilor bonificate, reprezentând o modalitate sigură de justificare în procesul de
creditare.
Băncile comerciale din ţările dezvoltate folosesc ca principal instrument
pentru constituirea acestor depozite conturile de depozit pentru investiţii.
Pe termen de la o lună până la 1 an, aceste depozite se referă la sume mari
care sunt atrase de către bănci în condiţii de negociere pentru fiecare caz în parte.
De asemenea, băncile comerciale pot deschide clienţilor conturi de economii
simple sau după un anumit program de depunere, care să asigure o stare de
regularitate în procesul de economisire.
La noi în ţară, cele mai utilizate instrumente de către băncile comerciale
pentru constituirea depozitelor la termen sunt certificatele de depozit. De exemplu,
la Banca Comercială Română, certificatele de depozit se emit pe termene de 3 luni,
6 luni şi 1 an, în condiţiile unor dobânzi fixe pentru întreaga perioadă de depozitare.
Pentru sume mai mari, băncile comerciale din ţara noastră folosesc ca instrument
de depunere la termen contul de depozit, clauzele cu privire la nivelul dobânzilor şi
condiţiile de retragere fiind diferite de la o bancă la alta.

3.2.2. Reescontul şi refinanţarea


Reescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare prin
cedarea portofoliului de efecte comerciale provenite, de regulă, prin scontare, unei
alte bănci, băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune.
Banca comercială recurge la reescontare în funcţie de interesele sale de a
obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei mai bune valorificări). Esenţial este
faptul că, prin reescontare, banca de depozit înregistrează un profit chiar în aceeaşi
zi în care s-a efectuat scontarea, ca diferenţă dintre dobânda la care se scontează
(taxa scontului privat), mai mare, şi taxa oficială a scontului, mai mică, practicată la
banca de emisiune.
Alături de reescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni de
lombardare, operaţiuni de împrumut garantate cu efecte publice: obligaţiuni, bonuri
de tezaur, operaţiuni prin care banca comercială obţine de la banca de emisiune
resurse pe termen scurt.
Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau
refinanţării, activităţi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste operaţiuni
sunt utilizate din necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele,
pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea
disponibilităţilor dispersate în economie. Procesul de recreditare este condiţionat de
garanţiile pe care le oferă creanţele şi caracteristicile lor. Astfel, unele creanţe sunt
negociabile, deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate la cumpărare de către
bănci, în timp ce alte creanţe nu pot deveni obiect de vânzare-cumpărare.
61

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


Practica bancară ne indică faptul că numai o mică parte din creanţe pot fi
recreditabile sau considerate agreate la scontare, respectiv acceptate de bănci şi în
special de banca de emisiune.
De pildă, în Franţa, numai 27% din creanţe sunt agreate la scontare şi pot
face obiectul recreditării.
Acceptarea ca negociabile a creanţelor are drept suport considerentele de
ordin obiectiv care au determinat acordarea creditelor, precum şi garanţiile
materiale şi morale pe care le au persoanele implicate ca participanţi la activitatea
de creditare.
Totodată, trebuie precizat că neacceptarea ca negociabile a unor creanţe nu
înseamnă întotdeauna că ele sunt nejustificabile sau lipsite de garanţii, ci reprezintă
o manifestare a faptului că raportul de credit are un pronunţat caracter "personal"
prin motivaţie sau prin garantare şi, astfel, creditul iniţial rămâne şi cel final.
Banca creditoare îşi asumă până la capăt răspunderea şi efectul acestui tip
de credite (riscul), urmând să aştepte ca rambursarea să se producă la termenele
stabilite. Trebuie subliniat faptul că asemenea creanţe nu permit băncii să-şi
reîntregească resursele prin recreditare şi să-şi majoreze astfel, „cifra de afaceri”.
În efectuarea operaţiunilor de refinanţare, băncile comerciale au
posibilitatea să îmbine sistemul angajării resurselor la "preţuri fixe", dacă apelează
la reescontare, cu sistemul obţinerii resurselor la "preţuri libere", prin vânzarea
titlurilor de împrumut ale statului pe piaţa monetară (acele operaţiuni de open
market).

3.2.3. Constituirea capitalului social, a fondului de rezervă şi a provizioanelor


Principala caracteristică a băncilor comerciale este aceea că, în cadrul resurselor de
creditare, capitalurile proprii deţin o pondere redusă, astfel că este puţin
semnificativă reciclarea şi valorificarea capitalurilor băneşti prin capitalizarea
profitului bancar obţinut. Băncile, ca societăţi pe acţiuni, îşi formează capitalul
social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni.
Alături de capitalul social, în componenţa capitalurilor proprii se regăseşte
şi fondul de rezervă. Băncile îşi constituie fondul de rezervă în vederea acoperirii
unor pierderi care se înregistrează în activitatea lor, în principal, pierderi generate
de insolvabilitatea unor debitori. Prin capitalizare, de regulă, resursele proprii
constituite sub forma fondului de rezervă ating o mărime egală cu cea a capitalului
social. Această dimensiune a rezervelor se justifică prin varietatea riscurilor ce apar
în operaţiunile bancare. De exemplu, Banca Comercială Română îşi constituie un
fond de rezervă prin repartizarea anuală a 20% din profitul net înregistrat în bilanţ,
cotă care se reduce la 10% atunci când fondul de rezervă ajunge la nivelul fondului
statutar şi la 5% când mărimea fondului de rezervă reprezintă dublul fondului
statutar.
În vederea menţinerii unui anumit plafon de lichidităţi, corelat cu o stare
prudenţială, băncile recurg adesea la constituirea unor provizioane. Aceste
provizioane pot fi reglementate, constituite potrivit unor acte normative, în scopul
amplificării capitalurilor bancare proprii, sau se pot constitui în provizioane de risc,
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 62
pe baza cărora pot fi acoperite anumite pierderi manifestate în activitatea bancară,
pierderi a căror natură poate fi prevăzută, fără a se şti exact mărimea şi momentul
producerii lor. Faţă de fondul de rezervă care se formează în procesul repartizării
profitului net (profitul bancar obţinut după deducerea impozitului), provizioanelor
le este caracteristic faptul că se constituie pe seama cheltuielilor bancare, ceea ce
înseamnă o diminuare a profitului obţinut înaintea impozitării. În această situaţie,
este mai avantajoasă pentru bancă constituirea provizioanelor decât a rezervelor.
Constituirea pasivelor bancare, structura şi costul acestora reprezintă o
principală problemă în cadrul managementului bancar. În cadrul managementului
structurii pasivelor bancare trebuie să se ţină seama, în primul rând, de realităţile de
pe piaţa naţională a creditului, de evoluţia şi tendinţele specifice ale acesteia. O
analiză în timp relevă faptul că structura pasivelor bancare a cunoscut o continuă
schimbare.
În primul rând, în structura pasivelor bancare se observă o anumită
stabilitate în ceea ce priveşte constituirea şi aportul capitalului propriu şi o relativă
creştere a gradului de redistribuire a resurselor prin operaţiunile de recreditare şi
refinanţare. În acest context, experienţa bancară din ţări ca SUA, Franţa, Anglia etc.
ne arată că, în timp ce resursele pe plan interbancar au crescut, se manifestă o
anumită diminuare a pasivelor provenite din afara sistemului bancar. De pildă, se
observă o scădere generală a depozitelor în ansamblul pasivelor bancare şi în
primul rând o reducere a depozitelor la vedere. Pe fondul subcapitalizării şi al unor
dobânzi mai puţin stimulative, aceste aspecte privind constituirea depozitelor se
manifestă şi în cadrul băncilor din ţara noastră.
Practicarea, în cazul depozitelor bancare, a unor dobânzi scăzute a făcut ca
deponenţii să se orienteze şi către alte modalităţi de plasament, în principal prin
investirea disponibilităţilor în titluri de valori mobiliare, pe piaţa financiară.
În mai multe ţări occidentale, în legătură cu constituirea depozitelor bancare s-a
generalizat experienţa Statelor Unite ale Americii, prin atragerea deponenţilor
individuali, sub forma economiilor familiale. Din anul 1981 s-au generalizat aşa-
zisele conturi NOW (negociabile orders of withdrawal), iar din 1983 – conturile
SUPER NOW, care au ca trăsătură comună, pe de o parte, practicarea unui nivel
înalt al dobânzilor pentru soldul disponibilităţilor, iar pe de altă parte, soldul poate
fi utilizat şi pentru plăţile curente.
Dacă, din punct de vedere operaţional, aceste conturi anulează diferenţa
dintre depunerile la vedere şi depunerile la termen, dimpotrivă, din punctul de
vedere al nivelului dobânzilor bonificate, creează avantaje notabile, practicându-se
un nivel ridicat, similar depunerilor la termen.
Conturile ATS (automatic transfer system), ca alternativă a conturilor
NOW, presupun menţinerea în sold a unui depozit minim neremunerat, destinat
plăţilor curente, în timp ce sumele care depăşesc acest plafon sunt preluate automat
într-un depozit pentru care se acordă dobânzi specifice economiilor la termen,
avantajoase pentru titularul de cont.
De asemenea, pentru încurajarea întreprinzătorilor de a-şi păstra
disponibilităţile lor în depozite la bănci, s-au introdus o serie de modalităţi de
economisire specifice. De exemplu, certificatele de depozit emise de către bănci în
63

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


valori nominale diferite*, cu o gamă largă a scadenţelor şi o remunerare peste
nivelul de piaţă al dobânzilor, asigură o largă participare a disponibilităţilor băneşti
temporare ale firmelor la constituirea pasivelor bancare. Prezentarea acestora sub
forma unor hârtii de valoare implică o largă accesibilitate pe piaţa monetară. Într-o
formă specifică (la purtător, cu parolă), certificate de depozit, ca instrument de
atragere a disponibilităţilor băneşti, în special de la persoanele fizice, se practică şi
de către majoritatea băncilor comerciale din ţara noastră. Principala lor
caracteristică este aceea că sunt emise pentru sume fixe, diferenţiate pe nivele ale
dobânzilor, funcţie de durata constituirii depozitului (3 luni, 6 luni sau 1 an).
Fondurile comune de creanţe (Money Market Mutual Fonds) constituie, de
asemenea, o modalitate larg folosită de atragere a resurselor de către bănci prin
titlurizare, prin automatizarea administrării unor creanţe în cadrul unui sistem
specific.
Important în cadrul acestei modalităţi de atragere a disponibilităţilor este
faptul că băncile, pe de o parte, pot înstrăina anumite creanţe, în condiţii
negociabile, iar pe de altă parte, recuperând resursele investite anterior, pot
desfăşura operaţiuni specifice de creditare. Astfel, se creează condiţii de amplificare
a resurselor de creditare pe baza atragerii disponibilităţilor în condiţii stimulative de
remunerare, convenabile la nivelul pieţei pentru deţinătorii de capitaluri. Fondurile
comune de creanţe sunt larg răspândite în ţări ca: Australia, Canada etc.
O altă modalitate menită să pună în valoare deţinerile de bonuri de tezaur
aflate în posesia băncilor o reprezintă convenţiile de răscumpărare (Repurchase
Agreements). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor de tezaur aflate în
portofoliu, cuplată cu convenţia de răscumpărare, la un preţ avantajos care include
şi dobânzile cumulate, aferente termenului operaţiei.
Convenţiile de răscumpărare au o utilizare amplă în ţări ca Japonia,
Austria, Germania, Spania, SUA etc.
Cert este faptul că, prin modificarea permanentă a structurii pasivelor în
ultimii ani, s-au creat noi căi ale managementului bancar, care au impus
diversificări şi inovaţii în funcţie de condiţiile specifice de formare a
disponibilităţilor pe pieţele naţionale şi de preferinţele deţinătorilor de capital în
vederea valorificării.
În managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate, datorită limitării
lichidităţii activelor bancare, cerinţa ca băncile să se sprijine mai mult pe
operaţiunile pasive, pe elasticitatea şi oportunitatea utilizării lor în asigurarea
lichidităţii.

3.3. Managementul operaţiunilor active


Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de plasament al
depozitelor bancare, care asigură funcţionalitatea statutară a acestora în vederea
desfăşurării unei activităţi profitabile.

*
Certificatele de depozit emise de băncile americane pot fi sub 100.000 de dolari (small
CD) sau peste 100.000 de dolari (large sau Jumbo CD).
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 64
Acest gen de operaţii se grupează, în principal, în trei categorii distincte:
 operaţiuni de creditare a agenţilor economici;
 operaţiuni de creditare a persoanelor fizice;
 operaţiuni de plasament.

3.3.1. Managementul operaţiunilor de creditare a agenţilor economici


În condiţiile economiilor actuale, pentru a răspunde exigenţelor clienţilor lor,
băncile comerciale şi-au diversificat posibilităţile de creditare. Tot mai multe bănci
comerciale au renunţat la o serie de operaţiuni tradiţionale, pe care le-au preluat
unele instituţii de credit specializate.
În continuare, băncile comerciale operează cu mai multe categorii de
credite:

a) Creditul pentru acoperirea necesităţilor de capital fix


În condiţiile extinderii activităţii şi ale consolidării afacerilor, tot mai multe
întreprinderi îşi asigură necesităţile de capital fix participând la piaţa financiară prin
emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni. Chiar dacă această modalitate de finanţare a
investiţiilor este preferată de majoritatea firmelor, sunt şi situaţii în care
întreprinderile se adresează băncilor comerciale, în special pentru creditarea
procurării de echipament. Aceste credite se acordă, de regulă, pe termen scurt.
De exemplu, în Franţa, băncile comerciale acordă credite pe termene de
până la 2 ani firmelor industriale, comerciale şi meşteşugăreşti pentru procurarea de
echipament sau pentru lucrări de construcţii. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu
sunt recreditabile, ceea ce înseamnă că banca îşi asumă atât responsabilitatea
acoperirii acestor credite cu resurse, cât şi riscul pe care-l generează această
categorie de credite. Există şi credite pe termen mijlociu recreditabile. Acestea se
acordă, de regulă, dacă au girul unei instituţii de credit specializată, care are oricând
posibilitatea de a prelua creanţa şi de a o transfera asupra băncii de emisiune.
Asemenea credite sunt practicate în Franţa, de către băncile comerciale de ramură.
În ceea ce priveşte creditarea firmelor pentru procurarea activelor fixe, se
remarcă faptul că băncile comerciale sunt mai puţin implicate, comparativ cu
societăţile de investiţii, băncile de ramură, societăţile financiare, de leasing etc.

b) Creditul de capital privind activitatea curentă


Pentru susţinerea activităţii de exploataţie se folosesc, de regulă, două produse
bancare:
 creditarea creanţelor comerciale;
 creditele de trezorerie.

b1 – Creditarea creanţelor comerciale


Prin această operaţiune, băncile comerciale pot să susţină activitatea de plasament
pe seama creanţelor comerciale pe care furnizorii le au asupra clienţilor lor. În
65

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


cadrul acestei activităţi se manifestă una dintre cele mai vechi tehnici de creditare
practicată de către băncile comerciale, şi anume operaţiunea de scontare.
Scontarea, ca formă de referinţă în creditarea creanţelor comerciale ce se
realizează prin intermediul operaţiunilor cambiale, reprezintă cesiunea cambiei
către un alt beneficiar, în schimbul valorii actuale. Necesitatea scontării decurge din
nevoia urgentă de capital bănesc a beneficiarului titlului de credit comercial.
Operaţiunea de scontare se adresează în principal băncilor comerciale. Acestea
admit spre scontare titlurile de valori cambiale, plătind beneficiarului valoarea
actuală (Va), determinată potrivit relaţiei:
Va = Vn - S
unde:
Vn = valoarea nominală;
S = scontul.
Scontul reprezintă în fapt, dobânda percepută de bancă pentru perioada de
timp cuprinsă între momentul scontării şi cel al scadenţei.
Operaţiunea de scontare presupune următoarea derulare:
 cedarea cambiei prin scontare are caracterul unui act de vânzare-
cumpărare, în sensul că se cedează şi se preia dreptul de a beneficia de
suma prevăzută în cambie;
 scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din
beneficiarii care au recurs la scontare şi deci au cedat proprietatea
cambiei rămâne obligat la plata sumei din cambie, în condiţiile în care
trasul sau alţi participanţi la circuitul cambiei devin insolvabili. În
acest context, se manifestă ca o caracteristică specifică răspunderea
solidară a tuturor semnatarilor cambiei, la plata sumei respective;
 scontarea cambiei este totodată o operaţiune de creditare, atât prin
faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cât şi prin
acela că determină plasarea resurselor de creditare ale unei bănci pe un
anumit termen, cu asigurarea încasării unei dobânzi aferente.
Din alt punct de vedere, scontul este operaţiunea prin care creditul
comercial, consfinţit de titlul cambial, se transformă în credit bancar. Prin scontare,
beneficiarul iese din raportul de credit iniţial, el primind suma de la o bancă
comercială, iar trasul urmează să achite la scadenţă contravaloarea cambiei către
bancă. Deci, trasul angajat iniţial într-o operaţiune comercială, de vânzare a
mărfurilor pe credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.
Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind beneficiară a
cambiei, definitiv, sau în postura de intermediar, în cazul în care recurge la
recreditare, banca comercială îşi asumă, în calitate de cosemnatară a cambiei, riscul
de a participa la acoperirea sumei de plată. De aici decurge necesitatea ca banca să
analizeze şi să selecţioneze cu multă atenţie titlurile cambiale pe care le admite la
scontare, în funcţie de potenţialul economic şi solvabilitatea fiecăruia din
semnatarii cambiei.
Pentru a diminua riscul de a deveni participant în relaţiile cambiale, băncile
comerciale recurg adesea la operaţii de creditare specifice, cum ar fi: pensiunea şi
împrumutul pe gaj de efecte comerciale.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 66
Pensiunea este acea operaţiune prin care o bancă comercială preia cambiile
pe care le vinde beneficiarul, cu condiţia ca acesta să le răscumpere la un termen
fixat. Asemenea operaţii sunt frecvente, în general, în relaţiile băncilor cu firmele
mari şi îndeosebi, în relaţiile dintre bănci.
Titlurile de credit ce fac obiectul pensiunii rămân, de regulă, la beneficiar,
banca cumpărătoare primind doar angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar
şi borderoul efectelor respective.
Împrumutul pe gaj de efecte comerciale are loc atunci când banca
comercială are o imagine pozitivă asupra solvabilităţii beneficiarului de cambii, dar
are oarecare reţineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalţi semnatari.
Împrumutul acordat în acest mod acoperă, de regulă, un anumit procent din
valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni (denumite şi operaţiuni de
lombard) au o pondere mare, de regulă, în anumite ţări dezvoltate, cum ar fi cele
anglo-saxone (Anglia, Germania, SUA etc.). Ele se practică acolo unde există o
abundenţă a titlurilor de împrumut, a bonurilor de tezaur şi unde acestea se
constituie ca o parte însemnată a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor.
Atunci când se manifestă nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor titluri
de împrumut ale statului, preferând să le menţină în proprietate, obţinând în
continuare dobânzi, recurg la împrumuturi pe gaj şi renunţă, astfel, numai parţial la
venitul realizat prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază.
Adesea, nivelul împrumuturilor acordate nu acoperă decât o parte din
valoarea titlurilor depuse în garanţie, evitându-se orice pierdere provenită prin
scăderea cursurilor. Aceste împrumuturi constituie o modalitate preferată pentru
obţinerea de resurse în vederea finanţării speculaţiilor de bursă.
De exemplu, pornind de la un capital de 100.000 u.b. şi beneficiind de
împrumuturi succesive, prin gajarea titlurilor achiziţionate, participantul la bursă,
speculând această situaţie, poate mobiliza un volum de titluri mult mai mare decât
propriul său capital şi influenţează astfel situaţia pe piaţa bursieră în sensul dorit.

Capital iniţial Nr. operaţiuni Titluri Împrumuturi


achiziţionate (80% din valoare)
100000 1 100000 80000
2 80000 64000
3 64000 51200
4 51200 40960
5 40960 32768
TOTAL 336160 268928

În mod asemănător se desfăşoară operaţiunile de report, în sensul că banca


achiziţionează efectele publice şi obligaţiunile de la posesorii acestora, cu obligaţia
răscumpărării lor de către vânzător la acelaşi curs, peste un termen scurt, de regulă
de 15 zile.
67

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


b2 – Creditele de trezorerie
Acestea sunt credite pe termen scurt, în general, până la un an, şi se acordă
agenţilor economici în vederea acoperirii necesităţilor curente legate de ciclul de
exploataţie şi comercializare. În practica bancară, cel mai adesea, creditele de
trezorerie se întâlnesc sub două forme:
 avansul în cont curent;
 credite specializate.
Avansurile în cont curent reprezintă principala formă prin care se exprimă
creditele de trezorerie (de capital) şi se practică pe scară largă în ţările occidentale
dezvoltate, îndeosebi în SUA şi Anglia.
Aceste credite se acordă oarecum "automat", atunci când băncile continuă
să facă plăţi în numele titularului de cont, după ce acesta şi-a epuizat
disponibilităţile, în cadrul unei limite, numită linie de credit sau plafon de creditare.
Prin modul particular de angajare, acest credit are un comportament
specific: deşi intră în categoria creditelor pe termen scurt, datorită faptului că
soldurile debitoare ale contului curent, prin care acest credit se evidenţiază, pot
persista o perioadă îndelungată de timp, acest principiu pare a fi contrazis. Această
disfuncţionalitate este doar aparentă, deoarece şi în acest caz, principiile generale
ale creditării (urmărirea obiectului creditabil, acordarea, rambursarea şi garantarea
materială a creditului) se manifestă fără rezerve.
Nivelul acestui credit este "fluctuant", în funcţie de evoluţia soldului
debitor a contului curent. De pildă, atunci când încasările în contul curent al
debitorului sunt predominante, creditul se restrânge, şi invers, atunci când plăţile
prevalează, nivelul creditului angajat se majorează. Astfel, în cadrul unui plafon de
creditare aprobat, angajarea efectivă a creditelor şi, implicit, costurile cu dobânzile
percepute variază în funcţie de mărimea soldului debitor al contului curent.
Atunci când, pentru a se menţine în marja de lichiditate normală, banca
comercială va recurge la refinanţare în numele creditelor de trezorerie, ea poate
solicita debitorului un angajament sub forma unui bilet la ordin care apoi să fie
supus reescontării.
Creditele specializate. Aceste credite au un caracter specific şi sunt
destinate a acoperi o serie de necesităţi legate de buna desfăşurare a producţiei.
Cele mai des utilizate sunt: creditele de campanie, creditele pentru stocuri şi
creditele de prefinanţare.
Creditele de campanie au menirea de a acoperi cheltuielile de fabricaţie şi
de stocare pentru acei agenţi economici care desfăşoară o activitate sezonieră, cum
ar fi, de pildă, unităţile prelucrătoare de materii prime agricole.
Creditele pentru stocuri sunt destinate a acoperi acele mărfuri susceptibile
de a fi gajate şi care sunt depozitate sau se află în curs de transport. Creditele
respective sunt garantate pe baza unui document specific, numit warant. Acest
document atestă existenţa mărfurilor într-un depozit special (porturi, vămi etc.). Pe
o parte a documentului, numită "recipisa warant", sunt înscrise menţiuni cu privire
la transmiterea dreptului de proprietate. Ca document în sine, warantul este folosit
pentru obţinerea şi garantarea creditului şi se poate constitui oricând într-un efect de
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 68
comerţ. Totodată, warantul asigură creditorul de posibilitatea recuperării creditului
acordat. La fel ca şi în cazul cambiilor, warantul dă posibilitatea băncilor
comerciale în posesia cărora se află să recurgă pe seama lui la recreditare.
În ţările dezvoltate, warantul are o largă utilizare şi se prezintă sub diverse
forme. De exemplu, în Franţa, întâlnim: warantul agricol (pentru culturi sau
echipament de exploatare); warantul petrolier (gaj asupra stocurilor petroliere
minime obligatorii); warantul industrial; warantul hotelier etc.
Creditele de prefinanţare sunt acele credite pe care băncile le acordă
pentru a acoperi cheltuielile ocazionate de realizarea unor loturi de produse
destinate exportului sau sectorului public. Aceste credite sunt mobilizabile, creând
prin refinanţare posibilitatea de acoperire a nevoilor de finanţare curente, în
legătură cu producţia şi circulaţia mărfurilor.

3.3.2. Managementul operaţiunii de creditare a persoanelor fizice


Ca şi în cazul agenţilor economici, creditarea persoanelor fizice presupune tehnici
şi categorii de credite specifice.
Principalele categorii de cheltuieli ale populaţiei pe care băncile comerciale le
agreează pentru creditare sunt:
 cumpărări de locuinţe;
 procurarea unor bunuri de folosinţă îndelungată (autoturisme, mobilă,
aparate electrocasnice etc.);
 efectuarea unor cheltuieli curente.
a) Creditele pentru locuinţe sunt dintre cele mai diverse, implicând
intervenţia unor societăţi specializate, cum ar fi, de exemplu, instituţiile de credit
ipotecar, care efectuează operaţiuni de recreditare şi care îşi procură resursele de pe
un segment specific al pieţei de capital.
b) Creditele pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată.
De această categorie de credite beneficiază o masă largă de persoane fizice, de
regulă cele care realizează un nivel mediu al veniturilor. Creditele pentru bunuri de
folosinţă îndelungată, numite şi credite-clienţi, beneficiază din partea băncilor
comerciale de o gamă largă de facilităţi, avându-se în vedere faptul că acestea sunt
susţinute de o dublă garanţie, pe de o parte prin bunurile procurate, iar pe de altă
parte pe seama veniturilor debitorului, care asigură, în principal, şi sursa de
rambursare a ratelor datorate la scadenţă.
În majoritatea ţărilor occidentale, unele mari companii producătoare de
bunuri de folosinţă îndelungată dispun de societăţi financiare proprii care creditează
cumpărătorii, procurându-şi apoi resursele, pe piaţa creditului, prin recreditare.
Această activitate este remunerată de către cumpărătorul beneficiar de credite prin
dobânzi şi comisioane.
c) Creditarea cheltuielilor curente. Băncile comerciale acordă o serie de
credite pentru acoperirea cheltuielilor curente, unor persoane particulare sau
familiilor.
De pildă, în Franţa se practică aşa-numitele împrumuturi personale,
acordate pe perioade variind între trei luni şi doi ani, la un nivel ce nu depăşeşte, de
69

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


regulă, veniturile titularilor pe trei luni. Un credit asemănător se acordă şi în ţara
noastră de către Banca Comercială Română, beneficiar fiind propriul personal.
Înprumuturile pe baza cărţilor de credit se acordă persoanelor particulare,
folosindu-se, în principal, două tehnici specifice:
 prin amânarea plăţilor faţă de momentul cumpărării pe termene de la
15 zile la o lună. Acest credit permite debitorilor o echilibrare mai
flexibilă a veniturilor familiale cu nivelul cheltuielilor;
 prin acordarea unui credit pe mai multe luni, sub forma cărţilor de
credit, pentru achiziţionarea de mărfuri şi plata serviciilor.

3.3.3. Managementul operaţiunilor de plasament


Achiziţia de titluri de împrumut ale statului (efecte publice) şi acţiuni constituie o
altă cale de plasare a resurselor bancare în vederea obţinerii de profituri.
Majoritatea băncilor comerciale au prevăzut chiar în statut, ca modalitate
obligatorie de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor valorificabile, de
exemplu bonurile de tezaur, obligaţiunile etc.
Stimularea vânzării şi achiziţionării bonurilor de tezaur de către bănci, prin
oferte avantajoase făcute de banca de emisiune pe piaţa liberă (open market),
constituie una din politicile monetare şi de credit frecvent utilizate în condiţiile
actuale.
În concluzie, în dezvoltarea managementului bancar al activelor, în funcţie
de anumite etape în evoluţia sistemelor bancare, şi ca expresie a particularităţilor
care definesc economiile moderne, s-au conturat în teoria monetară şi a creditului
trei concepte: teoria creditului comercial, doctrina transferabilităţii şi teoria
veniturilor anticipate.
Teoria creditului comercial (Commercial Loan sau Real Bills Doctrin) se
fundamentează pe necesitatea satisfacerii pozitive a cerinţelor dilemei specifice
băncilor: lichiditate sau profit.
Această teorie, promovată de către bănci, acordă prioritate creditelor
angajate pe baza titlurilor cambiale garantate cu valori materiale aflate în procesul
de exploataţie sau în expediţie către clienţi. Se are în vedere caracterul de active
uşor lichidabile sau autolichidabile pe care le au garanţiile, funcţie de care s-au
acordat creditele. Există reale premise ca odată cu vânzarea mărfurilor ce fac
obiectul creditului, să se obţină resursele băneşti necesare rambursării lor.
Pentru a întări realitatea acestor premise, băncile trebuie să manifeste
prudenţă şi să exercite un control atent asupra naturii, calităţii şi oportunităţii
producţiei respective, vizând existenţa unor condiţii certe de desfacere. Altfel, totul
devine o iluzie.
Doctrina creditului comercial, ca orientare în managementul activelor, a
proliferat în perioada în care creditul-furnizori predomina, fiind pe primul plan în
secolul trecut şi în primele două decenii ale secolului nostru.
În perioada interbelică, cunoaşte o amplă dezvoltare creditul obligatar şi în
special cel acordat statului pe baza bonurilor de tezaur. A apărut astfel teoria
transferabilităţii.
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 70
Teoria transferabilităţii (schiftability theory) pune pe primul plan calitatea
de intermediar a agentului bancar, posibilitatea acestuia de a transforma creditul
bancar, respectiv resursele constituite în depozite, în credit obligatar.
În această perioadă, în condiţiile încurajării şi stimulării prin nivelul
dobânzilor, s-au amplificat operaţiile bancare de achiziţie a obligaţiunilor şi
bonurilor emise de către stat, astfel că deţinerea titlurilor de împrumut ale statului
ocupă o pondere tot mai mare în activele băncilor.
Se produce acel proces de transformare a economiilor din depozite bancare
în economii financiare, care se prezintă sub forma hârtiilor de valoare, în primul
rând prin portofoliu de obligaţiuni şi bonuri de tezaur.
Teoria transferabilităţii s-a dovedit a fi deosebit de benefică pentru
activitatea bancară, presupunând o creştere evidentă a lichidităţilor.
În primul rând, deţinerea de obligaţiuni face posibilă obţinerea de
disponibilităţi în orice moment prin vânzarea lor pe piaţa financiară. Adesea,
negocierea obligaţiunilor şi a bonurilor de tezaur este o operaţiune simplă şi, de
regulă, fără variaţii prea mari ale cursului.
În al doilea rând, operaţiunile de lombard, de creditare cu garanţie în
hârtiile de valoare, oferă băncilor posibilitatea de a-şi constitui disponibilităţile
necesare.
O limită a acestei doctrine este aceea că se reduce capacitatea de creditare a
economiei. O parte din resursele băncii fiind angajate în titluri de hârtii de valoare,
potenţialul de creditare a agenţilor economici scade. Totodată, această teorie
reprezintă o modalitate de reglare a volumului creditelor acordate economiei şi,
indirect, a stării generale privind lichiditatea.
Teoria veniturilor anticipate (Anticipated Income Theoty) a apărut în
perioada postbelică, odată cu sporirea la cote considerabile a pieţei creanţelor.
Potrivit acestei doctrine, băncile consideră creditele pe termen lung ca o posibilă
sursă de lichidităţi. Se are în vedere faptul că, în mod normal, prin anuităţi, debitorii
rambursează creditele la datele fixate, astfel că se asigură un flux monetar continuu
către creditori care contribuie la asigurarea unei stări permanente de lichiditate.
Pe de altă parte, ca măsură extinsă, băncile pot vinde creanţele angajate în
titluri de credit pe termen lung, recuperându-şi capitalul imobilizat.
Cu toate că aceste teorii manageriale au cunoscut o succesiune în timp, ele
pot fi considerate ca posibile orientări cu aplicabilitate în orice moment, acţionând
fiecare în parte sau concertat. Sunt posibilităţi care, conjugate cu caracteristicile
actuale ale sistemelor băneşti şi de credit, pot contribui cu bune rezultate la
optimizarea activelor şi creşterea performanţelor bancare.

3.4. Corelarea operaţiunilor active cu cele pasive – premisă a asigurării


lichidităţii
Băncile comerciale, prin specificul activităţii lor, se caracterizează prin aceea că,
pornind de la un capital propriu, relativ mic, desfăşoară o activitate de mobilizare a
resurselor băneşti temporar disponibile în economie, constituind depozite ce fac
obiectul operaţiunilor sale pasive. Pe de altă parte, prin intermediul operaţiunilor
71

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


active, aceste depozite sunt transformate în plasamente, cel mai adesea sub forma
creditelor acordate clienţilor sau pentru procurarea unor titluri de valori mobiliare
(acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.). Întreaga activitate bancară ce se
derulează prin intermediul operaţiunilor de constituire şi utilizare a disponibilităţilor
băneşti se evidenţiază prin intermediul posturilor de bilanţ şi are ca scop obţinerea
unor profituri cât mai mari, în condiţiile asigurării lichidităţilor. În timp ce, pe de o
parte, pentru constituirea depozitelor pe seama depunerilor, băncile vor suporta
costul dobânzilor bonificate, pe de altă parte, ca urmare a plasamentelor făcute, ele
vor încasa venituri din dobânzile percepute.
Există, astfel, o legătură organică, o relaţie de interdependenţă între datele
de bilanţ şi situaţia financiară a unei bănci. Structura activelor şi pasivelor şi
interrelaţia dintre diferitele rate ale dobânzilor practicate sunt principalele elemente
care dau dimensiune profitului bancar obţinut pe seama dobânzilor. În afară de
veniturile şi cheltuielile aferente dobânzilor, profitul bancar este influenţat şi de alte
venituri şi cheltuieli generate de serviciile bancare. Astfel, băncile efectuează
operaţiuni de decontări, transferuri, operaţiuni de mandat etc., pentru care încasează
diferite taxe şi comisioane. Totodată, în afara cheltuielilor cu dobânzile, băncile
suportă cheltuielile salariale, cheltuielile cu echipamentul de calcul, cheltuieli
administrativ-gospodăreşti etc.
Notând cu:
Ai = valoarea activului "i";
Pj = valoarea pasivului "j";
D = dividendele ce revin acţionarilor;
ri = randamentul mediu al activului "i", funcţie de rata dobânzilor;
cj = costul mediu al dobânzii aferentă pasivului "j";
Pr = provizioane pentru acoperirea pierderilor din credite;
v = alte venituri decât cele provenind din dobânzi;
c = alte cheltuieli, în afara costului cu dobânzile;
Pd = profitul bancar din dobânzi;
Pt = profitul bancar total înainte de impozit;
Pf = profitul bancar final
şi ţinând seama de egalitatea bilanţieră, avem următoarele relaţii:
n m

 Ai   Pj  D
i 1 j1
(1)

n m
Pd   ri Ai -  c j Pj (2)
i 1 j1
n m
Pt  [ ri Ai -  c j Pj  Pr  (v  c)] (3)
i 1 j 1
n m
Pf  [ ri Ai  c j Pj - Pr  (v - c)](1 - t) (4)
i 1 j 1
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 72
unde:
n = numărul posturilor de activ;
m = numărul posturilor de pasiv;
t = rata impozitului pe profit.
Pentru obţinerea unei activităţi bancare profitabile se pune problema unei
cât mai bune corelări între activele şi pasivele bancare. Or, optimizarea activităţii
bancare implică o valorificare cât mai bună a resurselor, prin angajarea unor
operaţiuni active care să aducă um maxim de profit. Pentru realizarea unei strategii
bancare, în funcţie de obiectivele optimului operaţiunilor active şi pasive, se
impune a se acţiona cel puţin pe două planuri:
 durata de mobilizare a resurselor şi realizare a plasamentelor;
 nivelul dobânzilor.
Durata de mobilizare a resurselor şi angajare a disponibilităţilor se află în
strânsă dependenţă cu starea de lichiditate a băncii. Mai mult, constituie o
principală cale de diminuare a riscului lichidităţii.
Ca atare, structurarea operaţiunilor active şi pasive, compararea şi
confruntarea lor se fac ţinându-se seama, pe de o parte, de durata de mobilizare a
disponibilităţilor, iar pe de altă parte, funcţie de momentul ajungerii la scadenţă a
creanţelor.
Strategia asigurării unei cât mai bune lichidităţi trebuie să urmărească nu
numai un echilibru global, bilanţier (vezi relaţia 1), ci şi asigurarea unei echilibrări
între posturile de activ şi cele de pasiv, pe fiecare segment de durată:
A1 = P1 ; A2 = P2 ; . . . An = Pm ;
Pentru a pune în evidenţă o posibilitate de structurare şi analiză a activelor
şi pasivelor unei bănci, funcţie de durată, luăm următorul exemplu:

Durata de ACTIVE PASIVE LICHIDITĂŢI


mobilizare şi indiv. cumulate indiv. cumulate indiv. Cumulate
plasament
până la 1 lună 5000 5000 5500 5500 500 500
1 lună – 3 luni 5500 10500 6700 12200 1200 1700
3 luni – 1 an 9000 19500 10600 22800 1600 3300
1 an – 18 luni 15000 34500 16000 38800 1000 4300
18 luni – 2 ani 21000 55500 20000 58800 - 1000 3300
2 ani – 3 ani 2000 57500 700 59500 - 1300 2000
3 ani – 5 ani 3000 60500 1500 61000 - 1500 500
peste 5 ani 1000 61500 500 61500 - 500 0
TOTAL 61500 61500 61500 61500 0 0

Din datele prezentate în tabelul de mai sus, aparent se manifestă o stare de


echilibru în configuraţia activelor şi pasivelor. Or, pentru a aprecia situaţia de fapt,
se impune o analiză structurală, folosind o serie de instrumente specifice.
În primul rând, se recurge la o analiză a poziţiei lichidităţii (a se vedea
ultimele două coloane din tabelul anterior). În structură, poziţia lichidităţii se
determină ca diferenţă între posturile de pasiv (Pj) şi cele corespunzătoare de activ
73

PARTEA I Capitolul 3. Managementul operaţiunilor băncilor comerciale


(Ai). Se observă că, pe durate de timp mai scurte, până la 1 an, se înregistrează o
lichiditate pozitivă, în timp ce pe pentru perioade mai lungi, lichiditatea devine
negativă, fapt ce generează, pentru bancă, un grad mai mare de risc. În prezent, în
ţara noastră, pe fondul unei instabilităţi monetare şi al fenomenului de
subcapitalizare, majoritatea băncilor recurg la strategia bancară a riscului minim,
astfel încât ponderea operaţiunilor active şi pasive se încadrează în intervale scurte
de timp, de regulă până la 1 an, maxim 18 luni. Dacă, pe termen scurt, prin această
strategie, băncile obţin profituri considerabile, pe termen lung ele devin vulnerabile.
Este ceea ce în politică se numeşte "metoda paşilor mărunţi".
În al doilea rând, asupra lichidităţii se poate realiza o analiză cu caracter
global, utilizând indicele de lichiditate (Il) care se determină ca un raport între
totalul pasivelor şi activelor bancare, influenţate cu un coeficient de ponderare (k),
care reprezintă o cifră în creştere, luată cronologic, în funcţie de durată.
Deci:
m

P k
j 1
j j

Ii  n
(5)
Ak
i 1
i i

Dacă mărimea indicelui de lichiditate este mai apropiată de "1", înseamnă


că este asigurată o mai bună corelaţie între structura activelor şi pasivelor bancare.
În exemplul luat, având în vedere mărimea coeficienţilor de ponderare:
ki = kj = 1; 2;. . . 8;
obţinem:
(5500  1)  (6700  2)  (10600  3)  ....(500  8)
Il   0,654
(5000  1)  (5500  2)  (9000  3)  ....(1000  8)
Această situaţie semnifică o acoperire a activelor pe termene mai lungi cu
resurse constituite pe durate mai scurte de timp, fapt ce rezultă şi din confruntarea
directă a poziţiilor respective.
În al treilea rând, o altă mărime specifică pentru o analiză calitativă a
lichidităţii potenţiale este rata lichidităţii viitoare (Rlv), care ne indică gradul de
angajare a unei bănci pe piaţa creditului, respectiv măsura în care creditele
rambursate într-o anumită etapă pot satisface noile solicitări.
Noi cereri de credite
Rlv  (6)
Imprumuturi strategice
Această rată poate fi calculată atât pentru fiecare prag de durată, cât şi la
nivelul întregului volum al operaţiunilor bancare. O mărime apropiată de unitate ne
va indica o strategie bancară viabilă.
Nivelul dobânzilor practicate de către bănci constituie un important criteriu
de corelare a operaţiunilor active cu cele pasive. În calitate de intermediar, orice
bancă are în vedere obţinerea unui profit cât mai mare, pe baza diferenţei dintre
dobânda percepută şi cea bonificată.
La prima vedere, se pare că practicarea unei scări a dobânzilor fixe face
posibilă o previzionare cu mai multă certitudine a veniturilor şi cheltuielilor
Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare 74
viitoare. Această situaţie poate fi întâlnită doar în cadrul unor sisteme băneşti
caracterizate prin relativă stabilitate. Ca urmare a unor perturbări monetare
frecvente, generate de procese inflaţioniste, tot mai multe bănci practică nivele
flotante ale dobânzilor, ceea ce afectează atât preţul resurselor, cât şi veniturile din
dobânzi obţinute pentru creditele angajate.
Ca o consecinţă a acestui fapt, în practica bancară din ţările dezvoltate se
operează cu o categorie specifică, aceea de active, pasive şi dobânzi variabile sau
sensibile, în funcţie de nivelul de piaţă al dobânzii. În raport cu acestea, pentru
celelalte active, pasive şi dobânzi neinfluenţabile se foloseşte apelativul
"nesensibile" sau fixe. Această situaţie a generat noi probleme în ceea ce priveşte
corelarea operaţiunilor active cu cele pasive.
Pentru analizarea acestei situaţii, se recurge frecvent la rata gradului de
sensibilitate (Rgs) ce se determină ca un raport între activele şi pasivele sensibile:
Active sensibile
Rgs  (7)
Pasive sensibile
Global, ca şi în structură, acest indice exprimă gradul de acoperire a
activelor cu pasive de aceeaşi natură. Dacă, rata gradului de sensibilitate
înregistrează o mărime supraunitară, aceasta reflectă o stare în care activele
predomină asupra pasivelor, fapt ce asigură băncii o bună situaţie financiară.
Dimpotrivă, o rată subunitară reflectă dependenţa băncii faţă de pasivele sensibile
care, adesea, poate genera o creştere a cheltuielilor cu dobânzile bonificate.
Pe de altă parte, impactul dobânzilor sensibile poate determina un gol între
activele mai mari şi pasivele mai mici, pentru acoperirea căruia trebuie atrase noi
resurse, prin practicarea unor dobânzi stimulative, la un nivel exprimat prin rata de
acoperire a breşei (Rab):
Marimea dobanzii
Rab    100    (8)
Golul de pasive
Pentru a prezenta acest aspect, luăm următorul exemplu:

Specificare Suma Nivelul dobânzii


% Absolute
Active 29000 33 9570
Pasive 27000 32 8640
Diferenţă (gol) 2000 46,5 930

Se constată că, pentru a acoperi un gol de pasive în sumă 2000, diferenţa


de dobândă este de 930, ceea ce înseamnă o rată de 46,5%. Rata de acoperire a
breşei de 46,5% exprimă nivelul maxim de dobândă ce poate fi bonificat pentru
acoperirea golului de resurse. Aşa se explică faptul că, în ultima perioadă şi în
prezent, Banca Naţională a României acordă credite de refinanţare băncilor
comerciale practicând rate ridicate ale dobânzii.