BRÎNDUŞA GOREA

RETORICĂ JURIDICĂ

Editura Zethus - ColecŃia „Aula”

Târgu-Mureş, 2009
REFERENłI ŞTIINłIFICI:

Profesor univ. dr. Elena PUHA

Universitatea „D. Cantemir” din Târgu-Mureş

ConferenŃiar univ. dr. Melentina TOMA

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României

GOREA, BRÎNDUŞA
Retorică juridică / Brînduşa Gorea;
Editura „Zethus”, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-88936-1-0

Editor: Mugur Gorea

Coperta: Teodora Elena Cartera

Imaginea copertei I: Cesare Maccari, Cicerone denuncia Catilina
Imaginea copertei IV: Cicero

Tehnoredactare computerizată: autoarea

Corectură: autoarea

Copyright © Editura Zethus, 2009

2
 CAPITOLUL AL II-LEA
NEORETORICA ŞI DREPTUL

În contemporaneitate, cercetările teoretice asupra retoricii

diferă în mare măsură de prestaŃia antichităŃii greceşti sau
romane, fiindcă ele se integrează într-o viziune mai largă şi mai
profundă asupra discursivităŃii, propunându-şi să valorifice
rezultatele obŃinute de ştiinŃele limbajului. Există situaŃii
discursive când mecanismele raŃionale sunt imperative pentru
anumite tipuri de discurs, iar rezultatul urmărit nu se poate obŃine
decât prin astfel de mecanisme. Nu ne putem imagina un discurs
juridic (de apărare sau de acuzare) în afara actului argumentativ,
adică a susŃinerii şi respingerii de probe, act în care mecanismele
raŃionale sunt preponderente.41

1. CHAÏM PERELMAN ŞI „NOUA RETORICĂ” CA

TEORIE A ARGUMENTĂRII

Un moment de cotitură în dezvoltarea neoretoricii

contemporane îl reprezintă apariŃia lucrării „La nouvelle
rhétorique. Traité de l’argumentation” (1958), rod al
colaborării a doi cercetători belgieni: Chaïm Perelman şi Lucie
Olbrechts–Tytheca. Lucrarea se vrea o replică modernă la

41
Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 283
23
celebrele opere aristotelice, şi chiar la întreaga tradiŃie
dialectică şi retorică a antichităŃii.42
Tratatul de argumentare, alături de Le champ de
l’argumentation – o culegere de articole şi studii semnate
Chaïm Perelman, publicată în 1970 – relansează mai vechea
opoziŃie dintre logică şi argumentare (pe fondul „tradiŃionalei”
disocieri dintre gândire şi expresie, episteme şi doxa, filosofie
şi filodoxie, ca şi adevăr şi adeziune, necesar şi plauzibil,
evidenŃă şi aparenŃă).43
1.1. Raportul dintre logică şi neoretorică
Tratatul se distinge faŃă de încercările anterioare ale
logicii non-formale prin faptul „de a nu fi încercat o simplă
mlădiere a logicii preexistente, ci de a fi explorat un domeniu de
bază al acestei discipline”44. Unii exegeŃi entuziaşti au mers chiar
până la a echivala neoretorica perelmaniană cu logica deschisă, a
totalizării, capabilă să integreze orice situaŃie nouă, neprevăzută,
adică un fel de „psihanaliză a raŃiunii concrete”.45
Punctul de vedere al autorilor este însă expres şi
neechivoc: domeniul logicii formale moderne este limitat la
demonstraŃia matematică, astfel încât „tot ceea ce este ignorat de
matematicieni este străin logicii formale. Logicienii sunt obligaŃi

42
Neoretorica lui Perelman a mai fost denumită de critici „logică retorică”,
„logică a argumentării”, „logică a alegerii”, „logică a invenŃiei” sau „logică a
preferabilului”.
43
Petru Ioan - Logică şi metalogică, p. 93
44
Ibidem, p. 95
45
Ibidem, p. 95
24
să completeze teoria demonstraŃiei astfel obŃinută printr-o teorie
a argumentării. Noi vom căuta s-o construim analizând
mijloacele de probă de care se servesc ştiinŃele umane, dreptul,
filosofia; vom examina argumentele prezentate în jurnalele
publiciştilor, în discursurile politicienilor, în aliniatele
avocaŃilor, în tratatele filosofilor. Câmpul nostru de studiu, care
este imens, a rămas în paragină în cursul secolelor”46.
Obiectul teoriei argumentării este, pentru autori
Tratatului, „studiul tehnicilor discursive care permit provocarea
sau creşterea adeziunii spiritelor la tezele care li se prezintă în
vederea obŃinerii asentimentului lor”47 Există o anumită
ascendenŃă a analizei tehnicilor demonstrative, în detrimentul
mecanismelor discursive, amplificată de spiritul deductivist al
epocii moderne. Totuşi, această situaŃie nu e firească, căci cea
mai mare parte a raŃionamentelor noastre înglobate în actele
discursive concrete nu se supun analicităŃii. RaŃionăm mereu prin
încercări şi erori, prin generalizări ale unor cazuri relativ
restrânse, pe bază de presupuneri.48 Din acest punct de vedere,
lucrarea are rolul unui nou Discurs asupra metodei, în care
accentul se schimbă: rolul determinant în analiza discursivităŃii
retorico-argumentative revine aşa numitelor raŃionamente
dialectice, care trec dincolo de ceea ce înseamnă analicitate.49

46
Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts–Tytheca, La nouvelle rhétorique. Traité de
l’argumentation, tome I-II, P. U.F., Paris, 1958, p. 13
47
Ibidem, p. 5
48
Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 284
49
Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 284
25
 Deplasarea de accent pe care Tratatul o aduce cu sine
este vizibilă şi prin încercarea de estompare a unei distincŃii cu
vechi state de serviciu, aceea între dialectică şi retorică, căci
discursul retorico-argumentativ constituie o unitate. Într-adevăr,
nu poate exista discurs oratoric care să nu dezvăluie o anumită
structură argumentativă în faŃa auditoriului, după cum discursul
argumentativ îşi pierde din efect dacă nu este îmbrăcat într-o
haină retorică. OpŃiunea autorilor este de altfel vizibilă din chiar
titlul lucrării, care trimite la ambele domenii clasice.50
1.2. Contextul elaborării teoriei argumentării
În gândirea lui Chaïm Perelman se poate identifica
influenŃa lui Frege şi Dupréel, precum şi a lui Thadeus
Kotarbinski, creatorul praxiologiei51. Totuşi, Perelman nu se
recunoaşte ca adept al unei şcoli anume, deşi admite ca punct de
plecare al gândirii sale filosofice pragmatismul, în cea mai largă
accepŃiune a termenului.
Cheia succesului tezelor sale trebuie căutată şi în
conjunctura deosebit de favorabilă, căci se simŃea nevoia unei
discipline care să restabilească demnitatea raŃiunii şi să-i extindă
competenŃele şi într-un domeniu în care, de la Descartes încoace,
nimeni nu se mai gândea. Trebuia dovedit că ieşirea din
domeniul raŃionamentului analitic şi al celui inductiv nu
înseamnă neapărat ieşirea din domeniul de jurisdicŃie al ra-

50
Ibidem, p. 284
51
Praxiologia este teoria acŃiunii eficiente, care studiază condiŃiile formale ale
adecvării mijloacelor scopului; cu alte cuvinte, tot ceea ce facem să fie cât mai
bine făcut.
26
Ńiunii.52 Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts–Tytheca mărturisesc
că nu au ajuns la teoria argumentaŃiei pornind de la retorică,
despre care „nu ştiau nici ei mare lucru, asemeni oricărui honnête
homme al secolului al XX-lea”53. Redescoperirea retoricii e
rezultatul unei lungi şi adânci meditaŃii asupra procesului
cunoaşterii şi asupra logicii în general.
1.3. Argumentarea ca demers raŃional
O teorie a cunoaşterii care se limitează numai la
ajutorul logicii formale nu poate ieşi din impasul realism –
nominalism. Pe de altă parte, adevărul rezultat în urma unei
demonstraŃii trebuie şi comunicat, apoi acceptat. Formularea
sau enunŃarea lui nu este şi un act de comunicare propriu-zisă
decât în cazul unui auditoriu ideal, format numai din
specialişti dispuşi să cedeze în faŃa stringenŃei demonstraŃiei.
Mai mult: de la acceptarea ca adevăr a lui quod erat
demonstrandum şi până la declanşarea acŃiunii scontate este o
cale cu totul străină nu numai de interesele specialistului, ci
mai ales de posibilităŃile sale.54
Pentru Perelman, este cu putinŃă ca principiile unui
raŃionament corect să fie aplicate şi în domeniul acŃiunii, deci şi
al valorii, adică acolo unde încetează, după teoria clasică a
cunoaşterii, competenŃa raŃiunii.55

52
Vasile Florescu, op. cit., p. 186
53
Ibidem, p. 186
54
Vasile Florescu, op. cit., p. 187
55
Ibidem, p. 187
27
 Revenind la tradiŃia aristotelică, el s-a gândit la
elaborarea unui instrument capabil să obŃină în domeniul valorii
rezultate întru totul asemănătoare ştiinŃelor exacte. Acest
„instrument” este teoria argumentaŃiei, pe care o înŃelege ca o
completare imperios necesară a demonstraŃiei bazate pe
raŃionamentul formal.56 Pentru atingerea acestui scop, trebuia
combătută concepŃia tradiŃională a evidenŃei ca unic mijloc de
aprobare sau justificare a unei aserŃiuni, precum şi separaŃia
prea netă dintre raŃional şi psihologic în actul cunoaşterii.57
Tratatul este o investigaŃie „post-factum”, prin care se
încearcă detaşarea cadrelor generale ale argumentării prin analiza
discursurilor deja constituite şi recunoscute ca atare, fie în drept,
fie în filosofie, propagandă sau politică. Autorii pornesc de la
postulatul că, în linii generale, aceleaşi structuri de raŃionalitate,
care vor genera aceleaşi demersuri argumentative, sunt utilizate
în situaŃii discursive diferite, fie că e vorba de o discuŃie la o masă
familială, fie că asistăm la o dezbatere în rândul specialiştilor.
Fondul de raŃionalitate fiind acelaşi, în marginea lui se vor
produce convingerea şi persuadarea auditoriului, ceea ce con-
stituie exacte performanŃele vizate prin intervenŃia discursivă.
Având la îndemână tehnici argumentative asemănătoare, marea
artă a dialecticianului e aceea de a şti să adapteze aceste tehnici în
funcŃie de auditoriu.

56
Ibidem, p. 187
57
Ibidem, p. 187
28
 6. FORMELE LIMBAJULUI JURIDIC
Conceptul de „limbaj” este unul fundamental pentru
ştiinŃa retoricii, ca şi pentru ştiinŃa dreptului, iar regulile şi
prescripŃiile sale elementare trebuie să Ńină cont de intenŃia
esenŃială a locutorului: de a descrie realitatea, caz în care
limbajul are o funcŃie referenŃială, sau de a o depăşi, cum se
întâmplă în cazul funcŃiei sale retorice130. OmiŃând deliberat
numeroasele clasificări pe care le-a suferit conceptul de
„limbaj”, în funcŃie de tipurile şi specializările sale, vom reŃine
distincŃia între limbajul de tip descriptiv, care respectă regulile
clasice ale discursivităŃii (adevărul, biunivocitatea relaŃiei de
semnificare şi referenŃialitatea) şi limbajul de tip poetic, marcat
de transcederea referenŃialului, intenŃia sa persuasivă şi abaterea
de la „norma” de limbaj131.
Ca orice limbaj specializat, limbajul juridic este aproape
fără excepŃie unul de tip descriptiv. În concepŃia filosofului
american Ch. W. Morris132, discursul legal este, ca mod de
semnificare prin limbaj, unul designativ, iar, ca mod de utilizare
a limbajului, unul incitativ.
Actul reglementării, înfăptuit de legiuitor, presupune
sobrietate, rigoare şi acurateŃe de limbaj. În consecinŃă, limbajul
130
Constantin Sălăvăstru, op.cit., p. 310
131
De remarcat însă pertinenta precizare a lui A J. Greimas, (citat de Adriana
Gertruda Romedea, Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura „Ştefan
Lupaşcu”, Iaşi, 1999, pag. 140), că limba naturală „nu este niciodată denotativă,
ci multiplană şi, astfel, existenŃa sub ameninŃarea constantă a metaforei este o
stare normală, o condiŃie a «condiŃiei umane»”.
132
Ch. W. Morris, Writing on the General Theory of Signs, citat de Adriana
Gertruda Romedea, op. cit., pp. 10-12
72
juridic normativ tinde spre atingerea idealului de monosemie şi
monoreferenŃialitate şi îşi propune să evite orice ambiguitate
derivând din polisemie.
Deşi prezintă anumite particularităŃi, şi limbajul
judiciar, se caracterizează prin aceeaşi rigoare şi precizie.
Stilul oficial este cel care se impune în cazul redactării şi
susŃinerii oricărei acŃiuni sau cereri în justiŃie, fie că are drept
scop sesizarea organului jurisdicŃional şi investirea lui cu
judecarea unei cauze, fie că vizează formularea de diverse
precizări, cereri de probaŃiune etc. Aceleaşi rigori de limbaj
se impun a fi respectate şi de către instanŃa de judecată, cu
ocazia elaborării şi motivării hotărârilor judecătoreşti.
Totuşi, nu trebuie uitat că există anumiŃi vorbitori ai
limbajului juridic, cum sunt avocaŃii şi, uneori, magistraŃii
procurori, care apelează în mare măsură la funcŃia persuasivă a
limbajului, de regulă, cu ocazia susŃinerii pledoariei, adică
expunerii concluziilor asupra fondului. Aşadar, funcŃia
persuasivă a limbajului se regăseşte în cadrul discursului juridic
doar ca un „privilegiu” al avocatului şi, într-o anumită măsură, al
magistratului procuror, fiind plenar valorizată în pledoarie.
În concluzie, putem vorbi despre trei forme ale limbajului
juridic: limbajul normativ, specific legiuitorului, limbajul
judiciar, întrebuinŃat în activitatea organelor jurisdicŃionale
civile, penale, administrative etc., şi limbajul juridic persuasiv,
specific pledoariei avocatului.
6.1. Limbajul normativ
După cum am arătat, limbajul normativ trebuie să se
caracterizeze prin monosemie şi monoreferenŃialitate. El

73
impune un stil sobru şi exclude „alunecările” de sens specifice
limbajului de tip performativ (injonctiv, conotativ). În literatura
de specialitate s-a exprimat ideea că „stilul legii trebuie să fie
pus sub autoritatea ştiinŃei legiferării şi a unei solide tehnici
legislative”, concluzionându-se chiar că „le style de loi est la loi
même” (stilul legii este însăşi legea)133.
De remarcat însă că „graniŃa” dintre enunŃurile
constatative şi cele performative este una extrem de fragilă.
Practic, toate enunŃurile constatative pot fi reformulate ca
performative, o dată cu explicitarea inevitabilei lor forŃe
ilocuŃionare. Ca un exemplu, textul uscat al articolului 208 din
Codul penal - „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenŃia
unei alte persoane, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pe-
depseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani” poate fi „tradus” şi într-
un registru performativ: „Noi, societatea, vă ameninŃăm pe voi,
potenŃialii hoŃi, că veŃi avea de suferit o privare de libertate în
cazul în care nu vă reprimaŃi intenŃia de a sustrage!”
O nuanŃare a stilului eminamente normativ şi descriptiv
al limbajului legiuitorului se regăseşte şi în literatura de
specialitate134, unde se subliniază că, prioritar faŃă de
reglementarea propriu-zisă, „este esenŃial ca norma juridică să-
şi exprime mesajul” şi „să dezvăluie motivaŃia socială,
raŃiunea legiuitorului”.
6.2. Limbajul judiciar
Limbajul judiciar este acea formă a limbajului juridic
care se întrebuinŃează în activitatea judiciară, de către

133
GheorghiŃă MateuŃ, Arthur Mihăilă, op. cit., p. 54
134
Ibidem, p. 53
74
magistraŃi (judecători sau procurori), avocaŃi, consilieri juridici
sau alŃi participanŃi la procesul civil ori penal. El prezintă
caracteristica de a folosi, pe lângă fondul de termeni principali
preluaŃi din limbajul normativ, şi o serie de termeni care
constituie „creaŃii” ale jurisprudenŃei (adică ale practicii
judiciare) sau chiar ale doctrinei juridice (ale literaturii de
specialitate), cum ar fi „drept societar” pentru acea parte a
dreptului comercial care studiază structura, organizarea şi
conducerea societăŃilor comerciale, sau „acŃiune civilă” în
sensul de cerere de chemare în judecată, „instanŃă supremă”
pentru Înalta Curte de CasaŃie şi JustiŃie, „oculată” pentru
cercetarea la faŃa locului, „accvirare” pentru operaŃiunea de
ataşare a unui dosar la un altul, numai pentru un termen de
judecată, „note de şedinŃă” pentru înscrisurile prin care părŃile
îşi expun punctul de vedere cu privire la anumite aspecte ale
cauzei etc.
Stilul descriptiv al limbajului normativ este nuanŃat prin
pregnanta notă justificativă pe care o ilustrează limbajul judiciar.
Într-adevăr, discursul tuturor participanŃilor la înfăptuirea justiŃiei
este menit să fundamenteze o soluŃie, fie că este vorba de soluŃia
propusă de avocat, procuror etc., fie că ne raportăm la soluŃia
aleasă (dintre mai multe posibile) de completul de judecată, pe
baza probelor administrate şi în temeiul legii. Atât hotărârea
judecătorească, cât şi cererea de chemare în judecată, plângerea
penală sau rechizitoriul trebuie să cuprindă toate motivele de fapt
şi de drept135 care fundamentează soluŃia adoptată sau vizată.
135
Totuşi, lipsa motivării de jure sau greşita ei indicare este acceptată în cazul
cererilor care declanşează proceduri judiciare (cerere de chemare în judecată,
plângere, contestaŃie, apel, recurs etc.), mai cu seamă dacă sunt formulate de o
parte neasistată de avocat.
75
Mai mult decât atât, hotărârea judecătorească trebuie să justifice
şi motivele pentru care au fost respinse anumite cereri formulate
de părŃi, de ce au fost înlăturate anumite probe administrate, care
este raŃionamentul interpretărilor de facto sau de jure operate etc.
Şi limbajul judiciar ilustrează fragila graniŃă dintre stilul
pur descriptiv, constatativ, şi încărcătura sa ilocuŃionară. Un
enunŃ de genul „Pentru motivele arătate, instanŃa admite
cererea formulată şi dispune desfacerea căsătoria din culpa
ambelor părŃi” presupune, dincolo de sobrietatea firească a
exprimării unei hotărâri judecătoreşti, raŃionamente de genul:
„eu, judecătorul cauzei, m-am convins (în baza probelor
administrate) că relaŃiile de căsătorie ale părŃilor sunt grav şi
iremediabil vătămate; de asemenea, m-am convins că ambelor
părŃi li se poate reproşa o culpă pentru această situaŃie”.
6.3. Limbajul juridic persuasiv
6.3.1. Aspectul performativ al pledoariei
John L. Austin, reprezentant al Şcolii „literare” de la
Oxford, a provocat şi a menŃinut, prin teoria sa despre actele de
limbaj, un interes deosebit pentru aspectele performative în
comunicarea lingvistică, care – în contrast cu aspectele (mai
curând) constatative sau declarative – sunt dotate cu o evidentă
componentă ilocuŃionară, adică cu forŃă de comunicare. Evident
că asemenea preocupări, focalizate pe efectele extralingvistice
urmărite de locutor, sunt de prim interes în discursul avocatului.
Arhivele consemnează numeroase pledoarii
scânteietoare, modele de oratorie dar şi de logică şi
fundamentare juridică, în care figurile de stil folosite cu
inteligenŃă şi moderaŃie dau tuşa finală de rafinament şi
76
originalitate unui discurs juridic de înaltă Ńinută, vizând în mod
evident nu doar informarea, ci şi persuadarea auditoriului.
„Mărcile lingvistice” ale actului ilocuŃionar se regăsesc cu
prisosinŃă în discursul oratorilor din toate timpurile, fie că este
vorba de celebrele verbe „performative” (declar, susŃin, vă
avertizez, de remarcat că, vă rog, solicit, mă opun etc. etc.), de
componente paraverbale (topica, accentul sau intonaŃia
specifice) sau chiar de limbajul corpului (degetul ridicat acuza-
tor, braŃele deschise a uimire etc.). Putem găsi exemple celebre
începând cu Antichitatea greacă, în celebra Apologie a lui
Socrate sau discursul lui Demostene împotriva lui Midias,
continuând cu elocventele pledoarii ale oratoriei franceze din
secolele XVI-XVIII, şi chiar având în vedere reprezentanŃii de
marcă ai oratoriei juridice româneşti de la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului trecut, ca Delavrancea, Titulescu,
Eugen Herovanu sau Vintilă Dongoroz.
Fenomenologul american al limbajului John Austin136, a
identificat cinci clase de enunŃuri, care permit o bună ilustrare cu
exemple ipotetice din pledoaria avocatului:
enunŃuri
verdictive, precum „apreciez că acŃiunea reclamantului este
întemeiată şi trebuie admisă ca atare”;
enunŃuri exercitive:
„solicit audierea în calitate de martor a persoanelor care au
asistat la redactarea testamentului!”;
enunŃuri comisive: „mă
angajez să pun acest document la dispoziŃia instanŃei”;

enunŃuri comportative: „ne cerem scuze onoratei părŃi adverse
pentru nedepunerea documentului în numărul de exemplare

136
Ele pot fi identificate, în mare măsură, cu clasificarea pentadică propusă de
John Searle (enunŃuri reprezentative, directive, comisive, expresive şi
declarative.)
77
suficient ”;
enunŃuri expozitive: „aceasta este starea de fapt
pe care v-o semnalăm”.

6.3.2. „Efectul perlocuŃionar” al pledoariei

Continuând în a-l cita pe John L. Austin, dacă actul
ilocuŃionar se realizează in saying, în speŃă, în timpul rostirii
pledoariei, actul perlocuŃionar, componentă distinctă a
acŃiunii de comunicare prin discurs, se realizează by saying,
prin faptul de a spune. De regulă, actele perlocuŃionare succed
actului de enunŃare realizat de locutor.
Practic, ceea ce cu adevărat urmăreşte (sau ar trebui să
urmărească!) avocatul prin pledoaria sa este nu să se audă
vorbind, ci să obŃină efecte nonverbale asupra alocutorului
(judecător, arbitru sau jurat), respectiv să îi influenŃeze decisiv
gândurile şi convingerile, în sensul optimei reprezentări a
clientului său.
Desigur, aşa cum remarca John Searle, actul ilocuŃionar
se realizează dacă şi numai dacă există consimŃământul
alocutorului cu privire la intenŃia locutorului şi convenŃiile de
interpretare. Dimpotrivă, actele perlocuŃionare nu sunt
dependente de un asemenea consimŃământ, existând chiar
riscul de a produce efecte contrare celor scontate.

78
 6.3.3. FuncŃia conativă a pledoariei
Cercetările actuale îi datorează lui Karl Bühler identificarea
unor variabile ale comunicării, preluate şi îmbogăŃite ulterior de
Roman Jakobson. Conform modelului semiotic hexadic propus de
acesta din urmă, există şase variabile ale comunicării, cărora le
corespund tot atâtea funcŃii ale limbajului: emitentul şi funcŃia
expresivă a limbajului, receptorul şi funcŃia incitativă (conativă, de
apelare), mesajul şi funcŃia poetică, codul şi funcŃia
metalingvistică a limbajului, situaŃia şi funcŃia referenŃială, de
reprezentare a realităŃii, şi, în fine, canalul de transmisie şi funcŃia
fatică a limbajului.
O contribuŃie însemnată în conturarea unui model semiotic
al comunicării au avut Rolf H. Bay şi Bernd Fittkau, prin
determinarea a patru niveluri ale procesului de comunicare (dar şi
prin evidenŃierea caracterului interactiv al comunicării): planul
realităŃii, planul relaŃiei, planul autorevelării şi planul apelului,
acesta fiind, în mod evident, cel pe care cade accentul în stilul
oratoric al avocatului.
Din acest punct de vedere, pledoaria dă seamă, în cea
mai mare măsură, de funcŃia conativă, de apel, a limbajului,
accentul principal căzând pe interacŃiunea influenŃare - răspuns
din cadrul comunicării. În cazul analizat, influenŃarea constă în
efortul conştient al oratorului-avocat de a produce o schimbare
decisivă la nivelul receptorului-judecător, acesta fiind însuşi
scopul pledoariei, respectiv intenŃia locutorului.
Conform clasificării propuse de Jürgen Habermas, în
funcŃie de obiectivele vizate, acŃiunile sunt de două tipuri: acŃiuni

79
comunicative, care vizează scopuri ilocuŃionare, cum ar fi
exprimarea unei aprecieri subiective, relatarea unui fapt,
formularea unei promisiuni etc., şi acŃiuni strategice, ale căror
obiective depăşesc limitele codului folosit şi presupun folosirea
unor tehnici de manipulare, având deci scopuri evident
perlocuŃionare. Desigur că, cel puŃin într-o primă fază, pledoaria
avocatului se încadrează în prima categorie, dar nu e mai puŃin
adevărat că scopurile avute în vedere sunt adesea perlocuŃionare.
Este de remarcat, în încheierea acestor consideraŃiuni,
situaŃia specială în cazul analizat, pe care o deŃine celălalt factor
al interacŃiunii, respectiv răspunsul receptorului. La modul
general, acest răspuns constă în adoptarea a trei comportamente
distincte:
(1) manifestarea unei reacŃii care concordă mai mult
sau mai puŃin cu intenŃia de comunicare a emitentului;
(2)
transmiterea unui mesaj – obiect, iniŃiind astfel următoarea
secvenŃă comunicaŃională elementară;
(3) feedback-ul, adică
aducerea la cunoştinŃa emitentului, prin intermediul unui
metamesaj, a felului cum decurge comunicarea.

80