Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Biologie XII
Biologie XII
¥©L©i©P
manual
pentru clasa
XII-
CZU 57 (075.3)
V87
Lucrarea a câştigat concursul Ministerului Educaţiei pentru elaborarea manualelor din ciclul
liceal şi a fost aprobată spre editare prin Ordinul nr. 613 din 31 decembrie 2003
al ministerului educaţiei al Republicii Moldova
Comisia de evaluare:
Constantin Andon, doctor habilitat în biologie, profesor universitar
Maria Duca, doctor habilitat în biologie, profesor universitar
Tamara Pârău, profesor şcolar, grad didactic I
Recenzenţi:
Constantin Subotin, inspector şcolar la DEŞTS al municipiului Chişinău
Ion Golubenco, profesor şcolar, grad didactic I
57 (075.3)
ISBN 9975-65-194-1
© Editară Lumina, 2004
© Leonid Voloşciuc, Ana Postolache-Călugăru,
Silvia Vulpe, text; imagini, 2004
I. înmulţirea celulelor
înmulţirea organismelor
Dezvoltarea individuală
a organismelor
4. Genetica - ştiinţa despre ereditatea
şi variabilitatea organismelor
Informaţia ereditară şi realizarea ei
în celulă
6. încrucişarea monohibridă.
încrucişarea polihibridă
8. Interacţiunea genelor. Moştenirea
caracterelor în cazul interacţiunii
genelor
9. Transmiterea genelor plasate pe
mmsmt i.
acelaşi cromozom
Moştenirea caracterelor cuplate cu
sexul
II. Variabilitatea organismelor
12. Genetica omului
13> Genetica şi ameliorarea
ÎNMULŢIREA
CELULELOR
Ciclul celular
Unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii este celula. Capacitatea
acesteia de a se autoreproduce prin diviziune asigură creşterea şi dezvoltarea
organismelor dintr-o singură celulă. Pe măsura dezvoltării organismului, o parte
din celule se specializează la îndeplinirea unei anumite funcţii şi încetează să se mai
dividă, de exemplu neuronii. Celulele unor ţesuturi (epitelial, hematogen ş.a.)
păstrează însă capacitatea de dividere. Astfel, observările au arătat că în fiecare
secundă în ficat şi splină sunt distruse circa 2,5 mln de eritrocite şi tot atâtea apar în
măduva roşie a oaselor (ţesut hematogen). Celulele care păstrează capacitatea de a
se divide într-un organism adult sunt numite tronculare. Cele două celule-fiice for-
mate în urma diviziunii celulei tronculare au o soartă diferită: una se diferenţiază
într-o celulă specializată şi pierde capacitatea de a se divide, iar cealaltă moşteneşte
caracterul celulei-mamă. Datorită acestui fapt, rezerva de celule tronculare se menţine
la un nivel constant. La plante capacitatea de a se divide o păstrează celulele
ţesuturilor embrionare localizate în vârful tulpinilor şi al rădăcinilor, de-a lungul
tulpinii, la baza peţiolului frunzei. Ele asigură creşterea plantelor în lungime şi
grosime, restabilirea anuală a organelor ce pier.
Durata vieţii celulei de la naştere în urma diviziunii celulei-mamă şi până la
propria diviziune sau moarte reprezintă ciclul celular sau vital. La organismele
monocelulare şi la celulele ce nu se divid din momentul apariţiei lor ciclul celular
coincide cu durata vieţii organismului.
Ciclul mitotîc
Etapa de pregătire a celulei către diviziune (interfaza) şi diviziunea propriu-zisă
(mitoza) alcătuiesc ciclul mitotic al celulei. Ciclul mitotic al celulelor care îndată
după formarea lor se supun diviziunii, coincide cu ciclul celular.
Interfaza ocupă cea mai mare parte a ciclului mitotic şi cuprinde trei perioade
(fig. 1.1): presintetică (GJ, sintetică (S) şi postsintetică (G 2 ). Acestea au o
durată diferită şi sunt marcate de desfăşurarea anumitor procese. Perioada
4
resintetică (G,), cea mai de lungă durată
erioadă a interfazei, se caracterizează prin
nteza de ARN şi proteine, dublarea numărului
£ ribozomi şi mitocondrii. în perioada sinte-
că (S) continuă sinteza de ARN şi proteine,
re loc dublarea cromozomilor în baza replicării
loleculelor de ADN. Urmează perioada post-
intetică (G 2 ), în care celula se pregăteşte
emijlocit pentru diviziune: se acumulează
nergie prin sinteza de ATP, se dublează
lastidele, centriolii. Interfaza este urmată de
iviziunea propriu-zisă a celulei - mitoza. Fig. 1.1. Perioadele ciclului mi-
totic.
2. MITOZA
r
eticul por reticul
doplasmatic nuclear endoplasmatic
[granular granular
mito- cloroplast
'condrie
nucleu
centrioli
nucleol
aparatul aparatul
Golgi Golgi
membrană mitocondrie
Tabelul 1.1
GARNITURA DIPLOIDA DE CROMOZOMI A UNOR SPECII DE PLANTE Şl ANIMALE
SPECIA DE
PLANTE
Ceapă
GARNITURA
DIPLOIDA
16
I sAALE
Muscă-de-casă
GARNITURA
DIPLOIDA
12
Porumb
Ovăz
20
42
1 Găină
lepure-de-casă
78
44
Roşii
Căpşun
24
56
I Oaie
Cimpanzeu
54
48
Orz 14 Om 46
vi
F/g. 1.6. Fazele diviziunii mitotice a celulei: A - fazele mitozei văzute la microscopul optic;
B - reprezentarea schematică a fazelor mitozei.
Citochlneza
După diviziunea nucleului urmează diviziunea citoplasmei. în celulele animale
citoplasmă se divide prin strangularea corpului celulei de la periferie spre centru.
La cele vegetale, pe locul plăcii metafazice apare fmgmoplastul, care creşte de la
centru în părţi până atinge pereţii celulei. Dacă organitele au fost repartizate mai
mult sau mai puţin uniform în volumul citoplasmei celulei-mamă, apoi în celulele-
fiice ele vor nimeri în cantităţi aproximativ egale.
Durata ciclului mitotic depinde de mai mulţi factori (tipul ţesutului, starea
fiziologică a organismului, factorii externi ş.a.) şi variază de la 30 minpână la 3 h.
De exemplu, în timpul somnului activitatea mîtotică a diferitelor ţesuturi este mai
mare decât în perioada de veghe. La unele animale celulele epiteliale se divid mai
intens la întuneric decât la lumină. Activitatea mitotică poate fi influenţată şi de
hormoni.
Tipurile regulate de diviziune ale celulelor. în mitoza descrisă mai sus
diviziunea celulei este echivalentă şi simetrică, şi finalizează cu formarea a două
celule-fiice identice. Acest tip de mitoza este numit simetric. în natură se întâlneşte
8
şi tipul de mitoză asimetrică, când celulele-fiice
nu sunt echivalente după dimensiuni şi cantitatea
de citoplasmă. Drept exemplu poate servi divi-
ziunea zigotului la unele animale. Diviziunea
celulelor endospermului şi a sporilor are loc prin
mitoză cu reţinerea citochinezei: nucleul se di-
vide multiplu şi numai după aceasta se divide şi
citoplasmă celulei, rezultând celule polinucleare.
Tipuri neregulate de diviziune ale celulelor Fig. 1.7. Cromozom gigantic din
sunt endomitoza, politenia, amitoza. S l a n d a s a l i v a r ă a drozofflei.
Endomitoza constă în dublarea numărului de cromozomi fără diviziunea
citoplasmei sau a nucleului. Astfel se obţin celule cu un set mărit de cromozomi.
Acest tip de diviziune are loc în celulele diferitelor ţesuturi ale plantelor şi ani-
malelor.
Politenia reprezintă mărirea numărului de fire cromozomiale (cromoneme),
ceea ce duce la mărirea diametrului cromozomului. Se formează aşa-numiţii
cromozomi gigantici (fig. 1.7). în caz de politenie, toate fazele ciclului celular
decad, cu excepţia reproducerii firelor cromozomiale. Fenomenul de politenie se
întâlneşte în celulele unor ţesuturi diferenţiate, de exemplu în glandele salivare
ale drozofilei, în celulele unor plante şi protozoare.
Amitoza se reduce la diviziunea directă a nucleului fără formarea fusului de
diviziune, urmată de diviziunea citoplasmei. Acest tip de diviziune celulară este
caracteristic organismelor monocelulare, celulelor tumorale. Prin amitoza se
înmulţesc celulele tuberculului de cartof în creştere, endospermul gramineelor,
celulele peţiolului frunzei, celulele ficatului, cartilajului etc.
Importanţa biologică a mitozei. în urma mitozei dintr-o celulă-mamă se
formează două celule-fiice cu acelaşi număr de cromozomi ca şi celula-mamă.
Astfel, mitoză asigură un număr constant de cromozomi în toate celulele
organismului, precum şi în celulele generaţiilor viitoare. Mitoză stă la baza
procesului de creştere şi dezvoltare a organismelor, precum şi al regenerării şi
înmulţirii asexuate.
3. MEIOZA
Diviziunea redacţională
Profaza I este cea mai de lungă durată şi mai complicată fază a meiozei. în
desfăşurarea ei se delimitează cinci stadii. în leptonem (stadiul fibrelor subţiri)
începe spiralizarea cromozomilor datorită cărui fapt ei pot fi vizualizaţi sub
microscopul optic. în zigonem (stadiulfibrelor ce se contopesc) are loc conjugarea
cromozomilor omologi: atragerea şi alipirea lor reciprocă. Unirea cromozomilor
începe de cele mai multe ori de la capete, uneori de la centromer, şi continuă pe
toată lungimea lor. Cel de-al treilea stadiu -pachinem (stadiulfibrelor groase) -
corespunde spiralizării cromozomilor conjugaţi, soldată cu scurtarea şi îngroşarea
lor. Astfel, structura dublă a cromozomilor devine vizibilă: fiecare cromozom constă
din două cromatide-surori reţinute împreună de către un centromer. Doi cromozomi
omologi formează un bivalent, constituit din 4 cromatide. Durata conjugării
cromozomilor depinde de specie. De exemplu, la drozofilă ea durează 4 zile, la
om - mai mult de două săptămâni. în diplonem (stadiul fibrelor duble) îşi fac
apariţia forţele de respingere reciprocă a cromozomilor. Sub acţiunea acestora ei
încep să se depărteze pornind de la regiunea centromerului şi continuând spre
capete, după principiul corpurilor cu sarcină electrică de acelaşi semn. La
despărţirea braţelor cromozomilor, în unele locuri se formează figuri ce amintesc
litera grecească %, numite hiasme. în locul de contact, cromatidele cromozomilor
omologi pot face schimb de sectoare omoloage. Acest fenomen, numit crossing-
over (fig. 1.9), asigură noi combinaţii ale caracterelor părinteşti. Numărul hiasmelor
se micşorează treptat pe măsura deplasării respingerii cromozomilor spre capete,
în ultimul stadiu al profazei I - diachineză (stadiul separării fibrelor duble) -
10
bivalenţii sunt maximal spira-
lizaţi. întrucât ei continuă să fie
legaţi prin hiasmele de la ca-
pete, numărul lor corespunde
garniturii haploide. Ca urmare
a dizolvării membranei nuc-
leare, bivalenţii trec în cito- Fig. 1.9. Schema crossing-overului.
plasmă, îndreptându-se spre O
centrul celulei. Urmează metafazalm care, spre deosebire de metafaza mitozei,
în citoplasmă se află nu cromozomi bicromatidici, dar bivalenţi tetracromatidici.
Bivalenţii se aliniază cu centromerele în planul ecuatorial al celulei. Firele dis-
continue ale fusului de diviziune de la ambii poli ai celulei se fixează de
centromerele fiecărui cromozom bicromatidic: se formează placa metafazică. în
anafazal, în urma diviziunii centromerilor, cromozomii omologi alunecă pe firele
fusului spre polii opuşi. Ca urmare, spre fiecare pol se îndreaptă un set haploid de
cromozomi care conţine câte un cromozom bicromatidic de la fiecare pereche de
cromozomi omologi. Comportarea cromozomilor neomologi în anafaza I este
absolut independentă, ceea ce asigură o varietate mare de combinaţii ale cromo-
zomilor materni şi paterni în setul haploid al viitorilor gârneţi. Urmează telofaza I,
când cromozomii ajunşi la polii celulei se despiralizează uşor. în majoritatea
cazurilor, telofaza I nu este succedată de citochineză. Ca urmare, prima diviziune
se soldează cu formarea unei celule cu două nuclee.
După o scurtă interfază, în care dublarea cromozomilor nu mai are loc, urmează
cea de-a doua diviziune meiotică - ecuaţională.
Diviziunea eciiaţională
Ce-a de a doua diviziune meiotică decurge după tipul mitozei simetrice, cu
unica deosebire că nucleele care o suportă conţin un set haploid de cromozomi
bicromatidici. Drept urmare, în anafaza II spre polii celulei se îndreaptă cromatide,
care devin ulterior cromozomii-fii. în urma citochinezei, din fiecare celulă se
formează două celule haploide. Rezultatul final al meiozei sunt patru celule
haploide.
Importanţa meiozei. Datorită meiozei, celulele sexuale (gârneţii) au un număr
haploid de cromozomi (n), ceea ce face posibilă menţinerea numărului constant
de cromozomi în toate generaţiile fiecărei specii. în urma fecundării se restabileşte
garnitura diploidă (2ri). Meioza asigură şi o varietate a informaţiei ereditare ca
urmare a crossing-overului şi combinării libere şi independente a cromozomilor
materni şi paterni în anafaza I.
11
1. Definiţi noţiunea de ciclu vita! ai celulei.
2. Enumeraţi şi caracterizaţi etapele ciclului mitotic,
3. Asociaţi noţiunile din coloana A cu caracteristicile din coloana B.
B
a) perioada presintetică 1) are loc autodublarea ADN-ului
b) perioada sintetică 2) are loc biosinteza de proteine, ARN, dublarea
c) perioada postsintetică mitocondriilor;
3) se acumulează energie, se dublează plastidele,
centrozomul:
I 4) cromozomii constau din 2 cromatide;
5) cromozomii constau din o cromatidă.
4. Scrieţi:
A - dacă abc este corect G - dacă ac este corect
B - dacă bd este corect D - dacă d este corect
a) selectaţi organitele cu membrană dublă:
a) nucleu; c) plastide;
b) mitocondrii; d) ribozomi.
b) selectaţi organitele care se autodublează:
a) plastide; c) centrioli;
b) mitocondrii; d) ribozomi.
c) selectaţi organitele cu membrană simplă:
a) reticul endoplasmatic agranular; c) aparatul Golgi;
b) lizozomi; d) ribozomi.
d) selectaţi funcţiile nucleului:
a) conţine informaţie ereditară;
b) participă la digestia celulară;
c) dirijează procesele din celulă;
cJ) participă la transportul substanţelor.
e) selectaţi organitele amembranare:
a) plastide; c) nucleu;
b) ribozomi; d) centrioli.
5, Copiaţi tabelul pe caiet şi completaţi-!.
DEOSEBIRILE DINTRE CELULA VEGETALĂ Şl ANIMALĂ
"•
12
6. CAUZĂ-EFECT. Scrieţi A, dacă ambele afirmaţii legate prin conjuncţia
deoarece sunt corecte, şi B - dacă sunt incorecte.
a) Cromatina face parte din nucleoplasmă, deoarece este alcătuită din ADN,
ARN şi proteine.
b) Mitocondriile sunt constituenţi specifici plantelor, deoarece nu se întâlnesc şi
în celula animală.
c) Vacuolele sunt spaţii delimitate de membrane, deoarece conţin suc celular.
d) La sfârşitul meiozei celulele nou formate au numărul de cromozomi redus la
jumătate, deoarece la etapa reducţională spre cei 2 poli migrează cromozomi
bicromatidici.
e) Bivalenţii au 4 cromatide, deoarece sunt alcătuiţi din 2 cromozomi omologi
cu câte 2 cromatide.
f) Crossing-overul are loc în profaza I, deoarece profaza I este cea mai scurtă
fază a meiozei.
g) Telofaza I a meiozei se deosebeşte de telofaza II, deoarece în telofaza I se
formează 2 celule haploide.
7. Alcătuiţi un eseu structurat la tema „Celula" după următorul algoritm;
a) Celula - unitate structurală a organismelor vii.
b) Diversitatea celulelor în dependenţă de funcţie.
8. Enumeraţi tipurile de cromozomi după localizarea centromerului.
9. Explicaţi prin schemă originea cromozomilor omologi.
10. Completaţi spaţiile libere.
în centriolii se deplasează spre poli. în metafază
se separă şi se deplasează spre poli. în se formează 2 celule-
fiice.
11. Explicaţi şi completaţi schemele de mai jos:
1
interfază interfază
2nC nc- 2c
meioza II
„ „ interfază „ „ meioza I
2n2c 2n2c
meioza
13
1NÎ ?EA
CL
OF 1OR
Durata vieţii oricărui individ în parte este limitată în timp. Chiar şi arborii ce
pot atinge o vârstă de 6000 de ani, în cele din urmă pier. Datorită proprietăţii
universale a fiinţelor vii de a se înmulţi viaţa de pe Terra nu dispare.
asexuată sexuată
14
Posibilitatea dezvoltării unui
organism dintr-o singură celulă
a organismului-mamă a fost
folosită de savanţi în scopul în-
mulţirii plantelor cu calităţi deo-
sebite. Astfel, în 1907 au fost
obţinute primele culturi de ce-
lule. De la planta, ce prezenta
interes pentru om, se izola un
grup de celule care se intro- celule din
mormoloc
duceau pe un mediu nutritiv. în intestin
micropipetă
prezenţa condiţiilor favorabile,
acestea se înmulţeau prin divi-
dere. Ulterior celulele-fiice se
separau şi se cultivau pe medii diviziunea
\zigotului
aparte până la regenerarea plan-
tei întregi. Astăzi cultura de
celule şi ţesuturi este folosită pe
larg în cele mai diferite dome-
nii ale ştiinţei. De exemplu, în omorârea
nucleului mormoloc
baza culturii de ţesuturi poate fi B
realizată însănătoşirea soiurilor. Fig. 1.10. A - Prin donare John Gurdon a obţinut
Presupunem că un soi de viţă de mai multe broaşte identice cu cea din imagine; B -
Schema experimentului efectuat de John Gurdon.
vie a fost afectat de o boală viro-
tică care poate duce la nimicirea lui. Pentru a preveni acest fenomen, din lăstari se
izolează celule neafectate care se cresc pe medii nutritive speciale, obţinându-se
astfel plante devirozate.
Cultura de ţesuturi este folosită şi în medicină la obţinerea de vaccinuri. Cu
acest scop cultura de ţesuturi animale este infectată cu un virus, vaccinul împotriva
căruia trebuie obţinut. După un anumit timp se recoltează substanţa produsă de
celule ca răspuns la pătrunderea virusului. Expe-
rimentarea noilor preparate farmaceutice, a
noilor metode de tratament, diagnosticul prenatal
de asemenea se fac pe culturile de ţesuturi.
Clonarea se efectuiază şi în lumea animală,
în 1968, savantul englez John Gurdon izolând
jf J^ Wnt' nuclee din celulele intestinului unui mormoloc
şi implantându-le în ovulele altor broaşte, după
ce a omorât nucleul lor, a obţinut mai multe
clone ale unei broaşte care se asemănau întoc-
Fig. 1.11. Oiţa Dolly cu mama- mai (fig. 1.10). în Scoţia la 23.2.1997 s-a născut
Mi rogat. prima oiţă clonată Dolly (fig. 1.11). De curând
15
vezică acrozomă
urinară
nucleu
canal
seminal
mitocondrii
veziculă uretră
seminală centriol
penis
> testicul
membrană
Fig. 1.12. Aparatul reproductiv masculin. coadă
Gametogeneza
epididim a) Spermatogeneza
Spermatozoidul prezintă o celulă mobilă
testicul
de dimensiuni relativ mici. De exemplu,
spermatozoidul omului are o lungime de 50-70
mcm, iar a crocodilului - 30 mcm. Deşi forma
lor diferă de la o specie la alta, majoritatea au
cap, gât şi coadă (fig. 1.13). Formarea sper-
canal matozoizilor {spermatogeneza) se desfăşoară în
seminal testicule - glande sexuale masculine.
La om, ca şi la celelalte mamifere, testiculele
lobi
tub constau dintr-un număr mare de tuburi semi-
seminifer
nifere {fig. 1.14), în care se conturează trei zone:
Fig. 1.14. Structura schematică a de înmulţire, de creştere şi de maturizare. în
testiculului. fiecare din aceste zone se desfăşoară etapele
16
corespunzătoare ale spermatogenezei {fig. 1.15).
în zona de înmulţire, amplasată la periferia 1 S
sperma-
tubului seminifer, prin dividerea mitotică a celu- togonii
lelor localizate aici, iau naştere spermatogoniile.
Ele prezintă celule diploide care încep să se
sperma-
tociţi de
G
ordinul 11
formeze o dată cu maturizarea sexuală şi conti-
nuă pe toată durata vieţii individului. sperma-
tociţi de
în zona de creştere spermatogoniile îşi măresc ordinul II
dimensiunile, transformându-se în spermatociţi
de ordinul I, supuse în zona de maturizare
sperma-
diviziunii meiotice. în urma primei diviziuni tide
meiotice se formează două spermatociţi de
ordinul II. Trecând cea de-a doua diviziune
7 / sperrr
spermatozoizi
meiotică, fiecare dă naştere la două spermatide
haploide. Ulterior din ele se dezvoltă sperma- Fig. 1.15. Secţiune prin tubul şe-
tozoizii. Astfel, dintr-o spermatogonie diploidă minifer.
rezultă 4 spermatozoizi haploizi.
fi) Ovogeneza
Gametul feminin - ovulul - este o celulă imobilă de dimensiuni relativ mari.
Pe lângă organitele celulare tipice, ovulele conţin şi substanţe nutritive. După
cantitatea şi repartizarea rezervelor de substanţe nutritive, se disting mai multe
tipuri de ovule (fig. 1.16): 1) izolecitale - conţin puţine substanţe nutritive
repartizate uniform în citoplasmă ovulului. Sunt caracteristice mamiferelor şi
nevertebratelor cu un termen scurt de dezvoltare embrionară; 2) telolecitale -
dispun de o cantitate relativ mare de substanţe nutritive acumulate la un pol al
ovulului (polul vegetativ). Ast-
nucieu fel de ovule formează peştii,
citoplasmă amfibiile, reptilele şi păsări-
le; 3) centrolecitale - substanţa
nutritivă este repartizată uni-
form în toată citoplasmă cu
excepţia stratului periferic.
Sunt tipice pentru artropode.
Formarea ovulelor are loc în
glandele sexuale feminine -
ovare (fig. 1.17). în alcătuirea
substanţe ovarelor, ca şi a testiculelor, se
nutritive pol
vegetativ
disting 3 zone în care au loc
izolecital telolecital centrolecital anumite etape ale ovogenezei
(fig. 1.18). începând cu pe-
Fig. 1.16. Tipurile de ovule. rioada embrionară şi până la
I Biologie, ci. a XII-a
17
ovociti de ordinul I fol icul ovarian
ovogomu
foliculi ovarieni
Fig. 1.17. Aparatul genital feminin. Fig. 1.18. Secţiune prin ovar.
8,
Metafaza
f
sac embrionar
oosferă
globul I ovocit de
spermatocit polar j ordinul I
de ordinul I
Metafaza II ovotidie
spermatozoizi \ dividerea
primului globul
polar /
i ovul
Spermatogeneza Ovogeneza
Fig. 1.19. Formarea celulelor sexuale la plantele cu flori (I) şi la animale (II).
19
I Membrana de la suprafaţa uterului se descuamează şi se elimină împreună cu sângele
—1 provenit din leziunea vaselor localizate aici. Acest proces - menstruaţia - are loc în
~1 a 3-a - 5-a zi a ciclului. Modificările survenite în uter sunt reflectate de oscilaţia
^> temperaturii bazale, lucru de care se poate ţine cont la prevenirea sarcinii nedorite.
CL. Fecundaţi»
sperma-
tozoid
Socul de întâlnire a fuziunea
spermatozoidului cu ovocitul membranelor
de ordinul II celulare
trompă
uterină
sperma- nucleu
tozoizi mascul al doilea
globul polar
nucleu ovotidie-
femei ovul
20
ordinul II, coada şi gâtul acestuia nucleu
vegetativ
tub polenic
degenerează. Unirea celor două spermii
celule haploide, a ovocitului de
ordinul II şi spermatozoidului,
O
<ot
21
1, Definiţi rtoffurtfe de reproducere: cartoti©, cton» fecundaţie, ontogenezâ
2, Explicaţi schematic dwwtm ta animate (pe exempJuf amfibienifar).
o 3. Compui i,belu
D_ SPERMATOZOID
dimensiunile
mobilitatea
garnitura de cromozomi
organitele
citoplasmă
22
8. Asociaţi noţiunile din cele două coloane.
_j
' . • • • • • . • i: Î t
23
fern®
r » DEZVOLTAREA INDIVIDUALA
A ORGANISMELOR
24
blastocel
blastoderm
25
placă neurală rionare se formează şi cea de a
_1 treia - mezodermul.
1 Organogeneza începe încă
o intestin
primar
la etapa de gastrulaţie o dată cu
diferenţierea celulelor după
cil structură şi compoziţia chimică
(fig. 1.26). Diferenţierea de mai
placă neurală
departe a celulelor celor trei
foiţe embrionare duce la forma-
rea unora şi aceloraşi ţesuturi
coardă
şi organe la majoritatea ani-
malelor (tab. 1.2). După for-
Fig.1.26. Organogeneza l a branhiostomă. m a r £ a primordiilor ^^ or_
CARE SE DEZVOLTA
embrion
DEZVOLTAREA EMBRIONARA LA OM
Gestaţia la om are o durată de 280 de zile şi se împarte în trei perioade: incipientă
ima săptămână după fecundaţie), embrionară propriu-zisă (de la a 2-a până la
a 8-a săptămână de sarcină) şifetală (de la a 9-a săptămână de sarcină până la
oterea copilului).
27
* m
Perioada incipientă. în urma fecundatiei, care are loc la capătul distal al trompei
uterine, se formează zigotul care se supune segmentării pe durata deplasării spre
uter. La 25-35 ore de la fecundatie, în urma primei diviziuni mitotice, se formează
două celule, după 40 de ore - 4 celule, după 60 de ore - 8 celule, iar după 90 de ore
- 16 celule (fig. 1.28). Astfel se
stadiul de 4 stadiul de 8
celule celule formează blastula. Peste 3-4
\\ I morulă ore de la formare, blastula ajun-
stadiul de 2 ge în cavitatea uterină. După 3-
celule
4 zile de aflare aici în stare
liberă, timp în care blastomerii
continuă să se dividă, blastula
stabileşte legătura cu organis-
fecun mul mamei. Are loc implanta-
daţie rea (fig. 1.29) - afundarea
ovocit de blastulei în mucoasa uterului cu
ordinul II
implantarea blastulei fixarea ulterioară de aceasta.
Fig. 1.29. Ovulaţia şi implantarea blastulei. Uneori implantarea are loc în
cavitate
trompa uterină sau chiar în
membre amniotică cavitatea abdominală. în astfel
superioare
de cazuri se vorbeşte despre o
sarcină extrauterină, care pune
în pericol viaţa femeii.
placentă
Perioada embrionară pro-
priu-zisă începe cu gastrulaţia
membre şi formarea foiţelor embrionare.
veziculă inferioare
ombilicală Cea externă, ectodermul, împ-
reună cu ţesuturile peretelui ute-
Embrion de 30 de zile Embrion de 50 de zile
rului participă la formarea
Fig. 1.30. Două stadii de dezvoltare ale embrionului placentei, organ care asigură
uman.
28
legătura dintre embrion şi mamă. Formarea
placentei începe în a 14-a zi de la fecundaţie şi placentă
29
într-o măsură mai mare di-
ferenţierea celulară a embrio-
nului este generată de influenţa
reciprocă a celulelor sale. Experi-
mental s-a constatat că la distru-
gerea unuia din primii doi blas-
tomeri de broască şi neizolarea
\ unuia de celălalt, din cel rămas
se dezvoltă doar jumătate de
blastulă. în caz de izolare deplină
a primilor doi blastomeri prin
1/ strangularea lor cu un fir de păr
(fig. 1.32), din fiecare se dezvoltă
Fig. 1.33. Dezvoltarea gemenilor mono- şi dizigoţi la om.
un mormoloc normal. La
animalele superioare, inclusiv la om, separarea primilor doi blastomeri uneori are
loc fără vreo influenţă din afară. în astfel de cazuri, dintr-un ovul fecundat se
dezvoltă doi embrioni - gemeni monozigoţi. Aceştia, de regulă, au acelaşi sex,
aceeaşi grupă de sânge şi seamănă atât de mult între ei, încât practic este imposibil
de a-i deosebi (fig. 1.33). Uneori gemenii monozigoţi nu se separă complet,
prezentând un grad diferit de concreştere. Este vorba despre gemenii siamezi. în
prezent medicina practică pe larg separarea gemenilor monozigoţi concrescuţi. însă,
cu părere de rău, nu toate cazurile pot fi soluţionate.
O dată cu ieşirea embrionului din învelişurile oului sau naşterea lui începe
dezvoltarea postembrionară. în desfăşurarea ei se disting trei perioade: de creştere
şi dezvoltare, de maturizare şi senilă.
După specificul perioadei de creştere şi dezvoltare, toate animalele se împart
în două grupe: cu dezvoltare directă şi indirectă (fig. 1.35). Dezvoltarea
postembrionară directă presupune asemănarea nou-născutului cu individul adult.
Acest tip de dezvoltare este caracteristic pentru arahnide, crustacee şi majoritatea
vertebratelor. Dezvoltarea indirectă poate fi prin metamorfoză incompletă şi
completă. în cazul metamorfozei incomplete, din ou iese larva. Ea duce un mod
G
0-
DENUMIREA SPECIEI
Hidră
BEI JLSLJ1I
1 Măr, păr 200-300
-
DURATA VIEŢI! (ani)
34
7, ALTERNAREA HAPLOFAZEI Şl DIPLOFAZEI ÎN CICLUL VITAL
Fig. 1.38. Alternarea haplo- şi diplofazei la eucariote: M - meioza; F - fecundaţia; linia subţire
- faza haploidă; linia îngroşată - faza diploidă.
35
La ferigi, din contra, sporo-
fitul predomină ca durată asupra
gametofitului şi se deosebeşte
o de acesta morfologic (fig. 1.40).
Gametofitul, protalul, prezintă
o placă verde (3-30 mm), nedif-
o spermatozoizi
erenţiată în organe care se
hrăneşte de sine stătător. Pe
acelaşi sau pe diferite protaluri
se formează anteridiile şi arhe-
goanele în care se maturizează
gârneţii. Din contopirea lor re-
zultă sporofitul pe frunzele că-
ruia se formează sporangii în
care se dezvoltă sporii haploizi.
Din spori, în condiţii favorabile,
se dezvoltă protalul.
Prin alternarea haplo-şi
germinarea
sporului
diplofazei se menţine într-un şir
de generaţii un număr constant
nzoizi protonemă
de cromozomi, caracteristic
Fig. 1.39. Ciclul vital la muşchiul-de-turbă.
speciei date. La aceasta con-
tribuie meioza, care reduce pe jumătate garnitura gârneţilor, şi fecundatia, care
restabileşte la zigot garnitura diploidă. Cunoaşterea fazelor ciclurilor vitale prezintă
importanţă pentru studierea moştenirii caracterelor.
spori
anteridie
Fig. 1.40. Ciclul protal
vital la ferigă.
arhegon spermatozoizi
36
1. Definiţi noţiunile de creştere, dezvoltare, gerontologie, teratologie.
2. Enumeraţi cauzele principale ale diferenţierii celulelor în dezvoltarea
__1
embrionară,
3. Asociaţi noţiunile din coloana A cu caracteristicile din coloana B. O
1)clamidomonada
2) muşchiul-de-pământ i i . ' ' •' . '• •••-• ' . ' . ' • • ' . •
:
- v î
3) feriga-de-pădure
4) vişinul
!!i!£l: ; :; ; ;_,.,;. ': .vj
10, Alcătuiţi un eseu ia tema; Influenţa factorilor mediului asupra dezvoltării
embrionare a: a. Organismelor ovipare; b. Vivipare;
:
37
GENETICA - ŞTIINŢA DESPRE
o
]
Studiaţi cu atenţie cele două plante de aceeaşi specie din fig. 1.45
crescute în condiţii diferite (una la munte, alta - pe şes) şi trageţi
concluzii.
^' *j»T"~
- . ,. ;,.. . * •••
:• ' • j p i
• ' • . / ' - ^ , *
' • • / • • !
O
enucleare Acetabu- (2 _,
Acetabu-
laria -^**
laria
crenulata , *
mediter-
ranea
celule
enucleate
embrion la i
stadiul de 2 - decupare
celule
enucleare transplanare
I
transplantarea emrea
în uterul unei de nucleu m r j e j
femele interspecific s £ e c / e / A
crenulata
şoricelul Fig. 1.46. Experimente de enuclea-
nou-născut re şi grefă nucleară la: A- animale;
B - la ciuperci.
43
1. Definiţi următoarele noţiuni: genetică, ereditate, variabilitate.
2. Descrieţi etapeie dezvoltării geneticii ca ştiinţă.
3. Enumeraţi metodele de cercetare în genetică.
4. Analizaţi importanţa dezvoltării geneticii pentru alte ştiinţe.
5. Alcătuiţi o schemă care ar ilustra legătura geneticii cu alte ştiinţe.
6. Selectaţi răspunsul corect
A. Gregor Mendel:
1) a studiat ştiinţele naturii la Viena;
2) a efectuat experimente pe Drozofilla melanogaster:
3) considera că gârneţii poartă unul din factorii ereditari;
4) a întocmit hărţile cromozomiale.
B. Genetica studiază:
1) totalitatea caracterelor organismelor;
2) ereditatea şi variabilitatea organismelor;
3) moştenirea caracterelor de către urmaşi;
4) influenţa mediului asupra dezvoltării caracterelor
C. în genetică se aplică următoarele metode de cercetare:
1) hibridologică;
2} biochimică;
3) discriptivă;
4) prelucrarea matematică a datelor.
D. Bazele geneticii au fost puse de:
1) H. de Vries, K. Correns, E. Tschermak;
2) Gregor Mendel;
3) Tomas Morgan;
4) Democrit, Hipocrate, Aristotel.
7. Asociaţi noţiunile din cele două coioane:
A B
1. Ereditatea; a) totalitatea caracterelor transmise urmaşilor;
2. Variabilitatea; b) studiază ereditatea şi vanabilitatea organis-
3. Informaţie ereditară; melor;
4. Caracter; c) proprietatea organismelor de a transmite carac-
| 5. Genetică. terele generaţiilor următoare;
d) proprietatea indivizilor unei specii de a se deo-
sebi între ei;
e) însuşirile morfologice, biochimice şi motrice ale
organismelor.
44
femei'
INFORMAŢIA EREDITARA
REALIZAREA El ÎN CELULA
O
1 BAZA MATERIALĂ A INDIVIDUALITĂŢII ORGANISMELOR 2 REPLICAREA
ADN-ULUI 3 BIOSINTEZA PROTEINELOR
Tabelul 1.4
FUNCŢIILE DE BAZA ALE PROTEINELOR
CLASA DE EXEMPLE DE PROTEINE
PROTEINE mxmmmmm
Proteine-fermenti Catalizează anumite reacţii chi- Amilaza scindează amidonul
mice din organism. Se cunosc până la glucoza; lipaza scin-
circa 2000 de fermenţi dează grăsimile
45
grupa H—-(MO» 9rupa Unitatea structurală şi func-
P carhnxn
V carboxilă
amină ţională a lumii vii nu exclude
catena laterală individualitatea fiecărei fiinţe
2 Uzină
aminoacidul alanina
acid acid
glutamic
după parametrii morfologici,
fiziologici şi biochimici. După
alanină glutamic valină cum aţi văzut din tab. 1.4,
o
practic toate însuşirile celule-
•
lor şi ale organismului în an-
peptidică
H.H samblu sunt determinate de
structura liniară a proteinei proteine. De aceea accentul în
structura spaţială] căutarea bazelor materiale ale
individualităţii organismelor a
fibnlară fost pus pe studierea compo-
0 ziţiei proteice a organismelor.
globulară Cercetările au arătat că pentru
Fig. 1.47. Schema structurii unei molecule proteice. fiecare organism este specific
un anumit set de proteine.
Practic nu au fost găsite două organisme de aceeaşi specie, doi oameni, cu excepţia
gemenilor univitelini, la care toate proteinele să fie identice. Presupunerea că anume
proteinele sunt baza materială a individualităţii organismelor s-a dovedit a fi justă.
Codul genetic. După cum ştiţi, sinteza proteinelor are loc în ribozomi cu
participarea ARNm din aminoacizii aflaţi în citoplasmă. Observările au arătat că
ordinea legării aminoacizilor într-o nouă moleculă depinde de succesiunea
nucleotidelor în molecula de ARNm. Astfel, fiecare aminoacid este codificat de o
îmbinare din trei nucleotide ale
un dezoxiribonucleotid un fragment al , , • , TI-KT
un • moleculei de
A
fragment
4p dezoxiriboza
ADN moleculei de ARN m , numita
al unei
catene codon. Fiecare aminoacid poate
0 de0acid moleculă
fosforic • de
fi codificat de mai mulţi co-
I B| bază azotată •)ADN
doni, un codon însă poate co-
patru baze azotate
difica numai un aminoacid.
adenină guanină tinină titozină întrucât ARN m este o copie
complementaritatea bazelor fidelă a unui anumit sector al
moleculei de ADN, putem afir-
ma că informaţia despre ordi-
nea legării aminoacizilor în
moleculele proteice se păst-
Fig. 1.48. Schema simplificată a moleculei de ADN. r e a z ă în molecula de ADN în
46
ordinea succesiunii tripletelor de nucleotide. Acest mod de cifrare a informaţiei
ereditare a fost numit cod genetic (tab. 1.5). Primul "cuvânt" al codului genetic a
fost descoperit în 1961 de cercetătorul american M. Nirenberg. Sensul celorlalţi 63 de
codoni a fost descifrat în următorii cinci ani. Codul genetic cuprinde 64 de codoane,
dintre care 61 codifică anumiţi aminoacizi, iar 3 (UAA, UAG şi UGA) - sfârşitul
G
sintezei (stop-codon sau codon nonsens). Un codon - AUG - determină începutul
sintezei şi este numit codon de start. Descifrarea codului genetic este una din cele
mai grandioase realizări ale ştiinţei moderne. Principalele caracteristici ale codului
genetic sunt următoarele:
• caracterul tripletic;
• caracterul univoc - fiecare codon cifrează numai un aminoacid;
• lipsa virgulelor - între codoane nu există spaţii;
• nesuprapunerea codonilor - unul şi acelaşi nucleotid nu poate face parte din
codoanele vecine;
• universalitatea — aceleaşi codoane codifică aceiaşi aminoacizi la toate
organismele vii.
Sectorul de ADN ce conţine informaţia despre alcătuirea unei molecule de proteină
reprezintă unitatea structurală a informaţiei ereditare, pentru care în 1909 W. Iohann-
Xsen a propus noţiunea de genă (fig. 1.49). La eucariote informaţia ereditară este
codificată de circa 300 000 de gene. Numărul nucleotidelor din componenţa fiecăreia
Tabelul 1.5
CODUL GENETIC (DUPĂ F. CRICK, 1966)
47
este variabil şi oscilează în limi-
te mari: de la 500 până la 1500.
genă Deoarece sediul ADN-ului în
celulă sunt cromozomii, fiecare
genă îşi are locul său într-un
anume cromozom. Realizarea
*k
informaţiei ereditare în cadrul
celulei este posibilă datorită pro-
ceselor de replicare a ADN-ului
şi de biosinteză a proteinelor. Să
analizăm în continuare aceste
două procese de importanţă vi-
tală.
Fig. 1.49. Localizarea genei m celulă.
2, REPLICAREA ADN-ului
La studierea mitozei aţi putut constata că diviziunea celulei este anticipată de
replicarea, adică de autodublarea moleculelor de ADN. întrucât cele două molecule
de ADN nou formate sunt o copie fidelă a moleculei-mamă, informaţia ereditară
conţinută în celula-mamă se transmite celulelor-fiice. Replicarea ADN-ului începe
prin ruperea sub acţiunea unei enzime a legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate
ale celor două catene. în continuare, în dreptul fiecărei catene din nucleotidele
aflate liber în carioplasmă, după principiul complementarităţii (nucleotidul A este
complementar nucleotidului T, iar nucleotidul C - nucleotidului G), se sintetizează
o nouă catena. Astfel, fiecare catena serveşte ca matrice pentru o nouă catena
complementară. în fiecare din cele două molecule de ADN nou formate, una din
catene provine de la molecula-mamă, iar cealaltă este sintetizată din nou. Acest
tip de replicare a moleculelor
de ADN este numit semi-
conservativ (fîg. 1.50). Par-
ticularitatea distinctivă a
replicării ADN-ului este pre-
cizia ei înaltă. Dacă totuşi în
timpul replicării din anumite
motive s-a încălcat consecu-
tivitatea nucleotidelor, în majo-
ritatea cazurilor leziunea se
înlătură de sine stătător. Acest
proces, numit reparaţie, de-
curge astfel. Sectorul afectat al
catenei este "tăiat" cu ajutorul
unei enzime speciale. Apoi o
altă enzimă copiază informaţia Fig. 1.50. Mecanismul replicării ADN-ului.
48
de pe catena intactă, înlocuind în catena afectată nucleotidele necesare. Altă enzima f ™ * "
"coase" noul fragment la locul respectiv: molecula este reparată. Uneori însă ,
reparaţia nu este calitativă şi apar mutaţii. Reproducerea lor în generaţiile următoare >
de celule duce la diferite patologii.
r
3. BIOSINTEZA PROTEINELOR 3=
moleculă de ADN
ribozom
C
reticul endoplasmatic
granular
o
U C C G U U U U U
ARNm
A U G U C C N G U U U U U
I i i
proteina
i
formată
aminoacizi
• i II II i II i
începutul "citirii" staţia "terminus"
2 ADN
-T A--]
triplet
ARN
c codon
catena peptidică
enzime
l\
C G-
CU G G-
T 0-, proteine de
& -T U- f structură
i\
J
CO T
transcripţie u! translaţie I
proteine de
IJOJUI
C
-T transport
-c
-G c
"i _ proteine de
G semnalizare
C G- •
T
C *"1
G alimente
C ammoacizi
GJ
Ttatct.
Cercetările de ultimă oră au demonstrat că există virusuri care posedă
capacitatea de a transmite informaţia genetică de la ARN la ADN.
•PM
52
1. Definiţi noţiunea de genă, genotip, cariotip.
2. Enumeraţi substanţele organice din componenţa organismelor vii.
3. De ce proteinele sunt baza materială a individualităţii organismelor?
4. Analizaţi funcţiile de bază ale proteinelor în organismele vii.
5. Explicaţi prin schemă procesul de replicare a ADN-ului.
6. Analizaţi mecanismul reparaţiei ADN-ului.
7. Explicaţi esenţa şi mecanismul transcripţiei.
8. Descrieţi mecanismul decodificării informaţiei prin codul genetic.
9. Analizaţi proprietăţile codului genetic.
10. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta translaţia.
11. Analizaţi schema: ADN -* ARH -»proteină -» caracter.
12. Alcătuiţi un eseu la tema: "Factorii nocivi şi biosinteza proteinelor*',
13. Selectaţi răspunsurile corecte:
1. Baze azotate purinice sunt: 2. ADN-ul inelar este prezent în:
a) adenina şi citozina; a)plastide;
b) adenina şi timidina; fa>) mitocondrii;
c) adenina şi uracilul; c) nucleu;
d) guanina şi adenina d) celulele procariote.
3. ADN-ul
a) este prezent în toate celulele eucariotelor;
b) prezintă un polinucleotid;
c) nucleotidul conţine glucidul riboza;
d) conţine bazele azotate adenina, guanina, citozina şi uracilul.
14. Asociaţi noţiunile din coloana A cu cele din coloana B,
53
tema,
o
3
6 ÎNCRUCIŞAREA
MONOHIBRIDĂ
c
filozofie, dar din cauza situaţiei materiale precare a familiei a fost nevoit
să abandoneze studiile. în 1843 se înscrie ca posluşnic la mănăstirea
din Brno. întrucât dorinţa de a-şi continua studiile nu-l părăsea, în 1851 ~~
este trimis la universitatea de la Viena. Şi lucrul straniu, n-a reuşit la ^
examenul de biologie: deşi cunoştea la perfecţie botanica, zoologia
era pentru el un tărâm necunoscut. S-a întors la mănăstire, unde a -"
Fig. 1.60.
G. Mendel. continuat să se ocupe de pomicultură, obţinând pentru experimente
un teren de 35 x 7 m (fig. 1.59) pe care a şi descoperit legile
fundamentale ale ereditarii. Mai întâi timp de 2 ani a verificat cu
miticulozitate puritatea liniilor alese pentru încrucişare şi numai după
aceasta a început să le încrucişeze, obţinând hibrizi. în 1854 a semănat
primele boabe de mazăre şi timp de 8 ani a urmărit cum se moştenesc
cele 7 caractere alese de el. Cu acest scop pentru fiecare plantă a
întocmit o fişă aparte (în total 10 000 de fişe), unde nota manifestarea
caracterelor selectate.
La 8 februarie 1865 G. Mendel a făcut cunoscute rezultatele
cercetărilor sale la şedinţa naturaliştilor din Brno. Spre mirarea lui, cele
comunicate de el au fost întâlnite cu o tăcere absolută. Deşi referatul
a fost publicat şi a ajuns în 120 de biblioteci ştiinţifice din Europa şi
America, doar în trei din ele a fost citit. Rezultatele cercetărilor Iul
G. Mendel au fost apreciate abia peste 35 de ani, când au fost
redescoperite de alţi savanţi.
55
gulile impuse de metoda hibridologică. Astăzi ele sunt considerate esenţiale în
1 cercetările genetice şi se formulează astfel:
—1 • planificarea minuţioasă a experimentelor;
O • respectarea strictă a tuturor cerinţelor de efectuare a experimentelor;
• încrucişarea formelor parientale care se deosebesc după unul sau mai multe
caractere alternative;
• efectuarea experimentelor preliminare pentru stabilirea constanţei
caracterelor studiate în limitele formelor parientale;
• cercetarea moştenirii caracterelor pe parcursul mai multor generaţii;
• evidenţa strictă a urmaşilor fiecărui individ;
• obţinerea unui număr de date care ar permite analiza statistică a rezultatelor.
5 Forma bobului
7. Culoarea bobului
neted
O
galben
rugos verde
56
O
roşie albă FT""
<
Fig. 1.62, Tehnica efectuării polenizării G
încrucişate.
caractere - culoarea florilor. Unul din soiurile alese avea flori roşii, iar celălalt
albe. Pentru a încrucişa aceste soiuri, G. Mendel a înlăturat anterele florilor plantei
materne (cu flori roşii) înainte de maturizare (fig. 1.62) şi totodată a izolat floarea
într-o pungă pentru a preveni polenizarea cu polenul altor flori decât cele albe.
Când pistilul a ajuns la maturitate, a fost adus pe stigmatul lui polen recoltat de pe
I anterele florilor albe. Astfel el a obţinut seminţe hibride. în anul următor din ele
au crescut hibrizi de prima generaţie care aveau toţi flori roşii (fig. 1.63). Caracterul,
I care s-a manifestat la hibrizii de prima generaţie (culoarea roşie a florilor), a fost
numit dominant, iar caracterul celuilalt părinte, care este anihilat - recesiv.
în baza rezultatelor obţinute G. Mendel a fommlatprincipiul sau regula dominanţei
\sau uniformităţii hibrizilor din prima generaţie care se formulează astfel: la încrucişarea
I indivizilor care se deosebesc după o pereche de caractere alternative toţi hibrizii de
\prima generaţie moştenesc caracterul dominant.
Urmărind manifestarea celorlalte perechi de caractere alternative la hibrizii de
na generaţie, G. Mendel a determinat caracterele dominante ale mazării:
vloarea roşie a florilor, suprafaţa netedă şi culoarea galbenă a boabelor, forma
naltă a tulpinilor, culoarea verde a păstăilor.
57
3. SEGREGAREA CARACTERELOR LA HIBRIZII DIN GENERAŢIA A DOUA.
1 LEGEA A DOUA A LUI G. MENDEL
ID
Efectuând autopolenizarea
O plantelor crescute din seminţele
hibrizilor de prima generaţie,
G. Mendel a obţinut boabele
generaţiei a doua de hibrizi. In
V anul următor din aceste seminţe
au crescut, pe lângă plante cu
flori roşii, şi plante cu flori albe
(fig. 1.64). Analiza statistică a
rezultatelor obţinute a arătat că
3/4 din plante aveau flori roşii şi
1/4 - flori albe. Prin urmare,
Fig. 1.64. Segregarea caracterelor Ia hibrizii din gene- raportul numeric dintre indivizii
raţia a doua. cu caractere dominante şi
recesive s-a dovedit a fi de 3:1. Aceleaşi rezultate s-au obţinut şi la studierea moştenirii
în generaţia a doua şi a altor caractere. De exemplu, la studierea moştenirii în generaţia
a doua a formei boabelor (netede sau rugoase), de la 253 de plante hibride de prima
generaţie în a doua s-au obţinut 7 324 de boabe, din care 5 474 netede şi 1 850 -
rugoase. Boabele de formă diferită se întâlneau pe aceiaşi plantă şi chiar în aceiaşi
păstaie. Generalizând rezultatele obţinute, G. Mendel a formulat legea segregării:
la încrucişarea hibrizilor din prima generaţie între ei în generaţia a doua are loc
segregarea descendenţei după caracterul studiat în raport de 3:1. Astăzi ea este
cunoscută ca legea a doua a lui G. Mendel. Rezultate analoage au fost obţinute şi
în cazul animalelor. în 1902 W. Bateson a publicat o informaţie unde enumera
circa 100 de caractere la plante şi tot atâtea la animale, moştenirea cărora se supune
legii segregării.
Pentru cercetarea moştenirii caracterelor hibrizilor din generaţia a doua în
următoarele G. Mendel a efectuat autopolenizarea lor. Plantele crescute din
seminţele plantelor cu flori albe aveau flori albe. 1/3 din plantele crescute din
seminţele plantelor cu flori roşii aveau flori albe, iar 2/3 - roşii. Ulterior indivizii
care în generaţiile următoare nu dau segregare au fost numiţi homozigoţi (de la gr.
homo - la fel, zygota - ovul fecundat), iar cei printre urmaşii cărora se atestă
segregarea - heterozigoţi (de la gr. hetero - diferit).
58
ir celălalt - de la tată. Natura reală a factorului ereditar, a caracterului său pereche
i purtătorul material al acestuia au rămas pentru el necunoscute. Succesele
lterioare ale ştiinţei genetice au confirmat presupunerile lui G Mendel şi au făcut
osibilă explicarea rezultatelor experimentelor sale de pe poziţii ştiinţifice.
Astfel, pornind de la ideea verificării rezultatelor obţinute de G. Mendel în
azul monohibridării, savantul american T. Morgan a încrucişat drozofîle cu corp O
ri cu cele ce aveau corp negru. Toate musculiţele hibride din prima generaţie
\ eau corp gri. La încrucişarea hibrizilor între ei, în a doua generaţie s-a obţinut
egregarea descendenţei după culoarea corpului în raport de 3:1. Trei părţi din
rmaşi aveau corp de culoare gri şi o treime - corp negru. Rezultatele obţinute au
onfirmat justeţea celor stabilite de G. Mendel. Pentru a explica rezultatele
nregistrate, T. Morgan a presupus că factorii ereditari (genele) sunt localizaţi în
romozomi unde ocupă un anumit loc. întrucât cromozomii sunt pereche, fiecare
actor ereditar îşi are perechea sa în celălalt cromozom omolog al perechii date
înde ocupă un loc identic. Ţinând cont de comportarea cromozomilor în meioză
i fecundaţie, rezultatele monohibridării devin clare.
o genele
culorii
corpului
MA ma
A Separarea
~ cromozomilor în
meioză
genotipul
fecundare
F 100% de
musculiţe gri
1
fenotipul genotipul
fenotipul
genotipul
Separarea
cromozomilor în
meioză
50% V H ^ 50%
gârneţi
50% (A 50% { Wa
Grilajul Punnet
Fig. 1.65. Schema întrucişării monohibride efectuate de T. Morgan.
60
G
51
© ©
la tată. Deci, hibrizii de prima generaţie sunt purtători atât ai genei dominante,
: şi ai celei recesive. Evident că se va manifesta gena dominantă. Hibrizii din Fl
>r forma două tipuri de gârneţi în proporţie egală: 50% de gârneţi vor purta gena
)minantă şi 50% - gena recesivă. La încrucişarea hibrizilor din F! între ei ambele
puri de gârneţi se unesc cu aceeaşi probabilitate, ceea ce explică reapariţia printre
scendenţii generaţiei a doua a indivizilor cu caracter recesiv - corp negru, care
:ătuiesc 1/4 din numărul total de urmaşi.
Grilajul Punnet. Pentru a facilita determinarea îmbinărilor posibile de gameţi,
sneticianul englez R. Punnet a propus în 1905 ca notările să se facă sub formă de
ilaj, care astăzi îi poartă numele. Pe orizontala grilajului se notează gârneţii
iterni, iar pe verticală - cei materni. în pătrăţelele formate la intersecţia liniilor
izontale cu cele verticale se înscriu variantele îmbinărilor corespunzătoare
ţi.65).
Genele alele. După cum ştiţi deja din teoria cromozomială a eredităţii, genele
sunt localizate în cromozomi unde ocupă anumite sectoare, numite loci. întrucât
în celulele somatice ale organismelor diploide cromozomii sunt perechi, fiecare
genă are dublorul său în cromozomul omolog. Acesta ocupă acelaşi sector în
cromozomul omolog şi este responsabil de dezvoltarea aceluiaşi caracter. Perechea
de gene care controlează dezvoltarea aceluiaşi caracter şi sunt situate în loci identici
ai cromozomilor omologi au fost numite de W. Johansen gene alelimorfe (de la gr.
allelos - reciproc şi morphe - formă) sau mai simplu alele. Rezultatele încrucişărilor
analizate până acum arată că cromozomii omologi pot purta alele identice, ca în
cazul homozigoţilor (AA, aa), sau diferite, ca la heterozigoţi (Aa).
Fenotipul şi genotipul. Totalitatea genelor unui organism formează genotipul lui,
iar totalitatea caracterelor lui, începând cu cele exterioare şi terminând cu particularităţile
structurale şi funcţionale -fenotipul. Fenotipul este rezultatul interacţiunii genotipului
cu condiţiile de mediu. Organismele fenotipic identice pot avea genotipuri diferite. De
exemplu, 3/4 din hibrizii din F2 fenotipic sunt identici - au flori roşii. Genotipic însă
sunt diferiţi: 1 /3 sunt homozigoţi AA, iar 2/3 - heterozigoţi Aa. Adică segregarea după
fenotip în F2 este de 3:1, iar după genotip de 1:2:1.
5. ÎNCRUCIŞAREA DE ANALIZĂ
V-aţi convins că manifes-
tarea fenotipică a caracterelor nu
întotdeauna reflectă acelaşi
P
genotip. De exemplu, culoarea
roşie poate fi determinată de
două genotipuri: AA şiAa. Pen-
I tru precizarea genotipului unui
| anumit fenotip se efectuează
^încrucişarea de analiză. Ea
prevede încrucişarea indivizilor
j la care fenotipic se manifestă
caracterul dominant cu indivizi
I bomozigoţi recesivi. în exemp-
hil ilustrat (fig. 1.67) plantele cu
mori roşii cu genotipul necunos-
cut (AA sau Ad) au fost încru-
fcişate cu plante cu flori albe - 4:0 2:2
•omozigote recisive aa. Fig. 1.67. Schema încrucişării de analiză.
Stabiliţi după fig. 1.67 în care caz planta cu flori roşii poate fi considerată
homozigotă şi în care heterozigotă.
Dacă în Fi toţi indivizii au flori roşii, atunci individul cercetat este homozigot
lupă gena dominantă (AA). Segregarea descendenţilor din F[ după culoarea florilor
63
în raport de 1:1 dovedeşte că individul cercetat
este heterozigot (Aa). Prin urmare, putem
afirma că gârneţii recesivului homozigot anali-
o zează genotipul formei cu caracter dominant,
dezvăluind raportul tipurilor de gârneţi formaţi
cu de heterozigot sau stabileşte homozigoţia for-
mei dominante.
O
6. DOMINANŢA INCOMPLETĂ
Indivizii heterozigoţi după o genă oarecare
(în exemplul cercetat mai sus după gena culorii
petalelor florii) poartă diferite alele ale acestei
gene - alela culorii roşii (A) şi alela culorii
albe (a). Este logic să presupunem că fenotipul
heterozigorului este rezultatul "luptei" dintre
aceste două alele. întrucât la heterozigot se
manifestă caracterul controlat de alela culorii
roşii, avem de a face cu o dominanţă completă
a acestei alele asupra alelei culorii albe. în
exemplul cu drozofila, alela culorii gri a corpu-
Fig. 1.68. Dominanţa incompletă
la barba-împăratului. lui domină complet asupra alelei culorii negre,
în practică s-au înregistrat însă şi cazuri când
la urmaşi se manifestă un caracter intermediar. Să analizăm moştenirea culorii
florilor la barba-împăratului {fig. 1.68). La încrucişarea plantelor cu flori roşii şi
flori albe, toţi hibrizii din Fj aveau flori roze deoarece, în acest caz la heterozigot
interacţiunea alelei culorii roşii a petalelor cu alela culorii albe nu a fost victo-
rioasă nici pentru una dintre ele.
Stabiliţi după grilajul Punnet din fig. 1.68 segregarea după genotip şi
fenotip în caz de dominanţă incompletă.
Apariţia la descendenţi a unui caracter situat intermediar faţă de cele două caractere
parientale atestă faptul că nici una din genele care determină caracterul dat nu are o
dominanţă completă. Cele spuse sunt confirmate de rezultatele obţinute la
autopolenizarea hibrizilor din F t . Deoarece 25% din descendenţii din F2 aveau flori
roşii, 25% - flori albe şi 50% - flori roze, înseamnă că gena culorii roşii nu este nici
dominantă, nici recesivă faţă de gena care determină culoarea albă a florilor. Acest
tip de moştenire a caracterelor a fost numit dominanţă incompletă.
în cazul dominanţei incomplete segregarea după fenotip coincide cu cea după
genotip, deoarece heterozigoţii (Aa) se deosebesc fenotipic de homozigotii după alela
dominantă (AA).
64
Tîata
La prima vedere rezultatele încrucişărilor în cazul dominanţei incomplete
par să contravină legilor mendeliene. La o analiză mai detaliată constatăm că
ele prezintă doar o abatere de la aceste legi, condiţionată de interacţiunea
genelor alele. Fenomenul de dominanţă incompletă este răspândit în natură,
dar totuşi cazurile de dominanţă completă prevalează. Se cunosc şi alte tipuri
de interacţiune a genelor pe care le veţi studia în cadrul temei 8.
Genele care provoacă moartea purtătorilor lor au fost numite letale. Ele pot fi atât
dominante, cât şi recesive, provocând în stare homozigotă moartea purtătorilor. în-
trucât genele letale recesive în stare heterozigotă nu se manifestă ele se pot transmite
la descendenţi. Omul este heterozigot în medie după 300 de gene letale recesive. Drept
exemplu de genă letală recesivă la om poate servi gena brahidactiliei (b) care în stare
heterozigotă provoacă scurtarea falangelor degetului mijlociu. La homozigoţii după
(această genă (bb) se dezvoltă şi alte anomalii ale scheletului care duc la moarte timpurie.
i cazul dat heterozigoţii se deosebesc fenotipic de ambii părinţi (schema 1.2).
Schema 1.2
MOŞTENIREA GENEI BRAHIDACTILIEI LA OM
Bb p BB X b
67
/i^ăeaţu ^tactice
1 Testarea reproducătorilor pentru depistarea genelor letale. Pentru evitarea diseminării
genelor letale în populaţiile de animale domestice, genitorii masculi, înainte de a fi utilizaţi la
V^ reproducere, trebuie testaţi dacă nu sunt purtători ai genelor letale. Se testează masculii, deoarece
;
• -; numărul descendenţilor produşi de aceştia este mult mai mare decât al celor produşi de femele.
T \ Analiza genetică a genitorului mascul se face după mai multe procedee. Descriem câteva dintre ele.
w
împerecherea reproducătorului suspect cu femele înrudite. In cazul unei gene letale,
segregarea printre descendenţi de la o atare încrucişare va fi de 2 : 1 şi nu de 3 : 1 . Un astfel de
raport indică că masculul este purtător al unei gene letale.
împerecherea reproducătorului suspect cu mai multe femele neînrudite. Dacă printre
urmaşii unor astfel de încrucişări nu se obţine nici un descendent anormal, înseamnă că masculul
nu este purtător de gene letale.
împerecherea reproducătorului suspect cu purtători ai genelor recesive. Apariţia în cazul
acestei încrucişări, care de fapt este o încrucişare de analiză, a unui raport de segregare de
3 normali: 1 anormal este o dovadă a faptului că reproducătorul este purtătorul unei gene letale.
Atât pentru mazăre, cât şi pentru drozofilă este caracteristic tipul regulat de
înmulţire sexuată. Prin urmare, exemplele analizate până acum reflectă legităţile
moştenirii caracterelor în cazul când ambii părinţi participă în măsură egală la trans-
miterea caracterelor descendenţilor. Dar cum se vor moşteni caracterele în cazul
tipurilor neregulate de înmulţire sexuată? în cazul înmulţirii partenogenetice,
informaţia ereditară se transmite pe linie maternă şi descendenţii partenogenetici
(de exemplu, trântorii la albine) se aseamănă cu mama. O situaţie diametral opusă
se constată la înmulţirea andwgenetică. întrucât zigotul în acest caz se dezvoltă pe
contul citoplasmei ovulului şi al nucleului spermatozoidului, genotipul urmaşului
va fi determinat de genotipul tatălui. Moştenirea caracterelor în ginogeneză, ca şi în
partenogeneză, are loc pe linie maternă.
68
1, Analizaţi biografia lui G. Mendel.
2, Enumeraţi caracterele după care mazărea a fost selectată ca obiect de
cercetare în experimentele fui Mendel.
3, Explicaţi prin schemă:
a) bazele citologice ale uniformităţii hibrizilor din Fr
b) bazele citologice ale segregării caracterelor în F2.
4, Asociaţi noţiunile din coloana A cu caracteristicile din coloana B.
I
a) gene alele 1. Sunt localizate în cromozomi diferiţi. I
b) hibrizi 2. Posedă alele diferite ale unei gene.
c) puritatea gârneţilor 3. Posedă aceleaşi alele ale unei gene.
d) dominanţă incompletă 4. Indivizii obţinuţi în urma fecundaţiei încru-
e) homozigot cişate.
f) heterozigot 5. Gârneţii conţin una din genele alele.
g) gene nealele 6. Ocupă acelaşi locus în cromozomii omologi.
7. Heterozigoţii din F1 posedă un caracter inter- •
I mediar.
69
fema
O ^f ÎNCRUCIŞAREA
51 PGUHIBRIDA
V
1 ÎNCRUCIŞAREA DIHIBRIDĂ. LEGEA MOŞTENIRII INDEPENDENTE A CARACTE-
RELOR 2 BAZELE CITOLOGICE ALE ÎNCRUCIŞĂRII DIHIBRIDE 3 DOMINANŢA
INCOMPLETĂ ÎN CAZUL DIHIBRIDĂRII 4 ÎNCRUCIŞAREA POLIHIBRIDĂ. UNI-
VERSALITATEA LEGILOR MENDELIENE 5 IMPORTANŢA CERCETĂRILOR LUI
G. MENDEL
71
2. BAZELE CITOLOGICE ALE ÎNCRUCIŞĂRII DIHIBRIDE
Mecanismul moştenirii independente a genelor din diferite perechi alele a fost
corp
negru
h Simbolurile
gena gena
ll-o
genotipul
dominantărecesivă
gena
culorii DA •a
corpului
gârneţi gena
lungimii ne Ob
aripii
100% de
musculite cu
fenotipul corp gri aripi
normale
fenotipul
Gârneţi
/25% 6,25
3/16 Jg a
'6,25 6,25 '6,25 corp negru & '•§
aripi ~ g
normale
Fig. 1.72. Moş-
'6,25 6,25
tenirea carac- 1/16
terelor în cazul >rp negru
dihibridării la /25%
aripi
6,25
drozofilă. reduse
72
încrucişările monohibride au
arătat că caracterele corp gri şi
aripi normale sunt dominante,
iar corp negru şi aripi reduse -
recesive. La încrucişarea feme-
Or
Pe exemplul barbei-împăra-
fruct roz cu caliciu
tului (a se vedea p. 64) v-aţi
intermediar convins că în caz de dominanţă
incompletă, segregarea după
fenotip în F2 coincide cu cea
după genotip. Aplicând prin-
cipiul dominanţei incomplete în
dihibridare, în F2 ar trebui să
obţinem 9 clase fenotipice,
roz cu caliciu alb cu caliciu roz cu caliciu alb cu caliciu deoarece avem 9 clase genoti-
normal normal intermediar intermediar
pice. Pentru a ne convinge că
Ab
acest principiu se respectă, să
analizăm moştenirea a două
roşu cu caliciu roz cu caliciu roşu cu caliciu roz cu caliciu
perechi de caractere la căpşun:
intermediar intermediar foliform foliform culoarea fructului (roşu-alb) şi
aB
•
forma caliciului (normal-foli-
form) (fig. 1.74). Culoarea roşie
a fructelor este determinată de
roz cu caliciu alb cu caliciu roz cu caliciu alb cu caliciu
intermediar intermediar foliform foliform starea homozigotă a alelei^, iar
cea albă de homozigoţia după
alela recesivă a. Cealaltă pe-
reche de alele în stare homozi-
gotă dominantă BB asigură
Fig. 1.74. Moştenirea culorii fructului şi formei ca-
liciului la căpşun în caz de dominanţă incompletă. forma normală a caliciului, iar
74
în homozigotă recesivă bb -
caliciul foliform (în formă de x
frunză). Hibrizii din F l 5 hetero- roşie normală albă pilorică
zigoţi după ambele perechi de
alele (AaBb), aveau fructe roze
AABB aabb
O
Pll1rll
AaBb
şi o formă intermediară a
roză normală
ol
caliciului. Prin autopolenizarea -
AB Ab B ab
acestor hibrizi, în F2 s-au obţinut
9 clase genotipice şi respectiv 9 roşie roşie roză roză
clase fenotipice, şi nu patru ca normală normală normală normală
AB
în cazul dominanţei complete,
în natură sunt mai răspân-
dite cazurile când la încrucişa- roşie roşie roză
normală pilorică normală
rea dihibridă are loc dominan-
Ab
ţa incompletă doar după una
din cele două perechi de alele.
roză roză albă albă
Drept exemplu poate servi normală normală normală normală
moştenirea culorii şi formei flo- aB
rilor la gura-leului (fig. 1.75).
Forma roşie a florilor este de- roză roză albă
terminată de gena dominantă A normală normală
ab
cu dominanţă incompletă asup-
ra alelei recesive, răspunză-
toare de culoarea albă a florilor. Fig. 1.75. Moştenirea culorii şi formei corolei la gura-
Gena dominantă a celeilalte leului în cazul dominanţei incomplete după una din pe-
perechi de alele asigură forma rechile de caractere.
normală a corolei florii, iar cea recesivă - forma pilorică.
y
Determinaţi după fig. 1.75 numărul de clase genotipice şi fenotipice în
cazul dominanţei incomplete după una din cele două perechi de ah
2
INDICELE TIPUL ÎNCRUCIŞĂRII
DETERMINAT
Monohibridă Dihibri Polihibridă
Numărul tipurilor de gârneţi for-
maţi de hibridul F, 2 22 2"
Numărul combinaţiilor de ga-
meţi la formarea hibrizilor din F2 4 42 4"
2
Numărul de fenotipurî în F2 2 2 2n
Numărul de genotipuri în F2 3 32 3"
2
Segregarea după fenotip în F2 3+ 1 (3 + 1) (3 + 1)"
2
Segregarea după genotip în F2 1+2 + 1 ( 1 + 2 + 1) ( 1 + 2 + 1)"
n n
de tipul încrucişării poate fi calculat după formula 2 , iar genotipice - 3 , unde n
este tipul încrucişării. Aceste formule, deduse teoretic, au fost confirmate şi
experimental. Cunoscând numărul de caractere alternative (tipul încrucişării),
putem afla numărul tipurilor de gameţi formaţi de hibridul F l 5 numărul de
combinaţii al acestora la fecundare, numărul de clase fenotipice şi genotipice pe
care le putem obţine în F2 în dominanţa completă. Formulele acestor calcule le
puteţi afla studiind tab. 1.7.
Ttata
La analiza raportului numeric al claselor fenotipice trebuie să se ţină
cont de faptul că întâlnirea gârneţilor ce poartă un set diferit de gene este
absolut întâmplătoare. Din această cauză raportul cantitativ al diferitelor clase
fenotipice obţinute nu coincide, ci doar se apropie mai mult sau mai puţin de
cel calculat teoretic. Această apropiere va fi mai mare în cazul unui număr
mai mare de urmaşi.
76
Determinarea caracterului alelic sau nealelic al genelor. După numărul de clase fenotipice
şi raportul lor putem stabili dacă perechile de gene care determină două sau mai multe caractere j . _
alternative sunt amplasate pe aceiaşi cromozomi sau pe cromozomi diferiţi. Pentru aceasta se
organizează încrucişări între indivizii cu caractere contrastante. De exemplu, în cazul când <T^
dorim să aflăm dacă genele care asigură culoarea blănii şi a ochilor la nurcă sunt amplasate pe <
cromozomi omologi sau neomologi, procedăm astfel: încrucişăm nurci cu blană cafenie şi
ochi căprui cu indivizi cu blană crem şi ochi roşii. Dacă toţi hibrizii din F, vor avea blană
cafenie şi ochi căprui, putem deduce că aceste caractere sunt dominante, iar părinţii cu astfel
de caractere sunt homozigoţi după ambii loci. Caracterele blană crem şi ochi roşii vor fi
determinate în acest caz de alelele recesive ale acestor gene, iar indivizii cu astfel de caractere
trebuie să fie homozigoţi recesivi.
Se efectuează apoi încrucişarea hibrizilor din Fi între ei. Dacă printre descendenţi se constată
nurci asemănătoare cu bunicii şi cu caractere noi, combinate, adică se obţin patru clase
fenotipice, înseamnă că aceste două perechi de caractere sunt determinate de două perechi de
gene. Dacă indivizii celor patru clase fenotipice vor prezenta un raport numeric de 9:3:3:1,
atunci putem fi siguri că cele două perechi de gene sunt localizate în cromozomi neomologi.
Obţinerea printre descendenţii rezultaţi din încrucişarea între ei a hibrizilor din Fi doar a două
clase fenotipice, în loc de patru, denotă faptul că cele două perechi de gene sunt aşezate pe
aceeaşi pereche de cromozomi, şi prin urmare sunt alele.
Testul cu ajutorul căruia putem stabili cu certitudine dacă două perechi de caractere
alternative sunt determinate de gene amplasate pe cromozomi neomologi constă în analiza
descendenţei obţinute la încrucişarea de analiză. Dacă se obţin patru clase fenotipice, după
prezenţa sau lipsa celor două caractere, cu o frecvenţă a indivizilor din fiecare clasă de 1:1:1:1,
atunci putem afirma fără greş că cele două perechi de caractere sunt determinate de câte o
pereche de gene aşezate în cromozomi neomologi.
liotă
Ereditatea şi ereditarea sunt două procese diferite care nu întotdeauna
sunt delimitate. Ereditarea prezintă modul de transmitere a informaţiei
ereditare într-un şir de generaţii. Acesta poate fi diferit, în funcţie deforma de
înmulţire. Ereditatea este proprietatea structurilor celulei şi a organismului
în ansamblu de a transmite însuşirile sale generaţiilor următoare. Legile
descoperite de G. Mendel sunt legi ale ereditarii. Ele reflectă modul de
moştenire a informaţiei ereditare de către descendenţi la înmulţirea sexuată.
Din legile ereditarii descind principiile eredităţii: caracterele sunt determinate
ereditar de gene; genele sunt unităţi ereditare relativ stabile; fiecare genă se
află în stare alelă.
78
1, Descrieţi esenţa încrucişării dlhibride,
2, Explicaţi baz«f# cîtoioglce ale încrucişării dihibriefe; a) în F1 b) în F2.
3, Definiţi legea transmiterii Independente a caracterelor.
4, Propuneţi exemple de utilizare a încrucişării de analiză în practică,
5, Analizaţi coraporturiie dintre fenotîp şi genotip în căzu! încrucişării
hibride în F, şl Fr
6, Alcătuiţi un eseu la tema "Legile iui Mendel" după următorul algoritm,
a) universalitatea legilor mendeliene;
b) semnificaţia ştiinţifică a legilor lui Mendel;
c) utilizarea practică a legilor mendeliene.
7, Scrieţi tipurile de gârneţi pe car® le formează genotipurite:
a)AaBb; b}AaBbCc; cjPpHhDd; â)Aabb;
7, Alcătuiţi © problemă despre moştenirea enter» ochilor» deprinderii d© a
era cu mâina dreaptă sau stângă în limitele familiei voastre.
8, Probleme, Fructei© de tomate pot fi roşii sau galbene âupă culoare şi
sau rugoase după formă, Gena culorii galbene este recesivi, iar gena
cteSor netede - dominantă. La om gena părului ondulat este dominantă
de gena părului neted, iar gena ochilor căprui - dominantă faţă de gena
hiior albaştri. Anemia faiciformă se transmite ca un caracter autozomal cu
dominanţă incompletă. Homozigoţii dominanţi mor până la maturizarea
xuaiâ, Plasmodiul malariei nu 8© poate hrăni cu hemoglobina din hematite
F
ciforme, de aceea oamenii cu aşa hematii nu se îmbolnăvesc de malarie,
1. Ce urmaşi pot fi aşteptaţi de la încrucişarea plantelor de roşii heterozigote cu
cte roşii şi netede cu cele cu fructe galbene şi rugoase?
2. Din roadă de tomate recoltate de un arendaş, 72 t alcătuiau fructele roşii
I netede şi 241 cele roşii rugoase. Ce cantitate de tomate rugoase galbene va recolta
arendaşul, dacă materialul iniţial a fost heterozigot după ambele caractere?
3. Ce formă a părului şi ce culoare a ochilor vor avea copiii, dacă tatăl are păr
ondulat şi ochi albaştri, mama păr neted şi ochi căprui, iar tatăl ei ochi albaştri?
4. Care este probabilitatea naşterii unor copii nerezistenţi la malarie în familia în
care ambii părinţi sunt rezistenţi la acest parazit?
9, Completaţi tabelul, copîindu-i preventiv pe caiet;
formele parientale
raportul după genotip
raportul după fenotip
localizarea genelor
79
r
ema>
3 o INTERACŢIUNEA GENELOR.
2 MOŞTENIREA CARACTERELOR ÎN
\ " CAZUL INTERACŢIUNII GENELOR
1, PROPRIETĂŢILE GENELOR
80
neagră este determinată de o singură pereche de gene alele. Dacă din împerecherea masculului
negru cu nurca standard rezultă în F, patru clase fenotipice (patru feluri de culori ale blănii) în £z!.
proporţie de 1:1:1:1, putem presupune că culoarea neagră a blănii este determinată de două , r
perechi de gene nealele. în cazul când se vor obţine 8 clase fenotipice în proporţie de \j
1:1:1:1:1:1:1:1, caracterul este controlat de trei perechi de gene nealele. fc
C
Se cunosc mai multe tipuri de interacţiune ale genelor alele: dominanţă completă,
ominanţă incompletă, supradominanţă, codominanţă şi pleiotropie. Cu primele
xiă tipuri de interacţiune a genelor alele aţi luat deja cunoştinţă.
Supradominanţă prezintă un tip de interacţiune a genelor alele care asigură o
srire a însuşirilor biologice ale heterozigoţilor în comparaţie cu homozigoţii
< Aa > aa). Datorită supradominanţei, hibrizii de prima generaţie depăşesc
iţii după dimensiunile corpului, productivitate, masa corpului etc. Fenomenul
numit heterozis sau vigoare hibridă şi este folosit pe larg la sporirea
iuctivităţii soiurilor de plante şi raselor de animale. întrucât la încrucişarea
- astfel de hibrizi între ei vigoarea hibridă dispare, în faţa savanţilor stă problema
feerii acesteia în generaţiile următoare.
Tabelul 1.1
GRUPELE DE SÂNGE ALE URMAŞILOR DE LA CĂSĂTORIILE
OAMENILOR CU DIFERITE GRUPE DE SÂNGE
1 0x0 0 A, A, AB
2 OxA 0,A B.AB
3 AxA 0,A B,AB
4 OxB 0,B A.AB
5 BxB 0, B A,AB
6 AxB 0, A, B, AB -
7 OxAB A, B, 0,AB
8 AxAB A, B, AB 0
BSBH»
9 BxAB A, B, AB 0
10 ABxAB A, B, AB 0
82
Acţiunea multiplă a genelor {pleiotropia). Pleiotropia reflectă participarea unei
gene la manifestarea a două sau mai multe caractere. Fenomenul de pleiotropie a
fost evidenţiat încă de G. Mendel care a observat că la mazăre culoarea florilor şi a
tegumentului seminţelor sunt determinate de acelaşi factor ereditar. Deseori genele
cu acţiune multiplă determină şi dezvoltarea caracterelor incompatibile cu viaţa
G
I (a se vedea p. 66, modificarea segregării în caz de viabilitate inegală a zigoţilor).
2
creasta "simplă" este recesivă şi ţinând cont de rezultatele încrucişărilor găinilor
cu această creastă cu cele cu creastă "trandafir" şi "mazăre", genotipul crestei
"trandafir" poate fi doar AAbb, iar a celei "mazăre" - aaBB.
cu
O Cum am putea demonstra justeţea acestor afir
Hibridul din Fj va fi heterozigot după ambele perechi alele AaBb, adică, creasta
„nucă" a acestuia este rezultatul interacţiunii alelelor dominante ale acestor două
perechi de gene. întrucât fiecare din genele recesive în stare homozigotă prezintă
un fenotip diferit, în F2 segregarea după fenotip corespunde celei mendeliene în
dihibridare 9:3:3:1. Cunoscând legităţile moştenirii formei crestei, prin combinarea
genelor ce le determină, se pot obţine tipurile dorite de creste.
Segregarea în raport de 9:7. La încrucişarea a două soiuri de sângele-
voinicului cu flori albe cu genotipurile AAbb şi aaBB, hibrizii din Fj aveau flori roşii
(AaBb). Rezultatul obţinut este determinat de acţiunea complementară a genelor
dominante A şi B, fiecare în parte neputând determina culoarea roşie a petalelor. La
autopolenizarea hibrizilor din F ] 5 în F2 s-au obţinut două clase fenotipice: 9/16 plante
cu flori roşii şi 7/16 - cu flori albe (fig. 1.77). în prezenţa alelelor dominante ale
ambelor perechi de gene florile au culoare roşie. La plantele homozigote după una
din alele recesive pigmentul nu se formează şi florile sunt albe.
Segregarea în raport de 9:6:1. Se cunosc soiuri de bostan cu forma sferică,
discoidală şi alungită a fructelor. La încrucişarea a două plante de bostan cu fructe
AAbb aaBB
flori albe flori albe
AAbb aaBB
AaBb
flori roşii
.
F, :
AaBb
A-B- aa - şi - bb
flori roşii flori albe
,
F2
84
sferice, dar cu o origine diferită (diferite geno- ecu ccii
penaj alb penaj alb
tipuri), toţi hibrizii din F[ aveau fructe
discoidale (fig. 1.78). Prin urmare, genele A şi
B sunt complementare. La autopolenizarea
acestora, în F2 s-au constatat 3 clase fenotipice Ccii
în raport de 9/16 discoidale, 6/16 sferice şi 1/16 - penaj alb
85
EEII AAbb aaBB
alb
1
aguti
Apiiatţu. fatctcttce £/
După tipul genelor polimerice se moşteneşte şi pigmentaţia pielii la om. Presupunem că
culoarea întunecată a pielii la om este determinată de două perechi de gene dominante nealele.
Alelele recesive ale acestor gene condiţionează culoarea albă a pielii. Copiii născuţi dintr-un
bărbat negru şi o femeie albă vor fi mulatri (A,a, A2a2). Probabilitatea naşterii unui negru (A1a1
A2a2) sau a unui alb {a,a,a2a2) într-o familie de doi mulatri este de 1/16. Celelalte genotipuri
prezintă clase fenotipice intermediare.
86
Exemplele prezentate ilust-
rează polimeria cumulativă: la
mărirea numărului de gene po-
limerice dominante acţiunea lor
se sumează. După tipul poli-
o
["uamuini
87
i 1. Enumeraţi proprietăţile genelor ce determină interacţiunea lor.
~jl 2. Explicaţi rolul supradominanţei în agricultură.
O 3. Analizaţi interacţiunea genelor alele pe exemple din viaţă.
—•> 4. Copiaţi tabelul pe caiet şi completaţi-l cu exemple.
5. Explicaţi prin schemă culoarea pielii copiilor ce se vor naşte din căsătoria
unui mulatru cu o femeie albă.
6, Părinţii au grupele sanguine II şi III. Ce grupe vor avea copiii lor?
7. Probleme.
A. Un băieţel are grupa sanguină I, iar sora lui - grupa IV. Determinaţi grupele
sanguine ale părinţilor.
B. La maternitate s-au confundat 2 băieţei. Părinţii unuia au grupele sanguine I şi
II, părinţii celuilalt- II şi IV. Cercetările au demonstrat că copilaşii au respectiv grupele
sanguine I şi IV. Determinaţi cărui cuplu aparţine fiecare copil.
C. De la încrucişarea bostanului galben cu cel alb toţi bostanii erau albi.
încrucişându-i pe aceştia între ei, s-au obţinut 204 de bostani albi, 53 - galbeni, 17
- verzi. Determinaţi genotipurile formelor parientale şi ale hibrizilor.
D. Penajul alb al găinilor este determinat de 2 perechi de gene nealele. Gena
dominantă a unei perechi determină penajul colorat, cea recesivă - lipsa coloraţiei,
în altă pereche, gena dominantă asigură coloraţia, iar cea recesivă nu domină
coloraţia. La încrucişarea găinilor albe au fost obţinuţi 1680 de puişori, dintre care
315 erau porumbaci (coloraţi), restul albi. Determinaţi genotipurile părinţilor şi ale
puilor porumbaci.
8, Alegeţi răspunsurile corecte.
1. Supradominanţa ca fenomen de interacţiune între genele nealele
determină:
a) vitalitate sporită; c) fenomenul de heterozis în F.,;
b) rezistenţă slabă la boli şi vătămători; d) scăderea însuşirilor biologice.
2. Raportul dintre genele ce determina grupele sanguine A şi B este:
a) dominanţă; c) codominanţă;
b) semidominanţă; d) supradominanţa.
3. într-o familie se nasc numai copii ce nu aparţin grupelor sanguine ale
părinţilor. Ce grupe au părinţi?
a) unul are grupa Ap), iar celălalt grupa Bm;
b) ambii părinţi au grupa AB;
c) unul din părinţi aparţine grupei 0, iar celălalt grupei AB;
d) unul din părinţi aparţine grupei A homozigot, iar celălalt A(ll) şi este homozigot
ori heterozigot.
9 TRANSMITEREA GENELOR PLASATE
PE ACELAŞI CROMOZOM
89
Musculiţa de oţet {Drosophilla melano-
gaster) {fig. 1.84) prezintă un obiect comod de
cercetare datorită următoarelor particularităţi:
o
XX XV
- dimensiunile relativ mici ale corpului şi
Fig. 1.84. Aspectul exterior şi ca-
riotipul femelei şi masculului la perioada scurtă de dezvoltare embrionară în
drozofilă. condiţii dirijabile (pe au se pot obţine 30 de
generaţii);
corp - prolificitatea femelelor care pot depune
negru
200-300 de ouă;
aripi rudimentare - numărul relativ mare de caractere deter-
formale vg+vg+ b b vg vg
minate de gene dispuse doar în 4 perechi de
b+vg* b vg cromozomi, diferiţi după formă şi mărime;
1 I
- numărul mare de mutaţii (-50) ale diferi-
telor gene.
F,
Studiind moştenirea a două caractere - culoa-
rea neagră a corpului b {black) şi aripi rudimen-
b*b vg*vg
tare vg iyestigeal) - T. Morgan şi colaboratorii
Fig. 1.85. încrucişarea femelelor
cu corp gri - aripi normale cu mas- său au încrucişat femelele cu corp gri şi aripi
culi corp negru - aripi rudimen- normale (b+ b+vg+ vg+) cu masculi ce aveau corp
tare.
negru şi aripi rudimentare (bb vg vg). Toţi
hibrizii din Fl aveau corp gri şi aripi normale (fig. 1.85). Prin urmare, caracterele
corp negru şi aripi rudimentare sunt determinate de gene recesive. Rezultatul obţinut
corespunde regulii uniformităţii hibrizilor de prima generaţie. Ulterior au fost
efectuate două încrucişări de analiză. în prima au fost încrucişaţi masculi din F! cu
femele virgine homozigote după ambele gene recesive (bb vg vg), iar în a doua
femele virgine din Fj cu masculi homozigoţi după ambele gene recesive. Rezultatele
acestor încrucişări au fost diferite.
fenotipul b vg
fenotipul
50% 50%
b*vg* b vg b b*
bvg bvg
91
cazuri s-a repetat îmbinarea părintească a caracterelor, iar în 17% au apărut îmbinări
noi ale acestora. Rezultatele obţinute nu se conformează nici cu înlănţuirea genelor
plasate pe acelaşi cromozom. Experimentul a fost repetat pe musculiţe cu o altă
îmbinare a caracterelor analizate mai sus, şi anume: corp negru - aripi normale şi
corp gri - aripi rudimentare. Hibrizii din Fi moşteneau caracterele dominante:
corp cenuşiu - aripi normale. S-au efectuat două încrucişări de analiză diferite. în
prima s-au încrucişat masculi din Ft cu femele homozigote după ambele gene
recesive (corp negru - aripi rudimentare). în a doua, femelele din Fi s-au încrucişat
cu masculi homozigoţi după ambele gene recesive. S-au obţinut aceleaşi rezultate
ca şi în cazul studiat anterior: în prima încrucişare de analiză toţi indivizii moşteniră
îmbinarea părintească de caractere, în cea de a doua doar 83%, la 17% înregistrându-
se caractere recombinate. Apariţia de indivizi cu caractere recombinate poate fi
explicată doar prin faptul că în cazul femelelor înlănţuirea genelor situate pe acelaşi
cromozom nu este completă. Cauza rezidă în schimbul reciproc de fragmente
omoloage dintre cromozomii omologi în timpul meiozei (fig. 1.89).
Amintiţi-vă după fig. 1.90 cum este numit fenomenul de schimb reciproc
de fragmente omoloage dintre cromozomii omologi.
celulele
homozigo-
tului
recesiv
3. HĂRŢILE CROMOZOMIALE
în baza rezultatelor încrucişărilor de analiză, T. Morgan şi discipolii săi au
îs la concluzia că frecvenţa de apariţie a organismelor cu caractere recombinate
îflectă distanţa dintre gene. Observările au arătat că procentul de organisme cu
ractere recombinate este mai mare la o distanţă mai mare dintre gene. Ideea a
t folosită de T. Morgan pentru determinarea distanţei dintre gene în cazul
Dzofilei. Astfel a fost întocmită prima hartă cromozomială: reprezentarea grafică
amplasării genelor pe cromozomi (fig. 1.91). Hărţile cromozomiale mai sunt
lite şi hărţi genetice ale cromozomilor. Hărţile genetice se întocmesc pentru
;care pereche de cromozomi omologi cu indicarea denumirii complete sau
^scurtate a genei, distanţei în procente de la un capăt al cromozomului, luat
ept zero.
întocmirea hărţilor cromozomiale presupune determinarea apartenenţei genei
un anumit grup de linkage şi corespunderii grupei de linkage studiate unui
lumit cromozom, precum şi a distanţei dintre gene. Apartenenţa genei la un
îumit grup de linkage şi distanţa dintre gene se determină prin studierea
iltatelor încrucişărilor. Pentru stabilirea localizării grupului de linkage se
>losesc cromozomii cu structură modificată. Cu acest scop, prin metode speciale,
93
I III IV
normă mutaţie normă mutaţie
normă mutaţie
1
:
cu
V
Fig. 1.91. Hărţile genetice ale cromozomilor drozofîlei. Cifrele indică distanţa dintre gene şi
unul din capetele cromozomului. Literele sunt abrevieri ale genei mutante.
94
se asigură trecerea unei porţiuni de cromozom la un alt cromozom. Ca urmare un
cromozom se scurtează, iar altul se lungeşte. Aceste modificări structurale ale
cromozomilor sunt vizibile la microscop. Ulterior se face analiza genetică a descen-
denţilor cu astfel de cromozomi, pentru a stabili care grup de gene au trecut de la
un grup de linkage la altul.
Hărţile cromozomiale permit de a prevedea caracterul moştenirii caracterelor,
iar în selecţie uşurează alegerea perechilor pentru încrucişare. Până în prezent au
fost întocmite hărţile cromozomiale pentru drozofilă, muscă, şoarece, găină, om,
ţânţar, grâu, orz, orez, roşii, porumb, drojdii, alge, bacterii, virusuri.
4 EREDITATEA EXTRACROMOZOMIALĂ
Pe lângă cromozomi, purtători ai informaţiei ereditare pot fi şi unele organite
celulare care posedă propriul ADN. în celulele eucariote astfel de organite sunt
cloroplastele şi mitocondriile, în funcţie de care deosebim respectiv moştenirea
plastidică şi mitocondrială a caracterelor. Moleculele de ADN ale acestor organite
conţin informaţia despre propriile proteine, precum şi despre ARNm şi ARNt care
participă la sinteza lor. întrucât organitele celulare sunt moştenite prin intermediul
citoplasmei, ereditatea extracromozomială mai este numită şi citoplasmatică.
Moştenirea plastidică a fost descoperită la unele plante: frumoasa-nopţii, gura-
leului ş.a. La aceste plante, pe lângă frunzele verzi obişnuite, există şi frunze pestriţe.
Moştenirea caracterului „frunze pestriţe" ţine de transmiterea la diviziunea celulară
a două tipuri de plastide: verzi şi albe. Plastidele se divid autonom în celulă şi se
repartizează la întâmplare între celulele-fiice. Celulele, ce conţin un amestec de
plastide verzi şi albe, la diviziune formează trei tipuri de celule: cu plastide verzi,
albe şi cu amestec de plastide verzi şi albe. Ca urmare, pe frunză vor apărea sectoare
erzi, pestriţe şi albe. Deoarece plastidele ajung la zigotprin intermediul citoplasmei
ovulului, caracterul dat se moşteneşte pe linie maternă.
Moştenirea mitocondrială. Mitocondriile de asemenea conţin ADN inelar şi
dispun de propriul aparat de sinteză a proteinelor. Genele mitocondriale controlează
| două grupe de caractere ce ţin de activitatea sistemelor respiratorii şi rezistenţa la
antibiotice şi alte toxine.
Ereditatea citoplasmatică masculină. La porumb, ceapă, sfeclă se întâlnesc
forme ce nu formează polen, sau formează polen steril. Fenomenul a fost numit
sterilitate citoplasmatică masculină şi este determinat de particularităţile
I citoplasmei. La polenizarea plantelor cu sterilitate masculină cu polen normal în
[majoritatea cazurilor se obţin plante cu polen steril. La repetarea acestei încrucişări
[pe parcursul mai multor generaţii, sterilitatea masculină nu dispare, transmiţându-
[se pe linie maternă.
în unele cazuri, deşi este evidenţă moştenirea extracromozomială a caracterului,
mu poate fi determinată structura responsabilă de dezvoltarea caracterului dat.
95
z=^ 1. Analizaţi biografia fui T, Morgan,
—1 2» Enumeraţi particularităţile structurale aie musculiţei Drosophila melano-
i
x^ gaster care au făcut din ea un obiect al cercefărilor genetice.
~ 3- Explicaţi prin schemă rezuitateie experimentelor făcute de Morgan pe
<f museuiiţa de oţet.
O 4, Alegeţi răspunsurile corecte,
1. Drosophila melanogaster constituie un excelent material de cercetare,
deoarece:
a) are un număr redus de cromozomi;
b) prezintă un mare număr de gene mutante;
c) toate celulele conţin cromozomi gigantici;
d) generaţiile se succed la intervale mici de timp.
2. Fenomenul de linkage:
a) este contrar legii a ll-a a lui Mendel;
b) se manifestă numai în cazul genelor situate pe acelaşi cromozom;
c) contravine legii I a lui Mendel;
d) nu vine în contradicţie nici cu una din legile lui Mendel.
3. Crossing-overul:
a) are loc numai în mitoză;
b) are loc numai în meioză;
c) poate avea loc şi în interiorul genei;
d) prezintă schimbul reciproc de gene plasate pe cromozomi pereche.
4. Numărul de gene la Drosophila melanogaster este de aproximativ:
a) 4 gene; c) 8000 gene;
fa) 16 gene; d) 5000 gene.
5. Cei mai mici cromozomi la Drosophila melanogaster formează:
a) perechea I; C) perechea III;
96
MOŞTENIREA CARACTERELOR
•
CUPLATE CU SEXUL!
Determinarea sexului poate avea loc la diferite etape ale ciclului reproductiv.
i Rotatoria, Phylloxera vastartix şi Dinophilus sexul zigotului se determină încă
timpul ovogenezei. Repartizarea neuniformă a citoplasmei în ovogeneză duce
i formarea a două tipuri de ovule: mari şi mici. Din cele mari după fecundaţie se
szvoltă femele, iar din cele mici - masculi. Acest tip de determinare a sexului
ste numitprogamic. La insecte, arahnide, crustacee, peşti, păsări, mamifere, reptile
pcul se determină în timpul fecundaţiei. Acesta este cel mai răspândit tip de
îterminare a sexului şi este numit singamic. Pentru unele animale, de exemplu
iermele marin Bonellia viridis, este caracteristică determinarea sexului după
pcundaţie. Astfel, din larvele ce plutesc liber în apă se dezvoltă femele, iar din
ele ce se fixează de trompa femelei sau se află în apropierea acesteia - masculi.
Apare întrebarea, de ce depinde sexul viitorilor indivizi în cazul tipului singamic
determinare a sexelor? Observările geneticienilor au arătat că în limitele unei
masculii şi femelele se nasc în proporţii egale, adică, segregarea după sex
ste apropiată de 1:1. Acest raport numeric coincide cu segregarea obţinută la
ologie, ci. a XII-a „_
încrucişarea de analiză când unul din părinţi este heterozigot (Aa), iar celălalt homozigot
după gena recesivă (aa). în cazul când acceptăm ideea că sexul se moşteneşte după
acelaşi principiu, unul din sexe trebuie să fie homozigot, iar celălalt - heterozigot.
Această presupunere a fost expusă încă de G. Mendel, ulterior fiind confirmată
experimental de E. Wilson şi MacClang pe exemplul insectelor. Ei au observat că
cu cariotipul femelelor şi masculilor se deosebesc după o pereche de cromozomi, numiţi
mai târziu sexuali. Deosebirile dintre cromozomii sexuali s-au dovedit a fi cantitative
şi calitative. La ploşniţa-de-iarbă Protenor, femelele poartă doi cromozomi sexuali
identici - doi cromozomi X, iar masculii doar unul. Genotipul femelei poate fi notat
ca 2A + XX, iar a masculului - 2A + XO (2A reprezintă garnitura diploidă de autozomi).
La o altă specie de ploşniţă-de-iarbă - Ligaeus, numărul de cromozomi sexuali este
egal la ambele sexe, numai că femelele conţin doi cromozomi sexuali identici XX, iar
masculul doi cromozomi sexuali diferiţi - XY. Schematic moştenirea sexului în cazul
isectelor descrise se prezintă astfel:
Protenor
P 9
Din schemă se vede că în ambele cazuri femela formează un tip de gârneţi, iar
masculii - două (X şi O, sau X şi Y), la un număr egal de autozomi. Ambele tipuri
de gârneţi masculini se formează în proporţie egală de 1:1, deoarece la baza formării
lor stă meioza. Sexul, care formează un singur tip de gârneţi după cromozomii sexuali,
este numit homogametic, iar cel ce formează două tipuri de gârneţi - hetemgametic.
Sexul heterogametic poate fi de două tipuri: XO sau XY. Tipul XO a fost numit
fluture şi este caracteristic pentru ortoptere, multe specii de căpuşe, gândaci, păianjeni,
polichete, nematode. Tipul XY poartă denumirea de Drosophilla şi se întâlneşte la
diptere, mamifere, peşti, plantele dioice şi la om.
întrucât la drozofilă femela este homogametică, sexul zigotului este determinat
de mascul (fig. 1.92). La fecundaţia ovulului de către un spermatozoid ce poartă
cromozomul X va rezulta un individ de sex feminin. Dacă spermatozoidul poartă
cromozomul Y (sau este lipsit de cromozom sexual), individul va fi de sex masculin.
La fel se determină sexul şi la om (fig. 1.93).
Cercetările au arătat că la toate păsările, la unele specii de nevertebrate, amfi-
bieni, reptile şi plante sexul heterogametic sunt femelele. Ele formează două tipuri
de ovule: Z sau W. Masculii sunt homogametici şi formează un singur tip de
98
ci
oo
2. DIFERENŢIEREA SEXULUI
Determinarea sexului este urmată de dezvoltarea caracterelor sexuale primare
2
__i şi secundare, prin urmare şi diferenţierea lui. Studiind rolul glandelor sexuale în
diferenţierea sexelor, savanţii au observat că la înlăturarea testiculelor cocoşul
capătă caractere de găină. Dacă acestei „găini" i se transplantează testicule de la
cu un cocoş normal, caracterele de mascul se restabilesc. Rezultatele acestui expe-
riment şi a multor altora au sugerat ideea că organismele genetic sunt bisexuate,
adică dispun de gene ce determină dezvoltarea ambelor sexe, dar într-un raport
diferit. La masculi predomină genele ce asigură dezvoltarea sexului masculin, iar
la femele - a celui feminin. Aceste gene controlează secreţia de hormoni sexuali
care şi asigură diferenţierea sexului. Se cunosc hormoni sexuali masculini -
androgenii, şi feminini - estrogenii şi progesteronul. Ambele tipuri de hormoni
sunt prezente atât la masculi, cât şi la femele, dar într-un raport cantitativ diferit.
Ş ochi roşii X (51 och/ a/6/ P fenotip Ş ochi albi X (51 ochi roşii
Xw Y genotip Xw Xw
gârneţi
F1
Fi* Fi
1
ochi roşii din Fj X Ş ochi roşii din F1 fenotip Ş ochi roşii din F( X (J ochi albi din Fj
Xw+ Y XA/ + XW genotip X w + Xw Xw Y
I —
50% J 50% 50%
50%
(vV-
? \ v n y 50% ^ — S 50%
25% 25% 25% 25%
fa*) Xw
+
Xw
+
Xw^ Y [X . Xw +
Xw Xw+ Y
Ş ochi roşii ţ j och/ roş// Ş ochi roşii $ ochi roşii
50% 50%
25% 25% 25% 25%
fxwj Xw +
Xw Xw Y Xw Xw Xw Xw Y
» S
Ş och/ raş/7 (J och/ a/W Ş ochi albi (J ochi albi
50% 50%
La om sunt studiate circa 150 de gene sex-linkage. Cu unele din ele vă veţi face
inoscut la studierea temei "Genetica omului".
Moştenirea caracterelor cuplate cu sexul în caz de heterogameţie a sexului
. minin. Să urmărim cum se va moşteni penajul pestriţ la găini (fig. 1.98). Acest
aracter este determinat de gena dominantă B, localizată pe cromozomul sexual X.
i cazul încrucişării directe - femele pestriţe cu mascul cu penaj negru - cocoşeii
103
dinFj aveau penaj pestriţ, deoa-
rece moşteneau gena dominantă
de la mamă. Puicuţele din Fj
aveau penaj negru, deoarece
unicul lor cromozom X era de
origine paternă. La încrucişarea
femelelor cu penaj negru cu
masculi pestriţi, toţi puişorii din
Ft erau pestriţi. Rezultatele aces-
tor încrucişări ne demonstrează
încă odată că moştenirea carac-
F-,
terelor sex-linkage corespunde
Fig. 1.98. Moştenirea penajului la găini (caracter pe deplin repartizării cromo-
cuplat cu sexul). zomilor sexuali în meioză şi
combinării lor la fecundaţie.
Importanţa practică a moştenirii caracterelor cuplate cu sexul. Cunoaşterea
caracterelor cuplate cu sexul dă posibilitatea de a separa descendenţa după sex
îndată după naştere. în avicultura este foarte important de a stabili sexul puilor de
o zi după fenotip în vederea hrănirii lor separate, cocoşii fiind crescuţi pentru
carne. în sericicultură, prin restructurarea cromozomială, alelele ce determină
culoarea ouălor au fost "plasate" pe cromozomii sexuali. Astfel s-a reuşit "colo-
rarea" gogoaşelor produse de masculi, din care, de regulă, se obţin cu 20-30%
mai multă mătase. Cu ajutorul unei maşini de sortare, care funcţionează pe bază
de fotoelemente, ouăle se separă după culoare, asigurându-se o alimentare mai
calorică celor colorate.
104
7O
1. Descrieţi mecanismul următoarelor tipuri de determinism cromozomial
al sexului: a) progamîc; b) singamic.
2, Asociaţi noţiunile din cele două coloane:
105
§ VARIABILITATEA
ORGANISMELOR
1. FORMELE VARIABILITĂŢII
combinativă mutaţională
106
2 VARIABILITATEA NEEREDITARA
Observaţi şi comentaţi deosebirile în forma frunzelor plantelor din fig,
1.99 în funcţia de raportul lor faţă de apă.
108
primulei. în condiţii normale de creştere (în cameră), florile ei sunt roşii. Dacă în
timpul formării bobocilor de floare planta este mutată într-o seră cu aer umed şi zri
temperatura de 30-35°C, florile ce se desfac din aceşti boboci de floare vor fi albe.
La reîntoarcerea plantei în cameră, din bobocii de floare formaţi în seră se vor forma ;
flori albe, iar din cei dezvoltaţi în cameră - flori roşii. Plantele crescute din seminţele ':z
formate de florile albe în condiţii de cameră dau flori roşii. Prin urmare, la schim-
barea condiţiilor de creştere s-a modificat fenotipul florilor, nu şi genotipul lor.
Pentru a demonstra că urmaşii nu moştenesc modificările părinţilor, A. Weismann ~J
a montat următorul experiment. Pe parcursul a 22 de generaţii el a tăiat cozile la
şobolani şi i-a încrucişat între ei. în urma acestor încrucişări a obţinut 1592 de
urmaşi, dar nici unul nu avea coadă scurtă.
Cum credeţi, care caractere, cantitative sau calitative, sunt mai puternic
influenţate de condiţiile de creştere?
112
nordice şi de munte. Circa 1/3 din toate speciile vegetale sunt poliploizi, iar în
regiunile montane acest procent este şi mai mare (-85%). Poliploizii sunt răspândiţi
şi printre plantele de cultură. Răspândirea largă a poliploizilor printre plante se
explică prin faptul că ele se pot înmulţi vegetativ, prin partenogeneză şi
autopolenizare. La animalele unisexuate poliploidia se întâlneşte foarte rar, deoarece
G
duce la sterilitate din cauza dereglării raportului dintre autozomi şi cromozomii
sexuali. La animalele ce se înmulţesc prin partenogeneză poliploidia este un
fenomen frecvent.
4, ALELISMUL MULTIPLU
Genele alele a căror moştenire am studiat-o până acum (de exemplu, flori roşii
- flori albe; corp gri - corp negru), apar ca urmare a mutaţiilor. Astfel, gena culorii
albe a florilor la mazăre a apărut în urma mutaţiei genei culorii roşii a florilor,
caracteristică pentru planta sălbatică. De aceea gena culorii roşii este numită
114
iar cea albă - mu-
tantă. Deseori mutaţia repetată
a aceleiaşi gene condiţionează
apariţia mai multor stări alele
ale acesteia. De exemplu, la
O
iepuri gena albinismului a -
lipsa totală a pigmentului în păr
- a apărut ca urmare a mutaţiei
genei A, răspunzătoare de
pigmentaţia blănii. O altă mu- h
3(1 AA + 2AA") : 1A A h h
3(1A A" + 2A a) : 1aa
taţie a aceleiaşi gene (gena
h Fig. 1.106. Schema moştenirii seriei de alele multi-
culorii de Himalaya A ) asigură pie.
o coloraţie specifică a blănii
despre care am vorbit deja. Pentru studierea moştenirii culorii blănii la iepuri au
fost efectuate o serie de încrucişări (fig. 1.106). La analiza rezultatelor s-a constatat
că gena albinismului este recesivă atât faţă de gena pigmentaţiei totale, cât şi faţă de
gena coloraţiei de Himalaya. Gena culorii de Himalaya este dominantă faţă de gena
albinismului şi recesivă faţă de gena pigmentaţiei totale. Prin urmare, alela multiplă
în acest caz constă din 3 gene. întrucât genele alele ocupă loci identici în cromozomii
omologi, la orice iepure pot fi prezente concomitent doar două gene alele: AA, Aa -
iepuri negri; A'Ah, Aha - iepuri de Himalaya şi aa - albinoşi.
Mutaţiile unuia şi aceluiaşi locus formează o serie de alele multiple. Fenomenul a
fost numit alelism multiplu. O serie de alele multiple poate fi formată din câteva zeci
^au sute de alele. Moştenirea grupelor de sânge la om, pe care aţi studiat-o ca exemplu
de codominanţă (a se vedea p. 82), ilustrează şi alelismul multiplu. Fenomenul de
alelism multiplu este răspândit pe larg în natură. Se cunosc serii de alele multiple care
determină culoarea ochilor la drozofilă, forma desenului pe frunzele de trifoi ş.a.
115
observate au fost generalizate de N. Vavilov în
legea şirurilor omoloage ale variabilităţii
ereditare. Această lege este universală şi se referă
la toate organismele, fapt ce o aseamănă cu legea
periodicităţii descoperită de D. Mendeleev. Cu-
noscând un şir de forme la o specie (de exemplu,
la grâu), se pot prevedea modificările similare
la speciile înrudite (orz, ovăz, secară ş.a.)
(fig. 1.108). Valoarea practică a acestei legi
constă în efectuarea dirijată a investigaţiilor în
vederea obţinerii de soiuri şi rase noi.
6. SECURITATEA GENETICĂ
118
1. GENETICA G
OMULUI
G
1 METODELE DE CERCETARE ÎN GENETICA OMULUI 2 CARIOTIPUL UMAN
NORMAL 3 DETERMINISMUL GENETIC AL SEXULUI LA OM 4 BOULE ERE-
DITARE ALE OMULUI 5 PREDISPOZIŢIA EREDITARĂ LA BOLI 6 PROFILAXIA
BOLILOR EREDITARE 7 EUGENIA
a, 1. bărbat sănătos
C
O femeie sănătoasă
2. # indivizi afectaţi
3. J heterozigoţi pentru genă autozomală
4. persoane decedate
6. mariaj
7. căsătorie consanguină
8. persoane divorţate
9
- • wmmtmmm i. I
avort sau născut mort
13.
CD S H U heterozigoţi
120
8. Metoda statistică, permite determinarea frecvenţei unor gene în diferite
populaţii umane.
Actualmente, datorită realizărilor geneticii umane, a devenit posibilă descope-
rirea unui număr mare de maladii ereditare. Măsurile de tratament şi profilaxie a
acestora pot fi elaborate doar după descoperirea cauzelor şi mecanismului de mani-
festare şi de moştenire.
Observaţi după fig. 1.109 după care caractere au fost grupaţi cromozomii.
13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 y
Fig. 1.109. Idiograma cariotipului uman normal.
121
3. DETERMINISMUL GENETIC AL SEXELOR LA OM
Negativ
Fig. 1.110. Arborele genealo- Fig. 1.111. Arborele genea- Fig. 1.112. Arborele ge-
gic pentru polidactilie. logic pentru fenilcetonurie. nealogic pentru hemo-
filie.
în prezent circa 12% din populaţia globului este afectată de boli ereditare. De
aceea profilaxia acestora este o problemă prioritară a geneticii medicale. în acest
scop se cer luate următoarele măsuri:
* Lupta cu factorii mutageni. Pentru a reduce riscul apariţiei unor mutaţii, este
necesar de a cunoaşte activitatea mutagenă a substanţelor chimice utilizate în
industrie, agricultură, medicină, menaj. în caz dacă acestea prezintă un anumit
risc în ce priveşte dezvoltarea mutaţiilor, se va sista fabricarea şi utilizarea lor. O
atenţie deosebită trebuie acordată combaterii poluării radioactive a atmosferei.
Aici pot fi amintite protestele maselor largi împotriva experimentelor cu arma
atomică, transportării dintr-o ţară în alta a deşeurilor radioactive, pichetarea unor
staţii atomoelectrice, tehnologic învechite, etc. Armele chimică şi bacteriologică
de asemenea sunt o ameninţare serioasă la sănătatea genetică a generaţiilor actuale
şi viitoare.
• Luarea pe durata sarcinii doar a medicamentelor prescrise de medic. Ştiţi
deja că în perioadele critice ale dezvoltării intrauterine embrionul este deosebit de
sensibil la diferiţi factori mutageni, printre care şi medicamentele. Acţionând prin
intermediul organismului mamei, acestea pot provoca la embrion cele mai variate
mutaţii.
126
• Depistarea purtătorilor, adică a indivizilor care, deşi nu sunt bolnavi, sunt
purtători ai genelor recesive. întrucât majoritatea bolilor ereditare se moştenesc
după tipul recesiv, naşterea de copii bolnavi este mai probabilă în cazul cuplurilor
heterozigote după una şi aceeaşi genă recesivă. Pentru prevenirea acestor conceperi
a fost creat serviciul de consultaţii medico-genetice. Aici se pot adresa în primul
rând cuplurile care au rude cu probleme genetice, sunt trecute de 30-40 de ani, G
lucrează în condiţii nocive sau sunt rude de sânge. Medicii şi geneticienii dispun
de mijloace cu ajutorul cărora pot determina probabilitatea naşterii unui copil
bolnav genetic.
• Diagnosticul prenatal. Progresul tehnico-ştiinţific a pus la dispoziţia medicilor
mai multe metode de diagnostic prenatal. Ele permit diagnosticarea mutaţiilor
încă din primele săptămâni de sarcină. în caz de diagnostic nefavorabil, prin
întreruperea sarcinii se poate evita naşterea de copii bolnavi.
128
în societatea umană este imposibilă alegerea forţată a partenerului. De aceea
numai în urma unei activităţi conştiente omul va ajunge singur la necesitatea
studierii arborelui genealogic. Practica a demonstrat că cunoaşterea legilor geneticii,
genealogiei familiei şi a caracterului de moştenire a unor gene {tab. 1.12) permite
prognozarea moştenirii unor patologii până la procreare, evitându-se astfel naşterea
de copii cu malformaţii.
Heterogenitatea după caracterele morfologice, fiziologice şi aptitudini este baza
materială a prosperării continuie a omenirii. Pentru realizarea acesteia este necesară
înţelegerea corectă a legilor geneticii referitor la om şi crearea de posibilităţii
echivalente pentru dezvoltarea fiecărei personalităţi.
Tabelul 1.12
CARACTERUL MOŞTENIRII UNOR GENE LA OM
130
fern®
GENETICA :
AMELIORAREA
ETAPELE AMELIORĂRII
Din cele mai vechi timpuri omul s-a ocupat de îmblânzirea animalelor sălbatice
>i a plantelor spontane. Bazele ştiinţifice ale acestei activităţi au fost puse abia în
t doua jumătate a sec. al XlX-lea, după stabilirea legităţilor variabilităţii, eredităţii
selecţiei naturale.
Ştiinţa care elaborează bazele teoretice şi metodele de creare a noi soiuri de
lante, rase de animale şi tulpini de microorganisme, precum şi de îmbunătăţire a
Belor existente este numită ameliorare.
Bazele ameliorării au fost puse de către eminentul genetician şi ameliorator
JS, academicianul N. Vavilov. Fundamentul ştiinţific al ameliorării îl reprezintă
pnetica. Sarcina de bază a ameliorării rezidă în crearea de noi soiuri de plante de
iltură, rase de animale domestice şi tulpini de microorganisme. Acestea prezintă
jpulaţii de indivizi creaţi artificial de om şi înzestraţi cu anumite proprietăţi
reditare necesare lui. Toţi reprezentanţii unei rase, soi sau tulpini au particularităţi
ientice, fixate ereditar, dar o reacţie tipică la factorii de mediu. De exemplu,
râul de toamnă şi cel de primăvară la exterior se aseamănă foarte mult, dar reacţia
»r la temperatură şi durata zilei-lumină este diferită. Grâul de toamnă, fiind semănat
imăvara, nu va rodi, la fel se va întâmpla şi cu cel de primăvară semănat toamna.
Direcţiile principale ale ameliorării sunt următoarele:
roadă înaltă la hectar a soiurilor de plante, prolificitatea şi productivitatea
selor de animale;
calitatea producţiei (gustul, aspectul exterior, compoziţia chimică etc.);
131
• proprietăţile fiziologice (rezistenţa la secetă, la îngheţ, la boli, dăunători
==J etc.);
* calea intensivă de dezvoltare (la plante - receptivitatea la îngrăşăminte,
f**"*» irigaţie, la animale — „ recuperarea " nutreţurilor etc.).
Scopurile ameliorării ca ştiinţă sunt determinate de nivelul agrotehnicii, nivelul
i-U de industrializare a ramurilor agriculturii, necesităţile pieţei, deficitul de apă
7's potabilă, utilizarea irigaţiei ş.a. De exemplu, pentru regiunile ce duc lipsă de apă
^ ' potabilă problema cultivării cerealelor a fost parţial soluţionată prin crearea unui
soi de orz ce dă roade satisfăcătoare la irigarea cu apă de mare. Au fost create rase
de găini ce asigură o producţie înaltă de ouă în condiţii de suprapopulare a fabricilor
avicole. Pentru satisfacerea pieţei cu blănuri au fost create rase de animale pentru
blană de cele mai diferite culori.
Ameliorarea cuprinde două etape: domesticirea şi selecţia.
Domesticirea formelor sălbatice
Primele încercări de domesticire au fost făcute acum 20-30 mii de ani. Iniţial
domesticirea decurgea inconştient. Plantele şi animalele sălbatice se alegeau după
capacitatea lor de a se înmulţi în condiţii artificiale, sub controlul omului. De
exemplu, dintre animale erau lăsate doar cele ce se reproduceau în captivitate,
dintre graminee - exemplarele ale căror spice nu-şi scuturau seminţele etc. Din
cele 250 mii de specii de plante superioare au fost „domesticite" 3 mii, iar în
cultură au fost introduse doar 150 de specii. Unele au început să fie cultivate de
curând: de exemplu, sfecla-de-zahăr şi floarea soarelui - în sec. XIX, menta - în
sec. XX. Dintre 1,5 mii specii de animale au fost domesticite doar 20.
Centrele de origine ale plantelor de cultură. Cea mai importantă problemă a
ameliorării este alegerea materialului iniţial. N. Vavilov şi colaboratorii săi au
efectuat circa 60 de expediţii pe toate continentele, cu excepţia Australiei. Membrii
acestei expediţii - botanişti, geneticieni, amelioratori - pot fi consideraţi adevăraţi
„vânători" de plante. Rodul muncii lor a fost stabilirea celor opt centre cu cea mai
mare varietate a formelor genetice de plante care, după părerea lui Vavilov, şi sunt
centrele de origine ale plantelor de cultură corespunzătoare (a se vedea tabelul
1.13). în timpul călătoriei N. Vavilov şi colaboratorii săi au adunat o colecţie unică
de plante, cea mai mare din lume, care numără în prezent circa 300 mii de probe.
Ea se completează şi se reînnoieşte permanent şi serveşte ca material iniţial pentru
ameliorare. înainte de a începe lucrul asupra unui nou soi, amelioratorul îşi alege
din colecţia dată mostrele cu caracterele ce-1 interesează. De exemplu, dacă scopul
amelioratorului este crearea unui soi de grâu rezistent la ger, el va studia din colecţia I
mondială varietăţile colectate din regiunile nordice ale Asiei, Europei, Americii.
Din acestea el va alege varietatea ce corespunde cel mai bine intenţiilor sale.
Centrele de origine şi de domesticire ale animalelor. Investigaţiile au arătat
că centrele de origine şi raioanele de domesticire ale animalelor coincid. Acestea
sunt teritoriile vechilor civilizaţii. De exemplu, în centrul indonezian-indochirk
132
Tabelul 1.13
CENTRELE DE ORIGINE ALE PLANTELOR DE CULTURĂ (DUPĂ N. VAVILOV)
UMIREA
AMPLASAREA PLANTELE DE CULTURĂ
O
Sud-asiatic India tropicala, Indochina, ChinaOrezul, trestia-de-zahăr, citruşii,
de Sud, insulele Asiei de Sud- castravetele, vinetele (-50% din
Vest plante de cultură)
Est-asiatic China Centrală şi de Est, Japo- Soia, meiul, hrişcă, arbori fructiferi
nia, Coreea, Taiwan - prunul, vişinul ş.a. (~20% din
plantele de cultură)
Sud-vest asiatic Asia Mijlocie şi Mică, Iran, Afga- Grâul, secara, boboasele, inul, câ-
nistan, India de Sud-Vest nepa, morcovul, strugurii, ustu-
roiul, părul, caisul (-12% din plante
de cultură)
Mediteranean Ţările de pe malul Mării Adriatice Varza, sfecla-de-zahăr, măslinul,
ierburile furajere (-11% din plan-
tele de cultură)
Abisinian Podişurile abisinice ale Africii Grâul tare, orzul, bananierul, arbo-
rele-de-cafea
Central-american Mexicul de Sud Porumbul, bostanul, tutunul, bum-
bacul
Sud-american Ţărmul de vest al Americii de Sud Cartoful, ananasul, arborele-de-
chinină
au fost domesticite pentru prima dată câinele, porcul, găinile, raţele, gâştele, în
Asia Anterioară - oile, iar în Asia Mică - caprele.
Selecţia artificială
Următoarea etapă a ameliorării este aplicarea formelor conştiente ale selecţiei
cu scopul îmbunătăţirii indicilor productivi şi reproductivi, sporirii rezistenţei la
factorii extremi ai mediului şi la boli, ridicarea calităţii producţiei obţinute. Se
evidenţiază trei tipuri de bază ale selecţiei artificiale: în masă, individuală şi
combinativă.
Selecţia în masă se face după fenotip atât în populaţiile de plante, cât şi în cele
I de animale, fără controlul genotipului. De exemplu, pe un câmp experimental cu
secară cresc circa 1 000 de plante. Dintre acestea se aleg vreo 50 de exemplare care
au tulpina de o înălţime medie, viguroasă, rezistentă la polignire şi cu cât mai multe
| boabe în spic. în anul următor seminţele de la aceste plante se vor semăna pe un alt
câmp. Plantele de pe acest câmp trebuie să fie mai productive şi mai rezistente la
polignire decât cele de pe primul câmp. Dacă cele planificate au fost obţinute,
înseamnă că scopul selecţiei în masă a fost atins. La fel se procedează şi în cazul
animalelor. Pentru reproducere, din populaţia de găini de rasa Lehgorn sunt lăsate
femelele ce nu manifestă instinctul de clocire, au penajul alb, dau circa 150-200 de
ouă pe an şi au o greutate de 1,6 kg.
Neajunsul acestui tip de selecţie constă în faptul că după fenotip nu întotdeauna
j poate fi ales cel mai bun genotip. Selecţia în masă asigură ameliorarea înceată a
133
populaţiilor, dar fără aplicarea ei rasele şi soiurile riscă să-şi piardă repede calităţile.
Selecţia individuală. La baza acestui tip de selecţie stă aprecierea plantelor şi
"•j animalelor selectate după descendenţi. Aceasta permite o evaluare mai exactă a
r*^ genotipului. Selecţia individuală presupune ca seminţele de la cele 50 de plante de
secar
"~Z ă selectate de pe un câmp cu 1 000 de plante să nu fie amestecate, ci semănate
^~ aparte. Analizând descendenţa de la fiecare plantă în parte, putem determina cu
7^ precizie genotipul cel mai valoros. Dacă planta sau animalul selectat transmit
^-' urmaşilor indicii după care a fost selectat, selecţia individuală este continuată şi
în generaţiile următoare. Selecţia individuală este deosebit de eficientă în alegerea
indivizilor după caractere cantitative.
Selecţia combinativă prezintă o îmbinare a selecţiei individuale cu hibridizarea.
Astfel, formele de plante sau animale ce se deosebesc după anumite caractere se
încrucişează. Apoi se face selecţia individuală printre hibrizii obţinuţi a formelor
homozigote recombinate. în cazul plantelor cu autopolenizare selecţia se face până
în generaţia a 7-a - 8-a, deoarece anume în această generaţie toţi indivizii (100%)
sunt homozigoţi.
Scopul final al ameliorării, în majoritatea cazurilor, este obţinerea de forme
homozigote.
este utilizat pe larg şi la sorg, Fig. 1.115. Schema obţinerii hibrizilor dubli la po-
sfecla-de-zahăr, orez, tomate rumb cu utilizarea sterilităţii citoplasmatice masculine
ş.a. Heterozisul este utilizat cu (SCM).
135
succes şi în avicultura, creşterea porcilor, vitelor
pentru carne, sericicultură. Descoperirea feno-
menului de heterozis şi aplicarea lui în practică
a fost unul din cele mai importante evenimente
în genetică şi ameliorare.
Poliploidia. Plantele poliploide, spre deose-
bire de cele diploide, se caracterizează prin di-
mensiunile mai mari atât ale celulelor, cât şi ale
tetraploidă (A) şi diploidă (B). plantei în ansamblu. Efectul autopoliploidării se
aplică pe larg la crearea a noi soiuri de plante de
cultură. Artificial autopoliploidia se obţine prin tratarea seminţelor sau plantelor,
ovulelor sau embrionilor de animale cu colchicină sub acţiunea căreia se distrug
firele fusului de diviziune şi cromozomii nu se separă în timpul meiozei. Rezultate
mai bune se obţin în cazul speciilor cu un număr mai mic de cromozomi în setul
diploid, cu polenizare încrucişată şi utilizate pentru obţinerea de masă vegetală,
în prezent multe plante de cultură sunt tetraploide, de exemplu, grâul, cartoful,
unele soiuri de sfeclă-de-zahăr, căpşunul, hrişcă, viţa de vie (fig. 1.116) ş.a.
Hibridizarea îndepărtată. Experimentele au arătat că hibrizii obţinuţi din
încrucişarea speciilor ce aparţin aceluiaşi gen, sau chiar a speciilor ce ţin de diferite
genuri, depăşesc părinţii după unele calităţi. De exemplu, hibridul îndepărtat dintre
grâu şi secară - triticale - se distinge prin productivitate înaltă, rezistenţă la îngheţ
şi boli. Hibridul dintre grâu şi pir este rezistent la polignire şi posedă o productivitate
înaltă. Drept exemplu de heterozis la animale poate servi catârul, obţinut din
încrucişarea unei iepe cu un măgar. De regulă, hibrizii îndepărtaţi sunt sterili, din
cauza imposibilităţii conjugării cromozomilor în meioză din lipsa omologilor.
Posibilitatea combaterii infertilităţii hibrizilor îndepărtaţi a fost demonstrată pentru
prima dată de savantul rus G. Karpecenko pe exemplul hibridului dintre varză şi
ridiche. Aceste două specii au acelaşi număr de cromozomi (2n = 18), dar aparţin
la diferite genuri. Ca urmare, hibridul obţinut era steril, deşi avea tot 18 cromozomi.
Sterilitatea acestuia se explică prin faptul că în meioză cromozomii „de varză" nu
se conjugă cu cei „de ridiche". Karpecenko a reuşit să dubleze numărul de
cromozomi proveniţi de la fiecare specie. Astfel, hibridul dispunea de 18
cromozomi „de varză" şi 18 cromozomi de „ridiche". Condiţii normale pentru
meioză au fost create: fiecare cromozom îşi avea omologul său. Gârneţii formaţi
purtau câte o garnitură haploidă de cromozomi de varză şi de ridiche (9 + 9=18).
Zigotul de asemenea conţinea o garnitură dublă de cromozomi.
Acesta şi alte experimente au demonstrat că este posibilă combaterea sterilităţii
hibrizilor îndepărtaţi prin dublarea seturilor de cromozomi ale ambilor părinţi.
Mutageneza experimentală şi utilizarea ei în ameliorare. Posibilitatea obţinerii
de mutaţii experimentale a fost demonstrată pentru prima dată la ciuperci de către
136
G. Nadson şi G. Filipov. Acţionând cu raze de radiu asupra unor ciuperci inferioare,
ei au observat creşterea frecvenţei şi spectrului variabilităţii ereditare. Mai târziu —,
G. Meller şi L, Stadler independent unul de altul, au obţinut mutaţii induse la __r
drozofilă prin acţiunea asupra lor cu raze Roentgen. în anii 40 ai secolului XX O
de rând cu mutagenii fizici erau folosiţi şi cei chimici (etiliminul, ipritul ş.a.). L—
Descoperirea efectului mutagen al radiaţiei şi substanţelor chimice a deschis '^p
perspective largi pentru ameliorare. Astfel a fost obţinut mutantul indus al orzului ţ ?
cu tulpina joasă şi productivitatea înaltă. Mai mult ca atât, tulpina joasă şi viguroasă
a permis ameliorarea ulterioară a mutantului în vederea măririi dimensiunilor
spicului şi masei boabelor, fără riscul că sporirea productivităţii va duce la polignire.
Cu ajutorul mutagenilor se obţin şi mutaţii ale sterilităţii masculine, utilizate la
obţinerea de hibrizi heterozigoţi ai sfeclei-de-zahăr, orezului etc.
Succese deosebite s-au obţinut la utilizarea mutagenilor în ameliorarea micro-
organismelor. La tratarea ciupercilor de mucegai cu mutageni fizici şi chimici au fost
obţinuţi noi producenţi de antibiotice, de 1 000 de ori mai eficienţi decât formele
iniţiale. Prin mutageneză chimică s-a reuşit obţinerea unei noi tulpini de bacterii, un
superproducent de endonuclează, ferment important cu proprietăţi antivirale.
în fitotehnia mondială sunt utilizate peste 1 000 de soiuri care provin de la
mutanţi obţinuţi cu ajutorul mutagenilor fizici şi chimici.
\
Plasmida este o moleculă bacteriană inelară de ADN. Fiecare bacterie,
pe lângă ADN-ul de bază, care nu părăseşte celula, conţine şi câteva plasmide,
cu care face schimb cu alte bacterii. Plasmidele se replică autonom, dar
concomitent cu ADN-ul de bază.
139
^J/K/^^zs—ssss proteina produce liza pereţilor acestuia, provo-
j^k ^^ când moartea insectei. Savanţii s-au gândit să
«| H T ^ folosească această proprietate a proteinei la crea-
r e a
re yj^\ fm ^ e forme de plante rezistente la insectele
wr^ H P ^ ^ dăunătoare. Pentru aceasta ei au izolat mai întâi
w J din ADN-ul bacterian gena responsabilă de
f^ Fig. 1.118. Doi şoareci fraţi, dintre s i n t e z a proteinei date. Apoi gena a fost anexată
^' care unul, cel mai mare, este trans- la plasmida bacteriei de sol Aerobacterium
8emc- tumefaciens. Cu această bacterie au fost infectate
fragmente de ţesut vegetal crescut pe medii nutritive. în scurt timp, plasmidele
purtătoare ale genei proteinei-toxină s-au implantat în celulele vegetale, asigurând
astfel încorporarea genei în ADN-ul plantei. Ţesuturile vegetale au fost trecute pe
alte medii nutritive care au asigurat creşterea şi dezvoltarea unor plante întregi.
Omizile, hrănindu-se cu frunzele acestor plante, pier. Toxina dată este dăunătoare
pentru insecte şi inofensivă pentru om şi animalele domestice. Conform datelor de
ultimă oră, de pe gena dată se sintetizează şi o altă proteină care induce dezvoltarea
tumorilor la om. Prin metoda descrisă au fost obţinute forme de cartof, roşii, tutun,
rezistente la diferiţi dăunători agricoli, insecticide.
„Reprogramarea" genetică a bacteriilor a stat la baza fabricării industriale a
hormonului de creştere, produs în condiţii fiziologice de hipofiză. Insuficienţa
acestui hormon duce la nanism. în trecut deficitul lui era compensat prin admi-
nistrarea din exterior. Hormonul era prelevat din hipofiză celor decedaţi, unde el
este prezent în cantităţi foarte mici. întrucât necesităţile în acest hormon depăşeau
cu mult posibilităţile de obţinere, a apărut problema producerii acestuia în condiţii
industriale. Sinteza chimică s-a dovedit a fi prea complicată şi costisitoare. Din
1980 problema este rezolvată datorită ingeneriei genice. Gena, responsabilă de
sinteza hormonului de creştere, a fost izolată din ADN-ul uman şi integrată în
programul genetic al bacteriei Escherichia coli {fig. 1.119).
141
73
1. Definiţi noţiunile de ameliorare, soi, rasă.
2. Descrieţi etapele ameliorării,
3. Analizaţi scopuî expediţiilor făcute de Vavilov şi colaboratori! săi în
diverse regiuni ale globului,
4. Utilizând harta de contur, evidenţiaţi centrele de origine ale plantelor de
cultură şi de domesticire a animalelor,
5. Explicaţi care este importanţa colecţiei de seminţe adunate de VaviJov,
6. Analizaţi tipurile de selecţie,
7. Enumeraţi metodele tradiţionale de ameliorare.
8. Alcătuiţi o schemă ce ar explica utilizarea heterozisuluî.
9. Descrieţi eficienţa soiurilor polîploide,
10. Analizaţi mecanismul hibridării îndepărtate efectuate de G, Karpecenko.
11. Analizaţi roiul utilizării factorilor mutager» în ameliorarea microorga-
nismelor.
12. Alcătuiţi un tabel ce ar ilustra comparaţia dintre ameliorarea plantelor
şi animalelor,
13. Enumeraţi metodele moderne de ameliorare.
14. Explicaţi prin scheme mecanismul utilizării ingineriei:
a) celulare; b) cromozomiale; cjgenice.
15. Grupaţi după anumite criterii noţiunile; inginerie genîcă, heterozis,
selecţie combinative, selecţie individuală, plante hapîoîde, transfer de
cromozomi, transfer de gene, plante transgenice» sinteza somatotropinei,
consanguinizarea, hibridare îndepărtata, selecţie în mase.
16. Alcătuiţi un eseu la tema „Ameliorarea soiurilor de plante fi a raselor
de animale în Moldova".
17. Test. Alegeţi răspunsurile corecte:
1. Protoplaştii:
sînt celule vegetale cu peretele celular rigid pectocelulozic;
b) pentru obţinerea lor sînt folosite enzime capabile să digere membrana celulară;
c) pot fuziona în mod spontan şi fără influenţe stimulatoare;
d) hibridarea somatică prin protoplaşti este o formă de aloploidie.
2. Androgeneza:
a) directă, se realizează numai prin embriogeneză;
b) duce obligatoriu la organisme hapioide;
c) indirectă, se realizează prin organogeneză;
d) constă în faptul că la plantele cu flori are loc o reprogramare a informaţiei
genetice a microsporului în condiţii naturale.
142
e (e%tci.
Mecanismul evoluţiei
.. >
ISTORIA DEZVOLTĂRII
CONCEPŢIILOR EVOLUŢIONISTE
144
creare - a crea). Ideile creaţionismului erau împărtăşite de
majoritatea biologilor perioadei predarwiniste. Un exponent
de frunte al acestei învăţături a fost savantul suedez C. Linne
(fig. 2.1). El considera că speciile există în realitate şiprezintă
o totalitate de organisme asemănătoare după structură şi
care dau urmaşi fecunzi. Specii, după părerea sa, sunt atâtea
câte au fost create iniţial de creator, ele rămânând invariabile
în timp. încercând să sistematizeze varietatea enormă de
plante şi animale care au invadat Europa după colonizarea
pământurilor de peste ocean, Linne a întocmit primul sistem
de clasificare a lumii vii care cuprindea 24 clase de plante şi
6 de animale. întrucât nu reflecta rudenia istorică dintre grupele de organisme,
acesta s-a dovedit a fi un sistem artificial. Spre sfârşitul vieţii, Linne era ferm
convins că unele specii pot apărea din altele în urma încrucişării şi sub acţiunea
schimbărilor din mediu.
Transformismul. La sfârşitul secolului al XVIII-lea în biologie se acumulase
I un bogat material descriptiv care demonstra variabilitatea lumii vii, şi anume:
• chiar şi speciile absolut diferite la exterior prezintă unele asemănări ale
structurii interne;
• speciile contemporane se deosebesc de cele ce au trăit cândva;
• aspectul exterior, alcătuirea şi productivitatea plantelor de cultură şi a
animalelor domestice se pot schimba considerabil o dată cu schimbarea condiţiilor
\ de creştere şi întreţinere.
îndoielile apărute în ce priveşte invariabilitatea speciilor au dat naştere trans-
ormismului-sistemul de concepţii despre variabilitatea şi transformarea plantelor
şi animalelor sub influenţa cauzelor naturale. Reprezentanţi ai transformismului
au fost Buffon G. L., Geoffroy Saint-Hilaire E., Darwin E. ş.a.
Meritul în dezvoltarea ideilor transformismului aparţine ilustrului biolog francez
J. B. Lamarck (1744-1829) (fig. 2.2), creatorul primei teorii evoluţioniste.
Concepţiile sale referitor la dezvoltarea istorică a lumii organice au fost expuse în
lucrarea "Filozofia zoologiei" (1809). Lamarck afirma că "creatorul" a creat doar
materia şi legile ce acţionează în natură, asigurând mişcarea acesteia. Toate
corpurile şi fenomenele naturii au apărut însă pe cale naturală din materia
(anorganică. Organismele complexe, după părerea lui, nu au putut apărea pe
^aşteptate, dintr-o dată. Mai întâi au apărut organismele simple care pe durata
iei perioade îndelungate de timp s-au dezvoltat în organisme mai complexe.
Necunoaşterea principiului istrorismului în dezvoltarea lumii vii, al variabilităţii
peciilor ca urmare a condiţiilor de viaţă diferite prezintă doar unele din meritele
i Lamarck în elaborarea concepţiei evoluţioniste.
Concluziile la care a ajuns renumitul biolog se bazau pe studiile sale în domeniul
Sistematicii plantelor şi animalelor. Pe lângă faptul că era considerat unul din cei
pnai buni botanişti ai timpului, ocupând postul de şef de catedră a insectelor şi
Biologie, ci. a XII-a .. . _
viermilor, Lamarck a participat nemijlocit la elaborarea
sistematicii nevertebratelor. Astfel, cunoaşterea profundă a
lumii vii i-au dat posibilitatea să trateze în cunoştinţă de cauză
(|^ ^ ^ problema evoluţiei acesteia. Să analizăm în continuare ideile
evoluţioniste ale lui Lamarck.
Variabilitatea speciilor. Studiind plantele răspândite pe
teritoriul Franţei, Lamarck a observat că speciile caracteristice
regiunilor nordice, pe măsura deplasării lor spre sud se
schimbă treptat, căpătând trăsături specifice plantelor sudice.
Astfel el a descoperit forme de trecere ce leagă între ele
speciile apropiate. Prezenţa acestora i-au sugerat ideea
variabilităţii speciilor. în acelaşi timp Lamarck a conchis
greşit că speciile nu există, în natură fiind prezente doar un şir de forme de trecere
care pentru comoditatea clasificării sunt considerate specii.
Rolul mediului în variabilitatea speciilor. Observând deosebirile dintre
reprezentanţii aceleiaşi specii crescuţi în diferite regiuni ale ţării, Lamarck
presupune că cauza variabilităţii acestora sunt condiţiile de mediu. Dacă condiţiile
noi de viaţă acţionează timp îndelungat, pe durata câtorva generaţii, organismele
se pot schimba radical, dând naştere unei noi specii. Modificarea organismelor
sub influenţa condiţiilor de viaţă este, după părerea sa, cauza principală a speciaţiei
(formarea de noi specii). în condiţii noi de viaţă apar deprinderi noi care duc la
antrenarea sporită a unor organe şi neantrenarea altora. Cele antrenate se dezvoltă
(gâtul lung al girafei, membranele înotătoare la păsările înotătoare), iar cele
neantrenate se reduc (subdezvoltarea ochilor la cârtiţă, aripilor la struţ şi pinguin
etc.). Astfel a luat naştere legea antrenării şi neantrenării organelor, combătută
ulterior de Darwin şi adepţii săi. Modificările organelor, dacă ele sunt comune
pentru ambele sexe, se moştenesc. Această afirmaţie a lui Lamarck a fost numită
ipoteza moştenirii caracterelor dobândite.
Gradaţia lumii vii Lucrul asupra sistematicii lumii vii 1-a adus pe Lamarck la
ideea gradaţiei lumii vii, adică a repartizării organismelor pe trepte ce reflectă
complicarea structurii lor. Ideea gradaţiei lumii vii era pe atunci răspândită pe larg.
Lamarck însă i-a dat o orientare evoluţionistă, prezentând-o ca pe un produs al
dezvoltării lumii organice. în sistemul lumii vii propus de Lamarckplantele şi animalele
formează şiruri separate. Lumea animalelor el a împărţit-o în şase trepte. Pe cea
inferioară a situat infuzoriile şi polipii, iar pe cea superioară - păsările şi mamiferele.
Importanţa şi neajunsurile teoriei evoluţioniste a lui Lamarck. Importanţa
teoriei evoluţioniste a lui Lamarck constă în recunoaşterea apariţiei fiinţelor vii
din materia nevie şi a dezvoltării lumii organice de la simplu la compus; formularea
ideii de istorism; recunoaşterea rolului activ al mediului în variabilitatea speciilor, i
însă învăţătura lui Lamarck avea şi unele neajunsuri. Recunoscând în calitate
de factori ai evoluţiei condiţiile schimbătoare ale mediului şi tendinţa internă a
organismelor spre perfecţiune, el 1-a omis pe cel principal - selecţia naturală.
146
Presupunerea sa că evoluţia se datorează tendinţei existente în natură spre perfec-
ţiune nu corespundea realităţii. Numeroasele experienţe efectuate cu scopul deter-
minării moştenirii sau nemoştenirii caracterelor dobândite nu au confirmat
presupunerea lui Lamarck. Ulterior s-a demonstrat că se moştenesc doar caracterele
care vizează materialul ereditar din celulele sexuale şi nicidecum modificările
apărute în urma antrenării şi neantrenării organelor.
148
3 PERIOADA POSTDARWINISTĂ ÎN DEZVOLTAREA CONCEPŢIILOR
EVOLUŢIONISTE ^
151
Fig. 2.5. Resta-
bilirea evoluţiei
calului după
resturile fosile.
picior
Dovezile embrîologiei
154
1. Definiţi noţiunile: anîropogeneză, filogeneză, paleontologie, organe
omoloage, organe anaîoage.
2. Analizaţi concepţiile predarwinîste ale lui K. Linne şi ale adepţilor
transformismului după algoritmul:
a) premizele; b) meritele; c) neajunsurile.
3. Enumeraţi premisele apariţiei teoriei evoluţiei lumii vii a lui Darwin.
4. Analizaţi principiile de bază afe învăţăturii Sui Darwin.
5. Descrieţi forţele motrice ale evoluţiei după Darwin.
6. Explicaţi etapele perioadei postdarwiniste în istoria evoiuţîonismului:
a) creativă; c) neutrală;
b) a negării; d) informaţională.
7. Enumeraţi dovezile directe şt indirecte ale evoluţiei lumii vii.
8. Analizaţi datele anatomiei comparate.
9. Selectaţi în 2 coloane organele omoloage şi anoloage.
a) spini de prun şi de salcâm;
b) branhiile la peşti şi plămânii la reptile;
c) aripile la păsări şi la fluture;
d) branhiile la peşti şi la rac;
e) cârceii la mazăre şi spinii la cactus;
f) cârceii la viţa de vie şi cârceii la mazăre;
g) membrele la balenă şi la cal.
h) Cârceii la viţa de vie şi spinii la prun.
10. Analizaţi dovezile embriologfei.
11. Explicaţi esenţa legii biogenetice.
12. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta etapele dezvoltării istorice a evoiu-
ţionismului.
13. Grupaţi noţiunile de mai jos câte 3.
i s • - • • ' . • • • • • . • • . • • . - ; .
155
MECANISMUL
EVOLUŢIEI
157
Factorul principal care determină unitatea populaţiei este panmixia - încru-
cişarea liberă a indivizilor unei populaţii. Probabilitatea încrucişării libere a indi-
, vizilor în limitele populaţiei este mai mare decât între indivizii populaţiilor vecine.
~S Panmixia asigură schimbul liber de informaţie genetică în limitele populaţiei şi
păstrarea genofondului ei (totalitatea de gene şi genotipuri ale unei populaţii).
"I\_ Caracteristica principală a genofondului unei populaţiei este frecvenţa alelelor şi
"^Z genotipurilor care se calculează după legea lui Hardy-Weinberg.
*w Legea Hardy-Weinberg. în 1908 doi autori, matematicianul englez V. Hardy
şi medicul german W. Weinberg, studiind independent unul de altul repartizarea
genotipurilor şi fenotipurilor în populaţii, au observat următoarea legitate: în
anumite condiţii, frecvenţa alelelor în populaţii nu se schimbă din generaţie în
generaţie. Ulterior această legitate a fost ridicată la rang de lege care astăzi le
poartă numele. Legea Hardy-Weinberg se referă doar la aşa-numitele populaţii
ideale, care corespund următorilor indici:
• probabilitatea egală de combinare reciprocă a diferitelor tipuri de gârneţi;
• asigurarea de şanse egale indivizilor de a se încrucişa între ei;
• vitalitatea şi fecunditatea egală a indivizilor cu diferite genotipuri;
• efectivul speciei destul de numeros;
• nesupunerea populaţiei procesului mutaţional sau acţiunii selecţiei.
Pentru a demonstra această lege, trebuie să admitem că într-o populaţie, unde
are loc încrucişarea liberă a indivizilor, se întâlnesc forme homozigote dominante
şi recesive după o pereche de alele: AA - dominantă şi aa - recesivă. în conformitate
cu prevederile legilor mendeliene hibrizii din prima generaţie vor fi heterozigoţi.
Fiecare individ heterozigot va forma două tipuri de gârneţi în număr egal:
0,5A + 0 , 5 a = l
n enera a a
gj H H R M m M M I ' S ţi doua va avea
loc segregarea, după cum este
0,5 A 0,25 AA 0,25 Aa arătat în grilajul Punnet. La
0,5 a 0,25 Aa 0,25 aa analiza gametică a descenden-
ţilor din F 2 obţinem segregarea:
0,25 AA + 0,5 Aa + 0,25 aa = 1
Din această formulă se vede clar că frecvenţa gârneţilor cu alela dominantă A
va fi egală cu 0,5, şi anume 0,25 de la homozigotul dominant şi 0,25 de la
heterozigot. Frecvenţa gârneţilor cu gena recesivă a de asemenea va fi egală cu
0,5, dintre care 0,25 de la heterozigot şi 0,25 de la homozigotul recesiv. Deci, îr
F2 frecvenţa alelelor a rămas aceeaşi ca şi în F^ Această legitate se păstrează şi îr
generaţiile ulterioare.
Notând frecvenţa alelei A cu litera/», iar a alelei a cu q, obţinem următoarele
raporturi dintre genotipurile descendenţilor:
1 AA : 2 Aa : 1 aa = p 2 A: 2pqAa : q 2 a
Această expresie reprezintă formula binomului (pA + qa) 2 după care poate fi I
2 2 2
calculată frecvenţa genotipurilor în populaţii (pA + qa) = p A + 2pqAa + qa = \)\
158
Ea şi reprezintă formula Hardy- Weinberg. După această formulă poate fi determi-
nată frecvenţa genelor şi genotipurilor într-un şir de generaţii succesive din cadrul
populaţiei.
Studiu de caz. într-o populaţie frecvenţa genei A este de 70%, iar a genei a
de 30%. Să se calculeze frecvenţa genotipurilor pe parcursul generaţiilor
următoare.
Rezolvare. Mai întâi se calculează frecvenţa genotipurilor posibile după for-
2 2 2
mula (p + q) = p + 2pq + q = 1), utilizând valorile frecvenţei genelor indicate în
problemă. La o frecvenţă a genei A = 70%, frecvenţa genotipurilor AA va constitui:
2
AA = 0,7 = 0,49 = 49%. Frecvenţa de 30% a genei a asigură o frecvenţă a
2
genotipului aa de 0,3 = 0,09 = 9%. După aceste date calculăm frecvenţa genotipului
heterozigot:
2Aa = 2(0,7 x 0,3) = 0,42 = 42%
Răspuns: Genotipul AA se va întâlni cu o frecvenţă de 49%; Aa = 42%, iar
aa = 9%.
2. FACTORII MICROEVOLUŢIEI
întrucât evoluţia presupune modificarea genofondului populaţiei, factorii care
condiţionează dereglarea echilibrului Hardy-Weinberg şi sunt consideraţi factori
ai evoluţiei (schema 2.1).
Schema 2.1
SCHEMA MICROEVOLUŢIEI
APARIŢIA Şl PERFECŢIO,
SPECIATIA
Izolarea
t Deriva genetică
Fluxul de gene Procesul mutaţional
Undele populaţionale 1
Variabilitatea
combinativă
159
Variabilitatea combinativă
Amintiţi-vă după schema 2.2 principalele tipuri de variabilitate.
Schema 2.2
DIVERSITATEA TIPURILOR DE VARIABILITATE
VARIABILITATEA
neereditară ereditară
mutaţională | combinativă
Crossing-overul, separarea independentă a cromozomilor în mitoză şi meioză,
încrucişarea întâmplătoare a indivizilor generează o varietate enormă de combinaţii
noi ale genelor alele şi nealele care dereglează echilibrul genetic.
Procesul mutaţional
Amintiţi-vă după schema 2.3 principalele tipuri de mutaţii.
Schema 2.3
VARIETATEA TIPURILOR DE MUTAŢII
MUTAŢII
r« ,i tiuiai
în populaţiile puţin numeroase există pericolul pierderii unor gene ca urmare
a faptului că unii indivizi din anumite motive nu lasă urmaşi. Frecvenţa genelor
în astfel de populaţii se schimbă timp de câteva generaţii. Fenomenul schimbării
întâmplătoare a frecvenţei genelor din genofondul populaţiei este numit derivă
genetică. Deriva genetică este imprevizibilă şi poate duce o populaţie la pieire
sau, din contra, o poate adapta şi mai bine la condiţiile de mediu.
tartarea
în funcţie de cauze se deosebesc două tipuri de izolare: spaţială şi biologică.
Izolarea spaţiala este cauzată de munţi, ape, pădufi, deserturi şi alte bariere
geografice. Acest tip de izolare exercită o influenţă puternică asupra speciilor
puţin mobile (plante, melci ş.a.). Izolarea spaţială poate apărea şi în cazurile când
specia ocupă un areal destul de vast. Din cauza distanţelor considerabile întâlnirea
indivizilor diferitelor populaţii este practic imposibilă.
Izolarea biologica este generată de deosebirile dintre indivizii diferitelor
populaţii din care cauză acestea nu se pot încrucişa. Astfel de cauze pot fi:
particularităţile alcătuirii şi funcţionării organelor reproductive, necoincidenţa
perioadelor de maturare sexuală etc. Importanţa evolutivă a izolării populaţiilor
.onstă în faptul că ea aprofundează deosebirile genetice dintre populaţii, ceea ce
| favorizează evoluţia lor de sine stătătoare în noi specii.
Selecţia naturală
Selecţia naturală presupune alegerea fenotipurilor care corespund cel mai bine
condiţiilor concrete de viaţă. întrucât urmaşilor li se transmit nu caractere gata, ci
gene ce le determină, selecţia ca atare alege genotipurile care asigură dezvoltarea
unor fenotipuri mai adaptate la condiţii concrete de viaţă. în funcţie de fenotipul
favorizat se disting trei forme ale selecţiei naturale: motrice (direcţională), stabi-
162
lizatoare şi disruptivă. Toate cele CM
trei forme de selecţie au acelaşi i:-:
scop - asigurarea supravieţuirii
şi lăsării de urmaşi de către cei
mai adaptaţi indivizi. Meca-
nismele de realizare a scopului
sunt însă diferite. \
1 ',
Selecţia motrice acţionează în % •
caz de schimbare a mediului de înălţimea plantei
viaţă prin favorizarea unuia din
norma de reacţie
fenotipurile extreme {fig. 2.12). dezvoltarea caracterului
Un exemplu clasic de selecţie minimă maximă
motrice îl constituie melanismul Fig. 2.12. Manifestarea fenotipică a caracterului (înăl-
industrial. Până în 1848, cotarul ţimii) în limitele normei de reacţie în funcţie de con-
diţiile mediului.
mesteacănului, un fluture cre-
puscular, avea aripi de culori deschise, ceea ce îi permitea să rămână nevăzut în
timpul zilei pe trunchiurile mestecinilor, unde dormea pe licheni. După 1848, în
populaţia acestei specii din Manchester, raion industrial al Londrei, au fost
descoperite câteva exemplare cu aripi întunecate (fenotip extrem). în 1898 circa
98% din indivizii acestei populaţii aveau aripi întunecate. Deci, fenotipul extrem,
apărut în urma unor mutaţii întâmplătoare ale genei răspunzătoare de culoarea
aripilor, în condiţiile mediului poluat prezenta avantaje faţă de fenotipul obişnuit.
In urma poluării aerului cu SO2, lichenii au pierit, dezgolind trunchiurile care s-au
acoperit cu funingine. Pe astfel de trunchiuri întunecate fluturii de culori deschise
au devenit o pradă uşoară pentru păsări. Mutanţii cu nuanţe mai întunecate ale
aripilor rămâneau însă nevăzuţi. Astfel, genele defavorizate până la poluarea
mediului, în condiţii noi de viaţă au asigurat supravieţuirea purtătorilor.
Selecţia stabilizatoare. Excluderea din populaţii a fenotipurilor extreme este
realizată de selecţia stabilizatoare. Acest tip de selecţie acţionează în condiţii relativ
constante ale mediului şi asigură asemănarea indivizilor unei populaţii între ei, adică
stabilizarea ei (fig. 2.13). Drept exemplu de acţiune a selecţiei stabilizatoare poate
servi cazul descris de ornitolo-
gul american G. Bampas.
După câteva zile de vânturi
puternice şi viforniţă, ornito-
logul a găsit 136 de vrăbii
îngheţate pe care le-a adus într-
0 încăpere încălzită. 72 dintre
ele şi-au revenit, iar 64 - nu.
Analizând minuţios vrăbiile
pierite, el a constatat că aces- motrice stabilizatoare disruptivă
tea aveau sau aripi prea lungi, Fig. 2.13. Varietatea formelor selecţiei naturale.
163
sau prea scurte. Prin urmare, au supravieţuit indivizii cu o lungime medie a aripilor.
Existenţa şi astăzi a unor astfel de forme arhaice ca latimeria, hateria, oposomul,
gimnospermul Gingo ş.a. se datorează acţiunii selecţiei stabilizatoare.
Selecţia disruptivă (fig. 2.13): acţionează asupra populaţiilor ce ocupă medii
de viaţă cu un mozaic sezonier sau spaţial şi favorizează două sau mai multe
valori ale caracterului, dar nu pe cea medie. Acest tip de selecţie poate fi studiat
pe exemplul apariţiei a două specii de clocotiş cu înflorire timpurie şi târzie. Apariţia
acestor speciilor în cauză a fost condiţionată de cositul de la mijlocul verii. în
aceste condiţii reuşeau să lase urmaşi plantele ce formau seminţe până la cosit şi
cele ce înfloreau după cosit. Un alt exemplu de acţiune a selecţiei disruptive este
apariţia a două specii de ştiucă. La o înmulţire în masă a ştiucii, puietul nu avea
hrană îndeajuns. în astfel de condiţii au supravieţuit indivizii care creşteau repede:
atingând în scurt timp dimensiuni mari, ei se hrăneau cu confraţii lor. Au fost
favorizaţi şi indivizii cu o reţinere maximă a creşterii: dimensiunile mici ale corpu-
lui le permiteau să se hrănească timp îndelungat cu plancton.
în natură cele trei forme ale selecţiei naturale interacţionează în cadrul aceleiaşi
populaţii. De exemplu, în caz de condiţii diferite în cadrul aceluiaşi areal acţionează
mai întâi selecţia disruptivă, urmată de cea stabilizatoare.
3, REZULTATELE MICROEVOLUŢIEI
164
Schema 2.4
DIVERSITATEA FORMELOR DE ADAPTARE ALE ORGANISMELOR LA MEDIU
MI mieria
Mimetismul este adaptarea prin care unele specii mai puţin adaptate adoptă
culori şi chiar forme ale speciilor mai adaptate. De exemplu, şerpii neveninoşi din
regiunile tropicale se aseamănă la exterior cu cei veninoşi (fig. 2.14, 9-10),
fluturele Dismorphia astynome se aseamănă cu fluturele veninos Heliconius eucrate
(fig. 2.14, 4-5), gândacul Prosoplecta semperi se aseamănă după culoare
şi forma corpului cu buburuza (fig. 2.14, 1-2), fluturele Aegeria apiformis
(fig. 2.14, 7) şi musca Temnostoma vespiforme (fig. 2.14, 8) se aseamănă cu
viespea (fig. 2.14, 6).
Mimezia constă în asemănarea animalelor neapărate cu obiectele din mediul
ambiant. De exemplu, după forma corpului şi culoare omizile unor fluturi amintesc
ramurile; după structură şi culoare suprafaţa aripilor unor fluturi aminteşte suprafaţa
tulpinii arborelui uscat. Insectele ce-şi duc traiul pe scoarţa arborilor pot fi confun-
date cu lichenii ce cresc aici.
liotă
Multe animale au organe speciale de apărare: ace, ghimpi, carapace,
glande veninoase, glande odorifere, dinţi ascuţiţi etc. Astfel de organe de
apărare au şi unele plante (urzica, cactuşii, salcâmul, trandafirul ş. a.). Plantele
dispun şi de un şir de adaptări ce le permit polenizarea încrucişată, răspândirea
seminţelor ş.a. Toate aceste adaptări au putut apărea numai datorită selecţiei
naturale, asigurând supravieţuirea speciei în anumite condiţii.
dezvoltat ţesutul aerifer care asigură o suprafaţă
mai mare de contact al plantei cu mediul în
vederea ameliorării schimbului de gaze. La
secarea bazinului de apă aceste plante pier printre
primele. Aşadar, adaptările utile în mediul acvatic
s-au dovedit ineficiente î n afara accestuia. w M > fV
••..••• • B
Formarea de noi specii (speciaţia) este etapa Fig. 2.16. Schema speciaţiei: 1 -
finală a microevolutiei. în desfăşurarea speciaţiei s P f i a iniţială; 2 - formarea a două
r
... „ ' . . „ . subspecii; 3 - doua specii noi.
se disting doua etape: apariţia de adaptări la
condiţiile noi de viaţă şi formarea propriu-zisă a speciei noi în baza izolării ei de
specia-mamă. în funcţie de amplasarea teritorială a noii specii se deosebesc două
căi ale speciaţiei: allopatrică şi simpatrică.
Speciaţia allopatrică sau geografică este legată de izolarea spaţială a unor
populaţii ale speciei iniţiale. Populaţiile care ocupă diferite sectoare ale arealului
speciei sunt supuse diferitelor direcţii ale selecţiei naturale, determinate de
particularităţile mediului de viaţă. Treptat indivizii acestor populaţii se deosebesc
tot mai mult de specia la care aparţin. Dacă aceste deosebiri fac imposibilă
încrucişarea cu indivizii altor populaţii ale speciei materne, populaţia izolată devine
o nouă specie ifig. 2.16). Pe această cale au apărut diferite specii de plante şi
animale. De exemplu, lăcrimioarele au apărut în miocen şi s-au răspândit în pădurile
de foioase de pe un vast teritoriu. Glaciaţiile din cuaternar au fragmentat acest
teritoriu în mai multe zone izolate în care specia a evoluat diferit, dând naştere la
mai multe specii-fiice.
Speciaţia simpatrică (sau ecologica) se realizează în limitele arealului speciei
şi este asigurată de izolarea biologică. Drept exemplu de speciaţie simpatrică
serveşte apariţia noilor specii în baza poliploidiei şi hibridizării îndepărtate. Unele
specii de cartof se deosebesc după seturile de cromozomii: 12, 24, 48, 72. Toate
I aceste specii s-au format de la specia iniţială prin multiplicarea setului de
cromozomi. Poliploizii, de regulă, sunt mai viabili şi mai productivi şi prin
concurenţă pot substitui părinţii. Drept exemplu de speciaţie simpatrică poate servi
I formarea a două specii de clocotiş ca urmare a acţiunii selecţiei disruptive.
Amintiţi-vă şi enumeraţi câteva din cauzele izolării biologice.
4 MACROEVOLUŢIA
O dată cu formarea unor noi specii evoluţia nu se opreşte ci continuă într-un şir
I lung de generaţii la nivel de macroevoluţie. Speciile, asemănătoare după mai multe
I caractere esenţiale, dar izolate reproductiv, se unesc în genuri. Genurile apropiate
167
se unesc în familii, familiile în ordine, ordinele în clase, iar clasele în încrengături.
Unirea speciilor în taxoni de nivel superior indică asupra strămoşului lor comun
într-o anumită eră geologică. Tipul taxonului nou format depinde de era geologică
^ în care a avut loc separarea formelor înrudite. în sens larg, macroevolutie poate fi
i_ numită dezvoltarea vieţii pe Pământ în ansamblu. în desfăşurarea proceselor de
' micro- şi macroevolutie nu există deosebiri principiale, ele prezentând două faţete
<^ ale aceluiaşi proces - evoluţia - şi au loc sub acţiunea aceloraşi factori evolutivi.
5, TIPURILE EVOLUŢIEI
Se disting trei tipuri de evoluţie a lumii vii: divergenţa, paralelismul şi
convergenţa.
Evoluţia divergentă se realizează la toate nivelurile de organizare ale lumii vii
şi se rezumă la apariţia de la un taxon-mamă (specie, gen, familie, ordin ş.a.) a
două sau mai multe taxoane-fiice. La baza acestui tip de evoluţie stă selecţia
disruptivă şi izolarea. Sub acţiunea factorilor evolutivi, la reprezentanţii aceluiaşi
taxon, care nimeresc în condiţii diferite de viaţă, se formează adaptări diferite,
într-un anumit moment al evoluţiei, care poate dura câteva generaţii, deosebirile
acumulate vor fi atât de însemnate, încât taxonul iniţial se va separa în două sau
mai multe taxoane-fiice. înmulţirea de mai departe a acestora în baza selecţiei
naturale, pe durata unor perioade considerabile de timp, corespunzătoare epocilor,
poate duce la apariţia de noi genuri, familii, ordine şi alţi taxoni. Drept exemplu de
evoluţie divergentă poate servi apariţia ordinelor de mamifere acvatice (delfini,
balene), aeriene (liliecii) şi terestre. Evoluţia divergentă culminează prin apariţia
organelor omoloage.
Paralelismul. Dacă două sau mai multe grupe de organisme, apărute ca urmare
a divergenţei, ulterior evoluează în aceeaşi direcţie, vorbim de evoluţia după metoda
paralelismului. Pe această cale a avut loc, probabil evoluţia a trei linii de pinipede
(morsele, focile urecheate şi cele adevărate), a câtorva grupe de insecte zburătoare
la care aripile anterioare s-au transformat în elitre, a unor grupe de peşti dipnoi la
care s-au dezvoltat caractere de amfibii. Din punct de vedere genetic, evoluţia
paralelă se explică prin unitatea structurii genetice a grupelor înrudite şi variabilitatea
lor asemănătoare.
Dipus saggita
Allactaga major
Antechinomys
laniger Pedetes cafer
Fig. 2.17. Evoluţia convergentă a ani- Fig. 2.18. Seminţe şi fructe răspândite cu
malelor săritoare de pe diferite continente. ajutorul vântului.
171
- 1, Definiţi noţiunile de: microevoluţie, macroevoluţîe, specie, populaţie,
Z? selecţie naturală, adaptare.
~:;"- 2. Analizaţi criteriile speciei.
T__ 3. Explicaţi caracteristicile populaţiei pentru care este valabili legea Hardy»
D_ Wtsnberg.
-^ 4. Demonstraţi printr-un exemplu legea Hardy-Weinberg.
^ 5. Enumeraţi factorii evoluţiei lumii vii.
6, Explicaţi noţiunile de:
a) proces mutaţional;
b) variabilitate combinativă;
c) flux de gene;
d) unde populaţionale;
7, Notaţi prin A - daca afirmaţiile unite prin conjuncţia deoarece sunt Juste,
şl prin fî~daeă nu sunt juste.
1. Selecţia motrice duce la deplasarea valorii medii a caracterului, deoarece
acţionează în caz de schimbare a condiţiilor mediului.
2. Selecţia stabilizatoare acţionează în condiţii constante ale mediului, deoarece
duce la păstrarea formelor extreme.
3. Selecţia disruptivă duce la păstrarea valorii extreme a caracterului, deoarece
condiţiile mediului s-au schimbat într-atât, încât indivizii cu valori medii au fost
înlăturaţi.
8, Asociaţi noţiunile din coloana  eu caracteristicele din coloana B,
a. Culoare de camuflare; % _ Animalele neapărate iau forma şi culoarea
b
-Mimetism celor apărate.
c. Coloraţie de avertizare 2 Animalele neapărate iau forma obiectelor
d. Culoare şi formă djn .^
ameninţătoare 3 Cu|oarea si f o r m a ameninţătoare este
e. Culoare de camuflare î n s o t j t a de s u n e t e
172
13, Completat) tabelul cu exemple, copiindu-l pe caiet.
PROGRESUL BIOLOGIC REGRESUL BIOLOGIC
16. Scrieţi un eseu la tema: „Factorii nocivi care duc la degradarea geno-
tipului speciei umane".
17. Probleme la tema „Legea Hardy-Weinberg".
1. Albinismul la secară se transmite prin ereditate drept caracter autozomal
recesiv. Din 84 000 de plante cercetate 210 erau albinoşi. Determinaţi frecvenţa
genei albinismului la secară.
2. Albinismul la porumb se transmite prin ereditate drept caracter autozomal
recesiv. La unele soiuri de porumb plantele albinoşi se întâlnesc cu o frecvenţă de
25:10 000. Determinaţi frecvenţa genei albinismului la aceste soiuri de porumb.
3. Pe o insulă au fost numărate 10 000 de vulpi, dintre care 9 991 erau roşcate
şi albe. Culoarea roşcată o domină pe cea albă. Determinaţi procentul vulpilor
roşcate homozigote, roşcate heterozigote şi al celor albe.
4. La vitele mari cornute culoarea roşcată domină incomplet culoarea albă.
Hibrizii de la încrucişarea vitelor roşcate cu cele albe au culoarea sură. în regiunea
specializată în creşterea acestei rase au fost înregistrate 4 169 de vite roşcate, 3
780 sure şi 756 albe. Determinaţi frecvenţa genelor culorii roşcate şi a celei albe a
vitelor din această regiune.
5. Albinismul general se transmite prin ereditate drept caracter autozomal recesiv.
îmbolnăvirea se întâlneşte cu o frecvenţă de 1:20 000. Calculaţi numărul de heterozigoţi
în populaţie.
173
DEZVOLTAREA VIEŢII
PE PĂMÂNT
Tabelul 2.1
CRONOLOGIA EVENIMENTELOR PRINCIPALE
ÎN EVOLUŢIA VIEŢII PE PĂMÂNT
EVENIMENTEL
174
Continuare C\]
175
r\i
Jurasic
Triasic
Permian
Carboni-
fer
Devonian
Silurian
Ordovic
Cambrian
Precam-
brian
B
A. Era arhaică 1. Apariţia mamiferelor.
B. Era proterozoică 2. Apariţia peştilor crosopterigieni.
C. Era paleozoică 3. Apariţia ferigilor.
D. Era mezozoică 4. Apariţia reptilelor.
E. Era cainozoică 5. Apariţia primelor gimnosperme.
6. Ieşirea plantelor pe uscat.
7. Apariţia şi răspândirea angiospermelor.
NR. 1 GRUPULUI
D/O DE ANIMALE
a - - - eR ' n ^ ' v.~;
1. Nevertebrate
2. Amfibii
3. Reptile
4. Marsupiale
5. Mamifere superioare
179
ORIGINEA Şl
EVOLUŢIA OMULUI
frunte
proieminenţa
(gaura occipitală
supraorbitală
locul de inserţie
al muşchilor bărbie
CIMPANZEU
cefei
centru de
•
greutate
centru de j
OM greutate_
—
maxilarul
superior
r-rt. picior
!\ R SI Fig. 2.23. Cor
pararea schel
I bazin tului omului
\ '- ./' mână , \ cel al cimpar
zeului.
182
în acelaşi timp omul se deosebeşte esenţial de celelalte animale, inclusiv de
maimuţele antropoide. Este vorba, în primul rând, de poziţia verticală a corpului —"
şi consecinţele acesteia: cele patru curburi ale coloanei vertebrale, bolta plantară,
cutia toracică plată. Regiunea cerebrală a craniului predomină asupra celei faciale.
Suprafaţa scoarţei cerebrale alcătuieşte în medie 1250 cm2, iar volumul creierului ^Z
1000-1800 cm3, ceea ce depăşeşte parametrii corespunzători ai maimuţelor C\_
c
antropoide. Omului îi este caracteristică conştiinţa şi gândirea, care stau la baza -
activităţii sale de muncă, şi vorbirea. ^~-
care ulterior au dus la apariţia a două familii: pongide sau maimuţe antropoide
(gorila, urangutanul, cimpanzeul) şi hominide, de la care provine omul. Pongidele
au preferat pădurile, rămânând la modul de viaţă arboricol. Hominidele însă au
început să cucerească spaţiile deschise. Anume unele din aceste populaţii au şi
dat naştere strămoşilor omului - australopitecilor (fig. 2.24). Australopitecii
prezintă un grup de hominide astăzi dispărut care trăiau în turme, practicau vânatul
şi culesul fructelor şi foloseau în calitate de unelte de muncă pietre, beţe, oase.
Structura dinţilor demonstrează că erau omnivori. Cântăreau 20-50 kg, aveau o
înălţime de 120-150 cm şi un volum al craniului de 60 cm3. Mergeau pe membrele
posterioare, iar cu ajutorul celor anterioare prindeau animale, aruncau pietre etc.
Acum 2-3 mln de ani australopitecii au dat naştere unei ramuri mai progresive
- Homo erectus habilis (omul îndemânatic). Spre deosebire de australopiteci,
aceştia puteau confecţiona cele mai primitive unelte de muncă din pietriş. Atingeau
o înălţime de 150 cm şi aveau volumul creierului cu 100 cm3 mai mare. Dinţii se
asemănau cu ai omului contemporan, falangele degetelor erau aplatizate, primul
deget al tălpii era orientat ca şi celelalte. Deşi morfologic Homo erectus habilis
nu se deosebea considerabil de australopiteci, el reprezintă hotarul ce delimitează
maimuţele antropoide de oamenii străvechi. Evoluţia de mai departe a primelor
oameni s-a desfăşurat în trei etape: oamenii străvechi, oamenii fosili şi oamenii
contemporani.
Oamenii străvechi (arheantropii). Până în prezent au fost descoperite câteva
rămăşiţe ale oamenilor străvechi - pitecantropii şi sinantropii. Rămăşiţe ale
pitecantropilor (oamenii-maimuţe) au fost găsite pe insula Java (Indonezia) în
1891, iar a sinantropilor într-o peşteră din apropierea Beijingului. întrucât se
deplasau pe membrele posterioare, atât pitecantropii, cât şi sinantropii sunt
consideraţi reprezentanţi ai speciei Homo erectus (fig. 2.25). Pentru oamenii
străvechi era caracteristică confecţionarea uneltelor de muncă, descoperirea şi
mânuirea focului, o sursă suplimentară de energie termică. Volumul creierului de
circa 700-1200 cm3 permitea o vorbire primitivă. Bărbaţii puteau atinge o înălţime
de circa 160 cm şi mai mult. Fruntea era teşită, proeminenţa supraorbitală bine
dezvoltată, mandibulele masive. Toate aceste caractere deosebesc considerabil
arheantropii de oamenii contemporani.
184
Oamenii
străvechi.
Oamenii fosili (paleantropii). Din acest grup face parte omul de Neanderthal.
Rămăşiţele acestuia au fost găsite pentru prima dată în lunca râului Neanderthal
din Germania în 1856. Pentru neandertalieni este caracteristică statura mică
(155-165 cm), fruntea joasă teşită, proeminenţa supraorbitală exprimată, lobul
3
frontal bine dezvoltat, volumul creierului având circa 1400 cm . Particularităţile
mandibulei arată că ei posedau vorbirea elementară. Erau răspândiţi pe larg în
Europa, Africa şi Asia. întrucât au vieţuit în epoca glacială, se adăposteau în
peşteri în grupuri a câte 50-100 de indivizi. Confecţionau diferite unelte din piatră,
se îmbrăcau în piei, utilizau focul la prepararea hranei. Perfecţionarea de mai
departe a relaţiilor colective, dezvoltarea intelectului au dus unele grupe de
neandertalieni la formarea unei noi specii - Homo sapiens (fig. 2.26).
Oamenii contemporani (neoantropii). Primii oameni contemporani au apărut
acum 5 0 ^ 0 mii de ani. Un timp oarecare paleantropii şi neoantropii au convieţuit.
Ulterior neandertalienii au fost eliminaţi de oamenii contemporani - cromagnionii.
Rămăşiţele primilor oameni contemporani au fost găsite în peştera Cro-Magnon
din Franţa. Uneltele de muncă ale primilor oameni contemporani erau mai variate
şi mai avansate decât ale celor fosili, fiind confecţionate nu numai din piatră, dar
şi din oase, coarne. In peşterile populate de cromagnioni au fost găsite urme ale
artei murale, precum şi figurine de animale confecţionate din piatră sau os.
Cromagnionii aveau înălţimea de până la 180 cm, fruntea înaltă dreaptă, volumul
craniului de 1600 cm3, proeminenţa supraorbitală lipsea. Vorbirea articulată era
bine dezvoltată. Trăiau în adăposturi construite de ei şi în peşteri, începuse să
.. .v'/ , ,,
Fig. 2.26.
Oamenii
contemporani.
185
CV j
Fig. 2.27. Răs-
pândirea mo-
nocentristă a
omului.
5. RASELE UMANE
Deşi reprezentanţii speciei umane ce populează diferite regiuni geografice se
deosebesc după unele caractere de importanţă secundară, este evident că planeta
Pământ este populată de o singură specie de oameni. Homo sapiens sapiens este o
specie politipică, alcătuită dintr-un şir de tipuri secundare, care formează rasele
umane. Ele sunt răspândite pe teritorii geografice mai mult sau mai puţin distincte,
fără a lua în considerare efectele migraţiei. Deşi au fost înaintate şi promovate
diferite variante ale noţiunii de rasă, conform antropologiei clasice rasa reprezintă
un grup natural de oameni care manifestă un ansamblu de caractere fizice ereditare
comune, indiferent de limba, comportamentul şi naţionalitatea lor. Actualmente
sunt delimitate trei rase mari, în cadrul cărora se deosebesc un şir de rase mai
mici. Schimbul liber de indivizi în zonele de contact ale raselor mari a generat un
şir de rase mixte cu gene amestecate de la două sau mai multe rase. Deosebirea
dintre reprezentanţii diferitelor rase se manifestă prin particularităţi morfologice,
cum sunt, bunăoară, culoarea pielii, părului, ochilor, forma nasului, buzelor ş. a.
Aceste deosebiri s-au format şi păstrat în anumite condiţii ale mediului înconjurător.
189
rr^ 1, Descrieţi concepţiile lui Aristotel, Lamarck, Darwin despre originea omului.
—1 2. Explicaţi esenţa principalilor teorii cu privire la originea omului;
w' a) biosocială; b) rasistă; c) social-darwinismul.
~ 3. Analizaţi poziţia omului în sistematica lumii vii.
<Z 4. Enumeraţi criteriile după care omul este clasat în:
O a) încrengătura vertebrate;
b) clasa mamiferelor;
c) subclasa mamifere placentare.
5. Reprezentaţi sub formă de tabel asemănările şi deosebirile dintre om
şî maîmuiţeie antropoide,
6. Analizaţi cauzele despărţirii driopitecilorln 2 ramuri.
7. Descrieţi modul deviată şî aspectul morfofizioiogic ai australopitecilor,
8. Comparaţi modul de viaţă şi aspectul morfofizioiogic al austraîopitecîfor
şî Homo erectus habiiîs,
9. Descrieţi modul de viaţă şi aspectul morfofizioiogic al oamenilor:
a) străvechi; b) fosili; c) neoandertalieni.
10. Analizaţi concepţia monocentrică şi policentrică a apariţiei omului.
11. Alcătuiţi arborele antropogenezei.
12. Descrieţi factorii climatici care au contribuit fa apariţia raselor.
13. Analizaţi corelaţia aspectului morfologic al raselor cu factorii climatici.
14. Expuneţi şi argumentaţi concepţia proprie despre evoluţia omului.
15. Scrieţi un eseu la tema „Rasele umane sunt egale" după algoritmul:
a) originea comună a raselor umane;
b) factorii climatici ai apariţiei raselor;
c) argumente ce ar combate lupta rasială.
18. Alegeţi răspunsurile corecte.
1. Homo sapiens:
a) strămoşul direct al omului de astăzi;
b) creatorul pietrei cioplite;
c) avea o capacitate craniană de 1000-1250 cm;
d) urmele lui au fost găsite pe insula Java.
2. Rasele umane:
a) sunt unităţi stabile genetic;
b) se găsesc într-o continuă transformare genetică;
c) există şi rase umane pure;
d) gena culorii albastre a ochilor este prezentă la toate rasele.
Ecologia. Obiectul de studiu şi
importanţa
Ecologia organismelor
.1 Ecologia populaţiilor
r
Ecologia ecosistemelor
1
ECOLOGIA. OBIECTUL DE
STUDIU Şl IMPORTANŢA
:
•;;;'••;;•••::;•••;;• •' • " - f " ^ r l V " •' ;-,'; . - • ' ' • • •.-••••/••:
Ecologia (de la gr. "oicos" - casă şi "logos" - ştiinţă) este o ştiinţă relativ tânără
care studiază relaţiile stabilite istoric dintre organisme şi mediul lor de viaţă. Termenul
de ecologie a fost propus de zoologul german E. Haeckel în a. 1869. Ca ştiinţă
ecologia s-a conturat abia pe la mijlocul sec. al XIX-lea, când s-au acumulat suficiente
date despre varietatea lumii vii, despre particularităţile mediului de viaţă a fiecăruia
dintre ele. Atunci a devenit clar că nu doar alcătuirea şi dezvoltarea organismelor,
dar şi relaţiile lor cu mediul de viaţă sunt supuse anumitor legităţi. Anume acestea
au şi devenit obiectul de studiu al ecologiei. Astăzi ecologia prezintă un sistem
ramificat de ştiinţe dintre care distingem ecologia generală, care studiază legităţile
relaţiilor cu mediul specifice tuturor grupelor de organisme şi direcţiile particulare
ce se referă la grupe concrete de organisme {ecologia microorganismelor, insectelor,
peştilor, păsărilor, mamiferelor, plantelor etc.). Pornind de la faptul că pentru natura
vie sunt caracteristice diferite niveluri de organizare ale structurilor sale {fig. 3.1).
studiile ecologice generale se diferenţiază după nivelul de organizare al lumii vii
pe care îl abordează. Ca urmare ecologia generală se subîmparte în ecologia
organismelor (autecologia), ecologia populaţiilor (demecologia) şi ecologia
biocenozelor (sinecologia).
Schema 3.1
NIVELURILE DE ORGANIZARE ALE LUMII VII
Stabiliţi după schema 3.1 care din nivelurile de organizare ale lumii vii
sunt obiectul de studiu al ecologiei.
192
integrarea microsistemelor şi macrosistemelor
ierarhii specifice
organism
pluricelular
celulă şi
organism
' pluricelular
populapie de celule
(organisme unicelulare)
cromozomi
sistem molecular
Schema 3.2
VARIETATEA RESURSELOR NATURALE
i
epuizabile neepuizabile
— ^ ^
Ecologia contemporană a scos în evidenţă una din cele mai grave erori ale
omenirii, entuziasmată de succesele obţinute de ştiinţă şi tehnică. Mult timp se
considera că omul este un rege al naturii care are menirea de a o cuceri, supunând-o
intereselor sale. Mersul istoriei a arătat însă că această cale este o linie moartă în
evoluţia omenirii. Ea nu numai că a dus şi duce la creşterea numărului de catastrofe
ecologice, dar şi periclitează existenţa omului pe Pământ, întrucât subminează
stabilitatea biosferei în ansamblu. Legile ecologiei avertizează omenirea că este
necesar să-şi schimbe radical atitudinea faţă de natură, să pună în prim-plan nu
cucerirea ei, ci colaborarea cu ea, atitudinea grijulie faţă de tot ce este viu. Toau
formele de activitate trebuie astfel reorganizate, încât să vindece "rănile" provocau
şi să prevină producerea altora. Aceasta este unica cale de asigurare a existenţei
de mai departe a omului pe Pământ şi de prosperare a civilizaţiei umane. De aceea
astăzi capătă o importanţă deosebită cunoştinţele ecologice ale fiecărui cetăţean,
în orice domeniu de activitate.
194
1. Definiţi noţiunea de ecologie,
2. Descrieţi pe scurt Istoricul dezvoltării ecologiei ca ştiinţă.
3. Enumeraţi subdiviziunile ecologiei:
a) în funcţie de grupe concrete de organizare;
b) în funcţie de nivelurile de organizare ale lumii vii.
4. Deduceţi sarcinile ecologiei
a) teoretice,
b) practice.
5. Indicaţi câte 3 exemple de activităţi ale omului în regiunea voastră care
au avut impact pozitiv şi negativ asupra (mediului înconjurător).
6. Alcătuiţi un eseu „Ecologia - baza ştiinţifică a folosirii naturii".
7. Alcătuiţi un poster ecologic ce ar servi ca un avertisemt împotriva poluării
mediului.
8. Completaţi tabelul, copiindu-î pe caiet.
molecular
celular
de ţesut şi organe - • :
de organism
de populaţie
de biocenoză
de biosferă
195
tema
O ^ ECOLOGIA
ORGANISMELOR
Mediul de viaţă este partea naturii care înconjoară organismul şi cu care acesta
contactează nemijlocit. Vieţuitoarele contemporane populează patru medii de viaţă:
acvatic, terestru-aerian, solul şi însăşi organismele vii. Elementele mediului de
viaţă capabile să exercite o acţiune directă sau indirectă asupra organismelor vii
sunt desemnate ca factori ecologici. în funcţie de natura lor, deosebim factori
abiotici, biotici şi antropogeni. Factori abiotici sunt proprietăţile naturii nevii:
lumina, temperatura, umiditatea, compoziţia salină a apei şi solului, presiunea
atmosferică etc. Factorii biotici prezintă relaţiile dintre organismele vii, iar factorul
antropogen ţine de activitatea omului.
/ Zona activităţii
Zona de oprimare normale Zona de oprimare
Forţa de acţiune
Limitele de rezistenţă ale speciei a factorului
(fig. 3.2). Analizând graficul reprezentat în fig. 3.2, distingem următoarele legităţi
în acţiunea factorilor ecologici:
1. Anumite valori ale factorului ecologic sunt deosebit de favorabile pentru
activitatea vitală a organismelor, reprezentând valoarea optimă a factorului dat.
Aflaţi după fig. 3.3 temperaturile optime pentru creşterea unor specii
de plante.
2. Cu cât mai mult se abat valorile factorului de la valoarea optimă, cu atât mai
puternic se inhibă activitatea vitală a organismelor.
3. Punctele critice, locul de intersecţie a curbei cu axa orizontală, desemnează
valori ale factorului pe care organismul nu le poate suporta. Depăşirea acestor valori
înseamnă moartea organismului. Distanţa dintre punctele critice reprezintă gradul
de rezistenţă al organismului la schimbarea factorului. Condiţiile apropiate de
punctele critice sunt deosebit de dificile pentru supravieţuire şi sunt numite extreme.
Construind curbele optimului unui factor oarecare, de exemplu a temperaturii,
pentru diferite specii, vom observa că ele nu coincid. Cauza rezidă în faptul că
pentru o specie valoarea unui factor oarecare poate fi optimală, iar pentru alta să
prezinte punctul critic (fig. 3.4). De exemplu,
40
cămilele nu suportă deserturile nordice, iar renii Ceiba
pentandra
şi lemingii - cele sudice. Nici poziţia punctelor 35
Legea factorului limitant. Factorii abiotici ce se abat cel mai mult de la valoarea
optimă îngreuiază într-o măsură mai mare existenţa speciei în condiţiile date.
Anume de acest factor, numit limitant, şi depinde într-o perioadă concretă
supravieţuirea indivizilor. în alte perioade de timp limitanţi pot fi alţi factori. De
exemplu, creşterea şi dezvoltarea grâului, respectiv şi roadă de grâu, pot fi limitate
fie de temperaturile critice, fie de surplusul sau insuficienţa de umiditate, fie de
insuficienţa de săruri minerale.
Factorii limitanţi determină arealul geografic al speciei. De exemplu, răs-
pândirea speciei spre nord poate fi oprită de insuficienţa de căldură, iar spre sud
- de insuficienţa de umiditate sau de temperaturile prea ridicate. Pentru a
determina dacă o specie va putea exista într-o regiune geografică sau alta, este
necesar de a stabili, în primul rând, prezenţa sau lipsa în regiunea dată a unui
factor limitant pentru specia dată.
•
Evidenţierea factorilor limitanţi prezintă o importanţă deosebită în practica agricolă,
deoarece prin anihilarea lor se poate spori roadă la hectar sau productivitatea animalelor. Dacă
conţinutul de fosfor în sol reprezintă 50% din normă, iar cel de potasiu - 20%, la o valoare
optimă a celorlalţi factori, roadă la hectar va fi de cinci ori mai mică. Factorul limitant în acest
caz este conţinutul de potasiu. Aducerea conţinutului acestui element la valorile optime va
mări roadă, dar ea totuşi va fi de două ori mai mică decât cea aşteptată. Factorul limitant va fi
acum fosforul. Surplusul de săruri de asemenea frânează creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Aşadar, obţinerea de roade înalte presupune menţinerea tuturor factorilor de mediu la valori
optimale.
201
Stabiliţi după curbele intensităţii fotosintezei din fig. 3.5 care plante sui
heliofite şi care sciofite.
Sorg
Rolul luminii în viaţa ani-
Porumb malelor este mult mai puţin
important decât în viaţa plan-
Grâu
Ierburi iubitoare
telor. Animalele au nevoie de
•S
de lumină lumină, în principal, pentru a se
Fag
orienta în spaţiu.
Ierburi iubitoare de umbră
Muşchi rezistenţi la umbră Reacţia organismelor (plan-
3 10 20 30 40 50 60 70 80 90 telor şi animalelor) la ritmul
Iluminarea diurn de iluminare, adică la ra-
Fig. 3.5. Oscilaţia curbei intensităţii fotosintezei la portul perioadei luminoase şi
diferite grupe de plante.
întunecate a zilei, este numită
fotoperiodism. La plante fotoperiodismul se manifestă în oscilaţia intensităţii
proceselor fiziologice, sinteza hormonilor, ceea ce condiţionează la rândul său
înlocuirea fazelor ciclului vital, apariţia frunzelor, bobocilor de floare, înflorirea,
formarea seminţelor şi fructelor, căderea frunzelor ş.a.
La animale fotoperiodismul controlează perioada de împerechere, fecundarea,
năpârlirea, migraţiile, hibernarea ş.a. Cunoaşterea particularităţilor fotoperiodis-
mului permit de a prognoza dinamica efectivului, de a dirija dezvoltarea animalelor
în condiţii artificiale de întreţinere. In baza fotoperiodismului la plante şi animale
s-au format ritmurile biologice: anuale, diurne.
Temperatura
Adaptările termice ale plantelor. Plantele ce cresc în condiţii de temperatură
variabilă a mediului se pregătesc din timp pentru suportarea gerurilor. Ele
acumulează încă din vară glucide, aminoacizi şi alte substanţe ce leagă apa, ceea
ce sporeşte rezistenţa la îngheţ a celulelor. Temperaturile ridicate de la mijlocul
iernii, dar mai ales cele de la sfârşitul ei, reduc brusc rezistenţa plantelor la îngheţ.
De aceea îngheţurile de primăvară pot vătăma ramurile tinere, mugurii florali chiar
şi la speciile rezistente la îngheţ.
Supraîncălzirea plantelor pe timp de arşiţă este evitată prin: intensificarea
transpiraţiei, reflectarea şi dispersarea luminii de la suprafaţa lucioasă sau pubescentâ
a frunzelor, reducerea suprafeţei încălzite prin suprapunerea frunzelor etc.
Adaptările termice ale animalelor. Se cunosc trei căi de adaptări termice ale
animalelor:
1. Termoreglarea chimică se bazează pe obţinerea energiei de pe urma descom-
punerii substanţelor organice, de aceea animalele pe timp de iarnă consumă mai
multă hrană sau folosesc rezervele de grăsime acumulate în timpul vierii. Dii
202
această cauză termoreglarea
chimică este slab dezvoltată la
animalele din zonele unde îşi
găsesc cu greu hrană pe timp
de iarnă. Este vorba de anima- Vulpea polară
După raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul lui putem determina regiunea
geografică în care trăieşte animalul dat. Forma compactă a corpului avantajează
animalele din emisfera nordică, întrucât se reduce suprafaţa de cedare a căldurii.
Pentru animalele din emisfera sudică sunt specifice dimensiuni relativ mari ale
membrelor şi ale diferitelor proeminenţe de pe corp (coadă, urechi, cioc etc.). De
exemplu, urechile mari ale elefantului, vulpii mici-de-pustiu, iepurelui american
sunt bine vascularizate şi servesc drept organ de termoreglare.
3. Termoreglarea comportamentală se realizează prin deplasarea în spaţiu,
schimbarea poziţiei corpului, folosirea diferitelor adăposturi, hibernarea, estivaţia
la. Pentru multe animale, de exemplu pentru poikiloterme, aceasta este unica
metodă de adaptare la regimul termic al mediului de viaţă.
203
Tabelul 3.1
UNELE CARACTERISTICI FIZIOLOGICE ALE MAMIFERELOR
ÎN STARE DE HIBERNARE
MASA ri\tv*vc;n i M ELIMINAREA TEMPERATURA
CORPULUI RESPIRAŢIEI RILE CAI3DIACE CĂLDURII CORPULUI
SPECIA
(tng) pe rnin pe r nin (în kjkg/orâ) în °C
DE
Jt AifltJV A f ICT
ANImALfz
vara iarna veghe hiber- veghe hiber- veghe hiber- veghe hiber-
nare nare nare
Ariciul 684 600 40-50 6-8 — — 14,5 0,33 34 2
Marmota 1868 2146 20-35 3-5 100 10 9,8 0,46 36-38 5-8
Ţistarul 227 275 100-360 1-15 100-350 5-19 17,7 0,46 35-39 1-13
Pârşul 127 130 - - - - 20,8 0,29 37-38 3-4
Hârciogul - - 32 8 150-200 12-15 - - 38-39 4-5
Umiditatea
204
Tabelul 3.2
CONŢINUTUL DE APĂ ÎN CORPUL DIFERITELOR ORGANISME VII
206
animale pe parcursul evoluţiei s-au format diferite adaptări pentru satisfacerea
necesităţilor în apă. Acestea pot fi grupate în comportamentale, morfologice şi
fiziologice. Adaptări comportamentale sunt căutarea locurilor de adăpat, alegerea
unor locuri de viaţă mai favorabile din punctul de vedere al aprovizionării cu apă,
săparea vizuinilor ş.a. Cochilia melcului, crusta racului, cuticula insectelor,
tegumentul cheratinizat al reptilelor şi alte formaţiuni care reţin apa în corpul
animalelor fac parte din adaptările morfologice ale animalelor prevăzute pentru
reducerea pierderilor de apă.
Capacitatea de formare a apei metabolice, economisirea apei la formarea urinei
şi fecaliilor, reducerea intensităţii transpiraţiei şi a pierderilor de apă de pe mucoase,
sporirea rezistenţei la deshidratare sunt doar unele din adaptările fiziologice ale
animalelor la regimul hidric al mediului de viaţă.
Pierderile de apă prin transpiraţie pe timp de arşiţă se reduc fie prin repaos
absolut, fie prin suportarea pe o durată scurtă a supraîncălzirii corpului. De exemplu,
cămilele pot suporta o încălzire a corpului de până la + 40,7°C. Surplusul de căldură
se elimină în timpul nopţii prin radiaţie directă datorită faptului că aerul noaptea
este mai rece decât corpul. Mai rezistente la deshidratare sunt cămilele care suportă
fără consecinţe pierderile de apă de până la 27%, oile - până la 23%, câinii - până
la 17%. Pentru om, pierderile de apă ce depăşesc 10% din masa corpului sunt
mortale.
Adaptările organismelor la alţi factori ecologici ai mediului terestru-aerian.
Un rol important în viaţa organismelor terestre îl joacă şi alţi factori ecologici,
printre care aerul (compoziţia, presiunea, mişcarea), solul (compoziţia minerală şi
organică), relieful suprafeţei terestre.
Limita maximă la care se pot întâlni organisme vii în munţi este de 5 800 m, şi
doar condorii se pot ridica la o înălţime de 10 000 m. Factorul limitant al răspândirii
organismelor în aer este presiunea atmosferică. O dată cu creşterea altitudinii,
presiunea atmosferei descreşte, fapt ce face dificilă respiraţia din cauza micşorării
conţinutului de O2.
Temperatura solului, aeraţia, stratificarea, compoziţia şi structura lui, relieful
localităţii de asemenea influenţează viaţa organismelor terestre, îndeosebi a plantelor.
De exemplu, caracterul sistemului radicular depinde de structura solului. Pe solurile
unde sunt îngheţuri multianuale rădăcinile plantelor pătrund la adâncimi nu prea
mari, fiind repartizate mai mult în lături. Pe solurile cuprinse periodic de îngheţ
rădăcinile pătrund la adâncimi mari, fără a se răsfira în lături. Unele specii de plante
s-au adaptat la soluri acide, altele la soluri bazice.
207
Pentru animale, care sunt organisme heterotrofe, aceste caracteristici ale solului
nu au nici o importanţă. La ele constatăm cele mai variate adaptări în vederea
deplasării pe diferite tipuri de teren. De exemplu, membrele copitatelor şi struţilor,
animale ce populează spaţii deschise, sunt adaptate la deplasarea pe un teren tare,
la şopârlele ce populează nisipurile mişcătoare degetele sunt mărginite de solzi
cornoşi care măresc suprafaţa de sprijin etc.
Mediul de viaţă acvatic. Specificul adaptărilor organismelor
la acest mediu
Pe parcursul evoluţiei organismele acvatice s-au adaptat la viaţă într-un anumit
strat de apă. Ca urmare, s-au constituit 3 grupe ecologice de animale acvatice:
planctonul, nectonul şi bentosul.
Planctonul este constituit de plante şi animale acvatice care populează stratul
de la suprafaţă al apei, aflate aici în stare suspendată şi care nu se pot opune
curenţilor de apă. Mod de viaţă planctonic duc toate algele cu flageli, iar dintre
animale, reprezentanţi ai protozoarelor, celenteratelor, crustaceelor. Aflarea în apă
în stare suspendată a reprezentanţilor planctonului este asigurată de un şir de
adaptări, dintre care menţionăm micşorarea greutăţii specifice (substituirea
amidonului de rezervă prin ulei şi prezenţa vacuolelor gazoase la alge, incluziuni
gazoase, schelet poros şi ţesuturi gelatinoase la animale) şi mărirea suprafeţei
relative a corpului, ceea ce măreşte frecarea de apă (diferite excrescenţe, alungirea
corpului).
Nectonul este format din animale acvatice de talie mare: peşti, mamifere
acvatice, moluşte cefalopode, precum şi animalele ce se înmulţesc pe uscat, dar se
hrănesc în apă. Reprezentanţii nectonului se opun activ curenţilor de apă.
Bentosul prezintă totalitatea organismelor ce populează fundul bazinelor de
apă. Animale bentonice sunt spongierii, actiniile, coralii, unele moluşte bivah e
crevetele, unii viermi ciliaţi şi crustacee. Fitobentosul mărilor şi oceanelor consta,
în principal, din alge brune şi roşii, iar al bazinelor de ape dulci din alge verzi -
unele plante superioare (rogozul, papura, săgeata-apei ş.a.).
Răspândirea vieţii în apă este influenţată de următoarele proprietăţi ale apei:
densitatea, conţinutul de oxigen, salinitatea, temperatura, iluminarea.
Densitatea apei este mai mare decât a aerului, fapt ce îngreuiază deplasarea
activă a reprezentanţilor nectonului. Forma hidrodinamică a corpului, dezvoltarea
musculaturii sunt doar două din adaptările animalelor acvatice la locomoţia în apă.
Conţinutul de oxigen în apă nu depăşeşte 10 ml într-un 1 1 de apă. Suia
principală de oxigen în apă sunt algele verzi, de aceea limita de răspândire -
animalelor acvatice depinde de adâncimea la care acestea cresc. Conţinutul de
oxigen în apă mai depinde de temperatura şi salinitatea apei, gradul de poluare.
La vertebratele de apă dulce, lichidele din interiorul corpului sunt mai con-
centrate (hipertonice) decât apa în care acestea îşi duc viaţa. Pentru menţinerea
concentraţiei lichidelor interne la un nivel constant, animalele de apă dulce "desă-
rează" apa dulce, absorbind ionii de Na+ şi Cr~ cu ajutorul unor celule speciale
localizate în branhii, piele, cavitatea bucală, cloacă. Mediul intern al vertebratelor
marine are o concentraţie mai joasă a substanţelor osmotic active decât mediul
ambiant. Pentru menţinerea ei, animalele marine "desărează" apa de mare folosită,
eliminând surplusul de sare prin celule speciale ale branhiilor, glande speciale,
intestin, rinichi. Animalele, mediul intern al cărora este hipotonic în comparaţie
cu mediul acvatic, sunt ameninţate de deshidratare. Fenomenul este evitat de
tegumentele lor impermiabile care previn pierderile de apă.
Regimul termic al bazinelor de apă. Datorită capacităţii termice înalte a apei
cedarea sau primirea de căldură nu provoacă oscilaţii bruşte ale temperaturii ei. Mai
variabilă este temperatura straturilor superioare. Speciile de apă dulce care preferă
apele mai calde, în perioada rece a anului cad în amorţire până în primăvară.
Regimul de lumină al bazinelor de apă. în apă este mai puţină lumină decât
în aer. Cu adâncimea cantitatea ei scade ca urmare a absorbţiei de către apă.
Absorbţia luminii depinde de transparenţa apei: apele tulburi absorb mai multă
lumină decât cele curate. în adâncurile oceanului drept sursă de lumină servesc
animalele iluminiscente.
Adâncimea maximă la care pătrunde lumina determină limita de răspândire a
plantelor acvatice. Cel mai adânc pătrund algele roşii, care preferă adâncimile de
I 40-60 m, dar pot fi întâlnite şi la adâncimi mai mari: 100-200 m.
I 14 Biologie, ci. a XII-a
209
Determinaţi după dimensiunile ochilor adâncimea la care îşi duc viaţa
hidrobionţii din fig. 3.8 şi stabiliţi relaţia dintre dimensiunile o
adâncimea la care vieţuiesc.
211
1. Definiţi noţiunile de: a) mediu de viaţă; b) factor ecologic.
2. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta clasificarea mediilor de viaţă şi a
factorilor ecologici.
3. Explicaţi prin exemplu esenţa legii optimului pentru diferiţi factori ecologici.
4. Alcătuiţi un grafic ce ar reprezenta curbele optimului temperaturii,
umidităţii şi a! luminii pentru o plantă de cultură,
5. Definiţi noţiunea de factor iimîtant.
6. Completaţi schema:
213
ettta-
ECOLOGIA
POPULAŢIILOR
O populaţie se consideră
V Stf
normală dacă este reprezentată
de toate sau aproape de toate
grupele de vârstă. Prezenţa
tuturor grupelor de vârstă nu f
w
1 2 3 4
exclude posibilitatea predomi-
f1 it
nării unora dintre ele. în funcţie
de grupa de vârstă care predo-
mină se disting populaţii tinere,
fi
i
de vârstă medie şi senile. Cele I
tinere şi de vârstă medie se pot
mil*
m
automenţine pe cale vegetativă
sau sexuală, spre deosebire de
populaţiile senile. Reprezen- 5 1
6
.4
tanţii acestora din urmă nu 7
numai că produc mai puţine
seminţe, dar şi formează mai
puţini lăstari şi rădăcini noi.
Astfel de populaţii sunt ame-
3 9
ninţate cu pieirea.
Structura de vârstă a popula- Fig. 3.10. Grupele de vârstă ale unei populaţii de
ţiilor este determinată de parti- păiuş-de-livadă: 1 -plantulă; 2,3,4-plante tinere; 5,6,
7 - plante mature; 8 , 9 - plante senile.
215
cularităţile biologice ale speciei: periodicitatea fructificării, numărul de seminţe
produse, durata de păstrate a capacităţii germinative, capacitatea de regenerare
ş.a. Manifestarea acestora depinde de condiţiile mediului de viaţă. De exemplu, în
anii secetoşi plantele ierboase îmbătrânesc mai repede, formând mai puţine seminţe
ca de obicei, cu o capacitate germinativă scăzută. în anii ploioşi, din contra,
populaţiile de plante ierboase întineresc, deoarece în prezenţa condiţiilor favorabile
creşterea plantelor se prelungeşte pe o durată mai mare de timp. In anumite condiţii
de viaţă, la un păşunat excesiv, unele grupe de vârstă decad.
Exploatarea raţională de către om a populaţiilor naturale ale unor specii de animale presupune
cunoaşterea structurii lor de vârstă. în cazul speciilor cu un spor anual considerabil, o bună
parte a populaţiei poate fi înlăturată, fără a periclita efectivul acesteia. De exemplu, pescuirea
a 50-60% din indivizii maturi ai unei populaţii de lostriţă nu pune în pericol efectivul popula-
ţiei, în privinţa somonului aceste cifre trebuie reduse cu mult, în caz contrar populaţiile se pot
reduce considerabil.
Cunoaşterea structurii de vârstă a populaţiei oraşelor, satelor este necesară pentru planificarea
dezvoltării curente şi de perspectivă a acestor aşezări omeneşti: construcţia de şcoli, de case
de locuit, spitale, case pentru bătrâni, precum şi planificarea locurilor de muncă. Cele spuse
sunt valabile şi pentru populaţiile de plante. Predominarea pe o păşune a indivizilor senili,
incapabili de reproducere, este un semnal de alarmă. Pentru a salva această păşune de dispariţie,
trebuie luate măsuri de întinerire.
217
Structura spaţială a populaţiilor
Utilizarea raţională a resurselor naturale ale unui anumit teritoriu depinde de
numărul de indivizi ce-1 populează şi de repartizarea lor în spaţiu, care de regulă
nu este neuniformă. Cauza rezidă în neomogenitatea condiţiilor de viaţă pe spaţiul
ocupat şi în particularităţile biologice ale speciilor. Astfel de particularităţi la plante
sunt înmulţirea vegetativă, răspândirea slabă a seminţelor şi încolţirea lor lângă
planta-mamă, iar la animale - viaţa în familii, colonii, cârduri etc.
Ca urmare apar acumulări de indivizi care se deosebesc după numărul de
indivizi, densitate, structura de vârstă, spaţiul ocupat.
2. DINAMICA POPULAŢIILOR
Mecanismele de reglare a efectivului populaţiilor. Teoretic efectivul oricărei
populaţii poate creşte la nesfârşit. în condiţii naturale el oscilează însă în jurul unui
nivel mediu. Abaterile de la acest nivel au o valoare diferită şi sunt condiţionate de
două grupe de factori: modificatori şi reglatori. Modificatori sunt factorii abiotici ai
mediului, calitatea şi cantitatea hranei, activitatea duşmanilor etc. De exemplu, în I
condiţii climatice favorabile lăcustele se reproduc în masă, suprapopulând teritoriul
ocupat de ele. în condiţii nefavorabile efectivul populaţiei se reduce substanţial,
uneori până la dispariţia ei de pe teritoriul dat. Factorii modificatori nu reglează însă
efectivul populaţiei, ci fac doar ca acesta să oscileze într-o direcţie sau alta.
Funcţia de factori reglatori ai efectivului populaţiilor o exercită factorii biotici
(relaţiile inter- şi intraspecifice).
Varietatea relaţiilor interspecifîce. După efectul direct pe care aceste relaţii
îl au asupra indivizilor celor 2 specii, relaţiile interspecifice se grupează după cum
este arătat pe schema 3.4.
218
Schema 3.4
VARIETATEA RELAŢIILOR INTERSPECIFICE
Relaţii bilateral neutre sunt specifice pentru două specii care nu exercită nici
o influenţă una asupra celeilalte. De exemplu, albina este indiferentă faţă de şoarece,
şoarecele faţă de râmă, iar râma facă de nevertebratele din sol.
Relaţii bilateral negative (relaţiile de concurenţă) se stabilesc între două specii cu
cerinţe ecologice asemănătoare. Acest tip de relaţii, mai devreme sau mai târziu, duce
la eliminarea unei specii de către cealaltă. Fenomenul a fost demonstrat de G Gauze
în experimentele cu trei specii de parameci: P. caudatum, P. aurelia şi P. bursaria care
se hrănesc cu drojdii şi bacterii. La cultivarea separată fiecare specie creşte numeric,
stabilizându-se după atingerea unui anumit efectiv care poate supravieţui în condiţiile
date (fig. 3.13,1, 2, 3). La cultivarea în aceeaşi eprubetă P. caudatum şi P. aurelia, cea
de a doua specie, după o perioadă de creştere, a început să se reducă numeric şi în scurt
timp a pierit (fig. 3.13, 4). La cultivarea în comun a P. caudatum şi P. bursaria ambele
specii convieţuiau paşnic mult timp (fig. 3.13, 5). Deci, aceste două specii nu sunt
concurente: prima se hrăneşte cu bacterii, iar cealaltă - cu drojdii.
200 r
P. aurelia P. caudatum 150 P. bursaria °
200 200 100
100 100 50
8 12 16 20 24 8 12 16 20 24 8 12 16 20
150
a P caudatum a
P. caudatum a
b P. aurelia 100 P, bursaria b
50
0
8 12 16 20 24 a 4 8 12 16 20
219
Deosebit de acută este concurenţa dintre plante, deoarece ele nu pot părăsi
=^ locurile de creştere pentru a evita concurenţa. în concurenţa dintre plante supra-
" vieţuiesc indivizii care reuşesc să absoarbă mai multă sevă brută şi să acumuleze
v^ mai multă energie solară. De exemplu, la cultivarea în comun a două specii de
i^ trifoi, prima formează frunze cu peţioli scurţi specia Trifolium repens. în scurt
^ timp ea este însă umbrită de Trifolium fragiferum, care are peţioli mai lungi.
220
Relaţii unilateral neutre şi unilateral pozitive.
La acest tip de relaţii se referă comensalismul şi
amensalismul. Comensalismul prezintă utilizarea
unilaterală de către o specie a alteia fără a-i
provoca daune. De exemplu, hienele se hrănesc
cu resturile rămase de la masa leilor. în cuiburile A
păsărilor, vizuinile rozătoarelor trăiesc un număr
mare de celenterate, atrase de microclima acestor Fig. 3.14. Nodozităţi pe rădăcini
de mazăre (1) şi lupin (2).
adăposturi şi de hrana ce o găsesc aici (resturi
organice în descompunere). Multe din aceste celenterate nu pot fi întâlnite în afara
vizuinelor. Plantele epifite (iedera) cresc pe scoarţa arborilor, fără a le aduce daune.
în caz de amensalism, unul dintre parteneri nu se poate dezvolta în prezenţa
celuilalt. De exemplu, dezvoltarea plantelor ierboase într-o pădure este oprimată
de coroana arborilor. Pentru arbori vecinătatea plantelor ierboase nu are, însă, nici
un rol.
Relaţii unilateral pozitive şi unilateral negative sunt răpitorismul (relaţii de
tipul răpitor-jertfă) şi parazitismul. Răpitorismul prezintă astfel de relaţii în care
indivizii unei specii se hrănesc cu indivizii alteia. Acest tip de relaţii este cel mai
răspândit în natură şi se atestă nu numai între animale, dar şi între animale şi
plante, de exemplu, între plantele insectivore şi insecte.
Relaţiile de răpitorism duc la dezvoltarea progresivă a ambelor specii antrenate
în această relaţie. Dacă răpitorul se hrăneşte cu animale relativ mari care aleargă
bine, opun rezistenţă, se ascund, atunci rămân în viaţă indivizii care fac aceasta
cel mai bine. în cazul când răpitorul se hrăneşte cu pradă măruntă, puţin mobilă,
incapabilă de a se apăra, selecţia are loc după mijloacele de mascare, de apărare
pasivă (mimicria, carapacea, cochilia, crusta, ghimpii etc.).
Rezultatul relaţiilor de răpitorism depinde, în primul rând, de raportul cantitativ
al speciilor antrenate în această relaţie. Dacă răpitorii capturează şi devorează
jertfa aproximativ cu aceeaşi viteză cu care aceasta se înmulţeşte, atunci efectivul
80 * B /
• • • sume prădătorul, are loc o
60
40
• • • •
explozie numerică a primei.
20 încă în anii 20 ai sec. XX eco-
10 12 14 16
logul englez Ch. Elton a atras
Fig. 3.16. Reprezentarea grafică a relaţiilor răpitor- atenţia la oscilaţiile numerice
jertfă pe exemplul a două specii de parameci P.
caudatum (1) şi Didinium nasutum (2) la cultivarea
regulate în sistemul răpitor-jert-
pe acelaşi mediu (A) şi pe medii separate (B). fă. Prelucrând datele multi-
anuale ale unei companii cana-
diene ce se ocupa cu vânatul animalelor de blană (iepuri, râşi), Elton a observat
următoarea legitate: după ani „bogaţi" în iepuri urmau ani „bogaţi" în râşi (fig. 3.15).
Aceste oscilaţii ale efectivelor răpitorului şi jertfei sale se repetau regulat la anumite
intervale. Concomitent cu Ch. Elton, doi matematicieni A. Lotka şi V. Volterra au
calculat că relaţiile dintre răpitor şi jertfa pot duce la oscilaţia ciclică a efectivului
ambelor specii. Această ipoteză teoretică a fost studiată experimental de G. Gause
pe exemplul a două specii de parameci în care jertfă era specia P. caudatum, iar
răpitorul - Didinium nasutum (fig. 3.16).
Astfel s-a demonstrat practic că relaţiile dintre răpitor şi jertfa pot duce la oscilaţii
ciclice ale efectivului ambelor specii. Mersul acestor cicluri poate fi calculat cu
precizie cunoscând caracteristicile cantitative ale speciilor.
2,95
2,5 -
1,5
0,5
0,2
doboare mai multe „trofee" erau premiaţi. în cele din urmă războiul a fost câştigat. în primii
ani roadă de orez într-adevăr a sporit, dar mai târziu... Hrana principală a vrăbiilor era nu
orezul, ci insectele ce atacau această cultură. în lipsa duşmanului lor principal, vrăbiile, acestea
au început să se înmulţească în progresie geometrică şi în 2-3 ani au distrus complet câmpurile
cu orez. Pentru a le veni de hac insectelor, chinezii au început să „importeze" vrăbii, creându-
le condiţii favorabile pentru reproducere. Această situaţie şi multe altele pot fi evitate dacă se
va ţine cont de legile naturii.
Cunoaşterea răpitorilor unor „duşmani" ai culturilor agricole şi-a găsit aplicare practică.
Drept exemplu poate servi utilizarea buburuzei Rodolia în lupta cu păduchele ţestos (fig. 3.18).
Acest păduche puţin mobil, care se hrăneşte cu sucul de citruşi, este originar din Australia. în
1872 întâmplător a fost adus în California (SUA). Neavând aici duşmani naturali, păduchele s-
a înmulţit şi în scurt timp a adus pagube colosale crescătorilor de citruşi. Pentru nimicirea
acestuia au fost "importate" din Australia 10 mii de buburuze Rodolia, răpitor ce se hrăneşte
cu acest păduche. Deja peste câteva luni numărul de afide s-a redus considerabil. Buburuza a
fost utilizată cu succes şi în alte 50 de ţări cultivatoare de citruşi. întrucât Rodolia este foarte
sensibilă la noxe, livezile cu citruşi tratate cu chimicale pentru combaterea altor dăunători din
nou au fost invadate de păduchi.
&
to
!
I Densitatea populaţiei Densitatea populaţiei
O
Densitatea populaţiei
226
1. Definiţi noţiunea de populaţie.
2. Enumeraţi caracteristicele populaţiei ca unitate ecologică şi indicii
structurali ai unei populaţii.
3. Explicaţi noţiunile: populaţie tânără, de vârstă medie, senilă.
4. Analizaţi, după caracteristicile populaţiei, soarta populaţiei umane din
republica noastră.
5. Alcătuiţi un eseu la tema "Structura de vârstă a populaţiilor":
a) la plante,
b) la animale.
6. Explicaţi noţiunile de factori modificatori şi reglatori.
7. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta structura spaţială a populaţiilor.
8. Enumeraţi tipurile de dinamică a efectivului populaţiei.
9. Analizaţi 5 cazuri de reglare a efectivului populaţiilor la animale.
10. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta tipurile de dinamică a efectivului
populaţiei.
11. Asociaţi noţiunile din cele două coloane.
227
ECOLOGIA
ECOSISTEMELOR
228
componenţa biocenozelor face
parte şi un număr mare de spe-
cii puţin numerice. Ele sporesc
varietatea legăturilor bioceno-
tice şi servesc drept rezervă
pentru completarea şi înlocui-
rea speciilor dominante. Deci,
aceste specii asigură stabilita-
tea biocenozei şi funcţionarea
ei în diferite condiţii.
Structura unei biocenoze
este determinată de varietatea
de specii din componenţa ei şi
de repartizarea lor spaţială.
Structura de specie
în funcţie de varietatea de
specii din componenţa lor şi
raportul numeric al acestora
(sau de masă) se disting două
tipuri de biocenoze: bogate în
specii şi sărace în specii. Apar-
tenenţa biocenozelor la un tip Fig. 3.21. Repartizarea pe verticală a plantelor dintr-o
sau altul depinde de mai mulţi pădure în funcţie de afluxul de lumină.
factori. Printre aceştia pot fi menţionaţi abaterea factorilor abiotici de la valorile
optimale, vârsta biocenozei. Observările multianuale au arătat că peste tot unde
unul sau mai mulţi factori abiotici se abat de la valorile optimale, de exemplu în
deserturile polare, biocenozele sunt sărace în specii. Pădurile tropicale, savanele,
pădurile amestecate, recifele de corali etc. sunt biocenoze bogate în specii, deoarece
majoritatea factorilor abiotici se apropie de valorile optimale.
Dependenţa componenţei de specie a biocenozei de vârsta acesteia este evidentă.
Cele tinere, în stadiu de formare, cuprind un număr mai mic de specii decât cele
mature.
Structura spaţială a biocenozei
Structura spaţială a biocenozei este determinată repartizarea pe verticală şi
orizontală a componenţilor ei. La convieţuirea plantelor diferite după înălţime,
fitocenoza capătă o structură etajată. Factorul principal care determină repartizarea
pe verticală a plantelor după etaje este lumina (fig. 3.21). Etajul superior este ocupat
de plante iubitoare de lumină, adaptate la oscilaţiile temperaturii şi umidităţii aerului
din acest strat de aer, iar etajele inferioare din plante rezistente la umbră. Astfel
etaj area asigură o mai bună utilizare de către plante a fluxului de lumină.
22Q
/g. 3.22. Etajarea vegetaţiei într-o pădure de foioase.
Fig. 3.23. Et
j area vegetaţi
într-o stepa i
luncă.
230
Fig. 3.24. Eta-
jarea păsărilor
într-o pădure
de foioase.
•"•>,
Ecosistemul. Totalitatea organismelor convieţuitoare de diferite specii
(biocenoza) şi condiţiile lor de existenţă (biotopul) unite într-un tot întreg prin
schimbul de substanţe şi fluxul de energie alcătuiesc un ecosistem {fig. 3.25).
Componentul viu al ecosistemului (biocenoza) este constituit din populaţiile dife-
ritelor specii de microorganisme, fungi, plante şi animale care se hrănesc, se repro-
duc şi pier. Cu toate acestea numărul de populaţii într-un ecosistem se află într-un
echilibru dinamic, ceea ce asigură existenţa în timp a ecosistemului.
Dimensiunile ecosistemelor pot fi cele mai diferite. Cel mai de proporţie eco-
sistem este biosfera care include toate fiinţele vii de pe Terra şi mediile lor de
viaţă (litosfera, hidrosfera, atmosfera şi pedosfera). Ecosistemele de dimensiuni
mai mici corespund zonelor geografice ale uscatului şi Oceanului Planetar, numite
biome. Pe uscat, acestea sunt ecosistemele tundrei, pădurii, stepei, deşertului, iar
în cadrul Oceanului Planetar- ecosistemele zonelor arctică, temperată şi tropicală.
Pentru fiecare din aceste ecosisteme sunt caracteristice anumite valori ale princi-
palilor factori abiotici care în totalitatea lor alcătuiesc mediul de viaţă la care s-au
adaptat anumite specii de plante şi animale.
în limitele zonelor geografice se delimitează subzone, landşafturi cărora le
corespund ecosisteme de dimensiuni şi mai mici. De exemplu, în ecosistemul
mlaştinii acesta poate fi eco-
Oxigen Bioxid de carbon Natura rocii
sistemul unei movilite, iar în
ecosistemul pădurii - un copac
Pliuviometric Lumina solară
doborât la pământ. Acesta, de
regulă, este populat deja de
unele specii de insecte. Hifele
ciupercilor şi bacteriile distrug
lemnul, ele înseşi servind ca
hrană pentru multe specii de
gândaci şi alte insecte cu care
se hrănesc furnicile, gândacii
răpitori. Acest proces continuă
mai mulţi ani, şi în tot acest timp
ecosistemul există, schimbân-
du-se permanent. Când copacul
se va transforma în pleavă, acest
Humus Natura rocii
ecosistem îşi va înceta existenţa,
între ecosisteme nu există
hotare bine delimitate, multe
organisme fiind componente
Fig. 3.25. Reprezentarea schematică a componentelor ale mai multor ecosisteme. De
unui ecosistem. exemplu, larvele unor insecte
232
terestre se dezvoltă în apă. Pe
SOARE
durata migraţiilor de toamnă şi
primăvară păsările călătoare fac
parte din diferite ecosisteme. _.
Majoritatea ecosistemelor te-
restre se delimitează după spe-
ciile vegetale edificatoare. în
tundră acestea sunt muşchii şi
arbuştii, în taiga - bradul, pinul,
în stepă - diferite graminee.
CONSUMATORI
Probabil că vă întrebaţi de CONSUMATORI
TERŢIARI TERŢIARI
• - .
233
producător Producători sunt plantele
verzi care sintetizează din ele-
mente biogene substanţe orga-
nice, fixând astfel energia Soa-
relui sub formă de energie
plantă
chimică.
C0
Consumatori ai substanţelor
2
consumator
secundar
organice produse de plantele
verzi sunt animalele. Deosebim
consumatori primari - anima-
lele erbivore, şi consumatori se-
cundari - animalele carnivore.
Fig. 3.27. Lanţ trofic de consum.
Reducători sunt organismele
consumator ce se hrănesc cu substanţă or-
producător
primar ganică moartă (cadavrele pro-
ducătorilor şi consumatorilor,
excremente, resturi vegetale
etc.). Ei descompun substanţele
organice moarte până la sub-
stanţe minerale, asigurând astfel
j consumator
! secundar întoarcerea elementelor biogene
în natura nevie. Rolul de redu-
cători îl exercită ciupercile,
bacteriile şi alte organisme ce
se hrănesc cu resturi de plante
şi animale (gândaci necrofagi.
Descompunători râme, larvele unor insecte etc. i
Lanţurile trofice. Relaţiile
Fig. 3.28. Lanţ trofic detrital.
dintre producători, consuma-
tori şi reducători se conturează sub formă de lanţuri trofice care prezintă transferul
energiei conţinute în hrană printr-un şir de organisme pe calea devorării unor specii
de către altele. Fiecare verigă a acestui lanţ este numită nivel trofic. în funcţie de
faptul care organisme ocupă primul nivel trofic se deosebesc două tipuri de lanţuri]
trofice - de consum şi detritale (de descompunere). Lanţurile de consum (fig. 3.2~>
încep de la producători, iar cele detritale (fig. 3.28) - de la resturi vegetale ş
animale. Lanţurile detritale sunt mai răspândite în păduri, unde o bună parte du
masa vegetală nu este consumată nemijlocit de erbivori, fiind supusă descompunerii
şi mineralizării. Un lanţ detrital clasic al pădurilor noastre cuprinde următoarele
niveluri trofice:
234
întrucât fiecare organism are mai multe surse de hrană şi el singur este folosit
ca hrană de mai multe organisme din acelaşi sau diferite lanţuri trofice, lanţurile
trofice într-un ecosistem se încrucişează, formând o reţea trofică.
3.29. Re-
ţea trofică în-
tr-o pădure de
foioase.
235
3.5 X 10" j raporturile dintre nivelurile trofice într-un eco-
6 sistem. Dacă vom compara biomasa unor niveluri
5,OX1O J
î trofice consecutive, vor obţine un şir de numere
7
6,2X10 j descrescătoare, fiecare de circa 10 ori mai mic
2.6 X 10" j decât cel anterior. Acest şir poate fi reprezentat
sub formă de piramidă cu baza lată şi vârful îngust
Fig. 3.30. Piramida energiei.
(fig. 3.31, A). De exemplu, biomasa ierburilor ce
au crescut timp de un an în stepă este cu mult mai mare decât biomasa erbivorilor,
iar cea a carnivorilor - mai mică decât a erbivorilor. Acest tip de piramidă a biomasei
este caracteristic pentru toate ecosistemele terestre.
, . - , , - . - : . • . . . •
consumatori
terţiari
consumatori
secundari
consumatori
primari
A B
Fig. 3.31. Piramide ecologe: A - piramida numerelor; B - piramida biomaselor.
236
3, PROPRIETĂŢILE ECOSISTEMELOR. SUCCESIUNEA ECOSISTEMELOR
Proprietăţile ecosistemelor. Ecosistemele formate pe parcursul evoluţiei lumii vii
se caracterizează prin stabilitate şi autoreglare de care depinde durata existenţei lor.
Stabilitatea prezintă proprietatea ecosistemului de a face faţă condiţiilor
nefavorabile. Baza stabilităţii unui ecosistem o constituie completarea reciprocă a
componentelor ei în utilizarea resurselor mediului. De exemplu, într-o pădure de
foioase, plantele primului etaj folosesc 70-80% din lumină, cele din etajul doi - 1 0 -
20%, iar plantele ierboase şi muşchii se mulţumesc doar cu 1-2% din fluxul de
lumină. Astfel, completându-se reciproc, plantele folosesc mai eficient lumina
Soarelui. La animale completarea reciprocă se manifestă în utilizarea unor surse
diferite de hrană, activitatea sezonieră şi diurnă, amplasarea în spaţiu. întrucât nişele
ecologice ale multor specii de plante şi animale se întrepătrund parţial, excluderea
unei specii sau reducerea activităţii ei nu prezintă pericol pentru comunitate: funcţia
acesteia este preluată de alte specii. De exemplu, în anii ploioşi pe lunci predomină
ierburile cu rădăcini scurte, iar în anii secetoşi - cele cu rădăcini lungi.
Autoreglarea ecosistemelor constă în menţinerea efectivelor componenţilor
comunităţii la un anumit nivel în baza principiului reacţiei inverse. Perturbarea
autoreglării duce la înlocuirea unui ecosistem cu altul.
4. AGROCENOZELE Şl AGROECOSISTEMELE
240
9. Grupaţi noţiunile de mai jos In 3 grupe după un criteriu comun.
1. Producători 8. Căprioara
2. Reducători 9. Vişinul
3. Consumatori 10. Râma
4. Vulpea 11. Gândacul necrofag
5. Bacterii saprofite 12. Buretele de gunoi
6. Bacterii chimiosintetizatoare 13. Muşchiul de pământ
7. Alge
10. Alcătuiţi schema ce ar elucida regula piramidei ecologice.
11. Explicaţi noţiunile: a) piramida biomaseî; b) piramida numerelor;
c) piramida energiei.
12. Alcătuiţi un eseu structurat la tema "Proprietăţile ecosistemelor" după
următorul algoritm:
a) autoreglarea,
b) stabilitatea,
c) succesiunea primară,
d) succesiunea secundară.
13. Compieîaţi tabelul, copiindu-I pe caiet.
ECOSISTEME NATURALE
1. Selecţia naturală
2. Selecţia artificială
3. Stabilitatea
4. Autoreglarea
5. Diversitatea speciilor
6. Implicarea omului
7. Utilizarea energiei H
BAZELE ÎNVĂŢĂTURII
DESPRE BIOSFERĂ
Anual plantele verzi produc circa 15-200 mlrd tone de substanţă organică uscată,
în partea continentală a biosferei cele mai productive sunt pădurile tropicale,
subtropicale şi cele ale zonei temperate.
Substanţa vie a planetei posedă un şir de proprietăţi specifice, dintre care
menţionăm următoarele:
• Substanţa vie posedă o cantitate enormă de energie.
• în substanţa vie reacţiile chimice cu participarea fermenţilor decurg de milioane
de ori mai repede decât cele mai rapide reacţii chimice industriale.
• Componentele substanţei vii (proteinele, lipidele, acizii nucleici etc.) sunt
stabile numai în organismele vii.
• Substanţa vie este mobilă. Vernadski distingea două forme de mişcare: pasivă
- generată de creşterea şi reproducerea organismelor, caracteristică tuturor
organismelor vii; activă - realizată de deplasarea organismelor în spaţiu,
caracteristică îndeosebi animalelor. Datorită mişcării substanţa vie poate ocupa
toate spaţiile libere.
• în biosferă substanţa vie este reprezentată sub formă de corpuri disperse -
organisme individuale, dimensiunile cărora oscilează de la 20 nm (unele virusuri)
până la 100 m (unii arbori).
• Formele dispersate ale substanţei vii sunt reunite în biocenoze, între
componenţii cărora se stabilesc cele mai diferite forme de relaţii, principalele
fiind cele alimentare (trofice).
• Capacitatea de reproducere a substanţei vii asigură alternarea continuă a
generaţiilor şi existenţa în timp a vieţii pe Terra.
• Datorită procesului evoluţionist, caracteristic substanţei vii, se exclude copierea
absolută a generaţiilor anterioare. Această proprietate asigură adaptarea
organismelor la condiţiile schimbătoare ale mediului.
• Substanţa vie, spre deosebire de cea nevie, este antrenată într-un proces
permanent de activitate biogeochimică. De exemplu, 1 gde granit arheozoic şi astăzi
243
rămâne tot un 1 g de aceeaşi
ÎSOAREi substanţă. Masa substanţei vii,
rămânând timp de miliarde de
Bogată
ani 1 g,a existat prin mijlocirea
Organisme
autotfofs.
MATERIE ORGANICĂi în celuloză alternării de generaţii, efec-
PRiMARÂ şi glucide
Fotosinteză
f
tuând în tot acest răstimp un
Consum prin ingestie
reconversie
lucru geologic. Corespunzător
| MATERIE ORGANICĂ
Bogată şi masa substanţei, prelucrate de
Brbivore în proteine
sinteză SECUNDARA şi grăsM
organismele vii, depăşeşte cu
Consum prin ingestie
mult propria lor masă.
reconversie „_ Pe Terra nu există o altă for-
Carnivore, Bogată
sinteză
~ - - - ' :
în proteine ţă mai activă şi mai puternică
TERŢIARĂ şi grăsimi din punct de vedere geologic
Consum prin ingestie decât substanţa vie. Cu par-
reconversie
Bogată ticiparea ei se formează căr-
| MATERIE ORGANICĂ „ în proteine
Specia bunele, petrolul, gazul natural
umană. SUPERSOR ORGANIZATĂ şi grăsimi
<: ''teză şi alte zăcăminte naturale. Ver-
Moarte nadski evidenţia substanţe bio-
Descompunători, MATERIE ORGANICĂ L gene, substanţe create de viaţă,
• • .
244
Analizaţi după fig. 3.34 transferul de materie şi fluxul de
componenţii biosferei.
2, CIRCUITELE BIOGEOCHIMICE
Elementele chimice din componenţa substanţei vii circulă în biosferă în
următoarea ordine: din mediul extern în organism şi din organism din nou în mediul
ambiant. Căile de migraţie ale elementelor chimice realizate prin intermediul
organismelor vii cu participarea energiei solare reprezintă circuite biogeochimice.
Să analizăm în continuare circuitul principalelor elemente biogene.
Circuitul carbonului
Carbonului îi revin 49% din masa substanţei uscate. Ca element de legătură
dintre natura vie şi nevie, carbonul deţine 24,9% din compoziţia globală de atomi
ai biosferei. El este inclus în circuitul biogeochimic de către plantele verzi în
cadrul fotosintezei. Sursa de carbon pentru fotosinteză este oxidul de carbon (IV)
conţinut în atmosferă sau dizolvat în apă. în componenţa substanţelor organice
sintetizate de plante, carbonul se include în lanţurile trofice. întroarcerea lui în
atmosferă se face tot sub formă de CO2, rezultat din respiraţie, fermentaţie, ardere.
Circuitul azotului
Atmosfera conţine 78,09% de azot molecular sau, altfel spus, deasupra fiecărui
kilometru pătrat de pământ sau apă se află un stâlp de azot cu masa de 8 mln t,
inaccesibil organismelor superioare. La baza includerii azotului în procesele vitale
ale organismelor vii se află azo-
tofixarea: totalitatea proceselor
de fixare a azotului molecular
atmosferic şi de plasare a lui în
componenţa compuşilor orga- CARBON !
MINERAL |
nici. Rolul central în acest pro-
Fosili-
ces aparţine bacteriilor azot- zarea
fixatoare, care formează urmă-
toarele grupe:
- simbiotice - bacteriile din
genul Rhizobium, care în relaţii
simbiotice cu ţesuturile rădăci- AGENŢI DE DESCOMPUNERE
nilor plantelor din familia Fa-
bacee formează nodozităţi. Se Fig. 3.3S. Circuitul carbonului în natură.
245
Denitrificarea Azotfixarea cunosc bacterii simbiotice pen-
Pseudo- tru mai bine de 1 300 de specii
monas Rhizobium de plante. Anual aceste bacterii
Azotobacter
Clostridium fixează biologic circa 350 mln t
N0 2
de azot;
- azotfixatori liberi, care în
Asimilarea AMINO- funcţie de necesităţile în oxigen
NO;
ACIZI se împart în azotfixatori aerobi
sau asociativi şi azotfixatori
anaerobi. Azotfixatorii aso-
NO. ciativi asigură fixarea azotului
Mfriff- Amoni- fără interacţiunea directă cu
A/2O carea ficarea
NH,
plantele superioare, activând pe
Nitrosomonas Pseudomonas suprafaţa rădăcinii sau în ap-
Nitrobacter Bacilus
Clostridium ropierea ei. Cele mai productive
bacterii azotfixatoare asociative
Fig. 3.36. Circuitul azotului în natură.
sunt cele din genul Azotobacter.
Azotfixatorii anaerobi fixează azotul în lipsa oxigenului. Reprezentanţi tipici ai
acestui grup sunt unele specii din genul Clostridium.
Azotul fixat de către bacterii este inclus ulterior în componenţa aminoacizilor, acizilor
nucleici şi a altor compuşi organici. După moartea organismelor aceştia sunt supuşi
amonificării. Agenţi ai amonificării sunt diverse specii de bacterii, ciuperci care asigură
degradarea compuşilor organici ce conţin azot până la amoniac. Acesta este supus
unor procese de oxidare, de nitrificare, realizate de mai multe specii de bacterii. Unele
dintre ele oxidează amoniacul până la nitriţi, altele până la nitraţi. Nitriţii şi nitraţii
sunt absorbiţi din sol de către rădăcinile plantelor şi utilizaţi în procesele de sinteză.
Reîntoarcerea azotului în atmosferă are loc ca urmare a proceselor de denitrificare:
reducerea nitriţilor până la oxizi de azot şi azot molecular. Denitrificarea este cauzată
de nerespectarea procedeelor teh-
nologice de prelucrare a solului
(aciditatea şi umiditatea excesivă
a solului ş.a.) şi activitatea unor
specii de bacterii.
Circuitul oxigenului
Oxigenul este elementul ob-
ligatoriu pentru respiraţia tutu-
ror organismelor şi pentru pro-
cesele de putrefacţie. Sursa
principală de oxigen liber sunt
plantele verzi, iar consumatori
Fig. 3.37. Circuitul oxigenului în natură. ai acestuia toate fiinţele vii. Cir-
246
Fig. 3.38. Circuitul apei în natură.
cuitul oxigenului este destul de complicat {fig. 3.37), el fiind parte componentă a
multor compuşi organici şi minerali. După utilizarea lui în procesele de respiraţie
el se întoarce în atmosferă sub formă de CO2, utilizat de plantele verzi în procesul
de fotosinteză.
3. NOŢIUNE DE NOOSFERĂ
Omenirea, din momentul diferenţierii de la regnul animal, continuă să depindă
direct de condiţiile mediului înconjurător. Totodată dezvoltarea intensă a encefalului
şi a reflexelor asigurate de acesta a sporit considerabil capacităţile omului de a
influenţa direct sau indirect procesele din biosferă. Astăzi omul este un factor
important al evoluţiei vieţii pe planeta noastră. Amploarea influenţei lui asupra
proceselor biosferice a crescut şi mai mult o dată cu perfecţionarea forţelor de
producţie şi centralizarea activităţii economice. Devenind stăpân pe diferite forme
de energie, omul a schimbat simţitor structura scoarţei pământului şi circuitul
biosferic al atomilor.
Examinând îndeaproape consecinţele activităţii omului contemporan, înte-
meietorul ştiinţei despre biosferă V. I. Vernadski a arătat importanţa trecerii de la
concepţia dominanţei asupra naturii la cea de interacţiune cu ea. Astfel a apărut
noţiunea de noosferă (sfera raţiunii), care reprezintă biosfera transformată de
247
raţiunea umană. Astăzi termenul de noosferă este unanim acceptat pe plan mondial,
constituind o etapă superioară de interacţiune a societăţii umane cu natura. Trecerea
la noosferă presupune folosirea raţională şi ştiinţifică a bogăţiilor naturale, fapt ce
ar asigura recuperarea a tot ce a fost sustras din natură. Trecerea biosferei în faza
de noosferă cu în îmbinare capacităţile materiale şi intelectuale ale omului fac
posibilă revenirea la echilibrul dinamic natural.
6. PĂSTRAREA BIODIVERSITAŢII
Fiecare specie reprezintă un produs al evoluţiei şi posedă un genofond irepetabil.
De aici şi necesitatea protecţiei oricărei specii şi a ecosistemelor naturale în
ansamblu. Dispariţia unor specii şi apariţia altora este un fenomen inevitabil şi
251
legic. El are loc la schimbarea condiţiilor clima-
tice, landşafturilor, relaţiilor de concurenţă şi
decurge foarte lent. Până la apariţia omului, dura-
-150
ta medie a vieţii unei specii de păsări era de circa
2 mln de ani, de mamifer - 600 mii de ani. Omul
-125
însă a grăbit acest proces (fig. 3.42-3.43). Din
-100 1600, când dispariţia speciilor a început să fie
confirmată oficial, au dispărut 94 specii de păsări
şi 63 specii de mamifere. Pieirea majorităţii
acestor specii este legată de activitatea omului.
-25
Sarcina principală a protecţiei speciilor rare
şi pe cale de dispariţie constă în crearea de
condiţii favorabile de viaţă în care specia s-ar
Fig. 3.42. Ritmul dispariţiei spe- înmulţi în aşa măsură, încât s-ar exclude peri-
ciilor. colul dispariţiei. Cu acest scop se organizează
rezervaţii naturale, parcuri şi alte arii protejate
la nivel de stat.
Pentru a atrage atenţia maselor largi asupra stării dezastruoase a speciilor pe
cale de dispariţie, acestea se includ în Cartea Roşie. în 1976 a apărut prima ediţie
a Cărţii Roşii a Republicii Moldova, iar în 2002 - cea de a doua. Din păcate, cea
de a doua ediţie cuprinde un număr mai mare de specii ameninţate cu dispariţia.
35 y
30
•ffi
g
1•
A
S 25
to
•6
1/
0 20
imărul de sp(
J y
*
A
0
1600- 1650- 1700- 1750- 1800- 1850- 1900- 1950
1649 1699 1749 1799 1849 1899 1949 2000
254
Capitolul I. Bazele geneticii şi reproducerea organismelor
r 1. înmulţirea celulelor 4
\2. înmulţirea organismelor 14
i 3. Dezvoltarea individuală a organismelor 24
i 4. Genetica - ştiinţa despre ereditatea şi variabilitatea organismelor 38
i 5. Informaţia ereditară şi realizarea ei în celulă 45
r 6. încrucişarea monohibridă 54
( 7. încrucişarea polihibridă 70
1
8. Interacţiunea genelor. Moştenirea caracterelor în cazul interacţiunii
genelor 80
9. Transmiterea genelor plasate pe acelaşi cromozom 89
10. Moştenirea caracterelor cuplate cu sexul 97
//. Variabilitatea organismelor 106
12. Genetica omului 119
13. Genetica şi ameliorarea 131
255