HEMATOPOIEZA

Histologie
 HEMATOPOIEZA

1. Măduva hematogenă
2. Eritropoeza
3. Granulocitopoeza (formarea
granulocitelor sau PMN)
4. Trombocitopoeza
6. Limfopoeza
5. Monocitopoeza - din CFUM
7. Timusul
 CFUS - nediferenţiată; unitatea formatoare de colonii (celula stern) are o capacitate de
proliferare suficientă pentru asigurarea fondului de celule stern necesar.
Se disting 3 sectoare:
Celula multipotentă cu capacitate de autoîntreţinere şi reînnoire.
Sectorul progenitor; în acest sector acţionează factorul de selectare al coloniilor (CSF).
Celulele sunt îndreptate spre diferite programe de diferenţiere -celula devine treptat din
pluripotentă, bipotentă, monopotentă.
Creşte restricţia spre o linie de proliferare şi scade capacitatea proliferativă.

Celula monopotentă este capul de serie

al unei linii sanguine, care poate fi recunoscut
în microscopie optică.
În sectorul progenitor, celulele nu pot fi
recunoscute în microscopie optică. În sectorul
multi- şi pluripotent, restricţia nu este încă
completă; în cazul eliberarăm în cantitate mare
a unor factori care induc diferenţierea celulelor
spre o linie, se poate trece de la precursorul
mieloid la cel limfoid (de exemplu).
În sectorul (3) - al elementelor
programate, care se recunosc în microscopia
optică, restricţia pentru o linie este completă şi
ireversibilă.
 Hematopoeza - începe la aproximativ 2 săptămâni de viaţă a embrionului; se
disting 2 etape în timpul dezvoltării embrionare.

1. Etapa extraembrionară începe în mezenchimul sacului vitelin, unde apar insule de

celule, care vor forma vasele anexelor embrionului. În vase apar insule de
eritropoeză, la nivelul cărora se produc numai hematii, nucleate, care conţin Hb
fetală. Printre ele apar CFU-stem.

2. Etapa hepato-splenă-timică începe la 4-5 săptămâni de viaţă intrauterină, devine

maximă în lunile 5-6 ale vieţii intrauterine. Are loc colonizarea cu celulele
hematopoetice din sacul vitelin, în ficat, splină, timus. Insulele hepato-splenice
conţin toate tipurile de celule. În timus se dezvoltă exclusiv LT.

3. Etapa medulo-ganglionară. Din luna a II-a de viaţă embrionară apar primele piese
osoase şi cavităţi medulare. Mediul stromal din măduvă atrage celulele
multipotente. Hematopoeza medulară se dezvoltă progresiv, cea hepato-spleno-
timică scade. Hematopoeza hepato-spleno-timică se epuizează treptat; la naştere
mai sunt insule hematopoetice în splină şi ficat, care dispar în cursul lunilor 1-2 de
viaţă.

4. Etapa postnatală presupune exclusiv hematopoeza medulară.

Figura 1. Differentiation of pluripotential stem cells during hematopoiesis.
 1. Măduva hematogenă
Organele hematoformatoare sunt formate din:
– capsulă
– stromă -parenchim
– capsula este formată din ţesut conjunctiv dens
– stroma este reprezentată printr-o reţea tridimensională de fibre de reticulină, pe care
stau celule reticulare de diferite tipuri:
– reticulare fibroblastice - sintetizează reţeaua de reticulină a stromei reticulare
macrofagice - cu funcţie fagocitară
– reticulare dendritice
– reticulare interdigitate

Aceste celule creează raicromediul adecvat (homing) pentru ca fiecare linie celulară să se
dezvolte normal. Fiecare insulă celulară evoluează spre o linie celulară, inhibând
dezvoltarea altor linii celulare.

Măduva hematogenă este situată la adult în stern, coxal, corpii vertebrali. Capsula este
reprezentată de endost. Capilarele sinusoide au perete discontinuu, prin care celulele
mature trec în circulaţie.

Se deosebesc 2 sectoare:
– I - de multiplicare (predomină diviziunile celulare)
– II - de maturare (predomină procesele de diferenţiere celulară)
Figure 2. Drawing showing the passage of erythrocytes, leukocytes, and platelets across a sinusoid
capillary in red bone marrow. Because erythrocytes (unlike leukocytes) do not have sufficient
motility to cross the wall of the sinusoid, they are believed to enter the sinusoid by a pressure
gradient that exists across its wall. Leukocytes, after the action of releasing substances, cross the
wall of the sinusoid by their own activity. Megakaryocytes form thin processes that cross the wall of
the sinusoid and fragment at their tips, liberating the platelets.
Figure 3. Section of active bone marrow (red bone marrow) showing some of its components. Five
blood sinusoid capillaries containing many erythrocytes are indicated by arrowheads. Note the
thinness of the blood capillary wall. Giemsa stain. Medium magnification.
 2. Eritropoeza

CFU-e - sub acţiunea eritropoetinei va da naştere celulei cap de serie a liniei

eritrocitare, numită PROERITROBLAST (vizibilă în microscopia optică).

În evoluţia spre hematie apar următoarele modificări celulare:

– scăderea progresivă a dimensiunilor celulare;

– scăderea progresivă a dimensiunilor nucleului, condensarea acestuia,
dispariţia nucleolului.
– activitatea progresivă de sinteză mai întâi de globină apoi, încorporare de fier,
cu formarea în final a hemoglobinei. Cantitatea de hemoglobina creşte în
citoplasmă, până la dispariţia organitelor celulare.
 Figura 4. Summary of erythrocyte maturation. The stippled part of the cytoplasm (on the left) shows the continuous
increase in hemoglobin concentration from proerythroblast to erythrocyte. There is also a gradual decrease in nuclear
volume and an increase in chromatin condensation, followed by extrusion of a pyknotic nucleus. The times are the average
life span of each cell type. In the graph, 100% represents the highest recorded concentrations of hemoglobin and RNA.
1. Proeritroblastul este o celulă mare de aproximativ 15 µm diametru. Are citoplasmă
omogenă, bazofilă (datorită poliribozomilor, ribozomilor liberi). Nucleul prezintă
cromatină dispersată, 1-2 nucleoli evidenţi. Celula are receptori pentru transferină,
proteină care leagă fierul.

2. Eritroblastul bazofil este o celulă ceva mai mică, cu citoplasmă intens bazofilă,
datorită marii cantităţi de ribozomi. Celula continuă sinteza de Hb, endocitează fier din
hemosiderină (de la nivelul macrofagelor) şi transferină (fier plasmatic).

3. Eritroblastul policromatofil are citoplasmă cenuşiu-albăstruie (nici bazofilă, nici

acidofilă) în m.e. scad ribozomii; creşte cantitatea de Hb. În citoplasmă apar filamente
contractile numeroase; celula nu se mai divide (încheie sectorul mitotic) - se
maturează.

4. Eritroblastul ortocromatic (eozinofil, normoblast)

Este o celulă de 8-9 µm diametru; capacitatea de sinteză scade foarte mult; este o
celulă eozinofilă, nucleul ocupă cam 50% din masa celulei, fiind dispus excentric. Sub
acţiunea microfilamentelor, celula emite pseudopode, ea trece prin peretele capilarelor
sinusoide. Cea mai mare parte a masei citoplasmatice trece în lumenul capilar;
datorită filamentelor contractile şi rigidităţii nucleului, acesta se desprinde, rămâne
extravascular, înconjurat de o peliculă fină de Hb şi de membrana plasmatică, fiind
apoi fagocitat.

Insulele eritropoetice conţin central o celulă mare reticulară macrofagică, înconjurată

de diferite stadii ale eritropoezei. Celula macrofagică furnizează fier pentru sinteza Hb.
În sângele periferic, în mod normal, apar aproximativ 1% reticulocite. In sânge trec
numai hematiile adulte.
 Factori de reglare ai eritropoezei

Eritropoetina - cel mai important factor, este sintetizată la nivel renal având ca
precursor o glicoproteină, cu viaţă plasmatică de 2-3 zile. Stimulează formarea de
proeritroblaşti din CFUe.

Factori hormonali - hormonii tiroidieni, corticoizi stimulează eritropoeza. Hormonii

estrogeni inhibă eritropoeza.

Factorul splenic - distrugerea hematiilor la nivelul splenic (rata acesteia).

Acidul folic, factorul extrinsec (vitamina B12) - pentru absorbţia vitaminei B12, este
necesar factorul intrinsec al lui Castle, la nivel gastric; o cantitate suficientă de fier
în alimentaţie, este de asemenea necesară pentru sinteza normală a Hb. Carenţa
acestor factori determină anemii.

Presiunea oxigenului în aerul atmosferic.

Figure 5. Stages in the development of erythrocytes and granulocytes.
 3. Granulocitopoeza (formarea granulocitelor sau PMN)
CFU-granulocitară este stimulată de leucopoetină

Figure 6. Section of stimulated red bone marrow. Note 4 mitotic figures (arrows) and a plasma cell
(arrowhead). Regions of erythropoiesis and of granulopoiesis are also evident. Most immature
granulocytes are in the myelocyte stage: their cytoplasm contains large, dark-stained azurophilic
granules and small, less darkly stained specific granules. Giemsa stain. High magnification.
1. Mieloblastul este o celulă de 15-20 µm diametru, cu nucleu mare, rotund, cu cromatină dispersată şi 1-2
nucleoli. Celula are citoplasmă bazofilă. În m.e., ea prezintă ribozomi, RErugos, mitocondrii. In evoluţie,
apar mai întâi granule azurofile şi apoi granule specifice, respectiv neutrofile, bazofile, eozinofile.

2. Promielocitul este o celulă mai mică în diametru decât mieloblastul. Nucleul ei este mai mic, cu nucleoli
evidenţi. Citoplasmă bazofilă conţine granule azurofile, cu enzime lizozomale, dispuse mai ales periferic,
învelite în membrane.

3. Mielocitul are nucleul excentric, ovoidal/reniform. Nu mai are nucleol (încheie seria mitotică). în
citoplasmă apar granule specifice: neutrofile, bazofile, eozinofile. Celula conţine puţine granule azurofile.
Granulele- specifice au dimensiuni mai mici şi apar la început perinuclear, apoi umplu citoplasmă.

4. Metamielocitul are nucleul dens, adânc edentat, începe schiţarea lobilor, la nivelul nucleului. Conţine
multe granule specifice şi puţine granule azurofile.

5. PMN nesegmentat are un nucleu în forma de bandă excentrică curbată. Apare rar în sângele periferic (în
proporţie de 3-5% din totalul PMN). Numărul acestor celule în sângele periferic, creşte în cazul stimulării
intense a măduvei hematogene.
Celula adultă, PMN segmentat are un nucleu cu 3-5 lobi. Invaziile microbiene determină creşterea mare a
numărului de PMN netrofile în ţesuturi. În măduvă există un compartiment de rezervă, care conţine de 15
ori mai multe celule, în stare aproape de maturare, care pot trece rapid în sânge. O parte din PMN
circulante, se află la marginea vaselor (fenomen de marginalizare) pentru a putea penetra rapid în
ţesuturi, în infecţiile bacteriene.
Figure 7. Drawing illustrating the sequence of gene expression in the maturation of granulocytes.
Azurophilic granules are blue; specific granules are pink.
Formula Arneth se referă la predominenţa elementelor tinere, respectiv bătrâne,
în sângele circulant, ceea ce reflectă reactivitatea măduvei hematogene
(predominenţa elementelor tinere, devierea la stânga a formulei se traduce printr-o
măduvă intens reactivă, în timp ce predominenţa elementelor mature şi bătrâne se
traduce printr-o măduvă hiporeactivă deviere la dreapta a formulei Arneth).

Granulocitopoeza este stimulată de:

– leucopoetină
– hormonii tiroidieni, corticoizi

Granulocitopoeza este inhibată de lactoferină, din granulele neutrofile; creşterea

numărului de PMN neutrofile determină prin intermediul lactoferinei, feed-back
negativ pe măduva hematogenă.
 4. Trombocitopoeza
Asupra CFU - meg. acţionează trombopoetina.

1. Megacarioblastul are diametru de 30-50 μm, este o celulă cu nucleu mare, ovoidal/reniform
şi cu mulţi nucleoli; celula are citoplasmă bazofilă. Este o celulă poliploidă (cu 64 n
garnituri de cromozomi).
2. Magacariocitul bazofil are 100-150 μm diametru. În citoplasmă apar granule azurofile, care
vor forma cromomerii (granulomerii) viitoarelor plachete.
3. Megacariocitul granular este o celulă de rezervă. În complexul Golgi se formează
membrane care învelesc granulele.
4. Megacariocitul trombocitogenic prezintă ratatinarea nucleului, care se micşorează, este
expulzat în vase, unde va fi fagocitat.

Granulele azurofile se grupează; invaginaţii ale plasmalemei marchează conturul fiecărei

plachete. Iniţial apar canale, care fuzionând formează membranele plachetelor.
Plachetele se desprind toate odată, proces numit dezagregare. Există forme de purpură
trombocitopenică, în care apare scăderea numărului de trombocite, prin defect de eliberare
a lor din megacariocit. Viaţa plachetelor ajunse în circulaţie, este de aproximativ 10 zile.
Figure 8. Cells of the megakaryocyte series shown
in a bone marrow smear. Note the formation of
platelets at the lower end of the megakaryocyte
 5. Monocitopoeza - din CFUM

Monoblastul (care are reacţii pozitive pentru esterază) formează promonocitul, sub
acţiunea interleukinei 3.

Din promonocit apare monocitul, care trăieşte în sânge 36-72 ore, apoi trece în
ţesuturi, unde devine macrofag, cu o viaţă de 75-100 zile, cu capacitate de
diviziune celulară păstrată, îşi resintetizează echipamentul enzimatic.

Astfel apare Sistemul fagocitelor mononucleate macrofagul fiind principala

celulă fagocitară; principala celulă prezentatoare de Ag (APC = "antigen presenting
cell") din organismul uman.
 6. Limfopoeza
La adult limfocitele se dezvoltă:
– în măduvă - limfocite B
– în timus - limfocite T
În mică măsură, dezvoltarea lor continuă în organele limfatice secundare (ganglioni limfatici,
splină, ţesutul limfatic ataşat mucoaselor) aceasta este limfopoeza secundară.

Limfopoeza primară:
1. Limfocitul mare (limfoblastul) este o celulă de 10-12 μm, cu nucleu mare, cu 1-2 nucleoli, cu
citoplasmă bazofilă, cu organite celulare dezvoltate, care conţine şi granule azurofile.
Seamănă cu limfocitul activat după contactul antigenic.
2. Limfocitul mijlociu este o celulă de 8-9 μm, cu citoplasmă mai redusă cantitativ, nucleu mai
condensat, cu nucleol greu vizibil. Numai prin diferenţiere, fără diviziune celulară apare:
3. Limfocitul mic, matur, cu nucleu mai mic, hipercromatic; cu citoplasmă puţină, ca un halou
perinuclear.

În sângele circulant, în proporţie redusă apar limfocite mari şi mijlocii.

LB este mai mare ca LT, având aproximativ 6,5 μm diametru; LT este mai mic, de
aproximativ 5,5-6 μm diametru.
Limfopoeza primară, constă în diviziunea şi maturarea limfocitelor în organele
limfatice primare (măduvă, timus); aceasta are loc strict antigenoindependent şi
policlonal. Se dezvoltă clone de limfocite conform experienţei imunologice
ancestrale a speciei, conţinută în informaţia genetică, clone capabile să
recunoască orice fel de antigen, de pe Terra.

Acest fenomen poate fi evidenţiat prin contactul cu substanţe mitogene

(concanavalina A) sau antigene.

Limfocitele întineresc la stadiul de limfoblast, are loc transformarea blastică, şi se

divid, are loc expansiunea clonală. Limfopoeza secundară are loc în organele
limfatice secundare (ganglioni limfatici, splină, ţesut limfatic ataşat mucoaselor);
limfopoeza secundară este antigenodependentă şi monoclonală.

La primul contact cu antigenul, se produc celule efectoare şi celule cu memorie, LB

şi LT, cu viaţă lungă, care persistă în organism chiar 20-30 ani; la al II-lea contact
cu antigenul apare răspunsul imun secundar.
Răspunsul imun secundar este rapid şi foarte eficient, celulele cu memorie suferă
rapid fenomenul de transformare blastică şi expansiune clonală.
LB au suprafaţa celulară cu numeroşi microvili.
LT au o suprafaţă celulară mai netedă. Aceste celule nu se recunosc în microscopia
optică.
Ele pot fi recunoscute în m.e. cu baleiaj sau prin tehnici imunologice; LT formează
spontan rozete cu hematiile de oaie, datorită unui marker de suprafaţă; aceasta este
tehnica rozetării hematiilor de oaie.
LB au ca receptori membranari: imunoglobuline de suprafaţă, receptori pentru fc al
IgG şi C3b complement.
LB reacţionează la antigene solubile, circulante, se transformă în plasmocite, care
secretată Ig (Ac).
Din limfoblastul B rezultă limfocite B efectoare care se metaplaziază în plasmocite,
secretante de Ig, care vor asigura apărarea antibacteriană şi limfocite B cu
memorie.
LB recunosc antigenul prezentat de celulele APC, în cooperare cu LT4 "helper".
Antigenele simple, de exemplu polizaharide, lipopolizaharide pot fi recunoscute
direct de LB, fără intervenţia LT helper.
LT prezintă ca markeri CD "clusters of differentiation", clase de diferenţiere. Până
acum au fost evidenţiaţi cel puţin 130 CD.
Cei mai importanţi markeri sunt: CD3, de activare, CD4, markerul limfocitelor T
helper sau ajutătoare şi CD8, markerul limfocitelor T citotoxice şi supresor.
Receptorul pentru antigen al LT este TCR, "T cell receptor", receptorul celulei T.
LT distrug mai ales antigene corpusculare, celule de grefa, tumorale, paraziţi,
celule infectate viral, unele bacterii intracelulare (de exemplu bacilul Koch) etc.
În organele limfoide secundare, limfocitele sunt atrase în anumite zone de factori
locali; zonele timoindependente sunt populate de LB:
- corticala superficială a ganglionului limfatic, zonele foliculare din splină etc;
caracteristic LB se dispun nodular, sub formă de foliculi limfatici.

Zonele timodependente sunt populate cu LT - corticala profundă a ganglionului

limfatic, teci/manşoane periarteriolare în splină etc. LT se dispun difuz, în plaje de
limfocite. LT nu formează foliculi limfatici.

Celulele locale care atrag L în zonele respective:

– celulele reticulare-dendritice sunt caracteristice zonelor timoindependente, cu
foliculi limfatici, populate de LB.
– celule reticulare-interdigitate sunt caracteristice zonelor timodependente, cu L
dispuse difuz, populate de LT.

Aceste celule secretă factori de micromediu pentru atragerea LB şi LT în zonele

respectie. Sunt celule prezentatoare de antigen (APC).
 7. Timusul

Timusul - iniţial a fost considerat singurul organ limfoid primar.

Are dublă origine - endodermică şi mezenchimală; în aproximativ săptămâna a 8-a

a vieţii intrauterine, muguri epiteliali din pungile branhiale 3 şi 4, proliferează în
mezenchim şi formează cuiburi de celule - care se dispun periferic sub formă de
celule cuboidale, în timp ce central, vor fi celule cu prelungiri.

Aceste celule formează stroma epitelială a timusului, sunt celule alungite, cu

prelungiri, numite celule reticulo-epiteliale.

Timusul este singurul organ cu stromă de natură epitelială.

Din mezenchim apar capsula, macrofagele timice, celule reticulare dendritice şi
reticulare interdigitate.

În săptămânile 10-12 de viaţă intrauterină, celulele precursoare ale LT colonizează

timusul. La naştere, timusul are aproximativ 15 g şi atinge maximum de dezvoltare
la 30-40 ani (40 g); apoi involuează, transformându-se în ţesut conjunctivo-grăsos.
La exterior timusul prezintă o capsulă conjunctivă continuă, fără vase limfatice, care face
parte din bariera timică, prevenind pătrunderea antigenelor.

Bariera timică devine eficientă după primele 2-3 luni de viaţă embrionară (de la formarea
timusului) pentru ca LT să facă diferenţa între self şi non-self.

Din capsulă se desprind septuri conjunctive care despart zonele corticale ale lobulilor timici,
astfel încât apar lobuli incompleţi, care comunică la nivelul zonelor centrale, medulare.

Lobului timic este aproximativ triunghiular (cuneiform) şi prezintă 2 zone: corticală, situată
periferic, intens violet în m.o. şi o zonă centrală, medulară, mai palidă, acidofilă.

Cele două zone nu au o limită netă între ele. În zona medulară sunt situate structuri
caracteristice pentru timus (pentru diagnosticul de organ în m.o.) numite corpusculi
Hassal, formaţi din celule epiteliale, dispuse concentric, care suferă un proces de
cheratinizare.

Populaţia celulară a lobulului timic este aceeaşi şi în corticală şi în medulară, însă proporţia
tipurilor celulare este diferită, în cele 2 zone. În general, cele mai numeroase sunt:
timocitele (LT), macrofagele, celulele reticulo-epiteliale. Mai puţine ca număr: celulele
reticulare-dendritice, reticulare-interdigitate, celule Lagerhans, celule mioide.
Figure 9. Photomicrograph of a section of thymus showing the lobules. Two lobules show the dark
cortical and the light medullary zones. At the upper left are blood vessels and the connective tissue
capsule. Pararosaniline-toluidine blue (PT) stain. Low magnification.
LT (timocitele) predomină net în corticală, formând aproximativ 85% din totalul
celulelor. Invers, în medulară, cam 85% sunt celulele reticulo-epiteliale, aici sunt
puţine LT şi macrofage.

În timus, LT se divid, se maturează imunologic, câştigând şi pierzând markeri de

suprafaţă; în acest proces factorii de micromediu sunt foarte importanţi.

Celulele reticulo-epiteliale au prelungiri foarte lungi, care formează zone ca nişte

saci, în care LT pe cale de maturare/în diviziune sunt adăpostite, aceste celule sunt
numite celule doică.

Corticală timică conţine celule reticulare-dendritice, celule APC, care prezintă

antigene ale sistemului de histocompatibilitate de clasă II şi de clasă I, pentru
recunoaşterea self-ului de către LT. Aceste celule secretă interleukină 1 şi 2;
interleukina 1 stimulează diviziunea LT, interleukina 2 stimulează maturarea LT.
În procesul de maturare al LT, apar şi dispar receptori de membrană
- CD-uri. Mai întâi apar CD11, 10, 9 ; CD11 şi CD10 se menţin, CD9 dispare şi
apar CD8, 6, 4 şi 1,.

Spre medulară LT au CD11, CD10, CD3 şi sunt CD1  şi CD8 , CD4

=>2 linii: CD4 pozitiv (LT helper) şi CD8 pozitiv (LT citotoxice/supresor).

În medulară ajung 8-10% din LT. Majoritatea mor, fagocitate de macrofagele

santinelă, situate la limita cortico-medulară.

1-5% din limfocite trec direct în circulaţie prin venula postcapilară, venulă cu
endoteliu înalt. Pe celulele endoteliale sunt exprimaţi receptori care recunosc LT
mature.

Receptorul CD4 recunoaşte antigenul de histocompatibilitate de clasă II, acestea

sunt celule T4 helper. Receptorul CD8 recunoaşte antigenul de histocompatibilitate
de clasă I, acestea sunt celule T8: citotoxice şi supresor.

Celulele reticulo-epiteliale sunt greu de diferenţiat de macrofage în microscopia

optică.
În m.e., celulele reticulo-epiteliale conţin granule de precheratină şi stabilesc între ele
joncţiuni desmozomale. Ele sunt esenţiale în formarea barierei timice, dublează capsula
conjunctivă şi septurile, în interior, ca şi vasele de sânge.

Spre deosebire de celulele reticulo-epiteliale, macrofagele nu au joncţiuni, ele exprimă

antigenul de histocompatibilitate de clasă II (APC); conţin în citoplasmă incluzii fagocitare
care sunt PAS  .

Medulara conţine celule reticulare-interdigitate care prezintă antigene de

histocompatibilitate de clasă I şi II; adezine.
• celula Langerhans exprimă adezine, este celulă APC- (prezintă antigene de clasă II);
• celula mioidă - seamănă cu o celula musculară striată, conţine miofilamente de actină şi
miozină (creşte numărul lor în miastenia gravis).
Vascularizaţia timusului explică bariera timică; arterele dau capilare în medulară şi ramuri
separate la joncţiunea cortico-medulară.
Hormoni timici - timina, timulina, timozina sunt secretaţi de celule reticulo-epiteliale,
stimulează difereţierea LT, după mitoze.
Interleukina 1 şi interleukina 2 sunt sintetizate de macrofage şi celulele reticulo-
epiteliale (2), LT pe cale de maturare (2).
– GH (STH) şi hormonii tiroidieni stimulează timusul;
– hormonii CSR şi sexuali scad activitatea timică.
Involuţia timică este fiziologică, dar poate fi şi accidentală (prin traumatism, sub influenţa
unor factori infecţioşi sau toxici).
Insuficienţa CSR determină hiperplazie timică şi ganglionară.
Vă mulţumesc pentru atenţie!