ORGANELE LIMFOIDE=DESCRIERE,ROL

a)Organele limfoide primare

1.Timusul
Este un organ cu functie limfoida si endocrina,situat in etajul superior al cutiei toracice,retrosternal;el se
dezvolta pana la varsta de 2 ani,dupa care ramane stationar pana la 14 ani,cand incepe sa involueze,dar
nu dispare complet si ramane fara importanta fiziologica.Are o forma alungita,fiind alcatuit din doi
lobi(drept-stang).
Structura timusului
Lobii timusului sunt acoperiti intr-o capsula fibroasa,din care pleaca septuri conjunctive care-l subimpart
in lobuli.In interior exista o zona corticala,constituita din limfoblaste si limfocite numite timocite,si o
zona medulara din celule reticulate care formeaza o retea,corpusculii Hassal si timocite;acestea din
urma provin din celulele primordiale hematopoetice din maduva osoasa,diferentiate pe linie limfocitara.
Fiziologia timusului
Timusul indeplineste doua functii: organ limfoid si glanda endocrina.
Alaturi de splina,maduva oaselor,ficat,ganglioni limfatici,timusul genereaza limfocite T sau timocite care
contribuie la imunitatea organismului prin elaborare de anticorpi.Functia endocrina este mai putin
cunoscuta,insa prin hormonul sau secretat favorizeaza:-cresterea si dezvoltarea organismului prin
actiunea asupra cartilajelor de conjugare,calcifierea oaselor,aparitia dentitiei,reglarea metabolismului
calciului si - dezvoltarea normala a organelor si glandelor genitale,maturarea sexuala care se
definitiveaza la pubertate,cand incepe si involutia timusului.
2.MADUVA OSOASA
Măduva are funcţie dublă:
1) organ limfoid generator de celule-stem (funcţie prezentă în perioada postnatală, ca şi pe toată
perioada vieţii de adult, la care este singurul organ generator de celule-stem); această funcţie este
impresionantă din punct de vedere cantitativ, astfel s-a calculat că un om produce într-o viaţă(~70 de
ani) 650 kg hematii şi 1000 kg leucocite;
2) organ limfoid central, de diferenţiere şi dobândire a imunocompetenţei, pentru LB.Diferenţierea LB în
perioada fetală are loc la nivelul ficatului şi splinei. La copii, aproape toată măduva osoasă este activă
hematopoietic; la adulţi doar măduva oaselor late ale capului şi trunchiului mai este activă, în timp ce
măduva oaselor lungi ale membrelor se transformă în măduvă grasă, nehematogenă. La nivelul măduvei
hematoformatoare, în afară de celulele-stem, care au o mare capacitate de proliferare şi diferenţiere, se
găsesc şi toate celelalte celule ale sângelui (hematii, PMN, celule mononucleare, megacariocite,
limfocite), în diferite stadii, inclusiv stadiul final de maturare. În privinţa limfocitelor, în afară de
precursori, se găsesc LB mature şi plasmocite (puţine), dar nu şi LT mature, ci doar precursori timici, care
migrează spre timus pentru maturare. Sângele ajunge în măduvă prin arteriole care străbat periostul şi
osul compact. Sinusurile venoase ale măduvei colectează elementele mature, pentru a fi distribuite la
periferie, respectiv la organele limfoide secundare. Precursorii LB rămân pe loc pentru maturare, iar cei
care se vor diferenţia în LT vor migra spre timus. Procesele de proliferare şi diferenţiere de la nivelul
măduvei sunt influenţate de factori de microclimat biologic (simbioza limfoepitelială), ca şi de mediatori
cu funcţii asemănătoare hormonilor, specifici pentru diferitele linii celulare (eritropoietină, factori
stimulatori ai coloniilor).
b)ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE
1.Ganglionii limfatici
Sunt organe limfatice secundare, reniforme, izolate sau grupate de-a lungul vaselor limfatice. Au o
dezvoltare maximă la mamifere (la păsări sunt primitivi) la om având dimenisuni de câţiva cm până la
2mm. Apar în luna a III-a de dezvoltare intrauterină, în regiunea axilară şi iliacă. Sunt acoperiţi de o
capsulă netedă şi compartimentaţi de trabecule conjunctive care divizează incomplet spaţiul
intracapsular. Parenchimul ganglionar cuprinde trei regiuni distincte:
- zona corticală superficială (la exterior) – zona B dependentă, populată de LB;
- zona paracorticală (cortexul difuz) – zona timus dependentă (populată de LT);
- zona profundă, medulară (mixtă).
Structura de bază este reprezentată de o reţea fină de celule reticulare şi fibre care alcătuiesc stroma, în
ochiurile căreia se găsesc limfocite T, B, plasmocite, macrofage, sinusoide limfatice, vase de sânge. În
regiunea corticală se află foliculii limfoizi primari, populaţi de limfocite mici; în cursul răspunsului imun
evoluează la foliculi secundari, cu o zonă de proliferare celulară, descrisă în citologie sub denumirea de
centru germinativ (zonă în care are loc sinteza anticorpilor).Zona corticală este numită şi zona sau aria
B-dependentă, timusindependentă, fiind neafectată detimectomie. Centrii germinativi apar tranzitoriu în
ţesutul limfoid, determinând după stimularea antigenică, tranziţia de la foliculii primari la foliculi
secundari. Apariţia acestora şi gradul lor de dezvoltare sunt în funcţie de intensitatea stimulării
antigenice. Anumite LB se diferenţiază în plasmocite secretoare de IgM şi IgG.
Regiunea paracorticală sau cortexul difuz este zona timus dependentă; dovezi în acest sens: limfocitele
dispar din aceasta zonă după timectomie; este atrofiată la şoarecele “nud” (cu aplazie timică). Zona este
hipertrofiată după imunizarea cu Ag ce induc hipersensibilitatea întârziată. Evenimentele principale ale
formării foliculilor secundari (după 4 – 14 de la expunerea la Ag) sunt următoarele: - diferenţierea LB în
plasmocite secretoare de Ac;- diferenţierea LB în LB de memorie (BM); - maturarea afinităţii anticorpilor;
-comutarea clasei.
Ganglionul limfatic are o dublă vascularizaţie, limfatică şi sanguină. Limfa pătrunde în ganglion prin 5 – 8
vase limfatice aferente care străbat capsula şi se varsă în sinusul marginal subcapsular, de la care
pornesc radiar sinusurile corticale, apoi devin sinusuri medulare, care converg spre hil unde confluează
pentru a forma limfaticele eferente. Sinusurile limfatice din ganglioni sunt mărginite de celule a căror
suprafaţă apicală este neregulată, creând obstacole pentru curgerea limfei.
Funcţia ganglionilor limfatici este cea de filtrare a limfei (cu o eficienţă de 99%, demonstrată
experimental prin perfuzarea in vitro a unui ganglion cu o suspensie bacteriană). Circulaţia prin ganglion
permite limfocitelor să întâlnească substanţele străine, mărind şansa unui număr mic de limfocite
imunocompetente să întâlnească Ag-ul specific corespunzător şi să reacţioneze cu acesta. Ganglionii
sunt structuri dinamice, fiind sediul unui flux continuu de celule, de multiplicare a limfocitelor şi de
iniţiere a răspunsului imun mediat celular şi umoral, cu rol în apărarea organismului.
2.SPLINA
Splina este cel mai mare organ limfoid, cu rol important în funcţia imunitară. Splina este acoperită de o
capsulă conjunctivă, cu puţine fibre musculare şi incapabilă de contracţii ample, de la care porneşte o
reţea de trabecule conjunctive, ce împart ţesutul splenic în compartimente comunicante. In fiecare
compartiment se găsesc pulpa albă şi pulpa roşie , sprijinită pe ţesutul conjunctiv reticular.La exterior
este prezenta o capsula din care pornesc trabecule spre interior care delimiteaza compartimente
comunicante.Fiecare compartiment prezinta pulpa alba bogata in tesut limfoid care inconjoara
arteriolele centrale,teci limfoide care reprezinta aria T-dependenta.La periferie se gasesc limfocite B si
plasmocite grupate in foliculi limfatici splenici(aria B-dependenta),care pot evolua in centri
germinativi.Alte arteriole, dupa iesirea din mansonul limfatic,formeaza capilarele zonei marginale,zona
care permite trecerea limfocitelor din sange in pulpa alba.Aceasta zona formeaza granita dintre pulpa
alba si cea rosie,care inconjoara pulpa alba.Pulpa rosie este formata din cordoane Bilroth de tesut
splenic si macrofage care fagociteaza antigenele particulate,la acest nivel fiind distruse erotrocitele
senescente.
Splina este un filtru al sângelui, legat pe o derivaţie a marii circulaţii. Splina nu are circulaţie limfatică. La
nivelul splinei, limfocitele ies din sânge prin peretele capilarelor zonei marginale, care este foarte
permeabil şi se distribuie în pulpa albă, iar de aici străbat drumul invers şi ajung în pulpa roşie, în
sinusurile venoase. Acestea comunică atât cu capilarele zonei marginale, cât şi cu sistemul venos al
splinei. Limfocitele părăsesc splina prin vena splenică.
Funcţiile splinei:
-staţie de epurare a sângelui (macrofagele fagocitează eritrocitele îmbătrânite, leucocitele, plachetele).
Fe din hemoglobină se reîntoarce în circulaţie şi de aici în MO;
-la unele mamifere, dar nu la om, chiar după naştere, splina este organ hematopoetic (produce
limfocite, eritrocite, granulocite, plachete;
-poate avea funcţie mecanică (depozit de sânge, o adevărată bancă automată de transfuzie).
3.AMIGDALELE
Amigdalele (tonsilele palatine) sunt aşezate în unghiurile mandibulare. Fiecare amigdală măsoară 2,5 cm
lungime, 1,5 cm lăţime şi 1 cm grosime. Tonsilele şi adenoidele sunt singurele structuri limfoide asociate
tractului digestiv, acoperite de o capsulă care aderă intim de ţesutul limfoid subiacent. Pe faţa internă
(orientată spre vestibulul faringian) se găsesc deschiderile criptelor tonsilare. Criptele pătrund adânc în
masa limfoidă a tonsilei, uşurând contactul celulelor reactive (macrofage şi limfocite), cu antigenele care
pătrund pe cale digestivă şi respiratorie. În structura tonsilei se găseşte o reţea de celule reticulare, de
suport pentru foliculii limfoizi şi ţesut interfolicular. Circa 50% dintre celulele tonsilare sunt limfocite B,
constituite în foliculi care conţin centrii germinativi, iar ţesutul interfolicular conţine un număr mare de
celule Tαβ şi CPA (macrofage, CD). Majoritatea limfocitelor B au ca receptor de antigen, molecula de IgG,
iar restul sunt IgM+ şi IgA+. Circa 40% din celulele tonsilare sunt limfocite T.
4.PLACILE PEYER
O placă Peyer conţine 20-30 de foliculi agregaţi. Are formă circulară sau alungită (eliptică), cu axul mare
orientat în lungul intestinului. Sunt mai numeroase în ileonul terminal. Plăcile Peyer ocupă marginea
liberă a intestinului (niciodată marginea mezenterică). Ele se formează în cursul dezvoltării fetale,
independent de contactul cu antigenele luminale, ating numărul maxim la pubertate (peste 200) şi scad
încet cu vârsta. Se estimează că 10% din totalul celulelor limfoide umane sunt asociate cu structurile
limfoide ale tractului gastrointestinal.
Fiecare folicul al plăcii Peyer este format dintr-o aglomerare de macrofage, limfocite, plasmocite. Ariile
interfoliculare sunt bogate în limfocite T. Structura foliculară individualizată este separată de lumenul
intestinal prin structuri specializate, denumite domuri: domul epitelial, alcătuit din celule diferenţiate
ale mucoasei intestinale şi domul conjunctiv subepitelial.Domul epitelial este reprezentat de celule
specializate funcţional, denumite celule M (microfold), ataşate de enterocite prin complexe joncţionale.
Prezenţa vimentinei şi cheratinei în celulele M este dovada originii lor epiteliale. Ele acoperă plăcile
Peyer şi pinocitează material luminal sub formă solubilă, dar preiau şi antigene particulate (virusuri,
bacterii, protozoare). Sunt acoperite cu un strat mucos subţire, au microvili scurţi, dar sunt foarte active
din punct de vedere al pinocitozei, comparativ cu celulele epiteliale columnare. La nivel microscopic,
celulele M se recunosc prin asocierea lor strânsă cu limfocitele intraepiteliale. Celulele M au pliuri
membranare mari, bazolaterale, în care stau limfocitele intraepiteliale, formând o “umbrelă” deasupra
unui spaţiu în care se găsesc limfocite intraepiteliale, macrofage, celule dendritice. Celulele M sunt
considerate ca un sistem timpuriu de avertizare a sistemului imunitar.
O placă Peyer are 3 regiuni structurale şi funcţionale: domul, foliculii cu centrii germinativi (zona
celulelor B) şi aria parafoliculară (populată de celulele T, în special celule Th). Plăcile Peyer sunt populate
iniţial de limfocite T. Celulele limfoide din plăcile Peyer sunt neangajate şi au rolul de a iniţia răspunsul
imun, după interacţiunea cu antigenele care traversează celulele M. Celulele T specializate funcţional ale
plăcilor Peyer secretă IL, care au rolul de a comuta sinteza anticorpilor de la IgM la IgA. Pentru completa
dezvoltare a plăcilor Peyer, sunt necesare atât influenţele stimulatoare ale timusului, cât şi contactul cu
microbiota intestinală.
5.APENDICELE
Apendicele este un diverticul al cecum, dar în lamina propria conţine mult mai mult ţesut limfatic decât
restul tractului şi de aceea poate fi considerat o structură limfoidă asociată intestinului. Se găseşte
numai la iepure, maimuţe antropoide şi la om. Structurile limfoide din lamina propria pot înconjura
complet lumenul şi au organizare asemănătoare plăcilor Peyer, cu un dom bine definit, aglomerări de
celule B organizate în foliculi şi arii interfoliculare bogate în celule T. Epiteliul domului este permeabil,
permiţând trecerea liberă a antigenelor solubile şi a celor particulate, cum sunt bacteriile.

ANTIGENELE
Antigenul =orice substanta(proteine,glicoproteine,lipide,polizaharizi,acizi nucleici) care este recunoscuta
ca straina de organism si care este capabila sa declanseze reactii imune specifice si sa reactioneze cu
produsele acestor reactii, respectiv cu anticorpii.
a)Conditia ca o molecula sa fie antigenica
1.Conditii dependente de molecula de antigen
In general,exista o serie de conditii pe care trebuie sa le indeplineasca o substanta pentru a fi un bun
antigen.Acestea se refera la molecula de antigen,la organismul care este stimulat antigenic si la
modalitatea de accesare a antigenului la sistemul imun al organismului.
Greutatea moleculara are un rol important in realizarea antigenitatii,bune imunogene fiind moleculele
cu greutate mai mare de 40kD.Sunt situatii insa in care,moleculele mici precum glucaconul cu greutatea
3.8kD sunt imunogene,iar latele cu greutate mare cum ar fi gelatina sau dextranul nu sunt imunogene.
Rigiditatea moleculei este obligatorie,deoarece, prin rotirea libera in jurul axului propriu al moleculei a
determinantilor ei antigenici,se pierde imunogenitatea,receptorii pentru antigen de pe suprafata
limfocitelor fiind pacaliti in permanenta de alti epitopi.
Izomerismul optic influenteaza imunogenitatea,moleculele cu reziduuri de aminoacizi levogiri fiind mai
imunogene decat cele cu aminoacizi dextrogiri.Moleculele levogire sunt mai imunogene deoarece pot fi
mai usor degradate de enzime precum pepsina,tirozina,papaina,in urma degradarii informatiile
stimulatoare fiind transmise mai rapid si mai eficient.
Persistenta moleculei in organism si a partilor sale responsabile de inducerea raspunsului
imun(determinantii antigenici numiti si epitopi) influenteaza imunogenitatea ei.Substantele complet
degradate de granulocite nu pot stimula functiile imune intrucat li s-a distrus componenta imunogena
specifica, respectiv epitopii.Atat eliminarea rapida a antigenului cat si remanenta sa ca molecula
intacta,nedegradata,in interiorul celulei fagocitare,scade antigenitatea pana la anularea ei.Pentru a fi
bune imunogene,substantele straine de organism trebuie sa ramana un anumit timp,dar nici prea
lung ,nici prea scurt in intimitatea sistemului limfoid al acestuia,pentru a nu fi degradata nici prea
rapid,dar nici prea lent.
Compozitia chimica a moleculei are o importanta covarsitoare.Proteinele si glicoproteinele sunt foarte
bune antigene,pe cand lipidele,glucidele si acizii nucleici sunt slab imunogene.
Modul de exprimare a determinantului antigenic pe suprafata moleculei conditioneaza imunogenitatea
sa.Daca epitopii sunt ascunsi in interiorul moleculei,deci nu sunt accesibili receptorilor pentru antigen de
membrana plasmatica a limfocitelor,atunci recunoasterea lor nu se poate face,stimularea functiilor
imune nemaiavand loc.
2.Conditii dependente de organism
Maturitatea sistemului limfoid,adica,castigarea competentei functionale este una dintre
conditii.Inocularea unui antigen la un organism incompetent imunologic nu numai ca nu induce un
raspuns imun dar poate duce chiar la toleranta sau paralizie imunologica.
Varsta organismului poate influenta raspunsul imun la varste extreme (perinatala sau batranete),acesta
fiind mai slab decat la maturitate.Dupa nastere sistemul imun nu este suficient de matur functional,iar
la varste inaintate intervin modificari fiziologice care provoaca declinul sau prin scaderea functiilor
limfocitelor T,cresterea procentului de limfocite T supresoare,scaderea activitatii celulelor NK etc.
Conditia fiziologica a organismului in momentul contactului cu antigenul influenteaza raspunsul imun.In
timpul sarcinii,la persoanele tratate timp indelungat cu corticosteroizi sau cu diverse substante
depresive,stimulul antigenic poate fi inoperant ,deoarece organismul nu-l poate receptiona sau nu poate
reactiona la intensitatea normala,fiziologica.
Specia animalului imunizat este un alt factor hotarator.Cu cat antigenul provine de la o specie mai
indepartata filogenetic de specia careia ii apartine animalul imunizat,cu atat acesta va dezvolta reactii
imune mai puternice.La speciile apropiate filogenetic , cum este cazul omului si primatelor,diferentele
de structura proteica sunt foarte mici si uneori aproape inexistente asa ca ,inocularea interspecie a
proteinelor poate da un raspuns imun slab sau chiar nul.
b)Organizarea structurala a moleculei de antigen
1.Epitopi(determinanti antigenici)
Epitopii sunt regiunile imunologic active ale antigenelor.Se imapart in doua categorii:epitopi secventiali
si epitopi conformationali.Din toata molecula de antigen,numai unele arii mici,situate obligatoriu la
suprafata ei,ii confera specificitate antigenica,restul moleculei avand rolul de purtator al acestora.Aceste
arii sau situsuri antigenice alcatuiesc gruparile determinante sau epitopii moleculei de antigen.Epitopii
sunt niste segmente mai mari sau mai mici din lungimea unui lant polipeptidic,la nivelul
caruia,aminoacizii se succed intr-o secventa particulara formand determinante secventiale,care difera de
cele din lanturile proteice ale gazdei si care genereaza formarea de situsuri antigenice recunoscute ca
nonproprii de catre sistemul imun al acesteia.Pe suprafata unei singure molecule poate exista un numar
diferit de epitopi cu specificitati multiple,molecula nefiind de fapt un antigen unic ci un mozaic de
antigene,cu un numar mai mare sau mai mic de epitopi,numar conditionat de marimea si complexitatea
ei chimica.Epitopii de regula sunt expusi in locurile cele mai periferice si mai accesibile ale moleculei. De
obicei un epitop este format din minimum 5-6 reziduuri de aminoacizi situati fie la extremitatea NH2
terminala a lantului polipeptidic ,cum este cazul epitopilor de la nivelul eritrocitelor sau mioglobinei,fie
de-a lungul lantului,cum este cazul polizaharidelor pneumococice.Epitopul are o functie haptenica
simpla in sensul ca poate reactiona cu anticorpul,dar nu poate declansa singur sinteza acestuia.De
aceea este necesara interventia unui component care sa-l poarte;aceasta parte de molecula se numeste
grupare purtatoare sau carrier.
2.Sistemul haptena-carrier
Haptenele (haptein,grec=a apuca) sunt substante chimice naturale sau de sinteza,cu molecula mica,a
caror imunogenitate este conditionata de cuplarea cu o molecula purtator,dar isi pastreaza proprietatea
de specificitate ,adica reactioneaza cu anticorpii specifici a caror sinteza a fost indusa de haptena
conjugata cu o molecula cu rol de purtator.
Denumirea de haptena a fost introdusa de Landsteiner pentru a caracteriza din punct de vedere
functional un extract alcoolic de rinichi de cal,neimunogen ca atare pentru iepure,dar capabil sa se
combine cu anticorpii sintetizati dupa imunizarea iepurelui cu extractul alcoolic de rinichi de cal cuplat
cu o molecula purtator.El a propus ca in categoria haptenelor sa fie cuprinsa orice substanta naturala
sau sintetica,cu greutate moleculara mica sau mare,care in forma nativa nu poate sa induca un raspuns
imun detectabil,dar dobandeste capacitatea imunogena,dupa cuplarea sa in vivo sau in vitro,cu o
molecula purtator cu greutate moleculara mare.Conjugatul este imunogen nu numai in raport cu
epitopii moleculei purtator ci si cu epitopul haptenei.
Din punct de vedere functional,haptenele s-au numit “jumatati de antigene” deoarece au numai una din
cele doua proprietati esentiale ale antigenelor:nu sunt imunogene,dar isi pastreaza proprietatea de
specificitate.Haptena este un antigen,dar in forma sa nativa,nu este imunogena.
In general,haptenele sunt molecule mici,desi uneori,macromoleculele pot functiona ca
haptene.Extractul alcoolic de rinichi de cal este o haptena complexa.Haptenele simple sunt reprezentate
de polinucleotide,alcooli,formaldehida,unele medicamente etc.
Utilizand haptenele simple,prin reactii de cuplare cu o molecula purtator s-au obtinut antigene
superficiale.Haptena din complexul molecular are rolul gruparii determinante de specificitate.Haptenele
au fost folosite pentru studiile de cristalografie cu raze X a unui complex antigen-anticorp.
Haptenele autocuplante sunt molecule cu greutate moleculara mica,a caror particularitate consta in
aceea ca,dupa injectare,in organism se combina spontan cu proteinele tisulare si formeaza conjugate
haptena-proteina,in vivo.Aceste conjuagte induc sinteza anticorpilor si determina procese de
hipersensibilitate sau initiaza maladii autoimune.Astfel se comporta derivatii dinitrofenolului substituiti
cu clor sau fluor,unii produsi de degradare a penicilinei.
c)Clasificarea antigenelor
1.Antigene TD si TI
In functie de tipul raspunsului imun avem:
a)antigene timo-independente-sunt antigene care determina activarea directa a limfocitelor B,fara
interventia limfocitelor Th.Prin urmare,determina sinteza de anticorpi,la fel de intens la soarecii normali
ca si la cei nuzi,lipsiti de timus si limfocite T imunocompetente.Aceste antigene sunt in general compusi
polimerizati,cu numerosi determinanti antigenici repetitivi,au o structura tridimensionala care
favorizeaza interactiunea cu receptorii de antigen de pe membrana limfocitelor B,au o rezistenta
deosebita la degradarea enzimatica si o persistenta indelungata in organism.Determina aproape exclusiv
sinteza de imunoglobuline M.
Ex:polizaharide pneumococice-tip III,LPS,dextrani,levani,flagelina polimerizata,polipeptide sintetice
formate din D-aminoacizi.
b)antigene timo-dependente-sunt antigene care necesita pentru producerea unui raspuns imun
umoral,respectiv pentru sinteza de anticorpi,cooperarea dintre limfocitele Th si B.Prototip al acestor
antigene sunt proteinele serice heterologe,polipeptidele sintetice formate din L-aminoacizi,hematiile
heterologe,flagelina monomera si in general,produsi nepolimerizati.
2.Xenoantigene,aloantigene,antigene de organ si de stadiu evolutiv
Xenoantigenele (heteroantigenele,xenos=strain) include molecule care se gasesc in/pe celulele tuturor
indivizilor unei specii si care se comporta ca antigene fata de organismele altei specii.Heteroantigenele
se evidentiaza prin sinteza anticorpilor fata de antigenele celulelor provenite de la un organism al unei
specii diferite.Din punct de vedere chimic sunt in majoritate de natura polizaharidica.
Ex:Antigenele Forssman- pozitive:om de grup A,cal,caine,pisica,capra,oaie,camila,soarece,cobai;
-negative:om cu alta grupa sanguina,cimpanzeu,gorila,bovine,iepure .
Aloantigenele (alos=altul)includ molecule care,dupa injectare declanseaza raspunsul imun la
organisme ale acleiasi specii,dar diferite antigenic,de organismul donor.Aloantigenele sunt inegal
raspandite la indivizii unei specii si induc raspunsul imun la organismele care nu poseda antigenul
respectiv.Aloantigenele se evidentiaza dupa imunizarea unui organism cu o suspensie celulara provenita
de la organisme ale aceleiasi specii,dar apartinand unui alotip diferit.
Antigenele de organ sunt molecule specifice care confera particularitatile biochimice si functionale ale
celulelor unui organ.De exemplu,proteinele hepatice sau ale glandei mamare difera de proteinele
tesutului renal al aceluiasi organism.
Antigenele de stadiu evolutiv sau de dezvoltare ontogenetica caracterizeaza majoritatea celulelor
organismului,dar mai ales celulele sistemului limfoid.De ex.,limfocitele T aflate la stadii timpurii de
dezvoltare ontogenetica exprima anumiti determinanti antigenici.care dispar la celulele mature,aparand
alti determinanti antigenici caracteristici acestui stadiu de diferentiere.Alte exemple de antigene
specifice tesuturilor si lichidelor embrionare,care la maturitate dispar,reaparand in cazuri patologice
sunt antigenele neoplazice sau oncofetale(CEA si AFP).Antigenele oncofetale,aparute prin reversie
antigenica,sunt diferite de antigenele tumorale specifice.
3.Clasificarea antigenelor naturale dupa origine
Dupa origine,antigenele pot fi exogene,dar si endogene,provenite din interiorul organismului si rezultate
prin transformarea,in anumite circumstante a substantelor proprii(self).
a)Antigenele exogene sunt cele mai numeroase si pot fi impartite in trei categorii:naturale,artificiale si
sintetice.
Antigenele naturale sunt reprezentate de virusuri,microorganisme,fungi,plante si animale.Dupa
dimensiuni se disting antigene moleculare(solubile) si antigene corpusculare(insolubile).
Antigenele moleculare constituie gruparea cea mai numeroasa,care include toate tipurile de
macromolecule:
1.proteine-foarte variabile ca structura primara si conformatie spatiala;
de ex.: -proteine structurale-mioglobina,albumina serica umana,albumina serica bovina,ovalbumina;
-proteine catalitice-enzime(ribonucleaza pancreatica bovina,lizozim);
-hormoni proteici(insulina,glucagonul,hormonii tiroidieni);
-exotoxinele bacteriene,de natura proteica,sintetizate si eliminate de bacteriile Gram pozitive.
2.alte macromolecule:polizaharide,lipide,LPS(lipopolizaharide sau endotoxine din bacteriile Gram
negative),acizi nucleici.
Antigenele corpusculare sunt reprezentate de virusuri si de celule(procariote si eucariote).Ex.:antigenul
somatic O,antigenele polizaharidice din glicocalix,flagelina,pilina,mureina.
Antigenele artificiale sunt antigene naturale modificate chimic prin cuplarea sau prin legarea covalenta a
una sau mai multor grupari chimice(anilina sau acid o,m,p-aminobenzoic,diizocianatii sau
carbodiimidele) care le modifica specificitatea.Din acest proces de cuplare rezulta conjugate.
Antigenele sintetice sunt antigene produse in laborator prin polimerizarea aminoacizilor,rezultand
polipeptide.Se pot obtine homopolimeri sau heteropolimeri,cei din urma fiind antigene mai puternice.
b)Antigenele endogene-transforamrea self-ului poate fi o consecinta a uzurii celulelor,a iradierii,a
actiunii unor substante chimice,a unor agenti infectiosi paraziti intracelular ce exprima antigene proprii
pe membrana celulelor gazda.Avem:antigene alterate(self alterat);antigene sechestrate sau mascate si
antigene tumorale.Antigenele de histocompatibilitate sau antigenle CMH de clasa I sau II sunt molecule
care semnaleaza self-ul(endogene) sau identitatea biochimica a unui individ.Sunt absolut necesare
recunoasterii si cooperarii intercelulare.

ANTICORPI-IMUNOGLOBULINE
a)Structura imunoglobulinelor
1.Regiunile(domeniile Ig):constante si variabile
Structura moleculei deIg s-a stabilit prin analiza proteinelor omogene secretate de plasmocitoame, cu
metodologii complexe: biochimice, analitice, cristalografia prin difracţie cu raze x. Unitatea structurală
de bază a moleculei de Ig este monomerul. Acesta este o unitate tetrapeptidică, formată prin asocierea
a două lanţuri grele (H, Heavy = greu), fiecare având circa 450 de aminoacizi şi două lanţuri uşoare (L,
Light = uşor), fiecare având circa 216 aminoacizi. Cele 4 catene polipeptidice sunt legate între ele prin
punţi S-S.In funcţie de secvenţa aminoacizilor, fiecare lanţ polipeptidic este alcătuit din două regiuni
distincte:
a)regiunea constantă (C) corespunde jumătăţii C-terminale a celor 4 catene polipeptidice. Are o secvenţă
relativ uniformă a aminoacizilor şi asigură unitatea structurală şi funcţională a moleculei de Ig;
b)regiunea variabilă (V) cuprinde o secvenţă de circa 110 aminoacizi în jumătatea N-terminală a celor 4
catene polipeptidice. Mărimea sa nu este fixă, deoarece surrvin inserţii sau deleţii de 3-6 aminoacizi.
Regiunile variabile ale fiecărei perechi de catene formează situsul de combinare al moleculei de Ig, care
conferă specificitate de legare cu antigenul. Secvenţa de legătură între regiunea CH1 şi cea variabilă a
fiecărei catene se numeşte zona de comutare (zona s – switch).
Variabilitatea maximă a secvenţei de aminoacizi a catenei L se concentrează în poziţiile 24-34, 50-55,
89-97, iar a catenei H, la secvenţele 30-36, 50-56, 86-91 şi 95-100. Aceste secvenţe formează regiunile
hipervariabile sau regiunile determinante de complementaritate (RDC), faţă de conformaţia spaţială a
epitopului. Aminoacizii acestor secvenţe intră în alcătuirea situsului de combinare al moleculei de Ig.
Aproape de jumătatea catenelor H se găseşte o secvenţă de circa 15 aminoacizi, în care sunt grupate
toate resturile de cisteină ce formează punţi S-S intercatenare, denumită regiunea balama. Este sensibilă
la acţiunea proteazelor fiind clivată de papaină, pepsină etc. La IgM şi IgE, regiunea balama lipseşte, dar
cea omologă balamalei este clivată de proteaze. Regiunea balama asigură flexibilitatea moleculei de Ig,
permiţând mobilitatea fragmentelor Fab, care, teoretic, pot forma unghiuri variabile,conferind moleculei
o geometrie variabilă. Cele 16-24 legături S-S ale monomerului tetrapeptidic sunt constante ca număr şi
localizare pentru diferitele clase de Ig. Se disting 3 categorii de punţi S-S:
-legături intercatenare H-H sau L-H, ale unui monomer. Legăturile L-L s-au descris la IgA2 şi la proteinele
Bence-Jones, care sunt dimeri de lanţuri L;
-legături intracatenare, care determină structura terţiară a fiecărui lanţ polipeptidic.
-legături intercatenare, între lanţurile H ce aparţin unor monomeri diferiţi, la IgA2 şi IgM, care formează
complexe moleculare polimerice.
Domeniile moleculei de Ig se formează prin plierea fiecăreia din cele 4 catene polipeptidice şi prin
răsucirea lor în spirală.Domeniile sunt regiuni globulare ale moleculei, legate între ele prin secvenţe
lineare scurte.Domeniile se pliază într-o conformaţie stabilă, conferită de secvenţa proprie de
aminoacizi.Comparativ cu secvenţele lineare, domeniile pliate sunt mai rezistente la proteoliză.
Catena L are două domenii: unul corespunzător regiunii variabile (VL) şi altul corespunzător regiunii
constante (CL).
Catena H are 4 domenii: unul corespunzător regiunii variabile (VH) şi trei domenii ale regiunii constante:
CH1, CH2, CH3.Fiecare catenă H a moleculelor de IgM şi IgE are 5 domenii: unul în regiunea variabilă
(VH) şi 4 în regiunea constantă (CH1 – CH4).Fiecare domeniu are o formă cilindrică sau globulară,
cuprinde o secvenţă de circa 60 de aminoacizi şi este stabilizat prin interacţiuni necovalente de tip trans,
cu domeniul omolog din lanţul opus şi de tip cis, cu domeniul vecin al aceleiaşi catene.
Domeniile fiecărui lanţ, împreună cu cele omologe ale lanţului opus, formează unităţi funcţionale
denumite module. Cooperarea lor funcţională este ilustrată de faptul că domeniile VL şi VH separate, au
o capacitate foarte limitată de legare a antigenului, în timp ce forma lor asociată (care constituie situsul
de legare al moleculei) este foarte eficientă în legarea Ag .
2.Functiile imunoglobulinelor
Imunoglobilenele(Ig) îndeplinesc două categorii de funcţii:
- funcţii de specificitate;
- funcţii grupate sub denumirea de activităţi biologice efectoare.
Specificitatea Ig faţă de un Ag este exprimată prin capacitatea de recunoaştere fină a epitopului
complementar al Ag şi de combinare cu acesta. Specificitatea moleculei de Ig este conferită de situsul
său de combinare. Moleculele de Ig sunt cele mai diversificate proteine ale organismului. Marea
diversitate a moleculelor de Ac, asigură o diversitate uriaşă a situsurilor de combinare, de ordinul a 108
– 109 specificităţi de legare.Specificitatea de legare este dată de structura spaţială a situsului de
combinare cu antigenul, conferită de resturile de aminoacizi ale regiunilor hipervariabile ale catenelor H
şi L. După legarea Ag-Ac, molecula de Ac suferă modificări conformaţionale care iniţiază funcţiile
biologice efectoare, care sunt dependente de regiunile constante ale moleculei de Ig.
Fiecare domeniu al regiunii constante a moleculei de Ig îndeplineşte anumite funcţii:
-legarea Ag pe Ig de suprafaţă care funcţionează ca receptori pe limfocitele B, declanşează proliferarea şi
diferenţierea lor, iar legarea Ag cu Ig citotrope pentru mastocite, declanşează degranularea acestor
celule;
-după cuplarea cu Ag, moleculele de Ig expun fragmentul Fc, recunoscut ulterior de receptorii specifici
pentru Fc de pe suprafaţa monocitelor, macrofagelor, PMNN. Astfel se stimulează procesul de fagocitoză
a celulelor nonself tapetate cu Ig, denumit imunofagocitoză;
-celulele Killer (K), prin intermediul receptorilor pentru Fc, interacţionează cu celulele nonself tapetate
cu IgG şi realizează liza de contact prin fenomenul de citotoxicitate;
-interacţiunea Ag-Ac generează un semnal care se transmite regiunii Fc. Aceasta îşi modifică configuraţia
spaţială şi expune un situs de recunoaştere, de care se leagă C1q,componentă a sistemului complement;
-regiunea balama este transductoare de semnale pentru moleculele de Ig membranare şi are un rol
important în flexibilitatea moleculei de Ig, permiţând variaţia unghiului dintre fragmentele Fab: ele trec
reversibil de la forma T la Y. Geometria variabilă a moleculei de Ig măreşte eficienţa de legare a Ag,
deoarece ajustează poziţia celor două situsuri de combinare ale Ac, în funcţie de distanţa la care se
găsesc determinanţii antigenici pe suprafaţa unui Ag particulat (virus sau celulă);
-regiunea balama a moleculelor de IgG şi IgD este sensibilăla acţiunea enzimelor proteolitice, iar a
moleculei de IgA este rezistentă.
Componenta glucidică a Ig îndeplineşte următoarele funcţii;
-realizează şi menţine o anumităconformaţie a moleculei, esenţială pentru secreţie;
-măreşte solubilitatea moleculelor de Ig;
-are rol de spaţiator între domeniile unui lanţ şi între catenele moleculei;
-participă la funcţiile citotrope ale moleculei de Ig;
-are rol în legarea C1q.
b)Clasele si subclasele de imunoglobuline
1.Imunoglobulinele G
Imunoglobulinele reprezintă circa 20% din totalul proteinelor serice. IgG este dominantă cantitativ în
serul uman normal, reprezentând 70-75% din cantitatea totală de Ig.
IgG este cea mai heterogenă dintre Ig în ceea ce priveşte sarcina electrică. Din această cauză, în câmpul
electroforetic se distribuie în fracţiile γ1 şi γ2 ale serului. Din punct de vedere structural, IgG este un
monomer cu constanta de sedimentare 7S. Componenta glucidică reprezintă circa 3% din greutatea
moleculara a IgG. IgG se sintetizează tardiv în răspunsul imun primar, dar este imunoglobulina
predominantă a răspunsului imun secundar şi se distribuie uniform în compartimentele intra- şi
extravasculare. IgG se prezintă sub forma a 4 variante antigenice, conferite de compoziţia în aminoacizi
a catenei γ: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4. Proporţia normală a celor 4 subclase este de 66% pentru IgG1, 23%
pentru IgG2, 7% pentru IgG3 şi 4% pentru IgG4. IgG3 este mai grea, datorită catenei γ3 şi are o regiune
balama extinsă, codificată de câţiva exoni, iar IgG4 are o regiune balama scurtă şi rigidă, ceea ce produce
o nepotrivire sterică pentru fixarea complementului.IgG fixează C mai puţin eficient decât IgM. Fiind
monomerică, oferă un singur situs de legare pentru C1q. De aceea, pentru activarea C, două molecule de
IgG trebuie să se găsească fixate pe epitopi foarte apropiaţi. Cel mai eficient în fixarea C este IgG3, apoi
IgG1, IgG2, iar IgG4 nu leagă C. In vivo, funcţia esenţială a IgG este neutralizarea toxinelor bacteriene.
IgG activează sistemul complement şi produce liza celulelor bacteriene şi a particulelor virale, dar are şi
rol opsonizant. In vitro, IgG participă la reacţiile de aglutinare şi precipitare.
O proporţie de 5-15% din moleculele de IgG sunt asimetrice, cu un singur situs funcţional de legare
(molecule monovalente), care iniţial fuseseră denumite, incorect, anticorpi incompleţi. IgG este singura
Ig care traversează placenta, asigurând astfel protecţia fătului şi nou-născutului în primele luni de viaţ
2.Imunoglobulinele M
-constituie anticorpii raspunsului imun primar,care apar dupa primul contact cu antigenele(apar la 3 zile
dupa inocularea antigenului,nivelul maxim fiind atins intre 6-10 zile).
-structural sunt molecule pentamerice,libere in circulatie sau molecule monomere fixate pe membrana
limfocitelor B.
-au o mare capacitate de aglutinare(anticorpi tipic aglutinati),de precipitare si de activare a sistemului
complement pe calea clasica.
In serul nou-nascutului imunoglobulinele dominante sunt IgM.Un nivel crescut de IgM sugereaza
existenta unor infectii cu virus rubeolic,citomrgalic,bacterii treponema pallidum,Listeria monocytogenes
sau protozoarul Toxoplasma gondi(antigeni infectiosi care se pot transmite transplacentar).La adulti,in
serul bolnavilor de artrita reumatoida apar imunoglobuline specifice numite factori reumatoizi.In
sindroame de maladsorbtie si infectiile cronice scade concentratia de IgM serica,fiinf crescuta in
infectiile acute.In maladia Waldenstrom creste nivelul seric de imunoglobuline monoclonale,dar scade
IgG si IgA.
IgM este receptorul major de antigen pe suprafaţa limfocitelor B mature. IgM seric are funcţii
aglutinante, fiind de 1000 de ori mai eficient decât IgG în legarea antigenelor particulate. IgM reprezintă
5-10% din cantitatea totală de anticorpi serici, cu valori normale între 84-170 mg la 100 ml de sânge. IgM
activează complementul(C), producând liza antigenului celular şi ingestia rapidă a complexelor solubile.
De aceea, IgM este foarte eficient în reacţia de apărare faţă de bacteriemii şi faţă de toxine(difterică,
tetanică, botulinică, toxina din veninul de şarpe). IgM este principala opsonină imunoglobulinică a
serului.
3.Imunoglobulinele A
IgA are cea mai înaltă rată de sinteză din cantitatea totală de Ig seric. Unitatea de bază a structurii IgA
este monomerul, alcătuit din două catene grele (H) cu specificitate de clasă (izotipică) α şi două catene
uşoare (L) de tip λ sau k. IgA se găseşte atât în plasma sanguină, cât şi în secreţiile externe: salivară,
lacrimală, gastrică vaginală, intestinală, biliară, pancreatică, lactată.
In funcţie de localizare se disting IgA serică şi IgA din secreţii.
Ig A serica are o activitate slaba de anticorpi.Nu activeaza complementul pe cale clasica;nu favorizeaza
fagocitoza opsonica;nu aglutineaza;nu precipita antigene;are rolul de a indeparta antigenele provenite
din alimente sau antigene solubile ale bacteriilor din microbionita normala patrunse in
circulatie,eliminandule rapid.
Ig A secretorie este prezenta in secretii ca dimer si este secretata de plasmocitele din foliculii
limfoizi.Este prezenta in toate tipurile de secretii(nazala,bronsica,suc gastric,intestinal,secretie biliara
pancreatica,vaginala,lichid prostatic,lacrimal,saliva,lapte) dar in concentratii diferite.Are rol important in
apararea locala antivirala si antibacteriana,determinand imobilizarea si agregarea agentilor
infectiosi.Indivizii cu deficit de IgA sunt sensibili la infectii ale mucoaselor respiratorii,intestinale,ale
conjuctivitei;predispusi la boli autoimune.
Moleculele de IgA nu sunt transferate prin placentă. Sângele nou-născutului nu conţine IgA. Nivelul seric
al IgA caracteristic adultului, este atins la 9-10 luni. In condiţii naturale, în tractul intestinal se
sintetizează IgA faţă de multe antigene exogene. IgA din secreţia intestinală poate să treacă intact prin
tubul digestiv şi să-şi păstreze activitatea.
4.Imunoglobulinele D
Exista in organism sub doua forme, si anume ca molecule solubile,circulante in plasma si ca receptor
pentru antigene pe membrana limfocitelor B.Ig D nu fixeaza si nu activeaza complementul,nu
traverseaza placenta,nu provoaca degranularea bazofilelor si a mastocitelor,nu se fixeaza citofil pe
monocite sau limfocite.Au rol important numai la nivel celular,ca receptor pentru antigene pe
membrana LB,in asociere cu IgM monomere,cu aceeasi specificitate.Se pare ca intervin sin diferentierea
limfocitelor B ca si in instalarea memoriei imunologice.Concentratia serica la om creste de la nastere
pana la 15 ani,dupa care ramane la nivel constant toata viata,in mod normal.Concentratia IgD creste in
mod fiziologic in sarcina si mai ales in timpul nasterii si patologic in unele infectii cronice la copii,in
astmul bronsic,boala reumatoida,LED,leucemia limfatica cronica,mielom de tip IgD si boala Hodgkin.
5. Imunoglobulinele E
Denumirea provine de la tipul de lant greu Ɛ dar si de la “eritem”(roseata) pentru ca prezinta asa-
numitele molecule de anticorpi reaginici sau anticorpi sensibilizanti ai pielii(citotropi).IgE nu activeaza
complementul,dar se leaga citofil de receptorii FcƐ de pe membrana mastocitelor(bazofile
tisulare)inducand degranularea acestora si eliberarea de amine vasoavtive.Acest lucru se intampla cand
in organism patrunde un alergen care reactioneaza specific cu anticorpii IgE fixati citofil,se transmit
semnale in celula si se determina degranularea mastocitelor si eliberarea imediata a unor cantitati mari
de amine vasoactive care vor determina vasodilatatie,contractia muschilor netezi,cresterea
permeabilitatii vaselor sangvine.
O concentratie serica mare de IgE este prezenta in:
-alergii-rinita alergica,astm bronsic,conjunctivita alergica,dermatita de contact sau atopica,soc
anafilactic(forma cea mai grava,potential letala).
-parazitoze-alergenele parazitare sunt alergene puternice;concentratia mar de IgE din parazitoze este
asociata cu eozinofilia observata la efectuarea hemoleucogramei.
c)Utilizarea anticorpilor
-in seroterapie=transferul pasiv de anticorpi,sub forma unui ser imun sau hiperimun,in sistem
xenogen,pentru tratarea unor infectii cu evolutie acuta,cum ar fi
difteria,tetanosul,botulismul,scarlatina,rabia,hepatitele virale sau a infectiilor
septicemice,generalizate,ca si a intoxicatiilor cu venin de sarpe sau al anumitor insecte;gamaglobulinele
purificate se administreaza femeilor insarcinate care au venit in contact cu bolnavi de rujeola,rubeola.
-in serodiagnostic,anticorpii fiind folositi sub forma serurilor de diagnostic,intr-o gama larga de tehnici
de imunodiagnostic.
La inceput,anticorpii se produceau prin imunizarea animalelor(cai,oi,iepuri) si se obtineau seruri
policlonale sau polispecifice,greu de purificat,ce contineau si alte proteine posibil imunogene.In prezent
se produc pe scara larga si anticorpi monoclonali,mai adecvati atat pentru terapie,cat si pentru
imunodiagnostic si cercetarea fundamentala(in
imunocitologie,histologie,microbiologie,virologie),deoarece sunt molecule omogene de
imunoglobuline,cu mare specificitate de reactie.
Reactiile Ag-Ac reprezinta consecinta proprietatilor esentiale ale imunoglobulinelor,respectiv a
capacitatii de a recunoaste epitopii care au indus sinteza lor,de a reactiona cu acestia si de a produce o
serie de manifestari evidente(precipitare,aglutinare,neutralizare).O caracteristica generala a reactiei
Ag-Ac o reprezinta specificitatea sa,adica proprietatea anticorpului de a “discrimina”antigenul omolog
de un alt antigen.Reactiile Ag-Ac au fost mul timp studiate datorita aplicabilitatii lor practice,decurgand
din marea lor specificitate.Cele mai multe date au fost obtinute cu ajutorul haptenelor,care nu sunt
imunogene,au uneori un singur determinant antigenic,dar au proprietatea de a lega specific anticorpi.
d)Anticorpi monoclonali(AMC)
Sunt imunoglobuline omogene,normale,artificiale.Pot fi considerati o varianta in vitro a proteinelor de
mielom,pentru ca sunt produsi de catre o clona de limfocite care prolifereaza si secreta anticorpi cu o
anumita specificitate.Metoda consta in fuzionarea limfocitelor B splenice de la soarece cu celule
neoplazice,in prezenta unor agenti fuziogeni(virusul Sendai,PEG).
AMC reprezinta un reactiv imunochimic bine definit si de aceea,rezultatele obtinute prin utilizarea lor
sunt reproductibile.Se folosesc ca reactivi de mare specificitate in cercetare,in diagnosticul clinic,in
farmacologie pentru profilaxia si terapia unor infectii la om si animale,in tehnicile de biochimie analitica
pentru purificarea unor molecule.AMC se folosesc pentru diagnosticul neoplaziilor,pe baza evidentierii
antigenelor specific-tumorale,deci se folosesc AMC marcati cu izotopi radioactivi,cu specificitate fata de
CEA,AFP etc.Se folosesc pentru detectarea hormonilor polipeptidici:TSH,FSH,HCG.
In scop terapeutic,AMC se folosesc pentru tratamentul rabiei,pentru neutralizarea endotoxinelor(LPS)
produse de infectiile cu bacterii Gram negative,consecutive arsurilor.Septicemiile sunt cauzate de o
varietate de bacterii Gram negative.Pentru tratamentul majoritatii infectiilor bacteriene se utilizeaza
antibiotice,la un pret de cost inferior in raport cu AMC.
AMC se folosesc in controlul fertilitatii.AMC anti –HCG si anti-zona pelucida sunt folositi pentru
imunizarea pasiva a femeilor fertile.
AMC nu se folosesc in tratamentul tumorilor.Se folosesc pentru neutralizarea nivelelor toxice ale unor
medicamente(digoxina).Se folosesc ca imunosupresori;pentru producerea imunotoxinelor;se folosesc in
tehnicile de biochimie analitica in scopul purificarii proteinelor,sub forma coloanelor de afinitate
imunoabsorbante.
e)Imunoglobulinele de membrana
Imunoglobulinele sunt glicoproteine specializate in recunoasterea moleculelor non-self. Se gasesc sub 2
forme: circulanta si de membrana.
Forma membranara este reprezentata de monomeri de Ig, fixate pe suprafata Limfocitelor B. Aceste
molecule intra in alcatuirea receptorilor pentru Ag ai limfocitelor B (B cell receptors). Au rol de activare a
Limfocitelor B

MARKERI ENDOCRINI
1.Consideratii generale
Hormonii,molecule semnal cu rol reglator,sunt produsi in organism,de catre glandele endocrine de
structrui inalt specializate.Exista si hormoni tisulari(serotoniona,PE),produsi de structuri mai putin
specializate,situate direct la nivelul organelor tinta.
Glandele endocrine,alaturi de sistemul nervos si de cel imun coordoneaza functionalitatea organismului
de-a lungul intregii vieti.
Sistemul endocrin este format din:glande endocrine si canalele lor excretoare si recptorii hormonali
(cellule receptoare sau celule-tinta).
Termenul de “hormon”(in limba greaca,a trezi,a pune in miscare)a fost utiliat pentru prima data de
Ernest Starling in 1905.
Alaturi de sistemul nervos,hormonii ca factori de reglare determina nivelul activitatii celulare.Actionand
pe principiul “retroreglarii” efectul este cauza unui process de sens opus(feed-back).Reglajul hormonal
actioneaza ca o reglare biochimica de baza,in special in legatura cu mecanismul enzymatic al proceselor
metabolice.Hormonii din organismul nostru sunt secretati de catre
Hipofiza,Epifiza,Tiroida,Parotiroide,Pancreas endocrin,Suprarenale,glande.
Timpii de injumatatire(t ½=timpul in care,cantitatea de substanta respectiv concentratia se reduce la
50%) ai hormonilor au o durata variabila,de ordinul secundelor si minutelor la hormonii hidrofili,sau de
ore si zile pentru hormonii hidrofobi.
a)Clasificarea hormonilor
Se realizeaza dupa mai multe criterii:
a)dupa structura chimica:
1.hormoni derivati din aminoacizi(catecolamine,adrenalina,noradrenalina,hormoni tiroidieni, T3, T4,
serotonina, melatonina,histamina).
2.hormoni peptidici si proteici(insulin,glucagonul,somatostatina,ocitocina si vasopresina (ADH),
parathormonul(PTH),hormoni adenofizari ce includ si grupa hormonilor glicoprotidici(TSH,LH,FSH).
3.hormoni lipidic i: steranici si derivati din acizi grasi.
b)dupa natura structurii producatoare:hormoni glandulari,hormoni glandulotropi,hormoni de
neurosecretie(hipotalamici si ai neurohipofizei) , hormoni tisulari si substante mediatoare.
c)dupa solubilitatea in mediul apos : (in extensor,dupa mecanismul lor de actiune):
1.hormoni hidrosolubili - proteici si peptidici : STH, FSH, LH, ACTH, TSH, PRL, ADH, PTH, calcitonina,
insulin, glucagon, ADR,NOR,secretina, gastrina; solubili in solutii apoase.
2.hormoni hidrofobi:hormoni tiroidieni (T3,T4) ,progesterone,estradiol,testosteron, cortizol,calcitriol.
Hormonii hidrosolubili actioneaza asupra membranei iar cei hidrofobi(lipofibi) patrund cu usurinta prin
membrana celulara intracitoplasmatic.
b)Organizarea si reglarea sistemului endocrin
Secretia hormonala este continua,cu variatii corespunzatoare necesitatilor homeostaziei si reprezinta
doar o veriga a unui mecanism de reglare mult mai complex.
Hormonogeneza este controlata pentru majoritatea glandelor,de catre adenohipofiza(hipofiza
anterioara) , prin substante denumite tropine;hipofiza este reglata la randul ei de catre hipotalamus prin
intermediul unor peptide numite factori de eliberare sau inhibitie a eliberarii. Factorul declansator al
mecanismului de reglare este efectul fiziologic produs de hormon in tesuturile tinta,in interdependenta
cu concentratia hormonului si amplitudinea secretiei hormonale.Controlul este realizat de axa
hipotalamus->hipofiza->glanda endocrina printr-un mecanism de feed-back negativ.
Hormonogeneza este deasemenea controlata si prin mecanism neurogen,cu 4 traductori
neuroendocrini(hipotalamus,MSR,epifiza,pancreas) care asigura transformarea informatiei nervoase in
mesaj hormonal.Este mai puternica decat reglarea prin feed-back,fiind o reglare in cascada.
Mecanismul reglator este activ in cazul principalilor hormoni glandulari.Constituie exceptie mecanismul
de reglare a doua glande endocrine importante:paratiroida ce secreta parathormonul si insulele
Langerhans ale pancreasului endocrin ce secreta insulina si glucagonul.Reglarea in aceste cazuri se
exercita direct,efectul metabolic produs de hormoni fiind stimulul reglator al functiei acestor
glande(hipo sau hiper calcemia si hipo sau hiper glicemia).
2.Mecanismul de actiune al hormonilor
a)Receptorii hormonali
Capacitatea unei celule de a raspunde la un mesaj hormonal este data de prezenta,la suprafata
membranei sau intracelular,a unor componente capabile sa recunoasca si sa fixeze hormanal si
anume,receptorii hormonali.
Semnalizarea celulara are ca elemente fundamentale:
-celula semnalizatoare(elibereaza ligandul);
-molecula semnal(ligandul);
-celula tinta;
-receptorii proteici specifici,care leaga moleculele ligand;
-raspunsul specific indus de semnal;
-captarea semnalului si transmiterea lui intracelulara pentru declansarea raspunsului specific;
-raspunsul celular;.
Mecanismele de semnalizare la nivel celular sunt in esenta simple:celula semnalizatoare produce
molecula semnal;receptorii celulei tinta capteaza molecula semnal;apare raspunsul specific.
Molecula semnal poate fi orice molecula ce induce un raspuns specific la nivelul unei celule
tinta.Moleculele semnal endocrine(hormoni), actioneaza la distanta de celulele secretoare,spre
deosebire de mediatorii locali care au actiune pe celulele vecine.Receptorii sunt situati la nivel
membranar pentru hormonii hidrosolubili sau la nivelul membranei nucleare pentru hormonii
liposolubili.
Suoerfamilia receptorilor nucleari este impartita in familia receptorilor steroidici si familia receptorilor
tiroidieni/retinoizi/vitamina D.Fiecare tip de receptor are subfamilii.Receptorii nucleari pot fi impartiti in
4 clase in functie de legarea liganzilor,a ADN si a proprietatilor de dimerizare:receptori
steroidici,heterodimeri RXR,receptori homodimeri orfani,receptori monomeri orfani(pentru ultimii 2 nu
se cunosc liganzii naturali).
Receptorul glucocorticoid din familia receptorilor steroizi/tiroxina este situat intracitoplasmatic.
Receptorul membranar are un domeniu extern la care se leaga molecula,un domeniu transmembranar
si un domeniu citoplasmatic.
b)Mecanismele generale de actiune a hormonilor
Moleculele semnal hormonale pot fi hidrosolubile sau liposolubile.
Moleculele semnal liposolubile (hormonii steroizi,tiroidieni,retinoizii,vitamina D3) intra direct in celula si
se leaga de receptorii intracelulari-nucleari si citoplasmatici.
Moleculele semnal hidrosolubile (hormonii proteici,neurotransmitatorii,factorii de crestere proteici) nu
pot strabate direct stratul dublu lipidic al membranei celulare.Ele se leaga de domeniul extracelular al
receptorului membranar.
1.Mecanismul de actiune al hormonilor liposolubili
Include raspunsul mediat de receptori intracelulari exemplificat de actiunea hormonilor steroizi asupra
sintezei proteinelor specifice.Pentru acestia receptorul specific exista in citoplasma celulelor tinta.
In conditii fiziologice legarea hormonului steroidic la receptorul citoplasmatic conduce la modificari
conformationale in complexul steroid-recptor(SR),fenomen numit “activare”sau “transformare”, fiind in
acelasi timp urmata de translocarea SR in nucleu si interactiunea cu ADN nuclear,care influenteaza
sinteza proteica.
Receptorul glucocorticoid se gaseste in citoplasma,intr-un complex inactiv cu o proteina de soc
termic,care mascheaza o secventa peptidica din structura receptorului proteic ce constituie domeniul de
legare la ADN.Aceasta reprezinta starea inactiva a receptorului.
Cand un hormon glucocorticoid se leaga specific de recptor,acesta se modifica
conformational.Complexul receptor-hormon glucocorticoid este transportat in nucleu, unde receptorul
dimerizeaza si se leaga la secventele reglatoare ale ADN,determinand activarea unor gene specifice si
sinteza proteinelor specifice.Unele efecte ale steroizilor sunt prea rapide pentrua fi urmarea unei sinteze
proteice specifice.Se pare ca sunt implicate proteine transmembranare care apartin receptorilor cuplati
cu proteina G-cea mai mare seperfamilie de receptori de membrana celulara.
2.Mecanismul de actiune al hormonilor hidrosolubili
Acesti receptori sunt utilizati de catre majoritatea cailor de semnalizare.Hormonii proteici si
catecolaminele nu pot traversa membrana celulara,fiind molecule mari hidrosolubile,deci se fixeaza de
receptorii membranari care cuprind 3 domenii(un domeniu extern la care se leaga molecula,un domeniu
transmembranar si un domeniu citoplasmatic).
Receptorii tirozin-kinazici,sunt recptori-enzime,care la activare functioneaza direct ca enzime care se
asociaza cu molecule adaptorinitiind 3 cai de semnal:
-calea Ras(ex:calea Ras-MAPK pentru insulina),unde Ras este proteina Ras Sarcomas-o proteina mica
atasata membranei, iar MAPK=mitogen activated protein Kinases.Calea Ras este comuna unor receptori
complet diferiti ,raspunsurile celulare fiind si ele diferite, dar caile sunt interconectate inrte ele;
-calea fosfatidilinozitid 3-kinaza(PI3)-este activata de receptori care raspund la un nr mare de
hormoni,inclusiv insulina->activarea glicogensintetazei;
-calea receptorilor JAK/STAT(pentru interferoni).
Receptorii asociati cu proteine G,ce actioneaza indirect,regleaza activitatea altei proteine legate de
membrana citoplasmatica.O a treia proteina trimerica participa la interactiunea dintre receptori si
proteina tinta . Caile semnal initiate prin acest mecanism sunt : calea AMPc - pentru epinefrine ; calea
GMPc – pentru hormoni si oxid nitric ; calea fosfatidilinozitol – pentru hormoni si factori de crestere .
In cazul catecolaminelor,semnalul epinefrinic este transmis:
-pe o cale mediata de proteina G utilizand AMPc ca mesager secund;
-catecolaminele si hormonii proteici pot utiliza ca mesager secund Ca2+,care va fi eliberat prin canalele
ionice deschise crescand rapid concentratia de calciu citosolic.Ca2+ formeaza cu proteina asemanatoare
troponinei C,calmodulina,un complex ce activeaza proteinkinaze.

3. HORMONI TIROIDIENI
a) Biosinteza hormonilor tiroidieni
Glanda tiroida produce 2 hormoni, tiroxina T4 (3,5,3’,5’ tetraiodtironina) si triiodtironina T3 (3,5,3’
triiodtironina). Sinteza are loc la nivelul celulelor foliculare tiroidiene. Iodul ajunge intracelular printr-un
mecanism activ impotriva unui gradient de concentratie mediat de pompa de iod situata la nivelul
membranei bazale a celulelor foliculare. Aceasta este prima etapa limitativa a sintezei hormonilor
tiroidieni si poate fi blocata de catre ionii perclorat si pertechenetat. Hormonii tiroidieni iau nastere
dintr-o molecula de tiroglobulina care este sintetizata de catre celula foliculara. Resturile de tirozina din
tiroglobulina sunt iodurate la monoiodtirozina si apoi la diiodtirozina. Condensarea a doua molecule de
diiodtirozina formeaza tiroxina T4 iar condensarea unei molecule de monoiodtirozina cu o molecula de
diiodtirozina formeaza triiodotironina T3. Oxidarea iodului, iodurarea tirozinei cuplarea monoiodtirozina
si diiodtirozina sunt catalizate de o tiroperoxidaza. Tiroglobulina asigura o rezerva de hormoni tiroidieni
pentru 4 saptamani. TSH-ul stimuleaza toate etapele sintezei hormonilor tiroidieni, pompa de iod,
sinteza tiroglobulinei, eliberarea T3 si T4 din tiroglobulina.
Medicatia antitiroidiana, (propiltiouracilul si carbimazolul) inhiba tiroperoxidaza. Excesul de iod inhiba
raspunsul adenil-ciclazei la TSH si iodurarea tiroglobulinei.
b)Catabolismul iodotironinelor
Transportul hormonilor tiroidieni(iodotironine) se face cu interventia unor proteine transportoare.
T3 si T4 circula legati reversibil de urmatoarele proteine transportoare: o globulina(TBG), o
prealbumina(TBPA) si o albumina.Aceste proteine leaga un procent de aproape 100% din T4 si T3.
Catabolismul are loc la nivel periferic, unde se produce deiodarea moleculelor prin dehalogenaze
specifice cu reutilizarea partiala a iodului. In ficat si rinichi exista o enzima celulara ce poate converti T4
la T3 sau la rT3, deioduraza de tip 1. In tesuturile producatoare de TSH ale glandei adenohipofize sau ale
cortexului cerebral exista o deioduraza de tip 2 care converteste T4 doar la T3. Majoritatea actiunilor
hormonilor tiroidieni sunt mediate de catre T3 prin legarea de receptori nucleari specifici. La nivel
hepatic, T3 si T4 sunt conjugati formand sulfati si glucuronoconjugati care sunt excretati in bila. T3 si T4
sunt de asemenea metabolizati prin dezaminare si deiodurare iar produsii sunt la randul lor metabolizati
in continuare.
c)Rolul biologic al hormonilor tiroidieni
Hormonii tiroidieni stimuleaza catabolismul in multe tesuturi datorita efectelor asupra transportului
transmembranar, cresterea activitatii ATP-azei Na+/K+ dependente si prin stimularea metabolismului
mitocondrial. Nu au nici un efect asupra creierului,retinei,plamanilor, splinei si testiculelor.
Alte actiuni ale hormonilor tiroidieni includ:stimularea frecventei cardiace,stimularea selectiva a sintezei
proteice, sinteza hormonului de grestere GH la nivelul hipofizar, stimuleaza sinteza recptorilor
catecolaminici beta-andrenergici,cresc glucogeneogeneza si accelereaza degradarea insulinei.
Efectele hormonilor tiroidieni asupra metabolismului lipidic si glucidic include mobilizarea acizilor grasi
din trigliceride, mobilizarea colesterolului, hiperglicemie. Alte efecte de tip catabolic sunt reprezentate
de cresterea consumului de oxigen si deci a metabolismului bazal, prin stimularea activitatii ATP-azei K+
dependente, consumatoare de ATP.

4.HORMONI PANCREATICI
Activitatea endocrina a pancreasului(glanda mixta, exo- si endocrina) este realizata de portiunea
insulara, alcatuita din “insulele lui Langerhans” in numar de 1.5 milioane. Insulele pancreatice sunt
constituite din 4 tipuri de celule, fiecare tip fiind responsabil de secretia cate unui hormon:
-celulele A(alfa)-secreta glucagonul si reprezinta 25% din totalul celulelor;
-celulele B(beta)-secreta insulina si reprezinta 70% din totalul celulelor;
-celulele D(delta)-secreta somatostatina si reprezinta 5% din totalul celulelor;
-celulele PP(gama)-secreta polipeptidul pancreatic si reprezinta 3-5% din totalul celulelor;
-celulele epsilon care produc ghrelina -<1.
Insulina si glucagonul sunt factorii principali de reglare a homeostazei glicemice, iar somatostatina
regleaza secretia de insulina si de glucagon. Polipeptidul pancreatic intervine in secretia de bicarbonat
de catre pancreas si regleaza unele functii ale tractului gastrointestinal.
Hormonii pancreatici apartin grupei hormonilor peptidici si proteinici.
a)Insulina(structura,biosinteza,reglarea secretiei,catabolism,actiune biologica)
Insulina, principalul hormon cu actiune hipoglicemianta al organismului, detine o serie de prioritati in
cercetarea si practica medicala, fiind primul hormon caracterizat structural(Sanger) si biosintetizat prin
biotehnologie sau determinat radioizotipic.
Este un polipeptid de dimensiuni mici,cu GM=5734, constituit din 51 resturi de aminoacizi organizati in
doua catene, A si B, legate prin doua punti de sulf. Catena A(portiunea expusa,externa) este formata din
21 resturi de aminoacizi, catena B este formata din 30 de resturi de aminoacizi si nu detine nici o
structura secundara sau tertiara.
Insulina este sintetizata, la fel cu alte proteine secretorii, sub forma unor precursori inactivi,
preproinsulina si proinsulina, care se transforma in insulina functionala in urma unor modificari
posttranslationale, de scindare a unor fragmente polipeptidice de mascare. Procesul se desfasoara la
nivel ribozomal, este apoi dirijat catre cisternele RER, proinsulina trece in aparatul Golgi cu formarea
granulelor secretorii, de eliminarea insulinei,care se realizeaza prin emiocitoza direct in vena
pancreatica,ficatul fiind primul organ al actiunii acestui hormon. Organismul sanatos produce zilnic 25-
50 UI de insulina/zi, in medie 40U, 1 UI=45µg insulina cristalizata.
Reglarea: insulina nu are proteina de transport plasmatica. Sinteza si eliberarea insulinei este
dependenta de actiunea unor factori mediatori:
-glicemia-principalul factor reglator;determina stimularea eliberarii hormonului si stimularea sintezei;
-monozaharidele usor metabolizate precum riboza, manoza,fructoza, cu efect stimulator;
-unii aminoacizi(Arg,Leu), asigura o stimulare semnificativa;
-hormoni cu actiune stimulatoare si cu actiune inhibitorie.
Catabolism: timpul de injumatatire al insulinei este de 3-5 minute. Degradarea se realizeaza in ficat,
rinichi,muschi,placenta prin ruperea legaturilor disulfurice;la nivel hepatic si la periferie, se reduce la
jumatate la prima trecere datorita actiunii enzimatice a glutation-insulin-transhidrogenazei,dupa care
sub actiunea unor proteaze specifice catenele peptidice sunt hidrolizate;actiunea anticorpilor
antiinsulina;legarea si inactivarea insulinei de synalbumina si globuline circulante.
Actiunile biologice ale insulinei sunt actiuni metabolice si ca factor de crestere. Insulina este considerata
un hormon anabolic ce exercita un control asupra proceselor de stocare si de mobilizare a rezervelor
energetice. Principalele efecte ale insulinei sunt:efectul hipoglicemiant;efectele asupra metabolismului
lipidic si protidic;efectul de stimulare a tuturor cailor metabolice de stocare a substantelor energetice,
precum si efectele inhibitorii ale cailor ce consuma aceste substante.
Modul in care isi realizeaza insulina actiunile biochimice consta in activarea sau inactivarea enzimelor
cheie din caile metabolice controlate de insulina. Organizarea rezervelor energetice faciliteaza premisa
diviziunii celulare, insulina putand fi considerat si hormon de crestere.
b)Glucagonul(structura,secretie,catabolism,actiune biologica)
Este un hormon hiperglicemiant sintetizat in celulele A(α) ale insulinelor Langerhans pancreatice, cu
actiune antagonica insulinei. Glucagonul consta dintr-un singur lant polipeptidic, constituit din 29 resturi
de aminoacizi cu GM=3485. Nu are resturi de Cis, dar prezinta resturi de Met si Trp.
Biosinteza: are un precursor(proglucagonul), care elimina capetele terminale, hormonul corespunzand
partii centrale precursorului. Capatul terminal se detaseaza in RE,proglucagonul este prelucrat in
aparatul Golgi,si se formeaza astfel mai multe segmente peptidice care circula in plasma,alaturi de
hormon ca fragmente inactive.
Catabolism: timpul de injumatatire este de 5 minute. Se degradeaza in ficat,sufera o proteoliza si se
transforma intr-un compus inactiv. Fiind secretat in sangele portal la o singura trecere prin ficat, se
inactiveaza o fractiune importanta a hormonului.
Actiune biologica: este un hormon de contrareglare al insulinei,avand efect hiperglicemiant. Are actiune
hepatica iar concentratia in circulatia portala este mai mare decat in circulatia sistemica. Glucagonul
intervine in stimularea sintezei unor protein-enzime si are efecte metabolice asemanatoare adrenalinei
fiind focalizate la nivelul celulei hepatice. Glucagonul stimuleaza urmatoarele cai metabolice:
glicogenoliza hepatica; gluconeogeneza hepatica; lipoliza; cetogeneza; caile de degradare ale
proteinelor; este factor stimulator al secretiei de insulina;datorita actiunii antagonice mentine glicemia
in limite normale.
c)Somatostatina(structura,biosinteza,actiune biologica)
Este produsa in celulele delta, D, ale insulinelor lui Langerhans, fiind structural identica cu factorul de
inhibitie hipotalamic al hormonului de crestere. A mai fost identificata in tractul gastrointestinal si in
creier.
Structura si biosinteza: hormonul deriva dintr-un precursor cu GM relativ mare, prin prelucrarea caruia
rezulta doua forme active ale somatostatinei,cu 28 si 14 resturi aminoacidice. Are urmatoarele functii:
-functie paracrina, inhiba secretia atat a insulinei si a glucagonului, dar si a unor hormoni
gastyrointestinali precum gastrina,secretina,GIP;
-functie de transmitator la nivelul sistemului nervos.
5.Hormoni implicati in reglarea calciului,magneziului si fosforului
a)Hormonul paratiroidian((structura,biosinteza,catabolism,actiune biologica)
Parathormonul(PTH) este singurul hormon sintetizat la nivelul glandelor paratiroide, in celulele
principale. Este un polipeptid constituit din 84 resturi de aminoacizi, cu GM=9500 si nu contine Cis. Este
codificat de o gena localizata pe cromozomul 11 si are specificitate de specie. Sinteza se realizeaza in 2
faze: in prima faza preprohormonul se transforma in prohormon, iar in a doua faza prohormonul se
transforma in hormon pierdand un fragment de 6 aminoacizi bazici.
Concentratia serica a PTH scade cand calciul ionic este crescut si invers. Cativa dintre factorii ce
influenteaza secretia de PTH sunt calcitriolul,magneziul,fosfatul,catecolaminele.
Catabolismul PTH este complex, fiind generate fragmente ce reprezinta reactivitate biologica si
imunologica variata. Dupa sinteza hormonul este stocat in celulele aparatului Golgi, iar catabolizarea se
desfasoara in celulele paratiroidiene si in celulele Kupfer hepatice formandu-se doua fragmente: un
fragment N-terminal activ si un fragmente C-terminal,inactiv biologic. Degradarea se produce foarte
rapid la o calcemie normala. Calcemia scazuta determina reducerea vitezei de degradare si cresterea
secretiei de PTH in cateva minute,urmata de cresterea sintezei si de proliferarea celulelor paratiroidiene
secretoare. Calcemia crescuta actioneaza invers.
Actiunea biologica a PTH se exercita printr-un mecanism de interactiune al hormonului cu receptorul
membranar, formand complexul hormon-receptor.
Parathormonul are actiune hipercalcemianta; determina cresterea absorbtiei intestinale de calciu printr-
un efect renal; este responsabil de mobilizarea fosfatului prin stimularea resorbtiei osoase;mobilizeaza
colagenul crescand hidroxiprolina in sange.
Tulburarile secretiei de PTH se manifesta prin hiperparatiroidism si hipoparatiroidism.
b) Calcitonina(structura,biosinteza,reglarea secretiei,actiune biologica)
Este secretata de celulele parafoliculare (C) cu origine in creasta neurala si dispuse in spatiul dintre
foliculii tiroidieni.
Structura: este un polipeptid,format din 32 resturi de aminoacizi, cu GM=3600. Exista deosebiri de
structura de la o specie la alta. La om se utilizeaza calcitonina de somon.
Reglarea secretei:calciul ionizat este cel mai important reglator al secretiei de calcitonina, cresterea
calciului ionizat determinand stimularea secretiei de calcitonina. Hormonii gastrointestinali, precum
gastrina exercita un puternic efect de stimulare a secretiei.
Activitatea biologica este data de un fragment format din primii 7 aminoacizi. Acesta realizeaza
contactul cu receptorul membranar specific, ce formeaza un inel printr-o punte de sulf. Calcitonina
inhiba in mod direct resorbtia osteoclastica a osului si scade concentratia plasmatica a calciului. De
asemenea, reduce resorbtia renala a calciului. Rolul exact al calcitoniei in homeostazia calciului este inca
neclar. S-a sugerat ca acest hormon are rol important in minimalizarea cresterii postprandiale a calciului.
Nu este reglator important al homeostazei calciului la pacientii sanatosi; se administreaza in patologia
osoasa cu fenomene de osteoliza.
c) Calcitriolul
Reprezinta forma finala,activata a vitaminei D si I se atribuie semnificatie de hormon. Vitaminele D sunt
considerate astazi de fapt, “prehormoni D”. Vitamina D regleaza metabolismul calciului(in mod direct) si
al fosforului(in mod indirect). Vitaminele D nu sunt active biologic ca atare ci dupa anumite transformari.
Calcitriolul este metabolitul cel mai activ al calciferolului,avand o activitate de 2 ori mai intensa decat
calcifediolii, si de 5 ori mai intensa decat calciferolul(D3).
Biosinteza si catabolismul
O prima transformare(activare) a vitaminelor D se realizeaza in microzomii hepatici, cu ajutorul
hidroxilazei specifice si se obtin hidroxicole si ergocalciferol;in tesutul renal, la nivel mitocondrial, are loc
a doua hidroxilare cu hidroxilaze specifice si se obtin dihidroxicolecalciferol si
dihidroxicalciferoli(calcitrioli).
Calcitriolul poate fi socotit o substanta cu semnificatia unui hormon. Se degradeaza foarte rapid si este
inactivat renal prin hidroxilari suplimentare.
Actiune biologica: are rol major in reglarea metbolismului calciului;isi regleaza prin feed-back propria
sinteza. Calcitriolului I se atribuie urmatoarele roluri: reabsorbtia crescuta a calciului 2+ in tubii renali;
conservarea fosforului in mediu intern; stimularea absorbtiei calciului 2+ si fosfatului in
intestin;favorizeaza mineralizarea osoasa.
Deficitul de vitamina D activa determina, in perioada dezvoltarii scheletului, starea patologica numita
rahitism, caracterizata printr-un defect de mineralizare a tesutului osos.

6.HORMONI MEDULOSUPRARENALIENI(CATECOLAMINE)
Catecolaminele sunt reprezentate de adrenalina(epinefrina), noradrenalina(norepinefrina) si dopamina,
derivati ai aminoacidului tirozina. Denumirea provine de la nucleul de baza catecol(pirocatehina).
a)Biosinteza catecolaminelor
Are loc in citoplasma celulelor cromafine ale MSR, apoi se leaga de proteinele specifice care le
transporta la granulele bazofile de acumulare. Acestea fuzioneaza cu membrana celulara a butonilor
terminali si fibrelor nervoase si continutul lor est eeliberat in spatiul sinaptic.
Biosinteza se realizeaza in 4 etape:
1.prima etapa are loc la nivel hepatic , si consta in hidroxilarea tirozinei cu formarea DOPA (3,4
dihidroxifenilalanina).
2.a doua etapa se desfasoara in toate tesuturile si consta in decarboxilarea DOPA la dopamina(3,4
dihidroxifeniletilamina).
3.in a treia etapa se produce hidroxilarea dopaminei cu formarea de noradrenalina(3,4
dihidroxifenilhidroxietilamina).
4.in etapa finala a biosintezei se produce o reactie de metilare a noradrenalinei la adrenalina(N-metil-
noradrenalina).
Catecolaminele sunt transportate activ in formule si sunt secretate prin exocitoza sub actiunea
impulsului nervos. La nivelul celulelor cromafine si ale SNV simpatic se elibereaza noradrenalina iar
eliberarea adrenalinei are loc doar la nivelul MSR.
b) Catabolismul catecolaminelor
Dupa sinteza la nivelul medulosuprarenalei,catecolaminele sunt eliberate in circulatie cu ajutorul
stimulilor nervosi. Catabolismul are loc la nivel hepatic, adrenalina fiind transformata in urma unei
succesiuni de reactii. Procesul de catabolism are importanta in posibilitatea diagnosticarii in laborator a
anomaliilor de productie.
Catabolismul se realizeaza celular si extracelular cu participarea a 2 enzime:catecol-O-metil-
transferazele si monoaminoxidazele. Primele au rol in metilarea OH-fenolic din pozitia
3,monoaminoxidazele au rol de dezaminare si functie oxidoreductazica cu formarea acizilor carboxilici la
nivelul tesutului nervos si in tesuturile extraneurale. Sub actiunea acestor enzime rezulta AVM-acid
vanilmandelic si metanefrine-metaepinefrina si normetanefrina ce se elimina urinar.
c)Actiuni biologice
Principalul rol al MSR este adaptarea la orice forma de stres-hipoglicemie,hipotensiune,frig,exercitiu
fizic/suprasolicitare fizica sau psihica cu declansarea mecanismelor compensatorii. Noradrenalina
reprezinta un neurotransmitator la nivelul terminatiilor simpatice adrenergice.
-asupra diferitelor metabolisme, adrenalina are actiune catabolizanta determinand hiperglicemie si
cresterea lipolizei in tesutul adipos ;
-asupra diferitelor aparate si sisteme, adrenalina si noradrenalina au efect vasoconstrictor asupra
capilarelor tegumentare si mucoase si vasodilatator asupra vaselor din muschii scheletici si a
coronarelor;
-cresc excitabilitatea unor centri nervosi superiori.

7.HORMONI CORTICOSUPRARENALI
a) Cortizol(biosinteza,reglarea secretiei,catabolism,actiune biologica)
Hormonii glucocorticoizi sunt reprezentati de cortizon,cortizol,corticosteron si 11- dehidrocorticosteron.
Cel mai important este cortizolul(17-hidroxicorticosteron) care are ca punct de plecare in biosinteza
colesterolul, dupa care este transportat in mitocondrie si transformat in pregnenolon,care apoi da
nastere la 3 categorii de hormoni:glucocorticoizi,mineralocorticoizi,androgeni. Dupa ce este
sintetizat,cortizolul este eliberat in circulatia sanguina , transportat catre organele tinta sub forma de
transcortina.
Catabolism: dupa ce isi indeplineste actiunile la nivelul organelor tinta,cortizolul este catabolizat, in cea
mai mare parte de ficat si se elimina prin urina sub forma unor compusi gucurono sau sulfoconjugati.
Reglarea secretiei de glucocorticoizi/cortizol
ACTH este principalul stimul al secretiei de cortizol. Trei factori importanti regleaza secretia de ACTH si
implicit si secretia de cortizol: controlul prin feed-back negativ;stresul si ritmul diurn al cortizolului
plasmatic. Si alti factori mai pot influenta ritmul secretiei de cortizol, cum ar fi:varsta , sarcina, bolile
hepatice cronice, hiper si hipotiroidismul,tratamentele cu estrogeni.
Actiune bilogica:
-cortizolul induce sinteza unor enzime cheie care stimuleaza anumite procese metabolice;
-are numeroase efecte asupra: - metabolismului glucidic-creste gluconeogeneza hepatica,creste sinteza
hepatica de glicogen,scade utilizarea glucozei de catre tesuturi;
-metabolismului protidic-cresc catabolismul si cetogeneza;
-metabolismului lipidic-cresc lipaza;
-metabolismului apei-cresc rata de filtrare glomerulara;favorizeaza
excretia renala a apei;
-asupra acizilor nucleici-inhiba sinteza acizilor nucleici in majoritatea
tesuturilor,cu exceptia ficatului unde stimuleaza sinteza ARN;
-efecte antiinflamatoare si farmacodinamice-prin modularea productiei de citokine;
-efecte imunosupresoare-prin distructia tesutului limfoid,inhiba majoritatea factorilor implicati in
raspunsul imun,scaderea numarului de leucocite circulante.
b) Aldosteronul(biosinteza,reglarea secretiei,catabolism,actiune biologica)
Hormonii mineralocorticoizi sunt reprezentati in special de aldosteron,hormonul cu cea mai intensa
activitate mineralocorticoida care circula majoritar sub forma nelegata. Se prezinta sub doua forme:
semiacetalica si aldehidica.
Biosinteza aldosteronului are ca punct de plecare colesterolul, si este caracteristica zonei glomerulare
care devine sediul sintezei hormonilor mineralocorticoizi. Dupa sinteza,mineralocorticoizii activi biologic
sunt eliberati in circulatia sanguina,fiind legati de serumalbumina si transportati la organele tinta.
Catabolism: dupa ce isi exercita actiunile la nivelul organelor tinta,mineralocorticoizii sunt transportati la
ficat unde se produce catabolismul lor,aldosteronul fiind transformat in tetrahidroaldosteron. Eliminare
se face sub forma unor compusi glucurono- sau sulfoconjugati pe cale renala.
Reglarea secretiei de mineralocorticoizi(aldosteron)
Principalul sistem de reglare al secretiei de aldosteron este sistemul renina-angiotensina. Rol stimulator
mai au si ACTH-ul si ionii de potasiu. Renina actioneaza asupra angiotensinogenului circulant, o proteina
produsa de catre ficat, si il transforma in angiotensina I care este transformata la randul ei in
angiotensina II care este un puternic vasoconstrictor ce actioneaza asupra zonei glomerulare pentru a
creste secretia de aldosteron. ACTH-ul are rol important in conditii de stress sau cand sistemul renina-
angiotensina este supresat. Potasiul are efecte asupra tubilor renali distali,care determina cresterea
excretiei de potasiu in urina.
Actiune biologica
Aldosteronul este un reglator principal al volumului lichidului extracelular si unul dintre factorii principali
ce intervin in metabolismul potasiului. Aldosteronul actioneaza la nivelul tubilor contorti distali si la
nivelul tubilor colectori ai rinichiului,determinand reabsorbtia ionilor de sodiu si secretia ionilor de
potasiu si hidrogen. In starile cu hipersecretie de aldosteron se produce o crestere a volumului circulant
cu aparitia hipertensiunii arteriale secundare. Principalele tulburari in productia de mineralocorticoizi
sunt: hiperaldosteronismul primar si secundar si insuficienta corticosuprarenaliana primara si
secundara.

8.HORMONII SEXUALI
a) Hormoni androgeni(biosinteza,secretie si transport, actiune biologica)
Sunt derivati ai androstanului(C19). Principalul hormon androgen este testosteronul,secretat de
testicule, iar in cantitati mici si de corticosuprarenala si de ovar.
Biosinteza testosteronului
- se desfasoara majoritar in parenchimul testicular, la nivelul celulelor interstitiale Leydig si in cantitati
mai mici in ovar, CSR.
-porneste de la progesteron si parcurge o serie de etape. Testiculele mai secreta si alti androgeni,
androstendiona si dehidroandrosteronul, mai putin activi biologic.
Cele 2 cai de sinteza ale testosteronului sunt:
a)principala:colesterol→pregnenolon→progesteron→17 OHprogesteron→androstendiona→testosteron
b)caleasecundara:pregnenolon→17OHprogesteron→dehidroepiandrosteron→androstendiona→testost
eron
Testosteronul circula la nivel plasmatic sub 2 forme: o forma libera responsabila de legarea de
receptorii celulelor tinta si o fractiune legata de o proteina de transport, produsa in ficat cu afinitate mai
mare pentru testosteron decat pentru estradiol.
Secretie si transport
Dupa sinteza, testosteronul este transportat in circulatia sanguina spre organele tinta. In unele
tesuturi(piele,prostata),testosteronul este transformat sub actiunea unei reductaze intr-o forma mai
activa biologic, iar in tesutul adipos este metabolizat sub actiunea aromatazei la estradiol. Testosteronul
se elimina pe cale urinara sub forma de 17 cetosteroizi glucurono- sau sulfoconjugati.
Actiunile biologice ale testosteronului se grupeza in:
-dezvoltarea si controlul aparitiei caracterelor sexuale masculine,primare si secundare;
-stimularea procesului de crestere;
-prezenta efectelor anabolizante asupra metabolismului proteic stimuland dezvoltarea masei musculare;
-rol in speramtogeneza si dezvoltarea instinctului sexual.
b)Hormoni ovarieni(biosinteza,secretie si transport, actiune biologica)
Principalii hormoni sexuali feminini sunt estrogenii si progesteronul, acestia fiind secretati in principal de
ovar in timpul unui proces ciclic de 28 zile care cuprinde doua faze:faza foliculara(proliferativa) si faza
luteala(secretorie).
Biosinteza
a.Estrogenii sunt steroizi derivati ai estranului si sunt reprezentati de estradiol,estrona si estriol.
Biosinteza se desfasoara majoritar in ovar, dar si in placenta,cortexul suprarenalei, precum si in testicule
progesteron→17 OHprogesteron→androstendiona→19-oxa-androstendiona→estrona↔estradiol
b. Pogesteronul este un hormon gestagen, secretat de corpul galben si de placenta in cantitati mici, dar
si de corticosuprarenala si testicule. Biosinteza sa are ca punct de plecare colesterolul.
Secretie si transport
Estrogenii circula in singe legati specific de SHBG si nespecific de albumina. Pana la 10 ani ovarul
sintetizeaza cantitati mici de estrogeni, cantitatea crescand dupa aparitia menstruatiei, cu 8 zile inaintea
ovulatiei incepe secretia de estrogeni,care creste progresiv pana in ziua ovulatiei,apoi scade brusc,fiind
inlocuita cu secretia progesteronica. La barbati apare o secretie constanta de estrogeni. Dupa
indeplinirea functiilor biologice, estrogenii sunt catabolizati si eliminati prin urina si scaun sub forma
unor compusi glucurono- sau sulfoconjugati.
Progesteronul circula in sange legat de o proteina plasmatica specifica, CGB(globulina de legare a
corticosteronului). Fractiunea libera este fractia biologic activa, responsabila de legarea hormonului de
recptorii celulelor tinta. Dupa indeplinirea rolurilor biologice, progesteronul este metabolizat l anivel
hepatic, iar eliminarea se face pe cale urinara si biliara sub forma unor derivati glucuronoconjugati.
Actiune biologica
Principalele roluri ale estrogenilor constau in dezvoltarea caracterelor sexuale primare(cresterea
ovarului,dezv trompelor uterine sia uterului,maturarea celulelor germinale si a endometrului) si a
caracterelor sexuale secundare(dezv glandelor mamare prin dezv sistemului canalicular) la femeie,
precum si in proliferarea mucoasei uterine. Ei asigura si efecte extragenitale- inhiba mitozele in
tesuturile cu crestere rapida si in organele de reproducere masculine, manifesta efecte anabolice slabe
favorizand fixarea calciului si absorbtia apei.
Principalul rol al progesteronului este cel de dezvoltare si modelare a mucoasei uterine in vederea
nidarii ovulului fecundat. Progesteronul are rol in mentinerea sarcinii(hormon gestagen);asigura dezv
portiunii acinare a glandei mamare in vederea lactatiei,are slaba actiune de tip mineralo-glucocorticoida
de retentie de sodiu si apa,proteoliza,glicogenoliza.

9.HORMONI HIPOFIZARI
Hipofiza,glanda endocrina situata la baza encefalului, in saua turceascaa osului sfenoid, este alcatuita
din doua parti,anterioara(adenohipofiza) si posterioara(neurohipofiza),lobul intermediar fiind
rudimentar la om. Este legata de hipotalamus prin tija si tractul hipotalamohipofizar.
Hipotalamusul realizeaza o functie integratoare intre sistemul nervoscentral,sistemul nervos vegetativ si
cel endocrin. El secreta o serie de hormoni care ajung in glanda pituitara(hipofiza) prin sistemul vascular
port hipotalamohipofizar. Ei controleaza eliberarea hormonilor adenohipofizei avand efect eliberator
sau inhibitor asupra acestora.
Hipofiza anterioara (adenohipofiza) secreta 6 hormoni:ACTH;GH;FSH;LH; PRL;TSH. Neurohipofiza sau
hipofiza posterioara depoziteaza si secreta 2 hormoni, ocitocina si antidiuretic sau vasopresina(ADH).

a) Hormoni adenohipofizari
Hormonul somatotrop(GH,STH)-structura, actiune biologica
Apartine grupei hormonilor proteici produsi de celulele acidofile;este un polipeptid cu o structura
similara cu cea a prolactinei si are lantul polipeptidic format din 191 resturi de AA,GM=21500.
Stimuleaza sinteza proteica si cresterea,avand si efecte metabolice hiperglicemiante care se opun
actiunii insulinei.
GH asigura: cresterea osului in lungime(actioneaza pe cartilajele epifizo-diafizare);stimuleaza sinteza
proteica(colagen) si absorbtia ionilor de calciu;stimuleaza lipoliza;creste glicemia prin gluconeogeneza
hepatica si scade utilizarea glucozei;asigura mineralizarea osoasa.
Hormonul tireotrop-structura, actiune biologica
TSH(tirostimulina) este o glicoproteina cu rol in stimularea sintezei si secretiei hormonilor tiroidieni.
Secretia de TSH este stimulata de hormonul eliberator de tirotroponina(TRH), un tripeptid produs de
hipotalamus. Secretia de TSH si TRH este inhibata de hormonii tiroidieni. TSH-ul stimuleaza toate etapele
sintezei hormonilor tiroidieni, pompa de iod, sinteza tireoglobulinei, absorbtia coloidului de catre celula
folicuilara si eliberarea T3 si T4 din tireoglobulina.
TSH-ul actioneaza asupra tiroidei,activand captarea iodului prin pinocitoza,tireoglobulina este
hidrolizata,resturile de tirozina si iod elementar sunt recirculate. Are efect inhibitor asupra hidrolizei
tireoglobulinei de unde utilitatea tratamentului cu KI al hipotiroidismului.
Hormonul adrenocorticotrop-structura, actiune biologica
Structura
ACTH(corticotropina) este un hormon polipeptidic derivat dintr-un precursor proteic mare, numit
proopiomelnocortina(POMC)cu GM=31000 si cu 285 AA, alaturi de:hormonii melanocitostimulator MSH,
de lipotropine LPH si de endorfine. ACTH este un polipeptid din 39 resturi de aminoacizi .
Rolul sau este acela de a actiona asupra zonei fasciculate a corticosuprarenalei si de a stimula sinteza
hormonilor glucocorticoizi, in special cea de cortizol. Aceasta actiune se intinde si asupra
mineralocorticoizilor, crescand concentratia plasmatica de aldosteron. ACTH-ul stimuleaza si producerea
de melanina actionand asupra melanocitelor. Din aceasta cauza apare pigmentarea caracteristica din
sindromul Cushing.
Hormonul MSH,melanotrop,actioneaza la nivelul tegumentar,identificand pigmentarea prin dispersia
pigmentului melanic. Endorfinele au rol analgezic mai intens decat morfina. Lipotropinele se presupune
ca sunt intermediari in sinteza endorfinelor.
Hormonul foliculostimulant si luteinizant-structura, actiune biologica
Gonadotropinele(FSH si LH) controleaza activitatea glandelor sexuale.
Structura: sunt glicoproteine din grupa hormonilor glicoproteici TSH,FSH,LH, alcatuite din dous
subunitati polipeptidice si o parte glucidica ce leaga cele 2 subunitati prin legaturi necovalente α si β.
Subunitatea α este identica la FSH,LH,TSH si contine 92 resturi de AA cu GM=20000. Subunitatea β este
unica pentru fiecare hormon, responasbila de specificitatea lor biologica. Partea glucidica prezinta si ea
diferente structurale.
Atat la barbati cat si la femei, secretia de FSH si LH sunt reglate de catre hormonul eliberator de
gonadotropina(Gn-RH)care este un decapeptid ce se leaga de un receptor situat pe suprafata
membranei celulare.
Actiune biologica la barbati:
LH-ul actioneaza asupra celulelor Leydig cu cresterea sintezei si secretiei de testosteron, in timp ce FSH-
ul impreuna cu testosteronul actioneaza asupra celulelor Sertoli stimuland spermatogeneza si crescand
sinteza altor proteine.
Actiune biologica la femei: in timpul primelor zile ale ciclului menstrual, FSH-ul este hormonul
predominant care stimuleaza secretia de estradiol si dezv foliculului ovarian. O data cu cresterea
estradiolului, secretia de FSH incepe sa scada,concentratia de estrogeni creste aparand un efect de feed-
back pozitiv care determina cresterea concentratiei de LH, care impreuna cu hormonii steroizi determina
ruptura foliculului si ovulatia. Ovulatia este urmata de o scadere brusca a estrogenilor urmata de o
scadere a LH-ului. Foliculul rupt devine corpul luteal care secreta progesteron si estradiol. Acesti
hormoni steroizi mentin occitul si preagtesc endometrul uterin pentru viitorul ovul fertilizat. Cresterea
hormonilor steroizi determina inhibarea FSH-ului si LH-ului. In absenta fertilizarii, secretia de
progesteron si estradiol a corpului luteal scade,endometrul sufera modificari vasculare cu debutul
menstruatiei. Scaderea secretiei de estrogeni stimuleaza secretia de FSH si astfel incepe un nou ciclu.
Prolactina(PRL)-structura, actiune biologica
Este un polipeptid secretat de celulele lactotrope cu o structura asemanatoare cu cea a hormonului de
crestere. Are o singura catena polipeptidica cu 198 aminoacizi,avand GM=23000. Este secretata de
celulele lactotrope acidofile sin adenohipofiza;secretia este inhibata de dopamina si poate fi stimulata
de TSH,stres,supt,ocitocina,steroizi si factorul de crestere epidermal.
Activitate: in cursul gestatiei si lactatiei creste semnificativ nr celulelor lactotrope; are rol in lactogeneza
si in procesul de control al functiilor gonadelor;are efect luteotrop-dezv si mentinerea corpului galben.
Hipersecretia de PRL,datorata hiperplaziei celulare sau adenoamelor hipofizare, determina la femei
amenoree cu galactoree,infertilitate, iar la barbati ginecomastie si impotenta.

HORMONI NEUROHIPOFIZARI
Hormonii hipofizei posterioare, vasopresina (ADH sau hormonul antidiuretic) si ocitocina sunt
nonapeptide ciclice sintetizate de catre nucleii hipotalamici supraoptic(ADH) si
paraventricular(ocitocina). Acesti nuclei contin neuroni neurosecretori ai caror axoni intra in constitutia
tractului hipotalamo-hipofizar.
Vasopresina(ADH)-structura, actiune biologica
ADH-ul este un nonapeptid cu structura ciclica, cu GM=1084,avand rol major in controlul osmolaritatii
lichidelor extracelulare si mentinerea echilibrului apei la mamifere. Contine in lantul sau un rest de Phe
si un rest de Arg. ADH uman si cel bovin este o Arg-vasopresina,spre deosebire de cel porcin care este o
Lis-vasopresina. Este catabolizat periferic tisular. Secretia de ADH este influentata de variatii mici ale
osmolaritatii plasmei.
ADH actioneaza la nivelul tubilor distali si colectori renali, stimuland reabsorbtia apei cu scaderea
diurezei. La nivel vascular ,ADH-ul este un vasoconstrictor puternic, cu rol in mentinerea tensiunii
arteriale in cazul hipovolemiilor.
Ocitocina-structura, actiune biologica
Are o structura similara cu cea a ADH, lantul polipeptidic avand in pozitia 3 Ile si Leu in pozitia 8. Apare
la toate vertebratele, cu structura aceeasi si GM=1007 acre se formeaza dintr-un precursor cu
GM=30000, prin proteoliza.
Rolul principal al acestui hormon consta in controlul contractilitatii uterine(ocitocina initiaza travaliul pe
uterul gravid la termen si stimuleaza contractia uterina in timpul expulsiei fetale). La nivelul celulelor
mioepiteliale, ocitocina determina contractia, urmata de ejectia laptelui. La barbati nu este elucidata
functia ocitocinei. Disfunctiile secretiei de ocitocina sunt rare sau nu sunt semnificative clinic.

10.Patologia tiroidiana(hipo si hipertiroidismul- cauze si manifestari clinice)

Bolile tiroidiene predomina la femei si barbati si se intalnesc cu o prevalenta de 3-5% din totalul
populatiei. O data diagnosticate, aceste boli sunt usor de tratat si cu o evolutie buna pe termen lung la
majoritatea pacientilor.
Hipotiroidismul
Este un sindrom clinic, rezultat al deficitului de hormoni tiroidieni si care determina o redicere
generalizata a ratei proceselor metabolice. Este o boal severa cand este prezenta la nou-nascuti-
mixedemul congenital.
Cauzele hipotiroidismului sunt:
-hipotiroidism primar(periferic) –FT4 scazut,TSH crescut: tiroidita cronica limfocitara
(Hashimoto);hipotiroidismul atrofic;iatrogen; tiroidite post-partum; congenital; dismorfogeneza; deficit
iod.
-hipotiroidism indus medicamentos - litiu, amiodarona, dupa tratamentul cu iod radioactiv sau
supradozaj de antititoidiene de sintez.
-hipotiroidism secundar – FT4 scazut, TSH scazut: afectiuni hipotalamice sau pituitare.
-hipotiroidism temporar
-mixedemul congenital- apare in tulburari de morfogeneza, de hormonogeneza, deficit sever de iod.
Clinic, pacientul prezinta in antecedente carenta de iod, interventii chirurgicale pe tiroida, tratamente cu
iod radioactiv. Ca simptome, hipotiroidismul se manifesta prin : letargie, depresie, intoleranta la frig,
piele uscata si ingrosata, caderea parului, constipatie,crestere in greutate etc.. La nivel tegumentar si al
fanerelor: facies infiltrat edematos, expresivitate scazuta, tegumente reci, uscate,etc.. la nivelul
aparatului cardiovascular apare: hipertensiune arteriala , ateroscleroza, modificari ECG. La nivelul
tractului respirator : respiratii rare si superficiale, hipoxie, hipercapnie. La nivelul tractului
gastrointestinal : macroglasie,disfagie. La nivelul sistemului nervos si al activitatii psihice: astenie,
depresie, indispozitie,hiporeflexie, perturbari ale simturilor gustativ-olfactiv. La nivelul sistemului
hematopeotic:anemii,tulburari de coagulare. La nivelul glandelor endocrine: hiperprolactinemie,
tulburari de ciclu menstrual,amenoree,sterilitate.
Hipertiroidismul
Este consecinta unei hiperfunctii autonome a intregului parenchim tiroidian sau doar a unei parti a
acestuia. Reprezinta un sindrom cu manifestari plurisistemice,care se manifesta in conditiile unui exces
de hormoni tiroidieni la nivel tisular si de receptor.
Cauze: cea mai frecventa este boala Basedow-Graves(hipertiroidia autoimuna,gusa toxica difuza)
datorata prezentei anticorpilor fata de receptorul pt TSH, care stimuleaza functia tiroidiana, dar
blocheaza legarea TSH-ului pe receptorii specifici. Tiroida simptomatica clasica este reprezentata de
aparitia gusii,tahicardie si a exoftalmiei.
Hiperproductia de hormoni tiroidieni poate fi determinata si de:
Hipertiroidia din autinomia funstionala:adenomul toxic solitar, gusa toxica multinodulara; mola
hidatiforma; tiroidite acute; medicamente ce produc tireotoxicoza; tiroidite post-partum; ingestia
excesiva de T3 si T4; rezistenat adenohipofizara la hormonii tiroidieni; forme particulare:hipertiroidia in
sarcina.
Clinic, hipertiroidismul se manifesta prin:
-semne clinice majore: gusa difuza, omogena, tahicardie, edem palprebal, clipire rara, ulceratii corneene
-semne clinice minore: piele fina, calda, catifelata, transpirata,transpiratii abundente,tremor al
extremitatilor, tahikinezie,tulburari menstruale, insomnii,diaree, astenie sexuala si impotenta la barbati.