Domnului profesor Silviu Costachie

Lucrare de verificare 2
Curs: Spaţiul european. Structură, dinamică, integrare şi funcţionalitate
Prof. Tasie (Firicel) Maria
Şcoala Gimnazială Mihail Kogălniceanu, comuna Smîrdan, judeţul Galaţi
mariafiricel@yahoo.com

Graniţa şi frontiera

Elemente teoretice legate de graniţe şi frontiere

Delimitarea spaţiului politic prin frontiere recunoscute şi legiferate la nivel

internaţional reprezintă o condiţie esenţială în definirea unui stat, indiferent de forma sa
de organizare. Frontierele şi graniţele sunt dinamice, ele schimbându-se în funcţie de
deciziile politice ale momentului. Modificarea lor se poate face paşnic (prin negocieri),
dar mai ales militar.
„Atât frontiera, cât mai ales graniţa, reprezintă un loc de contact, o înşiruire de puncte
de legătură” între două state „ nu numai sub aspect politico-administrativ, dar şi din punct
de vedere cultural, uman, social, cognitiv etc.”1
Frontiera este un spaţiu situat la marginea unui stat, un coridor despărţitor, în timp ce
graniţa este o linie de demarcaţie aflată în interiorul frontierei. Frontiera se află
întotdeauna sub jurisdicţia statului a cărui limită este, în interiorul său funcţionând o
legislaţie specială (regulamente şi legi din domeniul militar). Lăţimea frontierei poate
varia. Din loc în loc, de-a lungul frontierei se găsesc puncte de control şi de trecere a
frontierei, „ce permit circulaţia mărfurilor şi cetăţenilor dintr-un stat în altul”.2 Graniţa
este o linie imaginară (convenţională). Unind punctele mediane ale bornelor de marcaj
amplasate în interiorul zonei de frontieră se obţine un plan vertical ce se poate prelungi
până în centrul pământului.

1
Silviu, Costachie, Geografie politică-o nouă abordare,ediţia a doua, Editura Universitară, Bucureşti,
2009, p. 233.
2
Silviu, Costachie, Geografie politică-o nouă abordare,ediţia a doua, Editura Universitară, Bucureşti,
2009, p. 237.

1
 În funcţie de criteriul folosit putem distinge mai multe tipuri de frontiere şi
graniţe:
1. după criteriul genetic: antecedente (trasate înaintea dezvoltării reale a statelor
respective; ex. Canada-SUA), subsecvente (trasate după desăvârşirea procesului de
etnogeneză al populaţiilor vecine; ex. India- Pakistan), supraimpuse (trasate în urma unor
conflicte de către statul învingător; ex. Coreea de Nord şi Sud), relicte (rămase în urma
mutării graniţei; ele nu mai au rol politic, ci unul psihologic, social, cultural), istorice
(care urmăresc linii de separaţie politică mai vechi; etnopolitice, ce separă statele şi
geopolitice, care delimitează configuraţii de alianţe între puteri ).
2. după morfologie: etnice/antropice (separaţia este dată de diferenţele introduse
de oameni) şi fizice/naturale (separaţia este dată de elemente fizico-geografice),
geometrice şi complexe.
3. după statutul legal al frontierei: de facto (reale)- recunoscute la nivel
internaţional, fictive ( ex. linia Carpaţilor pentru fosta Ungarie Mare).
4. după mediul în care există: terestră, fluvială şi maritimă (cea aeriană este de
fapt planul vertical delimitat de graniţa terestră). Suportul real de trasare a frontierei şi
graniţei terestre este reprezentat de suprafeţele de uscat; pentru frontiera/graniţa fluvială
suportul este reprezentat de râuri şi fluvii, iar suportul frontierei/graniţei maritime se
regăseşte pe platforma continentală.
Funcţiile frontierei şi graniţei „s-au modificat de-a lungul timpului, răspunzând
cerinţelor impuse de viaţa politică, economică, socială şi militară a statelor. Acestea sunt:
- supravegherea şi controlul fluxului uman ce traversează frontiera;
- încasarea taxelor aferente tranzitului de mărfuri (fiscală);
- apărarea teritoriului (militară);
- aplicarea jurisdicţiei statului (legislativă);
- polarizarea activităţilor economice şi a populaţiei în zonă (poate modifica
structura populaţiei în zonă);
- gestionarea şi întreţinerea unor elemente ce fac parte din arealul său
înconjurător;
- instalaţie utilizată în acţiuni antiterorism şi anticontrabandă;

2
 Apariţia graniţelor şi frontierelor. Perioade istorice în care graniţele şi frontierele au
avut particularităţi diferite decât cele de astăzi

Frontiera a apărut din nevoia oamenilor de a-şi delimita spaţiul de trai.

Primele elemente de delimitare a unor areale locuite au fost reperele naturale (unităţi de
relief, hidrografice, biogeografice). Odată cu epoca antică apare diviziunea teritorială
propriu-zisă, în acest sens utilizându-se liniile de apărare (ex. valul lui Traian în cazul
limesului roman din Dacia), care dublau de cele mai ori limitele hidrografice. În evul
mediu pădurile delimitau întinsele domenii feudale. Reprezentanţii şcolii geografice
americane susţin ideea apariţiei frontierei ca spaţiu nelocuit între două grupe de
populaţie, spaţiu asupra căruia niciuna nu-şi exercita jurisdicţia (no man’s land). Hotarul
are o istorie la fel de îndelungată ca şi graniţa, el fiind legat mai mult de sfera de influenţă
politică a unui stat (ocupaţie militară) decât de ideea unei formaţiuni teritoriale.
Dimensiunea temporală (legată de schimbările desfăşurate în timpuri istorice
definite documentar)3 a frontierelor pune în evidenţă aspecte induse de o dinamică
accentuată şi particularizată uneori prin ciclicitate în ceea ce priveşte rolul şi funcţiile lor
transpuse în realitate prin modul şi felul de percepere a acestora de către comunităţile
umane şi în special cele frontaliere. În aceste condiţii, de la frontiere areale s-a ajuns la
frontiere liniare, de la frontiere închise la frontiere cu diferite grade de permeabilitate care
se reflectă în areale şi linii de convergenţă sau divergenţă a regiunilor frontaliere şi
transfrontaliere. Treptat, atât din punct de vedere temporal cât şi sub aspectul translatării
dinspre vestul spre estul Europei, asistăm la schimbarea rolului funcţional al acestora,
prin schimbarea percepţiei acestora de la frontiere-barieră la frontiere de legătură.

Componentele graniţelor şi frontierelor terestre/fluviale/maritime

Frontiera liniară/ graniţa delimitează exact extensiunea spaţială a teritoriului

politic a unui stat, şi este compusă din:
-dyade (sectoare) -ce se referă la graniţa comună dintre două state;
- segmente - ce compun această dyadă şi pot fi determinate de morfologia cadrului natural
secţionat de linia de graniţă.
3
Silviu, Costachie, Geografie politică-o nouă abordare,ediţia a doua, Editura Universitară, Bucureşti,
2009, p. 232.

3
 Componentele frontierei terestre sunt:
- fâşia arată sau un covor de nisip sau alt material pe care se poate vedea urma paşilor;
- pe limita interioară gard de sârmă sau alt mijloc de împiedicare a trecerii;
- bornele de marcare pe mijlocul fâşiei ( au evoluat de la arbori, pietre, statui, altare la
blocurile de beton vopsite în alb, cu centru determinat în partea superioară).
Componentele frontierei fluviale sunt:
- suportul hidrografic: fluviu, râu, lac;
- indicatori fluviali.
Componentele frontierei maritime sunt:
- apele maritime interioare, situate între ţărmul mării şi liniile de bază;
- marea teritorială, nu poate depăşi 12 mile marine (22.2 km). Statele riverane au aici
dreptul exclusiv asupra pescuitului, valorificării resurselor minerale şi neminerale din
apă, de pe platoul continental sau din subsolul acestuia. Ele sunt suverane asupra acestui
teritoriu acvatic şi asupra spaţiului aerian de deasupra acestuia, cu o singură restricţie:
trebuie să permită traversarea inofensivă în timp de pace a vaselor străine, dar nu şi a
celor militare şi de cercetare, iar submarinele trebuie să treacă pe la suprafaţă, cu drapelul
arborat;
- zona contiguă, aflată în continuarea mării teritoriale, până la 24 de mile marine (44.4
km). Statele riverane au drept la o zonă contiguă de 12 mile marine, în care acestea, deşi
nu au suveranitate deplină, îşi pot exercita controlul în ceea ce priveşte regulamentele
vamale, fiscale, sanitare, de imigraţie şi protecţia mediului, infracţiunile fiind stabilite de
sistemul juridic al statelor respective;
- platoul continental, prin care geografii înţeleg zona submersă cu formaţiuni terestre
întinsă până la linia de schimbare a pantei, adică până la taluzul sau povârnişul
continental, linie delimitată şi de izobata de 200 de metri. Legea Mării include în zona
platoului continental atât povârnişul cât şi piemontul continental, fiind excluse doar
câmpiile abisale, fosele şi dorsalele maritime. Astfel, un stat îşi poate delimita platoul
continental, ca o a cincea zonă marină, chiar dacă depăşeşte 200 de mile, dar nu mai mult
de 350 de mile marine sau 100 de mile de la izobata de 2500 de metri. Dincolo de 200
mile marine, pretenţiile sunt restrictive în ceea ce priveşte resursele, aplicându-se în
general regulile corespunzătoare zonei mărilor adânci;

4
- zona economică exclusivă, până la 200 mile marine,statele având dreptul la explorarea,
exploatarea, gestiunea şi conservarea resurselor naturale, biologice sau nebiologice ale
fundului mării şi subsolului acestuia şi folosirea apei sau vântului pentru producţia de
energie. Conform acestei prevederi, nici o navă străină nu poate presta o activitate
economică, cum ar fi pescuitul sau mineritul, fără acceptul statului riveran, însă au
dreptul de a naviga, survola, de a instala sau repara cabluri submarine pe fundul
oceanului. Statul riveran îşi mai poate exercita jurisdicţia în construirea şi folosirea
insulelor artificiale, în cercetarea marină şi protecţia mediului acvatic. Zona economică
exclusivă nu face parte din teritoriul naţional al statului riveran, dar are un regim juridic
mixt: de mare teritorială şi de mare liberă;
- marea liberă/ zona mărilor adânci, se întinde dincolo de 200 de mile marine. Aceasta
constituie un bun al întregii omeniri, în care toate statele, atât cele riverane, cât şi cele
continental-închise, au drepturi egale la navigaţie, pescuit, survol, construcţie de cabluri,
platforme şi insule sau la cercetare ştiinţifică. Această zonă nu poate fi însuşită de nici un
stat şi trebuie folosită în scopuri paşnice. Cooperarea internaţională este încurajată în ceea
ce priveşte cercetarea ştiinţifică, protecţia şi conservarea mediului marin. Resursele
minerale sunt administrate de o autoritate internaţională, care trebuie să asigure o
împărţire echitabilă a acestora.
Există şi alte delimitări, cum ar fi cea a zonei Hedberg, propusă de geologul
american H.D. Hedberg, pentru a permite fiecărei ţări revendicarea unei zone în care
există şansa de a găsi depozite de hidrocarburi, ce s-ar extinde până la linia ce desparte
povârnişul de piemontul continental. Convenţia O.N.U. prevede faptul că, insulele
formate din stânci, care nu pot susţine locuirea şi activitatea umană, nu au dreptul la zonă
economică exclusivă sau platou continental. Ele pot avea însă mare teritorială şi zonă
contiguă. În această categorie intră şi insulele artificiale sau cele care au necesitat
intervenţii antropice pentru a rezista abraziunii marine şi pentru a rămâne emerse la orice
nivel al apei.
Componentele frontierei aeriene sunt:
- planul vertical ce delimitează graniţa, plan care trece prin centrul bornelor de marcaj.

Modalităţi de trasare a graniţelor şi frontierelor

5
 Se disting trei etape:
I. Definirea, adică stabilirea teoretică , pe hartă a teritoriului supus împărţirii
(alocare). Reprezintă partea teoretică , a tratativelor, în care rolul definitoriu revine
diplomaţilor.
II. Delimitarea traseului frontierei, adică trasarea exactă pe hartă sau planuri
topografice. Reprezintă latura practică a demarcării în care rolul covârşitor revine
specialiştilor (care trebuie să ţină seama de elementele de topografie, dar şi specificul
antropic al zonei pentru evitarea unor conflicte ulterioare).
III. Demarcarea, adică trasarea efectivă pe teren (instalarea bornelor).
În funcţie de suportul ales pentru traseul graniţei se evidenţiază patru categorii de trasee :
- care coincid cu suport hidrografic - fluvii, râuri, lacuri etc;
- care se sprijină pe elemente orografice: cumpene de ape, linia marilor înălţimi etc ;
- care urmează linii geometrice: astronomice (paralele sau meridiane); matematice (linii
drepte, curbe, frânte, arc de cerc);
- care urmează sau nu discontinuităţi de geografie umană (limite etnice, confesionale
etc).
În cazul frontierei terestre se practică bornajul simplu (“un singur rând de borne
situate la distanţe bine determinate între ele şi amplasate în interiorul frontierei, de regulă,
pe linia mediană dintre cele două state” )4sau bornajul alternativ (“amplasarea bornelor
alternativ pe un teritoriu şi celălalt”).5
În cazul frontierei maritime delimitarea zonelor începe de la linia de bază,
reprezentată de linia celor mai joase ape ce se înregistrează la cele mai mici maree, luată
ca medie multianuală. În anumite cazuri, aceste linii de bază pot fi drepte. Acestea se pot
trasa în cazul ţărmurilor cu multe inflexiuni, cele cu fiord-uri, riass sau skijers, în zonele
unde ţărmul este instabil (deltaic sau de tip watt), sau în jurul insulelor ce formează
statele arhipelagice. De asemenea, această procedură se aplică la gurile de vărsare a
râurilor şi în cazul golfurilor, dacă deschiderea golfului este mai mică de 24 de mile
marine şi dacă suprafaţa acestuia este mai mică decât suprafaţa unui cerc cu diametrul de
24 de mile. Golfurile de diferite mărimi pot fi incluse în apele teritoriale interne dacă au
4
Silviu, Costachie, Geografie politică-o nouă abordare,ediţia a doua, Editura Universitară, Bucureşti,
2009, p. 245.
5
Silviu, Costachie, Geografie politică-o nouă abordare,ediţia a doua, Editura Universitară, Bucureşti,
2009, p. 246.

6
fost folosite o lungă perioadă de timp exclusiv de către un stat sau dacă statul respectiv l-
a revendicat de multă vreme şi dacă pretenţia acestuia a fost acceptată de celelalte state.

Problemele implicate în relaţiile dintre state de către graniţele şi frontierele respective

Din multitudinea de factori care impun restrictivitate, toleranţă sau colaborare

menţionăm: vârsta frontierei, originea şi modul de formare - pe cale paşnică sau
conflictuală-, gradul de permeabilitate transpus prin infrastructură specifică care
restricţionează sau favorizează contactele transfrontaliere, particularităţile demografice şi
economice ale arealelor frontaliere contigui în particular şi ale statelor care le înglobează
în general etc.
Stabilirea frontierelor maritime a avut o serie de consecinţe majore:
• Suprafaţa mărilor adânci, în care toate statele au acces liber, s-a redus considerabil prin
atribuirea de zone economice exclusive. În aceste zone, care aparţin în mare parte la doar
câteva state de pe glob, care sunt deja bogate, fiind şi cei mai mari exploatatori de petrol
submarin, sunt localizate toate rezervele cunoscute de petrol şi gaze, minerale
exploatabile şi noduli polimetalici, 90% din bancurile de peşte, aproape toate plantele
marine şi resursele exploatabile de energie.
• importanţa geopolitică a insulelor a fost reconsiderată de statele coloniale datorită
faptului că prin acestea, au devenit vecini cu state îndepărtate.
• multe strâmtori folosite pentru navigaţia internaţională, cu o lărgime sub 24 de mile, ar
putea intra sub controlul statelor riverane şi care, în anumite situaţii, le-ar putea închide.
• au apărut o serie de dispute legate de extinderea zonelor de pescuit sau a mării
teritoriale, de delimitarea platoului continental şi de exploatare a resurselor: extinderea
mării teritoriale la 50 mile în jurul insulei, invocându-se importanţa vitală a pescuitului
pentru economia naţională, a provocat aşa zisul “război al codului” între Islanda, Marea
Britanie şi Germania; delimitarea platoului continental în cazul existenţei unor insule
străine în apropierea ţărmului crează probleme pentru Marea Britanie şi Franţa (Insulele
Canalului, Guernsey şi Jersey), Grecia şi Turcia (Insulele Lesvos, Chios, Rodos etc),
România şi Ucraina (I. Şerpilor); delimitarea fundului oceanului în condiţiile apariţiei
unei văi submerse crează animozităţi între Norvegia, Marea Britanie şi Danemarca pentru

7
exploatarea hidrocarburilor în Marea Nordului; delimitarea platoului continental este
problematică pentru Marea Britanie şi Irlanda, Malta şi Libia, Italia şi Tunisia, Albania şi
Grecia, România şi Bulgaria etc.
• accesul liber al statelor continental închise, adică cele fără ieşire la mare, s-a redus la
zona mărilor adânci, dincolo de 200 mile, impunând o poziţie dezavantajoasă a acestora
în cadrul economiei mondiale. În această categorie intră microstatele europene (Andorra,
Liechtenstein, Vatican şi San Marino), cele care au apărut ca şi state tampon (Elveţia şi
Luxemburg), cele din Europa Centrală care au făcut parte din Imperiul Habsburgic
(Austria, Cehia, Slovacia şi Ungaria) şi cele care au rămas fără litoral după dezintegrarea
federaţiilor comuniste multinaţionale (Macedonia, Moldova, Belarus, Armenia şi
Azerbaidjan).

Concluzii

Căderea sistemului comunist a reprezentat pentru ţările din Europa Centrală şi de

Est, începutul unei schimbări de optică în ceea ce priveşte rolul frontierelor. Astfel, s-a
trecut de la un areal transfrontalier divergent, de separare, restrictiv, cu o funcţie
predominant militară, caracteristic sistemului comunist la conceptul de cooperare
transfrontalieră. Frontierele s-au transformat din linii de divergenţă în linii de
convergenţă a intereselor politice, economice, sociale etc ale statelor contigui.Urmările
au fost pozitive: dinamizarea relaţiilor economice şi comerciale între structurile teritoriale
implicate; favorizarea schimburilor culturale, artistice şi ştiinţifice; libertatea circulaţiei
persoanelor şi implicit a conexării colectivităţilor umane cu particularităţi comune pe de-
o parte şi a aprofundării cunoaşterii între cele cu identităţi diferite pe de altă parte;
cooperarea în domeniul protecţiei mediului înconjurător, în gestionarea resurselor de apă
etc; conectarea infrastructurilor frontaliere şi implicit naţionale şi crearea unor structuri
eficiente în domeniul comunicaţiilor şi transportului etc.

Bibliografie

8
Aelenei Victor, Cooperarea Operaţională Transfrontalieră şi prin Sisteme Informatice la
Frontiera Schengen, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2009.
Braudel Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti,
1994.
Costachie Silviu, Geografie politică-o nouă abordare,ediţia a doua, Editura Universitară,
Bucureşti, 2009.
Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale: afirmarea vitalităţii româneşti, Editura Porto-
Franco, Galaţi, 1996.