PROFESORUL IDEAL

REKETES ANDREI
UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE ARTE
SECŢIA : C.R.O.A.
ANUL II, SEMESTRUL I
10. 12. 2005
 PLANUL LUCRĂRII

1. Definiţie

2. Profesorul ideal - psiholog, pedagog, didactician, metodist.

Explicarea termenilor

3. Enumerarea trăsăturilor fundamentale pe care ar trebui să

le aibă profesorul ideal şi motivarea acestora

4. Profesorul între tradiţie şi modernitate

5. Relaţiile profesor-elev

Concluzii

BIBLIOGRAFIE
1.DEFINIŢIE

Termenul „profesor” este definit în DEX ca fiind „o persoană cu o pregătire

specială într-un anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de
învăţământ; persoană care îndrumă, educă pe cineva.”1
În concepţia mea, profesorul este responsabilul pentru procesul educativ.
După cum se ştie, procesul educativ instituţionalizat este unul extrem de complex,
atât sub aspectul organizării, cât, mai ales sub acela al fundamentării ştiinţifice a
raporturilor instituite între principalii factori implicaţi în acest proces.
Profesorul este responsabil de modelarea personalităţii umane, de ceea ce
filosoful Constantin Noica numea „devenirea întru fiinţă a omului”.

2. PROFESORUL-PSIHOLOG, PEDAGOG, METODIST. EXPLICAREA

TERMENILOR

În învăţământ, nu oricine poate îndeplini cerinţele complexului act

educativ. În persoana sa, autenticul profesor trebuie să însumeze calităţi subtile
de psiholog, pedagog, didactician şi metodist, inventiv şi infatigabil.
Psihologia (din gr.”psyche”-suflet şi „logos”-cuvânt) este ştiinţa care are ca
obiect studierea psihicului, a sufletului omului în complexitatea structurii sale
intime2. Unul din psihologii veacului XX, J. Boucher3 scria că pedagogia nu poate
fi o artă serioasă şi eficace decât dacă se sprijină pe psihologie.
Trebuie să subliniem că activitatea educativ-formativă, de care răspunzător
este pedagogul, se întemeiază pe cunoaşterea devenirii fiinţei umane, mai precis pe
cunoaşterea ipostazelor acestei fiinţe, de la aceea de ins până la aceea de persoană,
apoi de personalitate şi de personaj.
Pedagogia (din gr. Pais, paidos-copil, agein-a educa) este ştiinţa care are ca
obiect cercetarea şi aplicarea celor mai bune modalităţi de educare a copiilor,
tineretului şi adultului.4
Didactica este ramura pedagogiei care se ocupă cu teoria generală a
instrucţiei, cu sitemul de învăţământ, cu formele de organizare, cu scopurile
procesului instructiv şi cu relaţiile dintre pedagog şi elevi.5
Metodica este o didactică specială, particulară care arată drumul de urmat
într-o anumită disciplină.6

1
I.Coteanu, Maria Seche, M. Seche, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975, p. 7
2
C. Cucoş, Pedagogie, p. 34.
3
J. Boucher, Psychologie appliquee a l”education, Paris, 1925, p.10.
4
I. Dumitru, D. Ungureanu, Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea Universitară, Bucureşti,
2005, p.105.
5
Idem, Ibidem, p.106.
6
Idem, Ibidem, p.106.
3. CALITĂŢILE PROFESORULUI IDEAL ŞI MOTIVAREA OPŢIUNII
PENTRU ACESTEA

În opinia mea, profesorul ideal ar trebui să îndeplinească o serie de calităţi.

În primul rând, pentru a putea merge în faţa unei clase de elevi, consider necesară
o pregătire de specialitate înalt calitativă. Este inadmisibil ca atunci când se
prezintă în faţa unor elevi sau studenţi să nu cunoască materia pe care o predă şi să
fi limitat la manual.
A doua condiţie necesară este înclinaţia spre această meserie, deoarece nici
un lucru nu va fi bine realizat dacă nu se face şi din plăcere.
Răbdarea este după părerea mea o condiţie esenţială a unui profesor,
deoarece consider că nu toţi elevii sunt genii şi pricep din prima.
Competenţa comunicativă ar fi o altă trăsătură importantă a profesorului
ideal. Ce folos să aibă un solid bagaj de cunoştinţe, dacă nu este capabil să se
exprime clar sau să-şi expună opiniile şi gândurile?
Profesorul trebuie să fie creativ, să nu fie obedient, până la pierderea
identităţii sale profesionale, faţă de modalităţile didactice căzute în desuetudine,
faţă de şabloane, chiar dacă, uneori acestea sunt suprasolicitate oficial.
Trebuie să fie ingenios, pentru că în general vorbind, profesorul este
factorul determinant al succesului unei lecţii, şi nu structura în sine a acesteia , fie
ea tradiţională, fie modernă.
Profesorul trebuie să fie un ghid, care îndrumă eforturile receptive ale
elevilor, un ghid competent, inteligent, imaginativ, sensibil, cu elevat gust
estetic şi amabil, pentru ca prin întregul său comportament, să introducă în lecţie
dimensiunea estetică, să sensibilizeze elevii şi astfel să creeze condiţiile necesare
realizării comportamentelor unei educaţii implicite, singura validă sub aspect
psiho-pedagogic şi didactic.
Orizontul lui cultural-artistic trebuie să fie întins şi să-i permită a stabili,
spontan, referiri la artele conexe, ale căror limbaje trebuie să-i fie accesibile. Nu
îmi pot imagina un profesor opac faţă de universurile sensibile ale operelor, rece şi
distant în relaţiile cu elevii sau, mai rău, posomorât, refractar comunicării libere şi
deschise cu discipolii săi.
Profesorul ideal trebuie să abordeze studiul obiectului pe care-l predă, nu
ca scop în sine, ci ca mijloc de realizare a obiectivelor educaţionale.
Alte calităţi :
-echilibru intelectual, mintal, nervos
-curiozitate intelectuală
-spiritul şi gustul observaţiei, simţul critic, luciditatea faţă de sine
-adaptabilitatea la cerinţele elevilor
-tinereţea spiritului
-amabilitatea, înţelegerea, autoritatea firească
-modestia, buna dispoziţe, afecţiune pentru copil
-capacitatea de a chestiona şi aprecia corect valoarea răspunsurilor
 -capacitatea de a depăşi rutina şi căutarea de noi căi şi mijloace didactice
-profesorul, factor de decizie în managementul disciplinei de specialitate
şi al lecţiei
Comportamentul pedagogic al profesorului se manifestă atât la nivelul
sistemului social de educaţie şi învăţământ cât şi la nivelul clasei de elevi.
Părerea mea este că nu trebuie neglijată nici motivarea profesorului, ceea ce
ar însemna o remuneraţie pentru activitatea depusă care să-i permită un trai decent.

4. PROFESORUL ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE

Tradiţional, în procesul instructiv educativ, profesorul a fost reprezentant

al ştiinţei, era „ştiiutorul”în domeniul său de specialitate, care-i conferea autoritate
epistemică. El media didactic relaţia elevului cu ştiinţa şi era agentul acţiunilor
educative, informative şi formative.
Contemporan, paleta comportamentelor fundamentale ale profesorului, în
activitatea instructiv educativă s-a amplificat în conformitate cu noile cerinţe
referitoare la calitatea prestaţiei sale.

5. RELAŢIILE PROFESOR-ELEVI, la clasă sunt de obicei structurate pe două

direcţii :
-relaţii de comunicare (informaţională, afectivă, motivaţională)
-relaţii de cooperare (distribuirea şi redirecţionarea sarcinilor)
În cele ce urmează, vom acorda un loc important, competenţei de
comunicare a profesorului.
COMPETENŢA DE COMUNICARE A PROFESORULUI
Sunt relativ puţine ariile ocupaţionale în care comunicarea interumană are
un rol hotărâtor, iar EDUCAŢIA este probabil cea mai comunicaţională sferă de
activitate. Comunicarea didactică îl are fără îndoială ca protagonist principal,
regizor, strateg, maestru pe profesor care, dincolo de o pregătire de specialitate
înalt calitativă trebuie să probeze o competenţă de comunicare.
Competenţa mimico-gestuală a educatorului vizează actoria şi în speţă
pantomima, el trebuind să dispună de un registru larg şi variat de afişaje faciale şi
de gesturi sugestive , oportun selectate şi prompt folosite, atunci când este cazul de
o suplinire ori întărire a mesajelor verbale. O faţă imobilă, inexpresivă, asociată cu
o gestică restrânsă, rutinieră şi mecanică crispează elevii.
Mai importantă decât competenţa mimico gestuală datorită forţei
comunicative este competenţa lingvistică a profesorului.
Competenţa lingvistică este un concept de maximă cuprindere, ea
exprimând în fond, capacitatea persoanei de a recurge la limbă ca fenomen şi
instrument socio cultural.
 Este de la sine înţeles că profesorii, indiferent de disciplina pe care o
predau, trebuie să fie excelenţi mânuitori ai limbii în care comunică în clasă cu
elevii, adică să dispună intr-un grad înalt de :
-abilitate verbală
- performanţă lingvistică
-productivitate lingvistică
Productivitatea lingvistică7 se situează practic în plan pur cantitativ, ataşându-se
la capacitatea de autoalimentare a vorbirii persoanei cu cuvinte din repertoriul
specific de semne, într-un timp dat, pe diverse criterii.
Performanţa lingvistică8 îmbină cantitativul cu calitativul constând în totalitatea
mesajelor concepute şi emise de profesor în legătură cu un subiect, o temă, un
argument al comunicării, de asemenea într-un interval dat. Performanţa lingvistică
este prestaţie verbală discursivă ce nglobează productivitatea verbală, pe fondul
unei anumite îndemnări lingvistice.
Abilitatea lingvistică9 reprezintă pilonul unificator al competenţei lingvistice,
exprimând în plan calitativ-exclusiv capacitatea profesorului de a opera din mers,
în chiar timpul vorbirii, selecţiile cele mai adecvate de cuvinte, din repertoriul de
semne, emiterea de fraze cât mai sugestive şi mai evocatoare, într-un mesaj
coerent şi cu impact scontat.
Competenţa mediatică a profesorului include dorinţa, voinţa, disponibilitatea,
deschiderea, crearea de ocazii de comunicare şi valorificarea lor plenară prin forţa
de a comunica.
Competenţa mediatică a profesorului constă, aşadar, în esenţă în „gradul în
care cel care comunică cunoaşte şi are în vedere caracteristicile interlocutorului şi
produce, în consecinţă, un mesaj care este înţeles în chiar felul în care sursa a
intenţionat acest lucru.”10

CONCLUZII

În acest eseu am încercat să arăt că nu oricine poate îmbrăţişa cariera

didactică. Profesorul ideal trebuie să cumuleze o serie de calităţi dintre care cele
mai importante mi se par : pregătirea temeinică, deschiderea spre nou, tact
pedagogic şi competenţa comunicaţională. De asemenea, consider că pentru ca
cineva să fie un bun profesor trebuie să studieze tot timpul, să fie un om sociabil şi
deschis relaţiilor cu ceilalţi.

7
I.Dumitru, C. Ungureanu, op.cit., 278.
8
Idem, Ibidem, p.279.
9
Idem, Ibidem, p.281.
10
Idem, Ibidem, p.282.
 BIBLIOGRAFIE
1 David, Teodora, Predescu, Adriana, Empatia şi relaţia profesor-elev, Editura
Academiei, Bucureşti, 1987.
2 Dottrens, Robert, Institutori ieri, educatori mâine, Bucureşti, E. D. P., 1971.
3 Dumitru, Ion, Ungureanu, Cornel, Pedagogie şi elemente de psihologia
educaţiei, Cartea Universitară, Bucureşti, 2005.
4 Sulea-Firu, Ion, Personalitatea profesorului român, Biblioteca Liceului
Românesc, Bucureşti, 1939.