INTRODUCERE

”CEEA CE ȘTIȚI ESTE CEA MAI MARE AVERE PE CARE O DEȚINEȚI.

CEEA CE NU ȘTIȚI ESTE CEL MAI MARE RISC PE CARE VI-L ASUMAȚI”
(KIYOSAKY, R.)

După cel de-al doilea război mondial activitățile economice au cunoscut o puternică
internaționalizare, și implicit o creștere fără precedent a comerțului internațional. În acest
context, firmele care au hotărât să-și internaționalizeze afacerile au avut posibilitatea de a
beneficia de oportunitățile oferite de spațiile de implantare, dar în același timp s-au supus și
amenințărilor de pe aceste piețe, motiv pentru care și-au îndreptat atenția spre gestionarea
acestor riscuri.
Conform primelor abordări, riscul se limitează la situațiile în care se pot identifica
probabilități obiective pentru rezultatele posibile. Aceleași abordări susțin că incertitutdinea
descrie situațiile în care identificarea probabilităților este imposibilă. Se recunoaște
imposibilitatea asocierii unor probabilități obiective la rezultatele posibile ale deciziilor
economice. Din această perspectivă, concluzia primelor abordări este că deciziile economice
sunt supuse incertitudinii, și mai puțin riscului.
Abordarea actuală în economie renunță la distincția dintre risc și incertitudine. Înovații
teoretice ulterioare dezvoltă un cadru riguros pentru interpretarea probabilităților subiective.
În acest cadru, opiniile producătorilor și ale consumatorilor pot fi sistematizate în termenii
probabilităților. Se consideră că se pot asocia în mod riguros probabilități subiective la
rezultatele posibile ale deciziilor, astfel încât orice situație de incertitudine în sensul
abordărilor timpurii se transformă într-o alegere în condiții de risc.
Riscul implică dispersia rezultatelor posibile față de media acestora în sens atât pozitiv
(câștiguri relative), cât și negativ (pierderi negative). Dina această perspectivă, riscul poate fi
definit ca posibilitatea unor rezultate favorabile sau nefavorabile. Aprecierea rezultatelor
posibile este relativă. Rezultatul favorabil depășește media anticipată, în timp ce rezultatul
nefavorabil este inferior mediei aniticipate. Orice decizie economică implcă un anumit grad
de risc, motiv pentru care decidentul trebuie să își asume riscul deciziilor și să-l administreze
în folosul său.
Teoria contractelor își are originea în insuficiența modelelor de echilibru general, idee
născută în anii 1960, și este cea mai generală teorie la care poate apela economia
informațiilor. S-a convenit detașarea temporală de modelele echilibrului general – care
furnizau o descriere coerentă, dar mai puțin realistă a ecnomiei – pentru a se întoarce către
modelele care iau în considerare complexitatea comportamentelor strategice ale agenților.
Aceste modele sunt modele de echilibru parțial, care descriu interacțiunea dintre un număr
mic de agenți, ele rezumând proprietățile cadrului instituțional prlevat cu ajutorul uni contract.
Modelele teoriei contractelor au fost și sunt utilizate in continuare în teoria jocurilor și
a informației asimetrice, cu o descriere, în general lipsită de negociere: modelul Principal –
Agent.

3
CAPITOLUL 1. CONȚINUTUL ȘI SURSELE RISCULUI ÎN ECONOMIE

Indiferent de tipul de activitate economică pe care un agent economic/firmă o

desfăşoară acesta se supune anumitor riscuri, mai mult sau mai puţin grave, mai mult sau mai
puţin cunoscute, mai uşor sau mai greu de evitat. Acesta este motivul pentru care, înainte de a
începe orice tip de activitate economică trebuie să se realizeze o identificare a riscurilor
precum şi o evaluare a acestora în vederea focusării pe riscurile cele mai ridicate acceptând
astfel doar pe acelea care nu afectează decât într-o mică măsură activitatea firmei.
Motivul pentru care evaluarea riscurilor la care se supune o firmă prin activităţile pe
care le desfăşoară este că o insuficientă cunoaştere a acestor riscuri, o evaluare grşită a
acestora cât şi lipsa unei protecţii adecvate împotriva acestuia va afecta în mod direct
rezultatul final al activităţii desfăşurate.

1.1. Conceptul de risc

Progresul tehnic cât şi cel industrial au favorizat apariţia a numeroase tipuri de riscuri
care afecteză sfera afacerilor atât naţionale cât şi internaţionale. Astfel, la riscurile clasice s-au
alăturat şi alte riscuri mult mai ample şi care au o tendinţă de apariţie mult mai freventă decât
cele clasice.
Mediul internaţional de afaceri este influenţat de evoluţia contradictorie a economiei
mondiale şi de fenomene de instabilitate care caracterizează majoritatea economiilor
naţionale. În viaţa economică intervin mulţi factori şi condiţii a căror apariţie, manifestare şi
evoluţie este greu de prognozat cu exactitate. Din acest motiv, tranzacţiile economice
internaţionale se desfăşoară, în prezent, în condiţii de risc şi incertitudine.
Riscurile sunt strâns legate de modificările imprevizibile care au loc în cadrul
mediilor: politic, economic şi social.
Important este caracterul riscurilor care este bazat pe reflexivitate şi nu pe pericol.
Acest lucru se referă la faptul că riscurile sunt de fapt „operaţiuni pe care fiinţa umană le
realizează şi nu acţiuni imprevizibile, incontrolabile şi care ţin de acţiunile oamenilor”1.
Riscurile dau naștere unui grad ridicat de incertitudine în domeniul afacerilor, fapt
pentru care este vital să se ţină pasul sau, mai bine, să se anticipeze evoluţiile ce se mainfestă
la nivelul mediilor: politic, economic şi social.
Într-o primă abordare, riscul presupune o abordare ca un fenomen simetric care poate să
determine apariţia unor pierderi la manifestare, precum şi oportunitatea unui câştig2.
Riscurile pot fi definite pornind de la mai multe puncte cheie, şi anume:domeniul
analizat, unitatea de analiză (entitatea pentru care riscul este analizat şi evaluat) : individul,
populaţia, o tranzacţie, un proiect, o organizaţie în ansamblul său sau pe un departament3.
Abordarea conceptuală a noţiunii de risc este foarte diversificată, motiv pentru care un
grup de cercetători au propus un model conceptual de definire a riscului (fig. 1.1) care să
integreze aspectele specifice tuturor domeniilor.

Figura 1.1. Modelul conceptual de integrare a riscului

Stări finale aşteptate

1
Ciocoiu, Carmen Nadia, „Managementul riscului”, Editura ASE, București, 2008, pag 35
2 (Tf)
Project Management Instiute, „Guide to Project Management Body of Knowledge”, 2000
3
Bernard, J.G., Aubert, B.A., Bourdeau, S., „Le risque: un model conceptuel dintegration”, Ed. Cirano, Montreal,
2002, p 21-25
4
 Starea iniţială a

b
c

Factori Risc
d
Exogeni e
Eveniment Impact
f(y) g(x/y)

Endogeni

(Sursa: Bernard, J.G., Aubert, B. A., Bourdeau, S.,2002:24-35)

Elementele sistemului de mai sus sunt într-o permanantă inter-relaţionare, astfel:

 între starea iniţială şi cea finală existând o legătură temporală ca urmare a faptului că
trecerea de la o stare iniţială la o stare finală aşteptată implică trecerea unei anumite
perioade de timp (a);
 între starea iniţială şi factorii de risc există o relaţie descriptivă, starea unităţii de
analiză putând fi descrisă pe baza acesor factori;
 între facori şi risc există o legătură de influenţă datorată faptului că aceşti factori de
risc implică apariţia unui anumit eveniment;
 între risc şi starea finală se manifestă o relaţie temporală, riscul influenţând modul
cum va evalua în viitor o anumită stare iniţială;
 între eveniment şi impact există o relaţie de cauzalitate.

Figura 1.2. Structura riscului

Risc
5
 Posibilitatea ca estimările să nu fie îndeplinite
Posibilitatea distorsionării estimărilor

NU DA

Risc pur Risc speculativ

NU DA

Sunt ameninţate condiţiile Este ameninţat rezultatul

marginale acțiunii

(Sursa: Marmuse, C., Montaigne, X., 1989, p. 48)

Noţiunea de eveniment se referă la o întâmplare care poate influenţa într-o oarecare

măsură un mediu într-o anumită perioadă de timp, în timp ce noţiunea de impact se referă la
efectul pe care îl poate avea realizarea unui eveniment pentru entitatea care suportă riscul.
Prin urmare, rezultatul impactului poate fi atât negativ cât şi pozitiv, ampolarea lui
fiind determinată de valoarea factorilor de impact .
O definire mai generală a noţiunii de risc este aceea că riscul reprezintă „posibilitatea
de a ajunge într-o primejdie , de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă” 4.
(DEX,1998:929)
În ambele definiţii de mai sus riscul este privit strict din puncul de vedere al unui
element generator de efecte negative şi care prin urmare este generator de pierderi.
Într-o altă opinie, riscul este definit ca şi „incertitudinea care afectează posibilitatea
atingerii obiectivelor”5.(The British Standard Institute)

4
Dicționarul Explicativ la Limbii Române, București, 1998, p. 992
5
The British Standard Institute, „Project Management-Part 3: Guide to the management of business-related
project risk”, Londra, 2000, p. 35

6
 Nu de puţine ori, riscul economic este privit ca şi „o alternativă (cealaltă fiind şansa)
a condiţiilor de finalizare a unei afaceri comerciale sau financiare”6.
Putem reţine din definiţia anterioară că riscul se manifestă ca şi efect negativ al
anumitor factori, fie ei de natură subiectivă sau obiectivă, în timp ce şansa se manifestă prin
efecte pozitive.
Astfel, cu toate că riscul se materializează prin creşterea anumitor cheltuieli,
înregistrarea unor pierderi, în timp ce şansa implică o creştere a rezultatelor economice, totuşi,
nu de puţine ori agenţii economici care desfăşoară afaceri internaţionale îşi asumă riscuri mai
mari tocmai în speranţa obţinerii unor câştiguri mai mari.
Într-o altă concepţie, „riscul presupune o situaţie ce presupune expunerea la pericol ,
pierdere sau prejudiciu, posibilitatea ca ceva neaşteptat şi neplăcut să se întâmple”7.
În ceea ce priveşte riscul în tranzacţiile economice, acesta poate fi definit ca „unul sau
mai multe evenimente care, odată produs(e) – sub incidenţa unor împrejurări - crează efect
asupra rezultatelor unei întreprinderi, unui agent economic, implcit asupra operatorului care
a derulat respectiva tranzacţie”8.
Analizând această definiţie observăm că toate evenimentele care au un impact, fie el
pozitiv sau negativ, asupra unui agent economic, reprezintă un risc pentru acesta din urmă. În
consecinţă toate aceste riscuri constituie o preocupare deosebită pentru operatorii economici.
Astfel, pentru a face faţă riscurilor pe care le implică activitatea de comerţ este foarte
important a cunoaşte, înţelege şi evalua aceste riscuri (geneză, evoluţie, derulare, control,
operare în condiţii de risc).
Este important de menţionat faptul că aceste riscuri pot fi transferate de către operator,
punându-le în sarcina unor terţi (societăţi de asigurări publice sau private, intermediari
financiari); însă ele nu pot fi transferate integral (în sensul de a scăpa de ele , de a fi evitate).
Riscul nu trebuie perceput ca fiind un lucru rău. De fapt, riscul poate induce
oportunităţi extraordinare pentru cei care ştiu cum să-l gestioneze. Răspunsul nu este evitarea
completă a riscului ci evitarea riscurilor puţin înţelese. Existenţa riscurilor a determinat
lansarea tuturor sectoarelor al căror element principal în ceea ce priveşte nivelul de
competenţă rezidă, de fapt, în gestiunea riscului.

1.2. Categorii de riscuri

Diversitatea de riscuri rezidă din natura unităţilor de analiză cât şi din multitudinea
efectelor pe care acestea le generează.
În literatura de specialitate întâlnim numeroase categorii de riscuri dintre care
Geoffrey Poitras le consideră prioritare pe următoarele:
 Riscuri comerciale - riscuri specifice industriei sau pieţei avută în vedere;
 Riscuri financiare - dintre care putem sâ le amintim pe următorele: riscul valutar,
riscul de preţ, riscul ratei dobânzii;
 Riscuri operaţionale - acestea apar ca urmare a unor sisteme manageriale de control
neadecvate, modele incorecte de stabilire a preţurilor;
 Riscuri legale - apărute ca urmare a unor constrângeri contractuale.
Problema ce se pune este dacă aceste riscuri pot fi administrate independent de
celelalte riscuri. Astfel, în acest sens s-a încercat identificarea condiţiilor teoretice care pot
asigura abordarea separată a deciziei de producţie de decizia privind managementul riscului,
6
Rotariu, I., „Managementul financiar-valutar în tranzacţiile economice internaţionale”, Editura Amphora,
Timişoara, 1995, p. 89
7
www.oed.com, Dicționarul Oxford, p. 874
8
Paxino, D.O., Paxino,D.O., „Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale”,
Editura Economică, București, 2003, p. 91
7
însă această accepţiune ar fi echivalentă cu faptul că riscurile de piaţă sunt independente de
riscurile comerciale.
Potrivit lui Poitras, decizia potrivită cu privire la managementul riscului poate fi
împărţită în două subcategorii: soluţia minimizării riscului şi soluţia maximizării profitului
prin intermediul activităţii de speculă (spre exemplu hedging-ul).
Riscurile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, şi anume:

Figura 1.3. Clasificarea riscurilor în afaceri

cu conținut economic
După natura lor

de altă natură

naturale

politice

administrative
După cauzele care
Riscurile în afacerile
determină de management
economice
producerea lor
contractuale

de preț

valutare

După locul unde se interne

produc
internaționale
(Sursa: prelucrare proprie)

a) După natura lor, riscurile pot fi:

 riscuri cu conţinut economic - datorate, în principal, evoluţiei contradictorii a pieţei
mondiale, fluctuaţiilor care au loc în economie (riscul de preţ şi cel valutar), sau
nerespectării obligaţiilor contractuale de către una sau cealaltă dintre părţile
semnatare ale contractului (abaterile de la calitate, cantitate, sau condiţiile de
ambalare, nerespectarea termenului de livrare, întârzierea sau neefectuarea plăţii);
 riscuri de altă natură - este situaţia unei mari varietăţi de riscuri . Aici amintim riscul
de război sau de schimbare a regimului politic şi riscul unor calamităţi naturale. Acest
tip de riscuri sunt foarte greu de prevăzut, iar protecţia împotriva lor este foarte dificilă
şi costisitoare.

b) După cauzele care determină producerea lor, riscurile pot fi:

 naturale - determină distrugerea totală sau parţială a mărfurilor (exemplu: recoltele
agricole), sau întârzierea efectuării transporturilor. Exemple : fenomene
meteorologice, erupţia vulcanilor, seisme etc.;
8
  politice - determină apariţia unor perioade de anarhie (vid legislativ), sau instabilitate,
schimbări fundamentale ale orientărilor în politicile comerciale. Exemple: riscul
schimbării formei de guvernământ, lovituri de stat etc.;
 administrative - determină apariţia unui climat de neîncredere, tendinţa de reducere a
ponderii afacerilor de durată, prin dezvoltarea excesivă a tranzacţiilor speculative,
conjuncturale. Exemple de astfel de riscuri: riscul schimbării reglementărilor de
comerţ exterior, a competenţelor şi structurilor organizatorice ale aparatului central de
comerţ exterior etc.;
 de management - determină obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare, prin degradarea
imaginii firmei faţă de exterior, diminuarea profiturilor realizate. În această categorie
intră: riscul conducerii defectuoase a proceselor de producţie, a activităţilor de
prospectare a pieţei, a activităţii aparatului propriu de comerţ exterior, riscul degradării
relaţiilor firmei cu intermediarii;
 contractuale - determină rezultate nefavorabile în ceea ce priveşte păstrarea sau
câştigarea partenerilor, cât şi sub aspect financiar (plata de penalităţi etc.). Aici putem
include: riscul privind negocierea neadecvată a clauzelor şi condiţiilor contractuale,
sau nerespectarea clauzelor şi condiţiilor acceptate în contract etc.;
 de preţ - determină obţinerea unor rezultate financiare nefavorabile. Aceasta constă în
riscul modificării preţului, la elementele care compun produsul care este obiect al
contractului, sau la produsul final, pe piaţa internă sau internaţională, între momentul
contractării şi cel al plăţii;
 valutare - determină producerea, pentru una sau cealaltă dintre părţile contractuale,
unor pierderi financiare importante. Acest tip de riscuri constă în riscul fluctuaţiilor în
sens nefavorabil a cursurilor valutare, a valorilor negociate la bursă, a nivelului
dobânzilor, a ratei inflaţiei, sau nesiguranţa în valorificarea capitalului investit etc.;

c) După locul unde se produc, riscurile pot fi:

 interne - se manifestă în cadrul naţional, sau în cadrul firmei angajate în tranzacţii
internaţionale şi determină nerespectarea (cantitativă sau calitativă) a clauzelor
contractuale, sau a unor angajamente faţă de partenerii de afaceri;
 internaţionale - se manifestă pe piaţa internaţională, în cadrul mediului internaţional
de afaceri, determinând apariţia unor consecinţe nefavorabile pentru importatori sau
exportatori. Exemple : conflicte armate sau comerciale, stări de tensiune, mari
fluctuaţii ale preţurilor pe piaţa internaţională sau a cursurilor valutare.
Categoriile de risc pe care dorim să le evidențiem aici sunt acele riscuri care sunt
perceptibile a apărea în cazul desfăşurării unei tranzacţii internaţionale. Prin urmare, este
necesară o prezentare cât mai explicită a riscului comercial. Astfel, prin risc comercial se
înţelege posibilitatea ca un eveniment viitor şi probabil să provoace consecinţe patrimoniale
negative părţilor la un contract comercial internaţional, partea prejudiciată neputând trage la
răspundere pe debitor. Dacă aceste consecinţe se produc, ele afectează gestiunea economică a
întreprinderii prejudiciate, proporţional cu omergradul de nerealizare a încasărilor valutare
scontate.
Efectele riscului comercial se pot produce atât pe planul rezultatelor operaţiunii de
comerţ exterior, cât şi, ca o consecinţă a acestora, pe planul răspunderii persoanelor care au
conceput, decis şi realizat respectiva operaţiune de comerţ exterior prejudiciabilă. De aceea, în
etapa negocierii contractelor comerciale externe trebuie să se estimeze în permanenţă riscul
comercial, în vederea formulării şi includerii în contract a clauzelor adecvate, cu caracter
preventiv. În afacerile economice internaţionale protecţia împotriva riscurilor trebuie să ocupe

9
un loc foarte important, tocmai datorită consecinţelor lor negative asupra oamenilor de
afaceri.

În categoria riscurilor care apar în tranzacţiile internaţionale se includ:

a) riscul de ţară- este generat de acţiunea conjugată a unui număr variat de factori de
natură economică, politică sau socială, a căror evoluţie ulterioară trebuie avută în
vedere de către firmă.
b) riscul privind bonitatea partenerilor comerciali. Acest risc vizează capacitatea
agenţilor comerciali de a-şi onora la timp obligaţiile pe care şi le asumă prin contracte.
El poate fi atenuat prin verificarea, înaintea încheierii contractului, pe multiple căi, a
bonităţii partenerului de afaceri.
c) riscul de inflaţie. Acesta este generat de posibilitatea ca din încasările viitoare firma să
nu mai poată cumpăra bunuri (materii prime, energie, materiale) sau servicii
(transport, telecomunicaţii, servicii bancare) de pe piaţa ţării gazdă în aceeaşi cantitate
ca în prezent. El afectează, în principal, firmele care se aprovizionează în cantitate
mare cu bunuri şi servicii de pe piaţa gazdă. Atunci când rata anuală a inflaţiei este
mai mare decât rata anuală a profitului, investitorul înregistrează pierderi.
d) riscul operaţional. Materializarea acetui risc depinde de modul în care sunt
valorificate resursele interne ale firmei, managementul având un rol important în
diminuarea efectelor negative înregistrate la nivelul entităţii economice.
e) riscul privind negocierea neurmată de contractare. El poate fi evitat atât pe cale
contractuală, cât şi extracontractuală, prin diminuarea costurilor aferente proiectelor
complexe de oferte, obţinerea de garanţii privind refuzul de încheiere a contractului
după adjudecarea ofertelor de executare de obiective industriale, convenţii şi garanţii
prealabile privind păstrarea secretului pe timpul negocierii transferului de know-how
etc.
f) riscul de scumpire a materiilor prime, materialelor şi manoperei privind exporturile
complexe. Riscul de scumpire a inputurilor poate fi atenuat prin înscrierea în contract
a unor clauze împotriva riscului de preţ.
g) riscul privind fluctuaţiile valutare - poate fi contracarat atât prin clauze contractuale,
cât şi prin operaţiuni pe piaţa valutară.
h) riscul privind vânzările pe credit - implică eroziunea capitalului, datorită fenomenelor
inflaţioniste şi poate fi evitat prin determinarea preţurilor echivalente la scadenţă cu
preţurile actuale la data negocierii şi încheierii contractului.
i) riscul privind neîncasarea preţului, sau cel privind încasarea întârziată - se poate evita
prin scrisoarea de garanţie bancară, cambie (acceptată şi avalizată), ipotecă, sau
rezervarea dreptului de proprietate .
j) riscul privind modificarea condiţiilor de executare a contractelor comerciale
internaţionale stabilite de către părţi. Se poate evita pe calea partajării diferenţelor de
cost al navlului, sau prin clauza de readaptare a contractului numită clauză de
hardship.
k) riscul privind neplata preţului - poate fi preîntâmpinat prin executarea garanţiilor de
plată, înscrierea la masa credală în cazul declarării falimentului debitorului.
l) riscul de neexecutare, executare tardivă, sau necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale - poate fi diminuat prin înscrierea în contract a clauzei de stabilire a unor
penalităţi adecvate, executare coactivă.

1.3. Risc versus incertitudine

10
 Fenomenele economice nu au fost abordate întotdeauna prin prisma neprevăzutului.
Înainte de începuturile economiei probabilistice (1942) datorate profesorului norvegian T.
Haavelmo, teoria economică atribuia fenomenelor şi comportamentelor economice un traseu
determinist, savanţii vremurilor considerând că există o deplină similaritate între forţele din
interiorul sistemelor fizice mecaniciste.
Cu toate că termenul de incertitudine este foarte des întâlnit în definiţiile date
conceptului de risc, totuşi între cei doi termeni există o relaţie destul de complexă care
implică anumite diferenţe care îşi au originea în noţiunile de informaţii şi cunoştinţe. Nici
riscul și nici incertitudinea n-au fost vreodată caracterizate de vreun fel de enunţ și, cu toate că
există o vastă literatură în domeniu, rareori doi autori cad complet de acord asupra unei aşa
zise definiri a termenilor.
Incertitudinea se referă la lipsa cunoştinţelor cu privire la anumite evenimente viitoare,
având astfel efecte mult mai puternice decât riscul asupra afacerilor economice ca urmare a
existenţei unor anumite defecţiuni ale sistemului informaţional al decidentului.
Riscul implică un anumit grad de anticipare al evenimentelor viitoare şi probabilităţile
asociate producerii acestor evenimente. Cu toate acestea, riscul nu implică automat certitudine
ci, capacitate de a formula probabilităţi obiective sau subiective de apariţie a evenimentelor.
Certitudinea se referă la situaţiile în care un investitor cunoaşte cu o probabilitate
caracteristicile unui anumit fenomen.
Dihotomia între risc şi incertitudine a fost introdusă de F.H. Knight în 1921. Acesta a
considerat că este necesar să clarifice vocabularul popular carxe identifica riscul cu
incertitudinea: “Incertitudinea trebuie să fie considerată într-un sens radical diferit de cel al
noţiunii familiare de risc”9.
În opinia lui Knight, riscul corespunde unei asemenea situaţii în care evenimentelor ce
se pot produce le sunt asociate probabilităţi, în timp ce incertitudinea corespunde unei situaţii
căreia nu îi poate fi asociată o distribuţie de probabilităţi. „Aspectul esenţial îl constituie
faptul că riscul se referă la situaţiile a căror estimare este posibilă (măsurabilă), în timp ce
termenul de incertitudine îl putem restrânge la cazurile non-cantitative” 10. Astfel,
incertitudinea knightiană se defineşte ca fiind un eveniment non- cuantificabil.
Un adept al aceleiaşi concepţii referitoare la definirea riscului şi a incertitudinii este
J.M. Keynes care afirmă că: “Starea de previziune pe termen lung, care stă la baza
fundamentării deciziilor noastre, nu depinde numai de previziunea cea mai probabilă care se
poate face. Ea depinde şi de încrederea cu care se face, altfel spus, până la care punct se
consideră eventualitatea după care previziunea cea mai bine stabilită se va adeveri ca fiind
falsă”11.
Astfel, încrederea acordată previziunilor nu este măsurabilă, este unică dacă un surplus
de informaţie nu modifică probabilităţile rezultatelor identificate în prealabil. Ulterior, Keynes
asociază „încrederea acordată estimărilor” cu termeni, de asemenea lipsiţi de măsurabilitate,
ca: speranţa, îndoiala, nesiguranţa.
Pentru Keynes şi Knight probabilitatea (chiar subiectivă) şi ”încrederea” ataşată la
această estimare sunt două proprietăţi care sunt de fiecare dată independente şi
noncompensatorii.
Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea unui anumit eveniment în
condiţii bine determinate. Dependenţa reciprocă dintre fenomenele şi procesele economice
este numită starea de dependenţă mutuală.
Dacă însă o succesiune de evenimente poate fi prevăzută cu ajutorul unor probabilităţi
numerice, atunci viitorul devine probabilizabil şi locul incertitudinii este luat de risc.
9
Knight, F.H. -“Risk, uncertainty and Profit”,University of Chigago Press, 1921, p. 23
10
Ibidem, p. 20
11
Keynes, J.M. „Treatise on Probability”, 1936, p. 48
11
 Probabilitatea obiectivă şi riscul asociat aşa-numitei distribuţii obiective de
probabilităţi reflectă caracteristicile complete specifice situaţiei existente şi se bazează pe
evidenţa istorică a datelor statistice, adică se pot estima situaţiile probabile pe baza unor
antecedente.
Probabilitatea subiectivă şi, respectiv, aprecierea subiectivă a riscului este corelată de
personalitatea fiecărui participant la procesul economic. Ea reflectă obiceiurile, cutumele,
măsura în care se fundamentează pe intuiţie sau, din contră, pe observaţii minuţioase.
Incertitudinea nu poate fi deci, redusă la noţiunea de risc, nici nu poate fi transformată
după principiul certitudinii echivalente. Această distincţie provoacă diverse interpretări -„ea
nu insinuează decât o diferenţă de formă nu de conţinut între risc şi incertitudine” 12. Această
interpretare a reprezentat motiv de disensiuni între şcoala neo-keynesiană şi şcoala neo-
clasică.
Pentru neo-keynesieni incertitudinea nu se reduce la risc, nu se asimilează cu acesta.
Între cele două noţiuni există o diferenţă rezultată din posibilitatea cuantificării. Dacă
evenimentele neprevăzute ce se produc au exact antecedentele lor din trecut este vorba despre
risc, ceea ce înseamnă că se poate prevedea posibilitatea producerii lor, precum şi a
dimensiunii consecinţelor acestora. Dificultatea apare în momentul în care evenimentele ce se
pot produce au aspect unic. Este cazul tipic al deciziilor antreprenoriale. Ele nu pot fi
fundamentate pe probabilităţi calculate empiric. În opinia adepţilor neo-keynesieni
evenimentele respective sunt imposibil de cuantificat, “de probabilizat”, deci este vorba de
incertitudine.
Economiştii tradiţionali, din şcoala neo-clasică, nu validează distincţia făcută de
Knight considerând că este legitim să o ignore. O abordare axiomatică riguroasă le-a permis
să reducă incertitudinea de probabilitate la un caz de risc pur. Înlăturarea incertitudinii
keynesiene le-a permis să facă apel la calculul obişnuit de probabilităţi şi de statistici.
Utilizarea riscului pur a permis protejarea univocităţii rezultatelor şi concluziilor şi conservă
ipoteza mărimilor care sunt de fiecare dată calculabile şi comparabile.
Incertitudinea poate fi analizată atât din punct de vedere obiectiv, incertitudinea
obiectivă (identificată deseori cu noţiunea de risc), cât şi din punct de vedere subiectiv
(incertitudinea subiectivă). Caracterul subiectiv al incertitudinii survine ca urmare a
percepţiilor proprii ale decidentului pe baza informaţiilor deţinute precum şi a experienţei în
domeniu.
În teoria contemporană a incertitudinii există teoreticieni care susţin distincţia lui
Knight între risc şi incertitudine. Chiar şi diferiţii economişti care susţin doar existenţa
situaţiilor de risc recunosc că aceste situaţii nu constituie decât un subansamblu de stări fără
certitudine. În prezent, termenul de incertitudine este utilizat în cazul în care pentru cercetarea
unui anumit fenomen nu este posibil să se aplice calculul probabilităţilor empirice. Dacă o
asemenea posibilitate există, este preferabil să se utilizeze termenul de risc.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că riscul şi incertitudinea sunt două categorii
economice distincte, separaţia lor fiind utilă din raţiuni metodologice. Viziunea dinamică
asupra riscului şi incertitudinii ne determină să observăm interdependenţa permanentă care
există între aceste două categorii în sensul că, tot ceea ce astăzi este considerat incertitudine,
pe măsură ce se crează o zonă istorică, poate glisa în zona de risc, urmând ca la orizont să
apară mereu alte incertitudini.
Fundamentarea deciziilor în condiţiile existenţei reale a riscului şi a incertitudinii,
presupune cunoaşterea profundă şi în timp util a mediului intern şi al celui extern al activităţii
agenţilor economici.
Drept urmare, evaluarea conjuncturii economice, sociale şi politice pe o anumită
perioadă de timp şi surprinderea tendinţelor acestora, trebuie privită sub dublu aspect. În
12
Magnusson G. -”Production under risk”, AB Uppsala, 1969, p. 57
12
primul rând, este necesar ca agenţii economici să recepţioneze corect eventualele pericole ce
pot apare, precum şi probabilitatea de apariţie a fenomenelor, agregată cu nivelul pagubelor
posibile. În al doilea rând, este necesar ca beneficiarii (consumatorii), inclusiv societatea ca
ansamblu, să cunoască ofertele de consum pentru fiecare din bunurile ofertate şi costurile
necesare pentru satisfacerea nevoilor umane sau economice.
În această accepţiune, elaborarea unui sistem adecvat de limitare a situaţilor de risc,
condiţionat de cerinţele economiei de piaţă, implică culegerea, stocarea şi prelucrarea într-o
formă adecvată a unor informaţii diverse şi individualizarea lor în funcţie de specificul
fiecărui risc.
Sub aspect organizatoric este necesar ca agenţii economici, în cadrul procesului
decizional, să fundamenteze acele soluţii, care să creeze legături stabile cu elementele de
mediu „interne şi externe”, favorabile atât agenţilor economici, cât şi terţilor.
Succesul în afaceri este dependent de atitudinea managerilor faţă de risc şi opţiunile pe
care aceştia le adoptă în vederea managementului riscului. Astfel, desfășurarea unor tranzacții
cu un grad mai ridicat de risc este asociată cu posibilitatea obiținerii unor câștiguri mai
ridicate dar în același timp și cu posibilitatea înregistrării unor pierderi semnificative, în timp
ce asumarea unor riscuri mai mici presupune și câștiguri mai reduse dar și posibile pierderi
mai reduse.
Indiferent de măsurile luate de manageri în ceea ce priveşe managementul riscului,
riscul nu va putea fi eliminat în totalitate, rămânând întotdeauna un grad de incertitudine.
În concluzie, termenii de risc şi incertitudine se implică unul pe celălalt, însă nu pot fi
confundaţi; în timp ce pentru risc se pot aprecia cu o anumită probabilitate impactul acestuia
asupra anumitor situaţii iniţiale, în cazul incertitudinii sunt foarte greu de identificat
evenimentele posibile ce pot decurge din aceasta.

1.4 Procesul decizional

Una dintre principalele caracteristici ale sistemului economic o reprezintă finalitatea,

adică realizarea anumitor obiective. Însă, realizarea acestor obiective implică o adaptare
permanentă a organizațiilor ca urmare a acțiunii anumitor factori perturbatori, atât exogeni cât
și endogeni, care se opun sau îngreunează realizarea obiectivelor prestabilite.
Într-un mediu aflat în permanată schimbare, managerii întâmpină adevărate dificultăți
în procesul de luare a deciziilor cu privire la desfășurarea activității economice. Luarea
deciziilor reprezintă activitatea centrală a unui manager; toate celelalte activităţi sunt
desfăşurate pentru a se asigura luarea de decizii corecte sau, dacă decizia a fost deja adoptată,
pentru implementarea şi monitorizarea eficienţei sale.
Într-o definire generală, a decide presupune alegerea dintr-o multitudine de variante,
ținând cont de anumite criterii, a aceleia care este cea mai potrivită în vederea atingerii
obiectivelor prestabilite.
Procesul decizional nu reprezintă o funcție a managementului, el concretizându-se în
cadrul fiecărei funcții a managementului.
Principalele componente ale procesului decizional sunt: decidentul, mulțimea
variantelor decizionale, mulțimea criteriilor decizionale, mediul ambiant, mulțimea
consecințelor și obiectivele decizionale.
a) decidentul – este individul sau mulțimea de indivizi care urmează să aleagă varianta
cea mai avantajoasă din mai multe posibile; există o legătură directă între calitatea
deciziei și cunoștințele, calitățile și aptitudinile decidentului.
b) mulțimea variantelor decizionale – aceasta poate fi sau nu finită și reprezintă
totalitatea alternativelor posibile a fi folosite în vederea atingerii obiectivelor.

13
 Variantele decizionale sunt reprezentate de căi de acțiune, prin care decidentul
consideră că ar putea atinge și deci realiza un obiectiv decizional.
c) mediul ambiant - constă în ansamblul elementelor endogene și exogene firmei, care
alcătuiesc situația decizională, caracterizată prin manifestarea unor influențe directe și
indirecte semnificative asupra conținutului și rezultatelor deciziei manageriale.
d) mulțimea criteriilor decizionale – reprezintă o serie de elemente pe care se axează
decidentul în vederea realizării obiectivelor ( exemplu: profitul, gradul de utilizare,
prețul, calitatea, durata ciclului de producție, etc.).
e) obiectivele decizionale – reprezintă acele niveluri ale criteriilor decizionale care se pot
realiza prin aplicarea variantelor decizionale în fiecare stare a naturii sau stare a
condițiilor obiective.
f) mulțimea consecințelor – reprezintă totalitatea rezultatelor probabile care s-ar obține
dacă s-ar adopta o anumită variantă decizională. Stabilirea consecințelor implică
activitatea de previziune motiv pentru care rezultatele nu pot fi identificate cu
exactitate ca urmare a caracterului incert al cauzelor care ar putea determina
producerea lor.
  Unul dintre factorii de care sunt influenţaţi managerii în procesul de luare a deciziilor
îl reprezintă gradul de incertitudine al rezultatelor fiecărei alternative decizionale formulate.
Astfel, în cadrul organizaţiilor, managerii iau decizii în condiţii de certitudine, risc sau
incertitudine.
Decizia de management „reprezintă procesul de alegere a unei căi de acțiune , din
mai multe posibile, în vederea realizării unor obiective,a cărrei aplicare influențează
activitatea și/sau comportamentul a cel puțin unei alte persoane decât decidentul” 13.
Decizia de management trebuie să îndeplinească o serie de cerințe de raționalitate:
 să fie fndamentată științific – să fie luată în conformitate cu realitățile din cadrul
organizației, pe baza unui instrumentar științific care să înlăture practicismul,
improvizația, rutina, voluntarismul;
 să fie împuternicită – adică să fie adoptată de managerul în atribuțiile căruia cade
adopatarea acesteia (deține cunoștințele, aptitudinile și calitățile necesare
fundamentării respectivei decizii);
 să fie clară, concisă și necontradictorie – presupune ca fundamentarea deciziei să fie
formulată în așa fel încât toate persoanele implicate în luarea deciziei să înțeleagă la
fel situația decizională respectivă;
 să fie oportună – presupune că decizia trebuie luată la momentul potrivit și nu cu
întârziere;
 să fie eficientă – adică să se obțină un efect sporit la un anumit efort dat;
 să fie completă – să cuprindă toate elementele necesare înțelegerii corecte și mai ales a
implementării.
În teorie, aceste cerințe de raționalitate se urmăresc a fi respectate, însă în practică
acest lucru nu se întâmplă mereu.

1.2.1 Decizia în condiții de certitudine

Certitudinea este caracterizată prin probabilitatea maximă de a realiza obiectvul

urmărit utilizând modalitatea preconizată. Elementele implicate în situația decizională sunt de

13
Burduș, E., Căprărescu, G., „Fundamentele managementului organizaţiei”, Editura Economia, Bucureşti,
1999, p. 222
14
tipul variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, iar evoluția le poate fi
anticipată cu precizie.
Atunci când managerii ştiu cu siguranţă care sunt alternativele şi rezultatele asociate
fiecărei alternative, spunem că există condiţii de certitudine. În organizaţii, însă, sunt puţine
deciziile care sunt luate în astfel de condiţii, datorită complexităţii şi naturii schimbătoare a
societăţii. Un concept ideal (asemănător oarecum celui de concurenţă perfectă), condiţia de
certitudine furnizează un cadru al evaluării condiţiilor de risc în luarea deciziei.
Gradul în care un manager are încredere într-o anumită decizie depinde de gradul de
certitudine în care este luată decizia respectivă. Cu alte cuvinte, cu cât este mai sigur un
manager de rezultatele unei decizii, cu atât va avea mai multă încredere luând acea decizie.
În fundamentarea deciziilor în condiţii de certitudine fiecare acţiune conduce la un
rezultat determinat, cunoscut. Elementele implicate în luarea acestor decizii sunt preponderent
de tipul variabilelor controlabile, cu caracteristici şi evoluţii cunoscute.
În vederea optimizării deciziei în condiții de risc pot fi folosite mai multe modele:
1. Metoda Electre
Cea mai semnificativă dintre metodele de optimizare a deciziilor multidimensionale
sau multicriteriale în condiţii de certitudine, a cărei construcţie este axată pe teoria utilităţii, o
reprezintă metoda ELECTRE, produs al şcolii franceze de management.
Operaţionalizarea metodei ELECTRE necesită parcurgerea unor etape distincte:
 calculul utilităţilor pentru fiecare criteriu de optimizare a deciziei;
 atribuirea coeficienţilor de importanţă;
 calculul coeficienţilor de concordanţă şi discordanţă;
 alegerea variantei optime cu ajutorul matricei de surclasare, fiind anticipată de alte
două tipuri de matrici: matricea de concordanţă-discordanţă şi matricea diferenţelor.
2. Metoda Onicescu se aplică în două variante:
 când criteriile de alegere a variantei optime sunt echiimportante,
 când criteriile de importanţă sunt diferenţiate.
3. Tabelul decizional
O altă metodă de optimizare a deciziilor în condiţii de certitudine o reprezintă tabelul
decizional.
Tabelul decizional reprezintă o formă evoluată a schemelor bloc utilizate de
informaticieni. Tabelul poate fi utilizat atât în condiţiile prelucrării automate a informaţiilor,
cât şi în situaţia prelucrării mecanizate şi manuale.
Această metodă se foloseşte în cazul unor decizii cu obiective sau condiţii multiple, cu
caracter repetitiv. Asemenea decizii se întâlnesc frecvent în activităţile de producţie din cadrul
firmelor industriale.
4. Metoda utilităţii globale
Această metodă facilitează alegerea variantei optime, constituind un suport logic
pentru anticiparea avantajelor diferitelor modalitați de acțiune posibile. Varianta optimă se
stabileşte în funcţie de diferite criterii decizionale şi coeficienţi de importanţă, în timp ce
utilitatea unei variante se calculează în funcţie de consecinţa economică a unei variante după
un criteriu decisional.
În concluzie, în condiții de certitudine este ușor să analizăm situația și să luăm decizii
bune.

1.2.2 Decizia în condiții de incertitudine

Incertitudinea apare atunci când probabilitatea realizării obiectivului este mare dar
asupra manierei în care trebuie procedat există dubii serioase. Asemenea situații implică un

15
număr mare de variabile, cu puține excepții controlabile, unele insuficient studiate, de unde și
anticiparea aproximativă a evoluției lor.
Condiţiile de incertitudine sunt atunci când nu se dispune de informaţii necesare
pentru a stabili probabilităţile de manifestare a stărilor condiţiilor obiective şi variabilele sunt
parţial necontrolabile.
Incertitudinea reprezinta situația în care decidentul nu poate anticipa evoluțiile și / sau
propriile sale acțiuni viitoare și / sau decizii și nici pe ale altora. Sursele primare ale
incertitudinii pot fi două: prima sursă este „hazardul” sau „șansa pură” care imprimă
fenomenelor și proceselor economice o evoluție aleatoare și a doua este generată de
capacitatea diferită de cunoaștere și de interpretare a individului confruntat cu luarea unei
decizii.
Adoptarea unei decizii în condiții de incertitudine este caracterizată prin următoarele
elemente:
 decidentul nu este conștient de existența unei probleme;
 decidentul dispune de informații necorespunzătoare cantitativ, calitativ, care nu au
relevanță;
 incapacitatea de identificare a unei probleme / conjuncturi nefavorabile (a cauzelor si
componentelor, a relațiilor dintre acestea) și de scalare a lor în funcție de gravitatea și
gradul de interdependență dintre ele;
 informație incompletă care nu permite formularea unei liste complete a consecințelor
unei decizii;
 experiența și abilități cognitive limitate ale decidentului.
Printre factorii care influențează nivelul de incertitudine asociat condițiilor de adoptare
a unei decizii pot fi enumerați:
 informație inadecvată și indisponibilă;
 nedefinirea clară a problemei;
 incapacitatea / imposibilitatea de identificare a tuturor alternativelor;
 caracterul anticipativ al procesului decizional și gradul redus de predictibilitate al
anumitor factori care afecteaza consecințele unei decizii;
 caracterul unic al unor evenimente, factori, conjuncturi decizionale;
 calitățile personale ale decidentului.
În literatura de specialitate întâlnim cinci reguli de adoptare a deciziilor în condiții de
incertitudine:
1. Regula pesimistă, numită şi regula prudenţei (dezvoltată de Wald A.), stabileşte
varianta optimă ca fiind maximum dintre condiţiile obiective cele mai nefavorabile.
Decidentul care folosește acest criteriu este complet pesimist, el încercând să
maximizeze plata minimă posibilă fiind sigur că cea mai rea stare a naturii se va produce
indiferent de decizia pe care o va lua. Astfel, pentru a se proteja, decidentul va adopta acea
variantă care îi va asigura cea mai mare plată sub o prezumție certă pesimistă.
D0=max min {aij}
i j

i=1,m; j=1,n ,
D0= decizia optimă

2. Regula optimistă stabileşte varianta optimă ca fiind maximum dintre cele mai
favorabile stări ale condiţiilor obiective.
În acest caz decidentul presupune că cel mai bun rezultat posibil va apărea. Pentru a
elabora decizia potrivit acestui criteriu, decidentul va selecta plata maximă posibilă pentru
fiecare alternativă și o va alege pe cea cu plata cea mai mare.
16
 D0= max max {aij}
i j

i=1,m; j=1,m ,
D0= decizia optimă

3. Regula optimalităţii (dezvoltată de Hurwicz L.) este o combinaţie dintre cele două
prezentate mai sus şi stabileşte varianta optimă ca fiind maximum dintre consecinţa
economică maximă a variantei şi consecinţa economică minimă a variantei. Astfel, potrivit
acestui criteriu, decidenții nu sunt nici complet pesimiști, nici complet optimiști.
Hurwicz cosideră că există un anumit nivel al optimismului, pe care îl notăm cu α și
care va lua valori cuprinse între 0 și 1, respectiv α=0 în cazul pesimismului total și α=1 în
cazul optimismului total rezultând de aici un coeficient de pesimism 1- α.
În acest mod Hurwicz introduce o valoare nouă de apreciere a alternativelor candidate
„i”, pe care o vom nota cu „Wi”:
Wi =max aij* α + min aij* (1- α); i
j j

i = 1,m ; j = 1,n
iar decizia optimă D0 = max {Wi}

4. Regula proporţionalităţii sau a echilibrului (dezvoltată de Bayes-Laplace) presupune

stabilirea variantei optime pentru care media consecinţelor este cea mai mare. În acest caz
decidentul consider că toate stările naturii sunt echiprobabile, astfel:
e = 1/Sj
unde:
e = coeficientul de echiprobabilitate;
Sj = numărul stărilor naturii, j = 1,n
Unde:
Ei = valoare de expectanță;
ai = alternativa „i”

5. Regula minimizării regretelor (dezvoltată de Savage L.) stabileşte varianta optimă ca

fiind acea variantă pentru care regretul de a nu fi ales varianta cea mai bună să fie cel mai
mic.Savage idică faptul că un decident raţional va încerca întotdeauna să minimizeze cel mai
mare regret posibil, anticipat. Astfel, regretul este diferenţa dintre plata cea mai bună pentru o
stare a naturii dată şi celelalte plăţi ale celorlalte alternative:
rij = ajl – aij ;
i = 1,m ; j = 1,n
unde:
rij = regretul alternativei ”i” sub starea naturii „j”
ail = plata cea mai bună sub starea naturii „i”
aij = plata alternativei „i” sub strea naturii „j”
În vederea aplicării criteriului regretului este necesară construirea matricei regretelor.

1.2.3. Decizia în condiții de risc

Deşi omniprezent în mediul de afaceri, şi nu numai, riscul este adesea, relativ dificil de
detectat sau anticipat. Evenimentele ce pot afecta veniturile şi performanţele ulterioare
investiţiei sunt atât de numeroase şi variate încât identificarea lor reprezintă o provocare chiar

17
şi pentru cei mai abili şi experimentaţi investitori, fiindcă viitorul este în mare măsură
necunoscut. Multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la estimări asupra viitorului.
Riscul apare atunci când obiectivul este posibil de realizat, cu o probabilitate
apreciabilă a realizării dar existând o mare nesiguranță în ceea ce privește modalitățile cele
mai adecvate de urmat. O parte apreciabilă dintre varibile sunt incontrolabile și chiar evoluția
unora dinte variabilele controlabile este dificil de anticipat.
Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumţii, aşteptări, previziuni, prognoze
asupra evenimentelor viitoare implică o doză bună de risc, uneori destul de dificil de definit
şi, în cele mai multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura abstractă a
conceptului.
Generalmente, conceptul este folosit pentru a descrie situaţii sau evenimente cu
rezultate sau consecinţe incerte. În domenii precum statistica, managementul financiar şi
managementul investiţiilor, riscul, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea şi probabilitatea
unor variaţii ale rezultatelor faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial.
Riscul este indisolubil legat de părţile implicate în derularea afacerii, de motivaţiile
acestora, de natura activităţii ce face obiectul investiţiei, de resursele necesare iniţierii,
menţinerii şi dezvoltării afacerii, precum şi de anvergura acesteia. Indiscutabil, în analiza,
evaluarea şi estimarea riscului este foarte importantă clarificarea naturii riscului, ale cărei
surse pot fi extrem de diverse: definirea afacerii, modalitatea de finanţare aleasă, sistemul
logistic utilizat, condiţiile locale de piaţă, resursele estimate, relaţiile comerciale,
comunicarea, şi altele.
Deciziile în condiţii de risc se caracterizează prin mai multe stări ale naturii, fiind
cunoscute probabilitatea de manifestare a lor şi implicarea unor variabile, care sunt mai puţin
controlabile şi insuficient cunoscute.
Metoda utilităţii globale presupune întocmirea matricei consecinţelor economice, a
utilităţilor primare şi a utilităţilor sinteză, varianta optimă fiind considerată acea variantă care
este „preferată” celorlalte.
Metoda speranţei matematice se aplică diferit în funcţie de numărul criteriilor
decizionale luate în considerare. În această situaţie se calculează utilitatea sinteză a variantelor
după criteriile stabilite funcţie de starea condiţiilor obiective. Varianta optimă va fi stabilită
funcţie de utilitatea sinteză şi probabilitatea apariţiei unei anumite stări în situaţia unor
condiţii obiective.
Simularea presupune adoptarea deciziilor pe baza unor modele. În acest caz sunt
„întocmite” anumite modele, care reprezintă realitatea simplificată a unor sisteme, astfel încât
să permită alegerea celei mai eficiente linii de acţiune în domeniul simulat. Pentru aceasta
decidentul trebuie să măsoare fenomenele şi procesele economice, dar şi să experimenteze,
fapt care presupune un mare risc în cazul în care modelul creat nu se va comporta în aceeaşi
măsură în situaţia reală pe care o reprezintă.
Criteriul valorii de expectanţă – potrivit acestui criteriu decidentul trebuie să calculeze
valoarea de expectanță pentru fiecare alternativă candidată de decizie, respectiv suma plăților
ponderate cu valorile probabilităților repartizate stărilor naturii posibile de a apărea pentru
fiecare alternativă.

18
 CAPITOLUL 2 MODELUL PRINCIPAL - AGENT

Modelul principal – agent își are originile în lucrările lui Spence (1974) și ale lui
Mecckling (1976), fiind ulterior formulat și în lucrările lui Mirrles(1979).
Acest model presupune o tratare analitică a asimetriei informației în termenii teoriei
jocurilor prin utilizarea principiului inducției inverse, echivalentă cu principiul programării
dinamice, principiu care presupune rezolvarea jocului începând de la sfârșit14.
Modelul principal agent oferă un instrument de analizare a relaţiilor care se stabilesc
pe cale contractuală între un principal şi un agent. În varianta clasică, acest model a fost
aplicat în cazul relaţiilor care se stabilesc în cadrul firmei. Ulterior, aplicarea modelului a fost
extinsă oricăror organizaţii în care principalul (reprezentat de una sau mai multe persoane sau
organizaţii) delegă unui agent (reprezentat, de asemenea, de una sau mai multe persoane sau
organizaţii) responsabilitatea îndeplinirii unei funcţii sau a unui set de sarcini.
14
Sîrghi, Nicoleta, Teoria microeconomică a contractelor și modelul principal agent, în Studii de economie, vol.
XXV, Editura Universității de Vest, pag 257
19
 Modelul relevă relația dintre doi agenți economici: principalul și agentul, termenii de
schimb fiind definiți printr-un contract inițiat de principal. Agentul poate, așadar, să refuze
sau să accepte contractul pe care principalul i-l propune, această decizie depinzând de
utilitatea obținută în urma semnării lui, dacă aceasta este mult mai mare decât utilitatea pe
care ar fii obținut-o prin nesemnarea contractului. În acest caz pentru principal poate apărea
problema informării, el acționând de cele mai multe ori în condiții de informație incompletă
ca urmare a faptului că agentul posedă informațiii asupra uneia sau mai multor variabile
exogene al căror impact nu este cunoscut de către principal.
În cazul în care una din cele două parți are un avantaj informațional asupra celeilalte
părți, se conturează 3 modele:
 situația de risc moral – apare atunci când principalul introduce stimulente în cluazele
contractuale, pentru că nu poate observa comportamentul agentului;
 situația de selecție adversă – se manifestă atunci când agentul are informații la care
principalul nu are acces, propunându-se astfel mai multe contracte alternative cu
scopul de a afla informațiile pe care le va dezvălui alegerea de către agent a unuia
dintre acele contracte;
 situația modelelor de semnalizare – apare atunci când una dintre părțile contractuale
transmite informații importante celeilalte părți prin semnale.
Cu toate că ierarhia şi relaţiile de autoritate rămân caracteristici esenţiale ale
organizaţiilor birocratice, modelul principal agent consideră organizaţiile ierarhice nu ca
instrumente de transmitere a ordinelor, ci ca expresie a unei forme speciale de relaţii
contractuale între indivizii care acţionează în cadrul acestora. Astfel, în modelul principal
agent fiecare dintre indivizii raţionali, membri ai unei birocraţii administrative, se consideră
că-şi ordonează activităţile în conformitate cu propria ierarhie de preferinţe. Urmărirea
propriilor preferinţe nu trebuie confundat cu ceea ce numim egoism. Egoismul ca dezinteres
faţă de celălalt este diferit de egoismul raţional în care sunt urmărite propriile interese.
Egoismul caracterizează aşadar fiecare din acţiunile indivizilor deoarece acesteasunt realizate
în funcţie de propriile interese. Acceptând raţionalitatea şi egoismul ca fiind principalele
caracteristici ale alegerilor indivizilor în cadrul unei astfel de organizaţii, atingerea
obiectivelor publice prin „comandă” şi „control”, conform teoriei clasice a birocraţiei, devine
chestionabilă deoarece intervine o variabilă foarte importantă în procesul de atingere a unor
obiective publice. Această variabilă este reprezentată de caracterul alegerilor celor implicaţi
direct în procesul de formare a politicilor publice în cadrul unei organizaţii birocratice.
În privinţa relaţiilor care se stabilesc între principali şi agenţi, deşi primii au putearea
de a impune un anumit cadru organizatoric care să ordoneze activitatea agenților, aceştia din
urmă au posibilitatea de a modela comportamentul principalilor 15. Drept urmare, atingerea
obiectivelor unei organizaţii publice nu reprezintă rezultatul impunerii de către principal ci
este consecinţa alinierii intereselor principalilor cu cele ale agenţilor, astfel încât acţiunile
întreprinse în cadrul organizaţiei să coincidă cu obiectivele stabilite de liderii acesteia.
În aceste condiţii, analiza elementelor contractuale între principal şi agent devine
esenţială pentru funcţionarea unei organizaţii publice reprezentante a unei birocraţii, şi
depinde de contextul instituţional: „Din punct de vedere instituţional, contractele (între
principal şi agent) pot arăta diferit de la o ţară la alta. Seturi diferite de reglementări sunt
utilizate în stabilirea coordonatelor organizaţiilor publice precum şi a modului în care
acestea sunt finanţate. (...) Oricare ar fi, din punct de vedere legal, forma sau structura unei
organizaţii publice, guvernul nu poate face nimic dacă nu există o înţelegere între acesta şi o
organizaţie publică (cum ar fi un contract)” 16.
15
Miller Gary J. şi Whitford Andrew B. (2002), Trust and incentives in principal agent negociations: the
insurrance incentive trade-off, în Journal of Theoretical Politics, 14(2): 231-267;
16
Lane, J.E. (2005), Public administration and public management - a principal agent perspective, Routledge
20
 Particularităţile unui astfel de contract în cadrul organizaţiilor publice sunt
determinate, în aceste condiţii, de două tipuri de cerinţe: cereri legate de asigurarea
transparenţei aşa cum derivă din legea administraţiei publice (în perspectivă administrativă)
respectiv eficienţa în implementarea politicilor publice prin intermediul rezultatelor
(perspectiva de politici publice). Contractul este în aceste coordonate principalul instrument
pentru atingerea rezultatelor în cadrul organizaţiilor publice: „Obiectivele macro ale
organizaţiilor publice asumate prin documente de politici publice sau legislaţie pot fi atinse
numai dacă există un micro management orientat către eficienţă în cadrul organizaţiei (...)
Desfăşurarea activităţilor în cadrul organizaţiilor publice este în primul rând o chestiune
legată de contractarea indivizilor şi motivarea acestora în realizarea activităţilor care
conduc la obţinerea de rezultate”17.
Particularităţile contractului sunt aşadar esenţiale pentru atingerea obiectivelor publice,
ca subiect al iniţiativelor de politici publice ale acestor organizaţii publice.

2.1 Componentele modelului principal agent

După cum am arătat mai sus, relaţia între doi actori poate fi descrisă în termenii
modelului principal agent, în condiţiile asumării anumitor presupoziţii în ceea ce priveşte
comportamentul acestora. Astfel, se porneşte de la premisa că individul, ca actor raţional, la
fel ca în relaţiile de tip economic, îşi urmează propriile preferinţe şi în relaţiile pe care le
desfăşoară în cadrul unor activităţi politice sau administrative. Actorul raţional urmăreşte în
aceste relaţii, asemenea comportamentului pe piaţă, maximizarea profitului prin intermediul
alegerilor pe care le face. Astfel că, indiferent de contextul acţiunilor sale, el este interesat să
atingă o stare considerată mai bună decât cea în care se afla înainte de efectuarea alegerii.
Asumând această presupoziţie referitoare la comportamentul actorului raţional, într-o relaţie
contractuală, atât agentul cât şi principalul îşi urmăresc propriile preferinţe.
Aplicarea modelului principal agent porneşte de la unele presupoziţii în ceea ce
priveşte comportamentul, interesele şi distribuţia informaţiilor între actori. Astfel, atât
principalul cât şi agentul sunt interesaţi de satisfacerea propriilor interese. Principalul, pe
lângă atingerea obiectivelor, este interesat de reducerea costurilor agenţiei, în timp ce agentul
va avea tendinţa de a adopta un comportament oportunist (oportunistic behaviour), încercând
să-şi maximizeze propria utilitate prin participarea la relaţia contractuală cu principalul. În al
doilea rând, atât principalul cât şi agentul se află în situaţia de acces limitat la informaţii, fapt
care influenţează structura şi coordonatele relaţiei între cei doi. Aceste presupoziţii conduc, în
cadrul relaţiei de tip principal agent, la apariţia unor probleme a căror rezolvare constituie
provocarea pe care o propune acest model.
În economia relaţiei de tip principal agent, atât principalul cât şi agentul au informaţii
diferite cu privire la condiţiile de respectare a contractului. Principalul nu ştie ce acţiuni şi
informaţii sunt necesare atingerii obiectivului care face obiectul contractului, în timp ce
agentul nu cunoaşte condiţiile şi motivele pentru care principalul urmăreşte realizarea
anumitor obiective mai degrabă decât altele. Această situaţie creează un potenţial dezavantaj
pentru principal deoarece costurile atingerii rezultatelor, prin delegarea către agent a
responsabilităţii, ar putea să depăşească beneficiile realizării acestor obiective.
În aceste condiţii, în contextul delegării de către principal a responsabilităţii către
agent, apare o situaţie de asimetrie informaţională. Aceasta se manifestă, în cazul
principalului, prin posibilităţile limitate de a stabili care este agentul cel mai potrivit pentru a-i
delega responsabilităţile în vederea realizării unor obiective (hidden information, adverse

New York, p. 32
17
Ibidem, p. 14

21
selection sau ex-ante oportunism). Principalul apelează la diferite modalităţi de control a
efectelor acestui dezavantaj, prin stabilirea unor criterii de selectare a agentului. În cazul
agentului, asimetria se manifestă sub forma unui dezechilibru informaţional legat de acţiunile
întreprinse, post contractare, în vederea atingerii obiectivelor care fac obiectul contractului.
Acţiunile agentului sunt, în aceste condiţii, „ascunse” (hidden action, ex-post oportunism sau
moral hazard) principalului, în sensul că acesta nu poate cunoaşte, postcontractare, toate
informaţiile cu privire la acţiunile agentului.
Provocarea propusă de modelul principal agent este de a identifica, în economia
relaţiei între principal şi agent, modalităţile de respectare a contractului, astfel încât riscul
proliferării comportamentului oportunist al agentului în detrimentul preferinţelor principalului
să fie diminuat.
Acest demers este îndreptat către identificarea condiţiilor în care poate fi realizat
controlul asupra activităţii agentului astfel încât să fie reduse costurile de tranzacţie suportate
de principal. Una dintre problemele contractului între cei doi este legată de faptul că, dată
fiind natura obiectului lui, este dificil a stabili un protocol pentru fiecare dintre situaţiile care
prezintă un risc din punctul de vedere al asimetriei informaţionale (nu pot prevedea, în faza de
precontract, toate situaţiile în care se va afla coordonatorul echipei după ce încheie contractul,
astfel încât să pot stabili cu precizie încă de la început, prin prevederi contractuale specifice,
ce alegeri trebuie să facă acesta). Contractul se dovedeşte a fi, în acest condiţii, incomplet 18. În
situaţia clasică a unei firme, de exemplu, realizarea obiectivelor de creştere a profitului sunt
delegate de către acţionarii acelei firme unui consiliu de administraţie. Dat fiind faptul că
obiectivul creşterii profitului se poate dovedi ambiguu, activităţile prin care se realizează
această creştere a profitului sunt ascunse acţionarilor, cu atât mai mult în cazul în care
orizontul de timp al contractului nu este prestabilit.
Teoretic, dacă Principalul poate observa acțiunea Agentului se vorbește de prim rang.
Principalul poate ordona atunci Agentului să-și aleagă acțiunile eficiente (sau să-i
plătească un salariu fiabil dacă acțiunile depuse nu sunt eficiente) și alege după aceea salarii
care realizează împărțirea riscului între cele două părți.
În particular, se presupune adesea că Principalul este neutru la risc. Această ipoteză se
poate justifica prin faptul că Principalul poate diversifica riscurile legate de relația sa cu
Agentul. În schimb Agentul prezintă, în general, aversiune pentru risc – oricât de mic, lui îi
este foarte dificil să diversifice acest risc. Împărțirea optimală a riscurilor presupune că
Principalul îl asigură complet pe Agent prin acordarea unui salariu constant și prin suportarea
tuturor riscurilor legate de activitatea lor comună.
În situația (de rangul doi) care ne preocupă, Principalul nu poate observa decât o
variabilă corelată cu acțiunea realizată de Agent: rezultatul. Am văzut că dacă Principalul este
neutru la risc, optimul de prim rang constă în a da un salariu constant Agentului; dar acesta îl
incită pe Agent să aleagă în mod egoist acțiunile care sunt cele mai costisitoare pentru el și
care nu sunt optimale, în general. Soluția problemei hazardului moral presupune deci că
Principalul oferă Agentului un contract care arbitrează între:
• Împărțirea riscurilor, care sugerează că salariul Agentului depinde în mică măsură de
rezultat;
• Cercetarea incitațiilor, îl împinge pe Principal să condiționeze salariul la rezultate. Să
notăm că Agentul este neutru la risc, el nu are ce arbitra: poate fi făcut să suporte toate
riscurile și rangul al doilea coincide cu rangul de prim ordin. Acest caz are practic un interes
minim.

2.2 Reducerea asimetriei informaţionale

18
Gilardi, F. (2001), Principal agent models go to Europe: Independent regulatory agencies as ultimate steps of
delegation, articol prezentat la conferinţa ECPR, Canteburry (Marea Britanie), Panel 11-8;
22
 Pentru a elimina aceste dezavantaje legate de caracterul incomplet al contractului,
problema este de a identifica aranjamente de diminuare a riscurilor care decurg din asimetria
informaţională între nivelul şi tipul informaţiilor deţinute de principal, respectiv de agent.
Una dintre soluţii este reprezentată de procedurile administrative, prin care, cu
ajutorul instrumentelor legale ale unei agenţii, aflată în situaţia de agent, se limitează aria de
intervenţie a acesteia19. Acest demers presupune un control ex-ante efectuat asupra condiţiilor
de realizare a contractului între agenţie şi un principal.
Stabilirea procedurilor administrative (în aplicaţia la relaţiile care se stabilesc la
nivelul administraţiei publice) constă în identificarea unor modalităţi de influenţare a
comportamentului agentului astfel încât rezultatul final al activităţii lui să conducă la
atingerea obiectivului dorit de principal. Acestea se deosebesc de alte instrumente cum ar fi,
mecanismele de monitorizare a agentului constituie o modalitate prin care, prin intermediul
stimulentelor negative sau pozitive este controlat comportamentul membrilor birocraţiei. O
altă modalitate este reprezentată de controlul politic indus prin audieri publice, investigaţii sau
revizuiri ale bugetului.
Procedurile administrative sunt utilizate pentru a rezolva problema fluxului de
informaţii în cadrul administraţiei publice precum şi de a impune un cadru de luare a deciziei
care, indiferent de natura acestora, să direcţioneze rezultatele conform intenţiilor
principalului. Pentru a realiza acest lucru, principalii acordă importanţă diferită poziţiilor
actorilor implicaţi, fapt care se reflectă în natura procedurilor administrative impuse.
Procedurile administrative pot conduce, însă, la scăderea eficienţei agenţiei prin
limitarea flexibilităţii acesteia. Exercitarea unui control ex-ante ar putea fi realizată prin
formularea unor prevederi contractuale restrictive care, după încheierea contractului, ar putea
limita în asemenea măsură condiţiile în care agentul poate acţiona, încât îndeplinirea
obiectivelor care fac obiectul contractului să devină foarte dificil de realizat. În aceste
condiţii, modul în care sunt stabilite procedurile trebuie să ţină cont de un raport favorabil
între costuri şi beneficii în stabilirea gradului de libertate acordată agentului în vederea
atingerii obiectivelor care fac obiectul contractului.
Un alt gen de soluţii este reprezentat de impunerea ex post a unor sancţiuni agenţiei, în
cazul în care atingerea obiectivelor nu a fost realizată la parametrii stabiliţi prin contract.
Aceste soluţii sunt legate, de exemplu, de exercitarea unui control bugetar asupra respectivei
agenţii. Controlul ex-post cuprinde, de asemenea, şi stabilirea unui sistem de monitorizare
care să propună măsuri decontrabalansare a cantităţii de informaţii, prin influenţarea
comportamentului agentului pe parcursul desfăşurării contractului .
În ceea ce priveşte sistemul de monitorizare pot fi adoptate două tipuri de strategii:20

 Strategii de tip Patrula de poliţie (police patrol)

Aceste strategii constau în verificarea continuă şi susţinută a activităţilor desfăşurate
de agent. Măsurile adoptate conform acestor strategii, se pot dovedi eficiente în activitatea de
monitorizare a respectării prevederilor contractuale dintre agent şi principal, dar există riscul
ca acestea să presupună un nivel ridicat de resurse. Eficienţa măsurilor care urmează această
strategie poate fi diminuată în cazurile în care există mai mulţi principali, iar preferinţele
acestora ar putea fi diferite, fapt care creează posibilitatea agentului de a avea un
comportament oportunist.

19
Pollack A. Mark (1997), Delegation, agency and agenda setting in the European Community, în International
Organization, 51, 1, p. 99-134;
20
McCubbins Matthew şi Schwartz Thomas (1984) , Congressional Oversight Overlooked: Police Patrols
versus Fire Alarms, în American Journal of Political Science, 28/2; 165-179;
23
  Strategii de tip Alarmă de incendiu (Fire alarms)
Conform acestor strategii, principalul alocă unei a treia părţi sarcina de a identifica,
prin sondaj, situaţiile în care agenţia îşi depăşeşte atribuţiile conform contractului. În acest
caz, controlul este sporadic dar se poate dovedi eficient, deoarece impune agentului un tip de
comportament care poate contribui la respectarea contractului. Adoptarea unei astfel de
strategii ar putea fi mai puţin costisitoare.

Exemplu privind folosirea modelului Principal – Agent

Presupunem că Principalul este o bancă și Agentul este o firmă particulară care dorește
obținerea unui credit. Se vorbește de risc moral atunci când:
− Agentul ia o decizie care afectează bunăstarea sa și pe cea a Principalului;
− Principalul nu observă decât “rezultatul”, un semnal imperfect al acestei acțiuni.
Acțiunea nu este observabilă, Principalul neputându-l forța pe Agent să ia o decizie
care să fie eficientă din punctul de vedere al celor două părți. El nu poate influența alegerea
unei decizii de către Agent, condiționând utilitatea sa cu singura variabilă observabilă –
rezultatul.
Exemplele de risc moral sunt extrem de numeroase: de fapt, se poate imagina o relație
economică care să nu fie afectată de această problemă. De aceea, trebuie ca Principalul să
poată observa perfect toate deciziile Agentului care afectează utilitatea sa, ceea ce reclamă
eforturi de supraviețuire extrem de costisitoare.
În serviciile financiare riscul moral este problema creată de informația asimetrică după
încheierea tranzacției. El apare pe piețele financiare când creditorul este supus pericolului ca
împrumutatul să fie stimulat să se angajeze în activități care sunt indezirabile din punctul de
vedere al creditorului, deoarece aceste activități diminuează probabilitatea ca creditul să fie
rambursat.
Întrucât riscul moral diminuează probabilitatea de rambursare a creditului, creditorii
pot decide să nu acorde creditul. Riscul moral se poate manifesta atât în privința unei
persoane cât și a unei instituții. Cu toate acestea existența informației imperfecte nu justifică
intervenția publică. Trebuie spus că mecanismele private nu pot face acest lucru.
O soluție naturală la informația imperfectă care dă naștere la selectarea eronată, este
furnizarea de informație care să permită celor ce furnizează fonduri să aibă informații
complete despre solvabilitatea celor ce doresc să le folosească fondurile pentru a-și finanța
investițiile.
Astfel, deponentul trebuie să cunoască solvabilitatea băncii unde si-a depus banii, iar
banca trebuie să cunoască solvabilitatea debitorilor săi. Un mod de a obține aceste informații
este folosirea activității unor firme particulare care strâng și furnizează informații care fac
distincție între calitatea debitorilor și apoi vând această informație celor interesați.
Totuși evaluarea riscurilor, fie ele de credit sau a celor bancare, este costisitoare, ceea
ce ar putea ridica problema celor care beneficiază gratis de informație. În mod individual,
fiecare client al unei bănci poate prefera să nu întreprindă nici un fel de cercetări de
informare, bazându-se pe faptul că alți clienți o vor face. Într-o astfel de situație furnizarea de
informație particulară este prea scăzută, iar problema selectării eronate continuă să împiedice
funcționarea eficientă a pieței. Mai mult, deoarece informația, odată produsă, este disponibilă
deponenților la un cost de transfer foarte scăzut, evaluarea băncilor nu trebuie întreprinsă de
fiecare client, ci ar putea fi delegată unei agenții publice sau unei firme private de rating.
Deoarece micii deținători de conturi pot considera costul de a interpreta ratingul ca
fiind prea ridicat și/sau deoarece se interesează numai de depozite fără risc, pot fi avute în
vedere două alternative. Prima este aceea de a avea depozite asigurate. A doua este de a crea

24
instituții lipsite de risc, adică toate depozitele să fie investite numai în titluri de valoare fără
risc, asa numita bancă “restrânsă”.
Deponenții ar putea alege între instituțiile care oferă un randament mai mare, dar mai
riscant și cele care oferă depozite lipsite de risc, dar cu randament scăzut. Pe lângă
dezvăluirea și evaluarea informației, există două moduri alternative de a reduce informația
imperfectă: reputația și garanția dată clienților privind calitatea serviciilor oferite (de
exemplu, o societate de asigurare să dea garanție contra unui potențial comportament necinstit
din partea angajaților băncii respective).

Observarea comportamentului altor bănci similare sau autoreglementarea previne un

comportament incorect. Reputația stimulează băncile, care țin la reputația lor pe piață, și la
profiturile pe termen lung, să pună în aplicare sisteme interne de control pentru a reduce
riscurile și frauda.
Deci, problema informației poate fi rezolvată în mod privat pe piață în mai multe
moduri diferite: dezvăluirea informației și strângerea ei, grija pentru reputație și garanția din
partea unei societăți de asigurare.
Totuși, atunci când există dovezi că piața nu poate furniza informație suficientă sau nu
poate face distincție între bănci, este cazul să intervină guvernul pentru a reglementa intrarea
pe piață și a asigura un nivel minim de calitate, asa cum se face, de exemplu, în domeniul
medical si juridic. Problema este dacă acest lucru să fie făcut în mod particular sau
cvasiparticular sau dacă să fie făcut de un organism public. Desigur că beneficiile flexibilității
și ale expertizei furnizate de organismele particulare de autoreglementare trebuie puse în
balanță cu riscul că membrii acestor organizații au un stimulent evident de a limita intrarea pe
piață a noi bănci și deci de a obstrucționa concurența.
În privința intervenției publice, guvernul ar putea de exemplu, să producă informație și
să o furnizeze, în mod gratuit, pentru a ajuta să se facă distincție între firmele bune și mai
puțin bune sau între băncile bune și cele mai puțin bune. Aceasta ar însemna însă ca guvernul
să ofere informații negative despre firme sau bănci, lucru care ar putea fi dificil din punct de
vedere politic.
O a doua posibilitate (de altfel cea mai practicată) este de a reglementa activitatea
bancară și pe cea a piețelor de capital pentru a încuraja firmele și băncile să dezvăluie
informații despre ele, astfel încât investitorii și clienții băncilor să-și poată da seama cât de
bună sau mai puțin bună este firma sau banca în cauză.
Deși reglementările guvernamentale diminuează problema selectării nefavorabile ele
nu o elimină. Chiar când firmele sau băncile furnizează informație publicului, ele continuă să
aibă mai multe informații decât investitorii sau deponenții. Mai mult, firmele sau băncile cu
un renume mai mic pot denatura informațiile pe care trebuie să le transmită publicului făcând
dificilă diferențierea între firmele sau băncile bune și cele proaste. La nivelul activității
firmelor, un rol important în diferențierea acestora îl joacă intermediarii financiari, printre
care băncile. O bancă este expertă în furnizarea de informații despre firme, astfel că ea poate
deosebi firmele cu un credit bun față de firmele cu un credit slab.
Un element important în abilitatea băncii de a evita pe cei ce pot profita de informație
fără a plăti pentru ea este faptul că ea acordă cu preponderență credite unor particulari și mai
puțin cumpără titluri de valoare care sunt negociate pe piață.
În cazul cumpărării de titluri de valoare clienții investitori care știu că banca are
abilitatea de a evalua calitatea titlurilor vor observa ce face ea și vor cumpăra și ei aceste
titluri, ducând astfel la majorarea cererii și deci a prețului acestora. Deoarece banca nu poate
profita de informațiile pe care le-a produs (sau le-a cumpărat), ea nu va mai produce
informație.

25
 CONCLUZII

Riscul este considerat o noţiune obiectivă, care depinde de obiectul sau subiectul
analizat şi de metoda de management aplicată. Însă criteriile de clasificare a riscurilor, deseori
sunt dependente de obiectul de activitate şi de metoda de evaluare aplicată, fapt ce clasifică
riscul drept o o noţiune dependentă de o serie de elemente şi tehnici.
Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea, mediul economic fiind
permanent supus unei concurenţe acerbe.
Noutatea în gestiunea riscurilor vizează intensificarea activității de prevenire a
pierderilor și încercările de a face din risc, ca mărime abstractă, intangibilă, un element ce
poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luată din inspirație la decizia luată pe bază de
studii.
În consecinţă,uneori survine afirmaţia că riscul nu poate fi gestionat, deoarece este
independent de voinţa noastră, sau mai frecvent că riscurile trebuie clasificate în riscuri pasive
(care nu pot fi influenţate prin anumite metode de management al riscului), şi riscuri active -
pentru care poate exista un management al riscului.
În ultimii ani modelul principal-agent a fost criticat, mai ales pentru faptul că nu ia în
consideraţie posibilitatea unor comportamente cooperante şi nici efectele dorinţei agenţilor de
a îşi păstra o bună reputaţie (indivizii sau companiile pot fi avantajaţi dacă îşi păstrează
reputaţia de agenţi oneşti).
În cazul riscului moral, problema este de a-l motiva pe agentul care dispune de o
informaţie privată să ia o decizie optimă pentru individul neinformat. Problema este deci
diferită de cea întâlnită în cazul antiselecţiei, unde individul neinformat trebuie să selecţioneze
un produs bun sau un partener bun. Rezolvarea problemei riscului moral constă în găsirea
unei proceduri de motivare, în timp ce în cazul antiselecţiei trebuie găsită o procedură care să
permită obţinerea unei informaţii despre o calitate intrinsecă a unui produs sau individ.
Modelul principal-agent începe cu ideea că jucătorii din această relație acționează în
mod rațional, fiecare urmărindu-și propiile interese. Prin urmare, principalul ar dori obținerea

26
de rezultate maxime cu cât mai puține resurse implicate, în timp ce agentul urmărește
maximizarea resurselor sale, minimizând în același timp obligațiile sale față de principal.

Bibliografie :

1. Bernard, J.G., Aubert, B.A., Bourdeau, S., „Le risque: un model conceptuel
dintegration”, Ed. Cirano, Montreal, 2002
2. Burduș, E., Căprărescu, G., „Fundamentele managementului organizaţiei”, Editura
Economia, Bucureşti, 1999
3. Ciocoiu, Carmen Nadia, „Managementul riscului”, Editura ASE, București, 2008
4. Gilardi, F., Principal agent models go to Europe: Independent regulatory agencies as
ultimate steps of delegation, articol prezentat la conferinţa ECPR, Canteburry (Marea
Britanie), 2001.
5. Keynes, J.M. „Treatise on Probability”, 1936
6. Knight, F.H. -“Risk, uncertainty and Profit”,University of Chigago Press, 1921
7. Lane, J.E., Public administration and public management - a principal agent
perspective, Routledge New York, 2005
8. Magnusson G. -”Production under risk”, AB Uppsala, 1969
9. McCubbins Matthew şi Schwartz Thomas, Congressional Oversight Overlooked:
Police Patrols versus Fire Alarms, în American Journal of Political Science, 28/2,
1984
10. Miller Gary J. şi Whitford Andrew B., Trust and incentives in principal agent
negociations: the insurrance incentive trade-off, în Journal of Theoretical Politics,
2002
11. Paxino, D.O., Paxino,D.O., „Politica valutară şi managementul riscurilor în
tranzacţiile internaţionale”, Editura Economică, București, 2003
12. Pollack A. Mark, Delegation, agency and agenda setting in the European Community,
în International Organization, 1997
13. Rotariu, I., „Managementul financiar-valutar în tranzacţiile economice
internaţionale”, Editura Amphora, Timişoara, 1995

*** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, București, 1998

27
*** Dicționarul Oxford, www.oed.com
*** Project Management Instiute, „Guide to Project Management Body of Knowledge”,
2000
*** Studii de economie, vol. XXV, Editura Universității de Vest
*** The British Standard Institute, „Project Management-Part 3: Guide to the
management of business-related project risk”, Londra, 2000

28