Sunteți pe pagina 1din 27

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR


OMULUI ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
- teză de doctorat -

Coordonator ştiinţific:
Profesor universitar dr. RALUCA MIGA-BEŞTELIU

Doctorand:
Judecător ALINA CIOLOFAN
2

- 2008 -

REZUMAT

„Drepturile omului reprezintă fundamentul existenţei şi coexistenţei umane. Universale,


indivizibile şi interdependente, ele definesc umanitatea. Ele întruchipează principiile ce
formează piatra de căpătâi a demnităţii umane”, aprecia Secretarul General al Naţiunilor Unite
în mesajul inaugural rostit cu ocazia aniversării a 50 de ani de la adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului. Aprecierile sale reflectă starea de fapt a ultimelor decenii:
confruntată cu noi provocări – conflicte internaţionale, lupta împotriva sărăciei, protecţia
mediului – societatea internaţională a încercat, prin adoptarea la nivel internaţional şi regional a
unor documente consacrând principii ale protecţiei drepturilor omului, să-şi îndeplinească
angajamentul asumat după cel de-al doilea război mondial şi să impună o viziune coerentă,
solidară şi universală a acestora, corespunzătoare unui standard internaţional general de
protecţie a lor.
Viziunea universală asupra drepturilor omului nu exclude, aşadar, modele regionale de
consacrare a acestora, iar Europa, revendicându-se ca şi loc al naşterii teoriei drepturilor omului,
a jucat, fără îndoială, un rol de pionierat în acest domeniu şi şi-a dezvoltat propriile instrumente
de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Abordarea europeană cunoaşte cea mai amplă dezvoltare, fiind posibilă identificarea
unor trăsături specifice ale conceptului european privind drepturile omului, integrate
caracteristicilor internaţionale ale protecţiei acestora, ca şi mecanisme eficiente de protecţie
reală a acestora, dezvoltate în interiorul şi prin mijlocirea unor organisme interguvernamentale
regionale.
3

Identificarea unei concepţii europene asupra drepturilor omului nu a rămas fără ecou la
nivelul Uniunii Europene, deşi politica acesteia în materia drepturilor omului apare, cel puţin la
o primă analiză, paradoxală, căci, deşi se manifesta ca un apărător al drepturilor omului atât în
politica sa internă, cât şi în politica externă, Uniunea părea lipsită de o politică coerentă în
această materie.
Însă, la cincizeci de ani de la crearea sa, Uniunea Europeană a traversat un moment
deosebit de important pentru devenirea sa ca organizaţie internaţională. O dată cu finalizarea
amplului proces de extindere şi cu fundamentarea unei reforme instituţionale, aceasta şi-a
redefinit natura, şi-a ameliorat funcţionarea, căutând noi căi de progres şi democraţie. Astfel, în
contextul dezvoltării în cadrul Comunităţilor Europene a unei retorici constituţionale, drepturile
fundamentale au devenit un element important al discursului integraţionist.
Ilustrarea procesului evolutiv complex al integrării în sfera de interes a Uniunii
Europene a acestei problematici reprezintă, aşadar, demersul urmărit prin prezenta lucrare, în
contextul în care acest domeniu reprezintă o concretizare a tendinţei de consolidare a cooperării
între statele membre şi dezvoltare a acesteia spre o formă de organizaţie interguvernamentală
aparte. Faţă de poziţia iniţială a statelor membre de a menţine această problematică la nivelul
declaraţiilor de principiu, ultimele iniţiative adoptate de organele decizionale ale U.E. dovedesc
interesul manifestat de a complini lacunele sistemului comunitar in acest domeniu.
Caracterul universal al drepturilor omului şi inalienabilitatea acestora sunt doar câteva
trăsături ce impun aceste drepturi ca şi valori comune ale statelor membre. De altfel,
constituţiile tuturor statelor membre consacră asemenea drepturi, respectarea lor reprezentând
unul dintre principiile unui stat de drept şi democratic. Plasarea printre valorile comune ale
statelor membre a drepturilor omului a avut drept consecinţă instituirea imperativului protecţiei
lor printre criteriile impuse statelor ce doresc să adere la Uniunea Europeană, iar importanta
acordată protecţiei lor denotă nevoia de a consolida sentimentul de apartenenţă al cetăţenilor
europeni la aceasta uniune.
Urmărind această argumentaţie justificativă pentru a include şi a plasa drepturile omului
în sfera domeniului de cooperare europeană, am prezentat demersul întreprins la nivelul Uniunii
Europene evolutiv, identificându-se două direcţii: consacrarea pretoriană a drepturilor
fundamentale în dreptul comunitar, revenindu-i Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene un
4

rol deosebit de important în impunerea acestei problematici în cadrul politicilor comunitare şi


consacrarea explicită în normele comunitare primare şi derivate a unor categorii de drepturi.
Pentru a înţelege însă evoluţia atitudinii statelor membre şi ale organismelor decizionale
ale Uniunii Europene în abordarea acestui domeniu de la consacrarea sa prin simple declaraţii
de principiu la crearea de mecanisme efective pentru complinirea lacunelor sistemului
comunitar, această prezentare a fost precedată de o ilustrare a stadiului actual de dezvoltare a
acestei organizaţii interguvernamentale cu un vădit caracter supranaţional, din punct de vedere
al tratatelor ce fundamentează existenţa sa şi a instituţiilor ce le aduc la îndeplinire.
Această dublă modalitate de abordare a materiei relevă importanţa sa şi implicit a
prezentului studiu.
Astfel, recunoscând drepturile fundamentale ca şi principii ale dreptului comunitar,
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a conferit, prin mecanismele sale jurisdicţionale,
substanţă protecţiei propriu-zise a acestor drepturi. Sub presiunea jurisdicţiilor constituţionale
şi în condiţiile în care nu exista în nici unul din tratatele privind Comunităţile europene o
dispoziţie similară celei cuprinse în articolul 38 al.1 al Statutului Curţii Internaţionale de
Justiţie, C.J.C.E. a dezvoltat un corpus de decizii care au dat Comunităţii Economice Europene
de la acea dată o bază în protecţia drepturilor fundamentale, conservând în acelaşi timp coerenţa
ordinii legale comunitare şi demonstrând capacitatea sa de a absorbi valorile de bază ale
sistemelor juridice naţionale ale statelor membre1.
Păstrând iniţial o atitudine prudentă, aceasta a abordat ulterior o poziţie fermă, prin
dezvoltarea unei cazuistici bine fundamentate şi organizate, bazată pe tehnici de interpretare
clare şi pe o extindere a surselor de inspiraţie, pentru a obţine efectul unei „protecţii eficiente”2
la nivel comunitar a drepturilor omului şi a asigura respectarea regulii potrivit căreia protecţia
drepturilor omului în ordinea comunitară se supune „preeminenţei logicii comunitare”3. Au fost
cenzurate, drept consecinţă şi prin raportare la drepturile fundamentale, pe care Curtea le-a
identificat apelând la documentele internaţionale în domeniu la care statele membre erau parte şi
la valorile constituţionale comune ale acestora, acţiuni ale instituţiilor comunitare şi ale statelor
membre, ceea ce a oferit aparenţa existenţei unui demers eficace în domeniul protecţiei
drepturilor omului. Controlul său s-a limitat însă la acele măsuri interne care „se încadrează
1
Anthony Arnull, op. cit., p. 203
2
Jo Shaw, „Law of the EU”, p.190, MacMilan Law Masters, 1996
3
F. Picod, „Le juge communitaire et l’interprétation européenne”, în F. Sudre (coord.), „L’ interprétation
de la CEDO, ed. Bruylant, col. „Droit et justice”, nr.21,1998,p.289
5

scopului şi obiectivelor dreptului comunitar”, dispoziţiile legislative interne adoptate de către


statele membre acţionând în baza atribuţiilor conferite de U.E. În principiu există două tipuri de
acţiuni naţionale pe care Curtea la analizează: cele vizând transpunerea în dreptul intern a unei
dispoziţii comunitare şi cele întemeiate pe derogările şi excepţiile de la principiile şi politicile
comunitare îngăduite statelor membre4.
Jurisprudenţa C.J.C.E. s-a bazat astfel o dublă corespondenţă. Pentru a identifica
drepturile fundamentale cărora dreptul comunitar le asigură protecţie, prin intermediul
principiilor generale, Curtea se îndreaptă spre practicile constituţionale interne; dar, odată
stabilite, aceste drepturi trebuie respectate de statele membre acţionând în limita competenţei lor
comunitare, Curtea rezervându-şi atributul controlării lor5.
Acesta demers are însă un corolar. Protecţia comunitară asigurată drepturilor omului prin
acest mecanism jurisprudenţial nu se aplică domeniilor ce ţin de competenţa exclusivă a statelor
membre şi intră sub jurisdicţia acestora după cum, o altă problemă 6 care nu şi-a găsit încă
soluţionarea în jurisprudenţa Curţii a fost aceea a extinderii controlului său asupra încălcărilor
drepturilor fundamentale receptate în ordinea juridică de drept comunitar de către persoane
fizice ori juridice.
Întreaga sa construcţie jurisprudenţială este sistematizată, de altfel, în cuprinsul deciziei
ERT din 18 iunie 1991:
„Potrivit unei jurisprudenţe constante, drepturile fundamentale fac parte integrantă
din principiile generale de drept a căror respectare o asigură Curte. In acest scop, Curtea se
inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, precum şi din indicaţiile oferite
de instrumente internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele au cooperat
sau au aderat. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului comportă, în această privinţă, o
semnificaţie particulară.”7.
Este pe deplin justificată astfel afirmaţia potrivit căreia C.J.C.E. a fost unanim
recunoscută ca având cel mai mare merit în derularea unei activităţi de pionierat în materia
protecţiei drepturilor fundamentale şi integrării acestora în ordinea legală comunitară, atunci
când tratatele nu conţineau nici o dispoziţie corespunzătoare expresă .

4
A. Arnull, op.cit., p.206
5
Bruno de Witte, op.cit. , p.871
6
Bruno de Witte, op.cit. ,p.874
7
Cauza C-260/89, Rec., I, 2951, p.41, DCDF, 133, cit. în F. Sudre, op.cit., p.119
6

Această jurisprudenţă, creativă şi, de altfel, îndrăzneaţă, a avut un ecou evident asupra
activităţii celorlalte instituţii comunitare care, ulterior afirmării declaratorii a necesităţii
asigurării unei protecţii efective acestor drepturi, au consacrat prin tratatele pe care le-au
adoptat, întreaga construcţie întreprinsă de C.J.C.E..
De altfel, ulterior dezvoltării jurisprudenţei C.J.C.E. în materie şi paralel cu evoluţia
procesului de integrare comunitară, s-a simţit nevoia diversificării şi consolidării surselor de
inspiraţie puse la dispoziţia instituţiilor comunitare în demersul lor de a asigura o protecţie reală
a drepturilor fundamentale deja afirmate. De vreme ce Curtea nu exercită decât un control a
posteriori asupra dreptului comunitar derivat, a apărut indispensabil ca instituţiile comunitare să
se supună imperativului respectării drepturilor fundamentale chiar în momentul elaborării
acestor norme.
Consecinţa iniţiativelor conjugate ale organismelor comunitare a reprezentat-o mai întâi
Actul Unic European (1986), în preambulul căruia se fac referiri la drepturile fundamentale
recunoscute în constituţiile şi legile statelor membre, în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi Carta Socială Europeană şi care devine astfel primul tratat comunitar menţionând
principiul respectării drepturilor omului.
Aceeaşi tonalitate este menţiuntă şi accentuată chiar şi în curpinsul tratatului instituind
Uniunea Europeană, reafirmându-se în preambulul său importanţa respectării drepturilor omului
în ordinea juridică comunitară. Astfel, acest tratat, adoptat ulterior reunificării Germaniei,
explicitează în articolul F angajamentul Uniunii în această materie şi procedează, într-o manieră
directă, la inserarea acestei problematici în tratate: „Uniunea respectă drepturile omului astfel
cum acestea sunt garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi astfel cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, ca şi principii generale ale dreptului
comunitar”. În acest fel, construcţia pretoriană a C.J.C.E. este „constituţionalizată”8 şi este
subliniată poziţia privilegiată a C.E.D.O. în domeniu, prin eliminarea oricărei referinţe textuale
la celelalte instrumente internaţionale invocate de Curte în jurisprudenţa sa.
Acelaşi tratat include respectarea drepturilor omului printre obiectivele politicii externe
şi de securitate comună (articolul J1 par.2) şi indică faptul că maniera de cooperare în domeniile
justiţiei şi afacerilor interne trebuie să se facă „cu respectarea Convenţiei europene a drepturilor

8
F. Sudre, op.cit., p.123
7

omului şi libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 şi a Convenţiei relative la statutul


refugiaţilor din 28 iulie 1951”(artticolul K2 par.1).
În egală măsură, Tratatul de la Amsterdam, revizuind Tratatul instituind Uniunea
Europeană şi pe cel privind Comunitatea Europeană, cuprinde dispoziţii importante privind
protecţia drepturilor omului şi consolidează baza acţiunii comunitare în acest domeniu. Se
precizează, în acest sens, prin chiar trasarea obiectivelor comunităţii, în articolul 2 al T.U.E., că
unul din obiectivele Uniunii este acela de a „ întări protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii” şi de a „menţine şi dezvolta Uniunea ca
un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei”.
Aceste principii instituite în partea sa generală sunt preluate şi dezvoltate prin
dispoziţiile următoare.
Astfel, deşi păstrează nemodificată clauza generală privind drepturile omului în sânul
Uniuni, reluând integral dispoziţiile fostului articol F alin.2 (renumerotat acum articolul 6
alin.2), tratatul conferă acestei dispoziţii o nouă pondere, încadrând-o în perspectiva formării
unui sistem comunitar propriu de protecţie a drepturilor fundamentale, consolidat din punct de
vedere normativ.
În acest sens, afirmând că „Uniunea se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei,
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe cel al statului de
drept, principii ce sunt comune statelor membre” (articolul 6 alin.1), T.U.E. revizuit ridică cele
trei principii - respectarea drepturilor omului, democraţia şi preeminenţa dreptului – care
formează „patrimoniul comun de valori” enunţat de Consiliul Europei şi Convenţia europeană a
drepturilor omului, la rangul unor veritabile principii constituţionale ale Uniunii Europene, a
căror respectare devine o condiţie statutară a aderării la Uniune (articolul 49 T.U.E.)9. Principiul
respectării drepturilor omului capătă astfel rezonanţa, valoarea şi funcţia obiectivă pe care o are
în orice alt stat de drept şi determină o subordonare a activităţii tuturor autorităţilor publice şi, în
speţă, a instituţiilor comunitare şi destinatarilor activităţii acestora faţă de imperativul respectării
sale, ca şi principiu director şi valoare preeminentă într-un stat de drept.
Tratatul conţine însă şi alte dispoziţii conferind un fundament normativ mai puternic
protecţiei drepturilor fundamentale. Prin inserarea unei clauze generale de nediscriminare în
tratatul de la Roma – articolul 13 TCE, distinctă de aceea instituind principiul nondiscriminării

9
F. Sudre, op.cit., p.123
8

pe criterii de naţionalitate, se conferă Comunităţii competenţă normativă în materie, iar prin


inserarea în primul pilon al integrării a dispoziţiilor din titlul privind politica în materie de vize,
azil şi imigraţie şi a altor politici în materia libertăţii de circulaţie a persoanelor, precum şi a şi a
acquis-ului Schengen, se realizează o „comunitarizare” a politicilor de imigrare, incluse după
Amsterdam de titlul IV T.C.E..
Se insistă şi asupra necesităţii protecţiei drepturilor sociale, preambulul tratatului asupra
Uniunii Europene fiind completat printr-un considerent ce confirmă ataşamentul autorilor săi
faţă de „drepturile sociale fundamentale astfel cum acestea sunt definite în Carta socială
europeană, semnată la Turin la 18 octombrie 1961 şi în Carta comunitară a drepturilor
fundamentale ale muncitorilor din 1989”. Dreptul la muncă beneficiază de un tratament
privilegiat, fiind inserat în T.C.E. un titlu consacrat acestuia, titlul VIII. „Comunitatea contribuie
la realizarea unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă prin încurajarea cooperării între statele
membre şi prin susţinerea şi ,dacă este necesar, completarea acţiunilor lor”, se menţionează în
articolul 127 T.C.E., căci „ obiectivul unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă este luat în
considerare în formularea şi implementarea politicilor şi acţiunilor Comunităţilor”(articolul 127
alin.2). Alte domenii vizate sunt educaţia, formarea profesională şi a tineretului, ameliorarea
condiţiilor de muncă, asigurarea unei protecţii sociale adecvate, dialogul social, dezvoltarea
resurselor umane.
O importanţă deosebită se acordă şi egalităţii dintre femei şi bărbaţi, consacrată expres
în articolul 2 al T.C.E., printre misiunile atribuite Comunităţii, în vreme ce articolul 119 (actual
141) nu consacra anterior decât egalitatea de remuneraţii între lucrătorii de sex feminin şi cei de
sex masculin, dar şi principiului combaterii oricărei forme de discriminare fondată pe criterii de
sex, rasă ori origine etnică, religie ori convingeri religioase, handicap, vârstă sau orientare
sexuală.
Tratatul urmăreşte şi asigurarea unei garanţii jurisdicţionale. Din acest punct de vedere,
noul statut acordat dispoziţiilor de principiu inserate în paragraful al-2-lea al articolului 6 este
semnificativ. Raportat la articolul 46 privind competenţa conferită C.J.C.E., acesta autorizează
Curtea să-şi exercite competenţa şi cu privire la cererile întemeiate pe dispoziţiile sale şi
constituie temeiul invocat de către Curte în fundamentarea jurisprudenţei sale în materie.
Tratatul de la Amsterdam procedează astfel la o „integrare delicată” a Convenţiei europene a
drepturilor omului printre normele de referinţă pe care judecătorul comunitar trebuie să le aplice
9

în materie10, competenţă pe care, deşi dispoziţiile tratatului o limitează la „acţiunea instituţiilor”


şi la domenii ce ţin de jurisdicţia sa în temeiul T.U.E. sau T.C.E., Curtea nu s-a eschivat în a o
exercita şi în analiza conformităţii măsurilor naţionale luate în aplicarea dreptului comunitar,
soluţie impusă în mod logic prin însăşi structura ordinii juridice comunitare şi care a determinat
o jurisprudenţă ce va continua să se dezvolte pe baze proprii.
Acestor demersuri vizând consacrarea generală a necesităţii protecţiei drepturilor omului
le-au corespuns inserarea în legislaţia comunitară primară a unor drepturi ca atare, în special
drepturi economico-sociale ataşate obiectivelor principale ale politicilor comunitare:
interzicerea discriminărilor, egalitatea dintre femei şi bărbaţi, drepturi opozabile administraţiei
comunitare, drepturi sociale, etc., statele membre convenind apoi asupra promovării unui
document de principiu care să conţină ansamblul drepturilor a căror protecţie se doreşte a fi
asigurată la nivel european.
De altfel, referirile la textele internaţionale adoptate în materia drepturilor omului şi
introducerea lor în sfera de interes comunitar au determinat o anumită „hibridizare”11 a dreptului
comunitar. În dorinţa de a evita interpretările contradictorii, precum şi de a se realiza o unificare
a surselor de inspiraţie ale C.J.C.E., s-a conturat ideea includerii în tratatele constitutive ale
Uniunii a unei declaraţii a drepturilor omului, ca răspuns la deficienţele sistemului pretorian de
protecţie a acestora.
Astfel, având la bază o iniţiativă germană, decizia de a elabora o Cartă a Drepturilor
Fundamentale în Uniunea Europeană şi de a fi proclamată la Summit-ul european de la Nisa au
fost luate de Consiliul European desfăşurat la Köln, Germania, în perioada 3-4 iunie 1999. Prin
întreg conţinutul său şi prin obiectivul asumat de către Convenţia ce a elaborat-o, acela de a
„face vizibile” drepturile fundamentale, Carta reprezintă o reafirmare a principiilor generale ale
dreptului comunitar.

Răspunzând acestor obiective, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,


document exhaustiv ce cuprinde atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice şi
sociale, reprezintă o realizare remarcabilă şi un pas important în conturarea caracterului de acum
politic al Uniunii. Ea reprezintă totodată primul text european ce unifică valori fundamentale ale

10
D. Simon, „Le système juridique communitaire”, P.U.F., ed. a-3-a, 2001, nr.228
11
F. Sudre, op.cit., p.189
10

societăţilor europene12, existând însă incertitudini privind rolul, statutul şi funcţia sa, precum şi
asupra instituţiilor comunitare competente să-i asigure eficienţa .
Cu toate acestea, nu se poate nega acesteia un rol aparte în cadrul procesului evolutiv
sus-menţionat şi o contribuţie proprie la constituţionalizarea dreptului Uniunii Europene.
Redactarea Cartei aduce astfel trei aporturi acestui proces de constituţionalizare13. O
primă contribuţie este aceea de a conferi drepturilor pe care le consacră vizibilitate şi un caracter
lizibil. Accesibil şi cunoscut astăzi de către destinatarii săi, acest catalog al drepturilor
fundamentale permite realizarea unei concordanţe între dreptul textual şi cel pretorian existent
anterior, permanentă preocupare a constituţionalismului contemporan şi garanţie a securităţii
juridice.
Totodată, carta aduce problematica drepturilor fundamentale în centrul preocupărilor
comunitare. Ea le esenţializează. Dintr-un adjuvant periferic în procesul pragmatic al
construcţiei Pieţei comune, protecţia drepturilor fundamentale devine punctul de interes
principal al unui întreg document juridic elaborat în cadrul dreptului comunitar. Dreptul
comunitar îşi reaproprie aceste valori fundamentale, care constituie baza înseşi a identităţii sale
şi ale căror surse formale şi materiale sunt regrupate în conţinutul acestei carte.
Prin acest document Europa pare a se transforma dintr-un „fond comun de plasament”
într-un „patrimoniu comun de valori”, fapt aflat în deplină congruenţă cu procesul de
constituţionalizare în curs de derulare. Calificarea cea mai corectă ar fi, poate, aceea de act
fundamental european, denumire care, fără a implica în mod necesar un caracter realmente
constituţional, nu împiedică o asemenea evoluţie a sa. De altfel, maniera de redactare a acesteia
indică faptul posibilităţii ca în viitor Carta să capete o astfel de valoare.
De aceea poate mulţi au văzut în această Cartă un „embrion al unei constituţii europene”
şi un prim pas spre o Europă federală. Aceasta indică o conturare mai clară a operei de unificare
politică între statele membre, fiind un câştig al celor ce susţin constituţionalismul european şi
constituindu-se într-o primă fază de elaborare a unui act fundamental unic european.
O altă parte a doctrinei de specialitate a văzut însă în acest document un „act semnal”
având o misiune comparabilă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948,
exprimându-se totodată ideea că prin elaborarea ei se introduce un nou tip de control politic
asupra respectării acestor drepturi, controlul interguvernamental la nivel european. Direct
12
Nicole Fontaine, preşedinte al Parlamentului European, declaraţia din 14.10.2000
13
Hugues Dumont, Sébastien Van Drooghenbroeck, op.cit., p.86
11

legată de dezideratul conferirii de substanţă noţiunii de cetăţenie europeană, ea constituie o


garanţie suplimentară pentru dezvoltarea unei identităţii europene comune.
Ca şi element important al acestei identităţi europene, Carta arată, prin urmare, voinţa
statornică a statelor membre de a aprofunda uniunea politică şi reprezintă o nouă abordare a
fenomenului european prin introducerea acestui aspect în spaţiul cooperării. Fără a înlătura
sistemele naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale pe care le consacră, aceasta
urmăreşte să îl completeze şi să îl susţină, suplinind deficitul existent în relaţia cetăţean-instituţii
comunitare şi legitimând o legătură strânsă între naţionalii Uniunii în scopul promovării şi
protejării drepturilor.
Şi problema statutului legal al Cartei Drepturilor Fundamentale a suscitat discuţii aprinse.
S-a considerat că „una din puţinele afirmaţii neambigui care pot fi făcute în legătură cu statutul
legal al cartei este aceea că statutul legal curent al acesteia este neclar” 14. Este adevărat că o
asemenea problemă era în mod deosebit una delicată şi sensibilă, fapt care explică într-un fel
ezitările redactorilor săi, care au preferat să acorde mai multă atenţie conţinutului său decât
valorii juridice atribuite acestuia. Pentru ei mai importantă era obţinerea unui text bun, urmând
ca problema conferirii unui statut juridic veritabil să fie consacrată la o dată ulterioară: „Carta
este un document politic cu vocaţie de a iriga şi anima viaţa şi instituţiile Uniunii, un pas spre
constituţionalizarea Uniunii ca şi ansamblu politic democratic”15.
Chiar şi în lispa recunoaşterii directe a unei forţe juridice obligatorii, Carta
fundamentează intervenţia C.J.C.E. în domeniul protecţiei drepturilor omului, iar caracterul său
inovator impulsionează Curtea, prin a cărei jurisprudenţă s-a depăşit deja modalitatea de
consacrare a libertăţilor fundamentale realizată prin Convenţia europeană a drepturilor omului.
Ea are astfel şi o altă finalitate pozitivă: o încredere sporită în mecanismul jurisdicţional al
C.J.C.E., o mai bună înţelegere a ideii de drepturi fundamentale şi de protecţie a acestora, toate
acestea în favoarea cetăţeanului european. A conferi C.J.C.E. posibilitatea de a cenzura acţiunile
instituţiilor comunitare şi ale statelor membre ce încalcă drepturi recunoscute contribuie la
conturarea conţinutului conceptului de „cetăţenie europeană”.
Dar intervenţia C.J.C.E. nu s-ar limita doar la abordarea cartei ca şi sursă de inspiraţie
pentru cazuistica sa. Poziţia sa în cadrul sistemului instituţional european o legitimează ca şi
14
Ch. McCrudden, „The Future of EU Charter of Fundamental Rights”,Common Market Law Review
nr.10/2001, p.10
15
Jacqueline Dutheil de la Rochère, „Droits de l’homme. La charte des droits fondamentaux et au delà”,
Paris, noiembrie 2001, p.2,www.jeanmonnetprogram.org/papers/01/013501.html
12

factor de decizie în problema statutului şi implementării efective a Cartei Drepturilor


Fundamentale.
În raport însă de ultimele evoluţii ale procesului de integrare europeană păstrarea unui
asemenea status quo al Cartei mai este posibilă, fiind prefigurate mai multe modlaităţi în care
aceasta ar uram să fie inclusă dreptului comunitar. Fie sub forma unei simple declaraţii anexate
tratatului asupra Uniunii Europene, fie inclusă prin documentele menţionate în articolul 6.2
T.U.E. ca şi surse ale identificării drepturilor fundamentale receptate şi protejate ca şi principii
generale ale dreptului comunitar, alături de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale şi tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, fie
inclusă integral în tratatele primare, aceasta trebuia să capte un statut cert.
O manieră de realizare a acestui dezidarat a fost prevăzută în cuprinsul proiectului
tratatului constituţional adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004 şi
semnat la Roma la 29 octombrie 2004. În ciuda opoziţiei manifestate în continuare de
reprezentanţii unora dintre statele membre, majoritatea membrilor grupului de lucru însărcinat
cu elaborarea sa cu convenit asupra necesităţii de a „integra Carta în cuprinsul Constituţiei astfel
încât să i se confere acesteia o forţă juridică obligatorie şi să i se acorde o valoare
constituţională”. În acest sens, articolul I.9 al Constituţiei Europene indică faptul că „Uniunea
recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta drepturilor fundamentale care
constituie partea a II a prezentei Constituţii”, pentru ca, în deplin acord cu această dispoziţie,
partea a doua să fie consacrată în întregime Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene, un element vital pentru orice text constituţional, care în acest fel capăta forţă juridică
obligatorie.
Dispoziţii similare cuprinde şi tratatul de modificare a T.C.E. şi T.C.E., prezentat statelor
membre cu ocazia întâlnirii informale de la Lisabona şi urmare a acordului politic la care
acestea au ajuns, acord determinat de eşecul adoptării prin referendum a proiectului tratatului
constituţional în unele din statele membre.
Spre deosebire însă de maniera directă în care proiectul Constituţiei europene prelua
integral Carta drepturilor fundamentale, acest proiect face doar referire la textul acesteia şi se
mărgineşte a menţiona faptul că aceasta capătă valoare juridică obligatorie. Carta, ce nu se
aplică de altfel Marii-Britanii, nu mai este expusă în conţinutul acesteia, apreciindu-se însă că
acesta ar devenit accesibil destinatarilor săi şi cunoscut acestora printr-o publicare în Jurnalul
13

Oficial al Uniunii Europene, publicare care i-ar confirma o dată în plus forţa juridică astfel
conferită.
Chiar şi aşa, consecinţele recunoaşterii sale ca şi document şi act juridic înzestrat cu forţă
juridică obligatorie ar fi aceleaşi, confirmându-se astfel importanţa sa pentru impunerea
caracterului de acum constituţionalizat al Uniunii ca şi organizaţie interguvernamentală.
Integrată dreptului comunitar primar Carta dobândeşte credibilitate şi devine un instrument util
în realizarea obiectivelor politicii comunitare în materie: consolidarea drepturilor fundamentale
într-o epocă în care valorile umaniste sunt prea des încercate şi ameliorarea imaginii Uniunii
Europene.
Amploarea pe care a cunoscut-o interesul manifestat pentru dezvoltarea materiei
drepturilor fundamentale recunoscute comunitar şi implicaţiile sale complexe au impus, ulterior
prezentării procesului de receptare comunitară a acestora, o expunere pe larg a conţinutului lor
într-o manieră de abordare juridică: din punctul de vedere al dreptului substanţial şi din punctul
de vedere al dreptului procesual.
Ca o concretizare a procesului de constituire progresivă a unui corpus de drepturi juridic
recunoscute şi protejate în cadrul Uniunii Europene, au fost analizate conţinutul efectiv al
drepturilor beneficiind de consacrare expresă sau jurisprudenţială şi de o protecţie efectivă la
nivelul Uniunii Europene, dar şi a drepturilor incluse în Carta Drepturilor Fundamentale, unele
dintre acestea, aparent inovatoare, corespunzând intenţiei de a crea sentimentul apartenenţei la o
uniune a statelor europene, uniune deopotrivă economică şi politică.
Tratatele comunitare primare au fost prima sursă de identificare a unor drepturi
economice conferite resortisanţilor statelor membre ale Comunităţilor Europene. Conţinutul lor,
conturat prin dispoziţii ale dreptului comunitar derivat beneficiind de aplicabilitate imediată şi
uneori efect direct, a fost definitivat prin decizii de speţă ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene.
Demersul acesteia, eficace în identificarea şi „proclamarea” unor noi categorii de
drepturi recunoscute la nivel comunitar, s-a caracterizat însă printr-o permanentă diversificare a
surselor sale de inspiraţie, unele dintre acestea, precum Carta socială europeană sau Carta
comunitară a drepturilor sociale fundamentale, având un rol minor, în vreme ce altele, precum
Convenţia europeană a drepturilor omului, căpătând statutul de sursă privilegiată de inspiraţie
pentru Curte în jurisprudenţa sa, şi acordându-se, spre exemplu, acesteia o „semnificaţie
14

particulară”, după cum nu vor fi abandonate şi nici referirile la tradiţiile constituţionale comune
ale statelor membre.
Imperativul realizării obiectivelor integrării au determinat Curtea să încerce mai degrabă
o ancorare a dispoziţiilor acestei convenţii în logica dreptului comunitar, iar nu o simplă
preluare a lor. Astfel, deşi ţine în mod evident cont de interpretarea europeană a dispoziţiilor
convenţiei, C.J.C.E. nu se limitează la o simplă transpunere a acestora, ci realizează o adaptare a
lor la misiunea sa principală, aceea de a asigura respectarea dreptului comunitar: avem de a face
cu o abordare comunitară obiectivă, diferită de modalitatea de percepere a drepturilor omului în
sensul Convenţiei europene, marcată de voinţa constituirii în cadrul pieţei interne a unor politici
comune adresate atât statelor, cât şi operatorilor economici 16. Rezultatul acestei maniere de
receptare a dispoziţiilor convenţiei sunt concepte autonome, metode de interpretare proprii,
prezentând însă atât puncte de convergenţă, cât şi de divergenţă cu jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi recunoaşterea comună a unei marje de apreciere lăsată
autorităţilor naţionale, destinatare directe ale acestor norme.
O importanţă deosebită s-a acordat şi identificării drepturilor constituind indicii ale
afirmării unei identităţi europene, conturate tot mai pregnant în jurul conceptului de „cetăţenie
europeană”, concept concretizat şi analizat în cuprinsul Tratatului de la Maastricht, dar şi
drepturilor consacrate prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam.
În prezentarea conţinutului acestor drepturi s-a luat în consideraţie originea şi sursa de
inspiraţie a Curţii în dezvoltarea conţinutului lor şi s-a avut în vedere faptul că între sursele
tradiţionale de inspiraţie a Curţii – tratatele primare, dreptul comunitar derivat, convenţiile
internaţionale în materie – şi cele noi – Tratatul de la Amsterdam, există o complementaritate
menită să servească obţinerii celui mai bun nivel de protecţie posibil.
Amintim doar cu titlu de exemplu secţiunile dedicate principiului libertăţii de circulaţie a
persoanelor, principiului interzicerii oricăror tipuri de discriminare, drepturilor derivând din
conceptul de „cetăţenie europeană”, accentuării protecţiei drepturilor sociale, consacrării
exprese a categoriei drepturilor opozabile administraţiei sau cele vizând multitudinea
multitudinea drepturilor substanţiale şi procedurale inspirate din Convenţia europeană a
drepturilor omului – respectarea vieţii private, liberatatea de asociere, libertatea de expresie,
liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi altele.

16
J.-F. Renucci, op.cit., p.338
15

Astfel, dacă Tratatul de la Maastricht explicitează dacă noţiunea de „cetăţenie” şi


drepturile derivate din aceasta, noţiuni ce se impun ca liant pentru impunea coeziunii unionale
destinatarilor normelor comunitare, Tratatul de la Amsterdam Tratatul cuprinde numeroase
referiri la drepturi fundamentale, demonstrând implicarea crescândă a Uniunii în această
materie.
Dezvoltările cele mai recente însă - proclamarea Cartei drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene şi includerea sa în cuprinsul proiectului Constituţiei europene şi mai recent în
proiectul tratatul de modificare a T.C.E. şi T.U.E. - conferă acestora un statut „constituţional” şi
le prezintă ca şi valori comune ale statelor membre. Carta, primul instrument internaţional care
materializează principiul indivizibilităţii drepturilor omului şi cuprinde într-un singur text atât
drepturile civile şi politice, cât şi drepturile sociale, realizează nu doar o consacrare a unor noi
drepturi, ci şi o codificare, într-o manieră originală, a drepturilor beneficiind deja de protecţie
comunitară.
Afirmând că are la origine „valori comune”, Carta proclamă în continuare în mod
solemn drepturile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene şi le conferă acestora,
într-o formulare actualizată, un grad mai mare de claritate. Meritul său este acela de a cuprinde
într-un singur instrument, comun tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, un ansamblu de
drepturi recunoscute în Europa, dar până la adoptarea sa dispersate în instrumente diferite. Carta
atribuie drepturilor vizate prin articolul 6 alin.2 TUE un conţinut mai precis, exprimând dreptul
existent în materie şi realizând o operă de codificare17.

Prezentarea conţinutului acestor drepturi a avut în vedere faptul că, pe lângă statutul de valori
fondatoare ale Uniunii, unele dintre aceste drepturi sunt drepturi subiective, norme de protecţie
individuală, uneori preluate din textul Convenţiei europene a drepturilor omului, alteori însoţite
de garanţii suplimentare şi chiar inovatoare, impunându-se şi stabilirea unei modalităţi de
„coexistenţă” a celor două documente adoptate la nivel european în materia drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care vocaţia primei nu este aceea de a se substitui
Convenţiei, ci de a o completa pe aceasta şi de a se înscrie în continuitate, nu în contradicţie cu
aceasta. Au fost astfel prezentate mai multe modalităţi prin care conţinutul Convenţiei europene
a drepturilor imului este receptat de Carta Drepturilor Fundamentale: împrumuturi, adoptări de

17
F. Sudre, op.cit., p.127
16

norme, simplificări ale acestora sau actualizări ale lor sunt doar câteva dintre ele18, în condiţiile
în care potrivit art. 51 din Cartă, obligaţia conformării faţă de dispoziţiile ei ar reveni nu doar
instituţiilor şi organelor Uniunii, ci şi statelor membre atunci când „pun în aplicare dreptul
Uniunii”, după cum au fost identificate şi raporturile procedurale dintre acestea, raporturi
reglementate prin clauzele orizontale cuprinse în art. 52 şi 53 ale Cartei
Modernitatea Cartei constă, totodată, în maniera formală de prezentare a conţinutului
său. Renunţând la distincţia clasică între drepturi civile şi politice şi drepturi economice şi
sociale, aceasta grupează drepturile proclamate în jurul a şase valori fundamentale: demnitate,
libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie.
Totodată, în condiţiile în care percepţia de astăzi asupra Uniunii este aceea a unui
ansamblu specific ale cărui state membre împărtăşesc un anumit număr de valori, valori
universale precum respectul demnităţii umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de
drept, ca şi respectarea drepturilor, inclusiv cele ale persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, stabilirea conţinutului lor şi semnificaţiei lor juridice au fost abordate, acestea
reprezentând soclul comun al apartenenţei la Uniunea Europeană. De altfel, voinţa de a
consolida sistemul unional de protecţie a drepturilor fundamentale şi de afirmare a valorilor
europene comune a reprezintat şi obiectivul principal urmărit prin adoptarea Cartei drepturilor
fundamentale. În afară de intenţia de a conferi o mai mare claritate şi lizibilitate textelor
aplicabile în materie, autorii Cartei au avut dorinţa de a dezvolta sentimentul apartenenţei nu
doar la o organizaţie interguvernamentală clasică, ci mai degrabă la o comunitate de valori.
În plan procesual, s-a urmărit identificarea instituţiilor comunitare având competenţe în
această materie şi a implicaţiei lor directe în procesul de respectare a drepturilor omului, dar
şi prezentarea raporturilor stabilite între acestea şi organisme similare existente în Europa,
respectiv Consiliul Europei.
Transformarea politicii unionale în materia drepturilor omului într-un punct de interes
central pentru întregul edificiu comunitar au justificat astfel necesitatea analizei raporturilor
stabilite între sistemul comunitar de protecţie a acestor drepturi, ce beneficiază în prezent nu
doar de consacrare conceptuală, ci şi de sprijinul mecanismelor jurisdicţionale dezvoltate de
către instanţele comunitare, şi sistemul dezvoltat în cadrul Consiliului Europei.

18
Françoise Tulkens , Johan Callewaert, „Le point de vue de la Cour Européenne des Droits de
l’Homme”, în „La Charte des droits fondamentaux de l’U.E. (son apport à la protection des
droits de l’homme en Europe)”, ed. Bruyant, Bruxelles, 2002, p.222-226
17

Modalitatea în care prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului au căpătat o


semnificaţie particulară pentru dreptul comunitar a fost precedată de prezentarea activităţii
susţinute pe care Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, instituţie comunitară de control
judiciar, a desfăşurat-o din anii 70’ şi până în prezent. Aceasta s-a concretizat, precum a mai
fost menţionat, în numeroase decizii şi avize prin care se subliniază rolul şi influenţa Convenţiei
asupra sistemului unional de protecţie a drepturilor fundamentale. Această receptare are ca efect
nu doar atribuirea unui statut juridic aparte, ci şi preluarea interpretării aduse dispoziţiilor sale
de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, deşi nu se impune instanţei comunitare
în virtutea unei autorităţi de interpretare şi nu are o forţă juridică obligatorie, jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce reprezintă dezvoltarea cea mai amplă, clară şi fidelă a
semnificaţiei dispoziţiilor Convenţiei, a contribuit în mod evident la dezvoltarea progresivă a
principiilor generale ale dreptului comunitar cărora Curtea Europeană de Justiţie le asigură
protecţie conform competenţelor sale.
Prin urmare, receptarea comunitară a convenţiei europene se caracterizează prin
încercarea de menţinere a unui echilibru între specificul comunitar şi cel convenţional:
aplicarea drepturilor fundamentale pe care le consacră se face într-o manieră „comunitară”, dar
interpretarea conţinutului lor este aceea dată de organul jurisdicţional convenţional19.
Integrarea progresivă a Convenţiei europene a drepturilor omului în dreptul comunitar,
ca şi autonomizarea crescândă a sistemului comunitar de protecţie a drepturilor fundamentale
indică însă existenţa riscului real al apariţiei unui „dublu standard” în materia protecţiei
drepturilor fundamentale, aceasta în condiţiile în care, alături de C.J.C.E., Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, creată prin C.E.D.O. şi reorganizată prin adoptarea Protocolului nr. 11 la
C.E.D.O., reprezintă în prezent singurul organ de control al respectării de către statele membre
ale Consiliului Europei a dispoziţiilor convenţiei, mecanismul judiciar pe care îl realizează fiind
unul efectiv şi direct.
Deşi aplică reguli procedurale diferite şi îşi impun statutul de organisme principale ale
organizaţiilor internaţionale pe care le reprezintă, cele două instanţe internaţionale îşi recunosc
şi respectă reciproc existenţa şi ordinea juridică pe care o instituie, singura abordare a
modalităţilor prin care acestea se influenţează şi îşi completează jurisprudenţele lor fiind una
evolutivă şi dinamică. Progresiv, între acestea s-au dezvoltat mecanisme de cooperare şi
19
Olivier de Schutter, op.cit., p. 13
18

colaborare, studiul interacţiunilor dintre ele fiind cu atât mai important cu cât proiectul
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa stipulează în mod expres posibilitatea aderării
Uniunii la Convenţia europeană a drepturilor omului, iar menţinerea unor divergenţe între
acestea nu ar fi deloc de natură să amelioreze situaţia justiţiabililor şi nici pe a instanţelor
naţionale, primele competente să garanteze respectarea drepturilor pe care statele pe care le
reprezintă s-au angajat să le protejeze. Între cele două jurisdicţii nu există, în fapt, nici un
conflict. În realitate, acestea contribuie împreună şi fiecare în contextul instituţional propriu şi
prin mecanismele proprii, la stabilirea progresivă a conţinutului drepturilor fundamentale
enunţate în cuprinsul Convenţiei europene a drepturilor omului, tendinţa fiind aceea a apropierii
jurisprudenţelor lor. Cele două curţii de justiţie au aceeaşi importanţă şi sunt responsabile pentru
asigurarea funcţiei jurisdicţionale în două sisteme juridice deopotrivă de importante20.
Mecanismele juridice instituite la nivel european au însă un caracter subsidiar prin
raportare la sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului, conform principiului
subsidiarităţii consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor omului faţă de consacrarea şi
garantarea lor la nivel intern21, dar atunci când acestea intervin, deciziile instanţelor se impun
forurilor jurisdicţionale interne şi influenţează activitatea acestora. Instanţele judecătoreşti
interne sancţionează nerespectarea libertăţilor consacrate în dreptul comunitar al căror conţinut
este precizat de C.J.C.E. şi beneficiază de o modalitate specifică de colaborare cu aceasta, în
timp ce autoritatea morală a C.E.D.O. şi a deciziilor sale determină schimbări normative în
sistemele de drept interne ale statelor membre şi revirimente jurisprudenţiale.
Prin urmare, integrarea progresivă a Convenţiei europene a drepturilor omului în ordinea
juridică a dreptului comunitar prin intermediul jurisprudenţei C.J.C.E. şi referinţele exprese la
textul acesteia incluse în tratatele comunitare primare, au avut drept consecinţă o crescândă
autonomizare a sistemului comunitar de protecţie a drepturilor fundamentale, suscitând riscul
apariţiei unui „dublu standard” în materia drepturilor omului.
Într-adevăr, faptul supunerii aceloraşi drepturi unor jurisdicţii distincte – C.J.C.E. şi
C.E.D.O. – este de natură să dea naştere, fapt de altfel confirmat, unor interpretări
jurisprudenţiale diferite asupra conţinutului lor. În aceste condiţii, orice interpretare diferită dată
de către C.J.C.E. conţinutului unui drept recunoscut prin convenţie poate induce incertitudine
asupra conţinutului standardului minim european de protecţie a drepturilor omului astfel cum
20
Dean Spielmann, op. cit., p. 779
21
C.-L. Popescu, op. cit., p .11
19

acesta a fost definit de către Curtea de la Strasbourg şi să separe şi mai mult sistemul de
protecţie a drepturilor fundamentale instituit în cadrul Uniunii de cel instituit prin Convenţia
europeană a drepturilor omului. Asemenea divergenţe nu sunt benefice nici pentru justiţiabilului
vătămat în drepturile sale, şi nici pentru instanţele naţionale, primele responsabile pentru
garantarea drepturilor pe care statele lor s-au obligat să le respecte.
Aderarea Comunităţilor Europene sau chiar a Uniunii la dispoziţiile Convenţiei europene
a drepturilor omului a fost văzută astfel ca reprezentând o contribuţie majoră la crearea unui
sistem coerent de protecţie a drepturilor omului în Europa, soluţia pentru asigurarea unei
uniformităţi în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor similare din conţinutul acesteia şi pentru
asigurarea eficacităţii sistemului convenţional.
Un asemenea proces nu este însă unul facil. Dificultăţi tehnice sau instituţionale sesizate
de altfel ce către instituţiile comunitare decizionale – Consiliul şi Curtea de Justiţie, explică
într-o măsură reticenţa iniţială manifestată de către acestea, dar şi dezvoltarea unor dezbateri şi
în cadrul Consiliului Europei.
Pe de o parte, prin avizul său dat în anul 1996 şi fără a adopta o poziţie tranşantă,
C.J.C.E. indică existenţa unor impedimente instituţionale care împiedicau în acel moment
aplicarea procedurii standard de aderare pentru Comunitatea Europeană. Aceasta a dat un aviz
negativ iniţiativei Consiliului de demarare a negocierilor de aderare la Convenţia europeană a
drepturilor omului, statuând că în lipsa unei competenţe exprese conferite Comunităţii de a
acţiona în această materie şi în condiţiile inaplicabilităţii în aceste circumstanţe a articolului 235
T.C.E., o asemenea aderare este lipsită de bază juridică în dreptul comunitar şi nu s-ar putea
realiza decât în condiţiile unei revizuiri a tratatelor comunitare. Mai mult decât antrenarea
pentru Comunitate a obligaţiei de a respecta ansamblul drepturilor reglementate prin această
convenţie, Curtea indică drept efect substanţial al unei asemenea aderări inserţia în cadrul
sistemului comunitar a unui alt sistem instituţional şi supunerea acestuia unui control extern, în
speţă supunerea sa controlului jurisdicţional realizat de către Curtea de la Strasbourg.
Pe de altă parte, instituţiile Consiliului Europei analizau în aceeaşi perioadă modalităţile
prin care să fie eliminate acele impedimente şi în care această organizaţie interguvernamentală
se putea pregăti pentru a permite şi favoriza această aderare. Aderarea Comunităţii la convenţie
ridică însă mai multe probleme tehnice: amendarea articolelor convenţiei referitoare la aderare
(articolul 59) şi la executarea deciziilor C.E.D.O. (articolul 46), adaptarea textului convenţiei şi
20

cel al protocoalelor sale, stabilirea modalităţii de participare a Comunităţii la procedurile


înaintea Curţii, a statutului judecătorului ales din partea acesteia sau a contribuţiei financiare pe
care Comunitatea Europeană sau Uniunea, în cazul în care aceasta va fi subiectul aderării, va
trebui să o aloce mecanismului de control convenţional.
În egală măsură, implicaţiile şi consecinţele unei asemenea aderări, astfel cum aceasta a
fost schiţată în cuprinsul proiectului tratatului constituţional şi cel al tratatului de modificare
T.C.E. şi T.U.E., sunt multiple şi se vor manifesta atât asupra manierei în care Convenţia
europeană a drepturilor omului va coexista cu documentul elaborat în cadrul Uniunii şi
proclamat la Nisa, cât şi asupra complementarităţii dintre cele două instanţe europene,
raporturile dintre acestea urmând să capete noi valenţe.
Astfel, Carta nu ar mai fi considerată ca o alternativă la Convenţia europeană, ci un
complement al acesteia, mecanismele de cooperare instituite prin clauzele orizontale incluse în
cuprinsul acesteia urmând a-şi demonstra în acest caz eficienţa practică.
Pe de altă parte, în condiţiile în care statele membre se supun jurisdicţiei C.E.D.O., cel
de-al doilea obstacol, cel al dorinţei de a păstra instanţa comunitară ca unică jurisdicţie de
control comunitar, nu poate fi înlăturat decât prin prefigurarea unor mecanisme de cooperare
între cele două jurisdicţii europene ulterior aderării.
Este evident faptul că o aderare cu „efecte depline” va presupuse şi acceptarea
mecanismelor de control jurisdicţional şi execuţional instituite prin Convenţia europeană a
drepturilor omului, iar dreptul comunitar va fi supus cenzurii Curţii de la Strasbourg în cel puţin
două ipoteze: în mod indirect - în cazul în care actele statale ce transpun sau pun în aplicare
dreptul comunitar sunt denunţate ca şi contravenind unor drepturi fundamentale din cuprinsul
convenţiei şi în mod direct - când acte ale instituţiilor comunitare sunt prezentate Curţii ca
încălcând drepturi fundamentale, aderarea presupunând ca Uniunea să poată participa direct la
procedurile înaintea C.E.D.O. De aceea, fundamentală pentru asigurarea eficienţei practice a
aderării este stabilirea manierei de conlucrare între cele două instanţe europene: C.J.C.E. şi
C.E.D.O..
Pe de o parte, din punct de vedere instituţional, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene nu s-ar distinge cu nimic în cazul aderării de o altă jurisdicţie supremă sau
constituţională a unui stat, fiind chemată, întocmai ca şi acestea, să aplice, pe lângă „dreptul
naţional” – dreptul comunitar, şi dreptul convenţional – dispoziţiile convenţiei şi să se
21

conformeze interpretării pe care Cutea Europeană o dă acestora22, aderarea urmând să plaseze


Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o poziţie privilegiată faţă de C.J.C.E. ca şi instanţă
specializată şi competentă doar în materia protecţiei drepturilor omului, aceasta din urmă
devenindu-i subordonată. Pe de altă parte, în condiţiile adoptării unei concepţii pluraliste ce
permite şi chiar încurajează coexistenţa diverselor ordini juridice, cele două instanţe ar putea
coexista, cu menţinerea unor raporturi de interdependenţă şi complementaritate între ele. Din
această perspectivă, s-a apreciat, „ierarhia este înlocuită de alternanţă, subordonarea de
coordonare, liniaritatea de interacţiune, confruntarea de coexistenţă, opoziţia de reciprocitate şi
adaptare”23, ideea de uniformizare fiind înlocuită de conciliere şi armonizare.
Toate aceste aserţiuni teoretice sunt actuale chiar şi în contextul prezentelor dezvoltări
ale normelor comunitare, căci în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile tratatului asupra căruia, în
condiţiile eşecului ulterior al proiectului tratatului constituţional, statele membre au convenit.
Conform acestuia, „Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, iar
„Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt
modificate de această aderare”. Aderarea apare astfel ca un obiectiv
actual al politicii unionale dezvoltare în materie.
Însă, în ce măsură aceste prevederi vor căpăta aplicabilitate practică, în contextul
prezentei stări de dezvoltare a procesului de integrare, rămâne de văzut. Cert este însă faptul că
mai mult decât oricând, atât instituţiile comunitare, cât şi Curtea de la Strasbourg tind să
recepteze reciproc sistemele juridice pe care le reprezintă, în tentativa de a stabili un regim
tranzitoriu până la aderare. Un exemplu în acest sens este decizia pronunţată în cazul
Bosphorus Airways c. Irlanda24 o decizie prin care, încercând să stabilească un regim tranzitoriu
în raporturile dintre cele două ordini juridice europene, C.E.D.O.a evidenţiat faptul că
recunoaşte şi are în vedere existenţa unui sistem european paralel ce acţionează şi în materia
protecţiei drepturilor fundamentale, subliniind cazurile şi limitele în care ea însăşi este
competentă să exercite un control asupra sa. decizia Bosphorus Airlines repoziţionează relaţiile
dintre dreptul comunitar şi cel convenţional. Ulterior acestui moment, acte ale dreptului
comunitar pot forma indirect obiectul controlului exercitat de către Curtea Europeană a

22
F. Tulkens , J. Callewaert, op. cit. , p. 234
23
F. Tulkens, J. Callewaert, op. cit. , p.239
24
C.E.D.O., decizia Bosphorus Airways c. Irlanda, 30 iunie 2005, cazul nr. 45036/98
22

Drepturilor Omului. Aceasta conferă dreptului comunitar prezumţia unei echivalenţe, dar, în
funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, aceasta va putea să îşi potenţeze
forma de control aleasă apreciind asupra acestei echivalenţe fie în mod strict, fie recunoscând
statelor o marjă de apreciere, după cum acestora le este recunoscută o asemenea prerogativă în
raporturile lor cu dreptul comunitar pe care trebuie să îl aplice.
Alături de aceste dezvoltări interne, receptarea problematicii promovării şi respectării
drepturilor fundamentale în cadrul politicii unionale a determinat şi conturarea unor mecanisme
de acţiune în plan extern, manifestări ale preocupărilor stabilirii unei politici externe şi de
securitate comună, dar şi crearea unor organisme interne dispunând de competenţe specializate
în această materie.
În acest sens, Uniunea Europeană, prin vocea principalelor sale instituţii, a demarat un
amplu proces de redefinire a dimensiunii politicii sale în materia drepturilor fundamentale şi de
consolidare a contribuţiei sale la sistemul internaţional de protecţie a acestora. Această iniţiativă
s-a concretizat prin adoptarea de către Consiliul European la 10 decembrie 1998 a unei
Declaraţii ocazionate de a cincizecia aniversare a Declaraţiei universale a drepturilor omului,
declaraţie prin care Uniunea reafirmă recunoaşterea drepturilor fundamentale printre valorile ce
constituie baza construirii sale, alături de principiile libertăţii, democraţiei şi statului de drept şi
propune îndeplinirea unor etape concrete pentru ca drepturile omului să dobândească un loc
central printre activităţile unionale. Aceasta urmau să se concentreze nu doar asupra sferei
relaţiilor interne dintre statele membre, ci şi asupra celor externe, stabilite cu ţări străine, pentru
susţinerea activă a imperativului promovării şi protecţiei drepturilor fundamentale în foruri
multilaterale.
Toate aceste obiective s-au concretizat în anii următori prin acţiuni concertate ale tuturor
instituţiilor comunitare. Poziţii şi acţiuni comune ale Consiliului, declaraţii şi recomandări ale
Parlamentului European, comunicări ale Comisiei, iniţiative ale unor dialoguri cu state terţe şi
derularea unor programe sau parteneriate comune, coordonări cu programe ale unor organizaţii
internaţionale în materie sunt doar câteva exemple menite să confirme faptul că politica Uniunii
Europene în materia protecţiei drepturilor fundamentale, în special în ceea ce priveşte latura sa
externă, s-a dezvoltat nu doar structural, ci şi sub aspectul domeniilor vizate. Totodată, dialogul
politic reprezintă un for important permiţând Uniunii să abordeze cu terţi parteneri aspecte ale
promovării protecţiei drepturilor fundamentale. Formele de realizate ale acestuia sunt diverse:
23

reuniuni, declaraţii unilaterale emise de către reprezentanţi unionali, consultări cu diverşi


parteneri – state terţe, organizaţii nonguvernamentale, participări la activităţi iniţiate de acestea
şi susţinerea lor financiară, cooperări cu alte organizaţii internaţionale în materie şi altele.
Pe lângă derularea acestor programe specifice, puse în aplicare prin instrumente
conferite instituţiilor comunitare de către dreptul comunitar, politica unională în această materie
beneficiază şi de aportul adus de activitatea unor organisme interne specifice având competenţe
concentrate în special pe necesitatea protecţiei drepturilor fundamentale – Ombudsmanul
european şi Agenţia europeană a drepturilor omului. Maniera lor de funcţionare şi eficacitatea
activităţii lor constituie o altă modalitate de evidenţiere a importanţei recunoscute imperativului
respectării acestor drepturi în cadrul Uniunii Europene şi în relaţiile acesteia pe scena politică
internaţională şi confirmă faptul că o politică eficientă derulată în această materie nu poate fi
decât una bazată pe transparenţă şi interacţiune continuă între toate instituţiile implicate,
deopotrivă politice şi civile
Cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor şi pârghiilor stabilite la nivel european în acest
domeniu reprezintă unul din scopurile realizării acestui studiu, importanţa sa evidenţiindu-se în
contextul aderării României la acest for european. Respectarea drepturilor omului si asigurarea
la nivel intern de mijloace eficiente pentru protecţia lor devin astfel cerinţe imperative pe care
România trebuie să le îndeplinească pentru a se regăsi şi recăpăta locul printre statele europene.
Simpla lor consacrare nu este suficientă, fiind necesară dezvoltarea sub acest aspect a unei
complementarităţi atât conceptuale, cât şi instituţionale între sistemul comunitar şi sistemul de
drept românesc
În acest context, adoptată în 1991 şi revizuită în 2003, Constituţia României se înscrie în
rândul constituţiilor europene moderne şi conforme cu cerinţele impuse de o democraţie
liberală, cu principiile statului de drept şi respectarea drepturilor omului, dedicând un întreg titlu
– Titlul II – drepturilor, îndatoririlor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Alături de
dispoziţiile grupate în acest titlu, Constituţia consacră drepturi fundamentale şi prin ale norme
ale sale.
Compatibilitatea dispoziţiilor sale cu normele de drept comunitar reglementând
conţinutul unor drepturi fundamentale şi în special cu cele ale Cartei drepturilor fundamentale
reprezintă doar unul dintre aspectele ce pot evidenţia în ce măsură sistemul de drept românesc
răspunde cerinţelor politicii unionale în materie, o altă latură ce trebuie analizată fiind aceea a
24

existenţei sau nu a unei competitivităţi suficiente a mijloacelor procedurale şi, în special


jurisdicţionale, prin care dreptul intern poate asigura efectivitatea protecţiei drepturilor
fundamentale la nivelul solicitărilor comunitare. Sistemul juridic român dispune de altfel de
mijloace procedurale importante care să îi permită să acţioneze în sensul impunerii respectării
drepturilor fundamentale, dar să dezvolte şi o cooperare cu instanţele europene acţionând în
aceeaşi materie, precum şi de de sprijinul unui organism dispunând de competenţe speciale în
această materie – Avocatul Poporului. Atât cetăţenii români, cât şi cetăţenii Uniunii Europene
au posibilitatea de a se adresa instanţelor interne pentru a obţine recunoaşterea juridică a
drepturilor lor şi protejarea acestora, iar în procesul lor decizional instanţele au la dispoziţie
întreaga experienţă în materie a curţilor europene şi apelează chiar în mod direct la acestea
pentru menţinerea unităţii de interpretare a dispoziţiilor vizând protecţia acestor drepturi.
Faţă de multiplele faţete identificate ca alcătuind ansamblul problematicii protecţiei
drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii Europene, concluzia prezentului studiului nu poate fi
decât una singură:
Uniunea Europeană cunoaşte în prezent o reală politică în materia protecţiei drepturilor
fundamentale, element al redefinirii sale ca o Europă Unită, o organizaţie interguvernamentală
„constituţionalizată” căreia statele membre i-au atribuit din ce în ce mai multe competenţe şi
care tinde să se aproprie de cetăţenii săi.
Pentru propulsarea Uniunii pe scena politică mondială s-a simţit nevoia unei profunde
reforme deopotrivă instituţionale şi doctrinare, prin care să se identifice în mod precis
faimoasele "valori comune" ale Uniunii din preambulul Cartei drepturilor fundamentale ale
Uniunii Europene şi să se combine pacea şi "uniunea economică şi monetară" printr-o veritabilă
politică externă şi de apărare comună, toate acestea trebuind să se reunească într-un un text
simplu, clar, prezentând raţiunea de a fi european ca şi obiectivele cardinale ale Uniunii, sub
forma unei constituţii25, căci o asemenea transformare nu putea să aibă loc fără o manifestare
explicită a unei voinţe unionale confirmată de către popoarele europene.
Şi actele comunitare impuneau adoptarea unei constituţii, vorbind chiar de la început
despre o construcţie comunitară. În acest sens, Preambulul Tratatului de la Roma viza în mod

25
Victoria Ţăndăreanu, Svetlana Baciu, Todor Prelipceanu, coord. Sorin Popescu, „Constituţia
europeană, de la deziderat la elaborarea proiectului final”, studiu documentar, Buletinul de
informare legislativă nr.3/2003, editat de Consiliul Legislativ, p.2
25

direct statele şi "popoarele europene" şi instituia un program pentru a se "stabili fundamentele


unei uniuni fără încetare mai strânse" între aceste popoare.
Această viziune a devenit pregnant constituţionalistă începând cu revizuirea operată prin
Tratatul de la Maastricht din 1992, al cărui preambul şi articol 6 conţin indicii ale unor exigenţe
constituţionale. Este vorba de referirile privitoare la "principiile libertăţii, democraţiei,
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca şi ale statului de drept".
Aceata a fost confirmată şi chiar amplificată de instanţa comunitară ce a calificat tratatul
drept "cartă constituţională", iar Comunitatea drept "Comunitate de drept". De asemenea, au fost
extinse competenţele comunitare prin reducerea corespunzătoare a celor ale statelor membre, s-a
instituit edificarea unei protecţii jurisprudenţiale a drepturilor fundamentale, a democraţiei, iar,
mai recent, s-a atribuit un statut fundamental cetăţeanului Uniunii, s-a statuat controlul
echilibrului de puteri între instituţiile Comunităţii. Este deci evident că deja Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene a abordat laturile constituţionale mai întâi în fondul jurisprudenţei sale,
apoi în vocabularul său.
O dată cu proclamarea Cartei drepturilor fundamentale, întregul proces de
constituţionalizare a Uniunii a cunoscut o importantă accelerare şi o turnură decisivă, în
condiţiile în care problematica respectării drepturilor fundamentale reprezintă unul din
principalele elemente ale unui document cu valoare constituţională. Chiar din cursul elaborării
sale, Carta a fost văzută ca un prim pas spre elaborarea unei constituţii pentru Europa, care ar
trebui să cuprindă, potrivit opiniei exprimate de către oficialii europeni la acel moment, „Carta
ca o primă parte, completată cu o a doua parte prin care să fie definite instituţiile, competenţele
şi relaţiile lor reciproce”26.
De altfel, dreptul comunitar prezenta chiar anterior elaborării proiectului tratatului
constituţional, o serie de caracteristici de natură constituţională: prioritatea şi supremaţia
dreptului comunitar, efectul său direct şi metodele sale de interpretare, conturarea chiar într-o
formă embrionară şi jurisdicţională a unui corpus de valori europene comune, ceea ce, deşi nu
sunt poate suficiente pentru a justifica adoptarea unei constituţii europene, confirmă parcurgerea
de către Uniune a unui proces de „constituţionalizare” a sa. Acest proces nu contravine nici
naturii juridice a Uniunii care, prin forma sa de organizare, prin instituţiile sale, atribuţiile

26
Carlo Azeglio Ciampi, discurs anexat lucrării „La Constitution de l’Europe”, coord. P. Magnette,
Bruxelles, U.L.B., 2000, p.187
26

conferite acestora şi mijloacele lor de acţiune, se îndreaptă spre o schemă instituţională inedită,
intermediară între federalism şi confederalism27.
Tot acest proces nu este negat de altfel nici de ultime decizii adoptate la nivel înalt în
cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Lisabona (octombrie 2007). Proiectul tratatului de
modificare a T.C.E. şi T.U.E. confirmă continuarea demersului constituţional european,
demers în cadrul căreia protecţia drepturilor fundamentale nu poate ocupa decât un loc central.
Protecţia drepturilor fundamentale îşi păstrează aşadar, chiar şi în
contextul renunţării formale la adoptarea unei constituţii europene, o
componentă de bază a politicii unionale, iar soluţiile prin care această
materie capătă o recunoaştere expresă - consacrarea obligativităţii Cartei şi
aderarea la Convenţia europeană a drepturilor omului - sunt aceleaşi cu cele
reţinute în cuprinsul proiectului de tratat constituţional, diferită fiind doar
maniera de prezentare a lor.
De altfel, tratatul adoptat la Lisabona preia în mare parte textele proiectului tratatului
constituţional, iar în condiţiile în care doctrina dreptului constituţional apreciază că un document
consacrând în cuprinsul său, alături de reguli de natură instituţională, norme privind drepturile
fundamentale are de obicei o valoare constituţională, acestuia i se poate atribui fără a greşi în
vreun fel o asemenea valenţă.
Europa nu a renunţat astfel la evoluţia sa ideologică şi instituţională, iar discursul privind
constituţionalizarea sa nu este desuet. Amplificarea competenţelor sale, sporirea atribuţiilor
instituţiilor sale, dezvoltarea amplă a componentei politicii sale externe, de securitate şi chiar de
apărare comună, stipularea expresă a valorilor ce o fundamentează şi nu în ultimul rând
conferirea unui loc important în sfera acţiunilor sale celor care vizează protecţia drepturilor
fundamentale sunt doar câteva dintre elementele ce confirmă faptul că acest proces nu a fost
abandonat.
Dotându-se cu un catalog propriu al drepturilor pe care le recunoaşte
şi le protejează, apropriindu-şi în mod direct celălalt document european
adoptat în materie - Convenţia europeană a drepturilor omului şi conturând

27
Hugues Dumont, Sébastien Van Drooghenbroeck, „La constitutionnalisation du droit de l’U.E.”, în
„La Charte des droits fondamentaux de l’U.E. (son apport à la protection des droits de
l’homme en Europe) , coord. Jean-Yves Carlier, Olivier de Schutter, ed. Bruyant
Bruxelles, 2002, p.80
27

mecanisme de cooperare cu instituţiile acesteia, recunoscând şi păstrând


importanţa tradiţiilor constituţionale comune ale statelor membre pentru
identificarea drepturilor garantate şi ridicându-le pe acestea la nivelul
principiilor generale ale dreptului comunitar, Uniunea are în prezent o
concretă, coerentă şi eficientă politică în materia protecţiei drepturilor
fundamentale.
Chiar şi în contextul deplasării interesului de maximă importanţă spre problema
reformei instituţionale a Uniunii, protecţia unională a drepturilor fundamentale rămâne o
problemă de actualitate. Coordonatele acesteia, astfel cum au fost pe larg prezentate în cuprinsul
acestei lucrări, se regăsesc atât în cadrul politicii sale interne, cât şi la nivelul demersurilor
acţiunii sale externe şi ele reprezintă forme de manifestare a procesului complex, dar continuu
de perfecţionare a construcţiei europene în sensul constituţionalizării acestei organizaţii şi
impunerii sale în cadrul relaţiilor internaţionale.