P. 1
Protectia Copilului Abuzat Si Neglijat 2008 Bun

Protectia Copilului Abuzat Si Neglijat 2008 Bun

|Views: 512|Likes:
Published by Luchiean Catalin

More info:

Published by: Luchiean Catalin on Jun 04, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/02/2013

pdf

text

original

MASTER

PROTECŢIA COPILULUI ABUZAT ŞI NEGLIJAT

MODUL Abuzul asupra copilului cu cerinţe educative speciale (CES – 0-20 ani)

- NOTE pentru suport de curs -

Iaşi, 2008

CUPRINS

1. Recapitulare sintetică psihologică – tabele sinoptice (obiecte – metode–legi–principii; paradigme bio-psiho-sociale, clasificare QI). 2. Precizări terminologice 3. Introducere în handicapatologie 4. Tabel sinoptic structural cu ramificaţiile stărilor de handicap medico-psihologic şi psihologic social (comentarii interactive la curs) 5. Aspecte specifice copiilor cu cerinţe educative speciale 6. Handicap cu relevanţă psihologică: Handicapul mintal (tabel sinoptic) 7. Handicapul comportamental 8. Precizări terminologice (definiţii) ale formelor de abuz 9. Copilul abuzat fizic 10. Copilul neglijat 11. Copilul abuzat sexual 12. Familii disfuncţionale cu copii care necesită C.E.S. - Bibliografie
2

Cap. 1. Recapitulare sintetică psihologicătabele sinoptice (obiecte –metode– legi–principii; paradigme biopsiho-sociale, clasificare QI). OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL PSIHOLOGIEI

Fenomene psihice 1. procese psihice senzoriale 2. procese cognitive superioare 3. procese şi activităţi reglatoare

Procese psihice 1. senzaţii 2. percepţii 3. reprezentări 1. gândirea 2. limbajul 3. memoria 4. imaginaţia 1. activitatea umană 2. motivaţia 3. afectivitatea 4. voinţa 5. deprinderile 6. atenţia SPU şi Conştiinţa

Funcţii

Stări -Reacţii

4. interacţiunea proceselor psihice 5. sistemul personalităţii

- inconştient - subconştient - conştient

- intuitivă - prezumtivă - preconştient - retrocogniţie

6. paranormal

Psihologia Sistemului psihic uman (SPU)

1. personalitatea 2. temperamentală 3. aptitudinile 4. caracterul 5. creativitatea 6. credinţă- spiritualitate - sexualitatea omului - bioinformatica (percepţii extrasenzoriale) schimbul de informaţii fără solicitarea organelor de simţ normale, pe cale extrasenzorială; hipnoza/telepatia/vizionarismul/ precogniţia/retrocogniţia/experienţa extrasenzorială/capacitatea de a vedea cu mâinile sau alte organe/inspiraţia/ viziuni (percepţia de apariţii); -bioenergetica – descrie fenomene legate de producerea unor efecte perceptibile obiectiv, fără însă a mai solicita forţe sau energii fizice obişnuite; influenţa energetică asupra materiei; psihokinezia/fenomene de îndoire/fenomene de antigravitaţie/transformarea energiei/efecte electromagnetice fără o suficientă explicaţie fizică/procese chimice şi biologice inexplicabile care se consumă sub influenţa conştiinţei/psihometria/radiestezia/ terapii bioenergetice.

3

produsele activităţii 6. conversaţia – convorbirea: didactică şi ştiinţifică 3. biografia (anamneză psihologică) 4.2. ancheta psihologică . Legi funcţionale: (legile sensibilităţii – adaptarea senzorială. metode manuale 2. observaţia (introspecţia şi autoobservaţia) 2. de tratament (psihoterapie) – orientări: 1. speciale: 1. comportamentală – cognitiv (Ellis&Beck) 3. metode de prelucrare automată a datelor 3. metode expresive psihosomatice 5. de interpretare şi prelucrare a datelor statistice: 1. Legi de compoziţie. legile efortului voluntar). al caracterului).METODELE PSIHOLOGIEI 1. probe 2. aparate şi instrumente psihologice 2. al personalităţii. tehnici proiective 6. chestionare 4. interpretarea psihologică 3. 4 . dinamico-psihanalitică (Freud) 2. de diagnoză . 2. de organizare sau structură (modul de organizare al percepţiei. legile memoriei. scale 5. experienţială umanistă (Rogers .Mitrofan) Legile psihologice 1. generale: 1. teste 3.1.

Principiul conştiinţei 2. Stadiul inteligenţei SENZORIO-MOTORII (0-2 ani) 5 . Stadiul de latenţă: 5/6 ani – 10/11 ani . . Stadiul falic: 3-5/6 ani .complexul Hedonic .morale (L. 2. Stadiul genital (pubertate şi adolescenţă 10-20 ani) 6.complexul înţărcării. Kohlberg) Principii ale psihologiei 1. Principiul psiho-biologic 4. . Stadiul oral (canibalic): 0-1 an .afective (H.sexuale (S. Freud – stadialitatea psihosexuală 1.complexul nuclear . Freud) . Stadiul anal: 1-3 ani .faza orală activă. Legi de dezvoltare (genetice) care explică ordonarea necesară a stadiilor dezvoltării: . .pubertate 5.faza orală pasivă.complexul sadic-oral (al distrugerii).complexul lui Cain şi Abel 4. 3. Principiul unităţii psihice 6. Paradigma stadiilor dezvoltării inteligenţei J. Wallon) . Principiul adaptării 3. Piaget) .intelectuale (J.după S.complexul spectacular (2 ani).Oedip . Principiul învăţării relaţionale (socializare) Paradigma dezvoltării psihodinamice (psihoafective) . Piaget 1. Principiul epistemologic 5.3. Stadiul actual.

cota maximă de dezvoltare a intereselor . OPERAŢIILOR FORMALE (11-12 ani şi 14-16 ani) 4. Bloom . biologică 6 .până la 12 ani â 92 % . Stadiul inteligenţei REFLEXIVE (16-20 ani) (sau vârsta teoriilor) Dezvoltarea inteligenţei după B. Stadiul inteligenţei PREOPERATORII (2-6. Adolescenţa 10-20 ani .primară 10-12 ani – prepubertatea – f.după 16-20 ani procesul evolutiv al inteligenţei se încheie. INTUITIV (4-6. . PRECONCEPTUAL (2-4 ani) B. Stadiul inteligenţei OPERATORII (6-14 ani) A. OPERAŢIILOR CONCRETE (6-7 ani şi 11-12 ani) B. Copilăria (0-10 ani) 2. Maturitatea (20-60 ani) 4.7 ani) A.2.7 ani) 3.până la 4 ani â 50% . 1. Senectutea (peste 60 ani).până la 8 ani â 80% . Copilăria 0-10 ani 0-3 ani – antrepreşcolară 0-1 an – vârsta sugară 1-2 ani – vârsta senzorială 2-3 ani – vârsta ortopsihică 3-6 ani – preşcolară 3-4 ani – grupa mică 4-5 ani – grupa mijlocie 5-6 ani – grupa mare 6-10 – şcolară mică 6-7 ani – clasa I 7-8 ani – clasa II 8-9 ani – clasa III 9-10 ani – clasa IV 2. Paradigma stadiilor dezvoltării psiho-şcolare-sociale 1. Adolescenţa (10-20 ani) 3.30-45 ani â perioada cea mai fecundă de creaţie.12-15 ani â sclipiri de inteligenţă.

Bateria „B.I.L.A.S. Senectutea 60-70 ani – bătrâneţe – medici 70-80 ani – bătrâneţe medie – preoţi Peste 80 ani – marea bătrâneţe – Dumnezeu. 7 . Test „DAT” – inteligenţă tehnică 6.A. 10. 2. 3.T”. W. QI 0-19 20-49 50-69 70-79 80-89 90-99 100-109 110-119 120-140 peste 140 Denumire Deficienţă mintală gravă (Idioţie) 0-2 ani (vârsta mintală) Deficienţă mintală medie (Imbecilitatea) 2-7 ani Deficienţă mintală uşoară (D. 6.. 9.terţiară 16-20 ani – f. Clasificarea intelectuală după criteriul QI – se prezintă astfel: Clase 1.S. Matricele progresive Raven (3 variante) 4.M) 7-10 ani Inteligenţă de limită Inteligenţă sub medie Inteligenţă de nivel mediu (slabă) Inteligenţă de nivel mediu (bună) Inteligenţă deasupra nivelului mediu Inteligenţă superioară Inteligenţă extrem de ridicată (excelenţi – supradotaţi – înalt abilitaţi) Teste pentru stabilirea QI-ului: 1. Bateria „K. integrativ şcolar – profesional – social 3.I. W. 4.secundară 12-16 ani – pubertatea – f.” – inteligenţa generală 5. Maturitatea 20-60 ani 20-30 ani – tinereţea 30-50 ani – maturitatea 50-60 ani – randament maxim profesional 4. psihic . 3.C. 7. 5. 2. 8.

..invaliditate . Prin deficienţă se înţelege pierderea. perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice.reprezintă o pierdere. motorie. dar care poate fi reeducată. . la un anumit comportament adaptativ. Termenul generic de deficienţă include şi o serie de alţi termeni cu o semnificaţie şi o serie semantică mai îngustă.implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă.deficit . pot clarifica o serie de delimitări semantice utile în înţelegerea corectă şi nuanţată a fenomenelor avute în vedere: 1. senzoriale etc.).infirmitate . 2.se referă la ceea ce determină un deficit. Aspectul medical . la performanţe 8 . mintală etc. mintală. 2. anatomice sau psihologice şi desemnează o stare patologică. .desemnează înţelesul cantitativ al deficienţei. în funcţie de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerinţe speciale. stabilă sau de lungă durată.se referă la abaterile de la normă. comportamentală sau de limbaj. compensată sau supracompensată. fiind incurabilă. cum ar fi: .defectuozitate . adică ceea ce lipseşte pentru a completa o anumită cantitate sau întregul. Indiferent de forma de manifestare (fizică. o diminuare totală sau parţială a posibilităţilor fizice. anomalia. deficit care poate fi de natură senzorială.deficienţa .perturbarea . incapacitatea conduce la modificări de adaptare. mintale.incapacitatea . ireversibilă sub acţiunea terapeutică şi care afectează capacitatea de muncă. consecinţă a unei deficienţe care împiedică efectuarea normală a unor activităţi. Precizări terminologice În literatura psihologică se întâlnesc frecvent mai mulţi termeni care.se referă la deficitul stabil prin metode şi mijloace clinice sau paraclinice. . senzorială. explorări funcţionale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale. funcţională. Aspectul funcţional .Cap.desemnează diminuarea notabilă sau absenţa uneia sau mai multor funcţiuni importante care necesită o protecţie permanentă. dereglând procesul de adaptare şi integrare la locul de muncă sau în comunitate a persoanei în cauză.

Aceste consecinţe pe plan social sunt incluse în noţiunile de handicap. secţii speciale de producţie pentru persoane cu handicap etc. putem sistematiza astfel: a. uneori destul de complexe în procesul dezvoltării şi structurării armonioase şi echilibrate a personalităţii acesteia. profesională sau socială. pentru cei cu deficienţe mintale şi intelectuale. b. .dificultăţi de adaptare la modul de viaţă cotidian şi la rigorile vieţii sociale. tolera sau respinge persoana deficientă şi. cu manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienţei şi cu exigenţele mediului. fapt care conduce la includerea persoanei cu deficienţe într-un cerc vicios. segregare.Dificultăţi de ordin profesional: . profesionale sau sociale. . Handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social. cultural.dificultăţi de exprimare şi de comunicare. 3. excludere. de autonomie personală. antrenează o stare de handicap ce face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului în care trăieşte. 9 .dificultăţi legate de instruirea şi pregătirea profesională a persoanelor cu diferite forme şi grade de deficienţă. marginalizare.dificultăţi de deplasare şi mişcare. . cât şi în planul relaţiilor cu cei din jur. inegalitate. la rândul ei. pentru persoanele lipsite de resurse şi venituri sau care au venituri mici. pentru cei cu deficienţe senzoriale. mediu care poate asimila. . în funcţie de vârsta. Dificultăţi de ordin general: . iar o clasificare a grupelor de dificultăţi o. rezultat dintr-o deficienţă sau incapacitate care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol într-un context social. cu urmări. o serie de consecinţe cu urmări atât asupra echilibrului vieţii interne a persoanei respective. pentru cei cu deficienţe fizice. Dificultăţi de ordin psihologic şi social: -bariere psihologice care apar între persoanele cu şi fără handicap ca urmare a dificultăţilor întâmpinate în activităţile cotidiene.funcţionale care determină forme. c. mai mult sau mai puţin grave. Dificultăţile întâlnite de persoanele cu handicap sunt multiple şi complexe. Concluzionând.dificultăţi de plasare în locuri de muncă corespunzătoare profesiei sau absenţa unor locuri de muncă în condiţii protejate (ateliere protejate. respectiv inadaptare şi se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisă.rezumă consecinţele deficienţei şi ale incapacităţii. sexul sau profesia persoanei respective. putem spune că deficienţa poate determina o incapacitate care. de aici. Aspectul social .dificultăţi de întreţinere.). precum şi datorită unor prejudecăţi sau a unor reprezentări deformate cu privire la posibilităţile şi activitatea persoanelor cu deficienţe.

INTRODUCERE ÎN HANDICAPATOLOGIE Semantismul noţiunilor Psihologia persoanelor cu nevoi speciale sau handicapatologia cuprinde problematica persoanelor îndreptăţite să primească din partea statului. sintagma „persoană în dificultate” acoperă totalitatea categoriilor cu acces în sistemul protecţiei şi asistenţei sociale (inclusiv şomeri. ci o sintagmă. de unde se extrăgeau cu mâna („hand”). cu dificultăţi de inserţie socio-profesională. persoană infirmă. S-a încercat să se elimine termenul „handicapat”. În schimb. absolut la întâmplare. dar nu s-a reuşit. care este de preferat. Originea şi evoluţia noţiunii de handicap La origine. deci sunt incluse şi persoanele cu dificultăţi economice. „in” este echivalent cu în. persoană cu maladii cronice. căciulă. persoană deviantă. Obiectele erau puse într-o căciulă („cap”). 3. cunoscută sub sintagma utilizată frecvent de „persoană în dificultate”. spre deosebire de alte sintagme aflate deja în circulaţie curentă: persoană inadaptată. Era compusă din 3 unităţi semantice diferite: hand in cap.Cap. Atât Organizaţia Naţiunilor Unite (îndeosebi Organizaţia Mondială a Sănătăţii). În engleză. etc. persoană cu deficienţe. deşi sintagma cea mai apropiată de o realitate care exprimă o suferinţă bio-psiho-socială este „persoană handicapată”. săraci.. unde sintagma a apărut prima oară (sec. propunându-se sintagma persoană cu nevoi speciale sau persoană cu cerinţe speciale. Expresia „ hand in cap” era folosită pentru desemnarea unui joc în care partenerii îşi disputau diverse obiecte personale după un preţ fixat de un arbitru. „hand” înseamnă mână. termenul de „handicap” nu a fost un cuvânt simplu. bătrâni). drame familiale etc. persoană anormală. asistenţa recuperatorie şi asistenţa specială. cât şi Structurile Integrative ale Europei (Consiliul Europei şi Uniunea Europeană) continuă să folosească masiv categoriile de handicap şi incapacitate-vezi raportul Normalitate-Anormalitate-Subnormalitate. Prin 10 . XVI). persoană exclusă. persoană cu incapacităţi. „cap” înseamnă caschetă. persoană cu invaliditate.

anormalitate etc. termenul „handicap” este introdus în 1935. astfel încât termenul de „handicap” este folosit ca substitut al termenilor: boală – maladie – deficienţă tulburare somato – psihică . Interesa deci dezavantajul social al individului aflat în concurenţă. în loc de „boală mintală”. Wood (punct de vedere împărtăşit şi de O. la consecinţele acestor limitări. În limba franceză scrisă. se spune „handicap de auz”. În secolul XVIII (1754). de diferenţă defavorizată. În loc de „deficienţă fizică” se foloseşte tot mai des expresia de „handicap fizic”. de consecinţă situaţională apărută ca urmare a deficienţelor sau maladiilor invalidante. Se estimează că expresia „handicap fizic” a apărut prin 1940. are o justificare raţională. a apărut prin raportare la un context social. termenul de „handicap” este deturnat spre o semnificaţie accentuat medicalizată. apoi la limitarea capacităţilor umane. apare consemnat în 1827.din 1956 consemnează termenul de „handicap” în ipostaza de substantiv . În limba română . cuvântul „handicap” începe să fie explicat la competiţiile dintre doi cai. În dicţionare.Dicţionarul limbii române literare contemporane . în contextul literaturii de specialitate. apărând şi derivatele sale. Ideea de dezavantaj şi dificultate. Din punct de vedere lexical. în l877.S.) este că termenul de „handicap” trebuie păstrat în accepţiunea sa specifică de dezavantaj. asupra subiecţilor astfel desemnaţi se produce si o anume stigmatizare (etichetare depreciativă). De la consecinţa maladiei se trece la maladia însăşi. consoana „n” de la „in” a dispărut. Problema dacă semnificaţia pe care o atribuim termenului de „handicap”. Derivatul „handicapat” poate fi luat ca adjectiv (persoană handicapată). Punctul de vedere al lui Ph. în loc de „deficienţă de auz”. În literatura de specialitate. În acest din urmă caz.la care se adaugă derivatul „a handicapa”. este deci o problemă reală. nu dezavantajul social. iar sintagma a devenit cuvânt de sine stătător. fie ca substantiv (un handicapat). De la semnificaţia sa socială. termenul de „handicap” pătrunde în ultimul deceniu (1990-2000). „dezavantaj”. auzim tot mai des expresia de „handicap mintal”. pe care o semnifică termenul de „handicap”. 11 . iar mai târziu (1786) şi la cursele cu mai mult de doi cai. ci dezavantajul bio-psihic (ca o consecinţă a unei maladii). cuvântul „handicap” este un substantiv (substituit prin „obstacol”. termenul de handicap (aplicabil la cursele de cai).M. când pe prim plan se situează. Extensia conţinutului semantic al cuvântului „handicap” continuă prin glisarea acestuia de la limitarea capacităţilor cailor la limitarea capacităţilor oamenilor. termenul este întâlnit în suplimentul „Littre”. În Dicţionarul Academiei. „infirmitate”).contractare lingvistică.

eventual. existente încă de la naştere sau dobândite (encefalopatii. intelectuale etc. Pe de altă parte. Delimitarea stării de handicap a devenit o problemă juridică de drept administrativ. îndeosebi ca urmare a aplicării „Programului mondial de acţiune privind persoanele handicapate” (adaptat la Organizaţia Naţiunilor Unite în l982) a determinat o reconsiderare a suportului teoretico-metodologic al practicilor de recuperare si readaptare. Trebuie avut în vedere relativitatea şi contextualitatea (situaţia. tulburare psihologică) rezultând în urma unei maladii.Sunt peste 15 nuanţe ale evoluţiei termenului de „handicap”. toate sau o parte din nevoile vieţii individuale sau sociale normale. din ea decurgând atribuirea anumitor drepturi. boala sau traumatismul iniţial. în legătură cu prezenţa sau absenţa autonomiei existenţiale.1975). 12 . Maladia. 2. Prezenţa sau absenţa stării de handicap este pusă. Deficienţa: pierderea sau alterarea unei structuri sau a unei funcţii (leziune anatomică. Prin persoană handicapată trebuie să înţelegem „orice persoană aflată în incapacitatea de a-şi asigura. din cauza unei deficienţe sau incapacităţi mintale” (Declaraţia ONU asupra persoanelor handicapate . Apar confuzii conceptuale si practici empirice. absenţa autonomiei existenţiale este atribuită unor cauze explicit formulate: deficienţe sau incapacităţi. circumstanţa)-interacţiunea individului cu mediul (o infirmitate fizică nu-1 afectează pe un intelectual). neacordarea acestora) şi de aceea delimitarea riguroasă a conceptului de „handicap” este o necesitate. boli de inimă). ajungând să provoace handicapul. dar şi ca urmare a unor carenţe psiho-afective (pierderea părinţilor sau neglijenţa pedagogică). Se trece cu vederea peste factorii de mediu. deci. prin ea însăşi. Pentru depăşirea interpretării unilaterale a stării de handicap (în sensul ca s-ar datora exclusiv individului) Philip Wood (1980) propune interpretarea handicapului ca dezavantaj dintr-un lanţ cauzal care porneşte de la o maladie invalidantă. vizuale. Deficienţe frecvente: auditive. facilităţi (sau. de limbaj. trece prin deficienţă şi incapacitate. accident sau perturbare în evoluţia normală (bătrâneţea). Sunt 4 elemente distincte: 1. Determinarea stărilor de handicap Reevaluarea statutului existenţial al persoanelor handicapate.

rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi. si nu de o manieră univocă. aceste posibilităţi au o dublă determinare: şi din partea individului-şi din partea mediului. ci în aceeaşi măsură şi asupra mediului în care sunt integrate. materiale. handicapul rezultă din pierderea sau limitarea posibilităţilor de participare. Categorii de incapacităţi: de comunicare. Realitatea cotidiană din contextele sociale în care s-a înţeles că starea de handicap e determinată şi în funcţie de parametrii mediului. fizice sau mentale. pot fi vizibile sau invizibile. autonomie economică. de deficienţă. starea de handicap (sub aspect presant.În contextul legislaţiei noastre (legea 53/1992) persoane handicapate sunt considerate acele persoane care „ datorită unor deficienţe senzoriale. dar nu obligatoriu. orientare. De asemenea se iveşte posibilitatea alcătuirii şi realizării de programe adresate nu numai persoanelor handicapate. sunt imputabile exclusiv individului. 4. El survine atunci când aceste persoane întâlnesc obstacole culturale. la viaţa comunităţii”. Este sugerată ideea că starea de handicap. Incapacitatea: reducerea parţială sau totală a posibilităţii de a realiza o activitate (motrică sau cognitivă) sau un comportament. nu se pot integra. Categorii posibile: handicapuri de independenţă fizică. 1982. disponibile pentru ceilalţi cetăţeni. de ordin existenţial). sociale. temporare sau permanente. se reproduce aproape integral. Atât deficienţele. că pe prim plan nu apar deficienţele. de autonomie existenţială. total sau parţial. prin propriile posibilităţi. producerea şi persistenţa ei. atunci când persoanelor cu deficienţe li se oferă posibilităţi adecvate de autorealizare. în raport cu ceilalţi membri ai societăţii. integrare socială etc. cât şi incapacităţile. şi care limitează sau împiedică îndeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu. igienă personală. temporar sau permanent. demonstrează că. 13 . Astfel. NB . pentru că nu putem asimila integral handicapul cu inadaptarea. necesitând măsuri de protecţie specială”. pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi.(a 37-a sesiune). Observăm. Handicapul: dezavantajul social. care le împiedică să acceadă la diversele sisteme ale societăţii. ci „posibilităţile de participare pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi”. din definiţie. progresive sau regresive. Definiţia handicapului apare în „Programul de activitate mondială „ al ONU din 3 dec. în viaţa socială sau profesională. Prin aceste delimitări conceptuale avem posibilitatea să reliefăm mai pregnant importanţa factorilor de mediu în aprecierea comparativă şi evaluativă a deficienţelor somatice şi a incapacităţilor funcţionale. astfel: „handicapul este o funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. el fiind datorită deficienţelor arătate.3. definiţia ONU din 1975 care (tocmai datorită inconsistenţei sale teoretice şi operaţionale ) a fost rectificată aşa cum am menţionat (cea din 1982). Astfel. Incapacitatea depinde. Ori. singurul responsabil de starea şi gradul de inadaptare în care se află. locomoţie etc.

Numai că. dermatologice. Conştiinţa utilităţii sociale are o valoare stimulativă în planul personalităţii. Sunt resimţite doar reverberaţiile subiective ale deficienţei şi nu impactul social major. într-un perimetru determinat. sociale. care a fost calificată drept slăbiciune deprinsă”. persoanele cu deficienţe cărora li s-a acordat această şansă. dar se află în imposibilitatea de a funcţiona. sunt persoane cu deficienţe intrinseci. Fiecare dintre noi putem avea unele abateri de la limita normalităţii. Complexele (50) şi autoevaluările depreciative pot fi multiplicate (la infinit). a integrării. care-şi pot menţine o autonomie existenţială deplină. cu rezerve. De altfel. În felul acesta. dar o refuză. -(incluse în criteriile pentru abordarea statutului de handicapat). Unele persoane nu vor să fie incluse în categoria persoanelor handicapate. societatea nu le dezavantajează. ele sunt puse în situaţii de dificultate. cum ar fi afecţiunile cardio-vasculare. riguros fundamentate. s-a ajuns la ambiguităţi şi confuzii în privinţa acordării sau neacordării statutului de handicapat unor persoane cu diverse maladii invalidante. Suntem puşi în situaţia de a inventaria. Deşi aceste persoane nu prezintă deficienţe intrinseci. ansamblul 14 .nu mai e resimţită. autoevaluarea arbitrară nu poate fi şi nu trebuie să fie luată ca reper esenţial în atribuirea sau neatribuirea statutului de handicapat. de exemplu. fiindu-le asigurate şanse de integrare efectivă în structurile sale. infirmităţi. Pe de altă parte. handicapul nu poate fi interpretat ca o constanţă uniformă si neproblematică. vagabondaj). în măsura în care ştiu să beneficieze de elementele terapeutice şi compensatorii oferite de societate. „există persoane ce nu suferă de nici un defect sau infirmitate organică. prin relaţionarea neadecvată la ambianţă. pe un act de prealabilă identificare şi măsurare. se adaptează greu la cerinţele mediului. să atribuim statutul de handicapat acelor persoane cărora societatea le oferă posibilitatea de a se integra activ în structurile educaţionale. Nedispunând de normative adecvate. preferând avantajele subterane ale deficienţei (cerşit. Pe de altă parte. economice. locomotorii etc. incapacităţi sunt sau nu generatoare de handicap. trebuie abordate corespunzător. se poate deduce în ce măsură anumite deficienţe. efectuată de specialişti. arată Wood. În unele cazuri se poate vorbi de un complex de inferioritate. Numai pe baza unei investigaţii concrete şi contextuale. Dificultăţi în stabilirea prevalenţelor Orice program de recuperare sau ameliorare a stărilor de handicap trebuie să se sprijine pe un act de evaluare. în pofida deficienţelor ce le prezintă. Este nelegitim. renale. Amplasarea cazuisticii individuale în contextualitatea concretă e singura în măsură să ne ofere repere riguroase privitoare la poziţia individului faţă de aşa-zisa normalitate standardizată. din cauza unei dezordini a gândirii sau din lipsa stimei de sine. Fiind expresia confruntării dintre incapacitatea subiectului şi viaţa cotidiană. digestive.

că între 7 şi 8 ani prevalenţa inadaptării bio-sociale şi prevalenţa inadaptării şcolare înregistrează un salt de circa 2% faţă de perioada 15 . O inadvertenţă oarecare trebuie admisă. 3. Între prevalenţa stabilită şi prevalenţa reală nu va exista un raport de perfectă echivalenţă. diferenţele de evaluare sau inadvertenţele apărute. astfel. determinând. Cu simptome de inadaptare au fost descoperiţi 10. Trecerea copiilor cu inteligenţă cuprinsă între 80-70 QI în rândul copiilor normali este de natură să diminueze sensibil prevalenţa debilităţii mintale în rândul populaţiei infantile.de peste 20 de ori . şi contextul în care se desfăşoară investigaţia. prevalenţa unei forme de inadaptare nu poate fi aceeaşi. pentru că. pentru că restul persoanelor neinvestigate ar putea mări procentul iniţial stabilit. Exemplu: Criteriul Debilităţii Mintale a fost modificat oficial de către OMS.nu poate fi pusă pe seama modificărilor parametrilor ontologici.adică de a realiza recensământul fenomenelor asupra cărora ne propunem să acţionăm. de anormalitate . se modifică şi obiectul şi aparatul conceptual al cercetătorului. Decalajul existent între numărul subiecţilor examinaţi după un anumit criteriu şi numărul subiecţilor examinaţi după alte criterii . în sensul că prevalenţa stabilită reprezintă o abatere faţă de cea reală. Oare putem spune că prevalenţa fenomenului de inadaptare ar fi de 10%? Nu putem risca o asemenea concluzie. cu mai bine de 2 decenii în urmă. A fost stabilit un procent de 0. 2. limita inferioară a normalităţii fiind coborâtă de la QIâ80 la QIâ70. în general. Empiric s-a constatat. nu este o operaţie simplă. Determinarea prevalenţei unui anumit tip de inadaptare sau de handicap.vezi Hipofrenia-Brânzei. e necesar ca prevalenţa stabilită să fie supusă unor corecţii succesive. au fost identificaţi 6. ar putea fi datorate intervenţiei următorilor factori: 1. şi criteriile de evaluare. Diferenţele de evaluare de la un autor la altul. Această creştere extraordinară .3% copii deficienţi. De exemplu: Dintr-un eşantion de 100 de subiecţi. să fie verificaţi 70. Exemplu: În 1960 s-a efectuat în Canada (Quebec) o acţiune de depistare a copiilor cu deficienţe mintale. uneori. În raport cu treptele coordonatei diacronice.8% deficienţi mintali (după 7 ani) . între timp. reductibilă la o simplă numărătoare a cazurilor întâlnite.poate explica. de handicap. de la o cercetare la alta. privitoare la aceeaşi formă de inadaptare-handicap.fenomenelor de indaptare. Decalajul existent între numărul subiecţilor incluşi în sistemul de evaluare (verificaţi sub raportul criteriului de normalitate) şi numărul subiecţilor neverificaţi sau neasistaţi. Pentru a ne apropia de nivelul prevalenţei reale. Numeroase inadvertenţe ale actelor de evaluare a normalităţii specifice sunt favorizate de diferenţele dintre momentele efectuării determinărilor. Ea se modifică. În 1967. Aplicându-se vechile standarde (inclusiv România) numărul handicapaţilor a fost supradimensionat. în cadrul aceleiaşi comunităţi. suspectaţi de anormalitate. diminuarea progresivă a influenţei elementelor distorsionate. pentru că suportul biologic şi cultural al dezvoltării nu suferise transformări semnificative.

4. Finlanda. Elveţia. Exemplu: La 10000 de elevi şcolarizaţi. Cu atât mai puţin posibilă devine neutralizarea coeficientului de distorsiune în ştiinţele umane. Între 11-12 ani se înregistrează un mare puseu (o creştere de 1% faţă de creşterea anterioară). situându-se în jur de 25% şi chiar mai puţin (vezi curba lui Gauss). aici distorsiunile principale în determinarea prevalenţelor sunt influenţate decisiv de criteriile randamentului şcolar. Spania. Danemarca-1300. Austria. 7. dar este aproape zero în Suedia. 6. se interpune nu numai 16 . România-250. unde. se ajunge la 31% la grupa de vârstă 51-59 ani). în privinţa cuprinderii copiilor în învăţământul special. Dacă ne fixăm un mic reper al normalităţii absenţa oricăror tulburări biopsihice. simptomele uşoare şi medii ale tulburărilor le socotim compatibile cu criteriul normalităţii. atunci prevalenţa inadaptării scade sensibil. însuşi succesul este relativ. Din această cauză există mari diferenţe de la o ţară la alta. Pe de altă parte. ca fiind dezirabil. Exemplu: Integrarea surdo-muţilor în învăţământul special instituţionalizat se apropie de 100% în Anglia. fiind necondiţionată de însuşirea materiei prevăzută în programă. Nici măcar fizica cuantică nu a reuşit să identifice metode infailibile de neutralizare totală a coeficientului de distorsiune a instrumentului şi aparaturii de cercetare. unele ţări se feresc de segregarea copiilor. Investigaţia psihopedagogică cunoaşte distorsiuni specifice tuturor ştiinţelor experimentale. În alte sisteme. criteriile şi formele de asistare social-educaţională a inadaptaţilor creează în mod inerent şi diferenţe de evaluare. Franţa-372(400). Germania. În evaluarea prevalenţei fenomenelor de inadaptare nu se poate trece peste criteriile de determinare a stării de normalitate. crescând treptat ce avansăm spre treptele vârstelor superioare (de la prevalenţa de 15% la grupa 20-29 ani. Diferenţele dintre nivelele. întrucât poţi obţine succes într-o competiţie super-exigentă (o şcoală de elită) după cum poţi obţine succes şi într-un mediu mai puţin exigent (într-o şcoală ajutătoare sau într-o clasă mediocră). Italia-157. Spania-176. pe când altele consideră învăţământul special. însă. în unităţi separate. Suedia-600. Germania-324. Portugalia-153. Ca regulă generală se poate admite că prevalenţa maladiilor psihice este cea mai mică la vârstele tinereţii. 5. România.anterioară. În evaluarea categoriei particulare a inadaptării şcolare în determinarea insucceselor (eşecurilor) la învăţătură. atunci prevalenţa inadaptării se poate ridica până la peste 80%. În mod obişnuit. SUA1000. Dacă. atunci când instrumentul de cercetare nu poate fi detaşat de obiectul de cercetare. între subiect şi obiect. promovarea stă în stricta dependenţă de rezultatele la învăţătură şi de corectitudinea comportamentului. Olanda-350. Există sisteme de învăţământ în care promovarea dintr-o clasă în alta se face în mod automat. Pe de altă parte. numărul elevilor cuprinşi în învăţământul special se prezintă astfel: Finlanda-1600. doar persoanele cu simptome severe şi cu incapacităţi deosebite sunt susceptibile de a fi legitim incluse în categoria inadaptaţilor.

Datorită unor cauze multiple (diversitatea categoriilor de handicap).8% femei. de exemplu. Studiul lui Essen-Moller. • tulburări psihice probabile: 14% bărbaţi. determinările cantitative riguroase ale prevalenţei inadaptării globale lipsesc. 17 .). în Franţa. Pe de altă parte. organisme filantropice etc. Stările de inadaptare şi handicap apar nu numai ca urmare a tulburărilor psihice. cu simptome severe. fiind întreţinuţi de familii.5%.23% (dintre care: cu simptome marcante-13%. ajunge la următoarele rezultate: • tulburări psihice evidente: 9% bărbaţi. sau cei care pur şi simplu nu solicită pensii. pentru populaţia Franţei s-a avansat. Dacă se iau în consideraţie şi handicapaţii lejeri. totuşi. cea mai mare pondere în cadrul morbidităţii prin boli psihice o deţineau afecţiunile psihice marginale (nevroze şi sindroame mixte) care reprezentau circa 80% din totalul tulburărilor psihice. Prin corelarea diverselor surse documentare. În absenţa unei determinări de specialitate.obiectul material.80%.26% femei. se pot dispensa de asistenţa materială şi financiară a statului. Preocupări relativ mai sistematice şi mai bine instrumentate în estimarea stării de inadaptare au existat în acţiunea de evaluare a stării de inadaptare psihică.36% • simptome moderate .3%) În România. cifra de 3500000 de handicapaţi medii şi gravi.7%. Prin excluderea categoriilor de inadaptaţi şi handicapaţi lejer OMS apreciază prevalenţa inadaptării şi a fenomenului de handicap în jurul cifrei de 10%.22% • bolnavi psihic .24% femei. ceea ce ar reprezenta cam 6. • handicapaţi motor . efectuat în 1956 pe un lot din populaţia suedeză. singurul minister care deţinea date precise privind titularii de pensii de invaliditate. • handicapaţi psihic . s-a apelat la parametrii oferiţi de Ministerul Finanţelor. mentalitatea şi conceptualitatea sa inerent imperfecte. copii. cu optica. ci însăşi spiritualitatea agentului. Însă indicativul „pensii de invaliditate” este incomplet. cu incapacitate. Starea de Sănătate Mintala se prezintă astfel: • sănătos-19% • simptome uşoare . • tulburări psihice absente: 50% bărbaţi.5% din populaţia totală. psihici sau senzoriali care pot presta activităţi de utilitate socială (adecvate specificului handicapului) şi care în felul acesta. • tulburări psihice posibile: 28% bărbaţi. ajungem la o estimare de peste 10% de persoane handicapate. ci şi ca urmare a unor tulburări motrice sau senzoriale. există handicapaţi motorii. întrucât nu toate persoanele inadaptate primesc pensii (cei cu inadaptări medii şi uşoare.15%. Distribuţia procentuală a prevalenţelor în raport cu cele 3 mari categorii de handicapaţi se situează astfel: • handicapaţi senzorial .42% femei.

orbi. Variante de clasificare în Handicapatologie Ideea elaborării unei clasificări internaţionale a stărilor de handicap este relativ recentă. circa 7-10% o reprezintă intelectul de limită (hipofrenia). o primă clasificare internaţională a incapacităţilor şi a stărilor de handicap este adoptată oficial abia în anul 1976. necesitând intervenţia factorilor de asistenţă medico-psiho-pedagogică. ajungând în 1975 la cea de a zecea variantă. frecvenţa autismului infantil cronic este între 3-4 cazuri la 10000 de copii (mai frecvent la sexul masculin şi în mediul urban). iar mişcările stereotipe de 23%. cu o prevalenţă situată între 5-21% (în funcţie de vârsta copiilor. 6.Deci la 100 indivizi cercetaţi. La copiii de până la 10 ani. Iniţiativa întocmirii unei taxonomii speciale a fenomenelor de handicap aparţine OMS care.). prevalenţa este de 3% ( 30 de cazuri din 1000). din categoria copiilor handicapaţi. 18% din populaţia infantilă este reprezentată de copii handicapaţi ( deficienţe fizice. hipoacuzici.-6 18 . • 80 handicapaţi psihic (deficienţi mintal. psihopaţi). În baza datelor furnizate de OMS. Fenomenele obsesivo . ne interesează în mod special prevalenţa copiilor handicapaţi între 0-15 ani. În timp ce Clasificarea Internaţională a Maladiilor şi a Cauzelor de Deces îşi află debutul în secolul XIX (1893). În cadrul tulburărilor psihice. Copiii cu mongoloism reprezintă 5-10% din totalul cazurilor de oligofrenie. psihozele discordante şi psihozele maniacodepresive sunt rare. Deosebit de frecvente şi de variate sunt tulburările de limbaj cu o prevalenţă de 5-10% şi cu o tendinţă de diminuare pe măsura înaintării în vârstă. Înainte de adolescenţă. Din perspectiva inadaptării infantile. Nevrozele isterice nu apar înainte de 4 ani şi sunt mai frecvente după vârsta de 10 ani. psihotici. senzoriale. Pentru formele grave de deficienţă mintală. miopi. La copiii între 2-15 ani. identificăm 10 persoane cu handicap senzorialmotric sau psihic.fobice apar după vârsta de 7 ani. în „Raportul Conferinţei Internaţionale a Maladiilor” (30 sept.3% (deci 1/3) prezintă deficienţe intelectuale.5%. (5 cazuri din 1000 de copii). Din totalitatea copiilor de vârstă şcolară mică. iar pentru formele uşoare. expectanţa ar fi: 5 handicapaţi senzorial (surzi. -La 1000 de persoane. prevalenţa tulburărilor psihice persistente se situează între 5-15%. comportamentale. incidenţa fiind invers proporţională cu vârsta). ambiopi). Instabilitatea psihomotrică (sindromul hiperkinetic) are o prevalenţă în cadrul populaţiei şcolare de 5 -20%. motorii. • 10 handicapaţi motor (infirmi. diplegici).5-1%. Se apreciază că 5-10% din populaţia şcolară prezintă tulburări de comportament care creează probleme de adaptare. o problemă deosebită o constituie tulburările controlului sfincterian. Prevalenţa epilepsiei în cadrul populaţiei infantile este de circa 0. epilepsie etc. prevalenţa este de aproximativ 0.

prin nota lor caracteristică. profundă).). Jean-Pierre Deschampes şi Michel Manciauz (1976) astfel: 1) Handicapaţi motor: a) handicapaţi motor „puri” (de origine non-cerebrală) sau „chirurgicali”. maladie cronică invalidantă. În al doilea rând. ajunge la concluzia că aceasta prezintă „un foarte mare interes”. Problema consecinţelor personale şi ambientale acestor maladii este mai curând de resortul factorilor sociali. b) maladii cronice invalidante. deficit de autonomie existenţială. recunoscând necesitatea unei clasificări a infirmităţilor. psihozele precoce etc. O sistematizare mai analitică şi totodată mai riguroasă (sub raportul criteriilor de clasificare) ne este propusă de 2 autori francezi. b) tulburări ale auzului (surditatea de transmisie. 1975).). diabetul). Nucleul semantic al termenului de „handicap” s-a sterilizat abia după 1950. tulburările de motricitate oculară etc. deficit de adaptare. Şi. investigaţiile şi terapiile medicale sunt obligate să se centreze pe conţinutul intrinsec al maladiilor şi disfuncţionalităţilor somato-psihice. c) tulburări psihoafective grave (dizarmoniile evolutive. deficit comportamental. inadaptare. c) maladii cronice cu handicap motor. epilepsia. invaliditate. incapacităţilor şi handicapurilor şi procedând la examinarea proiectului de clasificare a incapacităţilor şi handicapurilor. De ce aşa de târziu? (de la maladie la handicap -10 la 1). b) handicapaţi motor de origine neurologică. Numai că pentru termenul de „handicap” se foloseau substitute: infirmitate.oct. surditatea de percepţie. ar mai fi de notat şi faptul că preocupări de clasificare şi sistematizare a stărilor de handicap au existat şi înainte de instituirea demersurilor oficiale de OMS. În primul rând trebuie să ţinem seama că în domeniul literaturii medicale. 2) Handicapaţi psihic a) deficienţă mintală (uşoară. ambliopia. nu trebuie uitat că. Responsabilitatea coordonării eforturilor de elaborare efectivă a primei variante de clasificare internaţională a handicapurilor este încredinţată de către OMS lui Philip Wood (Marea Britanie). în al treilea rând. anormalitate etc. autismul. perturbare funcţională. În cea de-a XXIX-a Adunare Mondială a Sănătăţii (mai 1976) se aprobă publicarea „Clasificării incapacităţilor şi handicapurilor”. 4)Persoane cu maladii cronice (handicapaţi organic): a) maladii cronice invalidante (astmul.) 3) Handicapaţi senzorial a) tulburări de vedere (cecitatea. afazia senzorială etc. hipoacuzia. c) tulburări de limbaj de tip senzorial (audimutitatea senzorială. surdomutitatea). conceptul de handicap s-a impus relativ târziu. medie. perturbare de relaţie. 19 .

suprahandicap 7. handicap auditiv 4. etc. apreciat în raport cu cerinţele mediului). handicap de limbaj 6.surdo .tulburări instrumentale (de limbaj. handicapaţi de limbaj cu deficienţă mintală etc. a genezei stărilor de handicap are următoarele articulaţii ontice: • dimensiunea organică (handicapul propriu-zis. handicap fizic şi locomotor 5. insuficienţa renală cronică. handicap mintal 2. handicap vizual 3. 5) Polihandicapaţi (cu handicapuri asociate) .b) maladii cu simptome externe mai puţin evidente (cardiopatiile. handicap organic. • dimensiunea funcţională (incapacitatea consecutivă deficienţei organice). handicap multiplu.orbi . hemofilia.la limita handicapului (handicapaţi comportamental) . handicapuri asociate. 20 . Pentru activitatea noastră operativ-didactică. propunem următoarele clasificări: 1. • dimensiunea socială (handicapul propriu-zis.dificultăţi de adaptare. 6) Persoane cu dificultăţi de integrare socială şi profesională . polihandicap. din punct de vedere al ariei de cuprindere psihologică.muţi. psihomotricitate) . handicap comportamental. apreciat în raport cu cerinţele mediului). bio-psiho-socială. Interpretarea tridimensională.).

~3-4 milioane. Handicap de limbaj 4.criteriu medico-psihologic . Marginalizaţii (2 milioane): cerşetori.statul asigură gratis întreţinerea. interne. prostituate. 6. . 4.Criteriu psihologic-social (economico-financiar). . orientarea în activitate. etc. Psihologia persoanelor cu nevoi speciale: .handicap medico-psihologic (cu certificat de ajutor financiar permanent)adevăratul handicap. Handicap comportamental 3. 1. Persoane private de libertate (penitenciare). aurolacii. 2. Persoane pensionate anual – 4 milioane.vârsta 0-20 ani .E. Handicap fizic şi neuromotor 5. I-II şi III).) 2. accidente. diagnostic asociat. Handicap mintal 2. Persoane pensionate medical – 2 milioane (gr. şcolarizarea. . toxicomanii. 21 . săracii. . Şomeri şi necalificaţi. 4.boală + deficienţă + incapacitate â handicap. Handicap auditiv 7. Psihologia persoanelor cu C.vârsta 10-80 ani -Handicap social. copiii străzii. Polihandicap (boli. bătrâni părăsiţi. etc. Handicap vizual 6.S. Persoane bolnave (internate actual în spital) 5. Tabel sinoptic structural cu ramificaţiile formelor şi stărilor de handicap medico-psihologic şi psihologico-social (economico-financiar) (explicaţii interactive la curs) Psihologia persoanelor cu dizabilităţi: 1. etc. 1. 3.Cap. alcoolici. traficanţi.

locomotorii etc. posibilitatea de a comunica şi coopera. Din categoria copiilor cu CES fac parte atât copiii cu deficienţe propriuzise . furnizând semnificaţii diferite. Astfel. omul este dependent de ceilalţi oameni. de fapt. ei sunt produsul unic al eredităţii lor şi al mediului. auditive. Ca fiinţă socială. * Cifrele sunt date cu aproximaţie Cap. ea variază de la societate la societate. cât şi copiii fără deficienţe. inclusiv educative. unii bogaţi. E. S. copiii cu handicap asociat. pe de o parte. politice. unii lideri. Principiul separării oamenilor cu deficienţe de restul societăţii exprimă. unii graşi. alţii săraci. copiii cu tulburări afective (emoţionale). Problema dizabilităţii Întâlnim pretutindeni oameni cu deficienţe.7. pe de o parte. copiii cu deficienţe mintale. cerinţele speciale sunt multiple. funcţie de cultură şi de valorile promovate. şi sunt indivizi. 5 Aspecte specifice copiilor cu C. ea variază de la societate la societate. Perceperea lor socială nu este întotdeauna constantă. Mulţi oameni au reticenţe faţă de acestea deoarece au o concepţie greşită despre ele.la care. Probleme de integrare a copiilor cu C.. Ca orice persoană. frica acestora de contaminare. Acest lucru dă naştere la sentimentul de apartenenţă şi solidaritate umană. Această dependenţă înseamnă. precum şi la sentimentul de securitate al individului. iar pe de altă parte forma de a-şi transfera propriile 22 . alţii independenţi. Principiul separării oamenilor cu deficienţe de restul societăţii exprimă. Perceperea lor socială nu este întotdeauna constantă. dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii.E. Unii ştiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul că erau cerşetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experienţă. Nici una dintre aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficienţe. iar pe de altă parte forma de a-şi transfera propriile eşecuri sociale. alte categorii („căpşunari” etc.). alţii persoane obişnuite .S. economice asupra celor ce nu aveau cum să se apere de asemenea acuzaţii. alţii slabi etc. ajutor. furnizând semnificaţii diferite. funcţie de cultură şi de valorile promovate. din această categorie fac parte: copiii cu deficienţe senzoriale: vizuale. Şi ei sunt oameni ca şi ceilalţi: unii dependenţi. frica acestora de contaminare. Întâlnim pretutindeni oameni cu deficienţe.

interdisciplinar sau general) pentru o perioadă îndelungată sau pentru toată viaţa. alţii slabi etc. Dar şi persoanele deficiente. Unii ştiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul că erau cerşetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experienţă. Din ce în ce mai mult. deficienţele pot fi interpretate ca pedepse pentru păcatele săvârşite.manifestă o deficienţă mentală sau fizică sau o combinaţie de deficienţe mentale şi fizice . 2. proprie persoanei care îndeplineşte următoarele condiţii: . o nenorocire. Modelul medical Handicapul este definit ca o boală cronică. concepute şi aplicate în mod individual. societatea este cea care trebuie să se adapteze la persoanele care o compun. se consideră că persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau a se deplasa.pare a continua fără a preciza o limită . Problema handicapului este plasată la interacţiunea dintre persoane şi diferitele segmente ale sistemului social. . la rândul lor. alţii săraci. ca semne ale «alegerii» sau ale «pedepsirii». au două păreri în ceea ce priveşte impedimentul lor : unele îl consideră un dezastru. o tragedie personală. iar altele un simplu inconvenient. Definirea handicapului/deficientei/dizabilităţii Există mai multe perspective de» abordare a handicapului ce se concretizează în diferite definiţii sau modele ale acestuia : 1. Anul 1981 a fost Anul Internaţional al Persoanelor cu dizabilităţi. alţii persoane obişnuite . Handicapul este definit ca o deficienţă severă. unii graşi. 3. tratament sau alte forme de servicii (de tip special. . ei sunt produsul unic al eredităţii lor şi al mediului. Handicapul este. Adaptarea nu mai este unilaterală. 23 .se manifestă înainte de vârsta de 22 de ani. unii bogaţi. Ca orice persoană. 4. Modelul limitării funcţionale. unii lideri. Nici una dintre aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficienţe. industriale ce promovează valori ale succesului individual şi realizărilor personale. . Modelul psihosocial raportează handicapul la societate. Pe baza definiţiei medicale. deficienţa reprezintă un dezastru. iar scopul său oficial: a ajuta persoanele cu handicap să se adapteze din punct de vedere fizic şi psihic la societate.eşecuri sociale.reflectă nevoia persoanei de îngrijire. economice asupra celor ce nu aveau cum să se apere de asemenea acuzaţii. alţii independenţi. În cadrul societăţilor ce promovează valori religioase. Ce se crede despre persoanele cu deficienţe? Mulţi oameni au reticenţe faţă de acestea deoarece au o concepţie greşită despre ele. nu mai aparţine doar persoanei. aşadar. deci sunt neproductive sau mai puţin productive. o boala economică. În cadrul societăţii moderne. cronică. şi sunt indivizi. Modelul economic. politice. Şi ei sunt oameni ca şi ceilalţi: unii dependenţi.

b) UPIAS consideră că ei înşişi trebuie să lupte pentru a obţine/impune ceea ce doresc. excluzându-le din aria activităţilor sociale. teoretizând asupra propriei lor condiţii în societate fac distincţia dintre «deficienţa fizică» şi situaţia socială a celor cu astfel de deficienţe. activităţile culturale. Adaptarea mobilierului exterior şi urbanismul. Incapacitatea fizică este definită ca dezavantaj sau restricţie în activitate. trebuie incluse şi dezvoltate programe de readaptare. în măsura posibilului. O readaptare totală presupune un ansamblu de măsuri fundamentale şi complementare. . în sensul în care este pus în situaţia de a opta între : . şi anume. numită «incapacitate» (disability). Între cele două puncte de vedere prezentate există o diferenţă semnificativă. Este important şi de dorit de a determina participarea. deşi poziţia teoretică de pe care sunt formulate este în principal aceeaşi: a) Shearer consideră că societatea trebuie să vrea şi să facă ceva pentru oamenii cu handicap. timpul liber şi vacanţele trebuie să constituie toţi atâţia factori care contribuie la realizarea obiectivelor readaptării. ceea ce include dreptul de a fi diferit. care să-i permită de a duce o viaţă cât mai normală şi completă posibil. măsuri individuale şi colective care să favorizeze independenţa personală. Deficienţa fizică este denumită ca lipsă totală sau parţială a unui membru al corpului sau ca deformarea unui membru. accesul în clădiri. De aici rezultă consecinţele diferite pentru întregul personal care activează în acest domeniu. a organismului sau a întregului mecanism al corpului. datorită unei organizaţii sociale ce nu ia în seamă (sau nu o face suficient) persoanele cu deficienţă fizică. intitulat «Fundamental Principles of Disability».Shearer apreciază că problema reală este cea a societăţii şi nu a persoanei cu handicap. Integrarea socială în mediul de viaţă Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane handicapate ar trebui să ţină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personal şi/sau asigură independenţa sa economică şi integrarea sa socială cea mai completă posibil. cât de dispusă este societatea în a-şi schimba propriile metode şi aşteptări relativ la integrarea persoanei. servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la confortul fizic şi psihologic. precizează că handicapaţii înşişi. a persoanelor handicapate şi a organizaţiilor care-i reprezintă la toate nivelele de elaborare a acestor politici. UPIAS (Union of Physically Impaired Against Segregation) într-un program publicat la Londra încă din 1976.a lucra cu persoane cu handicap. dispoziţii.a lucra pentru persoane cu handicap. Concluzia UPIAS este foarte clară: incapacitatea sau handicapul fizic reprezintă o formă particulară a opresiunii sociale. la amenajări şi instalaţii sportive. transportul şi comunicaţiile. 24 .

pe cât posibil. În timpul jocului. astfel că jocul are un caracter social. la domiciliu sau în centre de ajutor pentru muncă. Dacă natura. Socializarea în familie Copilul diferit se adaptează greu la relaţiile interpersonale. Măsuri potrivite trebuie avute în vedere pentru a asigura persoanelor handicapate şi în special persoanelor cu handicapuri mentale condiţii de viaţă care să le asigure dezvoltarea lor normală a vieţii psihice (inclusiv cea sexuală). majoritatea timpului lor liber şi nu numai. profesioniştii trebuie să informeze asupra tuturor aspectelor vieţii. Aceste măsuri necesită informaţii şi educaţie sexuală în şcoli şi instituţii. Prin joc. negare sau respingere. unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţă. Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea unei persoane străine. gravitatea handicapului sau vârsta persoanei nu permit reconversia sa personală. trebuie să fie ajutate de a participa cât mai mult posibil la viaţa civilă. Părinţii reacţionează prin supraprotecţie. de mediator între copil şi persoanele străine. Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu handicap. intra în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp. chiar în atelier protejat. Datorită acestui rol suplimentar de mediator. Pe de altă parte. părinţi autoritari (rigizi). Jocul Copiii. şi-1 petrec jucându-se. participarea lor la viaţa civilă. părinţi indiferenţi. Posibilitatea de acces la informaţie este cheia unei vieţi autonome. părinţi exageraţi. copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul.Legislaţia trebuie să ţină cont de drepturile persoanelor handicapate şi să favorizeze. insistă pe răutatea şi ipocrizia persoanelor din anturaj. Mai mult. In acest fel. acceptare. ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul său legat de propria deficienţă. întrucât le oferă şansa de a se juca cu alţi copii. Aceste reacţii au determinat gruparea părinţilor în următoarele categorii: părinţi echilibraţi. cultivând la copil convingerea că lumea în care trăieşte este rea. În alte situaţii. In aceste jocuri sunt necesare minim două 25 . ocupaţiile cu caracter social sau cultural trebuie să fie prevăzute. In cazul în care persoanele handicapate nu sunt în măsura de a-şi exercita în mod deplin drepturile lor de cetăţeni. Putem spune că jocul este «munca copilului». iar persoanele handicapate trebuie să aibă posibilitatea de a-şi procura informaţia ele însele. identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru. copilul capătă informaţii despre lumea în care trăieşte. asigurându-le ajutorul adecvat şi luând măsurile necesare. ei îi împiedică pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de propria deficienţă. reacţiile părinţilor în faţa unui copil cu deficienţă capătă o importanţă majoră. de aceea părinţii trebuie să joace rolul de tampon. părinţi inconsecvenţi. Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi.

copilul cu tulburări de comportament aparţine. iar la cei cu ADHD jocurile trebuie să fie cât mai variate. La această vârstă. În aceste situaţii. dar practici.persoane care se joacă şi comentează situaţiile de joc (loto. integrate în structurile şcolii obişnuite. consolidarea unei motivaţii puternice care susţine efortul copilului în munca de învăţare. copiii cu handicap trebuie să fie înscrişi la grădiniţa din vecinătate. integrarea individuală a acestor copii în aceleaşi clase obişnuite. Totuşi. intră în grupuri subculturale şi trăieşte în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea. el încălcând deseori regulamentul şcolar şi normele social-morale. Din asemenea motive. pot apărea reacţii intense. Perioada de preşcolar este cea mai indicata pentru începerea socializării copiilor cu handicap. este de preferat să se solicite prezenţa mamei până la acomodarea copilului în colectivitate şi acomodarea personalului cu problemele copilului. alături de copiii sănătoşi. colegi). grupului de elevi slabi sau indisciplinaţi.). trebuie să fim atenţi la unele probleme deosebite. grupuri de câte doi-trei copii deficienţi incluşi în clasele obişnuite. Copiii sunt curioşi. corespondenţa totală între solicitările formulate de şcoală şi posibilităţile copilului de a le rezolva. condiţia psihică în care acţiunile instructiv-educative devin accesibile copilului. acest tip de şcolar intră în relaţii cu alte persoane marginalizate. existenţa unor randamente la învăţătură şi în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilităţile copilului sau la cerinţele şcolare. De aceea. socializarea se realizează uşor prin intermediul jucăriilor şi al echipamentelor de joc. Ca urmare. Din acest motiv. Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie. În alte cazuri. Jocurile trebuie să fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului. asigurându-se astfel socializarea. table. de obicei. de asemenea un mediu important de socializare. fiind mereu sancţionat de către educatori. situaţie în care copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa. În perioada de preşcolar se desfăşoară mai ales în grup. copilul cu tulburări de comportament se simte respins de către mediul şcolar (educatori. care se deplasează în fotoliu rulant sau în cârje. 26 . Integrarea şcolară Şcoala este. Integrarea şcolară exprimă: atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează. Ei sunt suficient de simpli şi deschişi pentru a accepta uşor un coleg cu probleme de sănătate. Formele de integrare a copiilor cu CES pot fi următoarele: clase diferenţiate. astfel că ei vor accepta uşor un copil cu deficienţă fizică. cărţi de joc etc. mai ales în primele zile de grădiniţă. Unii copii cu deficienţe au avut experienţa neplăcută a spitalizării şi a separării de părinţi. cuburi. În şcoală. domino. copilul are probleme legate de utilizarea toaletei şi de deplasare.

1998. Albu. 1975.S. Eidos.R. Referinţe bibliografice: Albu.Datorită comportamentului lor discordant în raport cu normele şi valorile comunităţii sociale. Polirom. Iaşi.). Polirom. Creţu.. (coord. de regulă. Dimensiuni ale asistenţei sociale: forme şi strategii de protecţie a grupurilor defavorizate. Botoşani. Miftode. Aceste persoane sunt puse în situaţia de a renunţa la ajutorul societăţii cu instituţiile sale. 2000. S. respinse de către societate. V. C.. persoanele cu tulburări de comportament sunt. Bucureşti. care nu se preocupă de bunăstarea copilului.. Iaşi. Asistenţă psihopedagogică şi medicală a copilului deficient fizic. 27 . 1995. trăind în familii problemă. A. Editura Academiei P. Ionescu. C. Adaptarea socioprofesională a deficienţilor mintal. Curricular diferenţiat şi personalizat.

dezvoltare psihică deficitară. imbecilitate. frenos . Elementele definitorii: . 6. Volta scrie că debilitatea mintală este un deficit permanent al proceselor cognitive care împiedică putinţa împlinirii multiplelor existenţe ale vieţii individuale şi sociale”. folosiţi adesea în literatură. dizabilitate mintală. Handicap cu revelanţă psihologică: Handicapul mintal (Tabel sinoptic) Handicapul mintal poate însemna mai multe lucruri. Chiar dacă diferitele înţelesuri au multe în comun. retardare mintală. avându-şi etiopatogenia în factorii care intervin până la vârsta de 3 ani. Se exprimă prin trei forme: debilitate. Întârzierile mintale sunt stări reziduale de etiologie complexă şi variată. sunt sinonimi cu cel de handicap mintal. ce afectează în principal funcţiile cognitive. caracterizate prin dezvoltarea psihică deficitară. În acelaşi timp procesul patologic poate să împiedice în mod proporţional şi dezvoltarea altor funcţii psihice ca afectivitatea. Definiţii Oligofreniile sunt stări de nedezvoltare psihică sau de dezvoltare psihică incompletă (cuvântul rezultă din alăturarea a doi termeni greceşti: oligos=puţin.suflet). Această nedezvoltare sau subdezvoltare deşi cuprinde de obicei întreaga sferă a vieţii psihice are ca trăsătură principală afectarea proceselor intelectuale. întârziere mintală. în grade diferite faţă de subiecţi de aceeaşi vârstă şi care au avut condiţii similare de dezvoltare. Există suficientă literatură care caracterizează clinic-psihologic-pedagogic handicapul mintal.Cap. Termeni ca deficienţă mintală. ele nu sunt întrutotul identice. oligofrenie. Debilitatea mintală este „un deficit global congenital şi ireversibil. 28 . arieraţie. a gândirii şi îndeosebi a abstractizării şi generalizării. o deficienţă mintală în funcţie de care un subiect nu reuşeşte să se descurce sau să se îngrijească de propria sa existenţă”(Zazzo). caracterul şi personalitatea. idioţie. patologie mintală.

b) Organizarea mintală normală care în faţa unei agresiuni patogenetice sau de suprasolicitare nu poate depăşi anumite limite . încetinire sau o lipsă de achiziţie în dezvoltare. de la imbecilitatea profundă. Iniţial. Simptomatologie organică cu specificitate relativă (neurologică. căruia în literatura de specialitate în limba engleză îi corespunde mental retardation. 29 . sever (25-39).deficienţă dominantă cognitiv-operaţională. cărora le corespunde un anumit QI (coeficient intelectual) după scara Wechsler. 1977: uşor (55-69). biologici şi/sau de mediu.de adaptare sau de învăţare. care acţionează din momentul concepţiei. voliţionale. motrice. comportamentale. endocrinologică). În interiorul acestor categorii sunt cuprinse. corespondentul român înapoiat mintal. iar în literatura franceză se utilizează termenul arrieration mentale. până la încheierea maturizării. în fond. a cărei frecvenţă şi severitate este proporţională cu gravitatea deficienţei. senzoriale. Formele handicapului mintal O primă clasificare este: a) Handicapul de structură mintală care constituie o patologie de organizare şi dezvoltare a personalităţii şi deci se înscrie într-o formă de patologie de evoluţie. Frecvent întâlnim termenul de întârziere mintală. termenul a fost rezervat pentru handicapul fizic apoi s-a extins şi asupra celui mintal. Conceptul de handicap a început să se folosească atunci când se atenţionează asupra existenţei unei distorsiuni în dezvoltare. care se manifestă printr-o stagnare. Dicţionarul de psihologie (1997) dă următoarea explicaţie: persoana dezavantajată ca urmare a unei deficienţe fizice. recomandă conceptul de retard mintal (RM). moderat (40-54). Deficienta mintală este o insuficienţă globală şi un funcţionament intelectual semnificativ inferior mediei. profund (mai jos de 24). 1991) şi Diagnostic Statistical Manual of Mental Disordies (1994) de care se folosesc specialiştii americani şi europeni pentru elucidarea deficienţei mintale. cu repercusiuni asupra întregii personalităţi. printr-o funcţionare intelectuală sub medie (sub 70) care debutează înainte de 18 ani şi care este însoţită de existenţa unor deficite în comportamentul adaptativ.. Se evidenţiază 4 grade de retard mintal. până la normalitatea statistică. toate formele de organizare mintală şi tulburările acesteia. evidenţiindu-se grade diferite. apreciat de Grossmann. Retardul mintal se caracterizează prin câteva niveluri de deteriorare mintală. determinate de factori etiologici. de limbaj sau intelect de la naştere sau în cursul dezvoltării sale o numim persoană cu handicap. The International Encyclopedia of Education (1988. asociată frecvent cu tulburări afective.

i) Deficienţă mintală postmeningială.A. encefalitică etc. ataxiile Fridrich. boala neuronului periferic. 30 . mucopolizaharidoze. boala Werdnig Hofmann. ataxie-telangiectazie etc. paraplegia spastică progresivă familială. deci nu sunt determinate de modificări structurale genetice. c) reversibilitatea totală în cadrul unor limite largi ale normalului. Handicapul prin modificări ale funcţiilor intelectuale Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale. degenerescentă cerebromaculară. hemoragiilor. B. Disritmiile sunt forme de tulburări ale procesului de organizare mintală. h)Deficienţe mintale consecutive accidentelor. fără vreo formă de agresiune cerebrală specifică. Handicapul prin modificări ale organizării mintale Deficienţa mintală: a) Deficienţe mintale induse prenatal prin eredopatii: encefalopatii demielinizante. rubeolă. j) Deficienţă mintală posttraumatism cerebral. toxoplasmoză etc. ectodermatoze congenitale. aberaţii cromozomiale. idioţia amaurotică familială Tay-Sachs etc. traumatismelor cerebrale. infecţiilor. e) tulburările activităţii intelectuale sunt totdeauna secundare. nu de organizare. coreea Huntington. g) Deficienţe mintale consecutive encefalopatiilor mintale cu cauză nedefinită. f) nu produc modificări de durată ale personalităţii. k) Deficienţă mintală postaccidente vasculare cerebrale. e) Deficienţe mintale consecutive cretinismului genetic. rabie etc. Disritmiile sunt caracterizate prin: a) absenţa unei patogenii cerebrale care să fi determinat modificări structurale stabile. alte forme de taxie ereditară. boala Wilson. c) Deficienţe mintale consecutive datorate fenopatiilor infecţioase: lues. atrofia optică familială. e) Deficienţe mintale consecutive fenopatiilor izoimune cu icter nuclear. l)Deficienţă mintală postimunizare: tuse convulsivă. degenerescenţa piramidală. ataxiile spinocerebeloase. d) Deficienţe mintale consecutive embriopatiilor de iradiaţie. d) caracterul fazic şi tranzitoriu. anomalii craniene transmise genetic. Ele sunt induse prin tulburările de ordin patologic sau constitual al organismului în ansamblu. boli ale ganglionilor bazali sau extrapiramidali. boli de deficit sau cauze neclare. b) modificări inegale ca durată şi intensitate a funcţiilor psihice. boli degenerative care împiedică unele tractusuri de fibre nervoase sau fibre neuronale. variolă. b) Deficienţe mintale consecutive bolilor degenerative asociate cu erori metabolice: degenerescentă hepato-lenticulară. distonie musculară.

. o funcţie sau câteva din constelaţia funcţiilor cognitive la nivel senzorial sau intelectual sunt tulburate.tulburările de tip psihotic. Dar această disritmie de evoluţie nu afectează nici zestrea genetică. O privaţiune primară de mai lungă durată poate imprima un ritm mai lent de dezvoltare a întregii personalităţi pe o perioadă mai lungă de timp.tulburări ale limbajului scris. .tulburările nevrotice.privaţiune de joc. .tulburările de memorie. .Prima categorie este cea a disritmiilor intelectuale de evoluţie. . . ci numai capacitatea de recepţie şi prelucrare. 31 . Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale disfuncţionale: .dispraxiile etc.sindromul de nedezvoltare a vorbirii. . . .întârziere în dezvoltarea limbajului.tulburările parţiale ale văzului. . Caracteristica acestor disritmii este dată de faptul că în contextul funcţiilor mintale şi de cunoaştere.traumatisme psiho-afective. auzului etc. Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale de evoluţie: .maladii somatice cronice.tulburări temporale senzoriale.forme de hospitalism. . Diagnosticul diferenţial faţă de deficienţa mintală de structură se face prin proba de învăţare. de la o vârstă foarte mică sau pe parcursul dezvoltării. .privaţiune afectivă sau de cunoaştere. . nici structura mentală. Atât încetinirea cât şi stagnarea dacă sunt condiţionate exogen şi de scurtă durată produc numai tulburări intelectuale de evoluţie.tulburări de atenţie. .tulburări temporale de psiho-motricitate etc.constituţionale (ritm lent de dezvoltare). . Privaţiunea stimulativă a creierului sub aspectul relaţional sau de cunoaştere la vârsta de 1 an produce încetinirea ritmului de dezvoltare mintală sau o stagnare a acestuia.

Această situaţie se traduce în plan clinic prin faptul că deficienţii respectivi sunt nonantrenabili şi practic irecuperabili. gura rămâne întredeschisă. Deficienţa mintală profundă cuprinde copii cu un Q. idioţii au un facies dismorf cu numeroase malformaţii craniofaciale. sub 20 şi o vârstă mintală ce nu depăşeşte 3 ani. a gândirii şi îndeosebi a abstractizării şi generalizării. Această nedezvoltare sau subdezvoltare deşi cuprinde de obicei întreaga sferă a vieţii psihice are ca trăsătură principală afectarea proceselor intelectuale. se balansează ritmic sau devin agitaţi fără motiv. Manifestări psihopatologice şi tulburări comportamentale în relaţie cu gradul de deficienţă. caracterul şi personalitatea. hipostaturali. Ei sunt complet irecuperabili. se autolovesc sau comit acte agresive. lipsită de scop. Vorbirea nu depăşeşte vârsta de 1 an şi jumătate. Expresia feţii e nătângă. Aceştia nu sunt capabili să se ferească de pericolele fizice care le ameninţă viaţa. În acelaşi timp procesul patologic poate să împiedice în mod proporţional şi dezvoltarea altor funcţii psihice ca afectivitatea. Idioţii sunt hipotrofici. Instinctele sunt exagerate. iar degetele prezintă diverse anomalii. În formele grave nu se stabileşte controlul sfincterian. modificări osoase ale coloanei vertebrale. au tulburări endocrine. rămânând paralizaţi în pat toată viaţa. Mişcările sunt imprecise. Înfăţişarea lor e caracteristică. parazitate de hiperkinezii. neputându-şi asigura autoprotecţia şi autoîntreţinerea. de obicei nu reuşesc să achiziţioneze mersul. Dezvoltarea psihomotorie este foarte deficitară. tremurături. Activitatea lor e dezordonată.I. privirea nefocalizată. Ei nu reuşesc să-şi însuşească limbajul vorbit sau scris.DEFICIENŢA MINTALĂ Definiţie Deficienţele mintale sunt stări de nedezvoltare psihică sau de dezvoltare psihică incompletă. 32 . ei stau în pat indiferenţi. rămânând dependenţi faţă de cei din jur toata viaţa.

Deficienţa mintală severă reuneşte indivizii cu un coeficient intelectual între 20 şi 34 şi cu o vârstă mintală de 3 - 5 ani, fapt care le permite să fie slab antrenabili şi parţial recuperabili. Ei reuşesc să-şi însuşească limbajul vorbit dar nu şi pe cel scris, pot dezvolta deprinderi igienice elementare, fiind capabili de acte simple de autoservire. De asemenea, posedă capacitatea de autoprotecţie faţă de pericolele fizice imediate, însă nu pot să se autoconducă în viaţa socială. Dezvoltarea psihomotorie şi motricitatea sunt tulburate prin prezenţa unor sindroame neurologice. Motricitatea voluntară e imprecisă, parazitată de tremurături, impulsuri, grimase, însă bolnavii învaţă să meargă şi pot să achiziţioneze unele deprinderi motorii. Atenţia spontană de regulă vie; memoria uneori diminuată, poate să fie hipertrofiată, excepţională. Gândirea rămâne concretă, dependentă de unele situaţii obişnuite pe care imbecilul poate să înveţe să le rezolve mecanic. Ei nu reuşesc să înţeleagă relaţiile spaţiale, să achiziţioneze noţiunea de număr. Afectivitatea lor e labilă, ei simt nevoia mângâierii, protecţiei, expresia emoţională e vie, sunt uşor excitabili dar se potolesc repede. Le place sa fie lăudaţi. Deficienţa mintală moderată include subiecţii cu un Q.I. ale cărui valori sunt cuprinse între 35 şi 49. Această grupă cuprinde inşi antrenabili şi parţial educabili; ei au o vârstă mintală de 5 - 7 ani, având posibilitatea însuşirii cunoştinţelor primelor două clase primare. Fiind capabili să înveţe o meserie simplă, ei pot să-şi câştige total sau parţial mijloacele necesare traiului şi să se autoconducă, de aceea sunt consideraţi drept recuperabili. Dezvoltarea psihomotorie poate să fie întârziată. Procesele de cunoaştere sunt alterate în mod neomogen, fiind modificată în mod constant numai dezvoltarea gândirii. Atenţia spontană, uneori foarte vie, împiedică pe bolnav să se concentreze asupra unei activităţi. Memoria în majoritatea cazurilor, nu se modifică evident ci din contră dezvoltarea ei mai bună suplineşte insuficienţele gândirii. Gândirea rămâne incomplet dezvoltată, păstrând un caracter concret. Bolnavii ancoraţi în experienţa obişnuită nu reuşesc să depăşească concretul senzorial, să ajungă la stadiul de noţiuni abstracte. De aceea ei nu pot să deosebească esenţialul de neesenţial, generalul de particular, să opereze cu noţiuni elaborând judecăţi şi raţionamente. Vorbirea reflecta dificultăţi de gândire. În motricitate uneori se observă o întârziere în maturizare, iar mai târziu bolnavii rămân cu unele aspecte de insuficientă coordonare în mişcările voluntare. Trăsătura caracteristică a afectivităţii este imaturitatea, exteriorizată prin tendinţa la izbucniri zgomotoase dar de scurtă durată, labilitatea emoţiilor, dependenţa faţă de familie, nevoia de protecţie asociată cu egocentrism ca şi nevoia de satisfacţii imediate.
33

Deficienţa mintală medie constituie grupa cea mai numeroasă a oligofrenilor, reprezentând 80% din ansamblul acestora; coeficientul intelectual al acestor deficienţe este cuprins între 50 şi 70, ceea ce corespunde unei vârste mintale de 7 - 10 ani. Ele se evidenţiază la vârste mai mari, majoritatea lor fiind diagnosticate în perioada şcolarităţii, necesitând o asistenţă orientată preponderent psihosocial. Indivizii cu deficienţă medie sunt în general eumorfici. Prezintă hipoprosexie voluntară şi spontană; astfel, deficienţii mintali prezintă o bună mobilizare, distribuţie şi mobilitate a atenţiei, dar o slabă putere de concentrare, fiind uşor atraşi de stimuli nesemnificativi din mediu. Totodată, ei prezintă şi o anumită incapacitate de a-şi inhiba răspunsuri învăţate, pe care le oferă şi în situaţii inadecvate. Memoria se caracterizează printr-o insuficientă fixare, alături de slăbirea memoriei de scurtă durată. Gândirea se caracterizează printr-un flux ideativ sărac, cu ritm lent al ideilor, iar conţinutul ideativ este legat în mod predominant de aspectele real-concrete ale existenţei. În virtutea gradului înalt de sugestibilitate şi credulitate, deficientul mintal prezintă o mare aviditate de relaţionare afectivă în care îşi caută protecţie şi securitate. Deşi cei mai mulţi sunt ataşaţi şi afectuoşi, unii se caracterizează prin egoism, egocentrism, slabă toleranţă la frustraţie şi situaţii privative, faţă de care reacţionează amplu şi impulsiv. Datorită iritabilităţii şi irascibilităţii sale, deficientul mintal are ieşiri violente în situaţii limită, constrângătoare sau când se încearcă reprimarea acţiunilor sale indezirabile. Aceste manifestări ilustrează fragilitatea organizării lor psihice şi a vulnerabilităţii sporite, atât în faţa tendinţelor interne ale trebuinţelor proprii, cât şi la incitaţiile ambianţei. Intelectul de limită este format dintr-o categorie de indivizi a căror posibilităţi intelectuale sunt mai reduse sub limita inferioară a nivelului mediu. Ei nu reuşesc să-şi completeze instrucţia şcolară, prezentând dificultăţi importante după intrarea în clasa a V-a, a VI-a. Coeficientul intelectual (QI) este 71 - 89 iar vârsta mintală, 12 -14 ani. Ei nu pot atinge faza de gândire abstractă formal-logică, ceea ce face ca să nu poată înţelege raţionamentele formale matematice, procesele de cauzalitate complexă. W. Mayer-Gross atrage atenţia asupra acestei categorii de „proşti, liminari, limitaţi” care ar fi mai numeroasă decât cele 3 grupe anterioare la un loc, iar Peter Hays consideră că intelectul de limită este mai puţin rezultatul unor procese patologice cerebrale şi mai degrabă o creaţie artificială a societăţii moderne cu cerinţele sale faţă de individ. Insuficienţa cognitivă concomitentă şi consecutivă deficienţelor senzorio-neuro-motorii

34

Aceste perturbări, expresie a anomaliilor neurologice centrale sau periferice, limitează aferentaţia senzorială şi, în mod secundar, aria informaţională. Deficienţele senzoriale, mai ales vizuale şi auditive, trec de cele mai multe ori neobservate înainte de şcolaritate, prejudiciind atât randamentul şcolar, cât şi comportamentul general. Astfel, ambliopiile, ca şi alte tulburări de vedere, antrenează un deficit de organizare a percepţiei spaţiale şi motorii, fapt care impietează asupra dezvoltării gândirii categoriale. Hipoacuziile şi în general tulburările de auz determină dificultăţi în organizarea limbajului şi un tablou comportamental de oligofrenie severă, copilul devenind agresiv, bizar, opozant sau, dimpotrivă, inhibat, repliat asupra lui însuşi. Deficienţele motorii, secundare unor leziuni ale sistemului nervos central sau periferic sunt asociate deseori oligofreniei, ca expresie a aceleaşi etiologii organice. Prin deficitul conduitei eupraxice, se determină în mod secundar scăderea informaţiei care, la rândul ei, are drept consecinţă un deficit conceptual cu implicaţii negative asupra dezvoltării cognitive. La fel, şi instabilitatea motorie poate, jena capacitatea de învăţare, iar unele deprinderi motorii condiţionate săşi piardă valoarea lor formativă” (J. de Ajuriaguerra, 1974, p. 645). Tulburările afazo-apraxo-agnozice sunt determinate de leziuni cerebrale şi determină întârzieri în apariţia limbajului vorbit şi scris, cât şi în privinţa posibilităţilor de organizare spaţială a subiectului. Psihoprofilaxia dificultăţilor adaptative în deficienţele mintale O persoană cu handicap mintal, indiferent de severitatea acesteia, trebuie privită ca o individualitate specifică, diferită de alte persoane din aceeaşi categorie. Etichetarea acestor indivizi, reflex al unei mentalităţi simplificatoare, le poate aduce deservicii morale. Fiecare dintre aceştia au probleme proprii şi resurse diferite. Din păcate, cu cât nivelul de afectare al funcţiilor mintale este mai sever cu atât este mai dificilă posibilitatea de comunicare, perceperea diferenţelor şi nevoilor lui şi în consecinţă asistarea. Experienţa acumulată în aplicarea acestor principii generale s-a materializat într-o serie de reguli specifice activităţii de asistare a persoanelor cu handicap mintal: - copiii cu handicap mintal ar trebui să locuiască împreună cu familia; - orice adult cu handicap mintal care ar dori să părăsească casa părinţilor ar trebui să aibă posibilitatea să o facă; -orice alternativă rezidenţială oferită unui astfel de client ar trebui, dacă doresc, să poată locui împreună cu alte persoane fără handicap mintal; -locuinţele alternative ar trebui să fie integrate în mod adecvat în comunitate;

35

M. Madle consideră că normalizarea urmăreşte maximizarea integrării sociale a persoanelor cu handicap mintal.atunci când cadrul familial este intolerant (rejecţie parentală sau din partea fraţilor sau surorilor) sau incapabil să se ocupe în mod decent de persoana cu handicap mintal (deficit mintal al părinţilor.I. psihică de 3-5 ani) Diagnostic asociat Deficienţă mintală medie (Vârsta mintală psihică 7-8 ani) 36 . .i specializate 2 20-34 (20-49) 35-49 Deficienţă mintală severă.atunci când existenţa unor tulburări senzorio-motorii sau somatice asociate necesită tratament şi reeducare intensivă (epilepsia.-indivizii cu handicap mintal ar trebui să locuiască într-un mediu care să includă persoanele de ambele sexe.). .locuiesc în condiţii similare sau apropiate de cele ale persoanelor nedeficiente.se întâlnesc şi comunică cu persoane din aceeaşi grupă de vârstă.folosesc serviciile sociale obişnuite (şcoli. Kohler şi Dubost (1973) consideră că aceasta este necesară în următoarele situaţii: .trăiesc într-un cadru cultural normativ.) 1 Q. Ea poate fi realizată atunci când aceste persoane: . interferenţele nevrotice sau psihotice). . Tabel sinoptic cu formele şi gradele de handicap ale deficienţei mintale (Comentarii cu participare la curs) H. îndeosebi la băieţi). 0-19 Denumirea Deficienţă mintală gravă IDIOŢENIE Alte informaţii Grad de handicap Se comportă ca un copil Gradul I cu însoţitori de 2-3 ani. În legătură cu problema complexă şi deseori spinoasă a plasării într-o instituţie. . suport financiar Nu sunt şcolarizabili. Şcolarizabili. magazine. hiperactivitatea. Sunt dependenţi fizic şi psihic Gradul II cu programe speciale .atunci când anumite momente ale dezvoltării deficientului pun probleme serioase părinţilor (cum este de exemplu. pubertatea. . -indivizii cu handicap mintal ar trebui să fie integraţi într-un ciclu şi un program de viaţă normale.M (D. (Vârsta mintală Semidependenţi (I-II). familie dezorganizată etc. cabinete medicale etc).

7.M. 50-69 Denumirea Deficienţă mintală uşoară.H. Se pot căsători Sintagme substitutive: . învăţământ. Ca perioadă de vârstă aceste manifestări vizează mai ales pubertatea. c) comportament antisocial sau infracţional ce intră sub incidenţa legii prin încălcarea legii juridice. Tulburarea de comportament în sensul larg psihologic (comportamentul fiind definit ca fiind partea efectorie. . Alte informaţii Grad de handicap Vârsta mintală psihică Gradul III cu 10-12 ani. Aici însă discutăm despre acele manifestări ce încalcă normele morale.patologie mintală. . manifestă a activităţii psihice) există în toate bolile având în vedere că relaţia individului cu mediul este tulburată în orice afecţiune. Delicvenţa juvenilă – termen ce vizează mai ales acele manifestări ce intră sub incidenţa legii juridice. în prealabil. b) comportament aberant ce ar cuprinde mai ales acele manifestări ce presupune aspecte patologice ce ar sta în spatele acestei conduite (psihopatii). socială. Nu primesc suport Independenţi. HANDICAPUL COMPORTAMENTAL Sub această denumire se încearcă în ultima perioadă de timp cuprinderea sistematică. . Pentru o abordare sistematică.dizabilitate mintală. sociale şi juridice. ordonată. definirea terminologiei acestui domeniu care este diversă şi relativă. dar şi prepubertatea şi adolescenţa pentru că. Cap. Meserie elementară.) 3 Q.I. juridică etc.handicap mintal. explicativ-terapeutic-educativ-recuperativă a unei categorii relativ diverse de manifestări constituind tulburări ale conduitei sau comportamentului social. Cel mai des întâlnim termenul de – tulburare de comportament – termen ce a pornit şi este folosit mai des (din/şi în) domeniul neuropsihiatriei şi psihopatologiei copilului cuprinzând prin extensie toate manifestările ce constituie abatere de la norma morală. înlesniri la sănătate şi Şcolarizabili (I-IV). El a fost introdus de Shellin şi Smerton ca şi alţi termeni cum ar fi: a) comportament deviant ce ar cuprinde manifestările ce constituie abatere de la norma socială. considerăm că este necesară. financiar. în aceste perioade de viaţă se întâlnesc mai des.M (D. 37 .oligofrenie.

.Găsim apoi. Caracteristica acestei categorii este însă doar acea suită de conduite ce duc la lezarea.social. 38 . . Presupune de obicei acumulări de tensiune psihică. inadaptare ce merge de la simple probleme în procesul de inserţie şcolară sau socială şi până la conduite cu tentă antisocială. .psihopatologic. Alţi autori consideră că toate aceste conduite sunt forme de dezechilibru psihic pornind predominant din sfera emoţională.educativ-pedagogic. Tipuri de comportament dezadaptativ 1. sociale ce-l jalonează. de la o stare la alta. schimbări rapide de polaritate emoţională. . . Străchinaru ar fi tulburări de caracter – caracteriopatii. 1) A. cu o anumită frecvenţă în utilizare. Este un tip de comportament strâns legat de cele două forme anterior enunţate. volitivă şi atitudinală deci ele. după părere lui I. 3. Între aceste limite acceptate social (vezi afectivitatea fotbalistului.juridic. atentarea la integritatea corporală sau vătămarea celuilalt sau a propriei persoane sau chiar la ucidere şi sinucidere. 2. termenul de „inadaptare” opus celui de adaptare (ce constă în procesul de conformare a individului la mediul social). Comportamentul agresiv acele conduite sau atitudini vizând vătămarea sau demersul distructiv (auto şi heteroagresiv) şi care porneşte din străfundurile activităţii psihice de la nivel bazal intructiv-pulsional pe linia impulsului de conservare. bruscă cu scăderea controlului filtrului raţional.) agresivitatea are un evident rol adaptativ. dorinţa de schimbare a acestei situaţii. schimbare ce se produce printr-o „descărcare” bruscă sub forma actelor impulsive. Comportamentul impulsiv ce are specifică modalitatea de reacţie intempestivă. a soldatului sau chiar a solistului.medical. Trebuie subliniat însă faptul că aprecierea acestor forme de abatere de la normă trebuie să se facă ţinând seama de mai multe criterii de analiză şi judecată şi anume: . Comportamentul instabil caracterizat de treceri rapide de la o dispoziţie la alta. Caracteristic tuturor animalelor în acţiunea de supravieţuire şi conservare. vezi agresivitatea etc. comportamentul agresiv devine manifestare de inadaptare doar când depăşeşte aceste jaloane. atitudinală şi comportamentală (vezi hiperkinetism).etico-moral. caracteristic şi omului dar într-o manieră socializată prin interiorizarea normelor moral-juridice.

2. Fuga este un comportament inadaptat prin care individul părăseşte brusc mediul social habitual. dar întotdeauna. Ele duc însă.furt prin spargere. atitudinilor în sensul pierderii valorii social acceptate a acestor conduite. având în vedere că între membrii grupului funcţionează intens un fenomen de transfer informaţional şi afectiv numit empatie. Atunci când se combină cu agresivitate şi violenţă găsim manifestări ca: .4. Comportamentul pervers – are drept caracteristică schimbarea scopului şi sensului conduitelor. perversiunile sexuale).cleptomanie. deci a se realiza. prin specificul lor. Fuga şi vagabondajul. în unele găsind combinaţii ale mai multora din ele în altele dimpotrivă. deci există interiorizate normele şi valorile morale. b. etc. oferă puberului condiţia de a. sociale (vezi minciuna. vorbă şi acţiune. în sensul inexistenţei unui acord între: gând. dominând un anume tip ce dă astfel coloratură specifică manifestărilor respective. a fi acceptat social cu toate defectele lui – grupul reprezentând societatea la nivel restrâns. . Toate aceste tipuri de conduite se întâlnesc în manifestările comportamentale pe care o să le abordăm în continuare. Forme ale tulburării de comportament 1. a găsi un rol şi un statut. Vagabondajul este considerat de către unii specialişti drept o fugă repetată sau o fugă pe timp mai îndelungat. Furtul-însuşirea lucrurilor altuia mergând pe linia trebuinţei de posesie care. Aceste forme de conduită răspund pe moment unor nevoi de iminentă „descărcare” de tensiunile stresante ale mediului. fiind considerată de către cei mai mulţi puberi singura soluţie de „ieşire din situaţie”. la asocierea în grupuri cu tentă şi activitate antisocială (banditismul) grupuri care. Comportamentul demonstrativ-histrionic are drept caracteristică coloratura hedonist-teatralistă vizând obţinerea unor revendicări sau evitarea unor pedepse. alterarea adevărului. în aceste situaţii este exacerbată (uneori acută pe fondul unor necesităţi stringente). a stabili şi dezvolta relaţii sociale: prietenie. iubire.tâlhărie etc. şi mai ales vagabondajul. 3. 2) B. 5. c. deşi există conştiinţa anormalităţii acestui dezacord. 39 . Inadaptarea şcolară este cea mai simplă şi mai puţin gravă formă a tulburării de comportament şi se manifestă prin: absenteism – fuga de la şcoală – atitudine pasivă eventual negativistă faţă de activitatea de învăţare. .

Minciuna sau falsificarea adevărului cu scopul acoperirii unor comportamente inadaptabile sau de a le motiva. 4. Cauze ce ţin de mediul familial: a. 2. necrosexualismul – partenerul este un cadavru. normale. iar în cea de a doua situaţie pentru că. 3. 2. de a obţine ceva. ultrarestrictiv. voierismul sau exhibiţionismul – expunerea organelor sexuale sau consumarea actului sexual cu spectatori. c) Tulburări ale modului de realizare a actului sexual. deviante. masochismul – obţinerea satisfacţiei sexuale numai dacă. în timpul actului sexual este chinuit de către partener. b. 1. masturbaţia sau onanismul – autostimularea sexuală normală în anumite limite de frecvenţă şi vârstă. sistemul educativ rigid. hermafrodismul – bisexualismul.Atunci când se combină cu arta persuasiunii ia forma înşelătoriei. c. 2. vizibil. 5. Se întâlneşte deseori asociată cu forma anterioară (sado-masochistă). dar patologică înainte de pubertate şi după vârsta adolescenţei. 5. Cauze ce ţin de grupul social mai larg (prietenii-şcoala): 40 . Cauzele tuturor acestor forme de manifestare antisociale. 2. în prima situaţie pentru că la vârste mici trebuinţa sexuală nu ar trebui să fie atât de puternică încât să ceară imperios satisfacerea ei. fetişismul – realizarea plăcerii sexuale în prezenţa unui obiect al persoanei ce simbolizează partenerul. Tulburările comportamentului sexual a) Tulburările de dezvoltare ale sexualităţii: 1. pot fi sistematizate astfel: 1. inconsecvent. modele negative. sistemul educativ larg. 4. 4. după această perioadă instinctul sexual este firesc să fie satisfăcut pe căile şi mijloacele specific umane. pedosexualismul – partenerul este un copil. deosebită de minciuna convenţională şi chiar de cea patologică – mitomania care este o tendinţă obsesiv-impulsivă de falsificare a adevărului fără un motiv explicit. b) Tulburări de alegere şi găsire a partenerului: 1. Se deosebeşte mult şi de ceea ce în psihopatologie se numeşte pseudologia fantastică şi se întâlneşte mai des în debuturile discordante sau în dezvoltările dizarmonice de personalitate în pubertate. aberante. gerontosexualismul – partenerul este o persoană în vârstă. 3. zoosexualismul – partenerul este un animal. homosexualismul (lesbianismul). infantilismul sexual. 5. Ajungem astfel să discutăm o altă formă de manifestare a tulburării de comportament şi anume falsificarea adevărului sau minciuna. inconstant. sadism – obţinerea plăcerii numai dacă în timpul actului sexual îşi chinuie partenerul. de a schimba părerea cuiva.

dezordine socială – anomie-alienarea valorilor. Defectele sâcâitoare: . pedagogic şi psihologic.dezordinea . A. 1973) şi „Defectele copilului (Andre Berge .lipsa de îngrijire . grup social (şcolar) refractar. ne sunt două cărţi: „Copilul şi familia” (Paul Osterrieth .lenea . Berge delimitează defectele copilului în 4 categorii: 1. în sens psihanalitic. cerinţe sociale (şcolare) exagerate.a.obrăznicia .încetineala . mai ales ultima unde găsim „in unce” etiologia ontogenetică a devierilor. 1968).dependenţa totală 2.agitaţia . lipsa de tact şi pricepere ale celor puşi să educe. b.murdăria . Defecte umilitoare: . c.spiritul de împotrivire . d. Bucureşti.purtările urâte 3. 3.furia . Bucureşti.Editura Didactică şi Pedagogică. Cauze ce ţin de structura psihică a individului.Editura Didactică şi Pedagogică. Defecte respingătoare: 41 . PERIODIZAREA VÂRSTELOR ÎN COMPORTAMENTUL DEVIANT la copii şi tineri (0-25 ani) În abordarea comportamentului deviant a vârstelor mici (0-10 ani) de mare folos. peste capacităţile de conformare ale individului.nesupunerea .

bătaia poate fi o formă de autoapărare.lăcomia . avânduşi izvorul în educaţie. ceasuri etc. Ştim că fuga de acasă şi vagabondajul împing la înşelătorii şi cerşetorii (un bilet în plus . . . de anumite stadialităţi ierarhice.. .tot în această perioadă se poate manifesta fuga de acasă. poate fi agresivă (pentru a provoca pedeapsa cuiva-frate. cinema etc. foarte rar. cu scopuri evazive sau din lăudăroşenie (copilul imaginează). La copiii mici (0-6 ani) comportamentul are anumite caracteristici: .orgoliul .arivismul .minciuna. cu toată intervenţia plurifactorială a agenţilor stresanţi. aspecte antisociale. prin imitaţie. poate fi reacţii în familiile dezorganizate sau situaţii şcolare tensionate sau.minciuna . Aceste defecte pot fi considerate normale pentru copii normali. în contactul cu societatea sau în diverse slăbiciuni psihicofizice. manifestările devianţei se fac în funcţie de dezvoltarea bio-psihică.).agresivitatea se declanşează uşor şi se poate perpetua şi intensifica. frustranţi. de terorizare sau pentru a lua un obiect.conduitele legate de interdicţii sunt greu suportate (deposedarea de jucării). inadaptarea socială şi. La şcolarul mic (6-10 ani) .plictiseala.o mare sugestibilitate şi o nediferenţiere între eu şi altul. servilismul celor slabi. .comportamentele deviante se manifestă prin dominante ca: teama de sancţiune. conflictele se rezolvă prin bătaie şi se extind latent ca durată. Defecte indiferente: . creioane. mature sau imature. 42 . coleg) sau poate fi din apărare.egoismul .hoţia . Raportat la reperele de vârstă (0-20 ani).tulburările sexuale 4. . mai ales din instinctul de apărare. mai ales la preşcolari.persistă minciuna. în acelaşi timp apare teama de pedeapsă şi „durerile” privării afective. influenţa străzii sau nevoia excesivă de aventură. anxioşi etc.curiozitatea . numai că pot face-şi chiar o fac-trecerea spre manifestările comportamentului deviant.gelozia . ca prim semn al vagabondajului.furtul se manifestă mai ales prin însuşirea obiectelor şcolare (guma. care are o pondere foarte mare în mediul şcolar şi familial. la început ca reacţie de moment sau ca să fie dăruite.). . .răutatea .

La puberi (10-14 ani). .creşte înţelegerea semnificaţiei conduitelor. de secrete de fabricaţie (furtul economic=spionaj). vedetismul exprimat mai ales prin tatuaje (exhibiţionism.112 cetăţeni trimişi în judecată pentru infracţiuni de omor. infracţionismâ2. delicte de circulaţie. . . omorul din neglijenţă sau accidental este mai des.între 18-20 ani. La tineri (20-25 ani) apar în viaţa profesională delapidări.adolescenţa primară .minciuna devine mai subtilă (şi mai densă ca autoapărare). băut. ca apoi să cunoască o scădere.crima este mai rară la adolescenţi. .creşte tendinţa spre chiul (absenteism. cleptomania. de la 207 milioane în 1991. .apare şi se instalează fuga de la ore. vătămare corporală gravă. frică de sine. din imitaţie). furt de idei (copiatul). droguri etc. . furt de brevete.inadaptarea şcolară este legată de atitudini pedagogice inadecvate. În perioada 14-16 ani (adolescenţa secundară) tulburările de comportament (devierile de conduită) au cea mai mare frecvenţă. dar nu prea mare (mai ales acum). aprecieri nedrepte (evaluări defavorabile). fumat. .se dezvoltă dorinţa de afirmare în care are loc identificarea Eu-lui cu modele interdependente de comportament . afaceri frauduloase. În perioada 0-20 ani se pune intens problema adaptării la toate modalităţile de existenţă. a substratului lor moral corect sau deviant.apare tendinţa spre neconformism şi infatuare. lovituri cauzatoare de moarte. furtul de buzunare.55-3%. furt. . perversiuni).goana după spectacular.apar primele experienţe sexuale şi se conturează şi structurează conduita sexuală care uneori poate lua forme deviante (viol.tendinţe de fugă şi opoziţia critică faţă de autoritatea părintească. . ..atracţia străzii: găşti. . evaziune fiscală. depăşind nivelul 1987-1990. chiar faţă de profesori şi şcoală creează uneori conflicte. apoi plagiatul (tot o formă de furt). violuri etc. întârzieri la şcoală.. etc. În aceste vârste de trecere au loc şi debuturi psihiatrice.25-35 ani â valoarea maximă procentuală de infracţionism masculin până la 4% În România: Decembrie 1992â82. Frecvenţa infracţională: .piromania-plăcerea copilului de a se juca cu focul şi cu chibriturile-poate apărea ca o manifestare predelictuală.55% din populaţia vârstei. reuniuni excentrice.20-25 ani â2. Volumul prejudiciilor s-a triplat într-un singur an. escrocherii. experienţa socială devine mai densă. . 43 . acte huliganice.. sinuciderea este cea mai întâlnită. la 617 milioane în 1992.

un act cu consecinţe medicale şi/sau psihologice. prezent astăzi în toate societăţile şi în rândul fiecărei clase sociale. Cap. psihologică. Medicul din Colorado a prezentat atunci „rezultatele unor studii referitoare la fracturile multiple. contextul comunitar. vizibile cu raze X. Suedia . H. 2001: 14). cultural şi social” (Miftode.U. „sindromul copilului bătut”. Droegemuller. Reeducarea se realizează printr-un program de activităţi lucrative şi supraveghere educaţională complexă. are la bază mai multe teorii universal acceptate: medicală. 8 Precizări terminologice (definiţii) ale formelor de abuz „Termenul de «sindrom al copilului abuzat». H.şi la noi e preconizat 12-18 ani). Steele. Silverman. 2002: 7). feministă ş. realizate în America acelor ani. socială. procesul de interacţiune familială. Kempe şi a colaboratorilor săi. În literatura de specialitate se pot regăsi următoarele definiţii: 44 . „Fenomenul de abuz asupra copilului.a. fiind recunoscut drept iniţiatorul domeniului prevenirii abuzului şi neglijării copilului..A. în 1962” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect. diferiţi cercetători care au studiat fenomenul abuzului asupra copilului au propus mai multe definiţii care doreau să evidenţieze caracteristicile şi modul de abordare a acestui fenomen social. 1962)” (Ionescu. ale copiilor bătuţi (Kempe. Aceste teorii conduc la definirea abuzului ca: o încălcare a legilor/a codului penal. exprimând morbiditatea de dezvoltare.. 2003: 1). până la 300 de copii dintr-un milion erau bătuţi. ecologică. Silver. Kempe a impus medicilor pediatri din S.35-50 ani â are loc o descreştere evidentă până la 3% Şcoli speciale pentru delincvenţii minori (SUA. a fost folosit pentru prima oară sub egida medicală a lui C. şi apoi din lumea întreagă. De-a lungul timpului. în 1962. un fenomen multidimensional rezultat din interacţiunea mai multor elemente: caracteristicile părinţilor şi ale copiilor. mai întâi. Conform statisticilor lor.

1989). Comportamentele abuzive ale adulţilor asupra copiilor sunt des întâlnite în literatura de specialitate şi sub denumirea de maltratare a copilului. • Copil în situaţie de risc: „se referă la o populaţie de copii necunoscută ca număr sau ca pondere. psihologice. în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinţilor. Orice act prin care se produc vătămări corporale. 19).” (Ionescu. art. de a căuta ajutor şi de a se autoservi (Popescu. sau a reprezentanţilor legali ai acestora. substantivul maltratare face referinţă la relele tratamente ale căror victime pot fi copiii: violenţe fizice.• Abuz asupra copilului: „profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil prin desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea” (Roth Szamoskozi. de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare. sau a unuia dintre aceştia. există o nevoie de a clarifica conceptul de maltratare în relaţie cu abuzul asupra copilului. de vreme ce aceste două descrieri sunt adesea interschimbabile. art. aceasta fiind folosită pentru a descrie tratarea neadecvată a copilului de către persoanele responsabile cu îngrijirea lui. Freude. a dezvoltării fizice. 1989: 2) sau „orice formă de violenţă. abuzurile sexuale etc. b) Rele tratamente aplicate minorului: „punerea în primejdie gravă. neglijările grave. Maltratarea: „orice formă de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitându-se de incapacitatea copilului de a se apăra. tulburări psihoemoţionale şi expuneri la situaţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil constituie abuz. intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căruia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare” (Codul Penal Român. în privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau abuz). inclusiv violenţă sexuală. Aşadar. 1996). Până în acel moment. 1999: 45) sau „cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului”(N. Conceptul de maltratare în relaţie cu abuzul asupra copilului Apariţia termenului de maltratare „Apărut în limba franceză de-abia în 1987 (Robert. 2001: 13). 1966). dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent” (Rotariu şi colaboratorii. de a discerne între ceea ce este bine sau rău. 306). copiii erau consideraţi proprietatea părinţilor şi constituiau o resursă 45 . maltratarea este un fenomen social care a reţinut atenţia de-abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Chiar dacă nu este un fenomen nou. sau în îngrijirea oricărei alte persoane căreia i-a fost încredinţat” (Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului. prin măsuri sau tratamente de orice fel.

Droegemuller. „Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului: • raport inegal de forţe între victimă şi agresor. cultural. se află în îngrijirea agresorului. fie prin omisiunea intenţionată a îngrijirilor. când un medic din Colorado. • efectele se răsfrâng asupra dezvoltării copilului: încetinirea.economică. vizibile cu raze X. manifestări rejetante. Morellec. Cercetarea a ignorat problema relelor tratamente până în anii '60. mai greu de evidenţiat pentru că nu lasă urme fizice. C. d) victima. exigenţe educaţionale disproporţionate faţă de capacităţile copilului. Heleine. Toate acestea afectează dezvoltarea psihoafectivă a copilului. dispreţuitoare faţă de copil. • neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vis-a-vis de nevoile copilului” (Muntean. psihologic.. copilul nu mai constituie un capital.. 1962). abandon afectiv. fie prin acte brutale voluntare comise contra copilului. comisia de lucru a utilizat ca definiţie de lucru pentru copilul maltratat următoarea aserţiune: „copilul victimă a părintelui sau a adultului care îl are în grijă. în lucrările pregătitoare ale legii referitoare la prevenirea relelor tratamente şi a protecţiei copilului din Franţa. ca şi abuzul sexual. copilul. 2001: 56). reprezentând o mână de lucru în plus. De atunci. în ţările occidentale dezvoltate. 46 . a avut loc o redefinire culturală a reprezentării copilului. a prezentat rezultatele unor studii referitoare la fracturi multiple. El are o valoare afectivă şi este perceput ca o garanţie a unei relaţii afective privilegiate. Steele. Elemente pentru o definiţie a conceptului de maltratare Definirea fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din punct de vedere legislativ. e) abuzul se face cu intenţie distructivă. Silverman. copiii pot exercita funcţii instrumentale (care cresc în importanţă pe măsură ce statutul socio-economic al părinţilor scade) şi face oficiul de furnizor de statut şi/sau de asigurare” (Ionescu. 2001: 13). ci un cost pe care părinţii îl acceptă sau îl refuză. Silver. stoparea sau regresia în dezvoltarea copilului. Henry Kempe. 2001: 56). brutalităţi controlate. Capitalul este perceput acum ca «un bun de consum afectiv». „Din cauză că familia îşi pierde calitatea de producător direct. e) agresorul are un acces permanent la victimă. În unele cazuri. • imoralitatea/iresponsabilitatea agresorului. putând duce până la distrugerea corporală a copilului” (Divet. d) maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) sau prin comiterea cu intenţie a unor acte agresive împotriva copilului (abuz). În 1988. comportamente sadice. 1999)” (Muntean. ale copiilor bătuţi (Kempe. fapte care conduc la răniri fizice sau comportamentale.

abuz fizic sau mental. 14-15): Prima variabilă este limita morală între bune tratamente şi maltratare. 2-3). Variabile care influenţează definiţia maltratării „Putem considera că maltratarea se constituie într-un continuum care merge de la absenţa maltratării până la maltratarea extremă.Dacă avem în vedere aceste lucruri putem spune că. folosind cuvântul maltratare ne referim la părinţi sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea grad încât starea sănătăţii sale fizice şi/sau emoţionale precum şi dezvoltarea sa sunt în pericol (Kempe. Popescu şi dr. care aduce ca şi completare ideea că abuzivă poate deveni şi omiterea unor acţiuni. Răduţ (1998. de a căuta ajutor şi de a se autoservi”. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului defineşte maltratarea ca fiind orice formă de violenţă. În schimb. abuz sexual. Este greu de stabilit limita între normal şi patologic. nu numai comiterea unor acte împotriva copilului: „maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra. Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv şi este condiţionat de diversele variabile” (Ionescu. Luând în considerare cele afirmate mai sus. rele tratamente. 1979). întâlnită sub denumirea de neglijare. de a discerne între ceea ce este bine sau rău. Astfel. O altă variabilă de care trebuie să ţinem cont atunci când definim pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextul socio-cultural în care trăieşte copilul. Toate familiile trăiesc perioade de tensiune. pentru a 47 . de exemplu. acest părinte nu va ajunge la o înlănţuire de comportamente violente care să se constituie în maltratare. o definiţie cât mai expresivă a maltratării poate fi cea dată de dr. momente în care părinţii pot acţiona nepotrivit. Chiar şi părintele cel mai calm poate să-şi piardă răbdarea şi să-şi strângă de braţ copilul care face o criză în faţa casei unui magazin. Cu alte cuvinte. pentru că este foarte clar că nu există o idee universal valabilă referitoare la cea mai bună metodă de a creşte un copil. rezultă că maltratarea copilului cuprinde deopotrivă actele deliberate comise împotriva copilului. dar şi lipsa sau omiterea satisfacerii unor nevoi de bază ale copilului (privându-1 astfel de o dezvoltare normală). fie că este vorba de lipsa îngrijirii (limita între o educaţie prea puţin adecvată şi una neadecvată care motivează o semnalare). abandon sau neglijenţă. 2001: pp. modul de a exprima afecţiunea (limita între o demonstraţie de afecţiune potrivită sau nu) sau pedepsele aplicate (limita intensităţii acceptabile a unei palme date unui copil neascultător). exploatare. A doua variabilă este durata actului de maltratare. p. vătămare. care fac obiectul abuzului.

pentru a realiza o intervenţie în favoarea copilului. care apare în mod normal în familiile cu o funcţionare armonioasă. definiţia diferitelor componente regrupate în conceptul de maltratare depinde de obiectivele profesioniştilor. 1999): 1. este întâlnită în familiile al căror mod de viaţă este haotic. reunite sub titulatura „Probleme legate de abuz sau neglijare”. abuzul sexual şi neglijarea. Trebuie să reţinem că maltratarea este de două tipuri (Gabel. maltratările şi confundarea rolurilor se repetă de-a lungul mai multor generaţii. dar care nu au fost încă maltrataţi. 1993). aceste componente sunt clasificate la „Alte situaţii care pot face obiectul unui examen clinic” în DSM-IV. 1996). când motivul examinării se referă la victimă” (Ionescu. Reperarea precoce a riscului poate conduce la măsuri care să prevină producerea maltratării. din contra. Tipuri de maltratare a copilului „În DSM-IV (American Psychiatric Association. iar neglijarea. Situaţiile din această secţiune sunt codificate pe Axa I.fi operaţionale. în funcţie de legea în vigoare. Neglijarea. Este vorba. Aceste gesturi sunt comise de persoanele care răspund de copil. „Din punct de vedere al intervenţiei în maltratare se identifică două categorii de copii: copii în situaţii de risc de maltratare şi copii victime ale maltratării” (Muntean.5ţ. T74.2. Copiii în situaţii de risc de maltratare: cei care au condiţii de existenţă (viaţă) ce riscă să le pună în pericol sănătatea. 2. Abuzul fizic asupra unui copil poartă codul T74. întreţinerea. educaţia. maltratarea transgeneraţională.1. ale căror relaţii sunt dezorganizate şi în care carenţele. dar poate fi vorba şi despre adolescenţi (Heston. 2001: 16). De exemplu. T74. se referă la omiterea unor gesturi necesare unei bune dezvoltări a copilului. pentru a lua o decizie juridică. în profesiile juridice. se pune accesul pe dovezile de abuz. dar al căror ciclu de viaţă trece prin momente de adaptare care le pun în pericol echilibrul intern. în timp ce. În fine. copiii devenind atunci ţapii ispăşitori ai crizei. despre adulţi. conceptul de maltratare regrupează trei componente principale: abuzul fizic (sau violenţa). 48 . de obicei. Trebuie menţionat şi Y07. definiţiile diferitelor forme de maltratare trebuie să fie adaptabile fiecărui context socio-cultural. 2001: 56).X ş995. maltratarea de criză. moralitatea. în general necesită un sprijin pentru familie astfel ca aceasta să devină capabilă de a creşte copilul. Primele două componente (violenţa şi abuzul sexual) se referă la comportamente inadecvate din partea unor persoane care se află în mod obişnuit într-un raport de autoritate cu copilul.0. profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale sunt preocupaţi mai ales de efectele maltratării. abuzul sexual.

babysitter) având ca rezultat vătămarea copilului. în relaţii cu vârsta copilului şi cu mărturiile copilului (implicite sau explicite în comportamentul copilului). A fost prima formă de abuz recunoscută de specialişti.accidental sau prin infanticid sadic” (IXth ISPCAN. dar şi pentru formele de neglijare şi abuz emoţional şi sexual. iniţiatorul domeniului prevenirii abuzului şi neglijării copilului. până la formele de abuz fizic (bătaie. exploatare prin supunere la munci nepotrivite cu vârsta) şi abuz sexual (inclusiv expunerea la situaţii imorale). Adesea prin îndepărtarea copilului de relaţia maltratantă semnele dispar. În general abuzul fizic asupra copilului presupune folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul (părintele. mergând de la forme minime până la injurii fatale. a neglijării severe cu consecinţe grave asupra dezvoltării fizice şi psihice. Kempe. 1985) (Muntean. El presupune pedepse ca: aşezarea în genunchi a copilului. lovirea. asocierea leziunilor. Abuzul grav. depreciere. legarea lui. Categoria copiilor abuzaţi fizic îi 49 . otrăvirea. mentale. ca fiind: «atacuri neaccidentale sau injurii fizice. a abuzului sexual. provocate copilului de către persoana care îl îngrijeşte»„ (apud. rănirea. c) copii neglijaţi: d) copii expuşi abuzului emoţional. e) copii expuşi abuzului sexual (Killen. în literatura de specialitate există o diferenţă uzuală între patru tipuri de maltratare: b) copii expuşi abuzului fizic. intoxicarea etc. schingiuire. mai ales asupra unui copil mic. 2003). poate conduce la moarte .Copiii victime ale maltratării: cei care sunt victimele violenţei fizice. Termenul de abuz asupra copilului folosit pentru prima dată de H. Lynch. Abuzul fizic „Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz. Abuzul fizic asupra copilului „reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie de răspundere. forma. 1998: 26). exigenţe sau constrângeri nerealiste. „Variaţiile abuzului se înscriu pe o gamă largă de intensităţi. părintele de plasament. umilire. 2001: 48). ceea ce constituie o dovadă în plus a maltratării. repetat. tutorele.” (Salvaţi Copiii/Alternative Sociale. European Conference on Child Abuse and Neglect. de la maltratarea lejeră. violenţă verbală). În general se evaluează locul. simpla neglijare (indiferenţă faţă de nevoile fundamentale ale copilului şi faţă de îngrijire) ori diferitele forme de abuz emoţional (injurii. putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau potenţială. nu doar pentru abuzul fizic. 2002: 11). „Copiii expuşi maltratării formează un grup foarte eterogen. Kempe pentru a descrie copilul bătut este astăzi folosit pentru toate formele de maltratare. ironie. şi definită de H.

atunci când este legată de corectarea unui tip de comportament). Guttman şi Seelly (1986). dezvoltarea şi echilibrul emoţional” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect. dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă a altei persoane asupra abuzatorului şi legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forţei în situaţii sociale speciale”(Miftode. înfricoşarea copilului prin izolare. Violenţa fizică se exprimă prin diferite gesturi aplicate copilului. „călirea” prin reguli stricte. 8). fie ignorarea emoţiilor pozitive sau negative. Germain şi Hart (1987) au propus definirea abuzului psihologic ca fiind o formă distinctă de rele tratamente” (RofhSzamoskozi. văzută ca modalitate de reducere a tensiunilor acumulate. 2003). fără drept de negociere. Garbarino şi colegii săi considerau în 1986 că maltratarea psihologică nu trebuie considerată ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme de rele tratamente. 1999: 49). ci . în mod intenţionat. precum şi a nevoilor de protecţie a copilului. precum şi Brassard. de către o altă persoană. Anumite forme de maltratare au însă. închizându-1 în spaţii întunecoase. în acest fel. 2001: 17). „Se poate face distincţia între violenţa «legitimă» pentru abuzator. făcându-1 să aştepte cu încordare. pentru că ele au consecinţe grave asupra dezvoltării copilului. afectându-i. ca instrument. care este justificată în ochii acestuia (de exemplu. Abuzul emoţional (psihologic) „Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au componente şi consecinţe psihologice. care jigneşte.dimpotrivă . ironizează. nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul. în momente semnificative sau repetat. şi violenţa «nelegitimă». Acestea sunt consecinţele cel mai des semnalate şi identificate de medicii din spitale. „Gelles şi Straus prevăd două stadii de dezvoltare a patternurilor abuzive şi de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori al abuzului: expresivitatea violenţei în abuzul fizic. tocmai mijloace de natură psihologică. care pot pune în pericol viaţa copilului. subordonată faţă de ele. arderea copilului cu ţigara)” (Ionescu. batjocoreşte. devalorizează. Printre consecinţele comportamentelor extreme care pot fi regăsite în semnalările referitoare la copiii abuzaţi fizic putem cita: arsurile de ţigară. „Abuzul emoţional asupra copilului este un comportament comis intenţionat de un adult lipsit de căldură afectivă. fie intruziunea emoţională. Garbarino şi colaboratorii definesc abuzul psihologic comis împotriva unui copil ca fiind „atacul concertat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine şi a competenţei sociale a copilului” (1986. p. Abuzul emoţional reprezintă respingerea copilului ca fiinţă. hemoragiile interne.include pe cei care au fost răniţi în mod deliberat. fracturile. de aceea cercetători ca Garbarino. 2002: 165). precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri. gesturi care pot merge de la pedepse corporale excesive până la comportamente extreme. 50 . nejustificată (ca de exemplu.ar trebui să fie luată ca pilon central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării familiei.

spre copiii mai mari. „Copilul se poate afla în aceeaşi cameră sau poate auzi schimburile verbale violente dintr-o altă cameră. 2001. adesea împotriva mamei. coruperea. Mai pe scurt.87 ani. de obicei. copiii violentaţi psihologic au în medie 7. conform căreia trebuie păstrat secretul presiunilor exercitate de abuzator şi. 2001: 18). însă uneori şi împotriva fratelui sau surorii” (Ionescu. nu în ultimul rând. prin definiţia sa. După un studiu realizat de American Association for Protecting Children (1988). în timp ce cei abuzaţi fizic au 5. 51 . insensibilă. exigenţele excesive. sau ameninţările. respingerea. copilul este abuzat emoţional prin supunerea la practici bizare-magice sau pseudo-religioase. blamându-1. Tot abuz emoţional poate fi considerată şi atitudinea autoritară dominatoare. abuzul sexual împotriva copilului este obligarea sau îndemânarea acestuia. pp. ameninţându-l cu abandonul. care sufocă independenţa copilului.dezamăgindu-1. 17-18). de către o persoană adultă. Aceasta survine atunci când copilul este martor al violenţei din mediul familial. de exemplu. convingerea. Latimer (1998) include expunerea la violenţa familială ca entitate a maltratării. Violenţa psihologică se caracterizează printr-o formă de violenţă repetată şi susţinută” (Ionescu. Uneori. Poate.o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului.54 ani.deşi conţine certe elemente de abuz fizic şi psihologic . prea încărcată. ca. refuzul). forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care servesc obţinerea de către adulţi a plăcerii. îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu. Abuzul sexual asupra copiilor este un fenomen nou cu care se confruntă specialiştii şi opinia publică în general. Majoritatea copiilor martori ai violenţei familiale văd agresiunea comisă împotriva unuia dintre părinţi. Abuzul sexual cuprinde: atragerea. Abuzul sexual Abuzul sexual asupra copilului este . care pun copilul în situaţia de eşec. mai ales din cauza faptului că acesta nu este raportat de obicei datorită mentalităţii părinţilor sau persoanelor care îngrijesc copiii. denigrarea. pedepsele abuzive şi izolarea. Este greu de estimat incidenţa acestui fenomen. umilirea. abordându-l cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli. să participe la activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. minţindu-1. să observe consecinţele unei lupte dintre părinţi (contuzii sau ferestre sparte). „Abuzul emoţional sau violenţa psihologică regrupează în acelaşi timp violenţa verbală (insultarea copilului. ameninţarea cu moartea. folosirea. De menţionat că toate celelalte forme de abuz au o componentă emoţională. Faţă de abuzul fizic. de asemenea. ambientală. violenţa psihologică este îndreptată. Asistarea copiilor la scenele de violenţă dintre părinţii lor este de asemenea considerată o formă specifică de abuz emoţional. comunicând cu el într-o manieră neclară.

sub ameninţarea că va crea necazuri abuzatorului. Copiii sunt dependenţi de cei care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice şi emoţionale. Astfel. precum şi de către alţi adulţi de „încredere” (de exemplu. emoţionale. prin obligarea copilului la alte activităţi decât cele şcolare sau la vagabondaj. Neglijarea mai este definită ca reprezentând condiţiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului. pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuviinţarea informată.este mult mai dăunător decât un abuz extrafamilial). Din această cauză abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârşit de părinţi.datorită faptului că opinia publică nu este încă pregătită pentru a reacţiona în astfel de cazuri. ca pipăirea şi apoi masturbarea sau intromisiunea orală.incestul în special . de vârsta copilului şi de caracteristicile episoadelor de abuz sexual (frecvente. bunici (Margoliu 1992. Adultul foloseşte astfel copilul pentru satisfacerea propriilor sale nevoi (Finkelhor. prietenul mamei) (Margoliu 1992. fie intenţionat. pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale” (apud. modalităţile neadecvate de răspuns la nevoile sale emoţionale” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect. Impactul abuzului sexual depinde de identitatea abuzatorului (un abuz intra-familial . cu sau fără penetrare etc. anală sau genitală. c). 1998. precum şi limitarea accesului la educaţie” (Organizaţia Salvaţi Copii/ Alternative Sociale. „Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înţelege. omiterea încurajărilor aşteptate de copil. neglijarea educaţională implică tot ceea ce ţine de frecventarea unei forme de învăţământ. „Neglijarea copilului presupune privarea minorului de satisfacerea nevoilor sale biologice. emoţionale şi de dezvoltare psihică. fie din neatenţie. iar neglijarea emoţională presupune ignorarea evenimentelor importante din viaţa copilului. pp. Neglijarea „Considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz. profesorul. de medicamente sau de domiciliu. „Abuzul sexual săvârşit de către cei ce îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activităţi. de îmbrăcăminte. 39-40). neglijarea fizică se referă la privarea de alimentaţie. a) şi alte rude apropiate (Margoliu 1994). permite 52 . Raport of the Consultation on Child Abuse Prevention-WHO. 2002. 2003). p.). 1986)” (Killen. de dezvoltare fizică şi psihică. 12). de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor sau revistelor porno până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală. de a-i asigura nevoile biologice. Copilul este supus unei relaţii de dependenţă culpabilizatoare. 2002: 13). Organizaţia Salvaţi Copiii/ Alternative Sociale. în care el trebuie să respecte tăcerea în ceea ce priveşte abuzurile sexuale. b). neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul. vecinul sau persoana care îngrijeşte copilul (Margoliu 1992.

copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi/sau nu reuşeşte să asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice. locuinţă cu spaţiu şi igienă necorespunzătoare. 10. la tulburări de echilibru emoţional şi la consecinţe fizice pe plan psiho-somatic. Cele mai grave forme de neglijare sunt: • neasigurarea unei alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului. Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil.dezvoltarea bio-psihi-socio-culturală. abuzurile fizice au adesea repercursiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale sau sunt însoţite în mod expres de un comportament sexual” (Rofh-Szamos-kozi. „Evantaiul formelor de rele tratamente este larg. emoţional (mai ales dacă munca este umilitoare) sau sexual (prostituţia. Clasificarea abuzurilor în abuz fizic. cel psihic sau sexual poate conduce la retard în dezvoltarea intelectuală. cel moral şi cel sexual. iar abuzurile sexuale sunt însoţite cel mai adesea de vătămări fizice şi întotdeauna de vătămări emoţionale. de fapt. psihic. cuprinzând toate aspectele personalităţii: cel fizic. emoţional. ele se întrepătrund. în legendele omenirii şi în poveştile pentru copii. f) lipsa de preocupare pentru educaţia copilului. 8. Astfel. putând induce tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv. cel psihic (emoţional). • insuficienta supraveghere. 9. Abuzul fizic are şi consecinţe psihice. h) abandonul copilului. El poate fi regăsit oriunde şi oricând în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti. Dacă formele de rele tratamente se întrepătrund. moral şi sexual. prin efecte grave pe care le produce. care se manifestă simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor personalităţii copilului. dezinteres faţă de starea de sănătate a copilului. abuzul economic poate deveni abuz fizic (dacă munca depăşeşte capacitatea fizică a copilului). Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului . necesită intervenţie promptă şi adecvată. există o împletire a diferitelor forme de abuz. De obicei relele tratamente cuprind şi laturile fizice ale personalităţii. astfel încât fiecare formă de abuz prezintă componente din celelalte forme. intelectuale şi emoţionale ale unei persoane. Chiar dacă există o diferenţă uzuală între tipurile de abuz asupra copilului. fenomen care este prezent în 53 . g) privarea copilului de afecţiune.şi. neasigurarea unei îmbrăcăminţi adecvate. 1999: 45). sexual este artificială pentru că. De asemenea. abuzul fizic. desconsiderarea personalităţii celui deal doilea. pornografia). abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi psihice asupra copilului. „Abuzul înseamnă violenţa adultului împotriva copilului. cu atât mai mult coexistă consecinţele lor. în artă şi literatură.

Agresarea copilului în mod deliberat de către adultul în grija căruia se află el. Pecora et al. cazul în care părintele aruncă spre copil cu diverse obiecte . cele mai multe abuzuri asupra copilului au loc în familie. el prezintă adesea semne fizice cu diverse grade de gravitate: hematoame.victimă a agresiunii parentale Uneori părinţii îşi îndeplinesc bine funcţiile de părinţi. mai aproape sau mai departe de căminul nostru.lealitatea noastră astăzi. 1999: 46). echimoze. Nu toate leziunile fizice sunt însă accidentale. în privinţa acestui tip de definiţie se pune întrebarea dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de violenţă care nu au provocat vătămări la comitere. este definită ca abuz fizic. dar în situaţii de criză ajung să-şi abuzeze copilul. probabilitatea crescută a vătămărilor (de exemplu. leziuni interne: plăgi. dar şi de tradiţiile pe care le urmăm în creşterea copiilor şi de capacitatea de a ne controla impulsurile” (RothSzamosközi. Cap. arsuri. prin repetare. 1999: 46).şi ar putea 54 . dilatări. cu scaunul .de pildă. dar care include. Din nefericire. 9 Copilul abuzat fizic Copiii abuzaţi fizic şi tipuri de comportamente abuzive în mediul familial Copilul . provocarea de leziuni sau otrăvirea lui. „Copilul este o fiinţă vulnerabilă. iar alteori aceştia îşi neglijează de la bun început copilul şi îl expun constant la abuzuri fizice şi emoţionale. 1998) care trebuie luate şi ele în considerare în cazul aprecierii gravităţii actului violent. (1992) dau o definiţie care merge în acelaşi sens şi anume: „abuzul fizic este vătămarea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află un copil la un moment dat” (Roth-Szamoskozi. Acest fel de abuz este însoţit de traume psihice imediate sau ulterioare (Popescu. fracturi. vătămat. iar forma de abuz cea mai frecvent întâlnită este abuzul fizic. Răduţ. în funcţie nu numai de valorile noastre.

profesioniştii au nevoie de criterii de diferenţiere între diversele tipuri de abuzuri. paralizia şi întârzierea în dezvoltare. Ele pot fi. Dar judecarea comportamentelor în funcţie de majoritatea legilor existente se face în mai mică măsură pe seama intenţiilor oamenilor şi în mai mare măsură pe seama actelor comise efectiv şi a consecinţelor acestora. să nu fie evidente decât târziu. Razele X pot arăta. Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului. de la ciupituri. Acest efect poate conduce la sângerări ale meningelui. Astfel. anxietatea.foarte uşor să-1 rănească). Situaţia poate fi chiar şi mai complicată. sau în interiorul ochiului. produse cu ajutorul încălzitoarelor sau al fierului de călcat” (Killen. mai ales bebeluşilor. de asemenea. pe termen lung. 1998: 27). Puteţi găsi exemple de contuzii pe spatele sau fundul copilului. există acele contuzii care nu arată foarte diferit de cele pe care copiii şi le fac adesea la joacă. Alte vătămări provenite frecvent din abuzul fizic deliberat sunt mâinile şi picioarele rupte. trântiri ale copilului. Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe cum ar fi epilepsia. Pe lângă aceste răni. Aceste experienţe se cumulează vătămărilor emoţionale. lăsate de palme sau obiecte. pe picioare sau braţe. Sechelele pot. pot avea efecte mult mai serioase. lovituri. Este vorba de copilul care a fost trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se opreşte din plâns. loviturile la cap făcute unui copil mic. cară arată folosirea unor obiecte sau a mâinilor. care nu mai are control asupra propriilor acte şi care este capabil să provoace vătămări fizice. Ideea extinderii definiţiei nu se produce doar că rezultantă a durerii fizice. Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile şi arsurile (Mobbs. 1996). protestul şi disperarea noastră. Scuturări puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a capului (Dykes. Localizarea rănii. semne ale unor fracturi 55 . Arsurile provin adesea de la ţigări. precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri. copilul este lăsat să se adapteze şi să facă singur faţă acestor experienţe abuzive care vin din partea celor care se consideră că ar trebui să-1 protejeze. vârsta copilului şi explicaţia felului în care acestea au apărut. 1996). chiar dacă acestea nu sunt observate imediat. de multe ori. ci şi ca urmare a ameninţării cu violenţa şi a trăirii iminenţei acesteia. cum ar fi de exemplu. de asemenea. şi atunci să nu fie asociate cu abuzul. Contuziile pot apărea de la ciupituri. cum ar fi accident de maşină (ciocnire frontală). criterii pe care le construiesc pornind de la nivelul de suferinţă produsă copilului (Mardiker. Asemenea semne vizibile ale traumei sunt şocante şi trezesc furia. pot indica totuşi abuzul. 1986). experienţele sale avute cu un adult. „Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod deliberat. în membrana protectoare a creierului. care. urme de degete pe obraji. datorită faptului că vătămările cele mai grave nu au în mod necesar nici un semn exterior. Aşadar. Nu reuşim de fiecare dată să observăm suferinţa. vătămare care ar putea apărea în alte circumstanţe. precum şi ochi vineţi ca urmare a loviturilor primite. neajutorarea şi disperarea copilului.

Garbarino. el ajunge «să-i înnebunească» pe părinţi. Acest lucru este însă extrem de dificil de evaluat.” (Killen. 1980. agresiunea care se doreşte direcţionată spre unul din soţi poate fi adesea canalizată spre copil. De la o zi la alta copilul se obişnuieşte cu faptul că adultul îl abuzează. Este greu de realizat însă o diferenţiere clară în practică.” (Killen. vânătăile dispar. Toate acestea sunt probabil mult mai pronunţate în cazul şomajului extins sau al altor dificultăţi. 1989. oasele se sudează. din acest moment. 1993). Carty. deoarece decisiv. „S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. De multe ori există o legătură strânsă între pedepsele fizice. Copilul trăieşte zilnic în această situaţie. Altele fac diferenţa între abuzul activ şi cel pasiv. îşi descarcă frustrările şi agresivitatea pe copil. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi neprotejării copilului. „Există situaţii care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz. Copilul învaţă să se perceapă ca „un copil rău” care nu merită dragoste şi îngrijire. Pentru a nu risca o nouă respingere. 1998: 28) Ceea ce începe ca o relaţie disciplinară poate sfârşi ca abuz. este modul în care părinţii îşi vor stăpâni tensiunile 56 . Copilul pare să funcţioneze în familie ca un fel de «ţap ispăşitor». Dacă un copil are anumite probleme de sănătate. atmosfera emoţională din casă şi atitudinile părinţilor sunt încă prezente. În situaţiile în care copilul respins devine turbulent. manevrarea mai dură a copilului poate avea serioase consecinţe care cu uşurinţă pot fi considerate ca abuz fizic. iar toate acestea îl duc pe copilul abuzat fizic într-o stare confuză (Rohner şi Rohner. la nivele diferite de conştientizare. Covitz. S-au prelucrat diferitele categorisiri ale abuzului fizic. 1998: 28). dar nu neapărat foarte grea. Neîncrederea. cu toate că aceste consecinţe nu ar fi fost atât de severe în cazul unui copil sănătos. percepute ca metode de educare a copiilor. în conflictele maritale. Cu toate acestea copilul trăieşte mai departe în incertitudinea şi anxietatea unui nou abuz. Se aşteaptă să fie respins. totul petrecându-se cu repetate abuzuri fizice. Spaima trece. Gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor. O situaţie mult mai complicată pare să apară atunci când copilul reprezintă o proiecţie negativă pentru părinţi. cum ar fi o fragilitate a oaselor (osteogeneză imperfectă) (Peterson şi McAllison. Unii dintre aceşti copii sunt rejectaţi în mod extrem încă de la început. Este posibil ca abuzul să se fi perpetuat dintr-o perioadă cu mult anterioară apariţiei şansei ca o persoană sau situaţie să permită depistarea acestuia. va încerca să se apere folosindu-şi toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei celor mari. Unele fac diferenţa între rănile dovedite sau admise a fi deliberate şi suspiciunea legată de asemenea răniri. 1986. Dacă părinţii recunosc sau nu faptul că au cauzat vătămări copilului depinde foarte mult de relaţia lor cu asistentul social. şi abuzul fizic asupra copilului. Părinţii.anterioare. şi adesea fraţii şi surorile. 1986. Flaser. 1988) iritantă.

• Consumul de alcool/drog. furie. a căror părere ca profesionişti are un rol decisiv în stabilirea situaţiei reale: abuz sau accident. cu toate acestea. Clausen şi Crittenden (1991) au găsit că abuzul emoţional a fost prezent în aproape toate cazurile de abuz fizic şi că abuzul emoţional a fost cel care a cauzat cele mai mari daune dezvoltării copilului.. ceea ce ne depărtează de o evaluare clară a situaţiei familiale în momentul apariţiei rănii.). medici. Este important să fim conştienţi că mărimea sau gravitatea vătămării nu e în mod necesar o măsură a gradului de patologie a familiei. precum şi resursele acesteia sunt slab evaluate. Există tendinţa de a ne concentra atenţia asupra vătămării în sine şi mai puţin asupra situaţiei în care aceasta a avut loc. Spaima. • Dispute şi violenţă maritală (copilul intervine între părinţi în momentul incidentului). • Lipsa de supraveghere a copilului. poliţişti etc.interne. Pentru a putea deosebi abuzul de accident este necesar să cunoaştem caracteristicile accidentului şi caracteristicile abuzului asupra copilului. 1998: 30) Diferenţa dintre accident şi abuz fizic asupra copilului1 În general.” (Killen. cum ar fi cazul în care copilul trântit cade pe cimentul unei încăperi de baie în comparaţie cu cel care cade pe carpetă. Vătămarea fizică este. 2002). „Consecinţa abuzului fizic depinde şi de anumite elemente de şansă. paragraful 30): „Nu este permisă expunerea copilului la violenţă sau comportarea faţă de acesta în orice alt mod prin care sănătatea lui emoţională şi fizică ar putea fi periclitată”. atunci când părinţii abuzatori sunt interogaţi cu privire la contextul abuzului. Disciplinarea fizică este deja interzisă prin lege în unele ţări.) . premeditate (Irimescu.. Potrivit legii norvegiene (Legea copilului 1981. stres. doar temporară. educatori.sunt rezultatul unor izbucniri fără intenţia de a răni copilul şi nu acte sadice. chiar dacă este vorba despre una serioasă. Accidentele au loc datorită: • Pierderii controlului (copilul este împins). Abuzul emoţional trebuie să fie în centrul atenţiei noastre. precum şi climatul emoţional asociat sunt pătrunzătoare şi de durată. De o reală importanţă în acest sens este colaborarea între specialiştii care investighează cazul şi cu care asistentul social lucrează în echipă (psihologi. 57 . aceştia nu recunosc că ei sunt cei implicaţi direct în comiterea abuzului asupra propriului copil şi reclamă un accident care s-a întâmplat fără ca unul din ei să aibă vreo participare. In modul acesta. „Accidentarea copilului este neintenţionată şi se referă la rănirea ce are loc atunci când adultul este mai puţin precaut faţă de riscuri (oboseala. limitele familiei.

h) îngrijirea inversată . 1999: 46). educatori. accidentări . g) diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul (exemplu: cazul copiilor arşi cu ţigara de concubinul mamei/violenţa fizică asupra copilului de către concubinul mamei . ţinând seama şi de vârsta copilului. însă. maxim două. de a sta tot mai mult timp împreună.care trebuie citite de asistentul social înaintea interviului iniţial. De asemenea. copilul este foarte fericit dacă nu este împreună cu părintele care îl abuzează. f) comportamentul non-verbal al copilului (teamă.ambii oligofreni). Este important de ştiut că nici un semn luat în considerare nu ne permite afirmarea unei situaţii de maltratare. de tensiune. nivelul de sănătate fizică al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de către persoanele care au această îndatorire” (RothSzamoskozi. plâng când se apropie cel ce i-a abuzat. manifestă nelinişte la despărţirea de celălalt părinte şi au tendinţa de a le cere acestora tot mai multe favoruri. f) existenţa unor rapoarte medicale anterioare. în general răspund cererilor formulate de părinţi. Sănătatea fizică este un standard central al calităţii vieţii copilului. g) părinţii devin iritabili dacă sunt întrebaţi asupra împrejurărilor care au condus la producerea accidentului. „Uneori. partea de corp unde apărea leziunea. manifestă ostilitate. forma ei. f) părinţii nu oferă o explicaţie coerentă şi concisă în legătură cu leziunile copilului.servesc mama cu o ţigară şi aduc băuturi alcoolice. Clasificarea abuzului fizic asupra copilului „Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse forme de asistenţă copiilor (medici. 2002: 165): • existenţa unei perioade lungi şi inexplicabile de la incident până la prezentarea la tratament (abuz).Pentru a deosebi abuzul de accident trebuie cunoscute câteva caracteristici ale abuzului (Miftode. Criteriul grijii faţă de sănătatea copilului şi al căutării surselor de vătămare fizică este central în protecţia copilului. manifestă reluctanţă în a exploata restul lumii şi trăiesc sentimentul că le lipseşte dragostea şi sprijinul). 58 . sunt suficiente pentru a afirma existenţa unor situaţii de maltratare. asistenţi sociali. în cazul unui accident părinţii aduc copiii la medic într-o oră. locul. h) părinţii încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme.copilul caută în acest mod constant să aibă grijă de părinţi . au o certitudine diferită de suferinţa parentală. psihologi). Anumite boli sau accidente pot provoca simptome asemănătoare. g) în situaţii de stres. răniri. asocierea între anumite tipuri de leziuni.

ale piramidei nazale. fracturi în diferite stadii de vindecare. în stadii diferite de vindecare. k) la copiii mai mari. Bănuiala existenţei unor rele tratamente aplicate copilului (sindromul Silverman) vine din asocierea fracturilor cu alte leziuni semnificative sau din descoperirea unor fracturi vechi. brutale a părului. 2003: 7). cum ar fi: epilepsia paralizia şi întârzierea în dezvoltare. -Vătămări corporale (oase. în forme neobişnuite. gât sau trunchi. 59 . i) la sugari: deformarea grosolană a unui membru este foarte rară. j) se înregistrează mai degrabă o umflătură.Se poate întâmpla ca semnele şi simptomele identificate să dispară prin îndepărtarea copilului de mediul său familial. hematom subdural. Fracturile cele mai frecvent întâlnite sunt cele ale membrelor. picior). arsuri a căror configuraţie indică forma obiectului cu care au fost produse). lovituri la nivelul capului (fracturi craniene. 2002. în funcţie de gravitatea vătămărilor şi de consecinţele lor asupra sănătăţii şi dezvoltării copilului. Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului chiar dacă acestea nu sunt observate imediat (exemplu. Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului. arsuri pe fese şi organele genitale indicând imersia în lichid fierbinte. arsuri de gradul unu. rupturi de organe. muşchi) sau vătămări ale organelor interne. Fracturi ale membrelor: felul în care apar din punct de vedere clinic şi în radiografii depinde de vârsta copilului. fracturile de membre nu au nici un caracter specific. eroziuni (pe faţă. pp. neputinţa sau durerea la realizarea anumitor mişcări (cele mai frecvente sunt fracturile de diafiză. 12. pe zone neexpuse vederii directe). Dacă se petrece acest lucru. doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă (arsuri de ţigară sau trabuc. ale mandibulei. (Ghid pentru profesionişti. fracturi multiple la copilul sub 2 ani. fracturi ale oaselor lungi (braţ. agregate sau oglindind instrumentul cu care au fost produse. 166-167): 11. spate. hemoragii retiniene). deformare sau imobilitate. plăgi. alopecie (chelie) consecutivă smulgerii repetate. hemoragie internă. abuzul fizic se poate clasifica în următoarele categorii (Miftode. Fracturile coastelor şi ale craniului sunt dificil de identificat în absenţa unor radiografii. durere. diagnosticul se poate considera confirmat prin chiar acest fapt” (Ghid pentru profesionişti. membre inferioare. pe zone mari din trunchi. edem cerebral. copilul care a fost trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se opreşte din plâns”. vătămări corporale uşoare: vânătăi. 2003: 6). caracterizate prin schimbarea coloraţiei normale. coapse. arsuri provocate de funie pe braţe. cele prin smulgere metafiziară). Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe. ale coastelor precum şi fracturi la nivelul craniului. fese.

lovirea copilului cu băţul. Poate fi invocat de către părinţi 60 . unei stări de dependenţă alcoolică sau consumului excesiv de medicamente al părinţilor. disciplinarea fizică a unui copil mic. datorate toxicomaniei părinţilor. a medicaţiei prescrise. Aceste tipuri de activităţi pot afecta echilibrul psihic al copilului. electrocutarea. imobilizarea copilului în cătuşe sau frânghii. gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor. constrângerea copilului de a sta în cadă cu apă rece. trasul de păr. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi neprotejării copilului. încuierea copilului afară pe vreme rece şi fără haine potrivite. folosirea armelor mortale în apropierea unui copil. administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului (diete bizare. În ambele cazuri. victimizând copilul. Cazuri particulare (Ghid pentru profesionişti. cureaua sau cu alte obiecte în cap. securitatea sau bunăstarea copilului) . • minori exploataţi prin muncă . răsucirea forţată sau îndoirea părţilor corpului copilului. a medicamentelor curente şi a cantităţilor mari de alcool. lovirea capului copilului de zid sau de alte obiecte. înecarea sau sufocarea. constrângerea copilului să mănânce materiale necomestibile (exemplu: săpun. folosirea inadecvată a substanţelor cu regim special. părinţii solicită medicilor şi personalului medical numeroase investigaţii medicale sau chirurgicale. • pedepsele crude sau inumane (acte ce cauzează suferinţă fizică şi/sau psihică extremă): refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade îndelungate. folosirea unor şocuri electrice de tensiune joasă. Sindromul Munchausen prin intermediar Părinţii pot fi responsabili pentru o patologie indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau prin susţinerea existenţei unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de specialişti. Acest lucru este dificil de evaluat. conducerea maşinii sub influenţa alcoolului şi având un copil în maşină. trabuc). Folosirea de către femeile gravide în neglijenţă şi/sau nechibzuinţă a substanţelor toxice pentru făt şi care pot determina naşterea unui copil cu dependenţe sau deficienţe fizice sau neurologice. S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. dacă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei sale. sare în exces). sunt înjositoare (exemplu: cerşitul) şi împiedică realizarea sa şcolară sau profesională.• acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătate.introducerea în organismul copilului altfel decât sub control medical a oricărei substanţe care ar putea afecta temporar sau permanent funcţiile unuia sau mai multor organe şi ţesuturi (exemplu. încuierea copilului în locuri întunecoase pentru perioade lungi de timp. 2003: 9) Intoxicaţii ale copilului.folosirea copilului la activităţi care depăşesc capacităţile şi rezistenţa sa fizică. ţigări. peste organele genitale sau în părţi moi ale corpului. deprivarea de somn.

Echipele care lucrează cu astfel de cazuri sunt foarte preocupate şi solicitate emoţional şi de aceea se impune funcţionarea în pluridisciplinari ta te pentru a se proteja de proiecţiile agresive sau de minimalizări sau dramatizări excesive atunci când se iau măsurile necesare în astfel de situaţii”. Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor abuzului sunt (Roth-Szamoskozi. 61 . ca răspuns la tensiunea pe care o creează prin scâncetul neîncetat. John Caffey introduce termenul devenit clasic de sindrom al copilului scuturat. de tabloul clinic iniţial care poate pune sub semnul întrebării prognosticul vital şi de severitatea sechelelor neurologice. Diagnosticarea relelor tratamente la un sugar de câteva luni este un proces complex şi dificil în absenţa unor semne exterioare ale traumatismului şi a identificării factorilor de risc. hematom subdural sau subacehnoidian şi absenţa oricăror leziuni externe ale traumatismului. • categoria copiilor cu risc. leziuni uşoare). un pediatru radiolog. mai ales datorită ignorării gravităţii potenţiale a unor astfel de manevre. în privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz). iritant.orice semn funcţional pentru a obţine investigaţiile şi procedurile dureroase şi distructive pentru copil. Rămâne principala cauză a decesului consecutiv relelor tratamente: aproximativ 15% dintre acestea.). dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de prevalenta fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii estimative privind ponderea acestor copii. în această situaţie diagnosticul este încă şi mai dificil de stabilit. -copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart. evaluarea gravităţii manifestării ţine seama de vârsta copilului victimă. „whiplash shaken infant syndrome” prin care descrie un tablou clinic cuprinzând hemoragii retiniene. ale părinţilor sau ale celor care îngrijesc sugarul. mâini. coaste rupte. inconsecvente. Scuturatul copilului poate apărea la un moment dat ca fiind mai acceptabil şi mai puţin periculos decât lovirea lui. Scuturatul copilului se poate petrece într-un context de violenţă intenţionată dar şi de comportamente inadecvate. „Este o formă de rele tratamente aplicate copilului cu vârstă sub un an sau chiar sub şase luni. Aceasta se referă la o populaţie de copii necunoscută precis ca număr sau ca pondere. 1999: 48): • copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite. Adeseori consecinţele scuturării sunt prezentate de către părinţi sau îngrijitori în cadrul unei boli a copilului. Este boala autentică? Semnele scuturării sunt oare anterioare sau posterioare bolii? Toate acestea sunt probleme greu de rezolvat în practică. Sindromul copilului scuturat (text extras din Copilul în dificultate). În 1972. arsuri etc.

53.6% sunt vânzători ambulanţi. Atât evidenţele statistice cât şi cele populare arată că pedeapsa corporală este aplicată în aproape toate societăţile.1% au declarat că muncesc în timpul anului şcolar. la şcoală. 26. 21. cum ar fi: lovirea copilului cu mâna sau cu un obiect. iar 2. iar alţii strâng gunoaie.7% afirmă că munca nu i-a silit să abandoneze şcoala. trasul de păr. care include tratamente umilitoare sau degradante şi ameninţări la adresa copilului poate fi la fel sau chiar mai dăunătoare pentru copil” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect.1998) prezintă date după care 5. muncesc în agricultură sau zootehnie. tristeţe.2% de copii care cerşesc. 8. în instituţiile medicale. Dimensiunea problemei Este dificil să obţinem date reale despre folosirea pedepsei fizice asupra copilului. iar 14. la locurile lor de muncă. Un raport al Institutului Naţional de Cercetare ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale (după Popa. având ca scop disciplinarea. Violenţa psihică. acasă. Pedeapsa corporală este aplicată copiilor.• categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte din această înşirare deoarece se referă la includerea copilului în activităţi care depăşesc capacităţile rezistenţei sale fizice.4% recunosc că munca i-a împiedicat să urmeze şcoala. 62 . 10. Suferinţa fizică poate fi cauzată prin mai multe metode. ruşine.6% încarcă. ceea ce înseamnă că în întreaga lume milioane de copii sunt pedepsiţi fizic şi emoţional de aceia care ar trebui să-i îngrijească. schimbarea comportamentului sau din credinţa că este util în educarea copilului. Pedeapsa corporală ca metodă de disciplinare a copilului Ce este pedeapsa corporală? „Pedeapsa corporală sau fizică înseamnă folosirea forţei fizice cu intenţia de a cauza un grad de durere sau disconfort.66% dintr-un lot de familii intervievate au declarat că îşi trimit unul sau mai mulţi copii sub 15 ani la muncă. ciupirea. 20.).03. Părinţii (şi educatorii) au tendinţa să nu raporteze acest fenomen şi este imposibil să obţinem informaţii de la copiii mici. Dintre muncile prestate de copii se indică un procent de 23. fac curăţenie. scuturarea etc. 10. dar sunt mult mai obosiţi. Legătura dintre pedeapsa corporală şi cea psihică Pedeapsa corporală (fizică) poate avea efecte psihice asupra copilului (exemplu: cauzează scăderea stimei faţă de sine. pe străzi. corectarea şi controlul. Dintre copiii care muncesc. 2003).6% chiar în timpul programului de studii.83% au evitat să răspundă (fără să nege însă). mai ales de ziare. depresie etc.8% spală maşini. descarcă sau cară marfă.

înfometarea acestuia. nu a societăţii. pentru a munci din greu şi a fi supus. stima de sine scăzută. inadaptare socială şi relaţii sărace cu părinţii şi cu autorităţile. să îşi contorsioneze trupul şi să stea ore întregi în acea poziţie. . fără să fie ieşite din comun. chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului. Folosite în mod repetat. pedeapsa corporală a fost aplicată de-a lungul generaţiilor şi. să fumeze ardei iute. Pedeapsa corporală (sau fizică) devine abuz fizic atunci când atrage după sine consecinţe care pun în pericol sănătatea fizică şi psihică a copilului şi are efecte negative asupra dezvoltării acestuia. Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor grave. ceea ce poate cauza tuse şi vomă. Impactul asupra copiilor Răni fizice şi psihice Cercetările făcute în diverse ţări arată severitatea efectelor negative a pedepsei corporale asupra copilului. deoarece transmit copilului mesajul violenţei fizice. lasă urme permanente şi pot cauza chiar moarte. Nici ele nu sunt însă total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Cercetările au demonstrat că există o corelaţie directă între pedeapsa corporală şi depresie. cum sunt crescuţi copiii este problema familiei. ceea ce poate cauza răni sau sângerări. Ele pot fi considerate abuzive şi în cazurile când.Până acum 11 ţări au interzis aplicarea pedepsei corporale asupra copiilor. părinţii sunt uneori foarte stresaţi din cauza sărăciei sau suprasolicitării şi nu sunt de acord că soluţia este îndepărtarea cauzelor acestor stresuri. probleme de vedere. Lovirea copiilor poate cauza sângerări.folosirea curentului electric şi altele provocatoare de urme adânci şi răni. Copiii ar putea suferi răni care necesită atenţie medicală. leziuni ale organelor interne. Argumentele principale care susţin aplicarea pedepsei corporale sunt: copiii au nevoie de metoda aceasta de disciplinare pentru a învăţa ceea ce este rău şi ceea ce este bine. a unui cuţit etc. impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise. pentru a-i respecta pe cei mai în vârstă. trasul de păr şi de urechi etc. ele pot să conducă la traume psihice. nu s-a întâmplat nimic rău cu cei cărora li s-a aplicat. În unele ţări au fost raportate modalităţi de pedeapsă corporală ca: forţarea copilului să stea ore întregi în soare. nu să corecteze comportamentul copilului. Acceptarea socială Există justificări comune pentru justificarea pedepsei corporale în diferite culturi şi contexte. Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi integrităţii corporale a copilului. folosirea unor instrumente periculoase a unui furtun sau cablu. sunt aplicate foarte des copiilor. dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor comise de copil sau când ele sunt menite să aducă satisfacţii adultului. De la pedeapsa corporală la abuzul fizic asupra copilului 63 . pe care le definim ca cele care comportă un risc substanţial pentru sănătatea şi integritatea corporală a minorului.

k) multiplicarea sarcinilor casnico-gospodăreşti. a jocurilor. adaptată la particularităţile psihologice specifice vârstei şi particularităţile psihologice individuale. deosebit de impresionabil simpla aluzie la unele abateri şi nerealizări au efecte mult mai puternice decât sancţiunile mai severe asupra unui copil mai puţin sensibil şi mai puţin impresionabil. Un copil supus unei maltratări nu este îndurerat pentru că îl doare. disciplina copilului şi maltratarea lui. admonestare). Pentru un copil sensibil. „Educaţia copilului este strict dependentă de maturitatea noastră privind capacitatea noastră de a înţelege micul univers. 1999)” (Irimescu. Ei pot face o confuzie între educarea. j) sancţiuni prin activităţi. avertizare. multă răbdare şi mult tact în aplicarea sancţiunii/pedepsei. bătaia este forma cea mai manifestă de umilire. ci traumatizat din cauza reprezentării demnităţii sale călcate brutal în picioare de către părinte. în primul rând. «îl bat ca să-1 fac om» (Muntean. teme. pe care copilul şi-1 formează încă de la primul contact cu lumea exterioară. obiecte vestimentare promise etc. În cazul folosirii pedepsei. El nu trebuie considerat ca un mecanism al perceperii voinţei noastre. Părinţii nu trebuie să ţină cont în modul lor de a-şi educa copiii de proverbe de tipul «bătaia e ruptă din rai». copilul îşi formează personalitatea în condiţiile lui de viaţă şi în împrejurările în care îşi desfăşoară activitatea lui psihică. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că. dar nici ca o fiinţă ce prezintă şi la 64 . a participării la unele jocuri sportive. bătaia care afectează puternic demnitatea copilului. În plan matrimonial economic (anularea surselor de bani. critică. probleme în plus faţă de cele cerute la şcoală. în aşa fel încât aceasta să nu aibă efecte psiho-traumatizante asupra personalităţii copilului. 2002). Pentru a avea efect pozitiv. 1991). Căci dacă proverbele îşi spun cum să disciplinezi copilul folosind băţul. ele nu îşi spun până unde să mergi cu folosirea lui şi în ce moment măsurile disciplinatorii devin distructive pentru copil. Părinţii trebuie să manifeste multă grijă. şi pe de altă parte.„La nivelul familiei sancţiunea poate lua diferite forme: • morală (dezaprobare. bătaia are o semnificaţie mult mai profundă şi mai gravă pentru psihicul copilului.).” trec în opusul intenţiei părintelui de „a face om din el”. repetarea de mai multe ori a unor teme nereuşite (Mitrofan şi Mitrofan. exerciţii. emotiv. corespunzătoare şi concordantă culpei. Departe de a constitui o simplă ciocnire urmată de o durere fizică trecătoare. Ana. «nu ascunde bâta de copil». Din categoria pedepselor trebuie exclusă lovirea fizică. i) interdicţii şi privaţiuni (interzicerea vizionării unor spectacole.). părintele trebuie să îl ajute pe copil să înţeleagă bine în ce a constat abaterea şi de ce este necesară măsura luată pentru ca evitarea conduitei negative să se bazeze nu pe frică şi teamă ci pe convingere. pe de o parte. sancţiunea trebuie să fie. excursii etc.

unele interese, uneori neinteresante, dar plin de dorinţe, sentimente ce trebuie stimulate în cadrul complexităţii factorului educaţional. Spiritul lui de observaţie, imaginaţia, perceperea, gândirea şi orice conexiune pozitivă în relaţia copilului cu mediu se desăvârşeşte numai sub influenţa unei bune educaţii familiale.” (Irimescu, 2002). Părinţii admiratori ai comportărilor brutale pierd răbdarea de a-şi dirija copiii în mod raţional. Ei vor să impună cu forţă felul lor de gândire şi acţiune, ceea ce constituie o greşeală. Pălmuirea copilului nu trebuie considerată ca o necesitate pedagogică. E adevărat că unii copii trag învăţăminte serioase după asemenea pedepse, dar alţii sunt revoltaţi asupra felului în care părinţii voi să-i convingă. Când pedepsirea prin pălmuire este de neînlăturat, ceea ce se întâmplă foarte rar, poate da şi rezultate bune. Impresia lăsată copilului, în cazul acesta, poate fi de lungă durată, iar copilul să evite pe viitor asemenea constrângeri. Reprimarea bruscă a unor purtări nepermise poate fi dăunătoare, căci dacă nu este îndreptăţită poate crea complexe care să pregătească la copil o stare de revoltă permanentă. Argumente împotriva folosirii pedepsei fizice; • limitele între pedeapsa fizică şi abuz pot fi adese ambigue - orice părinte care apelează la pedeapsa fizică poate în anumite condiţii să evolueze spre abuz; • pedeapsa fizică face parte din categoria „întăriri negative” (frica de durere sau de lovituri nu pot constitui o motivaţie autentică pentru un comportament deziderabil); recurgerea frecventă la pedeapsa fizică implică precocitatea capacităţii şi autorităţii parentale. În cazul în care copilul răspunde doar la pedeapsa fizică, putem aprecia că autoritatea părinţilor şi-a pierdut puterea; • pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalităţi de învins şi nu de învingător. Diferenţa între disciplinare şi abuz este foarte bine evidenţiată în tabelul următor, unde sunt prezentate caracteristicile disciplinării copilului care nu au efecte negative asupra acestuia şi caracteristicile disciplinării considerate drept abuz asupra copilului. Diferenţa între disciplinare şi abuz (Muntean, 2001: 65) (prelucrat după Mitchell şi Withman, 1994) Consecinţe sociale ale pedepsei fizice Cel mai puternic mesaj transmis neintenţionat copilului prin folosirea pedepsei corporale este acela că violenţa este un comportament acceptabil, că este în regulă cu o persoană puternică să folosească forţa pentru a corecta pe cel mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al violenţei în familie şi societate. Violenţa domestică şi efectele ei asupra dezvoltării copilului
65

Violenţa intra-familială este un act sau un ansamblu de acte la săvârşirea cărora se foloseşte un anumit grad de forţă fizică, realizat în cadrul unui grup care îndeplineşte funcţii familiale. (L.A.D.O. 1997). Violenţa domestică afectează funcţionarea familiei în cele mai evidente dar şi în cele mai ascunse mecanisme ale ei. Ea conduce la construirea unor destine nefericite pentru toţi membrii ei. Căci efectele nu sunt doar acum şi aici, ci ele repercutează într-un viitor fără limite. „Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată, cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelii, 1999)” (Muntean, 2001: 65).
Nr. Crt. 1 Disciplină Măsurile luate de adult sunt relaţionale în mod logic cu comportamentul „indisciplinat” al copilului Nu se face un proces copilului; copilul nu este „judecat” Pedeapsa se referă doar la situaţia prezentă Abuz Măsurile sunt lipsite de logică: legătura între faptă şi pedeapsă este abstractă Copilul şi comportamentul lui sunt judecate şi etichetate: „eşti un copil rău, prost...” etc. Se referă Ia greşelile din trecut şi la alte greşeli care se cumulează

2 3

4

Are ca şi consecinţă dezvoltarea motivaţiei intrinseci a copilului (copilul Dezvoltă motivaţia extrinsecă a face lucrurile cum trebuie din proprie copilului (a face cum trebuie pentru a iniţiativă şi nu impuse de control scăpa de pedeapsă) dinafară) şi a sensului autodisciplinei Copilul nu este umilit şi supus Există o oarecare libertate (între anumite limite ştiute de copil) de alegere a pedepsei Copilul învaţă să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale Copilul este umilit de adult şi supus cu forţă Nu permite alternative şi nici nu implică gândirea copilului asupra situaţiei Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a comportamentelor copilului

5 6

7

66

8

9 10

Se bazează pe o relaţie Are la bază conceptul de respect şi inferior/superior, dominantă şi control egalitate între copil şi adult al adultului asupra copilului Dezvoltă în copil sentimentul că Dezvoltă capacitatea copilului de a doar adulţii pot rezolva problemele rezolva probleme copiilor Demonstrează copilului dragostea Demonstrează copilului şi afecţiunea adultului ostilitatea adultului faţă de el

Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, haine, sănătate fizică, sau să-1 protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale). Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii (Polman, 1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei. Comportamentul agresiv al părinţilor are consecinţe nefavorabile a-supra procesului de dezvoltare şi maturizare psiho-comportamentală a copilului. Violenţa în familie duce la perturbări emotiv-acţionale ale personalităţii, la un nivel mintal scăzut, la incapacitate de a-şi controla şi înfrâna tendinţele şi impulsurile, la tulburări de caracter, tulburări ale afectivităţii, imaturizare caracterologică, inadaptare socială. „Copiii martori, supuşi indirect agresiunii intrafamiliale manifestă o anumită nesiguranţă, o lipsă de încredere în ei, de unde şi lipsa iniţiativei. Sunt timizi, anxioşi, cu un oarecare grad de infantilism. Inteligenţa este în cel mai bun caz de nivel mediu. Climatul familial conflictual îi determină să fugă de realitate, să se retragă în fantezie. Sunt prezente tulburări de contact, sentimente de culpabilitate şi complexe de inferioritate. Identitatea de sine este perturbată, performanţele sunt diminuate iar randamentul şcolar este scăzut. Au nevoie de înţelegere şi afecţiune” (Violenţa în familie, 1998, pp. 35-36). Majoritatea copiilor care trăiesc într-un mediu familial dominat de violenţă sunt foarte timizi, intră foarte greu în contact cu ceilalţi, nu au iniţiativă. Prezintă serioase deficienţe de socializare familială şi şcolară, concretizate prin fugă de acasă, abandon şcolar, consum de alcool, acceptarea unor anturaj e nefaste care au exacerbat labilitatea lor morală şi afectivă şi au constituit factori favorizanţi pentru comportament delincvent. Reacţia şi structurarea personalităţii copilului care creşte într-o atmosferă violentă nu este uniformă pentru toţi indivizii. Intervine aici fenomenul de rezilienţă a copilului care-i va face pe unii dintre ei, câţiva mai puternici, să facă faţă forţei distructive a violenţei domestice şi să scape mai puţin marcaţi. Este însă o şansă pe care o au doar unii copii, şi în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor generaţii. „Traumele care au loc în afara familiei nu zdruncină fundamental încrederea copilului în lumea exterioară deoarece se păstrează nealterată figura
67

Concluzii În România. Schema este relativ simplă: lumea este periculoasă şi ameninţătoare. iar a familiilor în care cel puţin un membru al familiei este băutor „înrăit” este de 10%. comparativ cu 18% pe total ţară. care afectează. într-un fel sau altul. violenţă/bătaie între soţi şi consum de alcool) relevă că abuzul are valorile mai mari în familiile în care este prezentă violenţa între soţi şi existenţa unui băutor înrăit (de băuturi alcoolice)” (Abuzul şi neglijarea copilului în familie în Revista de Asistenţă Socială nr. educaţional şi psihologic. O situaţie mult mai complexă apare atunci când. ele pot avea efecte nedorite în ceea ce priveşte comportamentul acestor copii în viitoarea lor calitate de părinţi” („Abuzul şi neglijarea copilului în familie”. în cazul abuzului fizic. varietatea de tipuri sau forme de abuz şi neglijare a copilului în familie ne arată că avem de-a face cu situaţii nedorite. pe baza declaraţiilor subiecţilor proporţia gospodăriilor în care există violenţă între soţi este în eşantion de 8%. ameninţătoare şi de ajutor” (Revista de Securitate Comunitară. ei pot fi supuşi continuu atât abuzului emoţional. în cazurile violenţei familiale. Trauma psihică suportată de către copil îi poate afecta acestuia starea de sănătate mentală şi somatică. nr. Copilul nu mai are criterii prin care să diferenţieze între figurile de relaţie prietenoase şi duşmănoase. chiar persoanele de încredere devin agresori. Din păcate. l/ 2003. bătaia. în Revista de Asistentă Socială nr. Se precizează că. Situaţia este valabilă pentru trei forme de abuz analizate: fizic.1/2003: 45). întrucât copilul nu este ferit de pericole şi de vătămare nici măcar în sânul familiei. iar în unele cazuri abuzului sexual. abuzul şi neglijarea copilului reprezintă astăzi o problemă acută. „Dimensiunile cantitative privind amploarea fenomenului. 5/2002: 62). existând şi posibilitatea de perpetuare transgeneraţională a maltratării. 49-50). uneori dramatice. Chiar dacă anumite forme de abuz sau neglijare nu sunt grave în sine sau se produc cu frecvenţă redusă. valoarea acestuia ajunge la aproape 50% în familiile cu violenţă şi consum mare de alcool. sistemul de relaţii şi siguranţa intra-familială. Copiii suferă alături de mamele lor adevărate traume. pedeapsa fizică aplicată copiilor de către părinţi. cât şi abuzului fizic. dar acasă există siguranţă şi susţinere demnă de încredere. „Analiza pe tipuri de conflicte intrafamiliale (ceartă. copiii sunt cei care au cel mai mult de suferit. continuă să fie un fenomen destul de răspândit în România şi în societăţile 68 . Aici eforturile de compensare ale copilului ajung într-o înfundătură periculoasă. pp. majoritatea familiilor au copii minori din România. rămânând neatinse. Într-un climat familial dominat de violenţă şi relaţii bazate pe agresivitate şi supunere.parentală care îl poată apăra.

Dintre acestea. „Analiza comparativă a rezultatelor acestor cercetări întreprinse până acum în România cu privire la abuzul şi neglijarea copilului în familie relevă anumite regularităţi privind formele de manifestare şi cauzele acestui fenomen. bătaia este practicată în aproape jumătate din numărul gospodăriilor cu copii în întreţinere (47. 69 . personal medical. prin încurajarea lor atunci când se comportă bine şi. Factorii comuni care apar în toate analizele şi pot fi consideraţi cauze ale abuzului şi neglijării copilului sunt sărăcia. în Revista de Asistenţă Socială nr. cum sunt bătaia cu diferite obiecte (10%). se impun elaborarea şi derularea de programe. nivelul scăzut de educaţie şi informare. pentru cazurile cu frecvenţă ridicată (se întâmplă des şi foarte des). astfel ca ei să poată învăţa în alt mod să distingă binele de rău. Această din urmă proporţie.000 de copii.5%. poliţişti. „Chiar dacă pedeapsa fizică tradiţională (bătaia cu mâna în urma căruia nu rămâne urme) deţine ponderea cea mai importantă în structura pedepsei fizice aplicate copilului (37. În România. abuzul fizic şi pedeapsa fizică severă. cât şi copiii. Schimbarea mentalităţii faţă de problema abuzului şi neglijării se poate realiza numai printr-o educare şi informare susţinută a actorilor sociali cu privire la dimensiunile şi consecinţele psihologice.5%)” („Abuzul şi neglijarea copilului în familie”.2%). pp.copii.contemporane şi este una dintre formele cele mai „uzuale” folosite de părinţi în „educarea” sau disciplinarea copilului. părinţi. în 16% cu mâna şi diverse obiecte şi în 5% din cazuri numai cu obiecte. în condiţiile existenţei şi conjugării mai multor factori de risc din mediul familial. medicale şi sociale ale fenomenului. Abuzul şi neglijarea sunt comportamente fundamentale pe anumite modele culturale bine înrădăcinate. trebuie educaţi cu privire la existenţa altor moduri eficiente şi nonviolente de disciplinare şi instruire a copiilor. 1/2003. se poate realiza o distincţie între pedeapsa fizică tradiţională sau convenţională. ţinând seama de specificul unor modele culturale pe care le are pedepsirea fizică a copilului. factori politici. metodologii şi servicii pentru prevenirea şi intervenţia în cazurile de abuz şi neglijare. lovirea copilului oriunde se nimereşte atunci când părintele este supărat (21%) sau acea formă severă de bătaie în urma căreia copilului îi rămân urme (5. De aceea. pedagogi. 79% din cazuri. şcolar sau social. Faptul că şi părinţii şi copiii asociază pedepsirea fizică cu disciplina sau îndreptarea greşelilor înseamnă că atât părinţii. copiii sunt bătuţi numai cu mâna. 49-50). în situaţii contrare. chiar dacă se reduce la 0.7%) trebuie să semnalăm proporţiile relativ însemnate ale gospodăriilor în care sunt aplicate forme mai grave de pedeapsă fizică. judecători. prin extrapolarea la nivelul populaţiei de minori ne arată ca în această situaţie se află circa 25. potrivit datelor de sondaj. de aceea se impune informarea şi schimbarea atitudinilor tuturor factorilor implicaţi . aplicarea unor penalităţi nonviolente.

maltratarea dă naştere şi la diferite tulburări psihopatologice la copil: tulburări psihosomatice. fracturi repetitive şi multiple. 70 . contuzii. consecinţe asupra dezvoltării copilului şi consecinţe pe termen lung” (Ionescu. tulburări de comportament (agresivitate sau retragere. 1999: 28). tulburări ale somnului (insomnii. 2002: 20). tulburări ale sferei sfincteriene (enurezis.conflictele şi destrămarea familiilor.” (Revista de Asistenţă Socială nr. bulimie). şi nu de puţine ori prezintă un risc major pentru sănătatea fizică şi psihică a acestuia. Pe termen scurt. Cu cât intervenţia şi recuperarea se fac mai târziu faţă de momentul producerii abuzului. Consecinţe psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului Semnele şi consecinţele abuzului fizic Efectele abuzului fizic asupra copilului sunt deosebit de periculoase pentru dezvoltarea normală a personalităţii copilului. vise anxioase). 2002: 19). „Abuzul nedepistat şi netratat produce modificări grave în structurarea personalităţii copilului. analizat şi de ameliorat. de exemplu. „În ceea ce priveşte consecinţele directe ale maltratării. în cazuri grave putând conduce chiar la deces. cu atât sunt mai dificile şi cu şanse mai reduse de succes” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative sociale. efectele abuzului sunt mai uşor de identificat. 1999: 28). ca de exemplu teama de întuneric) sau psihotice (disociere. gânduri copleşitoare). automutilare). depresie. dar de cele mai multe ori efectele lui nefaste însoţesc individul de-a lungul întregii vieţi. Consecinţele abuzului asupra copilului pot fi clasificate în trei mari categorii: „Se pot distinge consecinţele directe ale maltratării. Consecinţe directe „Putem să ne dăm seama că un copil a fost supus unei forme de abuz (sau neglijare) observând şi analizând modificările produse în comportamentul său în comparaţie cu cel cunoscut până în acel moment” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative sociale. anorexie. fragilitate somatică” (Ionescu. putem menţine consecinţele fizice ale abuzului şi violenţei fizice ca. simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de tip somatic şi emoţional. plăgi. percepţie greşită a pericolului. tulburări nevrotice (fobii. arsuri. de exemplu). Pe lângă consecinţele fizice. alcoolismul şi comportamentul deviant al părinţilor. cu repercursiuni majore în timp. Imediat după comiterea abuzului. 1/2003: 5) Cercetările şi studiile efectuate în ceea ce priveşte maltratarea copilului confirmă legătura strânsă de asociere dintre formele de abuz şi cele de neglijare. tulburări alimentare (greaţă. Relele tratamente aplicate copiilor în familie se întrepătrund şi afectează puternic personalitatea copilului.

comă). Relele tratamente aplicate copilului pot fi întâlnite la orice vârstă a copilului şi în toate mediile. De aceea profesioniştii care lucrează cu copilul trebuie să aibă 71 . nanism. frica de separare” (IXth ISPCAN European Conference Preveting Child Abuse and Neglect. dermatoze. atitudini provocatoare. învăţare. 2003: 6). păr smuls). de înţelegere. escoriaţii. semnele maltratării fizice pot fi constatate la următoarele niveluri: • Starea generală: confruntarea cu situaţiile de abuz consumă energetic. manifestând teribilism şi violenţă în relaţiile interpersonale. polarizate fie spre ascultare necondiţionată. evită orice confruntare cu părintele.. copil „meduzat” (înlemnit) faţă de anturaj. ceea ce conduce la întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi mentale. motivaţie săracă. • Aspect clinic: diverse leziuni consecutive traumatismelor directe (echimoze. mânie. diagnosticul se poate considera confirmat chiar prin acest fapt” (Ghid pentru profesionişti. convulsii. carenţe alimentare. paralizii oculare. • Manifestări comportamentale. fără nici o legătură cu maltratarea. pare excesiv de docil. Acestea pot fi şi semnul unei stări de disconfort psihologic a copilului. coşmaruri. leziuni ale organelor interne. vulnerabilitate la situaţii stresante. psihosocial. deformări ale membrelor. hematoame în locuri neobişnuite. fie spre instabilitate: nu vrea să se aşeze. asocierea între anumite tipuri de leziuni ţinând seama şi de vârsta copilului. „Uneori însă. Anumite boli sau accidente pot provoca simptome asemănătoare. deficite senzoriale.Să subliniem că tulburările psihopatologice prezentate de copiii maltrataţi nu au nimic specific. fracturi osoase. motivează ciudat urmele de pe corp/nu-şi aminteşte cauza lor. zgârieturi. tulburări de somn. dificultăţi de autocontrol. deficit al limbajului. împietrit sau bizar. forma ei. „În general. sunt suficiente pentru a afirma existenţa unor situaţii de maltratare. Dacă se petrece acest lucru. din nevoia disperată de a atrage atenţia. suferinţele psihologice sau abuzurile sexuale sunt mai greu de identificat. în timp ce maltratarea fizică este cel mai adesea uşor de identificat prin semnele caracteristice care pot fi identificate pe corpul copilului. neîncredere. partea de corp unde apare leziunea. hemoragii cerebrale sau retiniene. 2003). curiozitate scăzută sau absentă. leziuni la nivelul sistemului nervos central (dizabilităţi motorii. Trebuie menţionat faptul că nici un semn luat în considerare în mod izolat nu ne permite afirmarea existenţei unei situaţii de maltratare. vise. dimpotrivă. Se poate întâmpla ca semnele şi simptomele identificate să dispară prin îndepărtarea copilului de mediul său familial. insomnii precoce. hiperactivitate generată de frustrările repetate etc. cu reacţii de apărare fizică motivate sau. encopreză. anorexie mentală. vigilenţă anxioasă. • Trăiri emoţionale: teamă. enureză. • Tulburări cu exprimare somatică: rahitism.

apropierea. „La acestea se mai pot adăuga: • nivelul de comprehensiune al victimei. mentală. cognitivă şi progresul educaţional al acestora. dar şi emoţionale ale adulţilor asupra copiilor. joacă.capacitatea de a recunoaşte semnele care pot sugera existenţa unor suferinţe mai puţin evidente. Ori. deci. şi se vor caracteriza prin inabilitatea de a tolera ataşamentul. Un număr semnificativ de adolescenţi infractori au fost abuzaţi fizic în copilărie. tipul de maltratare. Cealaltă componentă a studiilor o reprezintă relaţia dintre maltratarea fizică a copilului şi comportamentul său antisocial ca viitor adult. 1998: 79). în general în adulţi. odihnă. 1999: 29). dintre care prima este. Consecinţe asupra dezvoltării copilului „Cea mai mare parte a cercetărilor privitoare la consecinţele relelor tratamente asupra dezvoltării copilului au fost efectuate în Statele Unite şi se referă la maltratare în general.sexul copilului. 2002: 20). „Cele mai evidente efecte ale abuzului fizic asupra copiilor sunt observate în sfera comportamentului.plasarea în afara familiei din motive de maltratare. Dacă în copilărie dezvoltarea copiilor este distorsionată din cauza abuzurilor fizice în primul rând. Abuzarea fizică a copilului contribuie la realizarea unui dezechilibru între principalele activităţi specifice vârstei: hrănire. . reţeaua socială a copilului). De asemenea. la fel de importante. • caracteristicile abuzului” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative sociale. . sunt: • gravitatea şi frecvenţa episoadelor de maltratare. copiii maltrataţi fizic fiind predispuşi prezentării unor tulburări de comportament. atunci când este cazul. efectele maltratării asupra dezvoltării copilului depind de diferite variabile. . conduce la un nivel scăzut al stimei de sine şi autoîncrederii. deficitară. ceea ce validează una din ipotezele studiilor amintite” (Spânu. precum şi incapacitatea de a controla impulsurile agresive: funcţionarea personalităţilor ca viitori adulţi poate fi.variabilele sistemului familial.autorul maltratării. ulterior aceştia vor manifesta o încredere minimă în părinţi. în mod evident. abilitatea cognitivă şi progresul în educaţie au fost găsite ca fiind mai scăzute în comparaţie cu acei copii care nu au suferit abuz fizic. Studiile realizate în Marea Britanie şi Statele Unite având un eşantion reprezentativ de copii maltrataţi au evidenţiat corelaţia dintre abuz fizic şi dezvoltarea fizică. împiedică dezvoltarea unui sentiment puternic de ataşament faţă de o 72 . • caracteristicile personale ale victimei (vulnerabilitate sau rezistenţă la stres).sprijinul existent (de exemplul. • stadiul de dezvoltare pe care copilul 1-a atins în momentul episodului. este vorba frecvent de abuzul sexual” (Ionescu. . Studiile care precizează tipul de maltratare la care copilul este supus sunt rare şi. . Alte variabile.

existenţa unui model de reuşită şcolară sau implicarea în activităţi sportive. Carlson şi Cicchetti. cât şi asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării şi asupra adaptării şcolare. 1999: 30). Braunwald. 1985). dovadă de hipervigilenţă şi au reacţii rapide la stimulii agresivi (Lewis. 1999: 32). 1981. ca o reacţie la episoadele dramatice pe care le-au trăit. Imaginea de sine a copiilor maltrataţi nu se poate elabora în mod satisfăcător. Mai mulţi autori subliniază agresivitatea copiilor care au fost martori ai violenţei conjugale (Miller-Perin şi Perrin. de exemplu. 1984). într-o situaţie socială normală. copiii supuşi violenţelor nu îşi adaptează reacţiile faţă de ceilalţi. vor reacţiona agresiv la exprimările emoţionale ale celorlalţi. de asemenea. Copiii maltrataţi au. Pe plan individual. de asemenea. 1979)” (Ionescu. un tip de ataşament atipic denumit dezorganizat/dezorientat sau model de tip D. de evitare (George şi Main. influenţată de existenţa maltratării. modele de ataşament atipic de tip D (în 80% dintre cazuri. 73 . Braunwald. maltratarea are efecte asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv. Barnett. interacţiunea dintre factorii de risc şi factorii de protecţie va influenţa consecinţele abuzului asupra copilului. înseamnă că. Schneider-Rosen. Exprimarea emoţiilor este. Copiii violentaţi dau. 1994).persoană apropiată şi. încrederea în sine şi robusteţea pe planul sănătăţii constituie factori de protecţie (Kimchi şi Shaffner. Consecinţele pe plan afectiv „Copiii care sunt sau au fost supuşi relelor tratamente manifestă un ataşament care face dovada lipsei de securitate (Egeland şi Sroufe. care apar în relaţiile cu persoanele care se ocupă de copii. „Copiii abuzaţi fizic exprimă multe afecte negative (Gaensbauer şi Hiatt. 1992 şi Hennesy. Putem cita ca exemplu de factor de protecţie de mediu: o reţea de susţinere socială în cartier. marchează puternic sensibilitatea copilului. nu în cele din urmă. întreruperi sau blocaje în relaţie. în general. Acest ataşament dezorganizat se exprimă prin comportamente bizare. Cicchetti. de exemplu. Copiii maltrataţi exprimă mai puţin afecte pozitive decât ceilalţi copii. Rabideau. Cicchetti şi Cummings. De la vârsta cea mai mică. ca. 1989. „Unele dintre caracteristicile individuale sau de mediu pot totuşi constitui factori protectivi care vor permite copiilor să compenseze efectele maltratării. Evident. 1999: 30). 1990)” (Ionescu. în comparaţie cu mai puţin de 20% pentru o populaţie de copii care nu au fost maltrataţi)” (Carlson. 1999). nu numai prezenţa factorilor de protecţie pot apăra copilul de efectele devastatoare ale maltratării ci mai ales. abilităţile de rezolvare a problemelor. copiii maltrataţi vor avea reacţii nepotrivite. capacităţile bune de coping (de a face faţă). In faţa unor abordări amicale. apud Ionescu. De asemenea. Steele (1997) şi Kaufman şi Cicchetti (1989) evocă respectul de sine redus şi faptul că aceştia percep o diminuare a competenţelor.

apud Ionescu: 32). Competenţele sociale reduse pot fi puse. 1982). pentru abuzul fizic (Kinard. detaşate.faptul de a fi victimă şi/sau martor al violenţei . 1993. Hegedeus. Wendell. 1998). 1976. Cadol. 1987) şi au deficite perceptivo-motorii (Tarter. mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. „Copiii maltrataţi sunt mai frecvent spitalizaţi din cauza relelor tratamente la care sunt supuşi (abuzul fizic). 1991. Winston şi Alterman. 1999: 32). pentru că violenţa a fost percepută de copil ca un semn al interesului' părintelui faţă de el” (I)Ch ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect. în comparaţie cu copiii care nu au fost supuşi unor acte de maltratare. în funcţie de tipul de maltratare. Schwartz şi Jackson. achiziţiile pe planul comportamentelor adaptive şi. Goldson. ca un ataşament interpersonal. marcată de violenţă. Comunicarea este dificilă. 2003). competenţele sociale. Palacio-Quintin şi Jourdan-Ionescu. capacităţile ludice. de învăţare şi de regularizarea afectelor şi de exprimarea emoţiilor (Neuberger. unele variabile intermediare modifică impactul maltratării asupra stimei de sine: este cazul gravităţii. O. în sfârşit. fără îndoială. 1995). 1997)” (Ionescu. în ceea ce priveşte dezvoltarea motorie. Trickett.. rezultate inferioare în ceea ce priveşte motricitatea. 1979. care evită contactele cu ceilalţi sau reacţionează inadecvat prin comportamente agresive” (Lewis. Alvarado şi colab. copiii maltrataţi apar ca având competenţe sociale mai reduse decât ceilalţi copii (Salzinger. motorie. Salinger. Ei dovedesc o coordonare mediocră (Hughes şi Di Brezzo. ca şi capacităţile de autonomie.„În cazul abuzului fizic sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă. D. profesori sau cei de o vârstă cu ei. Consecinţe asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării copilului Alte consecinţe ale maltratării afectează dezvoltarea fizică.. Pe planul dezvoltării fizice se observă mai ales impactul vătămărilor în cazul copiilor maltrataţi fizic (Ammerman şi Galvin. Se produce o stranie identificare cu acest model. 74 . Hammer şi Rosario. copiii maltrataţi se percep ca având mai multe comportamente negative şi mai puţine pozitive. Feldman. 1984).contribuie la dezvoltarea unor personalităţi socialmente anxioase.Appelbaum. copiii maltrataţi obţin. 1994). 1992. Violenţa este trăită ca o modalitate de schimb. în legătură cu tipul de ataşament dezorganizat care îi caracterizează pe aceşti copii. Rosario. cognitivă şi de limbaj a copilului. Abuzul fizic provoacă efecte neurologice care ating regiunile creierului ce răspund de memorie. Feldman. în general. Indiferent de controlul evaluării de către părinţi. După Palacio-Quintin (1991). „Diferitele experienţe trăite de copiii maltrataţi . în comparaţie cu copiii de aceeaşi vârstă care nu au fost supuşi maltratării (Fitch.

încât copilul să creeze falsa impresie a unuia cu handicap mental” (Roth-Szamoskozi. apud Ionescu. aceşti copii nu beneficiază de susţinere familială pentru realizarea temelor. Din contră. ceea ce duce la o întârziere de 8.: 50% dintre cei violenţi repetă primul an de şcoală (Erickson şi colab. de asemenea. 1988) sau. 1999: 34). reducerea capacităţii sale de învăţare sunt semne ale regresului în ansamblu al comportamentului celui abuzat” (Roth-Szamoskozi.. familiile care maltratează (fie că este vorba de maltratare cronică sau trecătoare) oferindu-şi rar ocazia de a se juca în mod plăcut împreună. asupra lecturii (Oats şi Peacock. 1999: 35). 1986. Laird şi Doris. 1999). la probleme şcolare. demobilizarea sa să fie atât de pronunţate. „Jocul repetitiv al copilului. Se întâmplă ca. nici de o motivaţie externă pentru reuşita şcolară” (Erickson. „Acest bilanţ al studiilor referitoare la impactul maltratării asupra dezvoltării copiilor mici arată că la copiii supuşi maltratării dezvoltarea este afectată de ceea ce au trăit pe plan afectiv. ceea ce le scade statutul în grupul de elevi. constatăm că cei maltrataţi folosesc mai puţin jocul simbolic şi că preferă jocurile repetitive pe care le joacă singuri (Alessandri.. 1999: 34). scăderea gradului său de creativitate. Este afectat progresul şcolar. faţă de vârsta reală (mai ales la nivelul imitării şi a participării)” (Howard. şcolare etc. „Adesea copii abuzaţi au performanţe şcolare slabe. apud Ionescu.4 luni a dezvoltării la nivelul jocului.„Se constată de asemenea o întârziere pe planul dezvoltării jocului. reconciliere) şi climatul de teroare în care trăiesc (Beaudoin şi Turcotte. copiii maltrataţi au mai puţin ocazia să se joace. remisiune.” (Ionescu. A. în cazul unui copil abuzat în mod cronic retragerea acestuia. Consecinţele pe planul adaptării şcolare Maltratarea are consecinţe nefavorabile asupra performanţei şcolare în general (Dodge Reyome. în majoritatea cazurilor. C. închiderea în sine. agresiune. maltratarea va produce consecinţe 75 . 1989). reducându-le şansele de integrare şcolară. „Se remarcă existenţa unui număr mult mai mare de şcolari repetenţi. Aceste dificultăţi sunt legate de ciclul de violenţă la care sunt martori (tensiune. Copiii expuşi la violenţă conjugală prezintă dificultăţi de învăţare care duc. de-a lungul anilor. 1999: 121). Pe lângă acest retard. F. Le lipsesc resursele motivaţionale de a se mobiliza în vederea realizării şcolare. 1999: 122). 1984) şi a matematicii (Eckenrode. Consecinţe pe termen lung ale abuzului fizic Numeroase efecte ale maltratării constatate pe termen scurt nu se atenuează pe termen lung. Mediul familial în care trăiesc promovează rar schimburile în jurul jocului. 1991). M. 1993). Deci. Howard (1986) arată că se uită mai mult la televizor copiii mici maltrataţi fizic pe care i-a studiat (12 copii de la unu la cinci ani şi 12 copii neabuzaţi de aceeaşi vârstă şi din acelaşi mediu socio-economic) decât copiii neabuzaţi de vârstă preşcolară (cu o oră şi jumătate mai mult pe zi). and colab. în special. al relaţiilor familiale.

„Adolescentul nu se va simţi bine cu sine însuşi şi va avea comportamente antisociale. cât şi comportamente evitante”. exprimarea emoţiilor prin intermediul computerului. de a se confrunta cu o sarcină în adolescenţă. Această tendinţă a fost constatată referitor la mamele violente (Cappel şi Heiner. tristeţe. Ei devin limitaţi în perceperea propriilor sentimente şi întâmpină dificultăţi în interpretarea şi reacţionarea la expresiile emoţionale ale altora.). 1999: 36). multiple. 1999: 35). 2002: 168). Unii autori consideră că. artterapie etc. în urma abuzului fizic copiii au învăţat că lumea lor este una imprevizibilă. Studiile asupra copiilor abuzaţi fizic au identificat atât comportamente agresive verbal şi fizic. Va avea mai des tendinţa de a avea probleme legate de consumul de droguri sau alcool. „Ataşamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat se regăseşte la adult. asocierea mai multor tipuri de intervenţii. La maturitate prezintă adesea probleme afective (depresie. iar adulţii care îi îngrijesc pot fi furioşi. în prezent. 1998. depresivi şi distanţi. aşa cum putem constata. Kempe. în relaţiile de dragoste pe care le trăiesc sunt în mod frecvent subiecte de violenţă conjugală.descrise drept patologie relaţională de Cicchetti (1990). Lângă un părinte abuziv. neiubit şi de neiubit” (Miftode. în contextul social actual este esenţial şi se impune în mod special. 2002: 167). educaţie familială. 1999: 36). puţine cercetări se referă la taţii abuzatori. tulburări alimentare. „Consecinţele abuzului fizic asupra dezvoltării copilului au fost îndelung studiate. atât tradiţionale (terapie individuală. Observăm tendinţa de a reproduce ciclul intergeneraţional al maltratării (Ethier. utilizarea la maximum a resurselor comunitare şi dezvoltarea factorilor de protecţie individuală sau familială. Pentru că nu au avut modele educative adecvate. afectivităţii şi al nivelului intelectual. Krugman. Este esenţial ca astfel de consecinţe să fie reduse prin punerea în practică a unor intervenţii.care vor fi asociate marginalizării persoanei. de a fi delincvent. 1990). adesea un loc periculos. de a se prostitua etc. 1992). relaţionării. ataşamentul copilului este afectat. 1998)” (Latimer. apud Miftode. Dezvoltarea psihologică este puternic marcată de abuzul suferit manifestându-se la nivelul comunicării. (Latimer. anxietate). Ceea ce este îngrijorător e faptul că acestea tind să se cumuleze de-a lungul timpului” (Ionescu. grupuri de susţinere virtuale). Ca reacţie la conflict sau la o problemă copiii abuzaţi recurg la un tip de ostilitate verbală sau fizică sau la obedienţă pasivă pentru a rezolva problema sau pentru a-şi satisface nevoile” (Helfer. care are ataşamente ce dovedesc lipsă de siguranţă . „Consecinţele pe termen lung ale diferitelor forme de maltratare sunt. determinându-1 pe acesta să se perceapă ca fiind incompetent. cât şi inovatoare (familii de sprijin. 76 . apud Ionescu. atitudinile parentale ale acestor adulţi sunt nepotrivite” (Ionescu.

de exemplu.. Victimele secundare sunt acei copii care sunt martori ai violenţelor din familie (când. Victimă primară este copilul accidentat grav de către un coleg. 77 . adolescenta ironizată continuu de mama sa şi izolată de colegii săi etc. de circulaţie.. exercitate asupra unor persoane îndrăgite” (Roth . accidentele de muncă. în toate aceste cazuri reacţiile copiilor sunt comparabile cu ale celor din situaţia de victimă primară. care suferă direct de pe urma evenimentului şi victimele secundare. Garbarino et al (1992) delimitează două categorii ale victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare.Cap 10 Traumele şi consecinţele lor asupra dezvoltării copiilor Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. cele casnice etc. sau când sora mai mică asistă la violarea surorii mai mari) etc. şi vătămările intenţionate produse de oameni. copilul bolnav care nu este dus la medic. un copil asistă la bătaia cruntă la care sunt supuşi fraţii sau mama. „În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale.Szamoskozi. 1999: 106). în această ultimă categorie intră toate actele violente comise de unii împotriva altora.. care asistă la întâmplări de natură traumatică. având adesea consecinţe traumatice. copilul abuzat fizic (sau sexual).

Într-o anchetă desfăşurată asupra unui lot de părinţi a 3334 de copii. prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987). de negare. generalizată. Terr (1991) deosebeşte traumele de tip I (rezultat în urma unui singur atac) şi cele de tipul al II-lea (în urma unei serii de atacuri). adesea .2%) rău şi neascultător acasă (15. Aceştia sunt: • Expunerea la traumă. depresia.PTSD). 1999: 106). Aceste probleme comportamentale ale copiilor abuzaţi au cuprins diferite tulburări de adaptare la cerinţele mediului social: crize de furie (17. Adaptarea la traumă se realizează prin intrarea în funcţiune a mecanismelor de apărare. Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se rezolvă în această perioadă. în cadrul ambelor sindroame. „În funcţie de persistenţa stresorilor. cu atât este mai mare riscul dezvoltării unei psihopatologii. sunt incluse anxietatea accentuată.1% faţă de 6.pentru toată viaţa. Straus şi Gelles (1987) au găsit că la copiii supuşi violenţei tulburările de comportament erau în mod semnificativ mai frecvente decât la copiii care nu au avut experienţe traumatice” (RothSzamoskozi. Cele două traume duc la percepţii şi consecinţe pe termen lung diferite.„În ultimele două decenii. relaţii de prietenie cu minori problemă (10. Cu cât persoana este mai implicată în evenimentul traumatic şi expusă o perioadă mai lungă de timp. „În literatură sunt descrişi o serie de factori care influenţează gradul de traumatizare. s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stres consecinţe psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului disorder . consecinţele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat.3%). Trauma de tipul I este numită şi trauma de şoc şi este amintită detaliat. o direcţie importantă a cercetărilor privind abuzul îndreptat asupra copiilor s-a orientat asupra studiilor clinice privind consecinţele violenţei asupra comportamentului lor. O traumă de gradul al II-lea este o traumă durabilă care poate avea drept consecinţe negarea şi anestezia emoţională. pierderea respectului de sine. eşec şcolar (16. PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute Stres Disorder-AST). nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună. atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului a biruit stresul. Diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică (încremenirea) au semnificaţia desensibilizării în faţa durerii provocate de abuz. de furie şi cele agresive” (Roth-Szamoskozi. comportamentele de evitare. „În anul 1980. să evite să se gândească la ele sau să vorbească despre ele.9% faţă de 2. ca fiind o categorie aparte de diagnostic”oficial”aplicabilă în cazurile copiilor care au suferit experienţe traumatice. 2002: 45).7% faţă de 8%). frecvent apar depersonalizarea şi disocierea” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale. retragerea în sine. Copiii se străduiesc să uite de traumele lor cronice. 1999: 106). 78 . de obicei ea este consecinţa unui singur eveniment traumatic.5% faţă de 10%).în lipsa unui ajutor de specialitate .

există numeroase diferenţe temperamentale între noii născuţi. Cu cât mai apropiată este relaţia. de încredere” (Garbarino et al. Astfel. 1998. et al. copilul de care te poţi apropia cu greu. ci se extind la nivelul psihic. Studiile arată că aceia care manifestă reacţii severe (exemplu: atacuri de panică sau disociere) prezintă un risc mai mare de traumatizare. 1992)” (Garbarino. În continuare ne vom opri asupra extremelor: „copilul cuminte” şi „copilul dificil”: Copilul cuminte: 79 . 1999: 109). numai la nivelul fizic al vătămării produse. Impresia subiectivă a individului despre evenimentul traumatic poate fi mai importantă decât evenimentul în sine. cu atât mai mare este riscul de traumatizare. 1992. copilul cuminte „ (Killen. apud Rofh-Szamoskozi. 14. i) Severitatea stresului.. Simptomele care caracterizează tulburarea posttraumatică transpun pe plan psihic şocul violent. i) percepţiile şi reacţiile copilului legate de situaţia de maltratare. aşadar. pătrunzător. transformându-se în leziuni greu de vindecat.. „Actele intenţionate de violenţă subminează încrederea fundamentală a copilului în umanitate şi poate crea o inabilitate pe viaţă de a dezvolta relaţii apropiate. Consecinţele actelor intenţionate de violenţă orientate împotriva unui copil nu se restrâng. Trăsăturile înnăscute ale copilului „«Fiecare copil este unic» . generalizând astfel efectele lui asupra întregii personalităţi. 2002: 45). persoanele care percep evenimentul ca extrem de ameninţător vor dezvolta reacţii traumatice” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale. 15. Thomas (1968) face următoarea clasificare a copiilor: 13. Copilul în situaţia de maltratare Abordarea acestei tematici se poate realiza din două puncte de vedere care vizează: k) trăsăturile înnăscute ale copilului care afectează şi sunt afectate de situaţia de maltratare. care pot afecta chiar structura creierului infantil. Nu numai răspunsul imediat la un eveniment stresant influenţează capacitatea de răspuns adaptativ. apud IX”1 ISPCAN European Conference Preveting Child Abuse and Neglect.h) Relaţia cu victima. copilul dificil. Relaţia cu victima este unul dintre factorii cei mai importanţi asociaţi traumei psihice. 2003). j) Perceperea ameninţării.

le dau convingerea că lucrurile vor merge bine . • copiii dificili au nevoi diverse.„cerc bun”. „Copilul care este expus maltratărilor în timpul primilor ani ai vieţii va dezvolta un ataşament nesigur faţă de părinţi şi va avea dificultăţi în stabilirea 80 . alimentare etc. prematuritatea şi dizabilităţile fizice sau emoţionale ale copilului. iar copiii cuminţi. p) acceptă cu greu noul tip de hrană ce i se oferă.• manifestă o anumită regularitate în comportament (fapt pentru care devine previzibil). fapt care le generează sentimentul eşecului. Percepţiile şi reacţiile copilului legate de situaţia de maltratare Strategii de supravieţuire Percepţia împrejurărilor Copilul va dezvolta sentimente de încredere sau neîncredere faţă de mediu în funcţie de modul în care nevoile sale de bază. Copilul dificil: o) are un somn şi obiceiuri de viaţă neregulate. m)abilitate de adaptare la noi schimbări (de mediu. q) se adaptează cu greu sau deloc la schimbări. cele emoţionale precum şi cele fizice sunt său nu satisfăcute. n) intensitate moderată a reacţiilor sale. greu de intuit şi de satisfăcut de părinţi. l) reacţionează pozitiv la noi stimuli. Alături de anumitele trăsături temperamentale ale „copilului dificil”. • dezvoltarea sa ulterioară. Aici părinţii reacţionează în mod negativ la acţiunile copilului. 1998). r) prezintă reacţii negative şi intense. cu potenţial.). „Este însă cunoscut faptul că în general: • copiii dificili care sunt îngrijiţi de mame sensibile vor prezenta o dezvoltare normală. pot fi în anumite condiţii factori provocatori ai situaţiilor abuzive. care vor avea o îngrijire necorespunzătoare şi lipsită de afecţiune vor prezenta o dezvoltare sărăcăcioasă” (Killen. • interacţiunea cu mediul. care ar putea duce la formarea unui cerc vicios. Astfel: • copiii cuminţi le oferă părinţilor sentimentul de a fi nişte părinţi buni. care stabilesc cu copilul într-un mod dificil o interacţiune pozitivă. iar copilul care înregistrează atitudinea părinţilor devine mai dificilă şi prin aceasta întăreşte reacţiile negative ale părinţilor. Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai copilului trezesc în părinţi reacţii diferite. Capacităţile înnăscute ale copilului vor afecta: • comportamentul de ataşament al copilului.

Insatisfacerea nevoilor creează probleme de dependenţă care se dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite: o dependenţă deschisă şi una defensivă. va fi mult redusă” (Killen. Dacă copilul îşi va rezolva conflictul de bază al dezvoltării pe varianta neîncrederii. Acei copii care au fost supuşi abuzului fizic se arată a fi mai agresivi faţă de ceilalţi copii care nu au fost crescuţi într-un mediu violent. Notele de caz cum ar fi: „s-a adaptat foarte repede” sau „pare a fi fericită şi nu întreabă niciodată de mama sa” pot fi interpretate ca un semn al adaptării şi sunt considerate ca fiind resurse ale copilului. preocupare pentru controlul şi stăpânirea altora. 88). cât şi faţă de alţi adulţi. însă o asemenea lipsă a reacţiilor dramatice la copilul care este mutat din propria familie poate arăta cât de vătămat este acel copil” (Killen. În aceste situaţii este posibil ca profesioniştii să găsească diferite explicaţii pentru faptul ca în situaţiile de maltratare copiii prezintă în mod surprinzător atât de slabe reacţii când sunt mutaţi din casele lor (în instituţii. Anxietatea şi agresivitatea copiilor aflaţi în situaţii de maltratare pot fi adesea copleşitoare. fiind agresivi. Aceşti copii îşi trăiesc anxietatea în situaţii concrete de abuz şi sunt anxioşi în legătură cu situaţii abuzive ce pot apărea în viitor. 1998: p. 85). Aceşti copii în loc să-şi canalizeze agresivitatea înspre proprii părinţi. atât faţă de părinţi. Această dependenţă defensivă se poate prezenta ca o atitudine rece şi dificilă în care copilul pare să se poarte ca şi cum nu i-ar păsa de nimeni. Probleme de dependenţă Situaţiile de maltratare sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvată a nevoilor. Reacţii de suferinţă în separare „Spitz (1946) şi Bowlby (1960) au realizat primele descrieri legate de depresia copiilor care se instalează în momentul separării acestora de părinţi. De asemenea. 1998: p. familii foster). Dependenţa defensivă se manifestă ca o independenţă excesivă şi o retragere emoţională. 81 . Este.încrederii în ceilalţi. Agresivitatea înseamnă pentru mulţi cea mai bună metodă de apărare şi mulţi dintre ei au învăţat acasă cum să se descurce în situaţiile problematice. Ei fac faţă sentimentelor lor în moduri diferite. agresivitatea manifestată la vârsta adultă poate fi observată încă din primii doi ani de grădiniţă (Iacobson şi Straker. interesantă descrierea reacţiilor copiilor mici în timpul spitalizării fără părinţi. atât timp cât sunt avute în vedere situaţiile de maltratare. Pe măsură ce va creşte. de asemenea. încercări permanente de a mulţumi şi de a fi acceptat de către părinţi. comportament de căutare a atenţiei. abilitatea sa de a rezolva viitoarele conflicte într-un mod pozitiv. îşi va crea o imagine negativă atât despre lume cât şi despre sine. o revarsă asupra altor persoane. anxietate ce poate deveni cronică. Dependenţa deschisă se poate manifesta ca o tendinţă constantă spre contacte fizice. El va interpreta şi percepe mediul în baza experienţelor trăite în propriul cămin. 1982).

1993). atâta vreme cât aici sunt implicate dimensiunile abuzului emoţional şi sindromul Munchausen.loialitatea şi păstrarea secretului Copiii depun un efort deosebit în încercarea de a înţelege situaţia în care se află. din această cauză. joc posttraumatic”. Disocierea Se pare că. dar şi pentru a învăţa. în general.” (Killen. dar şi îngrijorător. Folosirea disocierii şi negării creează copilului posibilitatea de a se elibera de simptomele şi amintirile abuzului. observăm că cei mici preiau comportamentele părinţilor de la o vârstă foarte mică.stima de sine „O importantă cale de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o reprezintă percepţia lui despre părinţi. în timpul jocului ei trăiesc diferite experienţe. şi că el este cel responsabil pentru tot ce se întâmplă rău în familie. în cazurile în care se joacă. de exemplu. o fac într-un mod stereotip” (Killen. pentru a desemna acest tip de joc. El va dezvolta de-a lungul timpului o imagine de sine distorsionată şi negativă şi o stimă de sine scăzută. Simte că nimeni nu se ocupă de el. Mulţi copii aflaţi în situaţii de maltratare aproape că nu se joacă deloc. în desenele sale. deprimaţi. Aceşti copii au nevoie de un limbaj psihologic. Astfel amnezia totală sau parţială a abuzului poate persista luni sau chiar ani. Unii copii interiorizează anxietatea şi agresivitatea devenind autodistructivi. 1998: 93). prin împuternicire. Copiii au nevoie să se joace. Ei îşi comunică sentimentele de neplăcere prin intermediul limbajului durerii şi prin diferite simptome pe care le prezintă. lucru care este şi interesant. că nu este dorit. în 82 . Părinţii abuzivi îi comunică de timpuriu copilului faptul că nu este suficient de bun. 1998: 94) Teoria anxietăţii şi vinovăţiei . Un copil care a suferit abuzuri repetate poate fi. 1988). Ei încearcă să interpreteze situaţiile şi să explice comportamentul agresorului într-un mod în care să-1 plaseze pe acesta într-o lumină bună. mai puţin capabil să-şi amintească ce s-a întâmplat decât un copil care a fost expus abuzului o singură dată. şi exteriorizează aceasta. ei se joacă pentru a se distra. Unii pretind că experienţele traumatice repetate sunt reamintite mai puţin complet decât un singur episod traumatic (Terr. retraşi şi evitând contactele cu ceilalţi. Terr a folosit conceptul de. copiii folosesc mult mai des decât adulţii disocierea ca mecanism de apărare pentru a se proteja de consecinţele psihice ale traumelor suportate (Putnam. Reacţii psihosomatice Sănătatea fizică joacă un rol important în dezvoltarea unui copil şi în relaţia sa cu situaţia de maltratare. Imaginea de sine .Astfel. Acest copil este înţepenit în anumite experienţe cărora nu le poate face faţă. acesta fiind un mod de a-şi exprima depresia. Deprimarea „Depresia copiilor poate fi adesea observată în jocul lor. Copiii care sunt crescuţi în condiţii stresante sunt mai bolnăvicioşi decât alţi copii.

Poate fi cauzat atât de leziuni cerebrale. Dacă vom pătrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supravieţuire vom descoperi aceleaşi sentimente de neajutorare. în situaţiile abuzului de alcool al părinţilor. 83 . Aici copii care au semnalat de timpuriu lumii adulte faptul că sunt implicaţi în astfel de activităţi au primit. mare a retardului mental la aceşti copii. în cazul copiilor cu un comportament supraadaptat. Trăirile lor în relaţiile cu alţi copii şi adulţi sunt caracteristice poziţiei de apărare. supraadaptarea se poate manifesta în diferite forme. 1980). semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se comporte. • grupul celor care adoptă rolul de a avea grijă de părinţii lor. după Grey şi Kempe (1976). dar poate fi. 1998: 101). sub-alimentare. Aceşti copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face faţă acestor aşteptări” (Killen. supracontrolat.timp ce copilul ia asupra sa întreaga responsabilitate şi vină. abuz sexual. Retardul mental Cercetările acute asupra copiilor care au fost expuşi abuzului fizic au arătat o apariţie relativ. deprimare şi agresivitate. Probleme de învăţare Având atât probleme de concentrare a atenţiei. sunt luptători activi şi „înving”. „Cei care aparţin primului grup se comportă astfel încât să îndeplinească dorinţele şi aşteptările adulţilor. Cei care aparţin celuilalt grup prezintă un comportament continuu provocator. precum şi de un abuz emoţional continuu. „După Killen (1996). cognitivă. Procesul de interpretare depinde de vârsta cognitivă a copilului. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele trimise de adulţi. goliciune sufletească. nu se lasă compleşiti de abuz. şi rezultatul interacţiunii copilpărinte. cât şi întârzieri de dezvoltare este inevitabil ca aceşti copii să prezinte diferite tipuri şi grade de probleme de învăţare. vinovăţie. anxietate. 1999: 124). la rândul ei. Acestea pot fi observate încă din primele luni de viaţă (Appelbaum. cât şi în dezvoltarea psihomotorie. distructiv şi hiperactiv. ea a pus în evidenţă: • grupul copiilor care îşi duc cu bine la îndeplinire sarcinile. Întârzieri de dezvoltare Copiii care au fost expuşi diferitelor tipuri de abuz prezintă adesea diferite grade de retard în dezvoltarea neurologică. copilul oscilează între strategia de comportament «exagerat de bine adaptat» (overadjusted) şi comportamentul «hiperactiv şi distructiv» (acting out)” (Roth-Szamoskozi. mânie. neîncrederea şi negarea. confuzie. Astfel li s-a confirmat faptul că ei sunt cei care greşesc. agresiv. Aceste lucruri s-au observat atât în situaţii de abuz fizic. de asemenea. „În legătură cu strategiile de supravieţuire şi conducere în situaţii de maltratare. drept răspuns. O parte a acestuia este de natură organică.

pasivi” (Roth-Szamoskozi. Un prim scop al analizei simptomelor este acela de a stabili diagnosticul corect privind cauzele care se ascund îndărătul unor schimbări în comportamentul unui copil. „o violenţă neviolentă”? În momentul în care se vorbeşte despre abuz asupra copilului gândul ne zboară automat la abuzul sexual. de nivelul de dezvoltare fizică. copilul pasiv poate deveni autoagresiv. Neglijarea copilului. creativitatea şi capacitatea lor intelectuală. ele putând alterna. „Strategiile de supravieţuire şi stăpânire a situaţiei reprezintă modalitatea copilului de a face faţă situaţiei de maltratare. ele rămân totuşi indicatori care trebuie să-1 facă pe profesionist să ridice problema posibilităţii maltratării copilului şi să analizeze cu grijă această posibilitate” (Roth-Szamoskozi. După Killen. cât şi a mediului înconjurător. de a se apăra atât împotriva propriilor sentimente. creativ. fizic şi/sau emoţional. cu explozii de furie împotriva unui coleg. făcând o tentativă de suicid. poate renunţa dintr-o dată la planurile sale şi poate prezenta comportamente antisociale. impulsive (acting out) au fost identificate tipurile: • agresiv • distructiv • fără odihnă • de măscărici Această clasificare nu înseamnă că un copil va prezenta doar una sau alta dintre aceste manifestări. Scopul final este însă acela de a ajuta copilul să depăşească situaţia dificilă în care se află ca urmare a supunerii sale la diverse forme de rele tratamente. Concluzii Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de rele tratamente împotriva copilului şi în acordarea de suport copilului şi familiei sale sau celor care-1 îngrijesc este foarte important ca simptomele descrise anterior să fie recunoscute. De exemplu. 1999: 124). am fost şi suntem învăţaţi cu cazuri foarte dure şi grave pe care atât literatura de 84 . într-adevăr. o iluzie a controlării situaţiei” (Irimescu. Cu ajutorul acestor strategii ei îşi asigură un anumit control asupra situaţiei sau în cel mai rău caz.• copii care se străduiesc să nu iasă în evidenţă şi de aceea sunt retraşi. copilul de obicei tăcut şi retras poate prezenta uneori comportamente impulsive. copilul maltratat deosebit de dotat. în funcţie de situaţia de fapt sau de starea emoţională în care se află copilul. „Deşi aceste simptome se regăsesc şi în alte sindroame clinice decât al celor ce derivă din maltratare. 2002). 1999: 126). strategiile de supravieţuire adoptate de copii depind de tipul de temperament. iar intervenţia care urmează să o planificăm în interesul copilului nu poate să nu pornească de la semnele sale de suferinţă. de sensibilitatea lor. ambiţios. Dintre comportamentele explozive.

intelectuale şi emoţionale ale unei persoane” (Gaudin. precum şi limitarea accesului la educaţie” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale. neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vizavi de nevoile copilului. de dezvoltare fizică şi psihică. fiind caracterizată printr-o omitere a satisfacerii unor nevoi esenţiale ale copilului. de a discerne între ceea ce este bine sau rău. Formele de maltratare de multe ori se întrepătrund simultan sau consecutiv în familiile problemă. de a căuta ajutor şi de a se autoservi”. Conform standardelor psihiatrice (DSM-IV). în multe cazuri nu există diferenţe. „Dacă într-un caz de abuz clasic părintele produce o vătămare directă a copilului. Dacă abuzul asupra copilului se face cu intenţie distructivă. căci din punct de vedere al efectelor asupra copilului. fie intenţionat.forma specifica de maltratare a copilului Neglijarea poate fi definită ca: „incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul. suferinţa psihologică şi fizică fiind de multe ori la fel de mare” (Revista de Securitate Comunitară. cea referitoare la abuz abundă. Nimic mai fals. în momentul în care căutăm informaţii de specialitate. 2002: 178). în cadrul conceptului de maltratare. pentru că precizia şi acurateţea 85 .0). emoţionale. Uităm însă o formă de maltratare care este şi ea foarte importantă: neglijarea copilului. 5/2002: 69). 1993 apud Miftode. nr. Popescu şi dr. de a-i asigura nevoile biologice. Anul II. fie din neatenţie permite copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi/sau nu reuşeşte să asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice. în cazul neglijării adultul respectiv „uită” să aibă grijă de copil. în literatura românească o definiţie a maltratării o găsim la dr. Neglijarea mai este definită ca reprezentând „condiţiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului. Această diferenţiere ne poate sugera ideea că neglijarea nu este atât de gravă. neglijarea este cea de-a treia componentă (cod T 74. 2002: 13). Răduţ: „maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra. Neglijarea .specialitate cât şi mass-media ni le prezintă cu obstinaţie.

Actele izolate şi minore de neglijare au o probabilitate scăzută de a împiedica o dezvoltare sănătoasă a copilului. 5/2002: 69): Eşec în creşterea copilului: • hrănire proastă/inadecvată. La Faller (1981) găsim o trecere în revistă mai exhaustivă (Revista de Securitate Comunitară. îmbrăcăminte. nr. Unora dintre copii li se refuză accesul în locuinţă. • nedezvoltarea psihosocială datorită deprivării de suport emoţional. De multe ori. Categorii şi tipuri de neglijare În literatura de specialitate sunt menţionate mai multe categorii şi forme de neglijare a copilului de către proprii părinţi. 1981) ne spune că raportările cazurilor de neglijare sunt de cinci ori mai numeroase decât cele de abuz. în Quebec copii nu pot fi 86 . 5/2002: 69). n) ataşamentului faţă de copil. „Alte studii. Se referă în special la părinţii care îşi lasă timp îndelungat copiii fără supraveghere. vârsta şi maturitatea copilului.diagnosticului este mai mare.U. cum este cel efectuat de Erickson şi Egeland în 1996 ne spun că din 2. 5/2002: 69). Anul II. Sesizarea apare atunci când actele respective se succed temporal şi gradual. • deprivare nutriţională ce apare atunci când părintele nu asigură copilului o hrană adecvată şi adaptată vârstei.A. viaţa copilului este în pericol şi neglijare generală ce implică insuficienta asigurare de către părinţi sau tutori legali a nevoilor legate de alimentaţie. Intervin însă şi factori culturali: De exemplu. îmbrăcăminte sau îngrijire fizică. nr. foarte des întâlnite de practicienii în domeniul protecţiei copilului şi familiei. 1999) dar şi în România (9.. • apar întârzieri în înălţimea şi greutatea copilului sugar şi antepreşcolar. nr. 25% violenţe fizice şi 16% abuzuri sexuale. îngrijiri medicale” (Revista de Securitate Comunitară. • nedezvoltarea fizică a copilului fără cauze organice: părinţii nu reuşesc să-şi hrănească copilul datorită lipsei: l) unor cunoştinţe adecvate privind tehnica hrănirii. Literatura americană (Faller. sau sunt supravegheaţi de adulţi ce pot abuza de ei. 45% erau cazuri de neglijare. locuinţă. „După Miller-Perrin şi Perrin avem neglijare gravă atunci când nevoile vitale nefiind îndeplinite. neglijarea este un predictor al unor viitoare abuzuri („anticamera” abuzului). Anul II. Nesupraveghere adecvată. Incidenţa acestei categorii este mare atât în S. Anul II. m)unor resurse financiare suficiente.. Raportări similare se găsesc în Franţa şi Quebec (Canada) tinzând să menţină procentul neglijării ca cel mai ridicat” (Revista de Securitate Comunitară.4% într-o cercetare efectuată de Rotariu pe 485 familii din Cluj).7 milioane de copii maltrataţi în 1990 în S. Neglijare fizică.U. ce presupune lipsa asigurării unei locuinţe adecvate. Factorii ce sunt luaţi în considerare fac apel la durata. de 9 copii dintr-o 1000 după Costin (Roth.A.

Neglijare educaţională este astfel definită doar în raport cu copilul din familie şi constă în nefrecventarea regulată a unei forme de educaţie adecvate. cea din urmă menţionată dar nu ultima.. pe când în S. 2002: 179). cu consecinţe grave asupra sănătăţii şi vieţii lor. O altă categorie a neglijării este admiterea de practici contrare interesului copilului. cum ar fi privitul îndelung la televizor (6 -8 ore/zi). cum ar fi: Alte tipuri de neglijare emoţională . aşteptări nepotrivite faţă de vârstă/sexul copilului sau nivelul de dezvoltare etc. Abandon şi supraveghere inadecvată: comportamentul părinţilor care îşi abandonează copiii prin excluderea copilului din familie. în general acesta ar trebui să se manifeste din fragedă copilărie. 1993). „Teama de a fi abandonat apare la copiii cu natură sensibilă. implicând elemente de atingere fizică. Se poate vorbi de abandon sau de abandon camuflat. un deces. La tipurile de neglijare descrise mai sus se mai adaugă şi altele. mângâieri. cum ar fi exclusiv bazată pe dulciuri etc. prin neglijarea nevoilor lui de interacţiune cu un adult de referinţă” (Muntean. Putem cita. Un climat afectiv rece poate conduce la tulburări de personalitate. este foarte greu de făcut dovada existenţei ei.)” (Miftode.. în România. O altă cauză a acestui fenomen o constituie obligarea copiilor de a-şi îngriji fraţii mai mici sau de a munci.U.„alte neglijări ale nevoilor emoţionale ale copilului (cum ar fi de exemplu restricţii exagerate evidente. conform cercetării efectuate de Rotariu în 1996 formele principale se manifestă prin neasigurarea de către părinţi a rechizitelor necesare (13. O definiţie poate fi lipsa sprijinului emoţional atât de necesar copilului pentru creşterea lui armonioasă şi sănătoasă.lăsaţi fără supraveghere până la şase ani. „Din punct de vedere psihologic declararea abandonului la şase luni de dezinteres din partea părinţilor biologici («încetarea oricărei forme de legături şi raporturi afective normale») reprezintă o altă formă de maltratare a copilului. Neglijare emoţională. Neglijare medicală este considerată neacordarea asistenţei medicale copiilor. apud Miftode.A. C. această perioadă ajunge la şapte ani.1% dintre elevi) şi dezinteresul lor faţă de şcoală (10>7% în aprecierea profesorilor). acceptarea unei alimentaţii nesănătoase. 2003: 179). (preluat după Ciofu. comunicare verbală între părinte şi copil. ceea ce poate duce la deprivare educaţională şi culturală. de exemplu. Deşi ea ca şi abuzul emoţional este foarte des citată şi invocată în diferite convenţii şi legi. Legislaţia românească cu privire la declanşarea judecătorească a abandonului a stabilit la 6 luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat abandonat. trimiterea copilului pe stradă sau dezinteres pentru creşterea şi îngrijirea copilului. Abandonul copilului este considerat o formă severă de neglijare. 2001: 250. cu ocazia unui eveniment oarecare care rupe sau slăbeşte legăturile familiale. o 87 .

Din toate cele menţionate până aici. Dată fiind fluctuaţia mare a acestor copii şi lipsa documentelor. „Mulţi copii ai străzii provin din familii conflictuale.neglijare alimentară . „Abandonul copilului de către părinţii lui poate fi temporar sau definitiv: • expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii. care trăiesc în afara unui cămin . de fapt. 2002: 179) În Vocabularul de psihopedagogie şi de psihiatrie a copilului (1973). apud Miftode. alcool. aproximativ 4300 de copii ai străzii.B.neînţelegere conjugală. 1999: 80).C.neglijare medicală 88 . Copiii străzii sunt în mod permanent expuşi la mizerie.neglijarea locuinţei . frig. o estimare a dimensiunilor fenomenului în România este greu de realizat..) consum de substanţe care creează dependenţă (ţigări. pentru un motiv sau altul. la care copiii fugiţi au fost expuşi chiar înainte de a-şi părăsi domiciliul. au refuzat sau au pierdut vremelnic şi în totalitate dreptul de a-1 îngriji. prostituţie şi abuzuri sexuale. Lafon defineşte abandonul ca „neglijarea copilului de către părinţi sau substituţii acestora”. De asemenea. sau dezinteres faţă de lipsa de acasă a copilului (situaţii care conduc la fenomenul cunoscut sub numele de copiii străzii). o călătorie etc. apud RothSzamoskozi Maria. cu transmitere sexuală etc. dintre care 2000 permanent în stradă” (Carta albă a copilului. adică reprezentanţii naturali. T. violenţă. ei prezintă numeroase semne de retard şi de tulburări în dezvoltare şi comportament. Atunci când sunt depistaţi de profesionişti. În ciuda dezvoltării serviciilor sociale de protecţie a copilului. se pot constata multiple semne de suferinţă. incapacitatea formelor existente astăzi de protecţie a minorilor să depisteze şi să stopeze cazuri grave de rele tratamente.” (Muntean. • lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat. ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare şi maltratare. Prin extrapolarea unor cercetări efectuate de lucrătorii sociali stradali. respiratorii.. O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă. cu părinţi alcoolici. numărul acestor copii pare să fie în creştere în întreaga lume.neglijarea igienei . cu un microclimat tensionat.copiii străzii.neglijare vestimentară . Vorbim despre situaţie de abandon atunci când copilul este în mod real abandonat. digestive. rezultă că neglijarea copilului are mai multe dimensiuni: • neglijarea fizică: . droguri). boli acute şi contagioase (de piele. 2001: 250. s-a estimat că existau în 1966. • abandonarea copilului la o persoană. dovedind. de violenţă. 1999: 87). într-un spital sau într-o instituţie de ocrotire şi lipsa de interes faţă de copilul astfel părăsit” (Roth-Szamoskozi.

însă. dar insuficientă. Neglijarea de tipul dezinteresului grav al părintelui faţă de copil. inadecvată calitativ.abandonul copilului Neglijarea copilului poate fi episodică sau cronică. educaţionale etc.neglijare în educaţie . adică omiterea unor comportamente care să arate afecţiunea faţă de copil. copilul purtător de speranţă reînvie la naşterea sa traumatismele pe care părinţii le-au trăit. formele severe de neglijare sunt de fapt considerate abuzuri. în afara cazurilor raportate. în ciuda efectelor sale majore asupra dezvoltării socioafective a copilului. de exemplu.)” (Ionescu. a cărui igienă lasă de dorit. în care nu se simte bine. Consecinţele omiterii de către părinţi a unor gesturi (copil prost hrănit. copilul este îmbrăcat.. Pentru că se simt puşi în pericol. sau numai după ce a obosit de plâns din cauza foamei. pentru că se poate anunţa foarte repede o altă sarcină. Alte tipuri de neglijare. care se înscrie în mod evident în spectrul maltratării copilului” (Roth-Szamoskozi Măria. sau este luat în derâdere în colectivitate. Putem distinge şi neglijare afectivă. ca. primeşte. lipsit de îngrijire în ciuda simptomelor evidente) fac posibilă identificarea copilului neglijat. aceasta fiind însă insuficientă. 1999: 80). neglijarea este mai puţin evidentă: copilului i se acordă hrană. Situaţia neglijării copilului în România În anul 2000. „Deşi consecinţele neglijării sunt adesea grave datorită caracterului lor cronic. prost îmbrăcat. 1999: 20). în literatura de specialitate. părinţii nu pot identifica nevoile acestuia şi îl maltratează. Pentru Oxley (1999). constatăm transmiterea intergeneraţională a neglijării. contextul separării parentale). financiare.neglijare afectivă (emoţională) . dar cu haine nepotrivite. Plasarea unui copil ca urmare a unei neglijări grave nu rezolvă problema. fiind forme de omisiuni ale unor acţiuni care pot avea consecinţe foarte grave asupra dezvoltării personalităţii copilului. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie în colaborare cu curs şi cu asistenţă tehnică din partea Organizaţiei Mondiale a 89 . o anumită îngrijire din partea părinţilor. în aceste cazuri. intelectuale. este puţin cunoscută. Această neglijare este cel mai greu de identificat. De obicei. Adesea. cea referitoare la supravegherea copilului nu vor fi semnalate decât atunci când apar accidente. Neglijarea cronică este mai dramatică pentru că afectează familiile defavorizate care duc lipsă de resurse (afective. este o formă extremă. adevărata răspândire a fenomenului în populaţie. mergând până la renunţarea preocupării faţă de el. totuşi. „Neglijarea episodică sau contextuală este mai puţin gravă pentru că dispare atunci când factorii de risc care au dus la apariţia neglijării dispar (de exemplu. după cum menţionează Killen K.

5% dintre gospodării care au fost evacuate din casă cu copiii şi 7% cărora le-au fost oprite gazele sau apa pentru că nu le-au putut achita. rezultă că numărul acestor gospodării este de 12. În privinţa neglijării medicale ca formă a neglijării fizice. „Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de neglijare se regăseşte adesea în familiile sărace. ale vestimentaţiei care să acopere nevoile biologice de bază ale copiilor” (Roth-Szamoskozi. pp. incluzând aici elementele esenţiale ale alimentaţiei. Părinţii cu un venit minim sunt adesea forţaţi de situaţia in care se găsesc (lipsa unei locuinţe adecvate. rată ce ajunge în cazul gospodăriilor cu 3 copii la 60%. se consemnează o rată a sărăciei de 31% pe total ţară.000. Grafic Neglijare fizică 90 . 1999. iar în cazul celor cu 4 copii şi mai mulţi la 80% (raportul citat. au efectuat un studiu cu privire la fenomenul abuzului şi neglijării copilului în ţara noastră. În Raportul Naţional al Dezvoltării Umane . Rezultatele acestui sondaj sunt confirmate de studiile ample asupra fenomenului sărăciei din România. 45). rezultată din iresponsabilitatea sau incapacitatea familiei de a asigura copiilor bunurile necesare unei vieţi decente la nivelul standardului mediu existent pe ţară are valori foarte ridicate în România” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 40): părinţii din 62% din gospodăriile cu copii au declarat că nu pot asigura alimentele de bază pentru întreaga familie şi 77% că nu pot asigura copiilor bunurile necesare. Extrapolând în populaţia totală proporţia gospodăriilor în care s-a produs abandonul copilului (0. se apreciază că aceasta are valori destul de mari dacă luăm în considerare consecinţele grave pe care le poate avea acest tip de neglijare asupra sănătăţii şi dezvoltării armonioase a copilului. 1999.Sănătăţii. suficientă îngrijire fizică copiilor lor. ale condiţiilor de locuit. p.România. „În urma acestui amplu studiu s-a constatat că neglijarea fizică. Unele din consecinţele grave ale acestei situaţii se reflectă în proporţia de 3. în ciuda bunelor lor intenţii. imposibilitatea de a cumpăra alimentaţia potrivită) să nu ofere.4%). 8182). în care părinţii nu reuşesc să obţină cele necesare unui trai decent al familiei.

000 de copii. absenţa grijii sau mai bine-zis indiferenţa faţă de copil. chiar în situaţia în care au fost anunţaţi (5. dar ele vor apărea cu siguranţă în comportamentul şi capacitatea de relaţionare şi integrare psihologică a copilului. 91 .Grafic . 1/2003: 41). în 25% dintre gospodăriile cu copii între 8-17 ani. faţă de nevoile sale de formare şi dezvoltare psihică. Mai mult. în acest sens pare a fi edificator şi faptul că în 17% din gospodării. nu îl laudă sau nu îl încurajează (6%). părinţii nu-şi consultă copiii în privinţa şcolii pe care o vor urma” (Revista de Asistenţă Socială nr. nu îl ascultă niciodată dacă doreşte să spună ceva (4%). fie de cei cu vârste între 11-17 ani. afectat în mare măsură serviciului sau căutării acestuia (în cazul şomerilor). sau tratarea empirică în familii în locul unui consult de specialitate (11%).1% dintre familii). circa 1% din gospodăriile populaţiei apelează ia tratamente cu leacuri „băbeşti” pentru vindecarea copiilor. ponderea cea mai mare o deţin cei referitori la lipsa sau insuficienta comunicare cu copilul: aproape o cincime din părinţi petrec mai puţin de o oră pe zi cu copiii lor. O parte din părinţi nu conştientizează în suficientă măsură pericolul pe care îl poate reprezenta pentru sănătatea copilului nevaccinarea împotriva unei boli grave. chiar dacă serviciile medicale pentru copii sunt gratuite. Neglijarea emoţională ia şi forma lipsei de afecţiune: părinţii îşi mângâie sau sărută copilul foarte rar sau niciodată (9%). Un alt tip de neglijare a copilului şi anume neglijarea emoţională sau psihologică se manifestă în principal prin absenţa unei acţiuni.Lipsa sau insuficienta supraveghere „Proporţiile înregistrate în sondaj pentru familiile care nu îşi duc copiii la controale medicale la diferite grupe de vârste se situează între 14% şi 30%. „Din cele patru seturi de indicatori utilizaţi. fie că este vorba de copii sub 10 ani. ceea ce ar putea afecta circa 250. 1/2003: 43). muncii în agricultura sau treburilor casnice. Consecinţele directe ale unui astfel de atitudini de indiferenţă sunt greu de determinat. Prima proporţie referitoare la copiii până la un an este destul de ridicată şi poate fi unul din factorii care contribuie la plasarea României pe primul loc în Europa în privinţa mortalităţii infantile” (Revista de Asistenţă Socială nr. Motivul principal invocat de aceştia este „lipsa timpului”. copilul este foarte rar sau nu este consultat deloc atunci când se iau decizii importante în familii.

Ciofu (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate sau dizarmonice şi familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi incapabili de a se adapta la caracterul copilului.000) copilul/copiii a/au fugit cel puţin o dată de acasă. Ca urmare.2% dintre gospodării (66. care după C. Cauzele neglijării copilului Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului este atitudinea parentală perturbată. Ponderile înregistrate pe diferitele tipuri de neglijare ar trebui considerate un semnal de alarmă pentru societate şi autorităţi dacă avem în vedere că formele de neglijare sunt practic „anticamera” abuzului: de la neglijare fizică şi psihologică nu mai este decât un pas la agresiunea fizică sau abandonul copilului. prin dezinteresul părinţilor faţă de rezultatele şcolare ale copilului (6% dintre părinţi nu au fost niciodată la şcoală să se intereseze de copil). Este cazul unor familii cu disfuncţii în relaţii.4% dintre părinţi nu ştiu şi nu verifică cu cine îşi petrece copilul timpul liber). Neglijarea educaţională a copilului se manifestă atât direct. ţinem să semnalăm şi situaţii la în care părinţii se ceartă sau se bat în faţa copiilor (4%). datorită tulburării relaţiei copil-părinte. pentru majoritatea tipurilor de neglijare. dar şi indirect.Neglijare educaţională Procentele se referă la gospodăriile cu cel puţin un copil la şcoală Neglijarea educaţională După cum reiese din studiul realizat în 2000. în 2. prin dezinteresul faţă de tipul de cărţi sau programe TV pe care le vizionează copiii: 32% dintre părinţi nu le interzic copiilor vizionarea filmelor cu violenţe. precum şi insuficienta supraveghere a copilului (3.Deşi apar în proporţii mai mici. în România rata neglijării copilului este îngrijorătoare. „Cea 92 . Graficul . iar 22% îşi lasă copiii în faţa televizorului mai mult de 3 ore pe zi (în medie).

pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă. introvert. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia el se află se poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul psihosocial” (Roth-Szamoskozi 1999. în cazul unui părinte cu mai mulţi copii. bolnăvicios. „Pe măsură ce trece timpul aceşti copii vor înceta să mai plângă şi să-şi comunice propriile nevoi. neigienizat. (Acest lucru este pus în evidenţă cel mai bine de concepţia socio-biologică a maltratării). fie din cauza presiunii materiale din familie. în ciuda unui intelect bun (pseudoretard mental). nemotivat pentru efort cognitiv. în familiile cu astfel de atitudini parentale. anumite caracteristici fizice sau psihice. lipsa de suport oferit mamei din partea reţelei ei sociale. să se joace sau cu o „foame de stimuli” (extrem de instabil). incapabil de a stabili relaţii interpersonale durabile” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect. precum şi la o slabă concentrare. 89-90). insuficient de matur ca dezvoltare volitivă. care. asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori multipli: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soţ sau prin dezinteresul acestuia. care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin comparaţie cu trăsăturile sorei sau fratelui.sau hiperponderal. Lipsa răspunsurilor sau stimulării poate duce la dezvoltări întârziate psihomotorii şi de limbaj. cu vocabular sumar. Gânguritul lor natural nu se va dezvolta într-un limbaj normal. care nu are cu cine vorbi despre problemele sale ori nu are un program de viaţă adecvat vârstei sale. nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei.mai des incriminată este atitudinea mamei. cu retard şcolar. e) Trăiri emoţionale (în funcţie de vârstă): neataşat. în urma unor tulburări psihice temporare sau cronice (nevroze. cu aspect vestimentar neadecvat. cu un comportament variind de la polul inhibiţiei până la agitaţie. Consecinţele neglijării Dezvoltarea copilului supus neglijării este serios afectată. d) Somatic şi comportamental: hipo. Consecinţele neglijării asupra dezvoltării copilului Semnele neglijării copilului c) „Starea generală: copilul înfometat ori alimentat nepotrivit. În cazul mamelor. tulburări de lactaţie. pp. fie în urma mior ambiţii profesionale. rămânând mult timp nesupravegheat. copilul cu nevoi speciale prezintă riscul cel mai mare de a fi neglijat. copleşirea mamei de obligaţii profesionale. 2003). incapabil să comunice. afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate pune în relaţie cu anumite caracteristici ale copilului: prezenţa unui handicap. Un copil la 12 luni poate arăta ca unul de şase luni. care nu-şi cunoaşte ziua naşterii ori primeşte în dar obiecte nepotrivite. Ei nu au şansa să exploreze şi să înveţe ceva legat de mediul 93 . adesea din cauza vârstei prea tinere. sau în urma unor tulburări de personalitate. depresii. schizofrenie şi altele) poate omite asigurarea condiţiilor de creştere adecvate nevoilor vârstei copilului. imaturitate emoţională.

poate primi afecţiune şi îngrijire din partea părinţilor. Warsaw. 1997: 30). Copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferenţă sau timiditate şi de incapacitatea de a-şi organiza activitatea liber. nu este dispus să facă efort cognitiv. poate permanent. uneori prin fapte antisociale 94 . Se poate întâmpla ca latura emoţională să fie vătămată pentru toată viaţa. are dificultăţi de adaptare şi încearcă să-şi suplinească nevoile nesatisfăcute. atât pe plan fizic cât şi pe plan emoţional. dimpotrivă. unii dintre aceşti copii pot recupera surprinzător de repede. un prag prea scăzut sau. Din nou. Nu este curios. greţuri. Neglijarea gravă nu dăunează doar sferei emoţionale a copilului. însă prea puţine. În plan social copilul neglijat stabileşte contacte interpersonale fragile. Poate primi hrană. diverse cenestopatii). „Prin faptul că ucide spiritul celor care au supravieţuit fizic. dar nu chiar aşa de mult din punct de vedere emoţional. Ei mănâncă cu „lăcomie” şi răspund prompt la grija adulţilor şi câştigă în greutate. Neglijenţa legată de căutarea unui tratament medical sau de urmărirea acestuia poate avea serioase consecinţe. 1997: 30). 2003). cât şi a mass-media” (Killen. e poate cea mai importantă daună care s-ar putea să nu fie observată decât mult mai târziu. dacă ne concentrăm doar asupra aspectului fizic. În ciuda importanţei deosebite a neglijării. nu are nivelul de aspiraţii pe termen lung (nu se poate proiecta în viitor)” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect. atunci când sunt încă bebeluşi vor fi admişi într-un spital sau instituţie pentru copii sau în „foster home” (Killen. „În plan emoţional. Asta scoate în evidenţă aspectele distructivităţii sale. Ei trebuie să se îngrijească de ei înşişi şi adesea de proprii părinţi. tabloul consecinţelor neglijării poate fi extrem de diferit. Dacă îngrijirea lor se îmbunătăţeşte doar atunci când sunt mai mari ei vor recupera din punct de vedere fizic. Copilul poate fi ridicat doar după ce a ţipat suficient de mult. somatizează uşor (cefalee. neglijenţa nu lasă nici un martor”. Oricum. prea ridicat de toleranţă a frustrărilor. Poate avea haine. „Uneori neglijarea poate avea consecinţe mult mai serioase decât abuzul fizic. Aşa cum spunea Grittenden (1992) „printre copiii neglijaţi nu rămân supravieţuitori care să se plângă sau să protesteze”.înconjurător aflat dincolo de locul în care dorm. dacă. aceasta se bucură de o atenţie redusă atât din partea profesioniştilor. dar nu neapărat adecvate. îşi dezvoltă limbajul şi prosperă. În cazul neglijării va trebui parcursă o cale lungă până se va ajunge în momentul de criză. Se întâmplă ca acest copil să fie lăudat de către adulţi pentru precauţiile şi comportarea sa matură clară însă ca cineva să observe faptul că el e privat de copilăria sa. ci afectează şi dezvoltarea sa fizică. dureri abdominale. Numeroşi copii neglijaţi preiau un fel de rol de adult la o vârstă fragedă pentru a compensa ceea ce părinţii lor nu le-au oferit. Neglijarea poate fi de asemenea mai puţin evidentă şi nu neapărat continuă. al vătămării emoţionale. Cunoaştem faptul că lipsa unei hrăniri adecvate afectează întotdeauna dezvoltarea timpurie a creierului. dar nu neapărat suficientă sau adecvată întotdeauna. are tulburări de atenţie. ne vom distanţa sau vom nega aspectul invizibil mult mai serios.

• spaţiul de locuit cu totalitatea dotărilor de care dispune. „Stabilitatea mediului familial constituie un factor pozitiv. comunitari. 2002: 22). absenteism. 2002: 180). protecţiei şi educaţiei copilului. În familie. diminuând efectele negative ale abuzuri. Sănătatea. se constată o diversificare a modelelor familiale: frecvenţa crescândă a coabităţilor (concubinaje). direcţionarea şi integritatea socială a copilului. noile forme coexistând cu modelul „clasic” al familiilor conjugale” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale. opţiunea unor femei de a avea un copil în afara căsătoriei. „Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii. „Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copiilor. însuşire deficitară a normelor etico-morale. şcolari. în timp ce multiplele plasamente. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei care asigură dezvoltarea unei personalităţi armonioase. dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei. de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii. În contextul schimbărilor sociale. Consecinţele negative ale neglijării asupra dezvoltării copilului nu sunt inevitabile. acţionând negativ asupra dezvoltării” (Miftode. Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali. pentru că numai relaţiile afective şi sentimentele de dragoste îl fac pe părinte să înţeleagă şi să intuiască copilul şi starea lui de copilărie. Aceasta este din punct de vedere afectiv cea mai adecvată trebuinţelor lui. creşterea numărului divorţurilor. fugă de acasă. copilul îşi poate satisface 95 . securizarea fizică. Indiferent de modul de organizare. Mediul familial se constituie din: • membrii familiei între care există relaţii complexe de a căror funcţionalitate depinde eficienţa şi succesul în dezvoltarea. a imaginii de sine şi despre lume. care pot sau nu să răspundă nevoilor familiei. Familia şi neglijarea copilului Familia ca mediu propice de dezvoltare a copilului Copilul este o fiinţă cu însuşiri calitative diferite de cele ale adultului şi are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un „tratament” specific. stresul cotidian şi depresia părinţilor contribuie la agravarea consecinţelor neglijării. Au fost identificaţi factori care fie diminuează. mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului. afectivă şi materială a copilului. a familiilor monoparentale.(individual sau aderând la grupuri de delincvenţi) cu consum de droguri. fie a-gravează efectele neglijării asupra copilului.

. Pentru că asigurarea unui mediu afectiv va constitui garanţia pentru o dezvoltare armonioasă. îşi poate manifesta frustrările inevitabile.abilitatea de a empatiza cu copilul. 2001: 143). 2002: 22). în funcţie de modul în care cei din jur. Nevoile fiinţei umane. devine o fiinţă normală. . determină caracteristicile de dezvoltare ale fiinţei umane. Nevoile de bază. anumite boli mentale sau un grad de retard mental. de cei din jurul individului. nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală” ( Muntean.nevoile sale primare. de ceilalţi membri ai familiei. Cele mai importante astfel de abilităţi şi de care depinde modul în care părintele îşi percepe copilul (nevoile şi dezvoltarea lui emoţională) sunt: . de dragoste şi apartenenţă. sănătoasă sunt capacitatea de a iubi şi de a munci cu scopul producerii bunurilor necesare convieţuirii. de recunoaştere. 2001: 143). copilul poate să-şi investească toate resursele emoţionale. să înveţe să şi le controleze. temperate de dragostea părinţilor” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale. Există câteva abilităţi de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun. problemele lor emoţionale. în satisfacerea acestor nevoi. sau dimpotrivă evoluează spre comportamente şi stări mai puţin normale. în familie. 96 . alcoolismul şi consumul de substanţe care deconectează părintele de la realitate vor determina incapacitatea părintelui de a îndeplini funcţiile care îi revin în relaţia cu copilul” ( Muntean.abilitatea de a percepe copilul în mod real.abilitatea de a avea aşteptări realiste în privinţa capacităţii copilului de a face faţă diferitelor situaţii. Un copil se dezvoltă optim. O exprimare succintă a funcţiilor parentale ar fi că funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală. dragoste şi educaţie. . ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă. modul în care sunt împlinite sau dimpotrivă modul în care sunt neglijate ele. „Imaturitatea părinţilor. care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie depind de ceilalţi. Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială. a acompania deci copilul şi nu a-1 dirija în dezvoltarea lui. Valorile după care funcţionează o familie matură. multe avându-şi rădăcinile în propria copilărie. caracteristicile care ţin de vârsta copilului. în primul rând părinţii. „Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei.abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulţilor să satisfacă nevoile copilului şi nu invers. O funcţie definitorie a familiei este cea de a genera iubire faţă de toţi membrii săi. fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate. capabilă de a fi fericită şi de a-i face fericiţi pe cei din jurul său. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect.

Familia devine astfel mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită. „într-un climat violent. de contextul familial şi social în care trăieşte copilul. expus tuturor relelor. de autoacuzaţii. în general. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă. pericole fizice sau sociale. De aici provine tendinţa de izolare socială. Funcţia principală a familiei.. • abilitatea de a-şi înfrâna durerea şi agresivitatea în faţa copilului. creşterea copiilor. părintele „uită” să aibă grijă de copil. Violenţa intrafamilială şi neglijarea copilului Violenţa domestică afectează funcţionarea familiei. vecinii.abilitatea de a se angaja pozitiv în interacţiune cu copilul. ajung să-şi neglijeze sau să-şi abuzeze copilul. Muntean. mama nu ar fi vrut să-şi vadă copilul la secţia de urgenţă a unui spital. de teroare. Funcţiile parentale nu mai pot fi îndeplinite. mai ales neglijări fizice şi emoţionale. sănătate fizică) sau să-1 protejeze pe acesta de răniri. Fiind preocupat în mod constant de alte probleme. dar în situaţii mai dificile. Uneori părinţii îşi îndeplinesc bine funcţiile de părinţi. în toate structurile sale. Desigur. Este foarte adevărat că. preocuparea pentru copil trece în plan secundar. copilul devine cel mai adesea neglijat. haine. o abilitatea de a da prioritate nevoilor copilului. Cauzele care duc la apariţia fenomenului de neglijare a copilului în propria familie au fost îndelung studiate şi analizate de către specialiştii în protecţia copilului şi familiei. iar efectele caracteristice violenţei intrafamiliale sunt resimţite puternic de copii.nevoia de siguranţă. de criză. funcţiile şi rolurile parentale sunt distorsionate.sunt profund neglijate. colegii. Astfel. neglijarea copilului apare pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vizavi de nevoile copilului. prietenii. de multe ori. Investigaţii sumare în cazurile de copii 97 . iar alteori aceştia îşi neglijează de la început copilul şi îl expun constant diferitelor tipuri de neglijări. ars de oala cu apă fierbinte care s-a răsturnat peste el. element caracteristic în dinamica violenţei domestice. casă. de viaţă ordonată. să se ocupe de el. în general. Astfel se explică numărul mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii. ale părinţilor. de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală. să fie prezentă şi să se bucure de el. dar nu a mai fost capabilă să-i dea copilului atenţie. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană. accidente. mai mult sau mai puţin familiale. ele ţin de caracteristicile copilului. igienă. atât pe plan afectiv cât şi în planul dezvoltării fizice şi sociale. cauzele neglijării nu diferă foarte mult de cele care conduc la abuzul asupra copilului şi. consecinţele fiind dramatice şi de lungă durată. 1998: 40). Astfel. femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei” (Popescu. nevoile de bază ale copiilor . în atmosfera de violenţă. de dragoste . conflictele intrafamiliale constituie factorul favorizant apariţiei neglijării copilului de către părinţi. de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. este distorsionată.

după separare. de a-1 face să se simtă important. un eşec care nu înseamnă doar neîmplinirea.situaţie mult mai bună o au copiii care trăiesc în familie mono-parentală maternă. Muntean. valoros). Cu o imagine de sine slabă. Copilul va învăţa o singură regulă: să se ferească cu orice preţ de agresiuni.Probleme fizice. care ar cere rezolvarea unor probleme prin propriile forţe şi prin implicarea celorlalţi. ci poate doar frâna dezvoltarea mentală şi afectivă a copilului. Este însă o şansă pe care o au doar unii copii şi în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor generaţii. dragostea şi capacitatea de a-1 răsplăti pentru ceea ce face. care creşte într-o atmosferă violentă nu este uniformă pentru toţi indivizii. Intervine aici fenomenul de rezilienţă al copilului. dar în acelaşi timp înseamnă o pierdere la nivelul întregii societăţi” (Popescu. boli inexplicabile. devine nesigură. Reacţia şi structurarea personalităţii copilului. . fragilă. încrederea în ceilalţi şi în propriile forţe.neglijaţi scot la iveală violenţa din căminele lor. Imaginea de sine. • cea mai bună situaţie o au copiii care trăiesc cu ambii părinţi. „Consecinţele neîndeplinirii funcţiilor parentale afectează modul în care se structurează personalitatea copilului. nu formează. mai norocoşi. al. nu-şi va mai dezvolta la întreaga capacitate abilităţile sale materne (empatia. „S-a constatat că: • suferinţa cea mai intensă şi cu repercursiunile cele mai severe o provoacă familia monoparentală maternă în care continuă conflictele. într-un cămin marcat de violenţă. Ei îşi pierd din ochii copilului autoritatea de care ar trebui să se bucure ca părinţi. Copiii care crose în familii violente dezvoltă comportamente şi condiţie fizica ce-i fac uşor de recunoscut. expus la accidente în casă şi în afara ei. care nu mai lasă copilului locul de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta normal. Ei prezintă: . odată ce este direct afectată de violenţa partenerului de viaţă. nici mama şi nici tatăl nu se mai pot preocupa în mod eficient de stimularea copilului pe planul cunoaşterii şi al experienţelor sociale. fără conflicte” (Munteani'2001: 50). unite. să facă faţă forţei distructive a violenţei domestice şi să scape mai puţin marcaţi. copilul fiind incapabil să facă faţă unor situaţii dificile.suferinţă intensă trăiesc copiii aflaţi în familii aparent organizate. neîncrezător în forţele sale. tulburată de cele mai mici disfuncţii care apar. dezvoltare fizică mai lentă. 98 . . în locul autorităţii părinteşti se instalează teroarea. nefericirea unui individ. câţiva mai puternici. Într-un studiu amplu condus de Hetherington et. acceptarea copilului cu imaturitatea specifică vârstei. nerealizarea. s-a alcătuit o ierarhie a gradului de suferinţă şi consecinţe nefaste a calităţii vieţii familiei asupra dezvoltării copilului. 1998: 40). care nu educă. fără conflicte. Mama. copilul este sortit eşecului. dar cu numeroase conflicte. care-i va face pe unii dintre ei.

resursele de care dispune familia nefiind suficiente. Simţământ de culpabilitate. eliminare. Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderilor şi a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei. pe când în familiile cu venituri ridicate procentul neglijării a coincis cu cel al abuzului (4. Existenţa ei implică însă şi „riscuri”.9%). în societatea românească există o strânsă corelaţie între sărăcie şi neglijare. O bună parte din cazurile de neglijare au la bază raţiuni economice. 99 .Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită.. frică de abandon. Un prim pas pentru a contracara nivelul sărăciei îl constituie programele de susţinere socio-economică şi de creştere a calităţii vieţii. copiind modelele de comportament din jurul nostru. mutilare. Hristu 1998. probleme cu somnul. bătăi. 37% dintre copii trăiau sub limita sărăciei.Identificare cu eroi negativi. lipsa de maniere sociale. care a introdus legea venitului minim garantat. După Costin (Roth.8%) decât să-i expună altor forme de abuz (19. fuga de acasă. Conform studiilor efectuate de diverşi cercetători. neuitând că intervenţia se face în interesul copilului.cauza în neglijare sau resursă în prevenirea ei ? „Familia este instituţia socială cea mai des întâlnită în societatea modernă. Dezideratul social ne cere fiecăruia să ne formăm o familie nouă. 1999) familiile ce au niveluri scăzute de venit tind mai degrabă să îşi neglijeze copiii (36. lipsa de concentrare. . Diverse programe iniţiate de ONG-uri din domeniul asistenţei sociale oferă sprijin în acest sens.Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi. noi suntem de mici instruiţi într-o manieră nedirijată în acest sens. . depresie. Familia . Orice strategie de succes trebuie să se adreseze familiei ca sistem. ce roluri să adoptăm? Conform teoriilor de învăţare. . ţinând cont de relaţiile existente în interiorul ei. frică de răniri şi moarte. Zamfir 1993. sarcini la vârste mici.4%). enurezis. în 1994. schimbări bruşte în performanţele şcolare. copiii fiind categoria cea mai afectată azi. Una dintre cauzele neglijării sunt tocmai aceste proaste comportamente pe care tindem să le reproducem” (Revista de Securitate Comunitară. nr. droguri. izolare. comparaţii cu viaţa mai fericită a colegilor. comportament defensiv şi minciună. manie. Un prim pas a fost făcut începând din ianuarie 2002 de Guvernul României. consum de alcool. . 5/2002: 70). însă cine ne învaţă cum să ne formăm o familie. care pot fi mai mult sau mai puţin adecvate. Însă pentru a produce schimbări structurale este nevoie de mai mult.Probleme şcolare: neîncredere. Anul II.Probleme psihologice: neîncredere în sine. şi fiecare din noi suntem membri ai familiei de origine.

aspiraţii. cu o mare încărcătură emoţională.U. Aceasta se raportează la multe elemente: pregătirea/profesia părinţilor. Într-o lume în care toate instituţiile şi toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat. sau. aproximativ una din patru tinere fete suferă un abuz sexual. În rezolvarea acestor cazuri. însă fiecare familie reintegrată în cursul normal al societăţii este un model pozitiv. Deseori. şi apoi vine soluţia plasamentului familial. unui viol sau incest. 11 Copilul abuzat sexual Abuzul sexual în copilărie A. „Nu se poate recomanda o „reţetă” universal valabilă a familiei „bune” din punctul de vedere al reuşitei în dezvoltarea copilului. ca ultimă soluţie prevăzută de specialiştii în domeniu. care poate fi vindecată doar prin tratament medical adecvat şi prin intervenţia autorităţilor legale. repere culturale sau religioase. dezgustul faţă de cel care a comis abuzul se însoţeşte de un sentiment de frică intensă. obiective-motivaţii. potenţial. cu reale valenţe de „contaminare” a societăţii. bunăstarea şi calitatea vieţii lui fiind principalii indicatori ai succesului intervenţiei” (Revista de Securitate Comunitară. adopţia copilului. avocaţii şi serviciile de asistenţă socială trebuie să conlucreze pentru colectarea datelor şi pentru 100 . în asigurarea succesului de integrare” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale. „Ingredientele” sunt extrem de numeroase şi mai ales „cantităţile” optime şi modul de combinare trebuie adecvate fiecărei situaţii particulare. Nimeni nu spune că este uşor sau simplu. 2002: 39). medicii. nr. Mai puţin de jumătate dintre aceste cazuri sunt raportate medicului sau altor organe competitive.A.„În ultimii 40 de ani cercetătorii din domeniu au ajuns la concluzia că menţinerea copilului în familie este de preferat oricăror alte forme de instituţionalizare. Cap. 5/ 2002: 70). Anul II. stil de viaţă. Abuzul sexual în copilărie şi adolescenţă În S. fiind victima unei molestări. În loc de concluzie putem spune că potenţarea şi eficientizarea resurselor familiei este esenţială pentru evitarea şi renunţarea la fenomenul neglijării copiilor. Din această ecuaţie nu este uitat niciodată copilul. abordare terapeutică interdisciplinară). În cazul în care interesul copilului nu mai este satisfăcut în familia de origine se apelează la familia extinsă. Toate victimele suferă o traumă semnificativă. în acest scop se încearcă pentru prima dată a se interveni la nivelul părinţilor prin forme adecvate (sprijin financiar. vârstele şi particularităţile părinţilor. în securizarea acestuia. familia nu poate să rămână neschimbată şi nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familială sau de interacţiune părinţi-copii.

Cunoaşterea carnală poate însemna un act sexual complet cu ejaculare seminală sau orice penetraţie cât de uşoară a organului genital feminin de către organul genital masculin chiar tară emisiunea de lichid seminal. mentale sau ca o persoană periculoasă din punct de vedere sexual. în acelaşi timp. fără acordul acesteia. Aceşti termeni sunt medicali. încă mai este foarte răspândită convingerea că dacă o femeie nu se opune activ. Majoritatea cazurilor de incest au loc între tatăl vitreg şi fiica vitregă. De fapt. Violul presupune ca violatorul să folosească forţa. Din cauza naturii sale. incestul şi moletarea intrafamilială sunt probabil. din cauza lipsei unor traume fizice. dar. adormită sau este incompetentă mintal. care apare atunci când agresorul şi victima sunt înrudiţi şi nu ar putea să se căsătorească legal. Violatorul şi cel care comite acte de molestare este deseori descris psihologic ca o persoană cu tulburări sexuale. Pedofilia implică adeseori un contact sexual neviolent cu un copil. fetişit. Înţelegerea definiţiei legale a termenului de viol este neapărat necesară. obsesiv-compulsiv. Incidenţa reală a actelor sexuale în care victimele sunt copii este dificil de evaluat din cauza lipsei unei statistici la nivel naţional. care să poată fi rapid diagnosticate. Orice formă sau grad de intimidare arată că violatorul nu a obţinut asentimentul victimei. care devine inadecvată. Scopul este de a asigura revenirea victimei la o stare de normalitate. El este deseori exhibiţionist. trebuie ca una dintre părţi să se opună actului sexual sau ca cel agresat să fie minor. agresorul manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului combinat cu dorinţe sexuale sau înclinaţii homosexuale. antisocială şi explozivă. incestul deseori nu este raportat şi este dificil de dovedit. prezintă lipsă de încredere în sine şi este umil social. Incestul este un delict sexual. Violul se defineşte ca fiind o „cunoaştere carnală” a femeii într-o măsură mai mică sau mai mare. cât şi juridici. Comportamentul violatorilor este caracterizat ca fiind cauzat de o tulburare de personalitate. ea nu a fost violată. protejând astfel victima şi întreaga comunitate.rezolvarea cazurilor. în timp ce acelea care au fost molestate sau supuse unui incest sunt identificate uneori după luni sau chiar ani de la comiterea abuzului. imediat după incident. Colegii 101 . Pentru a putea vorbi despre viol. Din păcate. prin fraudă sau provocând teamă femeii. cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului. iar victima să se opună activ până în ultimul moment. Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar. de a identifica şi a pedepsi pe cel care a comis abuzul. de obicei. realizat de către adult şi constă în manipularea organelor sexuale. Victimele unui viol se prezintă. Vorbim despre viol şi atunci când persoana supusă acestui ace sexual a fost în prealabil drogată. admirarea şi stimularea lor orală şi genitală. prin impunerea forţei.

îl descriu deseori ca fiind liniştit, timid, un lucrător de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal, dar are o accentuată lipsă de încredere în sine. Atacatorii agresivi şi brutali au un comportament antisocial şi exploziv, ei având adeseori un lung istoric de comportament antisocial nonsexual. Frecvent, ei manifestă depresie, halucinaţii sau simptome paranoide. De asemenea, s-a observat că agresorii au fost în copilăria lor martorii unor violenţe extreme, îndreptate, în special împotriva mamelor lor. Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ cu tulburări mentale şi fără maturarea psihosexuală. 80% dintre aceştia au sub 35 de ani şi doar 1-2 % peste 50. Cei care aparţin grupei de vârstă de 30-35 de ani tind să-şi satisfacă fanteziile din adolescenţă şi au ca motiv al acţiunii lor insatisfacţiile din cadrul căsătoriei. Cei care molestează copii pot proveni din rândul delincvenţilor dar pot fi şi membrii marcanţi ai comunităţii. În majoritatea cazurilor, copilul cunoaşte agresorul, îl vede deseori, îl admiră şi are încredere în el. Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de relaţii nesatisfăcute cu femeile. Mulţi nu au avut o relaţie heterosexuală adultă normală. Agresorii cronici sunt mai impulsivi, neconvenţionali, bizari, confuzi, alienaţi, prezentând şi acuze psihosomatice. Pedofilii au o personalitate pasiv-agresivă cu sentimente de inferioritate şi o puternică dependenţă. în peste 50% dintre cazuri, abuzul sexual nu este izolat, ci persistă pe o perioadă lungă de timp, de la săptămâni până la ani. Mulţi dintre pedofili şi violatori au severe disfuncţii psihosexuale, care se manifestă în cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta o erecţie inadecvată, ejaculare precoce sau tardivă, impotenţa. Agresorii sexuali sunt caracterizaţi deseori ca pacienţi sau prizonieri „model” în cursul spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători şi se comportă bine în afara activităţilor lor sexuale. Societatea este însă din nou expusă riscului când aceşti agresori sunt puşi în libertate şi ajung într-un mediu în care personalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine şi relaţiile sexuale nesatisfăcute le provoacă disfuncţie psihosexuală. Agresorii sexuali se vindecă rar. Deşi copiii reprezintă 60% dintre victimele agresiunii sexuale, multe cazuri rămân necunoscute, deoarece agresiunile se produc în mediul familial şi se asociază cu molestarea nonviolentă şi incest, nefiind raportate. Doar agresiunile din afara căminului, mai brutale şi care constituie acte de viol, sunt cunoscute. Vârsta medie a victimelor supuse molestării este de 11 ani. Majoritatea sunt fetiţe premenarhale şi 85%o dintre ele îşi cunosc agresorul. De fapt, vârsta cea mai frecventă la care sunt molestate victimele este cuprinsă între 4-8 ani, iar incestul apare cel mai frecvent între 10-14 ani; 80% dintre molestări sunt neviolente, restul de 20% fiind însoţite de viol, brutalizări, mutilări şi chiar crime; 30-50% dintre agresori sunt vecini, prieteni sau rude. Doar 15% dintre pedofili sunt complet necunoscuţi victimelor. Când pedofilul îşi cunoaşte victima, agresiunea este în general, neviolentă, repetată şi nefiind descoperită de către autorităţi.
102

Modificările psihologice ale victimei sunt mult mai adânci şi necesită tratament psihologic pe termen lung. Relaţiile incestuoase încep, de obicei, cu primul născut de sex feminin, când acesta atinge vârsta de 8-10 ani şi cel mai frecvent se termină la vârsta instalării menarhăi. Dacă există o a doua fiică, comportamentul incestuos se va îndrepta către aceasta. Ocazional, incestul se confirmă şi în timpul adolescenţei. Victimele incestului pot prezenta isterie, fobii, tentative de suicid, comportament psihotic. Aceste fete, ajunse la vârsta maturităţii, sunt depresive şi anxioase. În timp ce violul şi molestarea reprezintă disfuncţii ale comunităţii, incestul este o problemă care apare din cauza disfuncţiilor intrafamiliale. Victimele incestului trebuie tratate cu mare atenţie şi cu implicarea întregii familii în terapie, altfel disfuncţiile de menţin, poate reapărea incestul sau altă disfuncţie intrafamilială. Violul este însoţit de violenţă, 10-46% dintre victime prezentând leziuni minore nongenitale, iar 4-15% răniri grave. Trauma fizică apare la cap, faţă, gât, torace, extremităţi, când victima este lovită, legată în cursul luptei sale cu agresorul. Leziunile cuprind echimoze, laceraţii, contuzii minore. Echimozele sunt urmarea apărării victimei care a încercat să-şi protejeze faţa şi toracele de lovituri. Astfel de răni trebuie fotografiate şi descrise cu exactitate de către medicul care face constatarea. Leziunile fizice majore, cuprinzând fracturi, hematoame subdurale, contuzii cerebrale, fracturi craniene necesită spitalizarea victimei. Faptul că traumele fizice sunt frecvente şi pot duce chiar la deces confirmă că violul este, în primul rând, un act de violenţă în care sexul este utilizat ca armă. Injuriile perineale minore se observă la 80% dintre victimele unei agresiuni sexuale, fiind vorba despre abraziuni perihimenale, contuzii sau lacerări vaginale. Majoritatea leziunilor sunt externe. Deseori, se observă leziuni genitale, chiar în absenţa lichidului seminal sau a spermatozoizilor. Aceste leziuni sunt foarte dureroase şi însoţite de obicei de o sângerare minimală. în timp ce victimele unui viol, ale unei molestări unice se prezintă cu leziuni fizice şi genitale, cele care sunt supuse unei molestări cronice, sau unui incest, de obicei, nu prezintă semne acute ale unei leziuni genitale. Victimele unei molestări pot prezenta un eritem himenal lateral sau circumferenţial, secundar unei manipulări extensive cu degetul sau cu un alt obiect. Victimele abuzului sexual suferă multiple conflicte emoţionale. Stresul şi trauma emoţională abia încep odată cu atacul fizic. La trauma emoţională contribuie şi sistemul medico-legal. Burgess şi Holstrumm au descris „sindromul traumei prin viol”, care cuprinde două faze: 1. faza acută de dezorganizare; 2. faza lungă de reorganizare Faza acută se corelează cu reacţiile imediate de după viol. Victimele tinere, în special fetele postmenarhale, prezintă semne somatice, ca tensiune musculo103

scheletală, instabilitate gastrointestinală cu diaree, dismenoree, vaginită, cefalee şi anorexie. Din punct de vedere emoţional, prezintă o teamă intensă, sentiment de umilinţă, jenă, vină şi depresie. Când există condiţii predispozante, se poate ajunge la isterie şi psihoză. în cursul fazei lungi de reorganizare, victimele prezintă o intensă activitate motorie, coşmaruri repetitive şi depresie. Este necesară intervenţia suportivă pentru a minimaliza şi escalada aceste probleme. O altă preocupare a victimelor este posibilitatea apariţiei unei sarcini sau contactării unei boli venerice. Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi de o criză emoţională după agresiune. Este necesară o intervenţie acută pentru înlăturarea stresului puternic şi pentru identificarea victimelor care pot prezenta dificultăţi emoţionale. Victimele trebuie reasigurate că erau perfect normale înainte de agresiune. Victimele cu vârsta de sub 5 ani pot prezenta regresii de dezvoltare, relaţii inadecvate cu părinţii şi coşmaruri repetate. Părinţii acestor copii trebuie consiliaţi şi supuşi unor terapii suportive. Un mediu familial cald poate readuce copilul la normalitate. Victimele de vârstă şcolară prezintă modificări fizice şi emoţionale care sunt consecinţa incapacităţii lor de a face faţă stresului situaţional. Pot prezenta scăderi ale performanţelor şcolare, depresie, insomnie, anxietate, frică şi chiar isterie. Unii copii chiar fug de acasă. Deşi tratamentul suferinţei fizice şi emoţionale a victimei agresiunii sexuale prezintă cea mai mare importanţă, pentru o evaluare medico-legală trebuie realizat un examen genital de specialitate şi o evaluare de laborator. înaintea examinării medico-legale, trebuie obţinut acordul victimei pentru colectarea mostrelor, realizarea examinării şi executarea de fotografii. O evaluare medico-legală trebuie să urmeze următoarea secvenţialitate: 1. un istoric medico-legal pertinent al incidentului; 2. un examen fizic general; 3. un examen ginecologic de specialitate; 4. o recoltare a probelor de laborator, ca dovadă; 5. tratament medical adecvat şi consiliere psihologică. Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicaţia adecvată şi cu suturi, când este cazul. Pacientul necesită o evaluare a sănătăţii mentale şi o terapie suportivă. Consilierea psihologică este necesară, la aceasta trebuind să participe şi familia, atunci când a fost vorba de un incest. Consilierul trebuie să exploreze trauma emoţională a victimei şi să o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate psihică. Trauma psihosexuală este întotdeauna prezentă, chiar dacă victima apare calmă şi având un control de sine desăvârşit. Trebuie făcută profilaxia bolilor venerice şi trebuie exclusă o posibilă sarcină, apărută ca urmare a agresiunii. Toate examinările ginecologice trebuie făcute cu multă atenţie, căci acestea sunt, de obicei, foarte dureroase după o agresiune. Fiecare victimă a unei agresiuni trebuie supusă unui protocol detaliat de evaluare, tratament şi urmărire.

104

Literatura nu defineşte nivelul de înţelegere curentă a membrilor echipei în comparaţie cu nivelul de cunoştinţe esenţiale. din păcate ceva comun în viaţa „multor. 43% din părinţi şi 71% din educatori bănuiau abuzul copiilor cu disabilităţi . De asemenea 79% din educatori au spus că directorul lor duce o politică (tactică) de raportare a copiilor abuzaţi. Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3 grupuri : părinţi. B. căci el va constitui baza investigaţiilor legale în caz de abuz sexual. totuşi 18% nu erau siguri. Pentru împrospătarea legilor în atenţia personalului şcolilor. Maltratarea copiilor cu disabilităţi Obiectivul: Se încearcă căutarea unor intervenţii eficiente faţă de maltratarea copiilor cu disabilităţi. Victimele unui abuz sexual pot prezenta probleme fizice şi emoţionale. în aceste tipuri de asistenţe ale unor specialişti au participat Şcoala pentru surzi. probabil majorităţii oamenilor 105 . de aceea acest raport medico-legal trebuie întocmit cu foarte mare atenţie şi meticuliozitate. iar 3% au spus că directorul nu a avut o astfel de tactică. Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu grijă şi întotdeauna trebuie întocmit un raport medico-legal. educatori. experienţa cu şi interesul pentru maltratarea copiilor disabili. psihiatrii pentru copii. Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca evidenţe faptice. dornică de a urma cursurile de educaţie specială pentru a umple golurile din cunoştinţele deţinute. era foarte mic. Recentele studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a devenit. în majoritatea interviurilor. nivelul cunoştinţelor lor. specialişti în retardul mental. în integritatea sa. din variate surse şi agenţii şi consilieri cu experienţă. ai cărei membri să înţeleagă exact considerentele speciale de a lucra cu copii disabili. Literatura care există recomandă formarea unei echipe de specialişti. psihologi terapeuţi. Ei au fost întrebaţi despre cunoştinţele pe care le aveau. mai puţin de o treime din subiecţi au spus că erau la curent cu toate aspectele exceptând 54% din profesorii care considerau că este responsabilitatea profesionaliştilor de a raporta abuzurile suspectate. este receptivă.Evaluarea unui abuz sexual comis asupra unui copil sau adolescent trebuie să poată fi realizată de orice medic pediatru sau medic de familie. ce pot trece neobservate de către practicianul neavizat. Concluzia: S-a ajuns la concluzia că echipa de intervenţie în maltratarea copilului cu disabilităţi. 65% din educatori raportaseră ei înşişi abuzul bănuit sau în conjunctura altor profesionalişti. Majoritatea lor s-a arătat dornică să meargă la şedinţe de pregătire şi toate cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratării copiilor cu disabilităţi să aibă prioritate în pregătirea lor. investigatori. Rezultate: În timp ce subiecţii păreau să fie conştienţi de unele părţi ale problemei. 43% din subiecţi folosiseră profesionalişti care să-i asiste cu investigaţii ale abuzului sexual implicând copii cu disabilităţi.

ceea ce demonstrează nevoia de pregătire profesională. 106 . care s-a adresat unui avocat sau a fost identificat ca victimă a unui abuz sexual a spus că adulţii rareori au discutat direct cu ei despre natura sexuală a comportamentului.S. Unii dintre aceştia supuşi unui tratament preventiv (lucru hotărât de tribunal) spuneau: „Ştiam eu că o să am necazuri pentru comportamentul meu sexual. totuşi copilul pedepsit.cu disabilităţi” (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul şi singurul efort naţional în determinarea frecvenţei maltratărilor copiilor cu disabilităţi (în 1991). putându-se proteja mai greu decât cei normali (A&B. Procesele şi antipublicitatea au mărit atenţia la acest risc. C. în special celor aflaţi la pubertate. '93). Sobsez '94). recunoşteau nevoia de a înlătura riscul ca unii copii să abuzeze de alţi copii.. Aspecte ale anumitor disabilităţi plasează unii copii într-o poziţie chiar mai vulnerabilă. este prea târziu prea puţin din acest lucru. Rezultatele sugerau că incidenţa maltratării acestor copii era de 1. în timp ce cauzele abuzului sunt în general aceleaşi cu cele ale abuzului copiilor normali (Ammetmann & Baladerian. Părinţii copiilor agresori sexual au raportat adesea : desene sexuale explicite. Dar n-am ştiut niciodată că este ilegal şi încă nu înţeleg de ce i se spune abuz. Similar. De asemenea. Au fost înregistrate exagerări în unele situaţii şi lipsa de protecţie în alte situaţii.. '93. nevoia de ajutor. dar nu este o greşeală să privim atenţi sistemele în care operăm şi să spunem «Nu este suficient de bine. subestimând măsurile ce ar trebui luate la adresa copiilor cu disabilităţi contribuim la incidenţa abuzurilor (A&B. Tineri agresori sexuali În anii '80 instituţii de ocrotire a copilului în U. dar n-au pus aproape niciodată problema abuzului sexual. Nu a fost ceva neobişnuit nici pentru cei de 12 sau 14 ani.”. limbajul obscen şi comportamentul sexual neobişnuit. l-au determinat pe terapeuţii copiilor abuzaţi sau agresori sexual să recunoască necesitatea unor intervenţii înainte ca tinerii să întâmpine probleme de comportament sexual. consilierilor şcolari şi psihologilor în vederea elaborării unor strategii de modificare a comportamentului copilului. 1993).7 ori mai mare decât incidenţa maltratării copiilor fără disabilităţi NCAN. părinţii au cerut prea puţini ajutorul pediatrilor. prea mult din celălalt»” „Nu există nici un grup profesional care să aibă toată înţelepciunea necesară acestei probleme”. 1993). Slăbiciuni în sistemul de intervenţie în acest proces se regăsesc pe lista factorilor cauzali ai fenomenului. „Este o greşeală să dăm vina pe oamenii din sisteme. probleme pe măsură. factori unici contribuie la creşterea numărului de abuzuri ale copiilor disabili. Vechile cercetări cu tineri agresori sexuali au scos la iveală multe cazuri de raporturi şi înregistrări unde părinţii îşi exprimau îngrijorarea cu privire la comportamentul sexual al tinerilor. care au avut ca rezultat: exmatricularea.

Johnson (1988). comportamentul sexual al copilului poate fi un semn al experienţei agresive şi terapeuţii au început să se preocupe de modul cum experienţa unui abuz sexual ar putea influenţa evoluţia copilului şi formarea imaginii despre sine. 1982. Urquiza & Beike. inteligibile pentru ei. a unora dintre copiii şi cei care îi tratau pe copii agresivi sexual erau îngrijoraţi ca nu cumva aceste comportamente să nu se convertească în modele de comportament care erau aparente în copilărie. Consilierii şi profesorii au observat natura rezistentă şi cronică a exteriorizării sexuale.„Îţi aminteşti la ce te gândeai?” „Părinţii tăi ştiau despre asta?” . Când tabuurile care preveniseră recunoaşterea incidenţei şi prevalentei abuzului sexual al copilului au început să se schimbe (Kempe. Yates. Wolfe&Wolfe. Multe din experienţele anterioare. 1985). descrierile comportamentului lor includeau şi: recurgerea la forţă. puterea 107 . Cantwell (1988).În acelaşi timp. au încercat să amplifice intervenţiile în vederea reducerii comportamentelor sexuale. experienţe sexuale. 1988). Chiar dacă intervenţiile au început să fie specifice.14 ani) care urmau un tratament în cadrul unei şcoli de corecţie şi 6 tineri (6-12 ani) care urmau un tratament de probă pentru infracţiune. Detaliile le erau smulse prin modalităţi ca „Asta este ultima ta amintire despre comportamentul tău sexual pe care mi-o poţi spune?” . Nevoia de mai multe cunoştinţe era clară. Jampole&Weber. 1986.„Ce vârstă aveai atunci?” . serviciile de protecţie ai copilului au recunoscut că.„Ce s-a întâmplat când ai fost prins?”. Interviuri cu tineri violatori sexual Au fost intervievaţi 14 tineri (12 . în contextul tratamentului copiilor abuzaţi şi celor ce au agresat sexual alţi copii. Mult din literatura descriptivă s-a referit la „exteriorizări sexuale ale copiilor care fuseseră abuzaţi sexual (Friederich. Totuşi majoritatea instituţiilor nu a avut nici o bază pentru proceduri şi poliţie. profesionaliştii au încercat să trateze deviaţiile sexuale fără o înţelegere exactă a sănătăţii şi normalităţii evoluţiei sexuale în copilărie (Green. 1971). Cam în aceeaşi vreme practicanţii care vroiau să meargă dincolo de a descrie aceste comportamente. ca: jocul lor fantezist şi expunerea la stimuli sau informaţii. curiozităţi sau confuzii erau în legătură cu expunerea lor la stimuli. agenţii ale serviciului social au primit din ce în ce mai multe cereri de investigare a posibilelor abuzuri sexuale . Pe la jumătatea anilor 80 instituţiile pentru ajutorul copiilor începuseră să se ocupe de copilul abuzat de un alt copil. informaţii. pentru a îndepărta aceste riscuri. Isaac (1986) and Stickrod . Abuzul copiilor de către alţi copii a fost descris în prezentări şi reviste de Cavanugh . În orice caz. aflat în grija organizaţiei. Întrebări directe îi incitau pe băieţi să vorbească despre amintirile lor sexuale şi comportamentul lor sexual. 1987. care erau bazate pe comportamentul sexual al copiilor inofensivi sau nu.Gray (1986).

are sau nu un impact asupra structurii şi conţinutului percepţiilor şi principiilor privind propriul copil? Metode: Amintirile şi descrierile curente ale copiilor. Ideile din timpul acţiunilor sexuale reprezentau un tip de informaţii care lipseau din orice altă sursă de informaţii. Grupul de experţi a ajuns la concluzia că adulţii trebuie să recunoască legătura dintre fantezie şi comportament. îl umileşte cu urina. sinele. coruperi.”. Un exemplu surprinzător a fost cel al unui băiat de 12 ani. el descria cum îşi pieptăna şi brusca ursuleţul în numeroase rânduri la vârsta de 5 ani sau 6 ani. asociate cu amintiri şi fantezii.. acuzat de asaltarea sexuală. La interviu el spunea: „îmi amintesc odată. îl bate ca să se asigure că acesta va păstra secretul. 1 an şi respectiv 2 ani. violentă a unui copil. Trei dintre cei 14 băieţi folosiseră jocul cu focul şi câţiva au descris abuzuri fizicsadice ale animalelor de casă cu mult înaintea apariţiei comportamentului abuziv sexual. să-1 lovească. Copilul abuzat sexual de părinte. Aceste observaţii ar trebui să cuprindă şi o notă de preocupare faţă de modalităţile în care sunt folosite manechine. multe altele ca şi părinţii au fost comparate longitudinal. 1982) a strâns informaţii despre cunoştinţele şi convingerile copiilor. farse.. Gândurile ce acompaniau amintirile băieţilor erau impresionate în ceea ce priveşte detaliile despre sentimente.excesivă. animale de pluş.. păpuşi pentru anatomie în jocul terapeutic. D. aceste interviuri cu privire la amintiri din copilărie asociate cu acţiuni au acoperit mai multe aspecte interpersonale şi dinamice. pe două grupuri de mame în perioadele când copiii lor aveau: 6 luni. Unul dintre grupuri era format din mame ce raportaseră că fuseseră abuzate în copilărie. îl forţează să-i fie complice. să urineze înăuntrul lui. să considere aceste fantezii şi jocuri ca potenţiali precursori pentru comportamentul viitor. Raportul despre ideile sexuale ale copiilor (Goltman&Goltman. intimidare. Băieţelul obişnuia să penetreze căptuşeala ursuleţului cu penisul.. şi îl sfâşie odată ce scenariul fanteziei a ajuns la punctul de rezistenţă: Ursuleţul spune „NU”. Această ipoteză are la bază şi studiul observaţional asupra păpuşarilor care îşi îngrijesc păpuşile exact cum au fost ei îngrijiţi. manipulare.” sau „îmi amintesc altădată. Obiectivul: Scopul major este acela de a găsi un răspuns empiric la următoarea întrebare : „experienţa unui abuz sexual din copilăria unei femei. Interesul faţă de acţiunile băieţelului creşte odată ce este adăugat materialul fanteziilor: băieţelul îi spune ursuleţului să se apropie de el. grupul de control era 108 . Au fost depistate atitudini de acest gen la copii faţă de păpuşi. să-1 izbească de perete şi eventual să distrugă animăluţul din pluş.. animale de casă şi s-a atras atenţia părinţilor asupra fanteziilor de acest gen. „la bine şi la rău” (Haynes Seman & Hait.. 1987). intenţii şi izbucniri în mai multe situaţii.

De asemenea. Mai multe femei decât bărbaţi au raportat CSA. încât refuză frustrarea.„cei care au avut o mare suferinţă în prima copilărie de care ei se simt fără nici o vină. Ei gândesc că au suferit destul pentru a avea la maturitate dreptul de a nu se supune noilor exigenţe pe care nu le-ar mai suporta. Metoda: 1005 pacienţi aleşi la întâmplare din 45 de clinici 18 --> 55 ani. aceste rezultate sugerează că şi aici ca în ţările occidentale CSA este o problemă relativ comună. Vârsta copiilor abuzaţi este în medie între 10 şi 15 ani. Rezultate: Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la celălalt. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului are cunoştinţă de şapte cazuri de incest. se autoexcită. Cele două grupuri au fost comparate în funcţie de vârsta copilului. spunându-şi cuvinte vulgare în gând”. 109 . Freud vorbea despre „excepţii” . în aceeaşi situaţie au fost şi femeile originare din ţări occidentale cât şi cele cu mai mult de 12 ani de educaţie. iar preludiul activitatea cel mai puţin experimentată. Dacă în anul 2006 a fost înregistrat un număr de 26 copii abuzaţi sexual. denaturat în care îşi percepeau copiii faţă de cel optimist. a precizat şeful Biroului Intervenţie Situaţii de Abuz şi Neglijenţă. Gabriela Catană. Familiile de doctori şi alţi profesionişti în domeniul sănătăţii ar trebui să fie conştienţi de această realitate şi binecunoscutul său potenţial. pozitiv al celuilalt grup. Nu era nici o legătură între CSA şi celelalte variabile socio-demografice examinate. „Comportamentul deviant al violatorului se poate explica astfel: acesta vede victima. Numai 45% din subiecţi spuseseră cuiva despre abuz. prin cât de mult se diferenţia modul negativ. au participat la acest chestionar. nu a fost realizat în Israel. Mamele abuzate au rămas cu mult în urma celorlalte. Principala vârstă la care erau abuzaţi copiii varia între 10 şi 14 ani. pacienţi (prezentându-se pentru un control de rutină al sănătăţii) ai clinicilor familiale din Israel.format din mame care nu suferiseră abuzuri. în primele 11 luni ale acestui an numărul micuţilor ce au căzut victime agresiunilor sexuale a ajuns deja la 31. Concluzia: Din moment ce nici un alt studiu de acest tip. marea majoritate fiind fete din mediul rural. Pipăitul era activitatea cea mai obişnuită. de la începutul anului şi până în prezent. rasă şi statut socio-economic. efortul. Rezultatul: 25% au indicat că fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. iar în acel moment. aproape simultan. şi legea. se consideră excepţii şi ţin să se izoleze” („Quelques caracteres degages par la psychanalise) E) Este abuzul sexual al copilului un lucru obişnuit în Israel? Obiectivul: Determinarea predominanţei abuzului sexual în copilărie (CSA) într-un exemplu întâmplător de adulţi. 45% din autorii abuzului erau dinainte ştiuţi.

aceste fapte sunt sesizate imediat organelor competente care ar putea interveni. poate fi vorba de un model comportamental transmis din generaţie în generaţie. cei care comit astfel de fapte vor fi traşi la răspundere. copiii abuzaţi sau cei care ştiau de ei ascundeau acest fapt. În primul rând. Dacă spre exemplu o fată are prietene în jurul ei care au fost abuzate sexual de proprii părinţi. Un exemplu este cazul adolescentei de 17 ani. nu vor mai fi în contact cu comunitatea”. există cel puţin doi factori care influenţează producerea relaţiilor incestuoase. faptul că traiul izolat nu le-a permis să intre în contact cu civilizaţia. 31 de copii au fost abuzaţi sexual. Vârsta copiilor abuzaţi este în medie între 10 şi 15 ani. ar determina relaţiile incestuoase. care îşi agresează propriile copile. Psihologii şi asistenţii sociali sunt de părere că mai rar un tată care are relaţii incestuoase cu fiica sa suferă de o boală psihică. şeful Biroului Intervenţie Situaţii de Abuz şi Neglijenţă din cadrul DGASPC. mai ales cele între taţi şi fiice. marea majoritate fiind fete din mediul rural. cu cinci cazuri de violuri sau molestări mai multe faţă de anul trecut. numărul copiilor abuzaţi va scădea. tot în acest an. De asemenea.În primele 11 luni ale anului 2007. cu siguranţă acea adolescentă va accepta avansurile şi propunerile indecente ale tatălui ca pe ceva absolut normal. Cel puţin acestea sunt cifrele din statisticile oficiale ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC). „Se vorbeşte. DGASPC are cunoştinţă de şapte cazuri de incest „Datorită faptului că oamenii au o mai mare încredere în poliţie. consumul excesiv de alcool. Există posibilitatea ca şi părintele. cât şi a părintelui abuzator. De asemenea. De asemenea. de faptul că într-o anumită perioadă. iar bărbatul îşi abuzează propriii copii”. Şi atunci femeia care a fost abuzată de tată acceptă foarte uşor statutul de victimă a soţului. Cel mai adesea este vorba de o frustrare emoţională şi sexuală a tatălui abuzator. firesc. a declarat asistent social Gabriela Catană. Studiile arată că bestiile cu nume de tată. şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi. a mai precizat Gabriela Catană. „Nu este exclus. a declarat comisar şef Liviu Zanfirescu. atât a copilului. S-a ajuns la o implicare a politiei şi a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi e bine să se intervină la timp. potrivit specialiştilor. care până acum 110 . că doar si prietenele ei au păţit la fel. Educaţia minimă. sunt rupţi de realitate. la rândul lui. de ciclicitatea abuzului. din cauza temerilor ca să nu păţească ceva mai rău. Tatăl incestuos are discernământ Din punctul de vedere al specialiştilor. Condiţiile de viaţă generale ar putea fi al doilea factor care. În viitor. au puţină şcoală şi sunt în general mari consumatori de băuturi alcoolice. mai este şi grupul social de apartenenţă. să fi fost abuzat în copilărie. toate acestea pot fi la un moment dat elementele care determină consumarea unei relaţii incestuoase. însă este întâlnit mai rar cazul când taţii care îşi abuzează copiii suferă de o boală psihică”. cu ceea ce înseamnă cultura. Este şi o problemă de educaţie.

iar în acel moment. Principalele elemente care contribuie la menţinerea acestui fenomen sunt familiile dezorganizate. De asemenea. pot determina un bărbat să abuzeze sexual de un copil. copiii care au suferit un abuz emoţional se recuperează mult mai greu decât cei care au suferit un abuz fizic sau sexual. excitabilitatea sa crescând. Recuperarea din punct de vedere psihologic este în funcţie de repetitivitatea faptei”. să îi fie tovarăş de pahar. Înainte de viol. şi-a învăţat fiica. un grad ridicat de excitabilitate şi labilitatea emoţională pot face ca la un moment dat să se declanşeze actul în sine”. „Frustrările sexuale. poate fi lansată explicaţia de ce copila de numai şase ani ademenită în urmă cu mai bine de zece zile în zona Nicolina a scăpat de viol. Astfel are sentimentul că îşi poate domina victima şi apare iluzia că este un bărbat cu o remarcabilă potenţă sexuală. atât ca intelect. Astfel. să se comporte ca şi cum i-ar fi soţie. anturajul şi sărăcia. un cătun care nu oferă prea multe posibilităţi de maturizare normală şi armonioasă. el însuşi mare consumator de băuturi alcoolice. a mai spus Catană. cu atât agresorul este mai satisfăcut pe plan sexual. cât şi ca vârstă sau putere fizică. spunându-şi cuvinte vulgare în gând”. Specialiştii sunt de părere că o serie de elemente. luate împreună. Fata a învăţat un model negativ de la propriul tată care a învăţat-o şi i-a indus ideea că este absolut normal să se culce cu el. agresorul se gândeşte la vulgarităţi În general. Ei sunt de părere că nu este vorba despre un om bolnav psihic. a mai precizat şeful Biroului Intervenţie Situaţii de Abuz şi Neglijenţă. Specialiştii au găsit o explicaţie pentru mecanismul care se petrece în capul abuzatorului. „Comportamentul deviant al violatorului se poate explica astfel: acesta vede victima. „Depinde de fiecare copil în parte cum a resimţit trauma. bărbatul a urmărit să o folosească drept femeie în casă. să bea. violatorii îşi aleg o victimă inferioară lor. aproape simultan. specialiştii susţin că persoanele. Adică să fie depistată o victimă dintr-o mulţime de oameni. ci este un bărbat absolut normal. Mai mult. aceasta fiind molestată (abuz sexual fără penetrare). nebun. lipsa de educaţie. să fie ademenită. se zbate. paradoxal. Este cunoscut faptul că micuţa nu a opus rezistenţă şi nu a ţipat din momentul în care a fost ademenită şi luată de pe stradă şi până atunci când a fost readusă de bestia care a abuzat-o până la scara blocului în care fetiţa locuieşte. Practic. ţipă. cu cât copilul abuzat opune rezistenţă. Traficul şi exploatarea sexuală a minorilor în scopuri comerciale reprezintă încă o problemă pentru România. se autoexcită. dacă fetiţa ademenită stă liniştită şi nu opune rezistenţă. cum ar fi pedofilia (întreţinerea de raporturi sexuale cu un minor). copiii fiind cei mai la îndemână. au fost înregistrate 1663 de persoane victime ale 111 . Numai anul trecut. Gabriela Catană. vrea să scape. a mai explicat Gabriela Catană (Andreea Dumitru). apoi abuzată sexual. Prin urmare.câteva zile locuia în Cărbunari. Tot ce au în cap bestiile abuzatoare sexual este de a domina fizic persoana din faţa lor. ar putea chiar să scape de a mai fi abuzată sexual. care are totuşi o anumită predispoziţie spre un comportament: sexual aberant. unicul copil. tatăl. Referitor la recuperarea din punct de vedere psihic.

103 dintre minorii traficaţi în ţară au fost exploataţi sexual. a precizat Dumitru Licsandru. iar 8% au recunoscut că au locuit la o prietenă sau rudă. cu ocazia prezentării unui studiu privind exploatarea sexuală în scopuri comerciale a copiilor. În prezent. „Salvaţi Copiii” consideră necesară înfiinţarea de Centre de Urgenţă în toate judeţele. „Din totalul minorilor traficaţi anul trecut. Recomandările specialiştilor Iniţiatorii studiului recomandă campanii de informare. 11% au fost lovite/bătute de colegi şi 2% au consumat droguri. extinderea numărului şi ariei de acţiune a raziilor pentru depistarea minorelor exploatate sexual. Odată cu prezentarea studiului a fost lansată şi o campanie al cărei scop este sensibilizarea opiniei publice asupra consecinţelor abuzului şi exploatării sexuale asupra dezvoltării copilului. ulterior. Ancheta sociologică a mai arătat că 9% dintre elevele participante la studiu au fost acostate pe stradă pentru întreţinerea de relaţii sexuale pentru bani. preşedintele Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane. 48% dintre eleve au afirmat că în afara familiei li s-au adresat injurii sau cuvinte urâte de către colegi sau prieteni. manifestate sub cele mai grave forme. uneori chiar în urma implicării rudelor de gradul întâi sau a cunoştinţelor”. Analiza răspunsurilor la întrebarea deschisă privind siguranţa tinerelor fete evidenţiază un fapt îngrijorător: 47% dintre respondente se tem să nu fie violate sau supuse altor acte de abuz sexual. iar ceilalţi în ţări precum Italia. la nivel naţional existând până acum 12 astfel de unităţi. De asemenea. Spania şi Olanda. „Proporţii destul de însemnate de adolescente au fost supuse unor forme de abuz sexual în familie şi/sau în afara familiei. De asemenea. violenţă. răpire. realizarea de controale periodice privind situaţia acesteia etc. pentru specialiştii care lucrează cu minorii traficaţi sau exploataţi sexual. minorii victime ale traficului beneficiază de servicii specializate în cadrul unor centre de tranzit. De asemenea. pentru că nu doreau să stea cu părinţii. realizat de organizaţia „Salvaţi Copiii”. sunt prezente în proporţii îngrijorătoare. 17% că nu merg acasă de teamă să nu fie pedepsite. acordarea de servicii de reabilitare şi. afirmă realizatorii studiului. 120 au fost traficaţi în România. abuzuri care pot avea consecinţe grave asupra sănătăţii fizice şi psihice şi totodată reprezintă factori de risc pentru implicarea în activităţi de prostituţie”. 7 % susţin că li s-a cerut să se dezbrace în faţa cuiva. De asemenea. 274 dintre ele având sub 18 ani. sechestrate. 2% au fost victime ale unei tentative de viol şi 2% au fost violate. 18% dintre elevele chestionate au declarat că li se vorbeşte urât acasă.traficului. De asemenea. pentru o perioadă mai mare de timp. Abandonate sau abuzate Studiul pune în evidentă faptul că abuzul şi neglijarea copilului în familie şi în afara sa. O treime dintre părinţi (37%) nu verifică niciodată dacă copilul lor merge la şcoală. „Salvaţi Copiii” şi Biroul Internaţional al Muncii au 112 .

arse. arse. bătute. a mai fost un eşantion de 300 de persoane majore din toate sectoarele Capitalei. Trei din cele 16 fete intervievate nu aveau acte de identitate şi de aceea nu pot merge să-şi facă analize şi nu se pot angaja nicăieri. tăiate. sechestrate. Furate sau vândute de părinţi Rezultatele anchetei în rândul tinerelor exploatate sexual arată că 69% (11 din cele 16 persoane intervievate) au fost exploatate sexual în scopuri 113 . Un sfert din fetele intervievate au declarat că se droghează. De asemenea. Rezultatele studiului arată că starea de spirit a acestora este marcată de sentimente de culpabilitate. faţă de activitatea în care s-au implicat. Uneori situaţia este atât de gravă încât au fost nevoite să sară pe geam din apartament. Cele care nu se supun sunt ameninţate şi bătute. Ele nu au prieteni iar nivelul lor de aspiraţii se rezumă la nevoile imediate de hrană. bătăi şi umiliri. tăiate Pe durata practicării sexului comercial. au fost bătute.editat şi un manual specializat de pregătire pentru consilierea psiho-socială a tinerilor traficaţi. Violate. Cele care au fost sechestrate de peşti nu au voie să părăsească locuinţa. una cu aurolac şi trei cu heroină injectabilă. multe dintre cele 16 participante la studiu au afirmat că au trăit experienţe dure de abuzuri fizice şi sexuale din partea clienţilor sau proxeneţilor. adăpost şi o familie bazată pe relaţii normale de convieţuire. ca să nu fugă şi să accepte perversiuni sexuale din partea clienţilor. Aproape jumătate dintre ele au fost vândute şi revândute de multe ori. adeseori fiind supuse unor tratamente inumane. de umilire şi înjosire care le fac să se ascundă de lume. La realizarea studiului au participat 505 eleve din clasele 8-12 de la 7 licee din Sectorul 1. acţiuni care în multe rânduri se soldează cu ameninţări.

a fost implicată deliberat în prostituţie de către părinţi sau de către persoanele în grija cărora se află. În peste jumătate dintre cazurile analizate. sechestrată şi obligată să se prostitueze de membrii unor clanuri. taţi vitregi alcoolici sau consumatori de alcool care abuzează fizic şi sexual de copil. Majoritatea persoanelor implicate în sexul comercial provin din familii destrămate. pleacă de acasă. cu ajutorul „prietenilor” în acest mediu specific reţelelor de prostituţie. şi ajunge în stradă. Iniţiatorii au identificat cinci moduri de racolare a tinerelor: minora este furată.comerciale de la vârste mai mici de 18 ani. fuge de acasă după ce a fost supusă unor abuzuri fizice sau sexuale de către un membru al familiei. 114 . la prietene care sunt implicate în prostituţie sau pleacă de acasă într-o altă localitate. 3 dintre ele având vârste chiar sub 15 ani. din diverse motive. de obicei un oraş mare. pentru obţinerea de bani. cu părinţi despărţiţi şi recăsătoriţi de mai multe ori. Unele tinere intră. situaţia este amplificată de numărul mare de copii din familie şi de climatul familial bazat pe neglijare şi indiferenţă faţă de copil.

115 .

cerebroastenie.intelect inegal dezvoltat. 12 Familii disfuncţionale cu copii care necesită C. pentru a evita apariţia şi consecinţele lor. 26. În acest sens ne întrebăm: ce categorie de copii învaţă mai greu şi care sunt modalităţile de a interveni pentru a-şi însuşi deprinderile structurale de a învăţa (scris. 20. inegalitatea randamentului şcolar. instabilitate psiho-motorie. 22. întârziere în dezvoltarea psihică (temporară sau de durată).rămânere în urmă la învăţătură. discalculie. 5. 4. 25.conflicte . întârziere în dezvoltarea intelectuală. 6. citit. Considerăm necesar să le interpretăm. pedagogic. 13. dislexie.handicap psihic. 116 . Ca în orice domeniu de activitate şi învăţământul se confruntă cu anumite particularităţi care lezează desfăşurarea normală a produsului instructiveducativ şi social-profesional. tulburări de comportament şi caracteriale (reactive sau de durată). calcul).Cap. pseudo – debilitate mintală.intelect lacunar. medical): 1. 28. să le aflăm cauzele şi să luăm măsuri organizatorice medico-didactice şi de asistenţă medico-psihologică. 17. 19. 21.intelect emotiv-inhibabil (dezechilibru emoţional).S. 11. 24. 2. 23. 9.insucces la învăţătură. imaturitate şcolară. următoarele tipuri de diagnostic (psihologic. eşec şcolar.întârziere pedagogică. submediocritate. 1a ce vârstă şi în ce cadru organizatoric şcolar-social? Pe baza cercetărilor şi sintezelor de specialitate se poate consemna în categoria copiilor care învaţă mai greu. de graniţă). 16. 18.E.imaturitate afectivă (fiziologică).intelect lent în gândire. disgrafie. 8. 15.intelect liminar (limită. 12. 7. 10. întârziere şcolară. deficit parţial mintal-motor (disfuncţii parţiale). tulburări de vorbire. 14.handicap şcolar. 27.şcolare şi familiale (familii dezorganizate). 3.

epilepsie.29. Ele pot avea şi determinante explicative următoarele formulări. 6. 8. 11. cardiaci. 3. dar eforturile experimental-aplicative merită toată străduinţa şi sunt cu atât mai importante cu cât se pot realiza pe parcurs forme concrete de recuperabilitate. Disfuncţiile relaţional intelective includ zona de dezvoltare a structurii operative a gândirii cuprinsă între psihopatologică mintală (debilitate mintală) şi normal slab sau în limbaj testabil psihologic cu un Q. 30. Aceste categorii de diagnostice şcolare – simptome şi sindroame – sunt şcolarizabile. dar diferenţiat şi individualizat. prin diversitatea terminologică poate să genereze interpretări neadecvate. slabe priceperi şi deprinderi ale activităţii şcolare. 10. familial-sociale. hepatici. 4. întârziat pedagogic.I. întârziere în dezvoltarea psihică (temporară sau subculturală). În cadrul disfuncţionalităţii psihopatologic-relaţionale se pot delimita două forme: o formă cu predispoziţii constituţionale şi o formă „disfuncţional relaţională” predominant psiho-sociogenă. intelect lacunar. motrice. Denumirea lor cea mai frecvent cunoscută este sub formă de „cazuri de limită” sau „intelect de limită” şi ocupă un procentaj de aproximativ 10% din populaţia şcolară. reumatici. endocrinopaţi. senzoriale şi sechelare. deficienţe lacunare sau elective. În funcţie de dominanta de manifestare a particularităţilor psihosomatice. 5. intelect inegal dezvoltat. 13. 2. Este dificil totuşi de a se ajunge la un sistem conceptual unitar. Semnalarea. întârziat şcolar. 12. intelect de limită. deficienţe de văz. disfuncţionale pot avea 6 determinări: intelective. tulburări de vorbire şi de scris. 7. diabetici. afecţiuni somatice şi deficienţe senzoriale uşoare (TBC. IX.). intelect lent în gândire. afective. insucces la învăţătură sau eşec şcolar cu situaţia de repetenţie. exprimând o insuficientă adaptare şcolar-cognitivă: 1. alarmarea şi frecvenţa acestor cazuri sunt de obicei în clasele I. V. estimându-se „rămânerea în urmă la învăţătură” sau „întârzierea psihică între 1 şi 3 ani şcolarizării. 117 . cuprins între 70 şi 90. schizofrenie etc. Pe baza investigaţiilor şi cercetărilor experimentale medico-psihopedagogice se poate delimita o categorie de „disfuncţionalităţi psihopatologicrelaţionale” care. afecţiuni neuropsihice şcolarizabile (tulburări nevrotice. 9. comportamentale.). auz. întârziere în dezvoltarea intelectuală. handicap şcolar. 1. etc.

care poartă amprentele „nevrozei şi anxietăţii didactice”. două sau mai multe recăsătorii. . formalişti după tipul „laisser faire – laisser passer”. timiditate excesivă. .învăţători indiferenţi. familii reorganizate: .Aceste forme cu ponderea cea mai mare pot fi recuperate (parţial şi uneori total). intelect emotiv-inhibabil şi mai ales conflicte afective care produc modificări neuro-vegetative şi eşec competiţional. 3.învăţători insuficient pregătiţi pentru formele de recuperare a copilului handicapat – limită şi debil mintal şi care vor să scape de el prin „justificări legale”. 2. 5. ca o sursă de risc adaptativ şcolar-profesional. . care trăiesc subiectiv-paroxist ameninţarea insuccesului şcolar a unor categorii de copii (handicapat-limită).prin arest. punându-şi amprenta asupra comportamentului. hiperemotivitate.concubinaj. labilitatea afectivă. imaturitatea afectivă.prin deces. leagăn de copii. la condiţia copilului (de a fi înfiat. şcoli tip orfelinat) şi care pot cauza reacţii şi stări de neadaptare sau de suferinţă psihică. familii organizate normal. care luptă cu propria lor condiţie şi a copiilor handicapaţi. . organizată sau dezorganizată la suferinţa psihosomatică a unor membri ai familiei. după următoarea configuraţie: 1.copii proveniţi de la parteneri diferiţi. Disfuncţii relaţionale familial-sociale care se referă la tipologia familiei. uneori indolenţi.învăţători perseverenţi. familii dezorganizate.didactice) în ceea ce priveşte raportul: învăţător-copil handicapat limită. Este interesant să menţionăm o anumită configuraţie tipologică a învăţătorilor în cadrul dominantei intelective (şcolar . apatici. grădiniţe tip leagăn. 4.una. 3. . familii „oligoidale”. suprasolicitându-i pentru a-i recupera şcolar. În cadrul acestei forme merită să adnotăm o anumită tipologie a părinţilor sau a familiilor.învăţători traumatizaţi afectiv şi anxioşi. începând cu vârsta de 3 ani în condiţiile în grădiniţă şi şcoală (clasele IIV) cu aportul integrativ condiţionat al familiei. . persistenţi. . 2. 3. . 4.„mame flotante” (fără tată oficial). 2. 118 . Disfuncţii relaţional afective care vizează în primul rând dezechilibrul emotiv sub următoarele formulări: 1. Remarcăm 4 tipologii: .

5. Aceste tipuri de tulburări de comportament sunt reactive.în primul rând.nu vor să interneze copilul în spital. fuga în adolescenţă culminând cu vagabondajul). în învăţământul normal (miopie. furtul (din necesitate. surzenie. familii sectante (religioase). . compensare). imitaţie. diferite forme de accidente motrice). 9.nu acceptă asistenţă medico-pedagogică pentru alocaţii. efemere la factori de mediu întâmplător.cu orice preţ copilul să fie dat la o şcoală ajutătoare. mutism. familii protestatare: . familii refractare influenţelor socio-culturale. 10. . 119 .nu vor să se despartă temporar de el. lipsa de satisfacţie şi diferite conflicte care implică stări gelozice. 5. Cauzele acestor reacţii şi stări sunt multiple însă sunt generate îndeosebi de lipsa dragostei părinteşti de sentimentul de frică. familii conflictuale. surdomutitate. În cadrul acestei forme de insuficientă adaptare. hipoacuzie.în al doilea rând. 8.) 7. . 4. .reacţii comportamentale trecătoare.să fie dat la Casa Copilului (la „stat”. familii insistente (perseverente paroxist): .deprinderi semistructurate la factorii traumatizanţi negativi de durată şi de intensitate.părinţi insuficient pregătiţi şcolar-profesional („fără carte şi calificare”). deficitul senzorial este total şi face preocuparea interdisciplinară a instituţiilor specializate (orbire. rude sau bunici care întreţin copiii handicapaţi. 11. de frică. . familii alertate. mai ales la factorii de mediu defavorizanţi (greşeli educative. 6. sau adaptare în limitele anumitor parametri psiho-fiziologici. . familii cu copiii în deplasare. familii cu un părinte bolnav psiho-somatic. 12. Disfuncţii relaţionale senzoriale care solicită un tip special de instruire pedagogică în funcţie de deficitul senzorial şi care este instituţionalizat în mod diferenţiat. opoziţie. Disfuncţii relaţionale comportamentale implicând „tulburările de comportament” (care fac parte din condiţia de eşec şi de risc adaptativ) se adresează în primul rând sferei afectiv-voliţionale cu două subcategorii de reacţii – evenimente: . Această formă se manifestă prin diverse reacţii şi stări cum sunt: minciuna (ca reacţie de imitaţie şi de apărare). în multe cazuri. gradientele deficitare senzoriale sunt frecventate. desprindem două categorii: . imobilism motric). familii care neglijează copiii. 14. carenţe intelectuale sau alte surse de întreţinere). fuga (de efort. 13.

Toţi copiii autişti au o dificultate caracteristică în folosirea oricărei vorbiri pentru o conversaţie sau o comunicare flexibilă. învăţătoarelor. De fapt. TBC. prima descriere a unui grup de copii autişti a fost realizată în 1943 (Kanner). Autismul se instalează până la vârsta de 30 luni. având dificultăţi chiar şi în înţelegerea expresiilor faciale sau a gesturilor. profesorilor şi instituţiilor specializate medico-psihologice de tipul Laboratorului de Sănătate Mintală.6. Evidenţa rigidităţii procesului gândirii.). Oricum. iar după perioadă în care verbalizarea devine din ce în ce mai vagă. . chiar dacă există suspendarea firească pentru tratament medical şi şcolar. cele 6 determinări ale entităţii nosologice de disfuncţii psihopatologic – relaţionale sunt şcolarizabile în condiţiile şcolii de masă. aceasta este şcolarizabilă în condiţii normale. preocuparea de bază a specialiştilor sa axat pe stabilirea trăsăturilor caracteristice şi esenţiale pentru diferenţierea acestui diagnostic. diferite afecţiuni psiho-motrice şi neuro-motorii etc. fenomen descris de Lorna Wing ca vorbire „pedantă”. 120 . autismul are o istorie relativ scurtă. Psihoterapia educativ-comportamentală în cadrul familiei copiilor autişti Comparativ cu alte forme de handicap psiho-somatic ale copilului.sunt boli de durată care necesită tratament îndelungat şi reluat prin ameliorare (reumatism. cu intervenţia adecvată a învăţământului diferenţiat. pe care apoi îl pierd. Unii copii autişti îşi construiesc un vocabular satisfăcător la 2-3 ani. 2. educatoarelor. Aceste delimitări care se pretează în continuare cercetărilor aplicative complete în domeniul instructiv-educativ şi medico-psihologic pentru evitarea condiţiei de risc adaptativ şcolar-profesional. se instalează mutitatea. Chiar şi cei inteligenţi demonstrează eşec în fluenţă. Dezvoltarea întârziată şi deviantă a limbajului. Majoritatea copiilor autişti suferă de o disfazie de evoluţie (instabilitate în codarea limbajului) dar. Disfuncţii relaţionale sechelare vizează de asemenea două categorii de copii în funcţie de formele de diagnostic psiho-somatic: . spre deosebire de copiii disfazici care nu sunt autişti. Deteriorarea relaţiilor sociale. atestă rolul recuperator care revine. de cele mai multe ori. 4. 3. Rutter (1978) delimitează 4 caracteristici esenţiale ale autismului: 1.sunt boli care lasă „urme” – sechele după ameliorare şi care pot fi reactive în condiţii defavorabile de mediu şi de instrucţie. ale comprehensiunii pluriunivoce: familie-şcolară – instituţii specializate. În continuare. conform particularităţilor psiho-somatice ale copiilor. în primul rând. disabilitatea lor se extinde şi spre alte modalităţi de comunicare.

ceea ce cu greu se poate numi joc. neatenţia. Autiştii găsesc că „Da” este un cuvânt extrem de vag pentru ei. Pentru unii aceasta este singura lor formă de joc. prin instructarea expresivă cantonându-se mai mult în forme ecolalice fără sens afectiv şi semnificaţie intelectivă reală. Copilul autist nu poate vorbi (sau nu poate întreţine o conversaţie). dar niciodată nu se angajează în vreo altă activitate cu aceste obiecte. pare că nici nu vrea să vorbească. legănatul. dar engramată anterior (diverse „liste” de cuvinte. cifre. evocarea conţinutului lor real care. inabilitatea de a se angaja în activităţi constructive. El poate învârti compulsiv orice obiect. ei tind să fie rigizi. paralel cu schimbarea de afecţiune. prin antrenament ludic şi chiar hedonic se dezvoltă memoria mecanică prin reproducerea aleatorie. în dezvoltarea abilităţii de a sesiza dacă o situaţie este plăcută sau nu pentru altcineva. căţăratul şi săritul. nu răspunde când este strigat. Unii autişti sunt neobişnuiţi de agitaţi. Copilul autist descoperă cu mare dificultate interpretarea relaţiilor dintre cuvinte. Ecolalia le creează. destructive) am utilizat psihoterapia educativcomportamentală în tratamentul unui grup de 7 autişti severi (între 4-8 ani).). au tendinţa de a se servi de repetarea întrebării în calitate de răspuns. Caracteristică este inaccesibilitatea copiilor când sunt absorbiţi în astfel de îndeletniciri. părând incapabili să se descurce cu elementul periculos al incertitudinii din vorbirea spontană. necooperarea. dar. În compensaţie. locuri. În structurile comportamentale ale copiilor autişti există o considerabilă evidenţă a modului în care ei conceptualizează lumea lor. totodată. suptul degetului. Pentru unele dintre principalele „simptome” ale autismului (lipsa vorbirii. stereotipi şi inflexibili. Această caracteristică a autismului constituie o piedică şi în dezvoltarea simpatiei sociale. nediferenţiind realul de transferul imaginar. principala reuşită a autistului este cea legată de formarea abilităţilor care nu implică limbajul structurat de comunicare socială şi de răspuns afectiv. nu reuşesc încă să folosească cu uşurinţă „Da” sau „Nu”. alergatul. 121 . probleme în folosirea pronumelui personal (la persoana întâia). destructivi. el evită privirea. agresivi. etc. muzică). Ca o regulă generală. Chiar copiii care au dezvoltat o vorbire constructivă complexă cu folosirea corectă a pronumelui. poate din cauză că este aplicat la atât de multe situaţii alternative. Un aspect al rigidităţii autismului îl constituie ecolalia. cât şi în înţelegerea gesturilor. Copilul autist îşi petrece o mare parte din timp cu stereotipiile. Din cauza dezornidii care există atât în limbajul vorbit.Copilul autist nu împarte o privire sau un zâmbet în felul în care o fac copii normali chiar după primele 3-4 luni de la naştere. În general. fără premeditarea obţinerii satisfacţiei celor din jur. deoarece „rupe” copilul de lume şi înăbuşă jocul adevărat. având frecvente crize de furie. de asemenea. prin metamorfozare îl trăiesc paroxist ca atare. cu activităţile repetitive (jocul cu mâinile. atât în termeni cognitivi cât şi afectivi. comportamente bizare.

ceea ce determină descreşterea comportamentului. necooperarea şi comportamentul destructiv erau deseori urmate consistent de atenţie. Acest proces este denumit stingere. În contrast cu teoria clasică a condiţionării care se adresează comportamentelor puse în evidenţă prin evenimentele stimul antecedente. de exemplu. Pe de altă parte. iar preotul implicat este denumit pedeapsă negativă şi pot produce stimuli neutri. comportamentele autiste fac să producă întărirea pozitivă. comportamentul copilului autist într-un schimb cu părinţii lui este determinat de 122 . întărire negativă. teoria condiţionării operante se bazează pe comportamentele a căror viitoare apariţie este în funcţie de evenimentele stimul care urmează după răspuns. reducerea treptată a ajutorului şi recompensarea diferenţiată. de ignorare. mâncare şi judecării. îndemnarea. 4) pot avea drept consecinţă îndepărtarea recompenselor pozitive. gesturile bizare. deoarece s-a observat că de multe ori. iar deficitele comportamentale ale copilului autist.Psihoterapia educativ-comportamentală este o metodă de tratament care utilizează sistematic cunoştinţele empirice şi teoretice rezultate din aplicarea metodelor experimentale în psihologie cu scopul de a explica geneza şi menţinerea modelelor de comportament şi de a aplica aceste cunoştinţe în prevenirea şi tratamentul anormalităţilor comportamentale. procesul fiind denumit pedepsire pozitivă. a jocului. ca de exemplu lipsa vorbirii funcţionale. În acest caz evenimentele evitate sunt denumite recompense negative. Noi am instruit părinţii copiilor autişti pentru a aplica aceste principii în mediul lor familial. comportamentele „normale” tindeau să nu fie recompensate. izolare (Time Out) şi pedepsire (în cazurile serioase de automutilare) (1). Comportamentul fiecărei părţi într-un schimb. a comportamentului de autoîngrijire. să folosească tehnici de întărire a comportamentelor ca: formarea. reuşind să descrie şi să explice controlul reciproc al comportamentelor în familiile copiilor autişti. 3) pot produce evenimente consecinţă care fac apariţia viitoare a comportamentului mai puţin probabilă. 2) pot avea consecinţa permiterii copilului de a evita acel eveniment. În tratamentul autismului noi am utilizat două moduri principale de abordare comportamentală operantă şi teoria schimbului social. Patterson şi Reid (1970) au extins principiile condiţionării operante. iar procesul implicat. În acest caz consecinţele se numesc recompense pozitive. La baza teoriei condiţionării operante a autismului stau următoarele principii (3) conform cărora răspunsurile operante: 1) pot produce evenimente consecinţă care duc la creşterea frecvenţei comportamentului. Accesele de furie. iar procesul este denumit întărire pozitivă. Părinţii au fost instruiţi cum să frâneze comportamentele nepotrivite prin procedeele de stingere. ceea ce determină tot o descreştere a comportamentului. Copilul autist este angajat în schimburi structurate cu părinţii lui în cadrul cărora comportamentul fiecăruia este controlat prin comportamentul celuilalt. prin prezentarea pedepselor pozitive. numite consecinţe.

2) când multe din comportamentele bizar-disruptive au fost înlocuite cu comportamente constructive. schimbul însuşi va tinde să fie repetat. Important într-un schimb repetat este faptul că răspunsurile se fixează într-un model. 3) cum să înveţe copilul noi comportamente. Din acest punct de vedere părinţii au fost instruiţi pentru a şti: 1) cum să iniţieze schimburile cu copilul astfel încât să dezvolte schimburi noi.consecinţele răspunsului comportamental. 6) cum să iniţieze schimburile cu instrucţiuni sau formulări-contract şi nici-odată cu întrebării. adecvate. 2) ce răspunsuri comportamentale să le ceară şi pe care să le considere inacceptabile. Când într-un schimb răspunsurile copilului sunt recompensate prin răspunsurile părintelui. Munca de instruire s-a realizat în etape. pe abilitatea lor de a aplica principiile modificării comportamentului şi conducerea schimbului social pentru menţinerea unor schimburi structurale în familie. structurate. încheierea programului s-a bazat pe progresul părinţilor. 5) cum să alterneze periodic sarcinile şi recompensele astfel încât să evite saţierea şi plictiseala. Teoria schimbului social a furnizat o teorie a învăţării şi socializării în mediul familial. pozitive. în funcţie de condiţionările pozitive: 1) când copilul a început să-şi petreacă mult timp cu activităţile constructive. 4) cum să recompenseze comportamentul potrivit şi cum să intervină în cazul comportamentelor nepotrivite. 3) când copilul a depăşit etapa imitaţiei verbale. iar modelul este ceea ce se repetă. va evita ceea ce nu-i face plăcere sau nu va tinde să repete răspunsurile pedepsite. Eficienţa psihoterapiei educativ-comportamentale bazate pe principiile teoriei schimbului social şi a modificării comportamentului a fost remarcabilă prin inovarea şi menţinerea în mediul familial a comportamentelor constructive. Fiind instruiţi să schimbe vechiul sistem al schimburilor. O persoană va tinde să repete acele răspunsuri comportamentale după care este recompensat. părinţii au contribuit la socializarea copilului autist. 7) cum să menţină schimburile pozitive. 123 . De asemenea.

10.Copilul deficient mintal. Mitrofan Iolanda. Ed. Păunescu Constantin . Ed. 124 .. 2003.(coord. Bucureşti. Editura Pro Humanitate. Albatros. 1965.. Pavelcu. Bucureşti. 22. V. Cluj. – Condiţia umană. Timişoara. 20. – Deficienţa mintală şi procesul învăţării. Zazzo R.Specificul diferenţelor psihice dintre copiii întârziaţi mintal şi cei normali.Sinteze de psihopedagogie specială.1967. – Itinerar psihiatric. Ed. 1978. Roşca. 19. – Dinamica proceselor cerebrale. (coord. Bucureşti. . N. 1972 (ed. 23. Ed.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1.. Polirom. . . Ed. Kreindler. 1977. Jigău. Didactică şi Peda-gogică. 11. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. P. Brânzei.Psihologia deficienţilor mintali. Bucureşti. 1930. 15.) – Debilităţile mintale. Editura Pro Humanitate. Academiei. Ed. 1975. Iaşi. 1996.Drama psihologiei. Mariana . Roşca Mariana . Vasile Diana . Bucureşti. M. Ed. Ciumăgeanu D.Deficienţa. Editura Didactică şi Pedagogică. . Polirom. Bucureşti. Ed.Incapacitate. 2. Coord. 1967. . 17. A. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Muşu Ionel. Iaşi. Neculau Adrian. 7. 1979. Ghergut Alois .. Facla. 12. – Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii. 2005. Ed. Mărgineanu. Al. 1997. Popescu P. 4. 6. Polirom. 18. Editura Ştiinţă şi Tehnică. Ed. Editura Didactică şi Pedagogică. Ed. Bucureşti. 21. C. Deficienţe senzoriale. Junimea. 16.Minoritari. Coord. Ştiinţifică.Terapia educaţională integrată. Bucureşti. Mitrofan Iolanda.Psihopedagogie specială. Taflan Aurel.Psihoterapia educaţională a persoanelor cu disfuncţii intelective. . Bucureşti. C. Arcan P. 1972. 5.1997. Stănică I. Iaşi. Păunescu C. 2001. 1999. Iaşi. Excluşi. – Măsurarea inteligenţei şi Debilitatea mintală. Academiei. Coord. Neveanu – Dicţionar de psihologie. Bucureşti. Bucureşti. Sper.) – Psihologie clinică. Rusu Constantin. ALL. Editura Didactică şi Pedagogică. Păunescu. Bucureşti. 1985. Marginali.Terapii de familie. Editura Didactică şi Pedagogică. 1997. Ed.Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. 9.1980. 14. Popa M. 8. Ed. Coord. Editura Pro Humanitate. 3. Bucureşti. . Handicap. Ed. Ionescu G. Roşca. 1994. 1976. 13. Bucureşti. Nedezvoltarea vorbirii copilului. II). . Păunescu.Copiii supradotaţi. 1973.

32. 27. 31. 2001. 26. (subred. 33. Maltratarea copilului-între cunoaştere şi intervenţie. I. Timişoara. Bucureşti. 28. Editura Eminescu. Bucureşti. 1999. Spinu Mariana. 1999. Iaşi. 2002. Bucureşti. Ed.. Bucureşti. 1982. Didactică şi Pedagogică. .Psihologia inteligenţei. 1998. Bucureşti. 2001. 1988. – Psihiatrie clinică. Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului. I. Organizaţia Alternative Sociale. Concepţii şi metode. (subred. Didactică şi Pedagogică.24. Killén. Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului – Stadiul aplicării în România. 35. Roth – Szamosközi Maria. Editura Lumen. Prevenire. Munteanu Anca. Protecţia copilului – Dileme. . 36. Intervenţie.Naşterea inteligenţei la copil. Boişteanu P.) – Elemente de psihologie medicală şi logopedie. 1993. Ştiinţifică. Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie. Familia şi copiii în dificultate – note de curs. Kari – Copilul maltratat. Editura Eurolit. Predescu V. 1976. 1965. Timişoara. Ionescu Şerban – Copilul maltratat. Constantin Mădălina. Ed. Bucureşti. Chişinău. Medicală. 125 . Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului (1994). 38.. Editura Tehnică.) – Psihiatrie. 30. Ed. Pirozynski. Editura Presa Universitară Clujeană. Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului – Organizaţia Salvaţi Copiii. 1998. Piaget. Guvernul României. 34. Iaşi. 29..Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii. Pirozynski. Piaget. Evaluare..) Fundamente ale asistenţei sociale. Cluj-Napoca. 2004. 25. 37. Chiriţă V. T. Ed. Pavelcu V. T. Iaşi. Mitrofan Vasile (Coord. 1973. Editura Mirton. . Iaşi..

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->