ISLAMISMUL:DOCTRINA ŞI LEGEA ISLAMICĂ

În primele decenii ale secolului al VII-lea, intensificarea procesului de

destrămare a relaţiilor gentilice si de formare a claselor sociale a creat premizele apariţiei
statului arab. În acţiunea de consacrare a societăţii, pe plan ideologic, si de accelerare a
formării statului unificat prin unirea triburilor arabe un rol deosebit l-a avut
mahomedanismul sau islamismul.1
Apariţia islamismului a fost pregătită de existenţa in credinţele arabe preislamice,
a concepţiei despre o zeitate principală – Allah, ca si de influenta concepţiilor mozaice si
creştine despre o zeitate unică Jahve si Dumnezeu2. Însă, islamismului – aşa cum a
apărut el in Arabia – a fost iniţial o puternică reacţie împotriva politeismului pe de o
parte, si a dominaţiei străine pe de altă parte. A însemnat o radicală reformă religioasă,
dar si o trezire la viata istorică a unei populaţii relativ sărace. De aceea s-au conturat
două elemente principale: unul religios propriu-zis, considerat ca revelaţie, si unul uman,
caracterizat prin dorinţa de eliberare si de expansiune.3
În opinia musulmanilor, nu există alt întemeietor al religiei islamice, decât
Dumnezeu, care a restabilit raportul de ascultare, de supunere, existent intre om si
Dumnezeu încă de la crearea omului, raport în care Dumnezeu este Stăpânul, iar omul
este supus – musulman, rob – abd.4 Totuşi, cei mai mulţi cercetători ai religiei islamice
sunt de acord ca aceasta aluat naştere prin misiunea specială a lui Mahomed ( apox.570-
632), creatorul, sub forma unui sistem coerent si unitar, a noii religii si propovăduitorul
acesteia.5
Unul din obiectivele însemnate ale învăţăturii lui Mahomed a fost unirea
triburilor arabe, pentru a cărei realizare, Mahomed şi urmaşii săi au îndemnat la
solidaritate între musulmani şi a urmărit să atenueze contradicţiile sociale din societatea
arabă şi neînţelegerile dintre triburi.6 Aceştia au proclamat "războiul sfânt" – djihad –
împotriva nemusulmanilor, folosindu-l, ca o diversiune menită să abată masele sărăcite şi

1
RADU MANOLESCU, Istoria Medievală Universală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1980, p.102
2
Ibidem
3
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Istoria Religiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991 p.287
4
Ibidem
5
RADU MANOLESCU, Op. cit., p.102
6
Ibidem
exploatate de la lupta socială şi ca un mijloc de a uni toţi arabii prin organizarea unor
războaie de pradă şi cucerire de mari proporţii.7
Impunerea islamismului nu s-a realizat însă lesne. La început Mahomed şi-a
câştigat adepţi din rândurile populaţiei sărace din Mecca, ceea ce a trezit ostilitatea
aristocraţiei şi negustorimii de aici, fapt pentru care Mahomed şi adepţii săi au fost siliţi
să se retragă din Mecca şi să se refugieze la Yathreb, localitate în care a continuat
propovăduirea noii religii, bine primită, motiv pentru care Yathreb şi-a schimbat numele
in Medina, "Oraşul Profetului"8 – Madinat- an-Nabi9. Retragerea lui Mahomed, Hegira,
este considerata de musulmani data de început a erei lor – 16 iulie 622.10
La Medina, ai cărei locuitori erau nemulţumiţi de rolul preponderent deţinut de
Mecca, islamismul şi-a câştigat adepţi tot mai numeroşi, aici închegându-se o puternică
comunitate musulmană. Musulmanilor din Medina li s-au adăugat şi triburi de beduini
din deşert, tentaţi de perspectiva războiului de pradă. După o serie de ciocniri armate,
musulmanii şi locuitorii din Mecca
au ajuns la o înţelegere ( a.630 ), în urma căreia, locuitorii din Mecca
au trecut la islamism. In schimb, Mecca a fost recunoscuta ca oraş sfânt al
musulmanilor, iar templul Caaba ca sanctuar al islamismului. Acest fapt a avut un mare
efect politic şi religios, care a grăbit procesul de unire a triburilor arabe, şi de adoptare a
islamismului, astfel încât, la moartea lui Mahomed
, în anul 632, aproape întreaga Peninsulă Arabică era unificată politic si religios.11
Etimologic cuvântul "islam" derivă din rădăcina salama, care înseamnă supunere,
termen ce a determinat şi formarea cuvântului moslem sau muslin, adică "cel care a
primit Islamul". Forma persană a termenului este redată prin musalman, iar cea turca prin
musulman 12, însemnând "supus lui Dumnezeu". Astfel, religia islamică, este prin
definiţie "religia supunerii" necondiţionate fată de Allah.13
Un alt sens al cuvântului " islam" este dat de faptul că Islamul se doreşte a fi o
religie a "reconcilierii" cu Dumnezeu în tradiţia monoteistă semitică a lui Abraham,
tradiţie expusă, dar "falsificată" de către predecesorii săi, evrei si creştini. Pentru
Mahomed, noua religie vine totodată să "pecetluiască" mesajul precedentelor două religii
– iudaismul si creştinismul - , si să dea arabilor un profet şi o carte care a pogorât direct
deasupra lui: Coranul.14
Islamismul, ca şi creştinismul, este o religie cu caracter universalist; deşi
geografia sa include toate continentele, islamul este înainte de toate o realitate asiatică,
arabii fiind minoritari printre musulmani. Referitor la caracterul universalist al religiei,
7
Ibidem
8
V. CRISTIAN, Istoria Artei, Editura Corint, Bucureşti 2002,p.136
9
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Op. cit., p. 289
10
F. BRAUNSTEIN şi J.F.PEPIN, Ghid de cultură generală, Editura Orizonturi şi Lider,Bucureşti1991, p.85
11
RADU MANOLESCU, Op. cit., p.102
12
OVIDIU DRÂMBA, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. IV, Ed.Saeculum I.O. şi Vestala, Bucureşti 1998 p.432
13
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Op. cit., p.287
14
LA ROUSSE, Dicţionar de Civilizaţie Musulmană, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, p.156

2
Coranul – care moderează forma mentis şi comportamentul tuturor musulmanilor –
afirmă unitatea fundamentală a neamului omenesc: toţi oamenii au o natură identică
creată de Dumnezeu (VII, 171). În acest sens, o tradiţie, hadit, spune că "toţi oamenii
sunt egali, ca dinţii din pieptenele ţesătorului; nici o deosebire nu este între un alb şi un
negru, între un arab şi un nearab, decât în măsura în care ei se tem de Dumnezeu ".15
Dogma fundamentală a islamismului este unicitatea absolută a lui Dumnezeu –
tawhid, împreună cu misiunea profeţilor şi cu Judecata de Apoi. Islamismul proclamă că
fiinţă umana este dăruită cu liberul arbitru necesar pentru a se supune sau pentru a nu se
supune comandamentelor dumnezeieşti, în faţa cărora se găseşte singur, fără un cler
intermediar între el si Dumnezeu. Totodată, "religie şi stat" – din wa duniya, islamismul,
prin intermediul legii islamice este prezent în toate aspectele vieţii publice şi private ale
musulmanilor.16
Există două surse importante de informare în ceea ce priveşte seriat-ul (izvoare
de credinţă) profetului Mahomed: Coranul si Hadith-ul. Coranul este o creaţie divină şi
fiecare cuvânt al său aparţine lui Allah, iar Hadith-ul este o colecţie a spuselor lui
Mohamed cu diferite prilejuri si de asemenea consemnări privind obiceiurile profetului.
Spusele şi obiceiurile profetului au fost consemnate şi prelucrate de către unele
personalităţi ale islamului. In acest sens cărţile elaborate de către imamii Muslim,
Timiza, Ebu Dauud, Nesea si Ebnu Mage.17 Un al treilea izvor de credinţă îl constituie
Igma si conţine referiri la textele mai noi care nu se găsesc în Coran sau Hadith.18

DOCTRINA ISLAMICA

Renumitul specialist Maurice Gaudefroy Demombynes considera ca "islamismul

este un sincretism." Într-adevar, doctrina islamica, este un amestec de elemente
religioase, diferite ca provenienţa şi factură, cele mai multe dintre ele fiind luate de către
Mahomed din iudaism, din Biblie si din Talmud, altele din creştinism, din tradiţia
perşilor şi din vechile tradiţii ale arabilor.19
Teologia mahomedana este rezumată în două formule, dintre care una foarte
scurtă, Shahada, formată din iniţialele cuvintelor care compun cunoscuta formula "nu
este Dumnezeu afara de Allah, si Mahomed este profetul său", iar cealaltă constituie o
adevărată mărturisire de credinţă a islamismului, a cărei redactare, i-a fost atribuită lui
Mahomed, dar care în realitate s-a format pe parcursul unei lungi perioade de timp si
afirma credinţa în Dumnezeu, îngeri, profeţi, cărţi sfinte şi viaţa viitoare.20

15
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.432
16
LA ROUSSE, Op. cit., p.156
17
Ibidem
18
EMILIAN VASILESCU, Istoria Religiilor, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti 1998, p.160
19
Ibidem
20
Ibidem

3
 Dumnezeu
Dogma esenţială a islamismului, este aceea a unicităţii lui Dumnezeu.
Musulmanul trebuie să mărturisească, în suflet şi în public, unicitatea lui Allah, şi faptul
că învăţătura sa i-a fost relevată prin Profet: "Nu există altă divinitate decât Allah , iar
Mahomed este profetul său" – La ilaha illa illah, Muhammadu-r-rasul Illah21. Sub
influenţa iudaismului si creştinismului, Mahomed a încercat să spiritualizeze ideea pe
care arabii o aveau despre zeul suprem, Allah, dar nu a reuşit decât într-o mică măsură.
Ideea de Dumnezeu pe care Mahomed o avea la Mecca, aşa cum reiese din Coran, era
antropomorfică, şi deci inferioară.22
Allah este Creatorul absolut, Susţinătorul, Stăpânul, Nimicitorul, Restauratorul,
Ţiitorul de minte absolut al oamenilor si făpturii. El deţine toată puterea şi este cel ce se
înalţă – al-rafi, cel ce onorează – al-mu-izz, cel ce scoboară – al mudhill. Faţă de lume
este mult milostiv – al-rahman, iertător – al-ghafir, mult iertător – al –ghafur, şi
iertătorul prin excelenţă – al-ghaffar. Toate aceste atribute, cuprinse fie în Coran fie în
Hadith, sunt în număr de 99, iar musulmanul pios trebuie să le cunoască.23 Allah este
creatorul lumii şi al oamenilor, stăpânul universului, şi providenţiatorul milostiv; el a
creat lumea dintr-un fum care umplea spaţiul, ordinea creaţiei fiind următoarea: apa,
pământul, munţii, vieţuitoarele şi omul.

Cărţile Sfinte
Credinţa în cărţi sfinte formează o alta dogmă în islamism. Acestea sunt, după
învăţătura islamică, opere ale profeţilor şi trimişilor lui Dumnezeu, cărora li s-a dictat
textul Coranului – al Qur`an, cartea sacră a tuturor musulmanilor
, care cuprinde revelaţia perfectă, întreagă, a Cărţii veşnice.24 Aceasta reprezintă
sursa primordială a legii religioase ce cuprinde toate acţiunile umane şi are ca temă
fundamentală celebrarea unicităţii lui Dumnezeu, a acţiunii sale şi a supunerii necesare
faţă de voinţa sa, precum şi a misiunii profetice a lui Mohamed.25 Astfel Coranul,
reprezintă cuvântul veşnic a lui Dumnezeu, este "logosul" Lui neschimbat. În forma pe
care o deţin musulmanii, Coranul cuprinde 114 sure, împărţite într-un număr variabil de
versete, putând să meargă de la 287 într-o singură sură, conţinând în total 6236 de
versete ce încep cu formula introductivă "În numele lui Dumnezeu, celui milostiv,
îndurător".26
Surele sunt dispuse nu într-o manieră cronologică, ci după un criteriu mai puţin
obişnuit, lungimea lor, neaplicat doar la prima şi la ultimele. După sura iniţială,

21
V. CRISTIAN, Op. cit., p.137
22
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.169
23
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Op. cit., p.291
24
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.162
25
LA ROUSSE, Op. cit., p.89
26
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.435

4
 "sura care deschide cartea", urmează celelalte, numite în general după un cuvânt
simbol. Astfel, prima din marile sure este "sura vacii", în timp ce ultima este "sura
oamenilor".27 Versurile sunt inegale ca lungime, terminate în rimă sau în asonanţă,
uşurând astfel lectura textului. Cel ce vorbeşte este întotdeauna Allah, niciodată
Mahomed, considerat doar un profet.28 Sursele de inspiraţie ale Coranului, sunt în
special ebraice, observându-se frânturi de texte din Vechiul Testament şi Talmud, şi într-
o măsură mai mică, creştine –Evangheliile apocrife.29
Religia islamică se adresează oamenilor simpli: nu apelează la
sacramente mistice, nu pretinde asceză şi renunţări, şi nici nu instaurează o ierarhie
clericală. Dogma sa fundamentală este afirmarea monoteismului: Allah este divinitatea
supremă, este unic şi nu asociat într-o " Sfânta Treime", pe care Mahomed o neagă
categoric, şi nici nu a avut un fiu. A doua dogmă importantă în religia islamică, se referă
la revelaţia interpretată ca un ajutor primit de om din partea lui Allah prin trimişii săi.30

Îngerii
După concepţia islamică, îngerii sunt creaţi de Dumnezeu, din lumină. Aceştia au
misiunea de a-l lăuda pe Dumnezeu şi de a face cunoscute oamenilor poruncile lui.
Căpetenia Îngerilor este Gabriel –Jibril, cel care i-a transmis lui Mahomed revelaţia
divină.31
Allah are o curte formată din îngeri muritori, înaripaţi, fără sex, creaţi din
lumină şi care ascultă de Allah –afară de Satan - Shaitan, diavolul alungat din Paradis
înaintea lui Adam, şi care până la Judecata de Apoi, va încerca mereu să îiducă pe
oameni în rătăcire. Îngerii din religia iudaică se întâlnesc şi în islamism. Fiecare om are
alături doi îngeri care ţin socoteală de faptele lui, bune sau rele. Shaitan, are în
subordinea sa demoni –djinii, spiritele rele, alcătuiţi de Dumnezeu din foc şi putând lua
diferite înfăţişări; sălăşluiesc pe pământ sau în cer, unde îngerii aruncă împotriva lor cu
pietre (comete). Uneori, se încarnează într-o vietate păgubitoare, precum viermii.
Împotriva puterii lor malefice credincioşii poartă amulete, talismane şi rostesc
descântece, fiind primejdioşi mai ales pentru femeile care nasc şi pentru nou-născuţi.32
Alţi îngeri, au misiuni speciale: Israfil, va suna din trâmbiţă învierea
morţilor la Judecata de Apoi; un loc deosebit îl are Iblis, îngerul căzut, ca şi Lucifer, în
păcatul trufiei, neacceptând să prosterneze în faţa lui Adam porunca lui Dumnezeu.
Credinţa în îngeri este foarte importantă, fiind esenţială în islamism.33

27
V. CRISTIAN, Op. cit., p.136
28
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.435
29
ANGELA BANCIU, Cultură şi Civilizaţie Europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003 p.135
30
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.436
31
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Op. cit., p.292
32
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.436
33
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.162

5
 Profeţii
Sunt oameni aleşi de Dumnezeu dintre cei mai buni credincioşi şi primesc sarcini
de mare importanţă. Aceştia sunt de două feluri: profeţi – nabi şi trimişi ai lui Dumnezeu
către oameni – rasul. Nabi au misiunea de a păstra neatinsă adevărata credinţă sau s-o
reînnoiască, în timp ce Rasul au misiunea specială de a transmite revelaţia.34Musulmanii
cred că a existat o mare mulţime de profeţi, numărul fiind de peste o sută de mii. Coranul
numeşte 25 de profeţi şi trimişi, mai importanţi fiind însă doar şase: Adam, Noe,
Avraam, Moise – Musa, Iisus – Isa Ben Miriam, Mohamed – Muhammad, acesta din
urmă încheind şirul profetic şi fiind considerat pecetea – Khatam tuturor profeţilor.35

Eshatologia – credinţa în viaţa viitoare

Din surse în special creştine s-a inspirat Mohamed în fundamentala sa doctrină
Eshatologică – aspectul cel impresionant şi dramatic tratat, căruia îi este rezervată
întreaga sură a LXXV-a cele mai vechi sure, abundă în viziuni, preziceri, revelaţii
privind destinul omului după moarte, întrucât "după separarea sa de trup, sufletul rămâne
multă vreme într-o stare de inconştienţă, în somnul sau beţia morţii până la Judecata de
Apoi."(H.Masse).36
Eshatologia este vag expusă în Coran, tradiţia completând însă mai târziu dogma
islamică despre o viaţă viitoare. După moarte, sufletele merg la un fel de judecată
particulară in faţa îngerilor Nakir şi MunKar, celor mai buni arătându-li-se Raiul şi celor
răi Iadul. Sufletele profeţilor şi ale martirilor merg direct în paradis. Ziua judecăţii va fi
precedată de minuni şi semne apocaliptice între care şi apariţia unui fel de Antihrist, un
monstru cu un singur ochi şi călare pe un asin; va veni însă şi Mahdi, cel condus de
Allah, un fel de Mesia Islamic, care va converti lumea la islamism şi va aduce dreptatea
şi ordinea pe pamânt.37Insuşi Iisus va coborî din cer, arătându-se oamenilor la moscheea
din Damasc, ucigându-l apoi pe Antihrist şi rămânând 40 de ani pe pamânt, aducând
pacea între oameni şi animale.38
Sfârşitul lumii este anunţat de creşterea impietăţii printre oameni şi prin semne
terifiante: Coranul va fi uitat, templul din Mecca va dispare; morţii vor învia iar
Dumnezeu îi va judeca, rezervându-le celor drepţi plăcerile şi voluptăţile Raiului (Coran,
XXXVII, 39-47), iar celor care au făcut fapte rele, chinurile veşnice ale Iadului, prea
puţin descrise în Coran, dar amplu analizate de teologii islamici de mai târziu.39
Faptele oamenilor, în ziua Judecăţii, vor fi cântărite pe o balanţa, iar sufletele lor
vor trece pe un pod "mai subţire decât firul de păr şi decât tăişul sabiei". Cei buni vor
trece pe un pod iute ca fulgerul în timp ce cei răi se vor prăbuşi în iad. De asemenea,
34
Ibidem
35
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Op. cit., p.292
36
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.437
37
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.163
38
Ibidem
39
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.438

6
există în islamism şi credinţa într-un loc intermediar – Araf , un fel de purgatoriu unde
merg cei a căror balanţă se află în echilibru.40
Fantezia arabă în ceea ce priveşte raiul şi iadul, a inventat tot felul de plăceri
senzuale sau de chinuri groaznice. Mai târziu, teologii musulmani, dându-şi seama de
natura vechilor concepţii ale Eshatologiei islamice, în contrast cu dogma spiritualităţii lui
Dumnezeu, au încercat să explice alegoric pasajele din Coran cu referire la plăcerile
raiului islamic şi au introdus în Eshatologia islamică, un element spiritual, potrivit căruia
cei ce vor merge în paradis vor avea fericirea de a contempla pe Dumnezeu .41

LEGEA ISLAMICĂ

O dată cu trecerea anilor s-a simţit necesitatea unei organizări în practica

religioasă islamică. Mai mulţi teologi musulmani s-au ocupat de jurisprudenta
musulmana, elaborand mai multe lucrari importante in acest domeniu. In pofida acestei
situatii, in prezent toate aceste conceptii si pareri se concentreaza in jurul a patru
doctrine, bazate pe Coran, care au primit numele a patru importanţi comentatori ai
Coranului. Acestea sunt:
1. Jurisprudenţa Hanefi. Aceasta este acea jurisprudenţa care a fost redactata cu
colaborarea si pe baza culegerilor efectuate de către Abu Hanife Numan Ibin Sabit, Abu
Yusuf, Zufar si alte mari personalităţi ale ştiinţei religiei islamice.
2. Jurisprudenţa Safii. Este jurisprudenţa întemeiată de către Muhammed Ibni
Idris-es Safii.
3. Jurisprudenta Malika. Întemeietorul acestei jurisprudenţe este Malika Iban
Anas.
4. Jurisprudenţa Hambali. Autorul acestei jurisprudenţe este Ahmed Ibin Hanbel.
Toate cele patru doctrine juridice au căpătat contur aproximativ după doua sute
de ani de la dispariţia profetului. Apariţia celor patru doctrine diferite este determinata de
existenta unor realităţi diferite. Analizând cele patru doctrine ne putem da seama de
seriozitatea si soliditatea părerilor si argumentelor cuprinse in ele. Tocmai de aceea
musulmanii accepta si aproba toate aceste patru doctrine.42
Legea islamică Sharia împarte faptele oamenilor în mai multe categorii şi anume:
obligatorii, recomandate, şi deci indiferente din punct de vedere moral, condamnabile şi
interzise. 43
Între faptele obligatorii, impuse tuturor credincioşilor, sunt considerate cinci
obligaţii rituale, cuprinse în celebra învăţătură "a celor cinci stâlpi", tradusă prin arkan,
stâlpi ce susţin edificiul islamismului, şi anume: profesiunea de credinţă – shahada, cele

40
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.163
41
Ibidem
42
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Op. cit., p.294
43
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.164

7
cinci rugăciuni cotidiene – salat, dania – zakat, postul în luna ramadanului – saum şi
pelerinajul la Mecca.44

Prima regulă a cultului musulman, mărturisirea credinţei, se face prin rostirea

formulei shahada " nu este alt Dumnezeu afară de Allah, şi Mahomed este profetul
său".45
Această formulă se rosteşte psalmodiat de cinci oro pe zi, şi de muezin, din
înălţimea minaretului, credinciosul devenind astfel un om care "se dăruieşte lui
Dumnezeu", formula implicând declaraţia de supunere, de adeziune la cele şase dogme:
credinţa în Allah, în îngeri, în cărţile sfinte, în profet, în Judecata de Apoi şi în
predestinare.46 Se rosteşte, de asemenea, la intrarea în islamism şi în alte împrejurări, în
special atunci când se apropie moartea, moment în care fie muribundul, fie cei din jurul
său trebuie să o rostească în continuu, pentru ca sufletul decedatului să o poată recita
apoi uşor şi fără greşeală în faţa îngerilor Nakir şi Munkar, care îi vor lua primul
interogatoriu.47
Musulmanul trebuie să mărturisească, în suflet şi în public, unicitatea lui Allah şi
faptul că învăţătura sa i-a fost revelată prin Profet. Fiecare musulman trebuie să i se
închine lui Allah, de cinci ori pe zi, prin rugăciuni în care să îşi exprime profesiunea de
credinţă, respectând prima sură a Coranului. Aceste rugăciuni pot fi rostite oriunde,
întrucât Allah este pretutindeni:" Allah este la răsărit, Allah este la apus, Allah este
miază-noapte, Allah este miază-zi. Oriunde te întorci eşti cu faţa spre El."48 Musulmanul
are obligaţia ca în timpul rugăciunii să fie îndreptat cu faţa spre Mecca, iar dacă se află
mai departe de aceasta trebuie să găsească alte puncte religioase.49

A doua regulă este rugăciunea canonică – salat-ul, rostită de cinci ori pe zi, în
limba arabă, indiferent de limba maternă a credinciosului. Rugăciunea rituală este
deosibit de importantă în islamism şi trebuie rostită la numite ore, de preferinţă în comun
cu alţi credincioşi, cu faţa îndreptată spre Mecca. Aceasta are un caracter de laudă adusă
lui Dumnezeu, şi se deosebeşte de rugăciune particulară – dua, o invocare spontană a lui
Dumnezeu, ce se poate face sub orice formă indiferent de timp, loc, limbă vorbită sau
îngrădire rituală.50Rugăciune rituală deschide Coranul, începe slujba religioasă ce conţine
elemente fundamentale ale doctrinei islamice.
Cele cinci rugaciuni zilnice sunt:

44
ANGELA BANCIU, Op. cit., p.136
45
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Op. cit., p.294
46
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.440
47
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.164
48
V. CRISTIAN, Op. cit., p.137
49
Ibidem
50
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.164

8
 Fajr (Dimineaţa) de la mijitul zorilor până cu puţin înainte de răsărit.
Zuhr (Prinz) de la miezul zilei (ora 12) până după-amiaza.'Asr (Dupa-ameaza) de după-
amiaza târziu până cu puţin înainte de începerea apusului.Maghrib (Apus) după apus,
până se sfarşeşte ziua.'lsha' (Seara) noaptea până la miezul noptii sau mijitul zorilor.
Înainte de rugăciune, musulmanul trebuie să se purifice, să facă o abluţiune
rituală. Fie abluţiunea majoră care implică spălatul corpului în întregime pentru a
îndepărta impurităţile pricinuite de raporturi sexuale, naştere, menstruaţie sau contactul
cu un cadavru. Acest tip de abluţiune însoţeşte de obicei conversiunea la islamism şi
îmbrăcarea pânzei care consfinţeşte pelerinajul la Mecca. De asemenea, este necesară la
intrarea într-o moschee, într-un loc sacru, sau pentru a putea atinge Coranul, în limba
arabă.51 Abluţiunea minoră elimină impurităţile datorate funcţiunilor corporale,
sângerărilor minore, sau a unei pierderi temporare a cunoştinţei, precum în somn.52
Rostirea rugăciunii necesită anumite pregătiri. Aceste pregătiri înseamnă
încredinţarea că suntem curaţi şi că această curăţenie se săvârşeşte prin îndeplinirea
Wudu'. Wudu' (spălare rituală) este esenţiala pentru săvârşirea Salah, nu putem sa oferim
rugăciunea noastră Salah fără să facem întâi Wudu'. Etapele Wudu' sunt:
a) Se începe cu Niyyah (intenţie), spunând: Bismillahi al rahmani al rahiam (in numele
lui Allah, cel milostiv, Indurator); apoi se spală ambele mâini până la încheietura
pumnului, de trei ori, apa trebuind să treacă printre degete.
b) Apoi se ia apa în gură şi se clăteşte gura de trei ori.
c) Se aspiră apoi apa, pe nas, de trei ori, pentru a-l curăţa, iar apoi se spală şi vârful
nasului, tot de trei ori.
d) Se spală de trei ori de la urechea dreapta până la urechea stângă şi de la frunte până la
gât.
e) Se spală antebraţul drept şi apoi cel stâng de la încheietura pumnului, până la cot, de
trei ori.
f) Se trece apoi palma umedă peste cap începând de la frunte, trecând ambele mâini peste
cap, până la gât.
g) In continuare, se curăţă, cu degetele umede, interiorul ambelor urechi, şi de asemenea,
se freacă cu degetul mare după urechi.
h) După aceea se trece cu dosul palmelor umede peste ceafă.
i) In final, se spală ambele picioare până la glezne, începând cu dreptul şi cu grijă ca apa
să atingă vârful şi celelalte părţi ale piciorului.
Dacă cineva execută un ritual wudu' complet înainte de a îmbrăca ciorapii, nu este nevoie
să-şi scoată apoi ciorapii ori de câte ori repetă ritualul. Este de ajuns să şteargă partea
superioară a ciorapului. Wudu' durează 24 de ore (sau 3 zile, în cazul unei călătorii).
La sfârşitul ritualului se rosteşte :
"Ash hadu an la ilaha illal lahu wahdahu la sharikalahu wa ash hadu anna
51
LA ROUSSE, Op. cit., p.15
52
Ibidem

9
muhammadan 'abduhu wa rasuluhu"
Aceasta înseamnă:
Mărturisesc, că nu există alt Dumnezeu decât Allah, că El este unic şi nu are pereche;
mărturisesc, că Muhammad (pubh) este slujitorul şi mesagerul său.(www.islam.ro)
Elementele unui Salat sunt în număr de treisprezece: şase recitări de texte
canonice diferite, şase acţiuni sau poziţii anumite ale corpului şi braţelor, şi obligaţia de a
efectua acte rituale riguros în ordinea prescrisă.53

Al treilea act ritual obligatoriu, element esenţial al credinţei islamice este

milostenia – zakat. Este opera de binefacere, de ajutorare a aproapelui, este un act de
solidaritate şi responsabilitate socială, ce asigură celui care dăruieşte mântuirea, în timp
ce "zgârcitul care caută averi va fi aruncat în focul Iadului"(XCII, 5-11).54 Dania a fost
reglementată de Mahomed şi de succesorii săi sub forma unui fel de impozit legal,
proporţional, perceput asupra produselor agricole, vitelor, aurului şi argintului,
mărfurilor. Bunurile strânse erau folosite în diverse scopuri de binefacere, pentru
întreţinerea eventualelor instituţii religioase, sau pentru războiul sfânt.55 De asemenea,
cei săraci, plăteau un cât de mic zakat, deoarece presupunea un act de devoţiune ce le
asigura ajutorul lui Allah. Contribuţia voluntară, care consta în plata de alimente şi se
practica la sfârşitul Ramadanului, era de asemenea considerată obligatorie.56
Din cele opt categorii care au beneficiat de aceste contribuţii pioase stabilite de
Coran, şcolile juridice s-au rezumat doar la trei: săracii, pelerinii şi cei care au contractat
datorii într-un scop de binefacere.57

A patra îndatorire absolut obligatorie o constituie postul Ramadanului (în arabă

înseamnă căldură mare), care desemnează luna sacră a ostilităţilor în tradiţia arabă
preislamică. Începutul său, trebuie să corespundă cu luna a noua şi este determinat de
autorităţile religioase sau prin calcule astronomice. În zorii zilei următoare apariţiei lunii
noi, începutul postului este semnalat printr-o lovitură de tun.58Efectuat de la răsăritul la
apusul soarelui, postul Ramadanului constă nu doar în abţinerea de la orice mâncare sau
băutură, ci şi de la refuzul a tot ceea ce prin faptă sau vorbă, ar putea aduce o pângărire.59
Cei care postesc trebuie s evite certurile, calomnia, bârfele şi conversaţiile indecente, să
nu fumeze, să cânte sau să asculte muzică, şi nici să aibă relaţii sexuale, însa după apusul
soarelui toate acestea sunt permise. Postul nu este obligatoriu pentru bătrâni, femei
însărcinate sau care alăptează, copiii mici, pentru călători sau pentru soldaţii aflaţi în

53
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.442
54
Ibidem p. 443
55
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.164
56
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.443
57
Ibidem
58
LA ROUSSE, Op. cit., p.262
59
V. CRISTIAN, Op. cit., p.138

10
campanii militare; bolnavii şi cei supuşi la munci grele; însă, in schimb, aceştia dădeau
pomeni pentru zilele nepostite, sau o rudă in locul lor ţinea post penitenţial.60
În timpul lunii ramadanului, moscheile erau pline în marile oraşe, unele fiind
deschise întreaga noapte, iar în localurile publice şi familii aveau loc petreceri şi ospeţe
după apusul soarelui.
Postul e o disciplină spirituală pentru a obţine stăpânirea de sine şi o ocazie
pentru ca omul să se întoarcă spre sine. Ramadanul este şi o lună binecuvântată, în
timpul căreia darurile lui Dumnezeu, binefacerile sale sunt mai aproape de credincioşi. O
semnificaţie specială o are "noaptea destinului" – laylat al qadar, noapte ce
comemorează pogorârea Coranului asupra lui Mohamed. Sărbătoarea "ruperii postului" –
aid al-fitr sau "mica sărbătoare" – aid al saghir încheie postul ramadanului.61
Ultima datorie pe care musulmanul trebuie să o îndeplinească, este pelerinajul la
Mecca – hadji. Această tradiţie a pelerinajului datează din epoca preislamică şi a fost
păstrată de Mahomed datorită prestigiului pe care îl avea printre arabi, precum şi datorită
faptului că reuşea să menţină unitatea politică şi religioasă a populaţiei arabe atât de
împrăştiate.62
Pelerinajul la Mecca este obligatoriu cel puţin o dată în viaţă pentru orice
musulman adult, de ambele sexe, sănătos la minte şi la trup, însă este condiţionat de
starea materială.63
Pelerinajul duce la iertarea păcatelor, cei care aspiră să moară sau să-şi găsească
liniştea, odihna , la Mecca, fiind destul de numeroşi.64
Pelerinajul major şi colectiv se realizează în primele două săptămâni ale ultimei
luni musulmane, zul –hijja , care în fiecare an avansează cu 10 sau 11 zile în raport cu
calendarul creştin-ortodox. Există şi un pelerinaj minor, umra, individual, care se poate
realiza în orice moment pe parcursul unui an.65
Mulţi teologi musulmani consideră drept al şaselea arkan, "războiul sfânt " –
djihad, care în primul rând se trduce prin "efort împotriva pasiunilor". Obiectivul
războiului sfânt este extinderea islamului sau a teritoriului său, precum şi pentru apărarea
lui, împotriva bizantinilor şi mai târziu împotriva cruciaţilor.66
Există cazuri în care musulmanii pot declara altor musulmani djihad, ca de
exemplu războiul dintre sunniţi şi şi'iţi, pe motive religioase sau pentru supremaţie.67
Djihad-ul nu a fost însă niciodată socotit printre obligaţiile rituale inderogabile, canonice.

60
OVIDIU DRÂMBA, Op. cit., p.444
61
LA ROUSSE, Op. cit., p.262
62
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.165
63
V. CRISTIAN, Op. cit., p.138
64
LA ROUSSE, Op. cit., p.255
65
Ibidem
66
Ibidem p.264
67
ALEXANDRU STAN şi REMUS RUS, Op. cit., p.294

11
El a izvorât din tradiţie –hadith, cu atât mai mult cu cât, după ce a predicat islamul,
Mahomed, a apelat, pentru impunerea lui la sabie.68
Cel ce moare în războiul sfânt, va merge direct în rai, fără să aştepte judecata de
apoi. Cei necredincioşi, trebuie mai întâi instruiţi şi invitaţi la islamism, iar dacă refuză,
se va porni împotriva lor un război. capitularea acestora fără convertire duce la un tratat
în virtutea căruia învinşii îşi vor păstra bunurile, religia şi obiceiurile lor, dar vor plăti o
anumită taxă. Dacă rezistă dar apoi sunt învinşi, aceştia devin proprietatea învingătorilor,
cu toate bunurile lor, musulmanii putând să îi omoare, să-i transforme în sclavi sau sa le
răpească femeile şi copii.69
Prin intermediul acestor războaie sfinte musulmanii au reuşit să răspândească
islamismul şi totodată să creeze două dintre cele mai întinse imperii care au existat
vreodată în istorie Califatul Arab şi Imperiul Otoman.70
Cu toate că obligaţia religioasă a războiului sfânt a încetat să mai existe ca atare
pentru statele moderne musulmane, se poate spune totuşi că, dintre toate principiile
musulmane, mai puţin canonicul djihad a avut consecinţele cele mai importante.71
Legea islamică a dominat viaţa popoarelor musulmane secole întregi, însă
datorită faptului că de-a lungul timpului statele musulmane au suferit importante
schimbări de ordin politic, juridic şi social, legea musulmană şi-a pierdut din importanţă
în foarte multe privinţe. Cu toate acestea, islamul nu reprezintă doar o religie sau o formă
specifică de comunitate umană, ci este spiritul unei civilizaţii distincte pe care o exprimă
şi o însufleţeşte.

68
V. CRISTIAN, Op. cit., p.139
69
EMILIAN VASILESCU, Op. cit., p.165
70
Ibidem
71
V. CRISTIAN, Op. cit., p.139.

12