Sunteți pe pagina 1din 175

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ

„Ion Ionescu de la Brad” IAŞI

Facultatea de Agricultură Specializarea Agricultură

SOFRONIE Eugenia

Construcţii Agricole Învăţământ la distanţă

2002

Construcţii horticole

Capitolul 1

NNooţţiiuunnii ggeenneerraallee ddeesspprree ccoonnssttrruuccţţiiii

s p p r r e e c c o o n n s s t
s p p r r e e c c o o n n s s t

11 11

IInnttrroodduucceerree

Din întreaga activitate pe care o desfăşoară societatea pentru transformarea naturii şi asigurarea condiţiilor de existenţă, realizarea construcţiilor ocupă un loc foarte important. Producţia de construcţii se deosebeşte de celelalte ramuri de producţie prin aceea că aceasta este legată de un loc fix.

Construcţiile sunt produse imobile care se folosesc numai acolo unde au fost create, fiind legate direct de teren. Terenul serveşte întotdeauna ca fundaţie pentru construcţii şi uneori constituie o parte integrantă a construcţiilor (canale, terasamente etc.).

11 22

CCllaassiiffiiccaarreeaa ccoonnssttrruuccţţiiiilloorr

Cea mai generală clasificare împarte construcţiile în două mari categorii distincte:

- Clădiri

- Construcţii inginereşti.

a. Clădirile reprezintă un ansamblu de elemente care delimitează un spaţiu interior de exterior şi sunt denumite civile, industriale, agricole şi adăpostesc oameni şi alte vieţuitoare, activitatea omenească de intemperiile atmosferice (viscol, ger, vânt, ploaie, arşiţă, etc.), făcând posibilă adaptarea la mediul geografic atât de variat şi cu clime atât de diferite.

Clădirile civile se împart după destinaţie astfel:

- clădiri de locuit – individuale, blocuri de locuinţe, cămine, hoteluri;

- clădiri social-culturale – teatre, cinematografe, şcoli, spitale;

- clădiri administrative – sedii de instituţii, birouri, tribunale;

- clădiri pentru comerţ – magazine, bănci;

- clădiri pentru transporturi – gări, autogări, aerogări;

- clădiri cu destinaţie specială – militare, funerare.

Clădirile industriale sunt cele destinate producţiei industriale şi se diferenţiază după ramura industrială din care fac parte: alimentară, chimică, energetică etc.

Clădirile agricole sunt construcţii destinate realizării producţiei vegetale şi animale. După destinaţia lor, acestea pot fi:

- construcţii destinate producţiei animale – zootehnice;

- construcţii pentru producţia vegetală;

- construcţii pentru depozitarea, conservarea şi condiţionarea producţiei vegetale.

Diversitatea speciilor de animale şi păsări crescute şi întreţinute în aceste construcţii, a produselor recoltate sau obţinute prin preparare sau semipreparare, a substanţelor chimice pentru fertilizarea solului ce trebuie depozitate în condiţii de siguranţă fac ca aceste construcţii să prezinte caracteristici constructive şi funcţionale deosebite.

Caracteristicile care definesc construcţiile agrozootehnice şi le disting ca o grupă aparte sunt:

3

Construcţii horticole

- în adăposturile pentru animale cât şi în sere şi depozite îşi desfăşoară activitatea un produs biologic viu în stare manifestă sau latentă care necesită condiţii speciale de microclimat interior, justificând soluţiile specifice pentru elementele de construcţie;

- fluxul tehnologic care de desfăşoară în aceste construcţii are un specific deosebit în funcţie de destinaţie;

- asigurarea spaţiilor distincte pentru odihna şi furajarea animalelor, evacuarea dejecţiilor, cultura plantelor, depozitarea furajelor, cerealelor, legumelor şi fructelor, circulaţia oamenilor etc.;

- caracterul de masă determinat de numărul mare de obiective similare.

b. Construcţiile inginereşti sunt toate celelalte lucrări de construcţii şi

anume: căi de comunicaţie terestre (drumuri, poduri, căi ferate), baraje, turnuri, linii de transport a energiei electrice etc.

11 33

CCoonnddiiţţiiii tteehhnniiccee ppeennttrruu ccoonnssttrruuccţţiiii

Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă un

ansamblu de condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice principale, care privesc durabilitatea în timp, rezistenţa la foc, rezistenţa şi stabilitatea construcţiei, condiţii fizice şi igienice, arhitectonice, economico- organizatorice. Durabilitatea reprezintă durata de funcţionare normată în timp a principalelor elemente de construcţie, fără pierderea calităţii necesare exploatării optime şi poate fi:

- ridicată (de grad I) ş este peste 100 ani;

- mijlocie (de grad II) între 50 şi 100 ani;

- normală sau obişnuită (de grad III) între 20 şi 50 ani.

Construcţiile cu durata de funcţionare sub 20 ani se numesc provizorii. Durabilitatea este determinată de materialele folosite, modul de proiectare şi execuţie, condiţiile de exploatare şi întreţinere şi se referă la rezistenţa materialelor şi elementelor de construcţii la diferite acţiuni cum ar fi îngheţ- dezgheţ, umiditate, coroziune, acţiunea biologică a microorganismelor cât şi

acţiunea mediului înconjurător: agenţi atmosferici, fum, gaze, diferite noxe din climatul interior etc. Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea construcţiei de a rezista la solicitările termice şi mecanice produse în timpul şi din cauza incendiilor.

Din punctul de vedere al rezistenţei la foc, elementele de construcţie depind direct de materialele din care se execută şi se caracterizează prin gradul de combustibilitate şi limita rezistenţei la foc. Combustibilitatea unui material sau element de construcţie reprezintă capacitatea acestuia de a se aprinde şi de a arde în continuare şi din acest punct de vedere acestea se clasifică în:

- incombustibili (betonul, zidăria);

- greu combustibili sau semicombustibili (metalul protejat, lemn ignifugat sau tencuit);

- combustibili (lemn, carton bitumat).

Limita de rezistenţă la foc este perioada de timp în care un element de construcţie supus unui incendiu îşi păstrează stabilitatea. Rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor se referă la capacitatea lor portantă, deformaţii, fisuri cât şi la condiţiile de exploatare specifice fiecărei construcţii (uzură, şoc etc.) Condiţiile fizice şi igienice de exploatare sunt legate de factorii de climat exterior şi interior şi se referă la temperatură, umiditate, iluminare, viteza curenţilor de aer, gaze nocive etc. Condiţiile de ordin arhitectural estetic asigură construcţiilor aspectul corespunzător destinaţiei acestora cu o plastică şi o compoziţie arhitectonică optimă. Condiţiile economico-organizatorice privesc în general costul construcţiilor, tehnologia de execuţie şi posibilităţile de industrializare, materiale folosite, soluţii tehnice, termenul de execuţie şi punerea în funcţiune.

5

Construcţii horticole

Capitolul 2

EElleemmeennttee ddee rreezziisstteennţţaa mmaatteerriiaalleelloorr

n ţ ţ a a m m a a t t e e r r i
n ţ ţ a a m m a a t t e e r r i

22 11

OObbiieeccttuull rreezziisstteennţţeeii mmaatteerriiaalleelloorr

Pentru a răspunde cerinţelor tehnice necesare construcţiilor şi elementelor de construcţii trebuie folosite unele relaţii de calcul stabilite ştiinţific, care să permită dimensionarea, verificarea sau determinarea sarcinilor pe care acestea le pot suporta cât şi pentru determinarea deformaţiilor lor sub sarcini. De asemenea este necesară alegerea optimă a materialelor necesare având în vedere condiţiile de lucru pentru ca acestea să fie cât mai raţional folosite. Aceste probleme constituie obiectul rezistenţei materialelor. Rezistenţa materialelor este deci ştiinţa care, considerând corpurile deformabile sub acţiunea forţelor exterioare, stabileşte formulele de calcul pentru studiul rezistenţei, rigidităţii şi stabilităţii acestora în scopul realizării unor construcţii tehnice sigure în exploatare şi ieftine. Rezistenţa materialelor studiază de asemenea comportarea materialelor sub sarcini şi dă indicaţii asupra modului de alegere a materialului unui element de construcţie ţinând seama de sarcinile ce îi sunt aplicate şi de condiţiile de lucru ale acestuia.

22 22

CCllaassiiffiiccaarreeaa ccoorrppuurriilloorr îînn rreezziisstteennţţaa mmaatteerriiaalleelloorr

O construcţie poate fi descompusă într-o serie de elemente simple denumite elemente de construcţii care au forme câteodată destul de complexe. Rezistenţa materialelor le schematizează la anumite forme convenabile pentru calcul, fără a se îndepărta de la comportarea acestora în realitate. În fapt, formele geometrice complexe ale elementelor de construcţie sunt descompuse în forme geometrice simple, cu proprietăţi uşor de determinat, care apoi sunt însumate şi combinate pentru a afla rezultantele – ca valori şi direcţii – pentru elementul de construcţie în complexitatea sa. Principala schematizare este aceea în care toate elementele de calcul sunt reduse într-un plan.

În forma schematizată de calcul, corpurile se împart în:

a. Corpuri în care una din dimensiuni este predominantă faţă de celelalte două. Acestea se numesc în general bare şi se caracterizează din punct de vedere geometric prin axa longitudinală şi secţiunea transversală normală pe axa longitudinală. Axa longitudinală este succesiunea centrelor de greutate ale secţiunilor obţinute prin plane normale pe dimensiunea predominantă a piesei. Secţiunea are ca elemente caracteristice aria şi forma. Din această categorie se disting:

- firele care pot fi supuse numai la întindere deoarece secţiunea transversală este foarte mică în raport cu lungimea şi sub sarcinile care le sunt aplicate îşi pierd foarte uşor forma;

- barele propriu-zise care pot fi supuse la solicitări în sens longitudinal şi transversal şi după scopul lor se numesc grinzi, stâlpi etc., iar după forma axei pot fi drepte, curbe în plan, curbe în spaţiu.

7

Construcţii horticole

b. Corpuri la care două dimensiuni sunt mai mari faţă de a treia. Ele au ca elemente geometrice caracteristice forma şi dimensiunile suprafeţei mediane şi grosimea, măsurată normal pe suprafaţa mediană. Suprafaţa mediană – plană sau curbă – este egal depărtată de cele două suprafeţe care limitează placa. Se deosebesc:

- membrane cu grosimea foarte mică – nu pot prelua sarcini transversale;

- plăci care pot prelua sarcini transversale (cupole, planşee, învelitori de rezervoare, capete de cilindri etc.). c. Corpurile masive – sunt corpurile care au toate dimensiunile de acelaşi ordin de mărime; fundaţii de stâlpi, cilindri cu pereţi groşi etc. În figura 2.1 şi figura 2.2 se prezintă câteva tipuri de corpuri.

ş i figura 2.2 se prezint ă câteva tipuri de corpuri. Figura 2.1. Corpuri sub form

Figura 2.1. Corpuri sub formă de bare cu pereţi subţiri

corpuri. Figura 2.1. Corpuri sub form ă de bare cu pere ţ i sub ţ iri

Figura 2.2. Corpuri sub formă de plăci

22

33

AAccţţiiuunnii îînn ccoonnssttrruuccţţiiii

Prin acţiune se înţelege orice cauză capabilă de a genera stări de solicitare mecanică într-o construcţie. Se mai numesc încărcări sau sarcini.

Acţiunile pot fi de diferite provenienţe, datorate greutăţii proprii a elementelor de construcţie, destinaţiei funcţionale, unor factori naturali cum ar fi cei climaterici şi seismici sau, în anumite cazuri, unor cauze excepţionale (explozii, schimbarea radicală a configuraţiei terenului etc.) şi pot avea diferite distribuţii în spaţiu cu caracter static sau dinamic. Clasificarea acţiunilor se face după diferite criterii şi anume:

a. După modul de aplicare:

i – directe când asupra structurii este aplicat un sistem de forţe numite şi încărcări;

ii – indirecte când structurii i se impun anumite deformaţii cum ar fi

cele produse de acţiunea variaţiilor de temperatură, a tasării reazemelor, a construcţiei etc. (figura 2.3).

tas ă rii reazemelor, a construc ţ iei etc. (figura 2.3). Figura 2.3. Clasificarea ac ţ

Figura 2.3. Clasificarea acţiunilor după modul de aplicare asupra structurii A – acţiuni directe; b – acţiuni indirecte

b. După mărimea suprafeţei pe care se aplică:

i – concentrate dacă acţionează pe suprafeţe atât de mici în raport cu dimensiunile elementului de rezistenţă încât pot fi considerate a fi aplicate într-un punct. Acestea sunt reprezentate schematic prin săgeţi şi se exprimă în newtoni (N) sau decanewtoni (daN) (figura 2.4).

9

Construcţii horticole

Construc ţ ii horticole Figura 2.4. Clasificarea înc ă rc ă rilor dup ă m ă

Figura 2.4. Clasificarea încărcărilor după mărimea suprafeţei pe care se aplică

a – încărcări concentrate

b – încărcări distribuite

ii – distribuite dacă sunt aplicate continuu pe porţiuni sau pe întregul

element (forţele pot fi distribuite pe o anumită lungime sau suprafaţă). Ele pot fi uniform distribuite, triunghiular distribuite sau distribuite după o formă oarecare. Se măsoară în newtoni (N) sau decanewtoni (daN) pe unitatea de lungime sau suprafaţă.

c. După variaţia în timp, acţiunile pot fi:

i – statice dacă variaţia este continuu şi lentă în timp de la zero la valoarea lor finală (figura 2.5a);

ii – ciclice dacă încărcările îşi modifică intensitatea în timp de la

maxim şi apoi maxim, după perioade care se succed continuu (figura 2.5b); iii – dinamice care cresc foarte repede încât pot fi considerate ca aplicate brusc cu intensitate maximă, caz în care se numesc şocuri (figura

2.5c).

Din punct de vedere al frecvenţei cu care sunt întâlnite, acţiunile pot fi clasificate astfel:

a) acţiuni permanente care se aplică în mod continuu şi constant în raport cu timpul. În această categorie se consideră greutatea proprie a elementelor de construcţii (elementele structurii de rezistenţă, elementele de închidere, finisaje etc.).

b) acţiuni temporare care se aplică în mod intermitent sau cu intensitate variabilă şi se numesc semipermanente sau variabile (greutatea unor elemente a căror poziţie se modifică în timpul

exploatării, greutatea utilajelor cu poziţie fixă specific fiecărui tip de construcţii, încărcări provenite din depozitarea produselor). Acţiunile temporare variabile sunt şi încărcările datorate vântului, zăpezii, variaţiilor de temperatură exterioară etc. c) acţiuni excepţionale care apar foarte rar sau chiar niciodată în existenţa unor construcţii: încărcarea seismică, încărcarea datorită inundaţiilor catastrofale, încărcări provocate de ruperea unor elemente.

înc ă rc ă ri provocate de ruperea unor elemente. Figura 2.5. Clasificarea ac ţ iunilor

Figura 2.5. Clasificarea acţiunilor după variaţia în timp

22 44

a – încărcări statice

b – încărcări ciclice c – încărcări dinamice

GGrruuppaarreeaa aaccţţiiuunniilloorr

Construcţiile şi în general toate elementele de construcţii sunt solicitate la acţiuni combinate iar calculul acestora presupune considerarea combinaţiilor defavorabile ale diferitelor încărcări şi anume:

- grupări fundamentale formate din încărcări permanente, cvasipermanente şi variabile; - grupări speciale formate din încărcări permanente, cvasipermanente, variabile şi excepţionale.

11

Construcţii horticole

Valorile de calcul considerate pentru diferite încărcări pot fi reduse atunci când se alcătuiesc grupările pentru calculul unor construcţii şi această reducere are rolul de a introduce efectul probabilităţii reduse de apariţie simultană a diferitelor acţiuni la parametrii cei mai defavorabili.

Încărcările permanente se iau în considerare în toate cazurile.

22 55

FFoorrţţee eexxtteerriiooaarree şşii iinntteerriiooaarree

Corpurile sunt alcătuite din atomi şi molecule şi îşi păstrează forma şi dimensiunile datorită forţelor de atracţie interioare care există între aceste părţi foarte mici.

Sub acţiunea unor forţe aplicate din exterior, corpurile se deformează, modificându-se astfel distanţele dintre molecule şi valorile forţelor de atracţie dintre acestea.

Forţele interioare sau eforturile reprezintă forţele suplimentare care se adaugă celor de atracţie şi care caută să restabilească echilibrul corpului asupra căruia acţionează forţele exterioare. Valoarea acestor forţe se determină prin secţionarea corpului, în locul în care interesează, în două părţi distincte. În figura 2.6 se prezintă un corp secţionat cu un plan imaginar P şi care este acţionat cu o serie de sarcini.

Pentru menţinerea în echilibru a uneia sau alteia din părţi este necesar ca pe fiecare element de suprafaţă al secţiunii să existe nişte forţe interioare elementare. Însumându-se apoi aceste forţe pe toată suprafaţa şi considerându-se reduse convenţional în centrul de greutate G al acesteia se obţine o forţă rezultantă R şi un moment M (figura 2.6).

Figura 2.6. Corp supus ac ţ iunii unor sarcini Conform principiului ac ţ iunii ş

Figura 2.6. Corp supus acţiunii unor sarcini

Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, rezultantele R şi M sunt egale şi de sens contrar pe cele două feţe ale secţiunii.

22 66

SSoolliicciittăărrii ssiimmppllee şşii ccoommppuussee

Eforturile R şi M se descompun în componentele N şi T pentru rezultanta R şi M i şi M r pentru momentul M. Fiecare din aceste componente are o anumită denumire şi luată separat produce asupra corpului o solicitare simplă astfel:

- N – numită forţa axială – produce solicitarea de întindere sau de compresiune funcţie de sensul de acţiune al forţei;

- T – numită forţa tăietoare – produce solicitarea de forfecare;

- M i – numit moment încovoietor – produce solicitarea de încovoiere;

13

Construcţii horticole

- M r – numit moment de răsucire – produce solicitarea de răsucire sau torsiune-

În practică sunt unele elemente solicitate la toate aceste acţiuni, când este o singură solicitare numindu-se simplă iar când sunt cel puţin două solicitări se numesc compuse (figura 2.7).

ţ in dou ă solicit ă ri se numesc compuse (figura 2.7). Figura 2.7. Exemple de

Figura 2.7. Exemple de piese supuse la solicitări simple

22 77

a-la întindere şi compresiune b-la forfecare c-la încovoiere

EEffoorrttuurrii uunniittaarree

d-la răsucire

Forţele interioare dintr-o secţiune oarecare a unui corp solicitat la o serie de

sarcini sunt rezultantele unor forţe elementare care acţionează pe fiecare

element de suprafaţă al secţiunii (figura 2.8). Notând forţa elementară cu F

şi suprafaţa pe care acţionează cu A, intensitatea acestei forţe care se

numeşte efort unitar este caracterizată de raportul

∆ F p = ∆ A
F
p =
∆ A

,

unitatea de măsură fiind N/m 2 sau daN/m 2 .

, unitatea de m ă sur ă fiind N/m 2 sau daN/m 2 . Figura 2.8.

Figura 2.8. Eforturi unitare pe secţiune

Efortul unitar

p

are direcţia forţei care îl produce şi dacă aceasta este

înclinată pe suprafaţa pe care acţionează, şi

p

va fi înclinat pe această

suprafaţă. În acest caz, p se poate descompune în două componente: una

cuprinsă în planul secţiunii numită efort unitar tangenţial notată cu τ şi alta

perpendiculară pe secţiune, numită efort unitar normal, notată cu σ.

22 88

DDeeffoorrmmaaţţiiii

Corpurile, sub acţiunea sarcinilor, se deformează, luând o anumită formă.

Considerând un element de formă paralelipipedică, analizând posibilităţile

lui de deformare, se defineşte lungirea specifică sau alungirea, notată cu ε

fiind o mărime cu dimensiuni:

15

Construcţii horticole

ε

=

l

l

1

l

0

=

l

0

l

0

l

=

ε

*l

0

În practică, deoarece această mărime are valori foarte mici, se foloseşte

mărimea ε% = 100ε.

Dacă bara, în loc să se întindă se comprimă, atunci deformarea acesteia are

loc în sensul scurtării ei, iar în secţiunea transversală are loc o umflare a

acesteia, relaţia rămânând valabilă.

22 99

RReellaaţţiiaa ddiinnttrree eeffoorrttuurrii uunniittaarree şşii ddeeffoorrmmaaţţiiii LLeeggeeaa lluuii HHooookkee

Datorită forţei acţiunilor exterioare, un corp se deformează şi în interiorul

său iau naştere eforturi unitare.

ş i în interiorul s ă u iau na ş tere eforturi unitare. Figura 2.9. Deformarea

Figura 2.9. Deformarea unui corp prin întindere şi compresiune

Dacă se iau de exemplu două bare având aceleaşi dimensiuni, una din oţel şi

alta din cauciuc, cărora şi se fixează una din extremităţi iar cealaltă se trage

cu aceeaşi forţă, se observă că bara de cauciuc se lungeşte mai mult decât

cea de oţel. Deşi supuse la aceeaşi sarcină (eforturile unitare pe secţiune sunt

aceleaşi), deformaţiile lor sunt diferite; deci, materialele se comportă diferit

sub acţiunea aceleiaşi sarcini.

Pentru unul şi acelaşi material, între eforturile unitare şi deformaţiile

produse, există o legătură, la un anumit efort unitar corespunzând o anumită

valoare a deformaţiei. Această legătură se determină experimental pentru încercarea de întindere asupra unei epruvete din materialul respectiv, cu ajutorul unei maşini de încercat. Dacă se reprezintă grafic într-un sistem de axe rectangulare, variaţia efortului unitar ce ia naştere în epruvetă funcţie de alungire, se obţine o curbă numită curba caracteristică a materialului respectiv. În cazul unei epruvete din oţel moale, cu conţinut mic de carbon, curba caracteristică are forma din figura 2.10. Analizând fiecare porţiune a graficului, se definesc următoarele domenii şi zone:

1. Domeniul de proporţionalitate. Prima parte a curbei caracteristice până la punctul A este o linie dreaptă, eforturile unitare fiind proporţionale cu deformaţiile ceea ce se exprimă cu relaţia:

σ = Eε

E este un factor de proporţionalitate care se numeşte modul de elasticitate longitudinal exprimat în daN/cm 2 .

Relaţia aceasta, care este una din relaţiile de bază din rezistenţa materialelor, este cunoscută sub denumirea de Legea lui Hooke.

este cunoscut ă sub denumirea de Legea lui Hooke . Figura 2.10. Curba caracteristic ă a

Figura 2.10. Curba caracteristică a oţelului moale

Valoarea modulului de elasticitate arată posibilitatea materialului de a se împotrivi forţelor care îl deformează. Cu cât modulul de elasticitate este mai mare, cu atât deformaţiile specifice elastice ce rezultă în urma aplicării sarcinilor sunt mai mici. În tabelul de mai jos se dau câteva valori ale modulului de elasticitate:

17

 

Construcţii horticole

Nr.

 

Modulul de elasticitate daN/cm 2

crt.

Denumirea materialului

1.

Oţel cu conţinut mic de carbon

2,1 * 10 6

2.

Cupru

1,15 * 10 6

3.

Aluminiu

0,7 * 10 6

Rezultă că oţelul este aproape de două ori mai rezistent decât cuprul şi de trei ori mai rezistent decât aluminiul.

Valoarea corespunzătoare efortului unitar în punctul a se notează cu σ p şi se numeşte limită de proporţionalitate.

2. Domeniul de elasticitate. Continuând întinderea barei până la o anumită

valoare a efortului unitar cunoscută sub denumirea de limită elastică notată cu σ e , materialul se comportă elastic după îndepărtarea sarcinii (revine la dimensiunile iniţiale).

3. Dincolo de această valoare se intră într-un alt domeniu de comportare a

materialului în care acesta, după îndepărtarea sarcinilor, nu mai revine la

dimensiunile iniţiale, rămânând cu o deformaţie permanentă. Acest domeniu se numeşte domeniu plastic.

4. Zona de curgere. La o anumită valoare a forţei de întindere corespunzătoare ordonatei punctului c, deformaţia barei creşte fără ca forţa de întindere să crească sensibil, materialul „curge”. Pe diagramă, acest lucru apare ca o porţiune aproape orizontală (c – d). Valoarea efortului unitar corespunzător acestei zone de curgere se numeşte limită de curgere şi se notează cu σ c .

5. Zona deformaţiilor mari, ruperea. După zona de curgere, eforturile unitare cresc până la o anumită valoare maximă (punctul e pe diagramă), denumită rezistenţa la rupere care se notează cu σ r . Peste această valoare a

efortului unitar, comportarea materialului se modifică din nou. Până aici fiecare unitate de lungime a barei se alungea aproximativ la fel şi bineînţeles în toate secţiunile se producea o reducere egală a dimensiunilor transversale ale epruvetei. După rezistenţa de rupere, deformaţia epruvetei se concentrează într-un singur punct, pe epruvetă apare o gâtuire şi în acest fel se produce ruperea (punctul f – figura 2.11).

acest fel se produce ruperea (punctul f – figura 2.11). Figura 2.11. Curbe caracteristice pentru câteva

Figura 2.11.Curbe caracteristice pentru câteva materiale de construcţii

a- oţel

b – aluminiu

c - fontă

2.9.1. Clasificarea materialelor după proprietăţile lor mecanice

Analizând corelaţia dintre sarcini şi deformaţii se ajunge la definirea unor proprietăţi ale materialelor stabilindu-se o grupare a acestora ţinând seama de comportarea lor după îndepărtarea sarcinilor.

Materialele elastice. Dacă după îndepărtarea sarcinilor materialele îşi revin la dimensiunea lor iniţială, acestea se numesc elastice. Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub sarcină şi a-şi relua forma şi dimensiunile iniţiale când sarcina se anulează. În rezistenţa materialelor se admit materiale perfect elastice sar realitatea arată că rămân deformaţii permanente foarte mici (aproximativ 0,01%).

Materialele plastice. Unele materiale se deformează sub sarcină şi nu mai revin la forma şi dimensiunile iniţiale atunci când sarcina dispare. Ele poartă denumirea de materiale plastice şi sunt: materiale încălzite la temperatura de forjare, pământuri argiloase umede, plastilina etc.

19

Construcţii horticole

Materialele elasto-plastice. Acestea, după îndepărtarea sarcinilor revin spre forma iniţială pe are însă nu o mai ating, păstrând deformaţii permanente.

Materiale tenace. Materialele care se deformează mult înainte de rupere, având proprietăţi plastice pronunţate sunt numite tenace: oţelul de mică rezistenţă, cuprul, alama, aluminiul.

Materialele fragile sau casante. Acestea sunt materialele la care ruperea apare brusc, fără a fi precedate de deformaţii apreciabile: fonta, oţelurile de mare rezistenţă, sticla, piatra, betonul etc.

2.9.2. Rezistenţe admisibile. Coeficienţi de siguranţă

Pentru ca un element de construcţie să nu se rupă sau să nu aibă deformaţii permanente care nu ar permite exploatarea optimă a acestuia, este necesar ca eforturile care iau naştere în interiorul său să aibă o valoare mai mică decât rezistenţa admisibilă.

Rezistenţa admisibilă, notată cu σ a , reprezintă valoare maximă la care trebuie să ajungă eforturile din elementul de construcţie, valoarea acestuia fiind mai mică decât valoarea limită ce produce starea periculoasă care scoate construcţia din uz.

σ a σ

min

Valoarea care arată de câte ori este mai mică rezistenţa admisibilă decât cea limită se numeşte coeficient de siguranţă.

C =

σ lim

σ

a

Coeficienţii de siguranţă şi valorile rezistenţei admisibile se stabilesc ţinându-se seama de o serie de factori şi anume: natura materialului, solicitarea elementului de construcţie, stabilirea exactă a sarcinilor şi modul lor de acţionare etc.

21

Construcţii horticole

Capitolul 3

EElleemmeennttee ddee ccoonnssttrruuccţţiiii

e e d d e e c c o o n n s s t t
e e d d e e c c o o n n s s t t

33 11

AAllccăăttuuiirreeaa ggeenneerraallăă aa ccoonnssttrruuccţţiiiilloorr

Orice clădire are o destinaţie precizată şi îndeplineşte funcţiuni complexe şi variate fiind alcătuită din următoarele părţi principale:

- infrastructura – aflată sub cota ±0,00, care cuprinde fundaţiile iar în cazul clădirilor cu subsoluri şi elementele acestora;

- suprastructură – partea care se află deasupra cotei ±0,00 şi care cuprinde toate celelalte elemente ale clădirii cât şi lucrările de instalaţii;

O

altă clasificare a elementelor de construcţii care formează o clădire este:

- structura de rezistenţă – formată din elemente de construcţii care preiau încărcările mecanice şi este formată din fundaţii, stâlpi, pereţi portanţi, planşee, grinzi etc.

- elemente de închidere – elementele care asigură izolarea termică, hidrofugă şi acustică a clădirii şi sunt: pereţi exteriori, pardoseli, învelitori;

- elemente de compartimentare – pereţii interiori

- elemente de finisaj . tencuieli, zugrăveli, vopsitorii etc.

În

ceea ce priveşte regimul construcţiilor pe înălţime, acestea pot fi compuse

din:

- subsol – nivel sub cota terenului natural;

- demisol – nivel situat parţial sub cota terenului natural;

- parter – nivel situat deasupra cotei ±0,00, aceasta fiind cota pardoselii de la parter;

- etaje – nivelele situate peste parter.

Subsolul şi fundaţiile unei clădiri constituie aşa numita infrastructură a clădirii iar parterul şi etajele . suprastructura.

CCoooorrddoonnaarreeaa ddiimmeennssiioonnaallăă,, mmoodduullaarreeaa şşii ttiippiizzaarreeaa ccoonnssttrruuccţţiiiilloorr

Prin coordonare modulară sau coordonare dimensională se înţelege stabilirea dimensiunilor elementelor de construcţii pe baza unui dimensiuni convenţional stabilită numită modul.

33 22

Modulul de bază se notează cu M o şi este:

- metric: M o = 100 / 10 = 10 m

- octometric: M o = 100 / 8 = 12,5 m

În funcţie de mărimea dimensiunilor la care se realizează modularea, modulul reprezintă un multiplu al modulului de bază

M = n M o

pentru dimensiuni mai mari şi un submultiplu

M = M o / n

pentru dimensiuni mici.

În practica construcţiilor agricole s-a păstrat în mod curent n =

2, 3, 6, 12,

15, 18, 30, 60 pentru multipli şi n = 2, 5, 10, 20, 50, 100 pentru submultipli.

Tipizarea

elementelor

de

construcţii

reprezintă

o

treaptă

avansată

a

coordonării

dimensionale

şi

constă

în

proiectarea

subansamblurilor

şi

 

23

Construcţii horticole

prefabricatelor de construcţii astfel ca acestea să se integreze în construcţii ca un tot unitar permiţând înlocuirea lor uşoară fără multe modificări.

33

33

FFuunnddaaţţiiii

Fundaţiile sunt elementele de construcţie ale structurii de rezistenţă care se află în contact direct cu terenul pe care se situează clădirea şi realizează încastrarea în acesta transmiţându-i toate încărcările provenite din suprastructură.

Materialele din care se execută fundaţia au caracteristici mecanice superioare terenului de fundare din care cauză fundaţiile au în general o formă evazată (se măreşte astfel aria prin care se transmit încărcările, deci scade presiunea pe unitatea de suprafaţă asupra terenului).

3.3.1. Tipuri de fundaţii

Clasificarea fundaţiilor se face după o serie de criterii cum ar fi:

- forma în plan:

o

fundaţii izolate sub stâlpi (figura 3.1);

o

fundaţii continue sub ziduri (figura 3.2);

o

fundaţii din reţele de grinzi continue (figura 3.3);

o

fundaţii pe radier general sau placă continuă (figura 3.4).

- modul de transmitere a eforturilor:

o

fundaţii directe (figura 3.5);

o

fundaţii indirecte sau pe piloţi (figura 3.6);

- după materialele folosite:

o

fundaţii din lemn (figura 3.7 şi 3.8);

o

fundaţii rigide din piatră şi beton (figura 3.9, 3.10, 3.11 şi

3.12);

o

fundaţii elastice din beton armat (figura 3.13, 3.14, 3.15).

Figura 3.1. Tipuri de funda ţ ii izolate elastice a – prismatic ă b –

Figura 3.1. Tipuri de fundaţii izolate elastice

a – prismatică

b – obelisc

c – pahar

elastice a – prismatic ă b – obelisc c – pahar Figura 3.2. Tipuri de funda

Figura 3.2. Tipuri de fundaţii continue rigide

c – în trepte

a – dreptunghiulară b – evazată

c – în trepte a – dreptunghiular ă b – evazat ă Figura 3.3. Funda ţ

Figura 3.3. Fundaţie pe reţele de grinzi (tălpi încrucişate)

25

Construcţii horticole

Construc ţ ii horticole Figura 3.4. Funda ţ ie pe radier general Figura 3.5. Funda ţ

Figura 3.4. Fundaţie pe radier general

ţ ii horticole Figura 3.4. Funda ţ ie pe radier general Figura 3.5. Funda ţ ie

Figura 3.5. Fundaţie directă (izolată)

general Figura 3.5. Funda ţ ie direct ă (izolat ă ) Figura 3.6. Funda ţ ie

Figura 3.6. Fundaţie indirectă (pe piloţi)

ă ) Figura 3.6. Funda ţ ie indirect ă (pe pilo ţ i) Figura 3.7. Funda

Figura 3.7. Fundaţie din stâlpi realizată prin tălpi de lemn

pilo ţ i) Figura 3.7. Funda ţ ie din stâlpi realizat ă prin t ă lpi

Figura 3.8. Fundaţie pe scaune

Figura 3.9. Funda ţ ii din zid ă rie de piatr ă brut ă a
Figura 3.9. Funda ţ ii din zid ă rie de piatr ă brut ă a

Figura 3.9. Fundaţii din zidărie de piatră brută a – simplă b – în trepte; 1-perete; 2-fundaţie; 3- hidroizolaţie; 4-teren natural

Figura 3.10. Fundaţii din beton ciclopian 1-perete; 2-fundaţie; 3-hidroizolaţie; 4-teren natural

2-funda ţ ie; 3-hidroizola ţ ie; 4-teren natural Figura 3.11. Funda ţ ie de beton simplu
2-funda ţ ie; 3-hidroizola ţ ie; 4-teren natural Figura 3.11. Funda ţ ie de beton simplu

Figura 3.11. Fundaţie de beton simplu cu evazări 1-zidărie (perete); 2-fundaţie; 3- hidroizolaţie; 4-placă suport pardoseală; 5-strat de rupere a capilarităţii; 6-teren natural

ă ; 5-strat de rupere a capilarit ăţ ii; 6-teren natural Figura 3.12. Funda ţ ii

Figura 3.12. Fundaţii de beton simplu în trepte a-cu o treaptă; b-cu două trepte; 1-zidărie (perete); 2-fundaţie; 3-hidroizolaţie; 4- placă suport pardoseală; 5-strat de rupere a capilarităţii; 6-teren natural; 7-beton sau zidărie; 8- umplutură de pământ

7-beton sau zid ă rie; 8- umplutur ă de p ă mânt Figura 3.13. Funda ţ

Figura 3.13. Fundaţii izolate sub stâlpi cu bloc şi cuzinet 1-stâlp; 2-cuzinet; 3-bloc de fundaţie

Figura 3.14. Fundaţii sub stâlpi cu talpă de beton armat:

a-prismatică; b-prismatică cu faţă teşită; 1-stâlp; 2-fundaţie elastică; 3-beton de egalizare

27

Construcţii horticole

Construc ţ ii horticole Figura 3.15. Funda ţ ii pahar a-sec ţ iune vertical ă ;

Figura 3.15. Fundaţii pahar a-secţiune verticală; b-secţiune orizontală 1-peretele paharului; 2-stâlp; 3-beton de monolitizare; 4-beton de egalizare

3.3.2. Cerinţe generale pentru fundaţii

La proiectarea fundaţiilor se ţine seama de o serie de factori cum ar fi:

- cerinţe funcţionale privind subsolul clădirii şi din acest punct de vedere la depozitele de legume şi fructe îngropate şi semiîngropate alegerea tipului de fundaţie şi a celorlalte elemente de construcţie situate sub cota terenului natural este deosebit de importantă.

- Cerinţe privind planul de sistematizare al zonei de amplasare

- Particularităţi privind gradul seismic al zonei, capacitatea portantă a terenului, adâncimea de îngheţ etc.

- Caracteristicile geotehnice a straturilor de pământ din jurul clădirii

- Schema generală a încărcărilor provenite din celelalte elemente de construcţii

- Caracteristicile hidrogeologice ale terenului – calitatea apelor subterane şi de suprafaţă, proprietăţi chimice, agresivitate etc.

În general a construcţiile horticole se folosesc fundaţiile de suprafaţă iar în unele cazuri cele de adâncime pe piloţi.

3.3.3. Lucrări de hidroizolaţii

Pentru subsoluri şi depozitele îngropate sunt deosebit de importante lucrările de hidroizolaţii, acestea fiind lucrări care protejează construcţia la infiltrările de apă.

Izolaţiile hidrofuge sau hidroizolaţiile sunt lucrări de etanşare realizate cu materiale impermeabile la apă.

Hidroizolaţiile la fundaţii şi subsoluri previn umezirea clădirii din surse aflate în terenul de fundare sau la suprafaţa acestuia.

3.3.3.1. Hidroizolaţii împotriva umidităţii pământului

Acest tip de hidroizolaţii se execută astfel (figura 3.16):

- dispunerea unui strat filtrant de pietriş şi a unor drenuri pe lângă clădire.

- izolaţii hidrofuge sub pereţii interiori şi exteriori din două straturi de carton asfaltat şi trei straturi de mastic bituminos.

- strat de rupere a capilarităţii apei, din pietriş şi o izolaţie hidrofugă suplimentară la pardoseala primului nivel.

- Izolaţie hidrofugă verticală pe toată suprafaţa peretelui îngropat.

29

Construcţii horticole

Construc ţ ii horticole Figura 3.16. Hidroizola ţ ii împotriva umidit ăţ ii p ă mântului

Figura 3.16. Hidroizolaţii împotriva umidităţii pământului la clădiri cu şi fără subsol

3.3.3.2. Hidroizolaţii împotriva apelor de suprafaţă

Aceasta se realizează ca o barieră neîntreruptă pe pereţii exteriori şi sub pardoseală protejată cu pereţi din zidărie de cărămidă aşezată pe cant (figura

3.17).

de c ă r ă mid ă a ş ezat ă pe cant (figura 3.17). Figura

Figura 3.17. Hidroizolaţii împotriva apelor fără presiune hidrostatică 1-fundaţie; 2-perete subsol; 3-perete exterior; 4-planşeu peste subsol; 5-pardoseală subsol; 6-strat filtrant; 7-trotuar; 8-izolaţii orizontale; 9-izolaţie verticală; 10-perete de protecţie a izolaţiei hidrofuge verticale; 11-pardoseală parter; 12-strat de nisip

Se dispun în general trei straturi de carton bitumat şi patru straturi de bitum sau două straturi de carton şi o pânză bitumată cu patru straturi de bitum.

33

44

PPe