Sunteți pe pagina 1din 53

CURS DE DREPT CANONIC IDD

CUPRINS

Capitolul I. ROLUL DREPTULUI CANONIC ÎN SOCIETATE

1. Prolegomene. Definiţia dreptului canonic. Domeniul dreptului canonic şi


particularităţile sale.
2. Izvoarele dreptului canonic. Canoanele apostolice, canoanele sinoadelor
ecumenice, cutuma, nomocanoane, legislaţiile papale, conciliare,
decretalii, legislaţiile moderne, coduri canonice.

Capitolul II. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI FUNCŢIONAREA


BISERICII

1. Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.


2. Organizarea şi funcţionarea Bisericii Catolice.

Capitolul III. PERSOANELE ÎN BISERICĂ

1. Stările bisericeşti. Mireni (laici/fideli), Cler (episcopi, presbiteri, diaconi) –


roluri şi atribuţii, actele intrării în cler, condiţii pentru intrarea în cler),
Monahi (voturile călugăreşti, ordine)
2. Persoanele juridice în Biserică. Persoane morale, persoane juridice,
clasificare, fundaţii.

1
INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintă doar un curs selectiv, o sinteză, pentru forma


de învăţământ deschis la distanţă (I.D.D.), astfel încât pentru înţelegerea
completă a instituţiilor dreptului canonic şi pentru o promovare a examenului
este imperios necesară studierea bibliografiei anexate.
Cursul va trata în principal noţiuni de drept canonic ortodox şi catolic (de
rit latin şi de rit oriental), referirile la normele altor culte fiind în esenţă mai
rare.

2
CURS DE DREPT CANONIC
Curs selectiv pentru IDD

Capitolul I

Definiţia dreptului canonic. Rolul dreptului canonic

3
I.I.1. Prolegomene. Istoria dreptului canonic reaminteşte cum aproape
întotdeauna a existat un anumit grad de interferenţă al categoriilor şi al
procedurilor între legislaţiile bisericească şi cele laice1. Această interferenţă a
fost particular mai sensibilă în ceea ce priveşte influenţa dreptului roman asupra
dreptului canonic.2 Dreptul civil şi cel canonic aveau deja un sprijin reciproc în
apărarea instituţiilor familiei, a căsătoriei, a persoanelor, precum şi în protejarea
demnităţii persoanei umane.
De-a lungul timpului gândirea creştină a fost preocupată de raporturile
sociale, de relaţiile internaţionale, de viaţa econonmică. În aceste domenii,
Biserica a intervenit mai mult în numele moralei creştine decât în numele
dreptului
Existenţa relaţiilor între Drept (în sensul său laic, reprezentat de Stat) şi
religie (ca expresie a Cultului) este compusă din alternanţe3, de-a lungul timpului
mai multe poziţii putând fi degajate: disoluţia dreptului în religie, separarea
radicală sau coexistarea mai mult sau mai puţin prudentă. Au existat şi există
fluxuri şi refluxuri. În orice caz, nu se degajă o definiţie veritabilă a dreptului prin
intermediul conceptului de religie sau chiar prin raport la o religie.

1
A se vedea pentru dezvoltări J.Gaudemet „ Le droit canonique”, ed.Cerf-Fides, Paris, 1989,
e
p.10-18; P.Valdrini, J-P.Durand, O.Échappé, J.Vernay, „ Droit Canonique” 2 éd. Dalloz, Paris,
1999, p. 601 şi urm. I.N.Floca, „Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească”.
Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, vol. I, p. 70 şi
urm., J.T. Martin de Agar, „ A Handbook on Canon Law”, coed.E.Caparros &M.Thériault,
Montreal, Canada, 1999.
2
Pentru detalii legate de dezvoltarea dreptului canonic, a relaţiilor cu Statul Laic precum şi
despre influenţele dreptului roman, a se vedea J.Imbert, “Le code de droit canonique de 1983 et
le droit roman” în “L’année canonique”, 428/1984, p.1-12, J.Gaudemet op.cit. p. 12, J.Gaudemet,
e
„Les sources du droit de l’ Eglise en Occident du VII siècle” în Colecţia- Initiation au
Christianisme ancien, Paris, coed.Cerf –CNRS, 1985, p.188 şi urm., G.Le Bras, „Prolégomènes
în Colecţia -Histoire du droit et des institutions de l΄Eglise en Occident, Paris, Sirey, vol VII,
1955, p. 5-270, G.Le Bras, C.Lefèvre, J.Rambaud, „ L΄âge classique (1140-1378), Sources et
théorie du droit, în Colecţia -Histoire du droit et des institutions de l΄Eglise en Occident, Paris,
Sirey, vol VII, 1965, p. 92-608, R.Metz, „Droit canonique et droit ecclésiastique, Problème de
terminologie” în Revue de Droit Canonique (RDCan.), 29, 2-4 juin-dècembre 1979, p.22-40,
J.Gaudemet, „Reflexions sur le livre I [De normis generalis] du code de Droit Canonique de 1983”
în RDCan, 34, 2, juin 1984, p.1-81, A.Lefebvre-Teillard „De quelques fondement canoniques du
droit des personnes et de la famille dans le droit civil français” în „L΄Eglise et le droit” Aix-En-
Provence, IDHC, 1998, p.73-82, P.Valdrini, J-P.Durand, op.cit.p. 105 şi urm.
3 e
A se vedea în acest sens, pentru dezvoltări, Fr.Terré “ Introduction générale au droit” 5 Ed.
Dalloz, 2000, p.9 şi urm., E.Durkheim “Les formes élémentaires de la vie religieuse” L.G.D.J.
Paris, 1912, p.115 şi urm., V.J.Elul, “Dimensions religieuses du Droit et notamment sur l’apport
de saint Thomas d’Aquin” în „Religion, societé et politique”, Mélanges Elul, PUF, 1983.

4
În societatea europeană modernă, liberală, un raport de ruptură lasă
foarte neîndemânatic urmele unei demarcaţii laxe: Statul devine laic, laicul este
normă de drept, regula afirmând principiul laicităţii dă loc interpretării juridice.1
Laicitate ? Acest cuvânt plin de grele semnificaţii ale disputei seculare dintre Stat
si Biserică a căpătat de-a lungul curgerii timpului un sens pacificator.
Astăzi, a afirma principiul laicităţii nu înseamnă a nega libertatea
religioasă sau de conştiinţă. Mai mult, se recunoaşte libertatea credinţei, ca o
măsură de salvgardare a Statului cel puţin prin distincţia, vitală pentru acesta,
dintre spaţiul religios şi spaţiul politic.2

Din punct de vedere teologic, Biserica nu este totuşi o simplă societate


umană. Ea este o Taină care poate fi definită în diverse moduri, fiecare revelând
un aspect diferit al existenţei ei3. Biserica este corpul mistic al lui Christos,
poporul lui Dumnezeu, adunarea credincioşilor în IIsus Christos etc. este de
asemenea o societate fondată de Mântuitor pentru a continua lucrarea Lui în
salvarea lumii4.
Taina lui IIsus este imaginea şi reflectarea misterului Cuvântului Incarnat.
La fel cum naturile divină şi umană ale Mântuitorului sunt unite în mod tainic într-
o singură Persoană trimisă pe pământ, la fel şi în Biserica Universală5 are două
laturi intrinsec legate, cea pământeană şi cea divină.6 “Societatea bisericii este

1
Pentru o tratare generală a problemei, a se vedea Fr.Terré, op.cit. p. 10 cu autorii citaţi sub nota
e
1, V.J. Carbonnier „Essais sur les lois” 2 ed. 1995, p.295 şi urm., P.Malaurie, „La Bible,
L’Alliance et le Droit. Reflexions d’un juriste chretien” RRJ, 1998, p. 433.
2
Fr.Terre, ibidem. A se vedea de asemenea L.-M.Harosa „Regimul constituţional al cultelor în
Statele Uniunii Europene. O persectivă comparată” în „Paşi spre integrare.Religie şi drepturile
omului în România”, coord.S.Frunză, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004, p.91-100.
3
A se vedea J.T.Martin de Agar, op.cit. p.2
4
ibidem. A se vedea pentru dezvoltări filozofice S.Cotta, „Perché il diritto”, ed. a 2-a, La scuola,
Brescia, 1983, 228 pag., F.D’ Agostino „Filosofia del diritto” ed.Giapichelli, 1993, Cap.I, „elementi
per una definizione del diritto canonico”, p.5-22, I.N.Floca, op.cit. p.58-64.
5
Prin Biserică Universală se înţelege Biserica Creştină în general în afara căreia nu mai rămâne
nimic, piesă centrală în teologia creştină, indiferent de cult. Este de precizat că atât Biserica
Ortodoxă, cât şi cea Catolică sunt ambele în acelaşi timp, în teologiile lor, Ortodoxă (gr. „păstrător
al adevăratei credinţe”) şi Catolică ( gr. „Catholicos” înseamnă cu vocaţie universală). A se vedea
I.N.Floca, op.cit. p. 182-186.
6
J.T.Martin de Agar, Ibidem.

5
structurată cu organe ierarhice şi corpul mistic al lui Christos, societatea vizibilă
şi comunitatea spirituală, Biserica pământeană şi cea din ceruri”.1
Pornind de la aceste premise, este important ca în studiul oricărei instituţii
de drept canonic să se ţină cont de natura mistică a bisericii2, deasupra oricăror
forme de organizare laică.
Din moment ce Biserica este o societate umană fondată de Mântuitor,
primele şi principalele atribute de drept (şi îndatoriri de asemenea) au ca
fundament voinţa Fondatorului ei şi aparţin dreptului divin3.
Pe scurt, IIsus a conferit Bisericii sale anumite caracteristici, scopuri,
finalităţi şi moduri de conducere care sunt neschimbabile şi care formează
nucleul fundamental al dreptului canonic, acest ansamblu de norme fiind
denumit drept divin4.
Normele de drept divin sunt imutabile, fiind localizate în Sfânta Revelaţie.
“Cu toate că revelaţia este completă, ea nu a fost explicitată complet; totuşi
înţelegerea lor de către creştinătate se face gradual pentru a obţine întreaga lor
semnificaţie în decursul curgerii secolelor” 5.
Rămâne o ultimă precizare de făcut în această introducere. Biserica a
cunoscut controverse dogmatice şi conflicte care au antrenat separări în
interiorul comunităţii creştine6. Istoria Bisericii este traversată de crize grave care

1
Biserica este prezentată de Conciliul Vatican II, ca „o comunitate de credinţă şi o societate
umană”, apud. J.Gaudemet, „Le droit canonique”, Cerf, 1998, p.5. În ecclesiologia ortodoxă,
ieromonahul A.Boca în a sa lucrare “Cărarea Împărăţiei”. Ed.III-a, ed.Sfintei Episcopii Ortodoxe
Române a Aradului, Arad, 2002, p.17-18 preciza: “ Prin urmare, cei ce stăm sub semnul crucii
[…] urmăm calea mântuirii în obştea Bisericii văzute sau luptătoare... Biserica de pe Pământ se
numeşte luptătoare, pentru că aici, inşii din obşte au purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă
întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, cu lumea indiferentă şi necredincioasă. […] Iar
Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiincă este alcătuită din obştea bunuilor biruitori
mucenici, a sfinţilor slujitori...” A se vedea şi Pr.prof.dr. D.Stăniloaie, „Teologia dogmatică
ortodoxă”, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii ortodoxe române, vol.I, Bucureşti, 1978,
p.35 şi urm., I.Chirilă, „ Fragmentarium exegetic filonian. Nomothetica. Repere Exegetice la
Decalog ” , ed.Limes, Cluj-Napoca, 2004, p.69-75.
2
LG 8; OT 16.
3
Pentru mai multe detalii asupra definiţiei şi extensiei dreptului divin, precum şi a identificării lui
cu dreptul natural din concepţia lui H.Grotius, J.T.Martin de Agar, op.cit. p. 3.
4
A se vedea J.Hervada „Natural Right and Natural Law: a Critical Introduction” (Pamplona,
ed.Univ. Navarra, 1987) apud. J.T.Martin de Agar, idem.
5
Ibidem.
6
Pentru detalii, a se vedea J.Gaudemet, op.cit. p.7, precum şi acelaşi autor în monumentala sa
lucrare „Storia del diritto canonico. Ecclesia et Civitas”, ed.italiană, ed.San Paolo, 1998, passim.

6
însă au eşuat în a o aduce la dezordine instituţională şi dogmatică. În nici un caz,
Biserica nu a cunoscut cuvântul „ revoluţie”1. Mai bine zis, sistemul său de drept,
spre deosebire de toate sistemele de drept seculare, nu a cunoscut niciodată o
bulversare totală. Biserica îşi trage seva şi astăzi din textele sacre şi prin aceasta
fundamentele ei sunt imuabile. În dezvoltarea sa bi-milenară Biserica s-a adaptat
în anumite puncte transformării societăţii, a cunoscut schimbări care însă nu i-au
atins esenţa2.

I.I.2. Definiţia Dreptului Canonic. Plecând de la aceste consideraţii


necesare, dreptul canonic îşi propune să abordeze mai mult dimensiunea
umană, temporală şi pământească a Bisericii, sevind atât ca un sistem de norme
juridice complex, cât şi ca un element adiacent parcurgerii căii Mântuirii.
La modul cel mai general, prin Drept canonic se înţelege dreptul religios
creştin sau dreptul Bisericii Creştine, în totalitatea sa, mai bine zis suma tuturor
principiilor şi normelor după care se conduce întreaga Biserică Creştină3. După
Marea Schismă din 1054 se poate vorbi, în dezvoltarea lor istorică şi în
accepţiunea modernă, de Dreptul canonic ortodox (ramură a dreptului canonic ce
se ocupă de normele după care se organizează Biserica Ortodoxă) respectiv de
Dreptul canonic catolic (corespunzător Bisericii Catolice de Rit Latin precum şi
Bisericilor Orientale Unite cu Roma).
Dreptul canonic este direct subordonat scopului şi raţiunii de a fi a
Bisericii. Biserica Universală având şi o parte materială, vizibilă, alături de partea
ei pur spirituală, este dotată cu o ordine socială. Spre deosebire de dreptul
societăţii civile, care urmăreşte binele comun din societatea respectivă, dreptul
canonic urmăreşte ca finalitate supremă mântuirea sufletelor.
Ca şi în cazul societăţii civile, armonia şi ordinea societăţii umane din
Biserică nu mai pot fi realizate spontan, din cauza căderii în păcat a omului ( cu

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
I.N.Floca, op.cit., p.55.

7
sensul de „păcat originar”1), astfel încât se simte nevoia unei constrângeri
externe pentru realizarea lor.
Pentru a asigura această ordine, sunt edictate reguli şi apar jurisdicţii
care asigură respectarea lor. Privită ca o societate, Biserica nu poate scăpa
acestor exigenţe.2 De la câteva norme, suficiente pentru comunităţile mici
caracteristice Bisericii Primare, s-a ajuns de-a lungul secolelor la un întreg
ansamblu de reguli ce răspunde nevoilor din ce în ce mai complexe ale unei
societăţi din ce în ce mai vaste. Şi deoarece în limba greacă (limba comună în
Orient în perioada în care s-a născut Biserica) „regulă” se numeşte κάηοη,
primele reguli ale dreptului Bisericii au fost desemnate cu termenul de „canoane”,
spre a le deosebi de cealaltă acepţiune a legii în greacă „Nomos” (gr.ηομος),
termen rezervat legiuirilor civile3. Cuvântul canon4 este în uz actualmente atît în
Biserica Catolică cât şi în cea Ortodoxă. Astfel, dreptul Bisericii este în mod
comun denumit „drept canonic”.

I.I.3. Domeniul Dreptului Canonic. Particularităţile sale. După cum am


arătat mai sus, scopul final al societăţii creştine este supranatural. Potrivit
can.1752 teza finală din Codex Juris Canonici-1983, „legea supremă a Bisericii
trebuie să fie mântuirea sufletelor”. Dacă dreptul canonic reglementează viaţa
terestră a subiecţilor săi, scopul său ultim este de a-i ghida pe aceştia spre
mântuire5. Această exigenţă reprezintă una dintre particularităţile dreptului
canonic.
Care este domeniul acestui drept ? Răspunsul pare simplu şi dezvăluie o
altă originalitate şi totdată o altă dificultate. Dreptul canonic se referă la
societatea ecclesiastică. Fixează drepturile şi obligaţiile mirenilor (sau laicilor),
ale clerului, condiţiile de admitere în cler, regimul bunurilor bisericeşti,
administrarea în general a Bisericii, organizarea administrativă a Bisericii,

1
A se vedea A.Boca, op.cit., p.25.
2
A se vedea J.Gaudemet, op.cit., p. 5.
3
A se vedea I.N.Floca, op.cit., p.56, J.Gaudemet, op.cit., p.5-6.
4
Cuvântul “Canon” circumscrie atât ramura de drept, cât şi un text dintr-o normă canonică
(prescurtat: can.), corespondentul articolului dintr-un text de lege în dreptul laic.
5
J.Gaudemet, op.cit., p. 6.

8
procedurile disciplinare, pedepsele canonice, administrarea sfintelor Taine/
Sacramente, etc., părând astfel doar un “statut administrativ” al unui cult anume,
fără prea mare contact cu dreptul laic.
Totuşi anumite instituţii interesează în acelaşi timp atât Biserica cât şi
societatea civilă. Astfel, căsătoria este, din punct de vedere al dreptului canonic,
o Taină/Sacrament de inspiraţie divină. Pe de altă parte, căsătoria şi rezultatul ei,
familia, sunt unele dintre fundamentele oricărei societăţi.1 Formarea şi instruirea
tinerilor este o sarcină primordială a fiecărui Stat, dar instruirea religioasă este
privită cu maximă importanţă de Biserică. Patrimoniul bisericesc este destinat
asigurării mijloacelor materiale ale societăţii ecclesiastice dar, prin amploarea sa,
nu poate fi ignorat legislativ de nici un Stat.
O altă particularitate a dreptului canonic este aceea a subordonării
normelor de drept canonice adevărurilor de credinţă şi morală ale Bisericii,
dreptului divin şi celui natural.
Dreptul canonic are limitele legate de intervenţia sa în viaţa temporală a
Bisericii2:
1. el nu poate să reglementeze decât relaţiile inter-umane ce se
manifestă în forul exterior al omului.
2. dreptul canonic nu poate înlocui alegerea liberă, responsabilă de
care în ultimă instanţă depinde mântuirea sufletului, ci poate
adăuga ulterior un element exterior care acţionează în sensul
realizării unor premise sociale necesare armoniei sociale.
3. dreptul canonic nu aduce o rezolvare exhaustivă a problemelor
comportamentului necesar în vederea obţinerii scopului urmărit,
şi anume acela al mântuirii sufletelor3, acţionând mai degrabă
asupra acţiunilor exterioare ale comportamentului.

1
J.Gaudemet, Idem.
2
A se vedea Pr. I.Bota „Curs de Drept Canonic” Cluj-Napoca, fără an, curs dactilografiat, p.4 şi
urm.
3
I.Bota,ibidem.

9
4. dreptul canonic prezintă un caracter relativ, dependent de
condiţiile sociale şi de mentalităţile existente, care sunt
întotdeauna perfectibile şi evolutive.

II. Izvoarele Dreptului Canonic. Nu trebuie uitat că dreptul canonic este


produsul unei istorii bi-milenare, izvoarele sale urcând până la începuturile
Bisericii.
Având în vedere dezvoltările diferite pe care Biserica Ortodoxă şi cea
Catolică le-au avut, mai ales începând cu secolele VI- VIII d.Chr., şi izvoarele
dreptului canonic ale celor două culte prezintă particularităţi interesante, plecând
de la trunchiul comun de norme ale Bisericii Primare. Izvoarele dreptului canonic
pot fi împărţite în izvoare fundamentale (principale) - care stau la baza dreptului
canonic- şi izvoare derivate (întregitoare). Vom prezenta în prima parte a
demersului nostru izvoare fundamentale comune

I.II.1. Izvoarele fundamentale 1. Sunt considerate astfel deoarece ele stau


la baza dreptului canonic, dându-i acestuia un conţinut propriu, specific.
Izvoarele fundamentale ale dreptului canonic sunt:
1. Adevărurile relevate de Sf.Scriptură ( comune, cu unele diferenţe, Bisericilor
Catolice şi Ortodoxe);
2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane (pentru Biserica
Ortodoxă);
3. Canoane cuprinse în Coduri canonice ( pentru Biserica Catolică);
4. Dreptul pontifical ( pentru Biserica Catolică).
5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma).

1
A se vedea pentru detalii I.N.Floca, op.cit., p. 72-82; I.Bota, op.cit., p.6-7; P.Valdrini, J.-
P.Durand, O.Échappé, J.Vernay, op.cit., p.2-21. Pentru o exhaustivă prezentare a izvoarelor
dreptului canonic (cu preponderenţă cel catolic) a se vedea J. Gaudemet, „Les sources du droit
e e
de l’Église en Occident du II au VII siècle”, colecţia Initiations au christianisme ancien, coed.
e
Cerf-CNRS, Paris, 1985, passim., precum şi J.Gaudemet, „Les Sources du Droit Canonique.VIII
e
–XX siècle”, ed.CERF, Paris, 1993., passim.

10
6. Legislaţiile seculare.

1.Adevărurile relevate de credinţă şi normele morale desprinse din


aceasta, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură, ca depozitară a Revelaţiei
divine. Noul testament ne transmite nu atât percepte juridice propriu-zise ci
învăţăturile Mântuitorului care prezintă dimensiuni ce depăşesc cadrul strict
juridic. (Matei 19,16-2, Marcu, 10, 17-22). Dintre învăţăturile cu un caracter
juridic, trebuie menţionate statuarea caracterului indisolubil al căsătoriei „...ce a
împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă...”(Matei 19, 6, 9), judecarea
pricinilor dintre creştini de reprezentanţi ai comunităţii creştine „... De-ţi va greşi
fratele tău, cheamă-l şi mustră-l între tine şi el, iar de nu va asculta...[...] spune-l
Bisericii...” ( Matei 18,15-17, Luca 17,3) precum şi cunoscuta formulă ce privea
comportamentul creştinilor faţă de autoritatea de stat „Daţi Cezarului cele ce sunt
ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei, 22,21).
Tot ca norme religioase şi morale sunt considerate a fi şi sfaturile date de
Sfinţii Apostoli, mai ales îndrumările pastorale ale Sf.Apostol Pavel (1 Cor. 7, 12-
15; 1 Cor. 11, 4-34; 1 Tim. 2, 8-12; 3, 2-12). În Faptele Apostolilor se regăseşte
de asemenea un text care care pare să conţină norme specific canonice, şi
anume cel care se referă la hotărârea Adunării de la Ierusalim de a apăra pe noii
creştini proveniţi din păgânism de prescripţiile legii mozaice (Fapte 15, 5-35)1.
În Revelaţie sunt însă cuprinse şi norme ale dreptului natural şi ale
dreptului pozitiv divin care sunt considerate a fi în sens restrâns izvoare ale
dreptului canonic. Dreptul divin din Noul Testament a stat la baza constituirii
Bisericii, desăvârşind, după cuvintele lui Iisus, legea veche.
Acest izvor de drept este receptat ca atare atît în Biserica Catolică cât şi
în cea Ortodoxă.

1
A se vedea C.Perrot, „Les premières manifestations évangéliques d’un droit ecclésial” în
„L’année canonique”, nr.21/1977, p.129-140.

11
2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane. Prin canon
se înţelege (în sens larg) o lege bisericească scrisă iar în sens restrâns un articol
dintr-o lege bisericească1.
După cuprinsul lor, canoanele se pot împărţi în următoarele categorii:
a) canoane de cuprins dogmatic
b) canoane de cuprins religios-moral
c) canoane de cuprins cultic
d) canoane de cuprins juridic
e) canoane de cuprins mixt.

Obiectul dreptului canonic este dat în preponderenţă de canoanele cu


conţinut juridic.

2.1. Canoanele Bisericii Ortodoxe. Actualmente, Biserica Ortodoxă


utilizează ca şi izvor de drept principal un aşa numit „cod canonic al Bisericii”
format din patru categorii de canoane2:
a) Canoanele Apostolice
b) Canoanelor Sinoadelor Ecumenice
c) Canoanele Sinoadelor Locale Orientale
d) Canoanele Sfinţilor Părinţi.

a) Canoanele Apostolice. Sub această denumire sunt cuprinse mai multe


colecţii de canoane, fără să fie în realitate opera directă a Sfinţilor Apostoli.
Aceste canoane au apărut ca urmare firească a dezvoltării tot mai accentuate a
comunităţilor creştine ce a antrenat o nevoie crescândă de reguli care să
organizeze şi să structureze viaţa bisericilor locale. Multe texte care interesează
în mod egal istoricii, teologii şi specialiştii în liturghie stau mărturie acestui
embrion al dreptului ecclesiastic.

1
Cuvântul are şi alte înţelesuri bisericeşti şi anume acela ce se referă la pedeapsa ce se aplică
penitenţilor precum şi acela utilizat în cult, de „grup de cântări organizate”.
2
A se vedea I.N.Floca, op.cit., p.75 şi urm.

12
-Canoanele Apostolice. Colecţia reprezintă o compliaţie târzie (probabil
sec. IV-V d.Chr.) redactată în greacă, Biserica Ortodoxă păstrând un număr de
85 de canoane apostolice, aşa cum prevede canonul 2 al Sinodului VI ecumenic,
în timp ce Biserica Catolică recunoaşte cu valoare de izvor de drept doar 50, aşa
cum au fost iniţial traduse în latină în sec. VI de călugărul dobrogean Dionisie
Exiguul.
-Didahia celor 12 Apostoli. Colecţia, compusă probabil în Siria sau
Palestina la sfârşitul sec.I, îşi consacră primele şase capitole unei cateheze
clasice inspirate din tradiţia iudaică a “celor două căi” şi tratează despre
disciplină, post şi despre liturghie.
-Tradiţia apostolică, mai cunoscută şi sub denumirea de Canoanele lui
Hippolytus sau Canoanele Bisericii din Alexandria, redactată probabil între anii
197-218 d.Chr. Cuprinsul colecţiei era împărţit în 38 de capitole şi în present se
păstrează atât versiunile în latină şi greacă, cât şi în arabă şi etiopiană.
-Didascalia, redactată în sec. II-III d.Chr. şi cu o largă răspândire în
bisericile orientale siriacă, arabă şi etiopiană.

b) Canoanele Sinoadelor Ecumenice. Conciliile episcopilor (în greacă


“synodus”) au o mare importanţă pentru Biserică ca şi izvor de drept, mai ales
sinoadele ecumenice denumite aşa deoarece la ele au participat reprezentanţi ai
Bisericii din toată lumea creştină din acea perioadă1. Din cele şapte sinoade
ecumenice recunoscute de Biserica Ortodoxă, numai în şase dintre ele s-au emis
norme canonice, şi anume:
Sinodul I ecumenic (Niceea, anul 325 ) – 20 canoane.
Sinodul II ecumenic (Constantinopol, anul 381) – 7 canoane.
Sinodul III ecumenic (Efes, anul 431) – 8 canoane.
Sinodul IV ecumenic ( Calcedon, anul 451)-30 canoane.

1
Gr. Oikumenes = universal. În realitate, sinoadele de la Niceea (325),Constantinopol (381),
Efes (431) şi Calcedon (451) au fost numai orientale, raportat la compoziţia lor (a se vedea
J.Gaudemet, „Storia del diritto canonico” lucr.cit., p. 139). Cu toate acestea sinoadele ecumenice
îşi datorează numele universalităţii recepţionării normelor lor decât participării universale a
episcopilor.

13
Sinodul VI ecumenic1 (Trulan, anii 691-692) – 102 canoane.
Sinodul VII ecumenic (Niceea, anul 787 ) - 22 canoane.

c) Sinoadele Locale au statuat doar pentru regiunile în care se


desfăşurau, fiind incluse în dreptul bisericesc ortodox în baza canonului 2 al
Sinodului VI Trulan. Dintre sinoadele locale putem aminti: Sinodul din Cartagina-
256 d.Chr., Sinodul din Ancira-314 d.Chr., Sinodul de la Neocezareea -314
d.Chr., Sinodul din Antiohia – 341 d.Chr., Sinodul de la Gangra- 343 d.Chr.,
Sinodul din Laodiceea -349 d.Chr., Sinodul de la Sardica – 343 d.Chr.(sinod
apusean), Sinodul din Constantinopol -394 d.Chr., Sinodul din Cartagina -419
d.Chr., Sinoadele din Constantinopol din 861 şi din 879-8802.

d) Canoanele Sfinţilor Părinţi. În Biserică, prin Sfinţi Părinţi se înţelege


acei comentatori şi scriitori bisericeşti care au trăit înainte de sec. al XII –lea, au
avut o viaţă sfântă, operele lor au avut întotdeauna o doctrină ortodoxă iar
scrierile lor au fost aprobate de Biserică3. Canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt
canoane în înţelesul strict al conceptului, ci sunt reguli stabilite de către aceştia
în legătură cu diverse probleme practice ale vieţii ecclesiastice, fără a fi redactate
în modalitatea obişnuită pentru canoanele propriu-zise. De exemplu, unele dintre
aceste canoane sunt extrase din operele lor, altele sunt extrase mult mai târziu
din scrieri indirecte, în timp ce altele sunt receptate chiar din unele scrisori de-ale
lor.
Amintim dintre Sfinţii Părinţi răsăriteni pe Dionisie al Alexandriei, Grigorie
Taumaturgul al Neocezareei, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de
Nyssa.

1
Sinodul V, întrunit la Constantinopol în 553, nu a emis nici un canon, la fel ca şi prima sesiune a
Sinodului VI care s-a ţinut la Constantinopol în 680. Din acest motiv, autorii medievali de drept
canonic, ţinând cont de faptul că a doua sesiune a sinodului VI, desfăşurată în palatul Trulan din
Constantinopol, a emis 102 canoane (mai multe decât orice alt precedent sinod), l-au numit
sinodul quini-sext. Motivaţia era că sinodul Trulan ar fi fost continuatorul sinoadelor anterioare.
2
A se vedea I.N.Floca, op.cit. p. 77-78.
3
I.Bota, op.cit. p.7.

14
3. Canoane cuprinse în Coduri Canonice ale Bisericii Catolice. Din cauza
condiţiilor specifice spaţio-temporale în care Biserica Catolică s-a dezvoltat,
putem distinge câteva perioade de formare a dreptului său canonic.
Astfel, anterior anului 1917, Biserica Catolică de rit Latin utiliza Corpus
Juris Canonici o vastă culegere de texte canonice, eleaborată între sec. XII-XVI,
bazându-se pe canoane apărute într-o durată de timp întinsă pe o perioadă de
aproape un mileniu.
După Conciliul Vatican I ( 1969-1870), în 1917 a fost promulgat Codex
Juris Canonici -1917, denumit şi Codul Pio-Benedictin, după numele papilor Pius
al X-lea, (care în 1904, în urma Conciliului Vatican I, a luat decizia creării unui
cod canonic, după modelul codurilor civile europene, sarcină încredinţată
eminentului jurist cadrinalul Pietro Gaspari) şi al lui Benedict XV, succesorul lui
Pius X care a promulgat Codul în 1917.
Acest cod avea 2414 canoane şi abroga orice lege sau reglementare (cu
excepţia perceptelor dreptului natural şi ale dreptului divin) anterioară. Codul
era divizat în cinci cărţi, adoptând o repartizare a materiilor inspirată din
codificările seculare ale sec. al XIX-lea şi XX-lea (codul civil francez, codul civil
german etc.): norme generale, persoane, bunuri (unde figura şi dreptul
Sacramentelor), procedură, delicte şi pedepse.
În urma lucrărilor Conciliului Vatican II (1962-1965) Suveranul Pontif Ioan
al XXIII-lea a luat decizia revizuirii radicale a Condului de Drept Canonic din 1917
iar în 1983 papa Ioan Paul al II-lea a promulgat noul cod de drept canonic,
Codex Juris Canonici-1983 ( prescurtat CIC- 1983) care abrogă dispoziţiile
vechii legiuiri. Mult mai scurt ca precedentul cod (1752 canoane) îi rămâne fidel
în unele norme iar în altele este cuprins de un spirit legislativ nou. Actualmente în
vigoare, Codex Juris Canonici 1983 are un plan general ce diferă de al celui din
1917: Cartea a II-a se referă la „Poprul lui Dumnezeu”, Cartea a III-a se referă la
Funcţia învăţătoare a Bisericii iar Cartea IV la funcţia sanctificării în Biserică.
Întinderea cărţii referitoare la sancţiuni este mult mai redusă ( mai puţin de 100
de canoane) iar procedura judecăţi este în aşa manieră concepută încât
garantează dreptul la apărare.

15
Pentru Bisericile Orientale unite cu Roma, în 18 octombrie 1990,
Sf.Părinte Ioan Paul al II-lea a promulgat Codul Canonic al Bisericilor Orientale
(Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium) –prescurtat CCEO- prin Constituţia
Apostolică Sacri Canones. Acest cod este valabil pentru Bisericile Orientale de
tradiţie Alexandrină, Antiohiană, Armeană, Chaldeeană şi Constantinopolitană
unite cu Roma.
Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) funcţionează în baza
acestui Cod canonic.

4.Dreptul pontifical. Acest drept este format din toate legile, Constituţiile
Apostolice, Decretele, cuvintele proprii (Motu proprio) pe care Suveranul Pontif,
considerat a fi cap al Bisericii Catolice şi al Bisercilor Orientale unite cu Roma, le
emite. Puterea legislativă a Sfântului Scaun este limitată doar de prevederile
dreptului divin şi se aplică numai Bisericilro arătate-mai sus. Atunci când Sfântul
Părinte emite legi dogmatice, referitoare la adevărurile de credinţă, el o face ex
cathedra, adică în mod oficial şi solemn, şi se bucură de asistenţa Sf.Spirit, deci
de infailibilitate. În cazul în care Sf.Părinte emit legi de organizare bisericească
sau legi disciplinare, el nu se bucură de infailibilitate. Se pot emite şi legi
particulare, ce să fie aplicabile doar unui teritoriu sau unor anumite persoane.

5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma). Acest izvor de drept este comun


atât Bisericii Ortodoxe, cât şi Bisericii Catolice. În dreptul laic, pentru a juca rolul
izvorului de drept obiceiul sau cutuma trebuie să îndeplinească anumite condiţii1:
să aibă vechime, să fie aplicată încontinuu o lungă perioadă de timp, să fi fost (la
origine) nescrisă, să existe un ataşament puternic faţă de el al unei mari categorii
de persoane de pe un anumit teritoriu, să fie cunoscută legiuitorului şi si nu fie
contrară legii scrise.
Pe lângă aceste condiţii definitorii ale cutumei, dreptul bisericesc mai
impune câteva cerinţe speciale:

1
În dreptul roman, adagiul ce exprima cel mai bine portanţa cutumei era: „Sit consuetudo
longaeva, tenaciter servata, opinione juris sive necessitatis, non contraria legi, nota legislatori
atque non prohibita”.

16
1. să fie în acord total cu adevărurile de credinţă ale Bisericii şi cu normele
religios-morale de conduită ale credincioşilor.
2.să fie admis prin consensul întregii Biserici (sau al unor Biserici
perticulare).
3. spre deosebire de cutuma ca izvor al dreptului laic, obieciul de drept
bisericesc poate fi şi contrar legii scrise (în drept canonic ortodox), dacă respectă
condiţia de la punctul 1. Astfel, o cutumă poate fi contrară, în timp, textelor unor
canoane care au cazut în desuetudine. (de exemplu, canonul 2 al sinodului local
Constantinopol 879-880 interzice ca episcopii să fie monahi, iar cutuma care l-
abrogat impune candidaţilor la episcopat să devine monahi înainte de hirotonia
lor în treapta de arhierei 1. În dreptul catolic, dacă o cutumă este împotriva
canoanelor CIC 1983 sau CCEO nu poate fi aplicată.

6.Legile seculare. Atât Biserica Ortodoxă, cât şi Biserica Catolică de rit


Latin sau Oriental respectă legislaţiile Statelor în care funcţionează, astfel încât
legile laice (Constituţia, legile civile, administrative sau penale) sunt izvor de
drept principal şi pentru dreptul canonic.

În dreptul canonic catolic, potrivit can.22 CIC 2 „ Legile civile la care dreptul
Bisericii trimite vor fi respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, în măsura
în care nu sunt contrare dreptului divin şi dacă dreptul canonic nu dispune altfel”.
După cum se poate observa, legislatorul canonic utilizează legislaţia civilă
a Statului în care o parte a Bisericii Catolice vieţuieşte, dar în limitele specificate
în can.22 CIC, şi anume numai atunci când legile civile nu se află în contradicţie
cu dreptul divin sau cu normele canonice. Un asemenea caz de incompatibilitate
apare atunci când se poate observa cu claritate că un normativ canonic diferit de
cel civil poate determina grave inconveniente de ordin practic sau să rămână
lipsit de orice incidenţă efectivă.

1
A se vedea I.N.Floca, op.cit., p 78-79.
2
Similar cu can.1504 CCEO.

17
Împletirea dreptului ecleziastic cu cel civil îşi găseşte o aplicaţie amplă în
materie patrimonială, dar şi aici există sectoare în care fenomenul canonizării
legislaţiei civile este mai marcat (cum ar fi de exemplu materia contractelor), la
fel cum trebuie să ţinem cont în cadrul altor norme de dispoziţii canonice foarte
precise, cum este cazul celor referitoare la voinţele pioase.
În materia contractelor, în Titlul III „ De contractibus ac praesertim de
alienatione”1, can.1290 CIC statuează „Normele dreptului civil în vigoare pe
teritoriul unde s-a încheiat contractul, privind contractele atât în general cât şi în
particular, şi unde s-au executat obligaţiile, vor fi respectate de dreptul canonic
în materia supusă puterii Bisericii şi cu aceleaşi efecte, dacă nu sunt contrare
dreptului divin sau dacă dreptul canonic nu prevede în alt fel...”2

În dreptul canonic ortodox, legile statului vor fi respectate ca atare,


Biserica Ortodoxă română, supunându-se D.177/1948 privitor la regimul general
al cultelor religioase, încă în vigoare. Toate Regulementele Bisericii Ortodoxe
române fac parte integrantă şi din dreptul laic.

I.II.2. Izvoarele derivate. Izvoarele derivate ale dreptului canonic sunt:


a) hotărâri (decrete, decizii etc.) regulamente, pastorale, circulare,
instrucţiuni sau orice acte emise de sinoade particulare sau locale, altele decât
cele ce fac obiectul sinoadelor ecumenice sau naţionale.
b) hotărîri sau decizii ale ierarhilor Bisericii (episcopi, mitropoliţi, cardinali
etc.) pentru teritoriile bisericeşti pe care le păstoresc.
c) jurisprudenţa instanţelor de drept canonic
d) părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale.
Toate aceste izvoare de drept derivate îşi produc efectle numai dqacă nu
sunt contrare izvoarelor fundamentale de drept şi ajută la o mai bună organizare
a vieţii bisericeşti în general.

1
„Contractele şi în special vânzarea”.
2
Can.1290 CIC: „ Quae ius civile in territorio statuit de contractibus tam in genere, quam in
specie et de solutionibus eadem iure canonico quoad res potestati regiminis Ecclesiae subiectas
iisdem cum effectibus serventur, nisi iuri divino contraria sint aut aliud iure canonico caveatur...”

18
Capitolul II.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI FUNCŢIONAREA BISERICII

II.1 Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române

II.1.1. Biserica Ortodoxă Română. Biserica Ortodoxă Română este


organizată ca Patriarhie autocefală, cu titulatura „Patriarhia română”, pe teritoriul
statului român şi cuprinde pe toţi credincioşii de religie-creştin ortodoxă din ţară,
bucurându-se de toate libertăţile şi drepturile asigu’rate şi garantate prin
Constituţie şi prin legile Statului român (art. 15 din D.177/1948 1).
În cadrul statului, Biserica Ortodoxă Română este una din cele 14
organizaţii religioase autonome sau culte religioase recunoscute de stat, sub
denumirea de „cultul ortodox2”. Ca Biserică ortodoxă locală-naţională,
autocefală, este unitară în organizarea sa şi îşi păstrează unitatea dogmatică,
canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a răsăritului, de tradiţie
constantinopolitană.
Sub aspect instituţional, Biserica Ortodoxă Română are o organizare
centrală, (art. 8 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române) cu organe proprii

1
Privind regimul general al cultelor religioase, publicat din M.Of. nr.178 din 4 august 1948,
denumită în continuare Legea Cultelor.
2
A se vedea pentru detalii şi o tratare exhaustivă a subiectului I.N.Floca, S.Joantă,
„Administraţie Bisericeasă parohială şi legislaţie”, ed. a II-a, Edit.Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu,
2002, p.12-17.

19
deliberative (Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească) şi executive
(Consiliul Naţional Bisericesc şi Administraţia Patriarhală) în fruntea cărora se
găseşte Patriarhul ca întâistătător, precum şi o organizare locală, alcătuită din
mai multe părţi componente (parohia, protopopiatul, eparhia, mitropolia şi
mânăstirea), fiecare cu organe de conducere proprii.
Biserica mai dispune de organe disciplinare şi de judecată (Consistoriul
disciplinar protopopesc, Consistoriul eparhial şi Consistoriul General Bisericesc)
pentru clerici (preoţi, diaconi) precum şi de organe disciplinare şi de judecată
pentru monahi (Consiliul de judecată, Consistoriul monahal eparhial şi
Consistoriul monahal central).

II.1.1 Organele bisericeşti centrale.Compunere.Atribuţii.

1. Organele deliberative centrale.

A. Sfântul Sinod se compune din Patriarh (ca preşedinte) şi toţi


mitropoliţii, episcopii şi arhiereii vicari în funcţiune ca membri. Sfântul Sinod este
cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă Română pentru toate chestiunile
canonice şi spirituale.
Potrivit art. 11 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române 1 (BOR) şi al
Regulamentului organelor centrale din Patriarhia Română2, Sfântul Sinod are
următoarele atribuţii:
-păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi cultice în Biserica Ortodoxă
Română;
-păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi a cultului cu Biserica
Ecumenică a Răsăritului şi cu celelalte Biserici Ortodoxe;
-tratarea oricărei chestiuni de dogmatică, canonică sau cultică şi de a o
rezolva în conformitate cu învăţătura şi tradiţiile Biserici Ecumenice a Răsăritului;

1
Elaborat de Sf.Sinod la 19 oct. 1948.
2
Elaborat de Adunarea Naţională Bisericească la 26 februaie 1950, aprobat de Departamentul
Cultelor la 18 august 1950.

20
-examinează alegerile de ierarhi şi dacă aceştia îdeplinesc cerinţele
canoanelor;
-emite gramata pentru întronizarea Patriarhului;
-alege epsicopii românilor ortodocşi de peste hotare;
-judecă pe membrii săi iar ca instanţă canonică de recurs judecă pe clericii
sancţionaţi cu pedeapsa caterisirii sau a excluderii din cler;

B. Adunarea Naţională Bisericească este organul reprezentativ central al


Bisericii Ortodoxe Române şi are competenţe în toate probleleme economico-
administrative precum şi în cele ce nu intră în competenţa Sfântului Sinod.
Atribuţiile Adunării Generale Bisericeşti sunt următoarele:
-reglementează şi conduce treburile patrimoniale, culturale şi economice
ale Bisericii;
-hotărăşte asupra titulaturilor şi întinderii eparhilor;
-reglementează şi hotărăşte asupra administrării bunurilor bisericeşti
-verifică şi aprobă bugetul şi contul de gestiune anual.

2.Organele executive centrale

A. Consiliul Naţional Bisericesc este organul suprem administrativ pentru


afacerile întregii Biserici şi totodată organul executiv al Sfântului Sinod şi al
Adunării Generale Bisericeşti. El se compune din nouă membri, trei clerici şi şase
mireni, aleşi de Adunarea Naţională Bisericească pe termen de 4 ani, precum şi
din consilierii administrativi, ca membri permanenţi1.
Consiliul exercită o parte din atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti între
sesiunile acesteia, cu excepţia celor legate de aprobarea bugetului şi a contului
de gestiune, întocmeşte darea de seamă anuală asupra mersurilor treburilor
bisericeşti şi exercită orice alte atribuţiuni ce i se vor da de Adunarea Generală
Bisericească.

1
I.N.Floca, S.Joantă, op.cit, p. 17.

21
b. Patriarhul este Întâiul Stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Arhiepiscop al Bucureştilor, cu următoarele
atribuţii:
-convoacă şi prezidează organele deliberative centrale ale Bisericii
Ortodoxe Române;
-aduce la îndeplinire hotărârile organelor deliberative centrale ale Bisericii;
-reprezintă Patriarhia în justiţie, în faţa autorităţilor de stat şi faţă de terţi,
personale sau prin împuterniciţi;
-numeşte locţiitorii de mitropoliţi, primeşte plângeri împotriva ierarhilor;
-exercită orice alte atribuţii acordate lui prin canoane, legi şi regulamente.
Patriarhul este numai „primus inter pares” în Sfântul Sinod, având rolul de
a prezida, nefiind, în afara gradului ierarhic, superior celorlalţi episcopi.
Aparatul prin care patriarhul îşi exercită atribuţiile administrative este
format din:
-administraţia patriarhală
-cancelaria patriarhală
-corpul de inspecţie şi control.

II.1.2. Organizarea locală a Bisericii Ortodoxe Române

Potrivit art.39 din Statut, părţile componente şi organele locale ale Bisericii
Ortodoxe Române sunt: mitropolia, eparhia, protopopiatul, mănăstirea şi
parohia1. Fiecare parte componentă se administrează şi se conduce independant
de altă parte de acleaşi grad, modul lor de constituire şi organele lor fiind identice
la unităţi de acelaşi fel (art.40 din Statut).
1.Mitropolia (art.111-114 Statut) este unitatea administrativă bisericească
teritorială, formată dintr-un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale
mitropolitane ale puterii bisericeşti, în frunte cu un mitropolit. Actualmente,
Biserica Ortodoxă Română numără şase mitropolii pe teritoriul ţării şi încă trei în

1
Idem.

22
afara graniţelor ţării. În fiecare mitropolie, organul central de conducere
deliberativă este sinodul mitropolitan, alcătuit din mitropolit şi episcopii din
subordinea sa.
2.Eparhia este unitatea administrativă bisericească din cadrul unei
mitropolii aflată sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii
bisericeşti, în frunte cu un episcop eparhiot.
Conducerea eparhiei este realizată de episcop, ajutat de următoarele
organe: Adunarea eparhială (organ deliberativ), consiliul eparhial (organ executiv
al Adunării eparhiale),Consistoriul eparhial (organ judiciar disciplinar, funcţionând
ca primă instanţă sau instanţă canonică de apel) şi Administraţia eparhială
(organ executiv al lucrărilor administrative ale organelor deliberative şi executive
ale eparhiei).
Adunarea eparhială are competenţe în toate problemele administrative,
culturale şi economice şi este compusă din 30 membri reprezentanţi ai clerului şi
ai credincioşilor, în proporţie de 1/3 clerici ( aleşi de preoţi şi diaconi) şi 2/3 laici,
aleşi în mandate de 4 ani de delegaţii consiliile parohiale (pentru laici).
3.Protopopiatul este o circumscripţie administrativă bisericească care
cuprinde mai multe parohii din aceeaşi eparhie, toate aflate sub conducerea
administrativă a unui protopop .
4.Parohia conform art.41-47 din Satutul Bisericii Ortodoxe Române,
parohia este comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştin-
ortodoxă, aşezaţi pe un teritoriu delimitat şi organizaţi ca o unitate administrativ
bisericească locală, sub conducerea organelor locale colegiale de exercitare a
puterii bisericeşti, în frunte cu preotul paroh 1.

Ca organe colegiale în conducerea şi administrarea parohiei sunt:


Adunarea Parohială, Consiliul Parohial, Comitetul Parohial iar ca organe
individuale de conducere şi administrare: preotul-paroh şi epitropul.

1
A se vedea I.N.Floca, S.Joantă, op.cit., p. 19-20.

23
a) Adunarea Parohială (art. 52-59 Statut) este organul colegial deliberativ,
compus din toţi bărbaţii –clerici şi mireni- majori ai unei parohii, cu o viaţă morală
şi nepătată şi care îşi îndeplinesc toate îndatoririle morale şi materiale faţă de
Biserică şi aşezămintele ei1.
Adunarea se întruneşte în şedinţe ordinare o dată pe an, în primul
semestru al anului iar în şedinţe extraordinare de câte ori este nevoie.
Convocarea se face de către preşedinte, care este preotul-paroh, sau de către
locţiitorul său, în biserică, după Sfânta Liturghie, cu o săptămână înainte de data
fixată pentru şedinţă. În convocator vor fi precizate data, locul şi ora adunării iar
după citirea lui în biserică va fi afişat pe uşa bisericii. Data, locul şi ora întrunirii
vor fi comunicate şi protopopului care, dacă va participa la ea, va prezida
Adunarea (art. 54-56 din Statut).
Cvorumul este întrunit dacă adunarea numără cel puţin o zecime din
totalul membrilor adunării parohiale, hotărârile luate fiind obligatorii dacă au fost
luate cu voturile majorităţii membrilor prezenţi. Dacă în ziua hotărâtă adunarea
nu întruneşte numărul minim cerut de statut, ea va avea loc în duminica
următoare în acelaşi loc şi la aceeaşi oră fiind valabil constituită cu un număr cel
puţin egal cu cel al membrilor consiliului parohial (7, 9 sau 12 membri, în funcţie
de mărimea parohiei).
Hotărârile adunării parohiale pot fi contestate în termen de 14 zile.
Contestaţia va fi depusă în scris la protopopiat care, împreună cu avizul
protopopului (aviz consultativ) o va înainta consiliului eparhial (art. 5 din Statut).
Atribuţiile Adunării parohiale (art. 53 Statut) sunt următoarele:
• alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului
parohial conform procedurii de alegeri reglementată de art. 2 şi
urm. din Regulamentul pentru alegerea, funcţionarea şi dizolvarea
organelor deliberative şi executive din parohiile, protopopiatele şi
eparhiile din Patriarhia Română2.

1
A se vedea I.N.Floca, S.Joantă, op.cit., p. 22.
2
Elaborat de Sf.Sinod la 25 febr. 1950 şi aprobat de Departamentul Cultelor la 18 august 1950.

24
• desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din
parohie, în cazurile în care episcopul o va cere.
• întocmeşte bugetul parohial.
• Verifică şi aprobă gestiunea anuală a parohiei.
• Fixează cuantumul maximal al contribuţiilor benevole de cult în
favoarea parohiei.
• Administrează patrimoniul parohiei, îngrijind de buna funţionare a
edificiilor bisericeşti, culturale şi fundaţionale.
• Hotărăşte cu privire la cumpărarea, la vânzarea sau la grevarea
imobilelor parohiale
• Hotărăşte înfiinţarea de fonduri cu scop bisericesc, cultural sau
filantropic şi stabileşte normele pentru adunarea mijloacelor
pecuniare necesare parohiei.

b) Consiliul Parohial 1 (art. 60.64 Statut) este organul executiv al adunării


parohiale şi organul deliberativ în administraţia parohială, reprezentând parohia
în toate chestiunile în afară de cele spirituale. Se compune din 7, 9 sau 12
membri, în funcţie de mărimea parohiei, care sunt aleşi dintre membnrii adunării
parohiale pe o durată de 4 ani, în mod onorific şi cu drept de realegere. Nu pot fi
aleşi în acelaşi consiliu tatăl şi fiul, fraţii, socrul şi ginerele. Din consiliul parohial
fac parte, cu vot deliberativ, preotul paroh, preoţii şi diaconii deservenţi, precum
şi primul cântăreţ din parohie.
Atribuţiile Consiliului parohial sunt cele stabilite pentru adunare parohială,
cu excepţia următoarelor, atribuite prin Statut numai adunării generale:
• desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din
parohie, în cazurile în care episcopul o va cere.
• alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului
parohial
• verifică activitatea consiliului parohial.

1
A se vedea I.N.Floca, S.Joantă, op.cit., p. 23.

25
• examinează şi completează raportul anual asupra activităţii
parohiei.
• verifică şi aprobă gestiunea anuală a parohiei.
• Hotărăşte cu privire la cumpărarea de imobile, la vînzarea şi
grevarea acestora.
Pe lângă atribuţiile care sunt şi în competenţa adunării parohiale (cu
excepţia celor de mai sus), consiliul parohial are o însărcinare specifică, şi
anume aceea de a alege dintre membrii adunării parohiale pe delegatul pentru
alegerea membrilor adunării eparhiale din circumscripţia respectivă (art. 63,al.2
Statut).
Hotărârile consiliului parohial sunt valabile cu majoritatea simpl ă a
membrilor săi.

c) Comitetul parohial este format dintre membrii aleşi din rândul consiliului
parohial. (art. 68-70 Statut). Atribuţiile acestuia sunt:
1.înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a curţilor bisericeşti, cimitirelor
parohiale şi întreţinerea acestora;
2. formarea şi susţinerea corului bisericesc;
3.ajutorul dat săracilor, ocrotirea orfanilor şi văduvelor;
4.ajutorul bolnavilor;
5.înfiinţarea şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului 1 în
parohie şi a pangarului2.
6.înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină.

d) Preotul-paroh este conducătorul parohiei, împuternicit al episcopului.


Din punct de vedere administrativ bisericesc, preotul –paroh este conducătorul
administraţiei parohiale şi organ executiv al Adunării parohiale şi al consiliului
parohial, fiind totodată preşedintele de drept al organelor parohiale colegiale de

1
Colportaj = aprovizionarea parohiei şi a credincioşilor cu cărţi sfinte, icoane, literatură religioasă,
calendare bisericeşti.
2
Pangar = masă pe care sunt aşezate spre vânzare lumânările în biserică. Prin extensie,
aprovizionarea cu lumânări.

26
conducere: Adunarea parohială, Consiliul parohial, comitetul parohial precum şi
gestionarul patrimoniului parohiei.
Atribuţiile administrative ale preotului-paroh sunt următoarele:
a) aduce la îndeplinire toate dispoziţiile Statului şi regulementele
canonice în ceea ce priveşte parohia;
b) reprezintă parohia în justiţie, în faţa autorităţilor şi în relaţiile
cu terţii, personal sau prin împuterniciţi
c) convoacă şi prezidează Adunarea parohială şi consiliul
parohial;
d) aduce la îndeplinire dispoziţiile organelor bisericeşti
superioare;
e) aduce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale;
f) ţine un registru despre toţi membrii parohiei, cu nume,
prenume, ocupaţia, data naşterii, botezului, cununiei, morţii şi
data eventualei mutări într-o altă parohie.
g) Controlează administrarea averii bisericeşti, a fundaţiilor din
parohie şi a activităţilor şi instituţiilor culturale;
h) Întocmeşte şi ţine la zi inventarul parohiei.

e) Epitropul. Această funcţie este creată de art. 65-67 din Statut şi


activitatea principală este de a administra patrimoniul parohial. Epitropul sau
epitropii sunt delegaţi dintre membrii Consiliului parohial şi administrează în baza
hotărârilor Adunării parohiale sau a consiliului parohial.
Atribuţiile epitropului sunt:
a) administrează bunurile mobile şi imobile aparţinând parohiei,
instituţiilor culturale sau fundaţiilor parohiei sau a fondurilor cu
destinaţie specială primite de la consiliul parohial.
b) Păstrează într-un seif banii şi hărtiile de valoare ale parohiei.
c) Ţine un registru de venituri şi cheltuieli sau, dacă parohia este mai
mare, înfiinţează şi conduce un departament contabil.

27
d) Prezintă la sfârşitul anului un raport asupra veniturilor şi cheltuielilor
bisericeşti, culturale şi fundaţionael.
e) Supraveghează buna îngrijire a edificiilor bisericeşti.
f) Încasează venituri şi face plăţi curente.

II.2. Organizarea Bisericii Catolice

Biserica Catolică cuprinde Biserica Romano-Catolică (sau de rit Latin)


precum şi un număr de douăzeci şi una de Biserici Orientale Unite cu Roma, de
rit catolic oriental (de tradiţie Alexandrină, Antiohiană, Armeană, Chaldeeană şi
Constantinopolitană sau greacă) dintre care în România există Biserica Română
Unită cu Roma sau Biserica Greco-Catolică.
În această parte a expozeului nostru vom trata mai întâi organizarea
centrală a Bisericii Romano-Catolice (II.2.1) iar ulterior vom discuta despre
organizarea regională a Bisericii Catolice (II.2.2.)

II.2.1.Organizarea Centrală a Bisericii Romano Catolice

II.2.1.1 Autoritatea Supremă în Biserică. Codex Juris Canonici (can.330)


prezintă două subiecte de drept canonic care au puterea supremă şi plenară în
Biserică, Pontiful roman şi Colegiul episcopilor ale căror relaţii una cu alta, cu
rădăcini în Scriptură şi Sfânta Tradiţie, îşi găsesc încadrarea în drept. Legislaţia
cuprinsă în fostul cod canonic din 1917, reiterată şi dezvoltată prin principiile
directoare ale textelor Conciliului Vatican II, este actualmente înglobată în
prevederile codului.

A) Pontiful Roman. Episcopul Bisericii Romei, Succesorul Sfântului


Apostol Petru, este „capul colegiului episcopilor, Vicarul Mântuitorului Iisus
Hristos, păstorul Bisericii Universale”. El dispune „de o putere ordinară, supremă,

28
plenară, imediată şi universală în Biserică, care poate fi întotdeauna exercitată în
mod liber” (can. 331 CIC ).
Canonul 331 § 1 CIC precizează că Sfântul Părinte nu dispune de această
putere doar asupra Bisericii în integralitatea sa ci îşi exercită puterea ordinară şi
asupra tuturor Bisericilor particulare.
Această putere este dobândită din oficiu de Pontiful Roman, fără vreo
delegare sau concesiune din partea unor persoane sau instituţii pământeşti.
Puterea sa nu este limitată în spaţiu, putându-şi exercita atribuţiile asupra tuturor
Bisericilor, aşa cum prevede can. 331 § 1, citat mai sus. Mai mult, puterera sa
nu este limitată de prevederile dreptului deoarece Pontiful Roman este supremul
legislator al Bisericii1 şi că, după cum vom vedea colegiul episcopilor nu poate
adopta un act colegial fără participarea sa. În sfârşit, în calitatea sa de păstor al
Bisericii Universale, deciziile sale nu sunt condiţionate de organisme
intermediare, cum ar fi conciliile sau conferinţele episcopale.

Libertatea pe care dreptul canonic catolic o recunoaşte Pontifului Roman


în exercitarea puterii sale este un element constitutiv al sarcinii sale pastorale 2.
Dar această putere nu izolează pe Sfântul Părinte nici de Colegiu, nici de
Biserica în întregimea ei. De aceea canonul 333 § 2 CIC poate primi o aplicaţie
concretă: astfel, în exercitarea funcţiei sale de păstor suprem al Bisericii, Pontiful
Roman este întotdeauna în legătură şi în comuniune cu ceilalţi episcopi şi cu
Biserica întreagă. Este adevărat că acest canon conţine mai mult o obligaţie
morală decât juridică, dar garantează libertatea exercitării puterii de către Pontiful
Roman3.
Exerciţiul unei asemenea libertăţi este comun în dreptul canonic, cât timp
sunt determinate drepturile şi îndatoririle titularilor unei sarcini pastorale într-o
comunitate ierarhică. Astfel, episcopul sau preotul dintr-o parohie beneficiază de
o libertate asemănătoare de acţiune, de decizie şi de evaluare a ce este bun
pentru comunitatea sa. Totuşi, în cazul exercitării în mod greşit a unei asemenea

1
A se vedea P.Valdrini, J.-P-Durand, O.Échappé, J.Vernay, op.cit., p. 125.
2
Idem, p.126.
3
Idem, p.127.

29
libertăţi, există căi de atac în faţa autorităţilor superioare, în ceea ce se numeşte
contenciosul canonic. Prin urmare, orice decizie canonică administrativă poate fi
atacată, cu excepţia celor ale Papei, care sunt date fără drept de apel sau
recurs. (can.333 §3 CIC).

B) Colegiul Episcopilor. Colegiul este de asemenea subiect al puterii


supreme şi plenare asupra Bisericii în întregimea sa. Alături de Pontiful Roman
care, după cum am arătat mai sus, poate să îşi exercite puterea liber, exerciţiul
puterii colegiului nu poate fi realizat fără acesta.
Codul prevede în acest moment două forme de realizare a puterii
Colegiului Episcopilor:
1. exerciţiul solemn al puterii în cadrul unui Conciliu Ecumenic
2. promulgarea unui act colegial de către episcopii aflaţi, la momentul
respectiv, peste tot în lume.
Se prevede de asemenea, într-o manieră generală, posibilitatea Sfântului
Părinte de a găsi alte modalităţi de exerciţiu colegial a sarcinilor pe care le are
Colegiul episcopilor.
Canoanele 338-341 CIC referitoare la convocarea de către Papă a unui
Conciliu Ecumenic arată cum se manifestă puterea de conducere. Sfântul
Pîrinte convoacă Conciliul Ecumenic, îl prezidează, poate decide să îi transfere
lucrările într-unn alt loc, îl poate suspenda sau dizolva. Mai mult, el determină
subiectele ce vor fi tratate în Conciliu, iar hotărârile Conciliului trebuie aprobate
de către Papă.

II.2.1.2. Organele adiacente. În îndeplinirea sarcinilor pastorale şi


administrative pe care le are, Sfântul Părinte beneficiază de asistenţa sau
ajutorul unor persoane sau instituţii. Această asistenţă revine în primul rând
episcopilor, în virtutea apartenenţei lor la Conciliu şi se manifestă prin intermediul
Sinoadelor (A). Un al doilea loc revine cardinalilor (B) care, la fel, reuniţi în
consistorii îl ajută pe Pontiful Roman. Ca persoane individuale, cardinalii pot fi
colaboratori permanenţi ai Papei, primind oficii în cadrul Curiei romane (C) sau

30
reprezintă pe Suveranul Pontif şi Biserica în relaţiile cu alte State în calitate de
legaţi sau nunţi apostolici.

A. Sinodul Episcopilor. Activitatea sa este numai de ordin consultativ al


Papei în luarea deciziilor sale. Remarcile şi propunerile sale au numai un rol
strict consultativ, nefiind obligatorii. Forţa executorie şi caracterul obligatoriu al
unor reguli izvorâte în urma unui sinod episcopal au această calitate şi îşi găsesc
fundamentul numai în puterea Papei asupra Bisericii Universale. Potrivit can. 343
CIC, sinodul episcopilor are doar rolul de a discuta diverse probleme ridicate de
Sfântul Părinte şi de a-şi exprima dorinţele, dar nu de a tranşa aceste probleme
şi de a emite decrete. Astfel, sinodul poate primi de la Suveranul Pontif o putere
deliberativă, dar deciziile luate sunt ale Papei 1.

B. Cardinalii. Cardinalii sunt „ai Sfintei Biserici Romane” în virtutea


legăturii originale între colegiul pe care îl formează (colegiul cardinalilor) şi
Biserica din Roma. Încă din sec. al VI-lea sunt numiţi cardinali superiorii preoţilor
ataşaţi bisericilor principale din dioceza Romei, apoi termenul s-a extins şi la
diaconii plasaţi în fruntea uneia dintre vechiile diaconii sau biserici diaconale
create în Roma. În sec. al VIII-lea erau numiţi cardinali episcopii vecini Romei,
supranumiţi şi suburbicari, care îl ajutau pe Papă în funcţiile sale liturgice şi
guvernamentale. Începând cu sec. al IX-lea titlul, întotdeauna acordat celor şase
episcopi suburbicari, a fost rezervat celor mai importanţi preoţi şi diaconi iar
ulterior Pontiful roman i-a afectat pe aceştia din ce în ce mai mult guvernării şi
serviciului pe lângă Sfântul Scaun. Cardinalii sunt incluşi în curia romană şi nu
păstrează decât o legătură simbolică cu diocezele sau diaconatele lor. Din sec.
al XII-lea titlul de cardinal a fost acordat şi episcopilor din dioceze depărtate de
Roma, în vederea exercitării unui oficiu de consilier pe lângă Pontiful Roman în
cadrul curiei romane.
Funcţia principală a „cardinalilor de curie” care rezideauză în Roma este
aceea de a aprticipa la guvernarea Bisericii. Cu toate acestea, episcopii şi mai cu

1
Ibidem.

31
seamă arhiepiscopii pot primi această demnitate1 şi rămân în diocezele lor în
totată lumea, de unde păstoresc. În aceste cazuri, rolul lor principal este
întrunirea în Conclavul cardinalilor pentru alegerea unui nou Pontif Roman,
potrivit Constituţiei Apostolice Universi Domini Gregis promulgată în 1996 de
Papa Ioan Paul al II-lea.
Conform acestei Constituţii, numărul actual al cardinalilor este de 160 dar
numai cerdinalii care nu au împlinit la data Conclavului vârsta de 80 de ani pot fi
cardinali electori. În acest moment sunt 120 cardinali electori (dintre care 59 din
Europa şi 61 din restul lumii).
Internaţionalizarea colegiului nu a făcut să dispară vechea împărţire a
cardinalilor în cardinali-episcopi, cardinali-presbiteri şi cardinali-diaconi (can.350
CIC ). Primii sunt titularii unei biserici suburbicare din împrejurimile Romei, ceilalţi
au un titlu presbiterial sau o diaconie în Roma. Această clasificare nu mai are
astăzi decât o importanţă onorifică.
Preşedenţia Sacrului Conclav al cardinalilor revine cardinalului episcop
numit cel mai demult în funcţie într-un scaun suburbicar. Acesta poartă şi titlul
onorific de episcop de Ostia, fiind cardinal decan. În conclav, nu este decât
„primus inter pares”, neavând jurisdicţie asupra celorlaţi cardinali.

C.Curia Romană. Modificată de-a lungul istoriei2, Curia romană este


formată în principali din cardinali, dar şi din aparat administrativ, cleric sau laic.
Prin Constituţia Apostolică Pastor Bonus promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea
curia romană este împărţită în general în dicasterii şi institute.
Institutele sunt în număr de două, şi anume:
- Prefectura casei pontificale
- Oficiul de celebrări Liturghice a Suveranului Pontif

Dicasteriile sunt formate din :

1
Titularii unor anumite scaune arhiepiscopale devin automat cardinali, la fel şi patriarhii unor
Biserici Orientale unite cu Roma.
2
A se vedea pentru dezvoltări în ceea ce priveşte istoria, compoziţia şi transformările la care a
fost supusă Curia romană, J.Gaudemet, op.cit., p.69-74, P.Valdrini, J.-P-Durand, O.Échappé,
J.Vernay, op.cit., p.135-139.

32
a)- Secretariatul de Stat
b)- Congregaţii
c)- Tribunale
d)- Consilii şi Oficii

a) Secretariatul de Stat este prezidat de cardinalul Secretar de Stat şi este


divizat în două secţiuni:
-Secţiunea afacerilor generale, veritabilul secretariat al Papei pentru
afacerile curente.
-Secţiunea raporturilor cu Statele, un veritabil Ministre de Externe.

b) Congregaţiile, alături de Tribunale, se deosebesc de de consilii şi de


oficii deoarece posedă o putere de guvernământ, administrativ în cazul
Congregaţiilor) şi judiciare (în cazul Tribunalelor).
Constituţia Apostolică Pastor Bonus defineşte nouă Congregaţii, egale
între ele din punct de vedere ierarhic: Congregaţia pentru doctrina credinţei,
Congregaţia pentru Bisericile Orientale, Congregaţia Cultului Divin şi a disciplinei
Sacramentelor, Congregaţia pentru cinstirea sfinţilor şi canonizări, Congregaţia
pentru episcopi, Congregaţia pentru evanghelizarea poparelor, Congragaţia
pentru cler, Congragaţai pentru institutele de viaţă consacrată şi pentru
societăţile de viaţă apostolică şi Congregaţia pentru seminarii şi instituţii de
învăţământ.
c) Sistemul judiciar superior este format din trei tribunale cu competenţe
diferite: Penitencieria Apostolică, Signatura Apostolică şi Rota romană.Fiecare
dintre aceste tribunale este instanţă supremă, un recurs extraordinar putând fi, în
cazuri excepţionale, judecat de Papă, ca suprem judecător în Biserica
pământeană.
d) Consiliile şi oficiile au fost create prin aceeaşi Constituţie Apostolică în
scopul gestionării activităţilor care scapă în mod obişnuit din sfera congregaţiilor.
Contrar congregaţiilor şi tribunalelor, consiliile şi oficiile nu exercită puterea de
guvernare, cu excepţia conţinută în art. 134 al Constituţiei Apostolice Pastor

33
bonus referitoare la Consiliul pontifical pentru laici. Oficiile sunt privite mai
degrabă ca furnizoare de servicii administrative şi conţin în organigramele lor
foarte mulţi laici (de exemplu serviciile privind gestiunea patrimoniului sau cel
financiar al curiei romane). Şi în ceea ce priveşte oficiile există o excepţie
notabilă, şi anume oficiul denumit Camera apostolică ce îşi exercită competenţa
în cazul vacanţei Scaunului Apostolic.

II.2.2. Structura teritorială a Bisericii Romano-Catolice

Dioceza este o unitate teritorială a Bisericii Romano-Catolice, condusă de


un episcop, care are o organizare similară eparhiei ortodoxe. În cadrul diocezei,
episcopul are o putere sacerdotală plenară şi o putere jurisdicţională ordinară.
Episcopii diocezani pot fi sufragani (depind de un mitropolit) sau exempţi (sunt
numiţi direct de Sfântul Scaun)
Episcopul este ajutat, în misiunea sa, de episcopi auxiliari (în cazul în
care nevoile pastorale ale diecezei o cer), precum şi de organisme de conducere
ajutătoare, dintre care enumerăm: Adunarea Diecezană, Curia diecezană,
Cancelarul Curiei diecezane, Economul diecezan, Consiliul preoţilor şi Colegiul
consultativ diecezan, precum şi de Consiliul pastoral.

Dioceza este împărţită în mai multe protopopiate, fără personalitate


juridică, ce răspund în mod strict administrativ de parohii.
Parohia este o comunitate de credincioşi, constituită permanent în
dieceză, în care grija sufletelor este încredinţată unui preot paroh. În mod
general parohia este comunitatea credincioşilor de pe un teritoriu determinat. În
mod excepţional însă, episcopul poate constitui parohii cuprinzând numai o sau
mai multe categorii de credincioşi, după criteriul naţional, de limbă sau orice alt
criteriu considerat necesar.
Competenţa înfiinţării şi stabilirii parohiilor aparţine exclusiv episcopului
diecezan. O parohie legitim înfiinţată devine de drept persoană juridică.

34
Înfiinţarea, schimbarea sau suprimarea parohiilor este de competenţa
episcopului diocezan, dar numai după consultarea cu consiliul preoţesc.
În parohie, preotul paroh este ajutat de către consiliul pastoral al parohiei,
format din laici şi clerici, cu un rol minor şi de consiliul parohial pentru afacerile
economice care nu are un rol facultativ şi care serveşte la administrarea
bunurilor parohiei.
Atribuţiile parohului sunt:
• Să catehizeze pe toţi credincioşii din parohie într-un mod adecvat şi
specific fiecăruia
• Să predice cuvântul lui Dumnezeu
• Să viziteze şcolile, căminele, locuinţele şi în general întreaga
parohie
• Să administreze cu atenţie patrimoniul parohiei, ajutat de consiliul
parohial pentru afaceri economice.

Capitolul III. PERSOANELE ÎN BISERICĂ

Încercând să explice Biserica, privită ca un organism social, autorii de


drept canonic şi teologii, mai ales cei catolici din a doua jumătate a sec. al XIX-
lea, o caracterizau ca fiind o “ societate perfectă”, idee care se regăseşte şi în
Codex Juris Canonici din 1917.
Fidelă doctrinei Părinţilor Bisericii şi ideilor teologiei medievale, doctrina
conţinută în Conciliul Vatican II nu mai prezintă Biserica prin prisma unei societăţi
perfecte, ci ca o comunitate de credinţă şi o societate umană1. Ca în orice
societate, există mai multe categorii, care în Biserica sunt diferenţiate conform

1
A se vedea pentru detalii J.Gaudemet, op.cit.p.19-24.

35
unei împărţiri străvechi: clerici (episcopi, presbiteri, diaconi), laici (fideli sau
mireni) şi monahi (călugări).

III. 1. 1. Laicii. Atât în ecclesiologia ortodoxă, cât şi în cea catolică, laicii


(sinonim cu mirenii sau fidelii) au reprezentat şi reprezintă unul din stâlpii
importanţi ai Bisericii ca societate. Într-o accepţiune strică a termenului de “laic”
(gr.λαϊχοζ ), în ortodoxie se înţelege simplul fapt de a nu fi iniţiat, adică de a nu fi
cleric.
Într-o interpretare mai largă, termenul de laici se referă la totalitatea
credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească (în nici
una din treptele sale) şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii (de ex.
cântăreţi) instituiţi prin hirotesie1 . Pentru a avea calitatea de laic membru al
Bisericii, se cere săvârşirea Sfintei Taine a Botezului.
La fel şi în gândirea catolică, prin “fidel” se înţelegea persoana subiect al
sarcinilor pastorale dar prin can. 204 al CIC 1983, termenul de fidel este utilizat
într-un sens specific. Acest canon, poate unul dintre cele mai fundamentale ale
Codului, deschide ansamblul legislativ consacrat persoanelor în Biserică,
definind un statut comun al tuturor botezaţilor aparţinând Bisericii Catolice. Astfel,
este fidel persoana care a primit Sacramentul Botezului în Biserica Catolică.

Primind Botezul, persoana fizică dobândeşte capacitatea juridică de drept


canonic, devenind astfel subiect de drepturi şi obligaţii din punct de vedere
canonic.

Dreptul bisericesc determină patru condiţii care privesc pesonalitatea


canonică a laicilor, modificând-o sau dezvoltând-o:
1. Vârsta declanşează aplicarea unui mare număr de canoane, în special
în dreptul penal canonic sau în cel sacramental. Din punct de vedere canonic,
majoratul este obţinut în Biserica catolică la 18 ani, la fel ca şi în Biserica
Ortodoxă română. În Biserica Catolică este considerat “copil” (infans) minorul

1
Vezi pentru definiţie, I.N.Floca, op.cit. p. 245.

36
care nu a împlinit vârsta de 7 ani, având numai capacitate de folosinţă în dreptul
canonic1. Începând cu vârsta de 7 ani, minorul este prezumat ca având un
discernământ diminuat, depinzând de părinţi sau tutori.
Dreptul canonic cunoaşte două tipuri de prezumţii legale:
a) prezumţia simplă –juris tantum- care admite proba contrară
b) prezumţia excepţională (absolută) –juris et de jure- care nu admite
proba contrară2.
Absenţa discernământului în cazul minorului sub 7 ani est o prezumţie
absolută, în timp ce prezenţa discernîmântului la un minor care a împlinit această
vârstă poate fi contestată prin orice mijloc de probă. Precizăm de asemenea că o
persoană căreia îi lipseşte în mod obişniut discernământul şi care nu se poate
guverna ea însăşi este asimilată potrivit can.99 CIC copiilor sub 7 ani.
2.Domiciliul şi quasi-domiciliul (reşedinţa)3
Determinarea domiciliului sau a reşedinţei în dreptul canonic are
importante legături cu administrarea unora dintre Sfintele Taine (botez, cununie),
a competenţei tribunaleor canonice precum şi a activităţii laicului într-o anumită
parohie.
Distincţia dintre domiciliu şi reşedinţă (quasi-domiciliu) este dată de
intenţia unei persoane de a locui un anumit timp într-un anumit loc.
Domiciliu este considerat atunci când o persoană (denumită şi incola)
locuieşte într-un anumit loc de cel puţin cinci ani cu intenţia de a sta acolo
definitiv, cu excepţia unor cauze neprevăzute.
Reşedinţa sau quasi-domiciliul este considerată în situaţia în care o
persoană (denumită şi advena) locuieşte într-un loc de cel puţin trei luni cu
intenţia de a mai locui încă trei luni acolo.
Persoanele care nu sunt într-un anumit moment nici la domiciliul lor nici la
o reşedinţă, dar au intenţia de a şi le păstra sunt denumite peregrini (călători) iar
cei care nu au nici domiciliu nici quasi-domiciliu sunt numite vagi .
3.Consangvinitatea, afinitatea şi adopţia.

1
A se vedea P.Valdrini, J.-P.Durand, O.Échappé, J.Vernay, op.cit., p.30 şi urm.
2
Idem.
3
Ibidem.

37
Începând din 1983 Codul Canonic a revenit, după o pauză mai mare de un
mileniu, la calculul roman al gradelor de consangvinitate, utilizat de majoritatea
legiuirilor laice, în locul celui german, folosit de Biserică din sec. al VIII-lea. În
Biserica Ortodoxă se utilizează sistemul roman de calcul.
Consangvinitatea se măsoară pe linii şi pe grade, cea directă măsurând
atâtea grade câte generaţii, rădăcina (antecesorul de la care se calculează) fiind
exclusă. Consangvinitatea colaterală foloseşte acelaşi principiu: rădăcina
(antecesorul comun) fiind exclusă, se adună cele două linii numărându-se atâtea
grade câte persoane.
Afinitatea apare când nu sunt legături de sânge, dintr-o parentate prin
alianţă. Se naşte dintr-o căsătorie validă, creând legături între soţ (şi rudele
acestuia) şi consangvinii soţiei şi reciproc.
Adopţia creează legături determinate de legislaţiile civile în vigoare în
diverse state, putând fi plus plena (cu efecte depline) sau minus plena (cu efecte
restrânse) între adoptat şi adoptator, pe de o parte şi între consangvinii şi afinii
adoptatului şi adoptatorului, pe de altă parte.
4.Apartenenţa de o Biserică rituală
Această condiţie a persoanei fizice laice în Biserică este dată de cultul
propriu-zis în care ea funcţionează şi al cărui subiect este. Astfel, în sens larg,
laicul ortodox poate fi subiect al unei Biserici Ortodoxe autocefale ( de ex.
Biserica Ortodoxă română, Biserica Ortodoxă Rusă) sau de rit liturgic (Biserica
Ortodoxă română de Rit vechi etc) iar credinciosul catolic poate fi de rit latin
(Biserica Romano-Catolică sau, în cadrul bisericii latine, de rit liturgic diferit, cum
ar fi ritul ambrozian sau galican) sau de rit oriental (aparţinând unei Biserici
Orientale Unite cu Roma- greco-catolic).
În sens restrâns, laicii participă la viaţa spirituală din parohia în care sunt
înscrişi, contribuind totodată şi la administrarea şi buna funcţionare ale parohiei
privite ca o persoană juridică.

38
III.1.2. Clericii. Sub numele de cler se înţelege totalitatea preoţilor instituiţi
prin hirotonie. Trebuie să menţionăm că starea clericală propriu-zisă sau ceea ce
se numeşte, în sens larg preoţie, reprezintă o categorie de membri ai Bisericii şi
anume cea formată prin conferirea harului sfinţitor într-una dintre cele trei trepte
de slujitori bisericeşti de instruire divină1.
Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, Latină şi Orientală,
ierarhia în Biserică se împarte în ierarhie sacramentală şi ierarhie jurisdicţională.
Ierarhia sacramentală se divide la rândul ei în grade bisericeşti superioare,
care se dau înăuntrul altarului şi în grade bisericeşti inferioare, care se dau în
afara altarului. Într-o accepţie strictă a termenului, clerul se împarte în trei
mari categorii de instruire divină: diaconii, presbiterii şi episcopii, reprezentând
tocmai gradele bisericeşti superioare, aşa cum sunt ele înţelese din punctul de
vedere al iearhiei sacramentale.
Aceste grade superioare se dau în interiorul altarului, de către episcop,
prin săvârşirea hirotoniei, în timp ce gradele inferioare nu fac parte din clerul
propriu-zis, ca stare harică, şi de aceea sunt date în afara altarului, prin “punerea
mâinilor “ (hirotesie.)
Episcopatul. Gradul cel mai înalt în Biserică este cel de episcop, prin
faptul că puterea episcopală este moştenită de la Apostoli. Ca şi grade
administrative, din tagma episcopilor se desprind arhiepiscopii, mitropoli ţii,
patriarhii, cardinalii, Papa. Numai episcopii pot administra în mod plenar Sfintele
Taine /Sacramente şi au rol de conducere în unităţile de cult pe care le
păstoresc.
Episcopii administrează Taina/Sacramentul Hirotoniei diaconilor,
prezbiterilor şi episcopilor, în acest caz, pentru hirotonia în episcop sunt necesari
doi sau mai mulţi episcopi pentru a săvârşi această Taină. Pentru a accede în
stadiul episcopal se cere un stagiu monahal în Biserica Ortodoxă precum şi un
stagiu de minim cinci ani în preoţie în Biserica Catolică.
Presbiteratul. Denumit şi preoţie propriu-zisă, clasa presbiterilor are, în
baza hirotoniei acordate de către episcop, anumite dreptuiri în Biserică, putere

1
I.N.Floca, op.cit., p. 237.

39
condiţionată însă de puterea episcopală. Presbiteratul, obţinut în baza hirotoniei,
dă putere membrilor lui să îndeplinească anumite lucrări în Biserică, cu excepţia
celor rezervate în mod special episcopilor : hirotonia, sfinţirea antimiselor,
sfinţirea Sfântului Mir.
Diaconatul. Este al treilea grad ierarhic de instituire divină, instituit prin
hirotonie, şi are rol ajutător pe lângă episcopi şi prezbiteri în viaţa sacramentală
şi în cea administrativă.

Condiţiile pentru alegerea clerului 1. Pentru a acede la treptele clericale


se cer anumite condiţii, atât în Biserica Catolică cât şi în cea Ortodoxă:
1. Condiţii fundamentale. Aceste condiţii sunt esenţiale, nerespecatrea lor
ducând la o nulitate absolută a actelor de primire în cler.
a) Vocaţia(chemarea). Pentru a deveni membru al clerului, candidatul
trebuie să prezinte vocaţie pentru această activitate harică. Deşi nu este o
condiţie cu adevărat juridică, trebuie totuşi amintită în mod deosebit.
b) Botezul valid. Numai laicii botezaţi valid pot să devină clerici.
c) Sexul masculin. Biserica nu a recunoscut femeilor dreptul de a îngriji de
afacerile interne ale Bisericii sau de a intra în tagma clerului.
d) Libertatea individuală. Prin această cerinţă se înţelege că cel care
doreşte să devină cleric trebuie să exprime un consimţământ valid, neviciat de
vreo presiune străină.Tot în cadrul acestei condiţii se cere candidatului să nu
aibă antecedente penale.
2.Condiţii speciale. În cadrul condiţiilor speciale trebuie enumerate
condiţiile fizice (2.1.), condiţiile religios-morale (2.2) precum şi condiţiile
intelectuale-culturale (2.3.)
2.1 Condiţiile fizice.
a) Starea de sănătate. Candidatul nu trebuie să aibă boli sau handicapuri
ce să împiedice exercitarea slujbelor şi a activităţii preoţeşti.

1
A se vedea pentru detalii I.N.Floca, op.cit, p. 278-289.

40
b) Vârsta. În general, pentru episcopi vârsta minimă este de 35 de ani în
Biserica Catolică şi de 30 de ani în cea ortodoxă, iar pentru presbiteri se cere
vârsta majoratului.
2.2 Condiţii religios-morale
a) credinţă solidă, pietate, zel în păstorirea sufletelor şi cumpătare.
b) moralitate ireproşabilă.
c) o bună reputaţie.
d) problema căsătoriei preoţilor. La episcopi se cere să nu fie căsătoriţi, la
fel ca şi la preoţii romano-catolici (can. 33 al Conciliului de la Elvira) 1 celibatul
fiind o regulă imperativă, în timp ce pentru presbiterii ortodocşi şi greco –catolici
căsătoria este permisă cu excepţia cazurilor în care au mai fost căsătoriţi sau au
fost logodiţi de două ori. Potrivit canoanelor ortodoxe, nu pot fi hirotoniţi ca preoţi
cei care trăiesc în concubinaj, care au contactat o căsătorie într-un grad de
rudenie oprit sau care s-au căsătorit cu o adulteră.
În cazul în care candidatul se hirotoneşte ca şi cleric necăsătorit, nu se va
mai putea căsători după primirea harului.

III.1.3. Monahii2. O treia stare în care se pot găsi membri Bisericii este
cea monahală, mai cunoscută şi sub numele de călugărie. În dreptul canonic
catolic monahii mai sunt denumiţi sub titulatura de membri ai institutelor de viaţă
consacrată.
Trebuie precizat că monahii, prin adâncimea trăirilor lor religioase şi prin
perseverenţa cu care urmează perceptele Mântuitorului, se constituie într-o
categorie diferită de cea a laicilor sau a clericilor. Pe scurt, un laic poate
îmbrăţişa starea monahală fără a fi neapărat cleric.
Pentru a deveni monah sau membru al unui institut de viaţă consacrată,
persoana botezată valid va alege, prin propria sa voinţă, să urmeze perceptele
religioase creştine şi, mai ales, să depună cele trei voturi (sau lepădări de

1
A se vedea pentru detalii asupra problemei interdicţiei căsătoriei clericilor în Biserica Latină,
J.Gaudemet, op.cit. p. 42-44.
2
A se vedea, pentru dezvoltări, I.N.Floca, op.cit., p. 262-268.

41
sine)1 cerute pentru a intra în cinul monahal: votul ascultării (supunerea
necondiţionată voinţei superiorilor), al castităţii şi al sărăciei (renunţarea la
bunurile materiale).

III. 2. PERSOANELE JURIDICE ÎN DREPTUL CANONIC

Receptând deplin moştenirea juridică romană2, dreptul canonic a utilizat,


încă de la originile sale3, noţiunea de personalitate juridică. Atât Codex Juris
Canonici din 1983 (în canoanele 113-123 şi 298-329), Codex Canonum
Ecclesiarum Orientalium din 1990 ( can.920 şi urm.) actualmente în vigoare, cât
şi Codul din 1917 (can.99-106 şi 684-725) definesc normele generale referitoare
la personalitatea juridică, înainte de a preciza regulile privind diversele categorii
de persoane juridice subiecte ale dreptului canonic.

1
Idem., p. 264.
2
Pentru colegiile funerare, asociaţii publice, vezi Digeste,Quod cujus III,4,7,1; D De reb.dubiis
50, 16, 85 şi D. 47, 22, 1 preluate din P.Fr.Girard “Textes de droit roman Publiés et annotés”,
Librairie Nouvelle de Droit et Jurisprudence, Paris, 1923, p. 443.
3
În special decretiştii care, în glosele lor pe marginea textului lui Gratian, au regăsit noţiunea
romană de universitas care a trecut astfel fără nici o dificultate în Decretalii. Asupra acestei
probleme, a se vedea P.Gillet, “La personnalité juridique en droit ecclésiastique” W.Godenne
Imprimeur-editeur, Malines, 1927, p.5-12, R.Naz, A.Dumas, în “Dictionnaire de Droit Canonique”,
vol 6, Letouzey et Ané, Paris, 1957, p.1359 şi urm., P.Valdrini, J.P.Durand, op.cit, p.105. Asupra
Decretaliilor Papei Grigore al IX-lea ca izvor de Drept canonic şi asupra importanţei lor, a se
vedea P.Valdrini, J.P.Durand, op.cit, p. 9-11, J.Gaudemet, “Les sources du droit canonique. VII e
e
–XX siècle” Cerf, Paris, 1993, p.112-119; Administration Pontificale de la Basilique Patriarcale
Saint-Paul “Les papes.Vingt siècles d΄histoire” Librairie Editrice Vaticane, Vatican, 2004, p. 86-
87 . Despre dezvoltarea dreptului canonic ortodox, a se consulta I.N.Floca, op.cit, p.93-110, iar
L.Stan “Tradiţia pravilnică a Bisericii . Însemnătatea şi folosul cunoaşterii legilor după care se
conduce Biserica” în Studii Teologice nr.5-6/1960, p.262 şi urm. enumeră printre izvoarele de
drept bisericesc ortodox ce pomenesc de persoane juridice Nomocanonul în 50 de titluri sau
Nomocanonul lui Ioan Scolasticul (aprox. 565 d.Hr.), Nomocanonul lui Fotie (883).

42
Astfel, la fel ca şi în majoritatea codurilor civile statale Codul de Drept
Canonic din 1917 consacra prin can.99 1 noţiunea de personalitate morală, alături
de cea a personalităţii fizice2. În schimb, Codul de Drept Canonic promulgat în
1983, care abrogă legiuirile anterioare, creează o distincţie între persoane
morale (care există în virtutea dreptului divin)- Biserica Catolică şi Sfântul Scaun
(can.113 alin.1 CIC. 1983) şi alte persoane juridice, create printr-o dispoziţie de
drept eccleziastic3.
Pentru canonul 113 § 2 din CIC 1983 persoanele juridice sunt subiecte de
drepturi şi obligaţii, fapt care le face egale, pe planul capacităţii juridice,
persoanelor fizice4. Codul din 1917 se mărginea să distingă persoanele juridice
colegiale cum ar fi congregaţiile şi uniunile fidelilor, precum şi persoane juridice
necolegiale, exemplificându-se cu parohiile, diocezele (exarhatele), dar şi
beneficiile sau oficiile bisericeşti5. CIC 1983 pune un pic de ordine în această
clasificare heteroclită resuscitând noţiunea de universitas, proprie dreptului
roman.

În Roma antică, dreptul perioadei republicane cunoştea diverse grupuri


sau corporaţii, fără o individualitate juridică proprie, menţionate în Legea celor
XII table6. Existau numeroase colegii (corporae) de preoţi, funerare sau de artişti
care însă nu aveau personalitate juridică.

1
Can. 99 “ În Biserică, pe lângă persoanele fizice, există persoane morale constituite de
autoritatea publică, care se disting în persoane morale colegiale şi necolegiale, cum ar fi
bisericile, seminariile, beneficiile, etc.”
2
Pentru detalii, a se vedea F.Coccopalmiero, „De persona juridica juxta schema codici novi” în
Periodica Vaticani, 1981, p.369 şi urm., P.Valdrini, J.P. Durand, O.Échappé..., op.cit.p. 106.
3
Vom reveni infra. în discutarea acestui aspect.
4
“Sunt etiam in Eclesia, praeter personas physicas, personae iuridicae, subiecta silicet in iure
canonico obligationum et iurium quae ipsarum indoli congruent.”
5
În orice caz, Codex Juris Canonici 1917 consacra prin intermediul canonului 99 o diviziune
admisă în fapt de multă vreme, dar care nu îşi găsise locul până atunci într-o clasificare legală a
persoanelor. Oricum, termenul de „persoană morală” nu era uniform utilizat în Cod, sintagmele
persona juridica ( can.687, 1489, 1495), ens juridicum ( can.1409, 1410), corpus morale
(can.255 alin.2) înlocuindu-l adeseori. A se vedea, pentru dezvoltări, P.Valdrini, J.P.Durand,
O.Échappé..., ibidem¸ P.Gillet, op.cit.p. 232-233.
6
Coord. Y.Eminescu, “Subiectele colective de drept în România” Ed.Academiei R.S.R.,
Bucureşti, p.7, H, L şi J.Mazeaud, Fr.Chabas, “Leçons de droit civil”.tome I vol 2, “Les
e
personnes”, 8 ed.par Fl.Laroche-Gisserot, Montchrestien, Paris 1997, p.313, 320., H.Capitant
e
“Introduction a l΄étude du droit civil” 4 ed. A.Pedone, Paris, 1923, p.196, E.Lupan, D.A.Popescu,
A.Marga, “Drept Civil. Persoana juridică” ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.8.

43
În anul 54 î.Hr. în perioada consulatului lui Ciceron şi a tulburărilor lui
Catilina, un senatus-consult a suprimat toate micile asociaţii populare, deja
numeroase şi considerate a fi focare de răzmeriţă. Restabilite peste câţiva ani,
ele au fost din nou desfiinţate de Caesar pentru a le fi reglementat regimul juridic
prin lex Iulia de colegiis stabilit de Octavianus Augustus. 1
Această lege va crea un regim care va subsista până în perioada
modernă a dreptului; nici o societate, asociaţie nu se putea forma fără o
autorizare a Senatului 2. Dar, odată obţinută această autorizaţie, dacă asociaţia
era licită, dobândea personalitate juridică3. Personalitatea civilă nu făcea obiectul
unei concesiuni distincte de putere, nu era o favoare pe care statul o acorda sau
nu. Nici un colegiu nu se putea constitui fără autorizarea legii, dar, sub această
condiţie, orice colegiu avea capacitate juridică, aceasta însemnând că era apt de
a poseda un patrimoniu propriu (de a dobândi drepturi, creanţe, de a fi ţinut de
obligaţii, fără ca drepturile sale să se confunde cu cele ale membrilor).

Începând însă cu adoptarea religiei creştine ca şi religie de stat de către


Constantin, apar noţiunile de fundaţii şi de patrimonii de afectaţiune beneficiind
de personalitate juridică4. Biserica beneficiază de o importanţă capitală în
imperiu, asociaţiile religioase îşi văd extinsă capacitatea juridică; pot primi legate,
prerogativă ce fusese mult timp refuzată persoanelor juridice, cu excepţia
Statului. Sub împăratul Theodosius al II-lea 5 (408-450 d.Hr.) sunt consacrate în
Codex Theodosianus pe lângă grupurile de persoane, şi operele caritabile „piae

1
R.Saleilles, Ibidem.
2
H.L.J.Mazeaud, Fr.Chabas, op.cit. ibidem., H.Capitant, op.cit. p.197-198. Este uşor de regăsit
aici adagiul prin care juriştii vechiului drept francez considerau personalitatea ca o emanţie a
puterii; „L΄on ne se peut assembler pour faire corps de communauté sans congé et lettres du
Roy” Loysel, citat de H., L., J.Mazeaud, Fr.Chabas, op.cit. p.321.
3
H.Capitant, op.cit. p.198, M.Vauthier, op.cit. p. 44 şi urm. Pentru opinia contrară potrivit căreia
asociaţiile licite ar avea nevoie de o autorizaţie specială pentru a dobândi personalitatea, a se
vedea M.Vauthier, op.cit. p.290.
4
Pentru detalii referitoare la dezvoltarea comunităţilor creştine în Imperiul roman şi persecuţiile la
care au fost supuse, a se vedea I.N.Floca, op.cit. p.172-176
5
A se vedea Wolfgang Schuller în „Der Kaisers aus Rome”, C.H. Beck΄sche
Verlagsbuchhandlung (Oscar Beck), München, 1997, p.450-457.

44
causae”, conexe Bisericii, deoarece aveau acelaşi scop caritabil, dar rămânând
distincte de aceasta în sensul unei autonomii şi al unei personalităţi distincte.1
Această concepţie este aplicată Bisericii catolice, a cărei personalitate se
degajă din comunitatea fidelilor şi care apare ca şi proprietara tuturor bunurilor
afectate nevoilor de cult2. Ulterior, ea se extinde şi altor organisme depinzând de
Biserică, şi anume lăcaşurilor de cult, spitalelor, azilelor, orfelinatelor sau unde
dispozantul, fără să creeze nici un stabiliment material, afectează pur şi simplu
veniturile anuale ale unui capital unui scop pios sau caritabil, ceea ce constituie
în fapt fundaţii în sensul restrâns al termenului.3

În vechiul nostru drept nu s-a teoretizat noţiunea de persoană morală,


deşi, ceea ce numim astăzi persoane juridice existau în viaţa reală4. Cu toate că
în legiuirile scrise, având ca fundament principii de drept roman, receptate prin
nomocanoanele bizantine, în special „Hexabiblul lui Armenopulos” 5, „Cartea
Românească de Învăţătură de la Pravilele Împărăteşti- Pravila lui Vasile Lupu”

1
H.,L., şi J.Mazeaud, Fr.Chabas, Idem.
2
H.Capitant, op.cit. p.199. Ca expresie a jurisprudenţei canonice actuale şi a interpretării oficiale
a CIC 1983, canonul 204 alin.2, „Haec Ecclesia, in hoc mundo ut societas constitua et ordinata,
subsistit in Ecclesia catholica, a succesore Petri et episcopis in eius communione guvernata”
(Această Biserică, constituită şi ordinată în această lume ca o societate, subzistă în Biserica
Catolică, guvernată de succesorul Sf.Petru şi de episcopi în comuniune cu el.) A se vedea
Congregatio Pro Doctrina Fidei, Literrae Communionis notio, Ad Catholicae Ecclesiae Episcopos
de aliquibus aspectibus Ecclesiae prout est communio, 28 maii 1992, în AAS 85 (1993) p.838-
850. De asemenea, Constituţia Apostolică Dogmatică Lumen Gentium, 21 nov. 1964, AAS 57
(1965) p. 8,9, 14,22,38.
3
H.Capitant, op.cit. p. 199, Saleilles, op.cit. p.153, Savigny, op.cit. vol.II, Paris, 1841, p.39.
Deoarece discuţiile asupra fundaţiei canonice non autonome, privită ca şi act juridic distinct de
persoana juridică -fundaţie, comportă o serie de observaţii şi teorii interesante care exced
studiului de faţă, vor fi supuse analizei într-o lucrare viitoare.
4
A se vedea, pentru dezvoltarea subiectului, M.D.Bocşan, op.cit. p. 125 cu autorii acolo citaţi,
precum şi remarcabila monografie a aceluiaşi autor „Testamentul. Evoluţia succesiunii
testamentare în dreptul roman”, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.129-131.
5
Sub acest nume-corect Hexabiblos (colecţie în şase cărţi)- se găseşte o prescurtare din toate
codurile bizantine, operă în care autorul Constantin Harmenopulos a urmat în 1345 împărţirea
materiei din Vasilicale (monumentală colecţie de legi romano-bizantine, împărţită în 60 de cărţi
întocmită din porunca împăraţilor Vasile I Macedoneanul şi a fiului acestuia Leon al VI-lea
Filozoful în jurul anilor 910-911, când a fost şi publicată, devenind codul oficial şi cel mai
cuprinzător al Imperiului Bizantin). Acest cod s-a aplicat în mod oficial în Principatele Române,
până la apariţia Codului Civil, dar şi mult timp după aceea. Totodata, a servit ca şi Cod Oficial al
Statului Grec, până în a doua jumătate a sec.XX. A se vedea pentru detalii I.N.Floca op.cit.
p.104, L. Stan op.cit. p.24 şi urm., M.Bîrlădeanu, „Obiceiul juridic în pravilele româneşti tipărite” în
Studii Teologice nr.1-2/1962, p.45 şi urm.

45
(1646) şi „Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila Mare sau Pravila lui Matei
Basarab (1652)”, nu s-au consacrat persoanele morale, cutuma le-a recunoscut,
astfel încât aceste „entităţi juridice” luau naştere prin simpla voinţă a fondatorilor,
fie că era vorba de mănăstiri sau biserici (supuse dreptului de ctitorie) fie de
şcoli, spitale sau bresle 1. Astfel, personalitatea juridică exista din momentul
fondării, hrisovul domnesc având numai rol de confirmare şi publicare a dreptului
de proprietate.2

În ceea ce priveşte persoanele juridice în prezent 3, dreptul canonic


distinge, conform normelor din Codex Juris Canonici şi CCEO, între persoane
juridice ecleziastice, adică cele recunoscute de drept sau de către autoritatea
ecleziastică, şi persoane non ecleziastice, recunoscute de drept sau de
autoritatea civilă.
Acestea din urmă, deşi nu au capacitate canonică sunt considerate de
CIC ca având o existenţă regulată, la fel ca şi precedentele. Cât timp activitatea
acestor entităţi este de ordin temporal, legiuitorul canonic lasă întreaga
competenţă Statului, recunoscându-le astfel ca persoane juridice de drept laic
pe toate cele deja personificate de legea civilă4.
Prin canonul 114 § 3 CIC raportat la canonul 117 CIC Biserica îşi rezervă
dreptul de a nu acorda avantajul personalităţii juridice anumitor colectivităţi de
persoane sau bunuri decât după verificarea concordanţei naturii activităţii lor cu
interesele cerute de specificul dreptului bisericesc (opere de caritate, fundaţii
pioase, asociaţii ale credincioşilor etc)5.
Dacă Biserica este competentă să acorde personalitate juridică instituţiilor
şi asociaţiilor religioase, acestea, în lipsa unei asemenea concesiuni, nu sunt

1
A se vedea M.D.Bocşan, op.cit. idem.
2
Ibidem.
3
A se vedea, ca lucrare generală, J.Hervada, „elementos de derecho constitucional canónico”,
EUNSA, Pamplona, 1987, 134 p, A.Gauthier, „Juridical Persons in the Code of Canon Law”, în
Studia Canonica, 25/1991, p.77-92.
4
A se vedea P.Gillet, op.cit. p.237-238, R.Naz, C de Clerq,... op.cit. p. 253., F.Ferrara, op.cit. p.
272, J.Hervada, op.cit. p. 67 şi urm.
5
I. Ciprotti „De formali decreto quo persona juridica constituitur” în „Appolinaris”, 10, 1937,
p.269. Arătăm că ne referim la acele asociaţii care au un scop religios sau caritabil (vorbim aici
de caritatea creştină şi nu de o simplă filantropie). A se vedea P.Gillet, op.cit. p.237.

46
pentru Biserică persoane juridice. Altfel spus, în ochii autorităţilor ecleziastice,
personalitatea lor juridică este inexistentă după cum arată canoanele 299, 300 şi
urm.CIC, referitoare la asociaţii. Ele nu sunt, după cum am fi tentaţi să credem,
persoane juridice cărora le lipseşte doar caracterul de instituţii ecleziastice şi
astfel nu beneficiază de privilegiile şi nu sunt supuse legilor proprii ale acestor
instituţii1. Le lipseşte chiar personalitatea juridică, aşa încât nu beneficiază de
capacitatea de a avea drepturi, de a-şi asuma obligaţii şi de a poseda bunuri în
faţa organelor bisericeşti.

O altă clasificare oferită de normele canonice este aceea a persoanelor


colegiale şi a celor non-colegiale2 privite ca şi universitas personarum, pe de o
parte, şi a universalităţilor de bunuri, universitas rerum, pe de altă parte. În codul
canonic actual se oferă o scurtă definiţie a acestor tipuri de persoane juridice 3.
Astfel, can 115 § 2 CIC4 arată că o entitate de persoane care numără cel
puţin trei membrii este colegială dacă membrii săi îi determină acţiunile prin
participare la luarea deciziilor, fie prin vot egal sau nu, în funcţie de normele
legale ( pentru persoanele instituite în baza normelor legale) sau prin statute; în
caz contrar, persoana juridică este necolegială.
Can. 115 § 3 CIC statuează că o universalitate de bunuri, sau o fundaţie
autonomă, constă în bunuri, fie spirituale fie materiale, iar una sau mai multe
persoane fizice sau un comitet o conduc în funcţie de legi sau statute. Conform
acestei definiţii, persoana non-colegială este înţeleasă ca fiind o entitate juridică
compusă dintr-o masă de bunuri, corporale sau incorporale, afectate unui scop
religios sau de caritate, atât spirituală cât şi temporală, şi recunoscută ca având
aptitudinile juridice ale unei persoane fizice. 5

1
A se vedea P.Gillet, op.cit. p.238, J.Hervada, op.cit. p. 88.
2
A.Gauthier, op.cit. p. 78-80, J.T. Martin de Agar, op.cit. p.34-36.
3
În CIC 1917, can 99 in fine enumera cu titlu exemplificativ câteva persoane ne-colegiale:
ecclesiae, seminaria, beneficia, etc., text de lege ce nu se mai regăseşte în CIC 1983.
4
Corespondent al canonului 923 CCEO.
5
Vezi, R.Naz, C.de Clerq, op.cit. p. 252-253. Aceasată concepţie de universitas rerum, care nu s-
a dezvoltat în dreptul roman decât în epoca creştină (vezi supra), a fost conservată de dreptul
canonic, iar ulterior de dreptul german sub denumirea de Stiftung (art. 80-89 BGB). Instituţia
rămâne străină de dreptul francez şi de cel român, în care predomină ideea conform căreia o
masă de bunuri comune, independente de domeniul public, trebuie să corespundă necesarmente

47
O altă specificitate a persoanelor juridice în dreptul canonic este dată de
prevederile can.120 CIC în care se precizează că “ prin natura sa, persoana
juridică este perpetuă; totuşi, se stinge dacă este în mod legitim suprimată de
autoritatea competentă sau şi-a încetat funcţionarea de fapt timp o sută de ani”1.

În cazul în care numărul persoanelor fizice care compun o persoană


juridică colegială scade sub trei şi nu rămâne decât un membru, iar persoana
juridică nu a încetat să funcţioneze conform statutelor proprii sau normelor de
drept, can. 120 §2 CIC şi canonul 923 CCEO prevăd ca acest membru să
exercite toate drepturile acelei persoane juridice colegiale.

O normă interesantă apare în Codul Canonic al Bisericilor Orientale şi se


referă la conservarea, administrarea bunurilor şi exercitarea drepturilor unei
persoane juridice care nu mai are membri, de către autoritatea de care aparţine
competentă să statueze în cazul desfiinţării lor (can. 926 §1 CCEO)2, Mai mult,
autoritatea ierarhic superioară va trebui să respecte şi să îndeplinească sarcinile
care grevează bunurile persoanei juridice în cauză în aşa fel încât voinţa
fondatorului sau a donatorului să fie respectată.

Fundaţiile. În dreptul canonic, fundaţiile joacă un rol important în


administrarea bunurilor bisericeşti, atât prin forma lor de persoane juridice (care

unei asociaţii de persoane care este proprietară. ( a se vedea în acest sens. R.Saleilles, op.cit.
p.473, dar şi M.Rădulescu „La fondation privé (Stiftung) dans le droit allemand”, teză, Paris,
1924, citată de M.D.Bocşan, op.cit. p.125.)
1
Can.120 § 1 CIC:” Persona iuridica natura sua perpetua est; extinguitur tamen si a competenti
auctoritae legitime supprimatur aut per centum annorum spatium agere desieret....” A se vedea
de asemenea şi prevederile can. 102 § 2 CIC 1917 precum şi Paulus PP VI, motu proprio
Ecclesiae Sanctate I, 6 aug.1966 (AAS 58[1966] p.757-787, 34 § 1).
2
Nisi alter iure cautum est, bon et iura personae iuridcae, quae membris caret, illius auctoritatis
cura conservari, administrari vel exerceri debent, cui in casu exstinctionis de eisdem statuere
competit; haec auctoritas debet ad normam iuris fideli impletioni providere onerum, quae illa bona
gravant, necnon curare, ut fundatorum vel oblatorum voluntas adamussim servetur.”

48
vor fi tratate in extenso în această parte a cursului) cât şi în forma lor de acte
juridice unilaterale sui generis.
Astfel potrivit can. 1303 § 1 CIC 1983: „În drept sunt cunoscute sub
numele de fundaţii pioase:
1. fundaţiile pioase autonome, adică masele de bunuri destinate
scopurilor prevăzute de can.114 § 2 şi înfiinţate ca persoană
juridică de autoritatea ecleziastică competentă.
2. fundaţiile pioase non autonome,adică bunurile temporale
devoluate în orice mod unei persoane juridice publice, cu sarcina
stabilită pentru o lungă perioadă de timp ca va fi stabilită de dreptul
particular de a celebra Mise sau de a îndeplini alte funcţii
ecleziastice specifice pentru a atinge din veniturile anuale scopurile
prevăzute de can. 114 §2.

Fundaţia pioasă autonomă. Universalitate de bunuri, patrimoniu distinct, o


dată constituită, fundaţia este considerată de prevederile codiciale ca fiind deja o
persoană juridică, iar potrivit normelor canonice, decretul autorităţii ecleziastice
competente în înfiinţare este actul constitutiv al unei fundaţii pioase în persoană
juridică a Bisericii1.
Considerăm oportun să arătăm că fundaţia pioasă autonomă, fie publică
fie privată, are prin natura sa nota perpetuităţii, aşa cum dispune can.120 § 1
CIC, corespondent al can. 927 § 1 oriental.
Actul constitutiv al unei fundaţii pioase poate să îi confere acesteia
personalitate juridică canonică publică sau privată. Potrivit definiţiilor doctrinei2,

1
A se vedea P.G.Marcuzzi, op.cit, p.225.
2
A se vedea P.Gillet, „La personnalité juridique en droit ecclesiastique”, Malines, W.Godennez
Imprimeur-Editeur, 1927, p. 236, F.Coccopalmiero, „De persona juridica juxta schema codici novi”
în Periodica Vaticani, 1981, p.369, F.Ferrara, „Teoria delle persone giuridiche”, Utet ed. Napoli,
1923, p.82, Tommaso Mauro „Gli aspetti patrimoniali dell’organizzatione ecclesiastica” în lucrarea
colectiva „Il nouvo codice di diritto canonico” a cura di Silvio Ferrari, Bologna 1983, p.212 şi urm.,
G. Arteche- “Derecho Práctico Parroquial. Derechos Y Deberes De Los Párrocos a tenor del
Código de Derecho Cánonico”, Santiago de Chile, Imprenta Universitaria, Estado, 63, 1934, p.
456.

49
persoanele juridice publice sunt acelea ale căror scopuri sunt subsumate direct
binelui public al Bisericii1, iar persoanele juridice private sunt constituite în
principal pentru urmărirea binelui particular al fidelilor 2.
Astfel, în concordanţă cu dispoziţiile can. 1274 §1 CIC concordante cu
prevederile can. 1021 § 1-3 din CCEO, în fiecare eparhie va exista o instituţie
specială pentru a primi bunurile şi ofrandele în vederea realizării unei subzistenţe
convenabile şi fundamental egale pentru toţi clericii cu serviciul în eparhie, în
afară de cazul în care prin regulamente sau legi speciale nu se dispune altfel. 3
De cele mai multe ori această instituţie îmbracă forma unei fundaţii care
va recepta, prin acordul Ierarhului eparhiei, donaţiile efectuate de credincioşi,
astfel încât, prin prevederea ei expresă în normele canonice şi prin scopul ei,
poate fi considerată de drept public, aceasta neînsemnând că exemplificarea
instituţiilor de drept public făcută de cod este limitativă4.
O altă rezolvare s-a găsit în Codul Canonic al Bisericilor Orientale. Astfel,
după cum s-a arătat încă din timpul lucrărilor preparatorii ale Codului 5, „nu se va
reţine distincţia între persoane juridice „ publice” şi „private”6, soluţie adoptată şi
în forma finală a Codului. Consecinţa acestei omisiuni este că toate bunurile
fundaţiilor pioase autonome înfiinţate potrivit dreptului canonic oriental şi având
personalitate juridică prin efectul dreptului însuşi sunt bunuri ecleziastice conform
dispoziţiilor can. 1009 § 2 CCEO.
Pentru a dobândi personalitate juridică civilă prin înscrierea în registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor aflat în circumscripţia teritorială unde îşi are sediul,
fundaţia pioasă autonomă va trebui să respecte şi dispoziţiile dreptului român

1
F.Coccopalmiero, op.cit, p.370.
2
F.Ferrara, op.cit, p. 123.
3
Can. 1274 § 1 CIC „Habeatur in singulis diocesibus speciale institutum, quod bona vel
obligationes colligat eum in finem ut sustentationi clericorum, qui in favorem dioecesis servitium
praestant, ad normam can. 281 provideatur, nisi aliter eisdem provisum sit”. Menţionăm că în
can. 281 se face referire la modalităţile de remunerare ale clericilor.
4
Pentru calificarea acestor instituţii ca fiind de drept public, a se vedea o bogată jurisprudenţă
conciliară (SCConc.Litt.circ., 25 febr.1950, ScConc Decl., 17 dec. 1951 (AAS 41[1952] p.44 ) şi o
serie de decrete papale (LG 13, 23; CD 6,21, 31; PC 13; AG 17, 38, PO 8,20, 21; ES I, 8, 11, 20;
ES III 8, 19; SDO IV, 19-21; DPME 117, 134-138).
5
Pontificia Commissio Codici Iuris Canonici Orientalis Recognoscendo , „Codex Canonum
Ecclesiarum Orientalium, Schema novissimum”, în „Breve relazione sull’attività della
commissione dal 25 ottobre 1988 al 1 dicembre 1989”, Typis Polyglotis Vaticanis, 1992, p.78-80.
6
Ibidem, G.Arteche, idem.

50
aplicabil în materie, aşa cum sunt cuprinse în art.16 din O.G. 26/2000 referitoare
la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005.
Doctrina civilă şi canonică sunt unanime în a recunoaşte în instituţia
fundaţiei şi latura sa neconstitutivă de personalitate juridică, înţeleasă prin
afectarea unui patrimoniu pentru atingerea unor scopuri, în principal nelucrative
şi de caritate publică1.
Fundaţia pioasă neautonomă. Fundaţia a fost definită în doctrina civilă ca
fiind actul prin care una sau mai multe persoane, fizice sau juridice, decid
afectarea irevocabilă a bunurilor, drepturilor sau resurselor realizării unei opere
de interes general şi cu scop nelucrativ, operaţiunea rezumându-se, în forma sa
cea mai puţin elaborată, la o liberalitate, donaţie sau legat, consimţită cu sarcina
pentru beneficiarul ei- spital, universitate...- de a afecta bunurile primite unei
activităţi determinate: crearea unui număr de paturi, constituirea unei biblioteci.,
etc. Masa de bunuri destinată acestui uzaj nu este dotată, în sine, cu
personalitate juridică, integrându-se patrimoniului celui care a primit-o.2
În ceea ce priveşte calificarea acestei mase de bunuri, arătăm că, deşi
doctrina canonică priveşte cu simpatie ideea unui patrimoniu autonom, potrivit
curentelor doctrinare autohtone, egalizarea cu un patrimoniu distinct este privită
cu reticenţă, înglobarea în noţiunea mai „îndulcită” din punct de vedere juridic al
unei mase cu o afectaţiune specială aflate într-un patrimoniu unic dar divizibil
părând mai acceptabilă în contextul stadiului de dezvoltare a dreptului privat
român.
Fundaţia pioasă neautonomă poate fi definită având ca punct de plecare
can. 1303 § 1 pct. 2 CIC, ca fiind un complex de bunuri temporale, unite sub
forma unei universalităţi de drept, devoluată unei persoane juridice preexistente,
în scopul ca veniturile anuale obţinute din acel patrimoniu să fie consacrate în

1
A se vedea pentru detalii A.Colin, H.Capitant „ Cours élémentaire de droit civil français” tome 3,
éd
2 , par L.Julliot de la Morandière, Dalloz, 1955, p. 760-763; H., L.şi J. Mazeaud, Fr.Chabas, op.
cit., p.348-349; M.Michoud, op. cit., p.490-506; A.M.Rodriguez, op. cit., p.459-461; V. del
Giudice, op. cit., p.321, V.de Paolis, op. cit., p. 232 şi urm., T.Mauro, op. cit., p.98-99; I.Mitrofan,
op. cit., p.443; P.Savaurret, op. cit., p.162-163; J.Videcoq- „Les Associations Diocésaines” (teză
ie
Univ.Caen)- ed.Jouve &C , Paris, 1928, p. 114 şi urm.
2
A se vedea B.Teyssié, op. cit., p. 310

51
întregime finalităţi proprii a Bisericii1. Descrierea nu se deosebeşte substanţial de
ceea ce CCEO prevede în can. 1047 § 1 pct. 2.
Elementul constitutiv al acestui mase de bunuri corespunde întrucâtva
acelui al fundaţiei pioase autonome, adică o pluralitate de bunuri care se prezintă
sub forma unui patrimoniu, având prin afectaţiune aceaşi finalitate şi mjloace
pentru a o atinge. Lipseşte totuşi un element formal: decretul autorităţii
competente care conferă universalităţii de bunuri personalitatea juridică de drept
canonic.2
În dreptul oriental diferenţa este atenuată prin aceea că tot episcopului
eparhial (care are şi sarcina de a înfiinţa fundaţii pioase autonome) îi revine
îndatorirea de a-şi da consimţământul pentru acceptarea fundaţiilor pioase
neautonome, potrivit can. 1049 § 1 CCEO.
Fundaţia pioasă neautonomă împrumută o serie de caracteristici intime
ale donaţiei, legatului, fiduciei, chiar şi a contractului sinalagmatic, fiecare dintre
încercările de alăturare unora din aceste instituţii nefiind la adăpost de critici.
Considerăm că fundaţia neautonomă se încadrează greu în tiparele instituţiilor
clasice, fiind o instituţie distinctă, sui generis, dar perfect funcţională. Printre
caracteristici amintim faptul că este în esenţă gratuită, realizată pe o perioadă
limitată, are la bază o masă patrimonială de afectaţiune, poate lua ca formă de
cedare a patrimoniului personei juridice publice (conform CIC) atât forma donaţiei
(liberalitate inter vivos ) cât şi a testamentului (liberalitate mortis causa),
funcţionează pentru scopurile pioase alese cu veniturile patrimoniului, iar la
expirarea termenului poate provoca părăsirea persoanei juridice de către
bunurile obiect al fundaţiei pentru a fi devoluate unei alte persoane juridice.

1
A se vedea P.G.Marcuzzi, op. cit., p. 230.
2
P.G.Marcuzzi, op. cit., idem.; T.Mauro, op. cit., p. 89.

52
53