Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
POLUAREA AERULUI -
SOLUŢII DE LIMITARE
6.1. Poluanţii aerului
Poluanţii aerului pot fi clasificaţi în două mari categorii: naturali şi artificiali.
Sursele naturale ale poluanţilor naturali includ: praful purtat de vânt, gazele şi
cenuşa vulcanică, ozonul provenit din trăsnete şi din stratul de ozon, esterul şi
terpene din vegetaţie, fumul, gazele şi cenuşa zburătoare din incendierea pădurilor,
polenul şi alte aero–alergice, gazele şi mirosurile din activităţi biologice,
radioactivitatea naturală. Aceste surse au produs poluarea de până acum şi
constituie acea porţiune a problemei poluării, asupra căreia activităţile de control
pot avea efect redus sau chiar nici un efect.
Sursele realizate de către om acoperă un spectru larg de activităţi fizice şi
chimice, care sunt principalii contribuabili la poluarea aerului urban. Poluanţii
aerului rezultă ca urmare a generării energiei electrice, a milioanelor de vehicule, a
materialelor aruncate de populaţie şi realizării a numeroase produse necesare traiul
zilnic. Primele cinci mari clase de poluanţi sunt: particulele, dioxidul de sulf, oxizii
de azot, compuşii organici volatili şi monoxidul de carbon. Anual, sunt generate
sute de milioane de tone de aer poluant. În general, fiecare categorie de sursă de
poluare are o contribuţie diferită la creşterea nivelului uneia dintre cele cinci clase
principale de poluanţi.
Poluanţii aerului pot fi clasificaţi în funcţie de origine şi starea materiei.
• Origine:
o primară - emişi în atmosferă dintr-un proces;
o secundară - formaţi în atmosferă, ca rezultat al unei reacţii chimice.
• Starea materiei:
o gazoasă - gaze precum: dioxidul de sulf, oxidul de nitrogen, ozonul,
monoxidul de carbon etc; vapori, cum ar fi: gazolina, solvent de
vopsea, agenţi de curăţare uscată etc. ;
o particule, în final divizate în solide (de exemplu praful şi fumurile)
şi lichide (picăturile, ceaţă şi aerosoli).
Poluanţi gazoşi. Poluanţii gazoşi pot fi clasificaţi în organici şi anorganici.
Poluanţii anorganici constau în:
• gaze sulfuroase - dioxid de sulf, trioxid de sulf, hidrogen sulfurat;
• oxizi de carbon - monoxid de carbon şi dioxid de carbon;
• gaze azotoase - monoxid de azot, dioxid de azot şi alţi oxizi de azot;
• halogenuri, hidruri - acid fluorhidric, acid clorhidric, cloruri, fluoruri,
tetrafluorura de siliciu;
102 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI
GAZ REGENERAT
SI ADSORBANT
ADSORBTIE REGENERARE
FLUX
PURIFICAT
GAZ DE
REGENERARE
probleme, cum ar fi cele care conţin hidrogen sulfurat sau hidrocarburi clorinate,
arderea nu este recomandată.
Incineratoare termice. Incineratoarele termice sau postarzătoarele pot fi
folosite pentru o gamă largă de gaze, care au o concentraţie scăzută de vapori
organici. Concentrarea compuşilor organici în aer trebuie să fie substanţial sub
nivelul inferior de inflamare (limita inferioară de explozie). De regulă, se ia un
coeficient de siguranţă suficient de mare (de 4:1). Reacţiile au loc la temperaturi
ridicate, la care se pot asigura ratele chimice de reacţie pentru substanţele organice.
Ca să ajungă la această temperatură, este necesară preîncălzirea fluxului de
alimentare, folosind energia auxiliară. Odată cu fluxul de gaz contaminat, sunt
introduse continuu în incinerator aer şi combustibil (vezi figura 6.3).
Ecuaţia (6.2) este folosită frecvent pentru modelarea unui arzător care
utilizează fracţii molare de la 0.15 la 0.001 pentru oxigen şi HC. Rata constantă
este, de obicei, dată sub următoarea formă (cunoscută sub denumirea de formă
Arrhenius):
k = A ⋅ e − E / R ⋅T ( 6. 3)
(100 + ∆qr ) ⋅ ∆H ( 6. 5)
Q=
100
• Debitul total de gaze, dT , este suma dintre debitul de combustibilul gazos
utilizat, d c şi debitul gazelor incinerate, d gi , pentru temperatura de
funcţionare cerută:
dT = d c + d gi ( 6. 6)
• [ ]
Secţiunea dispozitivului de combustie, S m 2 , este dată de:
dT ( 6. 7)
S=
vt
[ ]
unde: dT m 3 / s este debitul total de gaz, iar vt [m/s ] este viteza fluxului de gaz la
temperatura de funcţionare a incineratorului.
Condensarea. Frecvent, în cadrul controlului poluării aerului, devine
necesară tratarea unui efluent, constând din vapori condensaţi poluanţi şi gaz
necondensabil. O metodă foarte populară de control, pentru a îndepărta astfel de
poluanţi din fluxurile de proces gazoase, este condensarea. Condensarea poate fi
folosită pentru a colecta emisii condensabile eliberate în atmosferă, în special când
concentraţia de vapori este mare. Aceasta are loc, de obicei, prin scăderea
temperaturii fluxului gazos, deşi o creştere a presiunii ar duce la acelaşi rezultat.
Ultima soluţie este, de obicei, folosită în industrie şi este favorabilă pentru
economie, deoarece schimbările de presiune (chiar şi cele mici) au loc la rate
volumetrice mari de fluxuri gazoase.
Echipamentul de condensare. Există două tipuri de bază de condensatori
folosiţi: de contact şi de suprafaţă.
În condensatorii de contact, fluxul gazos este adus în contact direct cu mediul
de răcire, astfel încât vaporii se condensează şi se amestecă cu agentul de răcire.
Cel mai folosit sistem este condensatorul de suprafaţă (sau schimbătorul de
căldură), în care vaporii şi mediul de răcire sunt separate de un perete. Dacă nu se
pot realiza eficienţe de îndepărtare înalte cu condensatorii de vapori cu presiune
scăzută, condensatorii sunt de obicei utilizaţi pentru pretratare, cu prioritate în faţa
incineratorului, absorbitorului şi adsorbitorului.
Condensatori de contact. Condensatorul cu cameră de împrăştiere,
condensatorii cu jet si condensatorii barometrici folosesc apa sau alt lichid, care
vine în contact direct cu vaporii care vor fi condensaţi. Diferenţa de temperatură
dintre starea lichidă şi vapori este foarte mică, deci eficienţa condensatorului este
mare, dar sunt necesare cantităţi mari de lichid. Dacă vaporii sunt solubili în lichid,
sistemul este în principiu unul absorbant. Dacă vaporii nu sunt solubili, sistemul
Poluarea aerului – soluţii de limitare 119
este unul condensator, caz în care temperatura vaporilor trebuie să fie sub punctul
de condensare. Condensatorii cu contact direct sunt rar folosiţi pentru extragerea
vaporilor de solvent organic, deoarece condensatorul va conţine un amestec apă–
organic, care trebuie separat sau tratat înainte de aruncare. Ei reprezintă cea mai
eficientă metodă de răcire a curenţilor de gaz încins, când recuperarea elementelor
organice nu este importantă. Într-un condensator cu contact direct, apa sau alt
lichid de răcire este adus în contact direct cu vaporii, pentru a-i condensa. Lichidul
care părăseşte containerul conţine lichidul original de răcire + substanţele
condensate. Curentul de gaz care părăseşte containerul conţine gazele
necondensabile şi anumiţi vapori condensabili, care însă nu s-au condensat; este
normal să presupunem că vaporii din curentul de gaz de la ieşire sunt saturaţi. În
acest caz, temperatura curentului de gaz de la ieşire este cea care decide eficienţa
colectării condensatorului.
Avantajele condensatorilor de contact sunt: 1) pot fi folosiţi pentru a produce
vid, creând astfel un curent de aer care poate elimina vaporii mirositori şi, de
asemenea, reduc punctul de fierbere; 2) sunt, de obicei, mai simpli şi mai puţin
costisitori decât cei de suprafaţă; 3) de obicei, au o capacitate considerabilă de a
elimina mirosurile, datorită unei mai mari diluări de condensat. Dezavantajul
principal este necesarul mare de apă. În funcţie de natura condensatorului, mirosul
din apa reziduală poate fi îndepărtat folosind tratamente chimice.
Condensarea cu contact direct implică transferul simultan de căldură şi masă.
Pot fi aplicate, cu unele modificări, procedeele de proiectare disponibile pentru
absorbţie, umiditate, coşuri de răcire.
Condensatori de suprafaţă. Condensatorii de suprafaţă (condensatori cu
contact indirect) sunt folosiţi foarte mult în industria chimică. Ei sunt utilizaţi în
industria de producere a echipamentului pentru depoluarea aerului, la recuperare,
control şi/sau îndepărtarea impurităţilor şi contaminanţilor. În tipul de suprafaţă,
agentul de răcire nu intră în contact cu vaporii condensaţi. Există mai multe tipuri de
condensatori de suprafaţă: cu manta şi ţevi, cu secţiune finită a ţevilor şi tubulare.
Folosirea condensatorilor de suprafaţă are câteva avantaje. Apa condensată poate fi
recuperată. Dacă este folosită apa pentru răcire, aceasta poate fi refolosită sau
condensatorul poate fi răcit cu aer, când nu este disponibilă apă. De asemenea,
condensatorii de suprafaţă necesită mai puţină apă şi produc de la 10 la 20 de ori mai
puţin condensat. Dezavantajul lor este că sunt de obicei, mai scumpi şi solicită
operaţii de întreţinere mai importante decât în cazul condensatorului de contact.
Biofiltrele au o tehnologie care foloseşte microorganisme, în general bacterii,
pentru tratarea mirosurilor emisiilor de gaze, într-o manieră economică şi sigură
pentru mediu. Biofiltrele constau în filtre poroase, prin care este distribuit un curent
de gaz rezidual. Microorganismele care se hrănesc din gazul rezidual sunt ataşate
de acest substrat poros.
Procesul de biofiltrare este înrudit cu procesul de tratare a precipitatului
obţinut convenţional, în care, în amândouă ipostazele, microorganismele sunt
120 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI
folosite pentru a oxida complet compuşii organici în CO2 şi apă. Biofiltrele sunt
folosite pentru a controla emisiile de gaz din operaţiile de composting, uzine de
recuperare, industria alimentară şi a tutunului, prelucrare chimică, turnătorii de fier
şi oţel şi alte utilaje industriale.
Descriere generală a procesului. Biofiltrele sunt de tipul bioreactore cu film
fix, care folosesc microorganisme ataşate materialelor de substrat, care pot fi
compost, turbă, scoarţă de copac, sol sau materiale inerte, pentru a converti produse
reziduale organice/anorganice în CO2 şi apă. Substratul asigură suportul structural
şi nutrimenţi elementari pentru microorganisme. Structura lui poroasă asigură o
arie adecvată, la o pierdere de presiune rezonabilă a gazului. Pe măsură ce gazele
reziduale sunt trecute prin reactor, poluanţii se difuzează în biofilm. Poluanţii sunt
apoi descompuşi printr-un proces aerobic natural de biodegradare. Biofiltrele sunt
economice când sunt aplicate unor fluxuri de gaze cu concentrare joasă (< 1000
ppm), bogate în oxigen. Eficienţe de distrugere mai mari de 90 % pot fi obţinute
din organice solubile în apă cu alcoolul, aldehidele şi aminele. Anorganicele
solubile în apă, ca H2S şi NH3, pot, de asemenea, suferi descompuneri aerobe.
Etapele procesului principal de filtrare sunt prezentate în figura 6.5 şi sunt
următoarele: colectarea şi transportul prin reţeaua de conducte a gazelor brute din
zona de procesare sau producţie spre o zonă de pretratare a gazului, ridicarea
presiunii într-un ventilator, pentru a compensa pierderile prin elementele ulterioare
ale procesului, pretratarea gazului rezidual pentru îndepărtarea particulelor,
ajustarea temperaturii şi a umidităţii până la saturaţie.
Uleiurile şi metalele grele care sunt depozitate pe patul filtrului pot fi otrăvitoare
pentru microorganismele care trăiesc în biofilm. Pentru îndepărtarea acestor
particule grele se pot utiliza, cu bune rezultate, filtre de tip sac şi scrubăre de tip
Venturi.
Temperatura. Temperatura de funcţionare a unui biofiltru este controlată în
primul rând de temperatura gazului supus tratării. Temperatura medie de operare
recomandată pentru distrugerea eficientă este între 20 ÷ 40 ºC, cu o temperatură
optimă de 37 ºC. La temperaturi scăzute, dezvoltarea bacteriilor va fi limitată, iar la
temperaturi extrem de scăzute, bacteriile vor fi distruse. La temperaturi peste media
recomandată, activitatea bacteriilor va fi, de asemenea, redusă. Temperaturile
extrem de ridicate vor distruge bacteriile din patul filtrului. Din punct de vedere
economic, ajustarea temperaturii gazului este cel mai important factor de cost care
determină utilizarea biofiltrului sau a unui sistem convenţional. Dacă fluxul de gaz
se află la o temperatură extrem de înaltă ( de peste 100 ºC), costul răcirii gazului
stocat poate fi atât de ridicat, încât pot fi mai eficiente unele metode convenţionale
pentru controlul mirosului, precum oxidarea termică.
Umidificarea. Microorganismele care digeră poluanţii vieţuiesc într-un strat
subţire de apă, numit biofilm, care încercuieşte substratul filtrului. Fără biofilm
microorganismele ar muri, deci menţinerea unei suprafeţe umede în patul filtrului
este crucială. Umiditatea insuficientă poate duce la distrugerea filtrului, rezultând o
reducere a suprafeţei active şi scurgeri de gaz netratat. Umezeala insuficientă poate
duce de asemenea la spargerea mediului de filtrare prin comprimare, ceea ce ar
conduce la reducerea suprafeţei active şi la evacuarea gazelor netratate.
Umidificarea fluxului de gaz este metoda preferată de transport, prin care se
păstrează patul filtrului umed. Umiditatea este de obicei adăugată curentului de
gaz, după etapa de fitrare, pulverizarea cu apă sau cu abur. Nu se recomandă
adăugarea umidităţii direct deasupra patului pentru a menţine umiditatea filtrului,
deoarece s-ar putea produce uscarea locală a substratului. Totodată, adăugarea de
apă caldă poate reduce activitatea microorganismelor, până când apa atinge
temperatura stării finale a patului de filtrare.
Sistemul de distribuţie a gazelor. Misiunea sistemului de distribuţie a gazelor
este aceea de a asigura o distribuţie uniformă a fluxului de gaz, precondiţionat în
toate suprafeţele patului filtrant. În modelele de curgere a biofiltrului în amonte,
sistemul de distribuţie a gazului furnizează: mediile de drenare, colectare,
transportare a exceselor de apă înăuntrul patului filtru, previne potenţiala
contaminare a solului înconjurător, prin scurgeri din filtru, o bază structurală pentru
mediul patului filtru.
Sistemul de distribuţie a gazului poate fi compus dintr-o reţea de tuburi
perforate, crăpate sau dintr-un bloc de beton cu ieşiri sau gratii metalice. Când nu
sunt limite de spaţiu, este utilizat un singur nivel de filtru. În zonele unde spaţiul nu
este limitat se utilizează filtre multietajate. Dacă sunt tratate componentele
anorganice, se vor folosi materialele de construcţie rezistente la coroziune, datorită
Poluarea aerului – soluţii de limitare 123
d 2C ( 6. 8)
D 2 l −R =0
dx
unde : D [ m2/s ] - coeficientul de transfer de masă; Cl [kg/m3] - concentraţia fazei
lichide; x [ m ] - distanţa în interiorul biostratului; R [ kg/(m3.s)] - rata de utilizare a
substratului (rata de biodegradare).
Echilibrul masic al biostratului presupune: aplicarea unui model cinetic,
biodegradarea are loc în faza lichidă din biofilm, grosimea biofilmului este mică în
comparaţie cu diametrul substratului şi de aceea biofilmul poate fi privit ca o
suprafaţă plană, introducerea curgerii gazului prin mediul de filtrare, concentraţiile
în fază lichidă şi gazoasă trebuie să satisfacă legea lui Henry, nu există interacţiuni
între gaze şi deci se poate aplica legea gazului ideal, starea este stabilă.
Rata de biodegradare R, poate fi exprimată prin relaţia Monod, [ 2]:
C1 ( 6. 9)
R = Rmax ⋅
(C + K m )
unde: Km [ kg/m3 ] este o constantă, iar Rmax [ kg /(m3.s) ] este rata maximă de utilizare a
substratului.
Rmax depinde de concentraţia de microorganisme active din biofilm şi este
definită ca:
µm ( 6.10)
Rmax = X ⋅
yi
urmărite;
• inhibiţia încrucişată, care scade rata de biodegradare a compuşilor urmăriţi;
• stratificarea verticală, în care componentele care se degradează mai uşor
sunt metabolizate înainte de a intra în patul de filtrare, iar componentele
mai greu de metabolizat trec prin regiunea inferioară a acestui pat şi se
metabolizează la nivelele superioare.
Bazat pe interacţiunile mai sus menţionate, în general, este recomandat testul
la scară pilot, pentru a dimensiona cu acurateţe patul biofiltrului pentru fluxuri de
gaze cu componente multiple.
Filtrarea prin membrane.
Sistemele cu membrane au fost folosite de câteva decenii pentru a separa
coloizii şi nămolurile moleculare prin procese industriale chimice. Datorită
problemelor care se iveau la operarea unor fluxuri cu un conţinut mare de particule,
filtrarea cu membrane nu a fost privită, până recent, ca o tehnologie viabilă de
control a poluării. Această schimbare de opinie se datorează apariţiei membranelor
compuse din acetaţi celulozici pentru debite mari. Sistemele de filtrare cu
membrane au fost folosite mulţi ani pentru evaporarea etanolului, în cazul
instalaţiilor de combustibil sintetic.
În aceste cazuri, sistemele cu membrană au fost selectate datorită consumului
relativ redus de energie, construcţiei modulare, costurilor reduse de capital,
întreţinerii uşoare şi separării superioare. Pe măsură ce reglementările au devenit
tot mai stricte, a crescut interesul pentru sistemele avansate de filtrare cu
membrane. Principalii factori ce justifică filtrarea prin membrane sunt abilităţile
sistemelor de a opera fără a produce poluare, în buclă închisă, cu minimum de
pierderi de apă la ieşire. Preţul şi costurile de întreţinere reduse rezultă şi din
cantitatea mică de părţi mobile din sistemul cu membrane.
Descrierea procesului. Membranele permeabile selective au o gamă largă de
utilizare şi configurare, determinată de complexitatea sistemului de control al
poluării.
Sunt patru tipuri majore de sisteme cu membrană: preevaporarea, osmoza
inversă, absorbţia gazului, adsorbţia gazului. Doar preevaporarea cu membrană
este comercializabilă în prezent.
Preevaporarea prin membrane. Este utilizată, de obicei, la deshidratarea
hidrocarburilor lichide, pentru producerea etalonului de înaltă puritate,
izopropanolului şi etil glicolului. Metoda se bazează pe un strat cu o membrană cu
permeanţă selectivă, care separă fluxul de lichid de faza gazoasă, aşa cum se arată
în figura 6.7.
Rata de permeabilitate şi selectivitatea sunt date de compoziţia fizico-chimică
a membranei. Preevaporarea diferă de sistemul cu osmoză reversibilă, în care rata
de permeabilitate nu este în funcţie de presiunea osmotică, deoarece
permeabilitatea este menţinută la presiunea de saturaţie.
126 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI
Fig. 6.10. Curbele de eficienţă pentru noile dispozitivele de control al poluării aerului
Colectoare ciclon
Avantaje:
• cost redus al construcţiei;
• echipament relativ simplu, cu doar câteva probleme de întreţinere;
• scăderi de presiune de operare relativ reduse (pentru gradul de particule
eliminate obţinut) în jurul a 2 la 6 mm coloană de apă;
• limitările de temperatură şi presiune sunt impuse numai de materialele de
construcţie folosite;
• materialul colectat este recuperat uscat pentru următoarele procesări şi
dispuneri;
• cerinţe de spaţiu relativ mici
Dezavantaje:
• eficienţe de colectare a particulelor relativ scăzute pe ansamblu, în special la
particule mai mici de 10 µm;
• imposibilitatea de a opera cu unele materiale subţiri şi ascuţite.
Scrubăre umede
Avantaje:
• nu sunt surse secundare de praf;
• cerinţe de spaţiu relativ mici;
• abilitatea de a colecta gaze ca şi particule;
• posibilitatea funcţionării la temperaturi şi umidităţi mari ale vaporilor de
abur;
• cost de capital scăzut (dacă nu este necesar sistemul de tratare a deşeurilor
din apă);
• pentru unele procese, gazele sunt deja la presiune mare (deci, consideraţiile
în privinţa scăderilor de presiune nu sunt semnificative);
• obţinerea de eficienţe colective mari de particule fine (datorită scăderilor de
presiune);
• abilitatea de a opera cu curenţi de aer care conţin materiale inflamabile sau
explosive;
Dezavantaje:
• posibile probleme la eliminarea apei;
• produsul este cules ud;
• probleme de coroziune mai severe decât la sistemele uscate;
• opacitatea aburului şi/sau antrenarea picăturilor, este posibil restricţionabilă;
• scăderea presiunii şi cererile de puteri relativ mari;
• depunerea solidelor la interfaţa ud-uscat poate fi o problemă;
• costuri de întreţinere relativ mari;
• trebuie protejat de îngheţ;
• temperatura scăzută a gazelor de ieşire reduce dispersia penei evacuate;
Poluarea aerului – soluţii de limitare 133
Sisteme de absorbţie
Avantaje:
• posibilitatea recuperării produsului;
136 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI