UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCURESTI

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICA SI MECATRONICA

SISTEME SENZORIALE DE MONITORIZARE A MEDIULUI

PROIECT
MASURAREA CANTITATII DE PARTICULE (PRAF) IN AER

STUDENTA: CERNAT Adriana

SPECIALIZAREA: MECATRONICA AVANSATA
 1. TEMA
Prezenta lucrare propune studiul determinarii cantitatii de particule (praf) existent in aer. In
cadrul lucrarii se vor lua in considereare urmatoarele puncte de interes principale : formule chimice
, care este cantitatea de praf permisă din aer, pentru ca aceasta să nu devină un pericol si care sunt
pericolele si riscurile la care este expus organismul uman in urma inhalarii unei cantitati de aer
care contine particule(praf).

Compozitia chimica a aerului :

Aerul uscat conţine aproximativ 78 % azot, 21 % oxigen și 1 % argon. În aer există și vapori
de apă, reprezentând între 0,1 % și 4 % din troposferă. Aerul mai cald conţine de obicei o cantitate
mai mare de vapori de apă decât aerul mai rece.
Aerul conţine, de asemenea, cantităţi foarte mici de alte gaze, cunoscute drept gaze reziduale,
inclusiv dioxid de carbon și metan. Concentraţiile acestor gaze minore în atmosferă sunt în general
măsurate în părţi pe milion (ppm). De exemplu, concentraţiile de dioxid de carbon, unul dintre
gazele reziduale cele mai importante și aflat în cele mai mari cantităţi în atmosferă, au fost estimate
la aproximativ 391 ppm sau 0,0391 % în 2011 (indicatorul AEM privind concentraţiile
atmosferice).
În plus, există mii de alte gaze și particule (inclusiv funingine și metale) emise în atmosferă
atât de surse naturale, cât și antropice.
Compoziţia aerului din atmosferă se modifică în permanenţă. Unele substanţe din aer au un
mare potenţial reactiv, cu alte cuvinte au o mai mare predispoziţie de a interacţiona cu alte
substanţe pentru a forma unele noi. Atunci când unele dintre aceste substanţe reacţionează cu
altele, pot forma poluanţi „secundari” dăunători pentru sănătatea noastră și pentru mediu. Căldura
– inclusiv cea solară – este de obicei un catalizator care facilitează sau declanșează reacţiile
chimice.
In ceea ce priveste cantitatea de praf permisa, din aer, pentru ca aceasta sa nu devina un pericol,
părerile experților sunt împărțite: în timp ce uniunea europeană consideră o valoare medie în an de
ca. 40 micrograme pe metru cub, cei de la organizația mondială de sănătate WHO susțin că orice
valoare peste 20 µg/m³ este inadmisibilă.
 Aerosolii – sunt particule lichide sau solide aflate în suspensie în atmosferă. Se deosebesc de
moleculele de gaze în care se află în suspensie prin dimensiunile mult mai mari şi prin faptul că
au capacitatea de a împrăştia și difracta lumina (gazele o transmit sau o absorb).
Aspectul clar al atmosferei indică lipsa de aerosoli, iar aspectul înceţoşat indică o concentraţie
mare de aerosoli.
Aerosolii pot fi reprezentaţi din: - norii - praful - fumul - funinginea - polenul - ceaţa
Aerosolii pot fi: - eliberaţi sau injectaţi direct în atmosferă din diverse surse – fum , praf, polenul
- formaţi prin procese de condensare ce implică procese fizice simple (ceaţa, norii) sau reacţii
chimice cu gazele din atmosferă (smog-ul fotochimic)
Anual numărul de oameni care se îmbolnăvesc de pe urmele oxizilor de azot și a cantității
ridicate de praf din atmosferă crește considerabil. Chiar și în locurile aparent sigure, cum ar fi
biroul sau acasă între cele patru ziduri, acest pericol crește continuu. Particularitățile nasului uman
nu sunt făcute special pentru a opri praful fin din atmosferă. Praful fin în comparație cu cel normal
deține un diametru mai mic de 0,01 mm. Din această cauză, aceste particule ajung pe calea
respiratorie în corpul uman până în bronhii. Particulele mai mici de 2,5 micrometri ajung în
plămâni, iar cele sub 1 micrometru pătrund chiar și în sânge. Astfel, pericolul de infarct sau alte
îmbolnăviri ale plămânilor, ce pot duce chiar până la cancer, este foarte crescut.

Sursele de poluare ale aerului pot fi:

 Surse naturale : erupţiile vulcanice si furtunile de nisip
 Surse artificiale : termocentrale
 În funcţie de compoziţia lor chimică, particulele pot afecta și clima globală, prin încălzirea sau
răcirea planetei. De exemplu, carbonul negru, unul dintre compușii frecvenţi ai funinginii, în
principal sub formă de particule fine (cu diametrul mai mic de 2,5 microni), rezultă din arderea
incompletă a combustibililor – atât combustibili fosili, cât și lemn. În zonele urbane, emisiile de
carbon negru sunt cauzate în cea mai mare parte de transportul rutier, în special de motoarele
diesel. Pe lângă impactul asupra sănătăţii, carbonul negru din particule contribuie la schimbările
climatice prin absorbţia căldurii solare și încălzirea atmosferei.
Numeroase fenomene naturale, inclusiv erupţiile vulcanice, incendiile forestiere și furtunile de
nisip eliberează poluanţi în atmosferă. Particulele de praf pot circula pe distanţe foarte mari, în
funcţie de vânt și de nori. Indiferent dacă provin din surse antropice sau naturale, odată ce aceste
substanţe ajung în atmosferă, ele pot fi implicate în reacţii chimice și pot contribui la poluarea
aerului. Cerul senin și vizibilitatea ridicată nu sunt neapărat semne ale unui aer curat.
 2. PREZENTAREA PROBLEMEI

Impactul poluarii cu particule asupra sănătăţii umane :

Deși poluarea aerului afectează pe toată lumea, nu afectează pe toată lumea în aceeași
măsură și în același mod. Cele mai multe persoane sunt expuse poluării atmosferice în zonele
urbane, din cauza densităţilor mai mari ale populaţiei. Unele grupuri sunt mai vulnerabile, inclusiv
persoanele care suferă de boli cardiovasculare și respiratorii, persoanele cu căi respiratorii sensibile
și care suferă de alergii ale căilor respiratorii, persoanele în vârstă și sugarii.
„Poluarea atmosferei afectează în egală măsură toate persoanele din ţările dezvoltate și în curs
de dezvoltare”, spune Marie-Eve Héroux de la Biroul Regional pentru Europa al Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii. „Chiar și în Europa, există încă o mare proporţie a populaţiei care este expusă
unor niveluri care depășesc recomandările noastre orientative referitoare la calitatea aerului”. Nu
este ușor de estimat care este măsura exactă a prejudiciului adus sănătăţii noastre și mediului de
poluarea atmosferică. Există însă numeroase studii pornind de la diverse sectoare sau surse de
poluare.
Deși unele zone și ţări se pot confrunta cu un impact mai sever al acesteia asupra sănătăţii
umane sau a mediului, comparativ cu altele, poluarea atmosferică este o problemă globală. Faptul
că există curenţi de aer globali înseamnă că poluanţii atmosferici circulă în jurul lumii.

Aerosolii – sunt particule lichide sau solide aflate în suspensie în atmosferă. Se deosebesc de
moleculele de gaze în care se află în suspensie prin dimensiunile mult mai mari şi prin faptul că
au capacitatea de a împrăştia și difracta lumina (gazele o transmit sau o absorb).
Aeroslii cunt omniprezenţi în atmosferă, însă acumularea lor în exces poate duce la efecte
grave asupra sănătăţii umane. Din acest motiv, monitorizarea concentraţiei de aerosoli este
esenţială şi se face prin evaluarea următorilor parametri:
1. Coeficientul de împrăştiere (coeficient of haze – COH) – se determină prin filtrarea a 300
m liniari de aer și compararea densităţii optice a filtrului cu standarde. Se evalueză în special
aerosoli cu dimensiuni între 5-10 µm, iar valori > 6 sunt periculoase pentru sănătate;
2. Masa totală de particule în suspensie în aer (TSP) – cum se măsoară? Valori mai mari
de 60 µg/m3 sunt considerate periculoase;
 3. Particule inhalabile (IP) – cantitatea de particule ce au dimensiuni mai mici de 10 µm; se
măsoară tot în µg/m3 . IP=PM 10 + PM2.5=0.45 x TSP
4. Cantitatea totală de praf (TDF – total dustfall) – în g/m2 /lună – se măsoară prin cântărirea
cantităţii de praf ce se depune pe o suprafaţă dată timp de o lună. O valoare > de 7 g/m2 /lună este
considerată periculoasă pentru sănătatea umană.
Principalele tipuri de aerosoli:
- aerosolii marini
- praful
- produsii de combustie
- hidrocarburile poliaromatice (poliaromatic hydrocarbons PAHs)

Praful ca sursă de aerosoli

Cantitatea de aerosoli ce îşi are originea în praf este de 750 Tg aerosoli/an.
Aerosolii din praf apar ca urmare a procesului fizic de antrenarea a particulelor solide de pe
sol de către curenţii de aer. În mișcarea lor, particlulele se ciocnesc recisproc sau cu solul şi îsi
reduc dimensiunile. Compoziţia chimică a aerosulilor din prf reflectă strict locul lor de formare.
Ex: vântul ce bate dinstre Sahara (Harmattan) transportă nisip și praf din deşert până în zone
precum Cameroon
 Principiile de măsurare a aerosolilor :
Trebuie să menționăm existența a două perioade semnificative privind modul de realizare a
determinărilor, perioada înainte de anul 2000 şi perioada de după anul 2000. Preocupări mai
importante privind determinările particulelor din atmosferă sau dezvoltarea mai ales după 1960,
când s-a profitat de progresul tehnic și instrumental ce s-a dezvoltat rapid în domeniul
microelectronicii cu laser și tehnici informatice (de calculator), precum și metode fizice moderne,
mai ales în chimie analitică și microscopia electronică analitică.
După anul 2000 s-au obținut ȋmbunătățiri enorme ȋn ceea ce priveşte contoarele de particule
optice și analizoarele, dar şi tehnicile de spectroscopie cu laser. Noile filtre de aerosoli analitice
(fabricate din sticlă, polimer, fibră de carbon și în special policarbonat - filtrele "Nuclopore") au
fost dezvoltate foarte mult.
Analizoarele de aerosoli din domeniul chimic și mineralogic prezintă și ele o evoluție de
succes. Trebuie menționat faptul că preocupările ȋn domeniul protecției mediului a impus
introducerea de tehnici analitice moderne, care sunt rapide și suficient de sensibile şi care au făcut
posibil dezvoltarea unui domeniu nou și important privind măsurarea calitătii mediului, respectiv
măsurarea în timp real și identificarea de particule unice/individuale din atmosferă.
Tendințele actuale se referă la determinarea particulelor de aerosoli, constând din particule
mici sau chiar mai mici de 1 µm, ce vor reprezenta o mare importanță în viitorul apropiat, având
ȋn vedere impactul direct al acestoera asupra sănătății omului. Aceste particule sunt de o importanță
deosebită în analiza aerosolilor de dimensiuni nanometrice.
 3. PRINCIPIUL DE MASURARE A PRTICULELOR DIN AER

Tehnici de determinare a particulelor :

Pentru analiza impurităților din aer , este important să se aibă în vedere determinarea
următoarelor caracteristici:
 modul de prelevare a particulelor,
 concentrația, distribuția granulometrică,
 compoziția particulelor.
Ținând cont de modul de prelevare, cele mai multe tehnici de măsurare a particulelor de aerosol
se clasifică în două categorii:
● Prima măsurare se bazează pe colectarea de particule de aerosol pe un substrat, cum
ar fi un filtru, pentru analiza ulterioară în laborator (de obicei o locație mai îndepărtată);
● Cea de-a doua categorie, măsurarea in situ, măsurare a particulelor de aerosol care se
face în timp real. În mod tradițional, colectarea urmată de măsurătoare a fost 101 utilizată la
scară largă, datorită faptului că sunt utilizate o serie de tehnici analitice performante disponibile
în laborator.
Cu toate acestea, această abordare are un dezavantaj, și anume că particulele pot fi
modificate în timpul transportului dar modificate și în urma proceselor de colectare, iar
rezultatele măsurătorilor nu sunt imediat disponibile.
Pe de altă parte, tehnicile în timp real pot oferi măsurarea mult mai rapid la fața locului,
cu toate acestea ele pot oferi un grad mai redus de caracterizare a particulelor. Fâcând referire
la det
Fâcând referire la determinarea concentrațiilor de particule din aer, există două metode:
▪ Metoda gravimetrică – o pompă aspiră din aerul ambiental un debit constant, într-
un dispozitiv special unde particulele sunt separate în funcție de mărime; particulele filtrate
sunt apoi colectate pe un filtru special care apoi este cântărit; cântărirea are loc într-un mediu
controlat din punct de vedere al temperaturii și umidității; volumul total de aer aspirat se
cunoaște prin cântărirea și efectuarea diferenței de greutate a filtrului, dinainte și după
prelevare (se măsoară în µg/m3 );
▪ Metodele optice - fotometria este partea de optică în care se studiază intensitatea
surselor de radiații, precum și unele mărimi legate de această intensitate (fluxul luminos - Φ,
intensitate luminii împrăștiate, intensitatea luminii absorbite). Un exemplu de fotometrie este
fotometria solară sau altfel numită radiometria solară - radiometria este ştiinţa măsurării
luminii în orice porţiune a spectrului electromagnetic; în practică, termenul este uzual limitat
la măsurătorile luminii în domeniile IR, VIS şi UV folosind instrumente optice
 Exemple de instrumente de măsurare a particulelor :
Metodele de investigare a poluanților au fost materializate prin construirea unor game largi de
aparate, datorate în primul rând standardelor impuse de lege privind niveluri maxime ale emisiilor
poluante, dar și ca urmare a stadiului de dezvoltare al tehnologiilor de ardere nepoluante (curate)
din țările industrializate.
Dezvoltarea laserilor în sisteme de pulsuri au făcut posibilă realizarea unor noi generații de
sisteme care trimit în atmosferă pulsuri scurte de mare intensitate, determinând astfel o intensă
împrăștiere pe constituienți și permite recepția unor semnale retroîmprăștiate suficient de puternice
pentru a fi extrase din zgomotul de fond.
Fotometrele sunt compuse dintr-un sensor, care își modifică anumite proprietăți electrice sub
acțiunea iluminării, plasat într-un circuit electronic corespunzător pentru detectarea modificărilor
respective. În ceea ce privesc senzorii, cele mai întâlnite sunt fotodiodele și fotorezistențele.
Fotometre solare - măsoară radianța solară pentru determinarea coloanei totală de vapori de
apă, ozon și proprietăți ale aerosolilor; acesta având un senzor cu câmp vizual îngust care este
îndreptat către Soare; cele mai noi generații de fotometre solare sunt alcătuite pe lângă sistemul
optic corespunzător și fotodetector, de un dispozitiv de filtrare spectrală, o unitate de urmărire
automată a Soarelui și de un sistem de achiziție a datelor;
 Analizoare de particule – noile generații efectuează măsurări în timp real a fracțiilor
de aerosol; avantajul acestui aparat constă în faptul că modelul acestui fotometru combină
funcțiile unui fotometru cu un contor de particule optice.
Fascicolul de lumină este emis într-o cameră de măsură, în momentul în care proba de
aer este prezentă; lumina este reflectată pe particulele materiale și suma luminii difuze este
cuantificată și stocată.
Alte tipuri de analizoare - analizoare de tip Horiba – stabilesc gradul de poluare a
aerului și dețin un sistem de achiziție de date, de nivelul ppb pentru gaze și pulberi.

Fig. 3 Principiul de funcționare al analizorului de particule

Contoare de particule optice - măsoară dimensiunea particulelor şi detectarea

numărului de concentrații a luminii împrăştiate pe particule individuale; acestea au fost în mod
tradiţional utilizate pentru monitorizarea camerelor curate, dar mai recent s-a găsit aplicarea în
filtrul de testare, în monitorizare aerului din mediului extern, precum și studii de calitatea a
aerului din interior;
 Fig. 4 Fluxul ce trece printr-un contor de particule optice

Gravimetria – Masurarea Gravimetrica

Gravimetria este o metoda de precipitare sau volatizare bazata pe determinarea masei unei
substante cu compozitie cunoscuta, care este inrudita chimic cu analitul(element chimic)
Gravimetria cuprinde metodele de analiza cantitativă care, pentru determinarea unuia

sau a mai multor constituenţi dintr-o probă, utilizează separarea acestora (cu un reactiv specific)
sub forma de compuşi greu solubili (precipitate).

Metodele gravimetrice presupun succesiunea urmatoarelor operatii:

1. Pregatirea substantei pentru analiza si luarea probei
2. Aducerea probei in solutie
3. Precipitarea
 4. Filtrarea si spalarea precipitatelor
5. Uscarea si calcinarea precipitatelor
6. Cantarirea
7. Calcularea rezultatelor
Precipitatul se prelucrează în aşa fel încât :
- să fie pur;
- să fie adus la o formă stabilă de compoziţie bine definită;
- masa să rămână constantă.
Într-o determinare cantitativă, la separarea constituenţilor, se iau în vedere mai multe
condiţii:
 separarea să fie practic completă astfel încât cantitatea de constituent analizat rămasă în
soluţie să fie mai mică sau cel mult egală cu sensibilitatea balanţei;
 substanţa cântărită să posede o compoziţie bine definită şi să fie pură.
Un capitol separat al gravimetriei îl formează electrogravimetria care utilizează electroliza pentru
separarea constituentului analizat, ce este depus pe un electrod care se cântăreşte înainte şi după
electroliză.
A) Pregătirea substanţei pentru analiza şi luarea probelor
Analizele se execută cu cantităţi de substanţă mai mici sau mai mari, numite probe separate
din masa de material analizat. Analiza tehnică urmăreşte obţinerea unei probe care să reprezinte
cât se poate de exact compoziţia medie a masei de material analizat.
În primul caz, pregătirea substanţei pentru analiză constă în îndepărtarea impurităţilor
prin diverse mijloace, în al doilea caz se procedează la analiza materialului în starea existentă.
Precizia analizelor tehnice depinde în mare măsură de modul de colectare a probelor şi
de mărimea lor. Dacă materialele analizate sunt gaze, soluţii sau substanţe solide omogene
de granulaţie mică, luarea probei nu prezintă dificultăţi; condiţia care se pune este ca proba să
conţină o cantitate suficientă din componentul ce urmează să fie determinat. Luarea probelor
din materialele neomogene se face în aşa fel încât conţinutul lor să corespundă conţinutului
mediu al materialului şi în acest caz, se pune problema luării de probe medii. Prelucrarea
acestor materiale presupune în primul rând omogenizarea lor şi reducerea dimensiunilor
particulelor ce le alcătuiesc (prin sfărâmare , prin mojarare etc.).
Mărimea probei de analiză depinde de:
- compoziţia materialului analizat;
- conţinutul procentual al constituentului ce se determină;
- compoziţia şi structura precipitatului obţinut.
Cantitatea de precipitat obţinută trebuie să permită o filtrare rapidă, o eliminare cât
mai completă a impurităţilor prin spălare. Când se lucrează cu precipitate cristaline, mărimea
probei de analiză poate fi cu mult mai mare decât în cazul precipitatelor coloidale.
Pe o rondelă de hârtie de filtru cu diametrul de 7 cm se filtrează uşor o cantitate
corespunzătoare la 0.5000g precipitat cristalin (volum mic) iar pentru precipitate coloidale
(volum mare) acesta se reduce la 0.1000g forma cântărită.

b) Aducerea probelor în soluţie

Efectuarea unei analize chimice se poate realiza pe probe solide, lichide sau în stare de gaz,
utilizând metode adecvate. Cea mai mare parte dintre metodele de analiză necesită aducerea în
soluţie a probelor prin dizolvarea lor cu diverşi solvenţi. În determinările cantitative se cere ca
procedeul de aducere în soluţie a probelor să nu includă pierderi de material analizat şi să nu
introducă noi specii chimice, greu de îndepărtat. Aducerea în soluţie a probelor se face cu diverse
substanţe (în stare lichidă sau solidă) numite dizolvanţi (solvenţi) care se aleg în funcţie de
compoziţia şi structura materialelor ce se dizolvă având grijă ca excesul de dizolvant să nu
împiedice mersul ulterior al analizei. În practica analitică cuvântul „greu solubil” se referă la
insolubilitatea în apă. Utilizând diverşi agenţi de dizolvare (acizi, baze, complexanţi, topituri)
aproape toate substanţele pot fi aduse în soluţie. În mod obişnuit, dizolvarea este operaţia prin care
un material (element, substanţa compusă, aliaj, minereu) este solubilizat cu ajutorul unui dizolvant,
amestecuri de dizolvanţi lichizi, sau amestecuri de dizolvant reactiv, la temperaturi obişnuite sau
la temperaturi de fierbere a soluţiilor.
Prin dezagregare se înţelege, aducerea în soluţie a diverselor materiale greu solubile prin
topire cu diverşi fondanţi la temperatură ridicată. În aceste condiţii au loc procese chimice
profunde care transformă materialul respectiv într-un produs uşor solubil. Aducerea în soluţie a
substanţelor greu solubile în apă se poate realiza cu acizi, cu baze, cu agenţi de complexare.
Substanţele care nu sunt solubile în apă, acizi sau baze se aduc în soluţie prin topire cu ajutorul
fondanţilor la temperaturi ridicate.
Fondanţii sunt substanţe solide care amestecate intim cu proba şi încălzite până la topirea
amestecului, realizează mijloace mai energice de atacare, favorizând trecerea în soluţie a probei.
Fondanţii pot avea:
- caracter bazic (carbonatul de sodiu, carbonatul de potasiu, oxizi de sodiu şi de potasiu,
peroxizii alcalini, boraxul);
- caracter acid (acidul oxalic, sulfatul acid de potasiu, pirosulfatul de potasiu);
- caracter oxidant (peroxizii alcalini, azotatul de potasiu, cloratul de potasiu);
- caracter reducător (cărbunele, sulful, cianura de potasiu );
- caracter sulfurant (sulfurile metalelor alcaline şi de amoniu, polisulfurile metalelor
alcaline şi de amoniu)

c ) Precipitarea
Operaţia prin care constituentul analizat este trecut într-o formă greu solubilă (precipitat) în mediul
de reacţie se numeşte precipitare. Reactivii utilizaţi pentru obţinerea de precipitate sunt denumiţi
precipitanţi. Precipitatul poate fi un element, dar în majoritatea cazurilor este o substanţă compusă
(hidroxizi, săruri).
Precipitatele utilizate în analiza cantitativă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie practic insolubile;
- să corespundă unei anumite structuri morfologice, care să permită o filtrare rapidă şi o
spălare de impurităţi practic completă;

să posede sau să se transforme într-un produs cu o compoziţie bine definită, cu formula

cunoscută;
- prin calcinare sau uscare să capete o formă stabilă, de compoziţie cunoscută;
- conţinutul componentului analizat în precipitat trebuie să fie cât mai mic posibil, astfel
erorile ce intervin în determinare să devină neînsemnate.
În determinările gravimetrice se aleg acele precipitate, care în condiţii optime de lucru,
pot fi practic insolubile, adică precipitatele pentru care cantitatea dizolvată nu este mai mare
decât eroarea admisă la cântărire (sensibilitatea balanţei).

Pentru stabilirea condiţiilor optime de precipitare este necesar să se cunoască

echilibrele ce au loc în reacţia de precipitare şi modul cum aceste echilibre se deplasează, în
funcţie de diverşi factori ce le influenţează.
Solubilitatea unui precipitat este măsura cantităţii reacţiei de precipitare şi ea depinde
în primul rând de natura precipitatului, exprimată prin produsul de solubilitate, precum şi de
condiţiile de lucru (complexanţi, diverse săruri, procese redox, concentraţia ionilor hidroniu,
natura dizolvantului etc.).
Produsul de solubilitate (Ps) al unui electrolit este egal cu produsul concentraţiilor
ionilor componenţi în soluţie saturată. La o anumită temperatură, produsul de solubilitate are
o valoare constantă. O substanţă precipită atunci când produsul concentraţiilor ionilor săi este
mai mare sau cel mult egal cu produsul de solubilitate.
Solubilitatea substanţelor se poate exprima în mai multe moduri:
- solubilitatea în g/l de soluţie (Sg);
- solubilitatea în moli/litru de soluţie sau solubilitate molară (Sm);
Relaţia dintre solubilitatea molară şi solubilitatea în grame este:

unde: M = masa moleculară a substanţei.

După solubilitatea lor într-un anumit dizolvant, substanţele pot fi uşor solubile cu
solubilitate medie, greu solubile sau practic insolubile. Relaţia solubilitate – produs de
solubilitate în cazul în care în soluţii există numai ionii participanţi la formarea precipitatului
în raport stoechiometric, neexistând alte efecte secundare (agenţi de complexare, ioni străini
de ionii precipitatului, procese redox) se deduce în modul următor.
Solubilitatea precipitatelor depinde de produsul de solubilitate, creşte când valoarea
produsul de solubilitate creşte conform relaţiei stabilite. Precipitarea este cu atât mai
completă, la o anumită temperatură cu cât produsul de solubilitate al precipitatului este mai
mic. Deplasarea echilibrelor de precipitare spre formarea sau dizolvarea precipitatelor depinde
de starea celor două faze (faza solidă şi faza soluţie).
Factorii care influenţează solubilitatea precipitatelor prin modificarea activităţii fazei
solide sunt: temperatura, sistemul de cristalizare, gradul de hidratare, dimensiunea particulelor
precipitatului, adsorbţia diverşilor ioni la suprafaţa precipitatului, excesul de precipitant,
concentraţia ionilor de hidroniu, ionii străini, complexanţii, procesele redox, natura
dizolvantului etc.
Excesul de precipitant modifică solubilitatea precipitatelor prin influent ape care o
exercită asupra echilibrului de precipitare. Solubilitatea precipitatelor descreşte la adăugarea
de precipitat în exces, cu condiţia că în prezenţa excesului să nu se formeze produşii solubili
(complecşi etc.).
Influenţa dizolvantului asupra solubilităţii precipitatelor. Natura dizolvantului are o
influenţă deosebită asupra gradului de solubilizare a unui precipitat. Modificarea solubilităţii
unei substanţe în funcţie de natura dizolvantului este complexă şi de aceea se vor reţine numai
unele reguli de importanţă practică. Compuşii ionici sunt mai solubili în solvenţi cu caracter
polar (apa) şi mai greu solubili în solvenţi nepolari (solvenţi organici) iar precipitatele ionilor
cu reactivi organici au o solubilitate mai mare în dizolvanţi organici decât în apa.

5
d ) Filtrarea şi spălarea precipitatelor

Precipitatul format (faza solida) poate fi separate de restul soluţiei (faza lichidă) în
diferite moduri: filtrare, decantare, centrifugare etc. Filtrarea este operaţia prin care se
realizează separarea diferitelor faze cu ajutorul materialelor poroase, denumite filtre.
În gravimetrie prin operaţia de filtrare se separă cantitativ o fază solidă de faza lichidă.
Pentru a reduce timpul afectat acestei operaţii se acţionează asupra diverşilor factori în scopul
măririi vitezei de filtrare.
Factorii de care depinde viteza de filtrare sunt :
- aria filtrantă utilă;
- presiunea exercitată pe suprafaţă stratului filtrant;
- volumul şi densitatea fazei lichide;
- rezistenţa materialului filtrant;
- coeficientul de vâscozitate;
- temperatură;
- structura cristalină şi dimensiunile granulelor.
Precipitatele cristaline se filtrează mai uşor decât cele gelatinoase, ridicarea
temperaturii favorizează filtrarea prin micşorarea coeficientului de vâscozitate, viteza de
filtrare creşte dacă aria suprafeţei mesei filtrante este mai mare. Materialele din care se
confecţionează filtrele sunt: hârtia, porţelanul poros, sticla poroasă, azbestul. Hârtia din care
se fac filtrele utilizate în analiza cantitativă este prelucrată astfel încât să îndepărteze
substanţele minerale (carbonatul de calciu, oxizii de aluminiu şi de fier, silicea).
După dimensiunile porilor, hârtia de filtru poate fi:
- hârtia de filtru cu porii foarte mici, pentru filtrarea precipitatelor cristaline fine;
- hârtia de filtru cu porii de dimensiuni mijlocii, pentru precipitate cu granule de dimensiuni
medii;
- hârtia de filtru cu porii mari, pentru precipitate coloidale.
Creuzetele filtrante se folosesc în special la filtrarea precipitatelor care se cântăresc
după uscare la etuvă sau în vid, fără calcinare. Ele prezintă o masă filtrantă cu pori de diferite
dimensiuni şi se aleg în aşa fel încât mărimea porilor să corespundă dimensiunilor particulelor
precipitatelor.
Spălarea precipitatelor are drept scop îndepărtarea impurităţilor reţinute la suprafaţa
precipitatelor şi de către masa filtrantă. Impurităţile adsorbite sunt eliminate treptat din
precipitat în cursul spălării şi în felul acesta precipitatul se purifică.
Compoziţia lichidelor de spălare se alege în funcţie de solubilitatea şi structura
precipitatului. Precipitatele cristaline foarte greu solubile, se pot spăla cu apă distilată
fierbinte sau cu apă distilată rece; precipitatele coloidale sunt spălate cu soluţie de electroliţi
pentru favorizarea coagulării. Precipitatele cu solubilitate medie sunt spălate cu soluţii diluate
ce conţin în concentraţie mică reactivul de precipitare.
La spălarea precipitatelor se au în vedere o serie de reguli încât spălarea să realizeze
îndepărtarea impurităţilor:
- lichidele de spălare să nu folosească solvenţi sau soluţii care ar putea dizolva parţial
precipitatul;
- volumul total de lichid de spălare să fie în jur de 100 cm 3 , fracţionat în volume mici (20-
25 cm 3 ) repetând spălarea;
- volumul lichidului de spălare şi numărul de spălări depinde de solubilitatea şi de structura
morfologică a precipitatelor.
Se consideră o spălare corectă atunci când cantitatea de impurităţi rămasă în precipitat
este cel mult egală cu precizia la cântărire. Precipitatele ce se aduc la masă constantă numai

prin uscare, după spălare cu lichidul de spălare, se spălă de 2-3 ori cu alcool absolut şi apoi cu
eter, realizându-se astfel o uscare mai rapidă.

e ) Uscarea şi calcinarea

Precipitatele după ce sunt filtrate, se supun unor tratamente termice (uscare şi

calcinare) pentru a se obţine substanţe stabile cu o compoziţie chimică bine definită.
Prin uscarea şi calcinarea se realizează îndepărtarea prin volatilizare a urmelor de
solvenţi sau alţi produşi volatili şi transformări chimice cu eliminarea unor componenţi (apa,
amoniac etc.) pentru a se obţine o formă stabilă a precipitatului. Temperaturile de uscare şi
calcinare se aleg încât reziduu să posede o compoziţie chimică fixă, cu masă constantă.
Operaţia de uscare se poate efectua la temperaturi care variază între 20–400 0 C. Pentru
uscare se utilizează diferite tehnici: la temperatura obişnuită de lucru, în curent de aer uscat
sau în vid. Timpul de uscare depinde de natura precipitatului şi de cantitatea de precipitat.
Calcinarea se efectuează la temperaturi mai ridicate 400 – 1 200 0 C şi implică în unele cazuri
transformări chimice ale precipitatului.
Calcinarea se poate realiza în diferite moduri :
- calcinarea în creuzete de porţelan pe flacără sau în cuptor electric;
- calcinarea în creuzete utilizând manşoane speciale de protecţie;
- calcinarea în curent de gaz inert (azot ) sau în gaz reducător (hidrogen).
În funcţie de natura precipitatelor, temperatură şi durata calcinării diferă.
f ) Cântărirea
În analiza gravimetrică operaţia de cântărire se efectuează în diferite scopuri :
- pentru a determina masa probei luată în analiză;
- pentru a afla masa de substanţă obţinută în urma precipitării.
Cântărirea trebuie să fie exactă şi precisă. În acest scop sunt folosite balanţele
analitice. Balanţa este închisă într-o cutie cu pereţi de sticlă, pentru a fi ferită de praf.
Cântărirea se efectuează cu ajutorul unei serii de mase etalonate (greutăţi) care sunt păstrate
într-o cutie specială. Pentru masele de ordinul miligramelor şi zecimilor de miligram se
folosesc indicaţiile acului de pe scara gradată.
Balanţele analitice se caracterizează prin sensibilitate, precizie şi exactitate.
Sensibilitatea se exprimă prin numărul de diviziuni de pe scala cu care se deplasează acul
indicator la adăugarea pe unul dintre platane a unei sarcini de un miligram, sau prin numărul
de miligrame ce corespund unei diviziuni de pe scala gradată.
Precizia balanţei analitice reprezintă măsura gradului reproductibilităţii rezultatelor
obţinute la cântăriri succesive ale aceluiaşi obiect. Cu cât rezultatele cântăririlor repetate ale
unui obiect diferă mai puţin între ele, cu atât precizia balanţei este mai mare. Exactitatea
balanţei se caracterizează prin diferenţa dintre valoarea masei cântărite a unui obiect şi
valoarea ei adevărată. La citiri trebuie să se evite erorile de paralaxa, acul indicator să fie
privit normal, (perpendicular) pe scala, nu dintr-o parte.
g ) Calcularea rezultatelor

Analiza gravimetrică se finalizează prin calcularea cantităţii de component analizat, în

vederea determinării conţinutului procentual în componenţi al materialului analizat. Se cunosc
două posibilităţi de calcul: metoda indirectă şi metoda directă.
Metoda directă: substanţele solide obţinute în analiza gravimetrică au o compoziţie
cunoscută, ceea ce permite să se determine masa componentului analizat, cunoscând
cantitatea de substanţa solidă (forma cântărită) şi relaţia de masa existentă între componentul
7
analizat şi substanţa cântărită. Factorul f rămâne constant în situaţia în care şi forma cântărită
şi forma determinată rămân aceleaşi. Rezultatele analitice se exprimă de obicei în procente.
Procentul p% este calculat după relaţia:

unde A este masa probei luată în analiza.

Metoda indirectă: pentru determinarea componenţilor dintr-un amestec fără o separare
prealabilă, calcularea rezultatelor se reduce la alcătuirea şi rezolvarea unui sistem de ecuaţii.
Metoda indirectă conduce la rezultate mai puţin exacte decât metoda directă.

Principiul de masurare :
Aerul înconjurător este trecut printr-un orificiu de intrare de dimensiuni selective pentru
PM2,5, la un debit constant. Fracţia PM2,5 este colectată pe un filtru pentru o perioadă
cunoscută de aproximativ 24h. Masa particulelor PM2,5 este determinată prin cântărirea filtrului
în condiţii constante înainte şi după colectarea particulelor. PM10, conform definiţiei EPA
(Environmental Protection Agency, USA), sunt fracţia particulelor în suspensie, care trec printr-
un orificiu de dimensiuni selective, cu o eficienţă de ieşire de 50 % pentru un diametru
aerodinamic de 10 μm. PM2,5 sunt definite fracţia particulelor în suspensie, care trec printr-un
orificiu de dimensiuni selective, cu o eficienţă de ieşire de 50 % pentru un diametru aerodinamic
de 2,5 μm. PM2.5 sunt considerate indici ai particulelor fine (pentru că nu conţin decât puţine
particule grosiere), iar PM10 indicatori pentru particulele grosiere. Particulele ultrafine sunt
rezultatul nucleerii în faza gazoasă a speciilor respective pentru a forma specii în faza condensată
cu o presiune de echilibru a vaporilor scăzută.
Componentele sistemului de prelevare si schema functionala
Sistemul de prelevare pentru metoda de măsurare gravimetrică constă în următoarele elemente
ilustrate schematic în fig.1:

Aparatul LSV3 pentru determinarea particulelor în suspensie

Analizorul LSV3 serveşte la determinarea imisiei de particule (fracţiunile PM10, PM4.0,
PM2.5 şi PM1.0) în aerul înconjurător, principiul de determinarea a concentraţiei de prafului în
atmosferă fiind determinarea masei prin metoda gravitmetrică. Metoda este conformă cu
cerinţele Ordinului Guvernului nr. 592 din 25 iunie 2002, Anexa 5, precum şi cu legislaţia
internaţională şi este utilizată ca metodă de referinţă în tehnica măsurării particulelor în
suspensie.
Prin PM10 se înţelege masa particulelor în suspensie cu diametrul mai mic sau egal cu 10
μm. Analog şi pentru PM4.0, PM2.5 şi PM1.0 5.1.1. Principiul de funcţionare al analizorului
LSV3 Acest aparat serveşte la determinarea concentraţiei de particule, putând fi folosit atât
pentru măsurători în aer liber cât şi pentru măsurători în medii închise. Particulele reţinute pe
filtru, care poate fi din teflon, cuarţ, etc., pot fi analizate atât gravimetric, determinându-se astfel
valoarea concentraţiei acestora, cat şi din punct de vedere al compoziţiei, prin analize fizico-
chimice de laborator.
Principiul de funcţionare al aparatului este următorul: aerul este aspirat în aparat cu
ajutorul unei pompe de vacuum a cărei debit maxim este de 3 m3 /h. Gura de aspiraţie a
aparatului este prevăzută cu un dispozitiv în interiorul căruia se găseşte filtrul. Acest dispozitiv
permite doar trecerea particulelor sub un anumit diametru. Ulterior, aerul este refulat prin partea
inferioară a aparatului prin intermediul unui filtru pentru reţinerea particulelor abrazive de
carbon rezultate în urma funcţionării pompei. LVS3 este gestionat cu ajutorul unui
microprocesor electronic. Afişajul informaţiilor cu privire la parametrii de lucru ai aparatului şi
anume: debit nominal de lucru, volumul total de aer aspirat, timp de operare a aparatului,
posibilele întreruperi de curent, etc., se realizează pe un ecran digital cu cristale lichide. Acest
model poate fi operat în două moduri şi anume: - în aşa numitul “mod controlat” când valoarea
debitului de aspiraţie poate fi presetată de către operator la anumite valori 1.0, 1.6, 2.0 respectiv
2.3 (m3 /h sau m3 N/h); - în “mod necontrolat” când aparatul lucrează cu un debit maxim de
aproximativ 3.5 m3 /h. Abaterea microprocesorului în privinţa măsurării volumului de aer este
mai mică de 1%, în condiţii de mediu de lucru exterior. Pentru păstrarea datelor pe timp
îndelungat (pana la 2 ani) aparatul este prevăzut cu o baterie electrica. În cazul în care filtrul se
îmbâcseşte cu praf înainte de terminarea timpului de măsurare, aparatul se opreşte automat
pentru a evita suprasolicitarea pompei. Schema de principiu a aparatului este prezentată în figura
5.1.

Schema bloc a aparatului de masurare a particulelor din aer

4. Exemple de sisteme de masurare comerciale

GRAVIMAT SHC 502 - este un sistem mobil de măsură pentru cantitatea de praf aflată în gazele
din conducte şi coşuri, utilizând metoda determinării gravimetrice.

Determinarea cantităţii de praf prin utilizarea metodei gravimetrice, ce se bazează pe:

- extragerea unui anumit volum de gaz, într-un interval de timp bine precizat;
- măsurarea volumului de gaz extras;
- cântărirea ulterioară a cantităţii de praf reţinut.

3. Descrierea instrumentului
Generalităţi

Sistemul GRAVIMAT SHC 502 (fig. 9) este compus din următoarele componente:
- sonda de extracţie cu tub multi canal şi cap filtrant, tip GS5;
- trusă specială conţinând seturi de colectoare de praf:
- versiunea LC pentru cantităţi mici de praf;
- versiunea HC pentru cantităţi mari de praf;
- unitate de evaluare SHC-AE502;
- elemente de montaj (suport sondă, dispozitiv pentru fixare sondă).
Principiul de funcţionare

Măsurarea concentraţiei de praf se face prin:

- măsurarea volumului de gaz extras Q;
- cântărirea masei de praf m din filtru (valoare măsurată primară);
- temperatura gazului T;
- presiunea gazului p;
- umiditatea F, (valoare ptr. calculul în condiţii de referinţă);
- viteza gazului (necesară pentru controlul izocinetismului).

Mini contor de particule de praf BQ20 – determină rapid cantitatea de praf

Cu BQ20 se pot măsura fracțiunile de praf după standardele PM (Particulate matter) PM10 și PM2.5, în
același timp. În acest fel, BQ20 măsoară în aer cantitatea de particule de tip E și A și indică astfel partajările
de praf pe fiecare metru cub de aer, în mod numeric pe display-ul color. Indicatorul Barograph arată printr-
o diagramă colorată, concentrația de praf. Prin acest mod puteți oricând să dispuneți de valorile reale ale
concentrației de praf fin la fața locului. În afară de aceasta, aparatul vă indică prin alarmă acustică când
valoarea prafului a depășit valoarea normală.

Mini contorul de particule BQ20 – o unitate compactă de măsurare precisă a mediului

BQ20 dispune de un filet pentru trepied și este livrat cu un picior standard cât și o sursă de
alimentare care ajută folosirea instrumentului în cazul în care bateria nu e încărcată. Se pot astfel
salva în memoria instrumentului chiar și la o întrebuințare îndelungată până la 5.000 de valori.
Detalii tehnice
Pret:
 5. CONCLUZII
Poluarea aerului este o problemă deosebit de importantă deoarece poate afecta în primul
rând sănătatea umană
Particulele materiale reprezintă o categorie de poluanţi ai aerului care afectează în mare
măsură sănătatea umană. Acestea includ în compoziţia lor: nitraţi, sulfaţi, carbon organic, carbon
elementar, praf şi sare. Pot proveni din surse foarte diferite şi au o serie de proprietăţi morfologice,
chimice şi fizice specifice. Distribuţia particulelor în funcţie de dimensiunile lor reprezintă un
parametru important care la influenţează comportarea.
Deoarece sunt complexe şi laborioase, metodele gravimetrice sunt din ce in ce mai puţin folosite,
fiind înlocuite cu metodele volumetrice , metodele absorbţiometrice şi cele fizice de analiză, care
sunt mai rapide, dar mai puţin precise. Totuşi, metoda gravimetrica se foloseşte în continuare în
laboratoarele de metode standard de analiză, în scopul determinării preciziei tuturor metodelor
instituite.
Prezența în atmosferă a unor substanțe străine care exercită un efect nociv asupra mediului
înconjurător sau a sănătății umane indică o poluare a aerului. Din acest motiv calitatea aerului
atmosferic trebuie monitorizată prin intermediul unor indicatori care trebuie să se încadreze în
anumite limite conform normelor în vigoare

6. BIBLIOGRAFIE
1.Masurarea%20particulelor%20de%20praf%20din%20aer/imisii_-_pm10__pm2.5.pdf
2. Masurarea%20particulelor%20de%20praf%20din%20aer/st04-1.pdf
3. prezi.com. (2018). Măsurarea cantității de particule (praf) în aer. [online] Available at:
https://prezi.com/sbypd93rfvlj/masurarea-cantitatii-de-particule-praf-in-aer/
4.http://www.trotec-blog.com/ro/blog/trotec/mini-contor-de-particule-de-praf-bq20-
determina-rapid-cantitatea-de-praf/
5.Ciobotaru V., Socolescu A.M., Poluarea și protecția mediului, Editura Economică, 2008,
ISBN 978- 973-709-409-4
6. STAS 10195-75 – Puritatea Aerului, Determinarea pulberilor sedimentabile