Capitolul 1

OBIECTIVELE DEPOLUĂRII

Reabilitarea unei zone poluate implică readucerea concentraţiei unui anumit

element chimic considerat poluant, prezent în mediile fundamentale aer, apă şi
sol, la valoarea concentraţiei sale considerată ca naturală în aceste medii, valoare
care se presupune că este cunoscută.
În situaţia în care nu există în apropiere o aşezare umană, sau o altă „ţintă” care
să fie ameninţată de efectele acestei poluări, se poate pune chiar problema dacă
depoluarea este sau nu necesară.
Având în vedere costurile de regulă ridicate ale proceselor de depoluare, este
mai convenabil ca, înainte de conceperea unui sistem de tratare, să se evalueze
într-o primă etapă riscurile induse de prezenţa poluanţilor pentru sănătatea
omului şi pentru calitatea mediului înconjurător.
Concentraţia considerată „acceptabilă” pentru un anumit element poluant şi prin
urmare „pragul” ce trebuie atins prin depoluare, sunt noţiuni foarte discutate în
literatura recentă, atât în ţările europene cât şi în SUA.
Cele trei metode utilizate la ora actuală în mod curent pentru a stabili ceea ce
este „curat” sunt: evaluarea riscului sau potenţialului de vătămare a sănătăţii,
aplicarea normelor stabilite pentru apa potabilă şi limitele de detecţie analitică.
Fiecare metodă prezintă avantaje şi dezavantaje.
Înainte de a stabili pragul de depoluare ce trebuie atins, este necesar să se
cunoască concentraţia naturală a elementului considerat poluant, în mediul
analizat, în absenţa oricărei poluări.
Pentru multe substanţe, această concentraţie, normală, nu este uşor de stabilit,
dată fiind utilizarea intensă a unor produse chimice în scopuri industriale şi
agricole. Trebuie deci să se stabilească mai întâi starea naturală locală de
„încărcare” cu un anumit element chimic şi apoi aceasta să fie comparată cu cea
întâlnită în zona poluată.
Concentraţia naturală nu dă indicaţii asupra caracterului periculos al valorilor de
concentraţie măsurate. Se va conveni deci că această concentraţie naturală,

7
considerată normală, nu poate fi luată ca valoare prag pentru depoluare, din
raţiuni legate de tehnicile de măsurare şi mai ales din cauza costului.
O altă modalitate este aceea bazată pe stabilirea unor valori prag de concentraţii
maxime admisibile, sau valori ghid.
Aceste valori se stabilesc pe baza noţiunii de toxicitate pentru un anumit mediu
sau o anumită ţintă (umană, vegetală sau animală).
De exemplu, valorile prag ce trebuie atinse pentru depoluarea unei ape subterane
pot fi cele cuprinse în normele stabilite pentru alimentarea cu apă potabilă,
prezentate în tabelul 1 din Anexa 1. Se observă că aceste norme referitoare la
calitatea apei potabile, utilizate în Franţa şi statele CEE, nu sunt foarte precise în
ceea ce priveşte poluanţii organici. Mai detaliate sunt cele utilizate în Olanda şi
Germania (tabelele 2, 3 – Anexa 1).
Pe lângă acest criteriu al protecţiei, unele praguri de depoluare pot fi stabilite în
funcţie de utilizarea actuală sau viitoare a terenului. Este cazul valorilor prag
stabilite pentru depoluarea solurilor în Anglia şi Germania. Acestea se bazează
pe evaluarea riscului ce poate proveni din zona poluată. Un teren depoluat pe
baza unui studiu de risc va putea fi utilizat numai în scopuri care concordă cu
pragul de depoluare atins.
Pentru apele subterane trebuie să se evalueze caracteristicile şi scopul folosirii
viitoare a apei poluate, înainte de a se decide obiectivele depoluării. Dacă apa
urmează a fi utilizată pentru consum uman, nivelul de depoluare va fi apoi
stabilit pentru a reface calităţile de potabilitate. În alte cazuri este necesar ca apa
să fie adusă numai la condiţiile cerute pentru alte utilizări, de exemplu ca apă
industrială.
În general, normele de depoluare sunt stabilite pe baza unor criterii de sănătate,
dar ele ţin seama de costuri şi de posibilitatea atingerii valorilor prag impuse, ca
şi de limitele tehnice de detectare a unor elemente chimice prezente în apă.
Pentru substanţele considerate cancerigene, valorile impuse sunt egale cu zero.
Atunci când nu există reglementări – este cazul a numeroşi compuşi ce pot fi
prezenţi în apă, dar şi în sol - nivelul de depoluare ce trebuie atins este bazat pe
noţiunea de risc.
În consecinţă, o alternativă poate fi utilizarea factorilor de toxicitate, cum sunt
cei stabiliţi de EPA (Environmental Protection Agency) în SUA, prezentaţi în
tabelul 1.1, sau a unor valori de risc, legate de diferite ipoteze de expunere.
Astfel, pentru stabilirea standardelor de depoluare, datele disponibile asupra
toxicităţii hidrocarburilor pot fi combinate cu date şi ipoteze de expunere
potenţială a omului la acţiunea a diferite substanţe ce se pot găsi în apă, în sol
sau în alt mediu.

8
 Tabelul 1.1. Factori de toxicitate după EPA (SUA)
Substanţa Valoare de toxicitate Nivel de încredere Factor de incertitudine

-1 (a
Benzină CPF: 0,0017 (mg/kg/zi) Clasa C Nu este aplicabil
RfD: 0,2000 mg/kg/zi Slab 1000
JP-4 RfD: 0,0800 mg/kg/zi Slab 10 000
JP-5/ fuel RfD: 0,0200 mg/kg/zi Slab 10 000
Diesel
RfD: 0,0080 mg/kg/zi Slab 10 000

Sursa: US EPA (Enviromental Protection Agency)

CPF: factor de pantă cancerigenă RfD: doza de referinţă
(a
: După clasificarea EPA: Clasa C = posibil cancerigen pentru om

Pentru soluri şi sedimente, nivelele de depoluare stabilite de EPA pentru

produsele cancerigene reprezintă o concentraţie asociată unui risc de cancer de
-6
10 , în condiţiile unei expuneri continue, constante, pe tot parcursul vieţii.
Atunci când sunt prezenţi mai mulţi poluanţi, EPA determină nivele de
-4
depoluare, astfel ca riscul de cancer, cumulat, să nu depăşească 10 . Pentru
substanţe necancerigene nivelele de depoluare se stabilesc astfel încât ele să
reprezinte o concentraţie la care populaţia să poată fi expusă zilnic, pe tot
parcursul vieţii, fără efecte negative asupra sănătăţii. În cazul acviferelor, după
-4 -7
depoluare, riscul cumulat trebuie să fie cuprins între limitele 10 şi 10 . Dacă
apa subterană deversează într-o apă de suprafaţă, pragul de depoluare impus
trebuie să ţină seama de acest fapt.
Un exemplu de aplicare a metodei de evaluare a riscului pentru alegerea
tehnicilor de remediere a unei zone poluate este dată de Stephanatos şi Shuler
[116]. Indicatorii urmăriţi erau clorura de vinil, tricloretena şi trans 1-2
dicloretena. Dozele de expunere au fost calculate şi comparate cu dozele
acceptabile (Tabelul 1.2).
-3
Riscurile calculate pentru substanţele cancerigene au fost 10 , deci superioare
-4 -7
valorilor recomandate de 10 …10 .
Au fost examinate diferite alternative pentru acest caz de depoluare. Modelarea
-4
matematică a arătat că nivelul 10 putea fi atins într-o perioadă de 80 de ani prin
degradarea naturală a poluanţilor. Soluţia aleasă a fost aceea corespunzătoare
variantei nr. 6, presupunând aşteptarea unei atenuări naturale a penei de poluare,
urmată ulterior de pomparea apei şi tratarea acesteia la suprafaţă. Simularea a
-6
stabilit că ar fi necesară o perioadă de 45 de ani pentru atingerea nivelului 10 ,
cu costuri acceptabile.

9
 Tabelul 1.2. Indici de toxicitate a indicatorilor, concentraţii acceptabile
şi alternative pentru reabilitare [116].
Indici cantitativi relevanţi de toxicitate pentru anumiţi compuşi indicatori
Compus Oral AIS Oral AIC CPF- Inhalaţie CPF- Oral
mg/kg/zi mg/kg/zi 1/(mg/kg/zi) 1/(mg/kg/zi)
1.2-trans-Dicloretan 2.72E-01 1.00E-02 NA NA
Tricloretan NA NA 1-30E-02 1.10E-02
Clorura de vinil NA NA 3.00E-01 2.30E+00

Alternative de remediere a pânzei freatice

Alternativa Prag de Durata acţiunii de Costul operatiei la
remediere remediere momentul efectuarii Obsevatii
propus (ani) (milioane)
1.Atenuare naturală 10-4 80 $1.1
2.Atenuare naturală 10-6 120 $1.8
3.Extragerea apei subterane;
Air Stripping; 10-4 15 $5.2
Descărcare in râuri
4.Extragerea apei subterane;
Air Stripping; 10-5 20 $6.5
Descărcare in râuri
5.Extragerea apei subterane;
Air Stripping; 10-6 30 $7.8
Descărcare in râuri
6.Atenuare naturală urmată de Alternativă
10-6 45 $2.6
extragerea apei subterane recomandată

Cerinţe relevante pentru apa subterană (toate concentraţiile sunt in mg/l, dacă nu se specifica altfel)
Concentraţia Nivelul acceptabil U.S. EPA Admisie acceptabilă
Compus maximă in apa pentru apă potabilă Consulant pt sănătate cronica(l)
subterana (expunere adult pe (mg/kg/zi)
termen lung)
Clorura de vinil 0.69 0.002 (a) 0.000015 (2) NA
1.1- Dicloretan 0.05 0.007 (a) 0.00024 (2) 0.009
3.5 (3)
1.1- Dicloretan 0.06 4.2-4.2* NA 1.2
trans-1.2-Dicloretan 7.6 3.3** 3.5 (3) 0.01(5)
1.1.1-Tricloretan 0.15 0.2 (a) 125 (3) 0.54
22 (2)
1.3-Diclorpropan 0.011 0.087 NA N/A
Tricloretan 11.0 0.005 (a) 0.0028 (2) NA
Acroleina 0.11 0.54 N/a N/A
Toluen 0.03 10.8** 10.8 (4) 0.3
Clorbenzen 0.004 30** 30 (3) 0.027
Cloretan 0.03 N/A N/A N/A
Clorură de metilen 0.04 0.005** 0.005 (2) 0.06
Cloroform 0.06 0.1 (a) N/A 0.01
1.2-Dicloretan 0.02 0.005 (a) 2.6 (3) NA
0.00095 (2)
Tetraclorură de carbon 0.008 0.005 (a) 0.25 (3) NA
0.003 (2)
1.2-Diclorpropan 0.008 0.00056 (2) 0.00056 (2) N/A
Tetracloretan 0.01 0.0007** 6.8 (3) NA
CPF Factor de risc cancerigen
(a) după norme U.S. EPA
NA Nu este aplicabil (Not Applicable)
N/A Date insuficiente pentru a stabili un criteriu
* Bazate pe „admisia acceptabilă cronică” şi/sau „admisia acceptabilă subcronică”
(AIC – Acceptable Intake Chronic; AIS - Acceptable Intake Subchronic)
** După foruri consultative in domeniul sănătăţii
(1) Expunere zilnică acceptabilă U.S. EPA 1986
(2) Dupa referinte ale forurilor consultative in domeniul sănătăţii – concentratii potential cancerigene, bazate pe risc de 10-6
(3) Dupa consultantul US EPA, pentru expunerea pe termen lung a unui adult de 70 kg
(4) Dupa consultantul US EPA, pentru expunerea unui adult de 70 kg, pe toata durata vietii

10
10
Reţinerea acestei variante a fost însă posibilă în acest caz prin alimentarea cu
apă potabilă dintr-o resursă suplimentară existentă. În Anexa 1 se dau
elementele de calcul al riscului şi nivelului de depoluare.
Un alt exemplu de aplicare a evaluării riscului pentru determinarea nivelului ce
trebuie atins prin depoluare în cazul unei pânze de apă subterană poluată cu
benzen, este prezentat de Bennet (1991). Trebuie de asemenea citat articolul lui
Rosenblatt [108], care prezintă o metodă de evaluare a eficacităţii unei depoluări
pe cale biologică.
În sfârşit trebuie semnalat că limitele de detectare analitică a poluanţilor sunt
uneori utilizate ca valori prag de depoluare, atunci când nu există alte
reglementări, sau în cazul când criteriile bazate pe sănătate indică valori
inferioare acestor limite. De exemplu, după criteriile EPA, concentraţia de PCB
-6
în apă, echivalentă unui risc de cancer de 10 , este de circa 0,005 ppm, în timp
ce limita de determinare analitică prin metoda recomandată de EPA este 0,0065
ppm. Costurile necesare pentru depoluarea până la limita de detecţie pot să nu
fie justificate, în situaţii când reducerea riscurilor este minimă sau
nesemnificativă.
Acestor criterii li se adaugă fezabilitatea tehnică sau limitările de tehnologie [63]
(Kinzelbach, 1991), care influenţează pe cele precedente. Este necesar ca, pentru
eliminarea unui sau unor poluanţi într-o perioadă rezonabilă de timp, să existe o
tehnică adecvată, în condiţii de rentabilitate, care să justifice cheltuielile impuse
de atingerea unui anumit prag de depoluare. În unele cazuri, este posibil ca
găsirea unui alt acvifer exploatabil să fie mai economică decât reabilitarea celui
contaminat.

11
11
 Capitolul 2

PRINCIPII TEORETICE REFERITOARE LA

PROPAGAREA POLUANŢILOR

2.1. Apariţia şi propagarea poluării în sol şi subsol

Atunci când un poluant este deversat pe suprafaţa solului, sau în subsol la mică
adâncime, principala forţă care acţionează asupra deplasării produsului este cea
gravitaţională. Dacă solul este poros şi permeabil, produsul se va deplasa în jos,
pe direcţia verticală, cu o oarecare extindere laterală, controlată de porozitate şi
permeabilitate. Viteza de deplasare va depinde de viscozitatea produsului şi de
porozitatea şi permeabilitatea solului.
Pe traseul parcurs către acvifer, poluantul poate fi adsorbit pe particulele solide,
vaporizat, biodegradat sau, într-o mai mică măsură, hidrolizat, oxidat sau redus
chimic. Acesta poate fi chiar oprit dacă întâlneşte o barieră impermeabilă.
Adsorbţia pe granulele solide depinde atât de poluant cât şi de matricea solului.
Solubilitatea, coeficientul de partiţie octanol-apă (Kow) şi structura moleculară a
poluantului sunt, de asemenea, factori importanţi care intervin în procesul de
adsorbţie. În general, componentul se adsoarbe cu atât mai puţin cu cât el este
mai solubil. Coeficientul de partiţie octanol-apă reprezintă distribuţia unui
compus chimic între fazele apă şi octanol în contact, în condiţii de echilibru. Cu
cât coeficientul de partiţie octanol / apă este mai mare, cu atât procesul de
adsorbţie este mai puternic.
Structura moleculară este legată de polaritate şi de talia moleculei, ambele
intervenind în procesul de adsorbţie, mai ales atunci când poluantul atinge pânza
freatică. Suprafaţa de contact, dată de granulometria rocii, ca şi conţinutul în
materie organică a solului, sunt de asemenea factori care măresc posibilitatea
adsorbţiei poluanţilor.
Cantitatea de sol necesară pentru adsorbţia totală a unui poluant deversat
depinde de porozitatea solului şi de capacitatea de adsorbţie a compusului.
Produsul adsorbit în sol nu va constitui un pericol pentru pânza freatică, cu
excepţia cazului când se desoarbe. Partea solubilă în apă, din contra, va continua
să se infiltreze şi va acţiona ca o sursă continuă de poluare.
Poluanţii volatili pot şi ei să traverseze zona nesaturată şi să atingă pânza
freatică. O parte a poluantului va rămâne însă în zona nesaturată, motiv pentru
care, în cadrul operaţiunilor de depoluare, este necesar să se acţioneze atât

12
12
pentru remedierea acviferului (zonei saturate cu apă), cât şi a zonei de deasupra,
care altfel rămâne o sursă potenţială de poluare a apei subterane.
Produsele organice întâlnite în zona nesaturată pot fi diferite de cele originale,
deversate iniţial la suprafaţă, ca urmare a transformărilor care au loc prin diverse
procese.
Odată ce a fost localizată în sol, poluarea poate fi tratată prin diferite metode:
excavarea solului, tratamentul termic, spălarea solului, extragerea vaporilor,
striparea cu aer, biodegradarea.
Din momentul în care poluantul a atins acviferul, în funcţie de densitatea sa,
poate să plutească pe apa subterană, şi/sau să penetreze la partea de jos a
stratului, şi/sau să se dizolve parţial în apă. Metoda de eliminare a poluantului va
fi aleasă în funcţie de proprietăţile substanţelor contaminante, de caracteristicile
terenului şi de parametrii caracteristici ai acviferului.

2.2. Proprietăţi principale ale poluanţilor

Înainte de conceperea unui sistem de tratare pentru un acvifer, este recomandabil

să fie evaluate principalele proprietăţi fizice şi chimice ale poluanţilor care îl
contaminează. Principalele caracteristici ale acestora sunt solubilitatea,
densitatea, coeficientul octanol/apă şi constanta lui Henry.
· Solubilitatea – reprezintă cantitatea maximă dintr-un compus
chimic care se poate dizolva în apă, la o anumită temperatură. Pentru
majoritatea compuşilor organici, solubilitatea la temperatură normală este
cuprinsă între 1 şi 100 000 ppm. Compuşii cu solubilitate foarte mare sunt uşor
transportaţi de apa freatică; ei se adsorb puţin pe granulele de rocă din sol şi sunt
mai uşor biodegradabili. In tabelul 2.1 sunt prezentate valorile solubilităţii în apă
pentru 50 de compuşi organici, frecvent întâlniţi ca poluanţi ai solului şi apelor
freatice.
· Greutatea specifică relativă, în raport cu apa la 4ºC, dă indicaţia
dacă poluantul va pluti pe suprafaţa apei sau va penetra în baza acviferului.
Tabelul 2.2 prezintă valorile greutăţii specifice pentru cei 50 de compuşi
reţinuţi.
· Coeficientul de repartiţie octanol / apă – Kow - este definit ca un
raport între concentraţia posibilă a compusului în faza octanol şi concentraţia sa
-3 7
în apă. Ca ordin de mărime, valorile se pot înscrie între limitele 10 …10 .
Produsele chimice caracterizate prin valori mici, Kow < 10, sunt considerate ca
substanţe hidrofile, ele fiind mai solubile în apă; pentru coeficienţi Kow mai
mari, produsele sunt hidrofobe, solubile în hidrocarburi.

13
13
Acest parametru poate fi legat de solubilitatea în apă şi de efectul de
bioconcentrare, dar este utilizat mai ales pentru aprecierea adsorbţiei în sol sau
sedimente. In asociere cu conţinutul în materie organică a solului, valorile Kow
permit estimarea cantităţii de produs ce poate fi adsorbită în rocă şi, prin aceasta,
factorul de întârziere pentru mişcarea poluantului către acvifer.
În fapt, pentru un poluant (organic) dat, coeficientul de repartiţie octanol / apă,
Kow , permite evaluarea unui coeficient de repartizare a acestuia între apă şi un
suport ideal, constituit 100% din carbon organic, după formula propusă de Van
der Meijden (1986):
log K oc = 0,989 log K ow - 0,346 ,
(2.1)
în care Kow este adimensional, iar Koc este exprimat în l/Kg.
Cunoscând Koc şi conţinutul în carbon organic al solului considerat, foc (această
valoare fiind considerată ca egală cu 58% din conţinutul în material organic
existent în sol), este posibil să se determine un coeficient, Kd, de repartiţie între
sol şi apă, a poluantului luat în discuţie:

14
14
 K d = f oc K oc (2.2)
Cunoscând valoarea Kd, se poate calcula un factor de întârziere Rd, ca raport
între viteza de curgere a apei subterane vw şi viteza de transfer a poluantului, vi:
vw r
Rd = =1 K d (2.3)
vi + e w

unde: r - este densitatea relativă a solului

e w - (fracţia de) porozitate saturată (ex. 0,4).

Cu alte cuvinte, se poate scrie că raportul între viteza de transfer a poluantului şi

viteza de curgere a apei este :
vi ew 1
= = . (2.4)
v w e w + f oc K oc r Rd

Pentru cele 50 de produse organice posibil poluante, în tabelul 2.3. se prezintă

valorile determinate pentru coeficientul de repartiţie Kow.
Aceste proprietăţi fizico-chimice dau indicaţii asupra repartizării probabile,
preferenţiale, a poluantului în apă şi în sol. Pentru conceperea unui sistem de
tratare a poluării este însă necesar să se cunoască şi alţi parametri, cum sunt cei
care caracterizează aptitudinile de stripare (constanta lui Henry), adsorbţia pe
cărbune activ sau capacitatea de biodegradare.

15
15
Tabelul 2.1.- Solubilitatea a cincizeci de Tabelul 2.2.- Greutatea specifică relativă
compuşi organici [102] pentru cincizeci de compuşi organici [102]

Greutatea specifică relativă pentru compuşi organici

Nr. Compus chimic Greutate
a
Crt. specifică
1 Acenaftenă 1.069 (95˚/95˚)
2 Acetonă .791
3 Aroclor 1254 1.5(25˚)
4 Benzen .879
5 Benzo(a)pirenă 1.35(25˚)
6 Benzo(g, h, i)pirilenă NA
7 Acid benzoic 1.316(28˚/4˚)
8 Bromodiclormetan 2.006(15˚/4˚)
9 Bromoform 2.903(15˚)
10 Tetraclorură de carbon 1.594
11 Clorobenzen 1.106
12 Cloroetan .903(10˚)
13 Cloroform 1.49(20˚C lichid)
14 2- Clorofenol 1.241(18.2˚/15˚)
15 p-Diclorobenzen (1,4) 1.458(21˚)
16 1,1-Dicloroetan 1.176
17 1,2-Dicloroetan 1.253
18 1,1-Dicloroetilenă 1.250(15˚)
19 cis-1,2-Dicloroetilenă 1.27(25˚C lichid)
20 trans-1,2-Dicloroetilenă 1.27(25˚C lichid)
21 Acid 2,4 Diclorofenoxiacetic 1.255
22 Dimetilftalat 1.189(25˚/25˚)
23 2,6-Dinitrotoluen 1.283(111˚)
24 1,4-Dioxan 1.034
25 Etilbenzen .867
26 bis(2-Etilhexil)ftalat .9843
27 Heptaclor 1.57
28 Hexaclorbenzen 2.044
29 Hexacloroetan 2.09
30 2-Hexanon .815(18˚/4˚)
31 Izoforon .921(25˚)
32 Clorura de metilen 1.366
33 Metiletilcetonă .805
34 Metilnaftalină 1.025(14˚/4˚)
35 Metil terţ- Butil eter .731
36 Naftalină 1.141
37 Nitrobenzen 1.203
38 Pentaclorofenol 1.978(22˚)
39 Fenol 1.071(25˚/4˚)
40 1,1, 2,2-Tetracloroetan 1.600
41 Tetracloroetilenă 1.631(15˚/4˚)
42 Tetrahidrofuran .888(21˚/4˚)
43 Toluen .866
44 1, 2, 4-Triclorobenzen 1.446(26˚)
45 1, 1, 1-Tricloretan 1.346(15˚/4˚)
46 1, 1, 2-Tricloroetan 1.441(25.5˚/4˚)
47 Tricloretilenă 1.466(20˚/20˚)
48 2, 4, 6-Triclorofenol 1.490(75˚/4˚)
49 Clorura de vinil .908(25˚/25˚)
50 O-xilen .880
a
Greutatea specifica a compusului la 20˚C raportata la apa la 4˚C
(20˚/4˚), cu excepţia cazurilor unde se specifica altfel
NA=Not Available

15
15
Solubilitatea pentru anumiţi compuşi organici
Nr. Compus chimic Solubilitate
Crt. (mg/l)
1 Acenaftenă 3.42
6
2 Acetonă 1 x 10
-2
3 Aroclor 1254 1.2 x 10
3
4 Benzen 1.75 x 10
-3
5 Benzo(a)pirenă 1.2 x 10
-4
6 Benzo(g, h, i)pirilenă 7 x 10
-4
7 Acid benzoic 7 x 10
3
8 Bromodiclormetan 4.4 x 10
3
9 Bromoform 3.01 x 10
2
10 Tetraclorură de carbon 7.57 x 10
2
11 Clorobenzen 4.66 x 10
3
12 Cloroetan 5.74 x 10
3
13 Cloroform 8.2 x 10
4
14 2- Clorofenol 2.9 x 10
1
15 p-Diclorobenzen (1,4) 7.9 x 10
3
16 1,1-Dicloroetan 5.5 x 10
3
17 1,2-Dicloroetan 8.52 x 10
3
18 1,1-Dicloroetilenă 2.25 x 10
3
19 cis-1,2-Dicloroetilenă 3.5 x 10
3
20 trans-1,2-Dicloroetilenă 6.3 x 10
2
21 Acid 2,4 Diclorofenoxiacetic 6.2 x 10
3
22 Dimetilftalat 4.32 x 10
3
23 2,6-Dinitrotoluen 1.32 x 10
5
24 1,4-Dioxan 4.31 x 10
2
25 Etilbenzen 1.52 x 10
-1
26 bis(2-Etilhexil)ftalat 2.85 x 10
-1
27 Heptaclor 1.8 x 10
-3
28 Hexaclorbenzen 6 x 10
1
29 Hexacloroetan 5 x 10
4
30 2-Hexanon 1.4 x 10
4
31 Izoforon 1.2 x 10
4
32 Clorură de metilen 2 x 10
5
33 Metiletilcetonă 2.68 x 10
1
34 Metilnaftalină 2.54 x 10
35 Metil terţ- Butil eter 4.8
1
36 Naftalină 3.2 x 10
3
37 Nitrobenzen 1.9 x 10
1
38 Pentaclorofenol 1.4 x 10
4
39 Fenol 9.3 x 10
3
40 1,1, 2,2-Tetracloroetan 2.9 x 10
2
41 Tetracloroetilenă 1.5 x 10
-1
42 Tetrahidrofuran 3 x 10
2
43 Toluen 5.35 x10
1
44 1, 2, 4-Triclorobenzen 3 x 10
3
45 1, 1, 1-Tricloretan 1.5 x 10
3
46 1, 1, 2-Tricloroetan 4.5 x 10
3
47 Tricloretilenă 1.1 x 10
2
48 2, 4, 6-Triclorofenol 8 x 10
3
49 Clorura de vinil 2.67 x 10
2
50 O-xilen 1.75 x 10

16
16
Tabelul 2.3. Coeficienţii de repartiţie Tabelul 2.4. Constanta lui Henry pentru
octanol/apă pentru cincizeci de compuşi cincizeci de compuşi organici [102]
organici [102]

Constantele legii lui Henry pentru compuşi organici

specifici
Nr. Compus chimic HA*
Crt.
1 Acenaftena 5.1
2 Acetona 0
3 Aroclor 1254 150
4 Benzen 230
5 Benzo(a)pirena .1
6 Benzo(g, h, i)pirilena 0
7 Acid benzoic 0
8 Bromodiclormetan 127
9 Bromoform 35
10 Tetraclorura de carbon 1282
11 Clorobenzen 145
12 Cloroetan 34
13 Cloroform 171
14 2- Clorofenol 0.93
15 p-Diclorobenzen (1,4) 104
16 1,1-Dicloroetan 240
17 1,2-Dicloroetan 51
18 1,1-Dicloroetilena 1841
19 cis-1,2-Dicloroetilena 160
20 trans-1,2-Dicloroetilena 429
21 Acid 2,4 Diclorofenoxiacetic 10
22 Dimetilftalat 0
23 2,6-Dinitrotoluen .2
24 1,4-Dioxan .6
25 Etilbenzen 359
26 bis(2-Etilhexil)ftalat 0
27 Heptaclor 46
28 Hexaclorbenzen 37.8
29 Hexacloroetan 138
30 2-Hexanon 1.6
31 Izoforon .3
32 Clorura de metilen 89
33 Metiletilcetona 1.16
34 Metilnaftalina 3.2
35 Metil terţ- Butil eter 196
36 Naftalina 20
37 Nitrobenzen 1.2
38 Pentaclorofenol 0.15
39 Fenol 0.017
40 1,1, 2,2-Tetracloroetan 21
41 Tetracloroetilena 1035
42 Tetrahidrofuran 2
43 Toluen 17
44 1, 2, 4-Triclorobenzen 128
45 1, 1, 1-Tricloretan 390
46 1, 1, 2-Tricloroetan 41
47 Tricloretilena 544
48 2, 4, 6-Triclorofenol .2
49 Clorura de vinil 355000
50 O-xilen 266
*
la temperatura apei de 68˚F

17
17
 Coeficientul octanol / apa, Kow, pentru compuşi
organici specifici
Nr. Compus chimic Kow
Crt.
4
1 Acenaftena 1.0 x 10
1
2 Acetona 6 x 10
-6
3 Aroclor 1254 1.07 x 10
2
4 Benzen 1.3 x 10
6
5 Benzo(a)pirena 1.15 x 10
6
6 Benzo(g, h, i)pirilena 3.24 x 10
1
7 Acid benzoic 7.4 x 10
1
8 Bromodiclormetan 7.6 x 10
2
9 Bromoform 2.5 x 10
2
10 Tetraclorura de carbon 4.4 x 10
2
11 Clorobenzen 6.9 x 10
1
12 Cloroetan 3.5 x 10
1
13 Cloroform 9.3 x 10
1
14 2- Clorofenol 1.5 x 10
3
15 p-Diclorobenzen (1,4) 3.6 x 10
1
16 1,1-Dicloroetan 6.2 x 10
1
17 1,2-Dicloroetan 3.0 x 10
1
18 1,1-Dicloroetilena 6.9 x 10
19 cis-1,2-Dicloroetilena 5.0
20 trans-1,2-Dicloroetilena 3.0
2
21 Acid 2,4 Diclorofenoxiacetic 6.5 x 10
2
22 Dimetilftalat 1.3 x 10
2
23 2,6-Dinitrotoluen 10 x 10
24 1,4-Dioxan 1.02
3
25 Etilbenzen 1.4 x 10
3
26 bis(2-Etilhexil)ftalat 9.5 x 10
4
27 Heptaclor 2.51 x 10
5
28 Hexaclorbenzen 1.7 x 10
4
29 Hexacloroetan 3.98 x 10
1
30 2-Hexanon 2.5 x 10
1
31 Izoforon 5.0 x 10
1
32 Clorura de metilen 1.9 x 10
33 Metiletilcetona 1.8
4
34 Metilnaftalina 1.3 x 10
35 Metil terţ- Butil eter NA
3
36 Naftalina 2.8 x 10
1
37 Nitrobenzen 7.1 x 10
5
38 Pentaclorofenol 1.0 x 10
1
39 Fenol 2.9x 10
2
40 1,1, 2,2-Tetracloroetan 2.5 x 10
2
41 Tetracloroetilena 3.9 x 10
42 Tetrahidrofuran 6.6
2
43 Toluen 1.3 x 10
4
44 1, 2, 4-Triclorobenzen 2.0 x 10
2
45 1, 1, 1-Tricloretan 3.2 x 10
2
46 1, 1, 2-Tricloroetan 2.9 x 10
2
47 Tricloretilena 2.4 x 10
1
48 2, 4, 6-Triclorofenol 7.4 x 10
1
49 Clorura de vinil 2.4 x 10
2
50 O-xilen 8.9 x 10
NA=Not Available

18
18
Tabelul 2.5. Capacitatea de adsorbţie pentru Tabelul 2.6. Biodegradabilitatea a cincizeci de
cincizeci de compuşi organici [102]. compuşi organici [102].

Reducerea sau potenţialul de biodegradare pentru

compuşi organici specifici
Aprecierea
Nr. Compus organic posib. de
Crt. biodegradare
1 Acenaftena D
2 Acetona D
3 Aroclor 1254 P, D
4 Benzen D
5 Benzo(a)pirena P, D
6 Benzo(g, h, i)pirilena P, D
7 Acid benzoic D
8 Bromodiclormetan P, D
9 Bromoform P, D
10 Tetraclorura de carbon P, D
11 Clorobenzen D
12 Cloroetan D
13 Cloroform P, D
14 2- Clorofenol D
15 p-Diclorobenzen (1,4) P, D
16 1,1-Dicloroetan P, D
17 1,2-Dicloroetan P, D
18 1,1-Dicloroetilena P, D
19 cis-1,2-Dicloroetilena P, D
20 trans-1,2-Dicloroetilena P, D
21 Acid 2,4 Diclorofenoxiacetic D
22 Dimetilftalat D
23 2,6-Dinitrotoluen D, P
24 1,4-Dioxan P, R
25 Etilbenzen D
26 bis(2-Etilhexil)ftalat P, D
27 Heptaclor P, R
28 Hexaclorbenzen P, R
29 Hexacloroetan D
30 2-Hexanon D
31 Izoforon D
32 Clorura de metilen D
33 Metiletilcetona D
34 Metilnaftalina D
35 Metil terţ- Butil eter NA
36 Naftalina D
37 Nitrobenzen D
38 Pentaclorofenol P, D
39 Fenol D
40 1,1, 2,2-Tetracloroetan P, D
41 Tetracloroetilena P, D
42 Tetrahidrofuran D
43 Toluen D
44 1, 2, 4-Triclorobenzen P, D
45 1, 1, 1-Tricloretan P, D
46 1, 1, 2-Tricloroetan P, D
47 Tricloretilena P, D
48 2, 4, 6-Triclorofenol D
49 Clorura de vinil P, D
50 O-xilen D
D=Degrad bil; R=Recalcitrant
a t; NA=Not Available
P=Persiste

19
19
Capacitatea de adsorbţie pentru compuşi organici specifici
Nr. Compus organic Capacitatea de
Crt adsorbţie (mg
compus/g carbon
la 500 ppb)
1 Acenaftena 155
2 Acetona 43
3 Aroclor 1254 NA
4 Benzen 80
5 Benzo(a)pirena 24.8
6 Benzo(g, h, i)pirilena 8.3
7 Acid benzoic 40(pH=3)
8 Bromodiclormetan 5
9 Bromoform 13.6
10 Tetraclorura de carbon 6.2
11 Clorobenzen 45
12 Cloroetan 0.3
13 Cloroform 1.6
14 2- Clorofenol 38
15 p-Diclorobenzen (1,4) 87,3
16 1,1-Dicloroetan 1.2
17 1,2-Dicloroetan 2
18 1,1-Dicloroetilena 3.4
19 cis-1,2-Dicloroetilena 9
20 trans-1,2-Dicloroetilena 2.2
21 Acid 2,4 Diclorofenoxiacetic NA
22 Dimetilftalat 91.2
23 2,6-Dinitrotoluen 116
24 1,4-Dioxan 0.5-1.0
25 Etilbenzen 18
26 bis(2-Etilhexil)ftalat 3995
27 Heptaclor 631.5
28 Hexaclorbenzen 42
29 Hexacloroetan 74.2
30 2-Hexanon <13
31 Izoforon 24.4
32 Clorura de metilen 0.8
33 Metiletilcetona 94
34 Metilnaftalina 15.0
35 Metil terţ- Butil eter 6.5
36 Naftalina 5.6
37 Nitrobenzen 50.5
38 Pentaclorofenol 100
39 Fenol 161
40 1,1, 2,2-Tetracloroetan 8.2
41 Tetracloroetilena 34.5
42 Tetrahidrofuran <0.5
43 Toluen 50
44 1, 2, 4-Triclorobenzen 126.6
45 1, 1, 1-Tricloretan 2
46 1, 1, 2-Tricloroetan 3.7
47 Tricloretilena 18.2
48 2, 4, 6-Triclorofenol 179(pH=3)
49 Clorura de vinil URME
50 O-xilen 75

NA=Not Available

20
20
 · Constanta lui Henry
În general, pentru soluţii neideale, legea lui Henry stabileşte că presiunea
parţială a unui compus din aer, la echilibru, deasupra interfeţei aer-apă, este
proporţională cu concentraţia acestui compus în apă:

18
18
 P A = H AY A (2.5)
unde : PA –este presiunea parţială a unui compus
din lichid, în echilibru cu gazul (bar);
HA – constanta lui Henry, bar;
YA – fracţia molară a compusului în gaz, mol/mol.
Deci această lege, referitoare la solubilitate, exprimă repartizarea unui compus
între aer şi apă, aceste două faze fiind aflate la echilibru.
Se constată că, în general, cu cât constanta lui Henry este mai mare (valori
>160), cu atât compusul este mai volatil şi el poate fi mai uşor eliminat din
soluţie prin procedee de aerare (sau „venting”). Tabelul 2.4 cuprinde valorile
constantei lui Henry pentru cei 50 de compuşi chimici luaţi în discuţie.

· Capacitatea de adsorbţie pe cărbune activ

Cărbunele activ are o capacitate variabilă de adsorbţie pentru produşii organici.
Astfel compuşii cu greutate moleculară mică şi cei polari nu sunt bine reţinuţi.
Pentru evaluarea capacităţii de adsorbţie a unor substanţe organice pot fi
utilizate „izotermele de adsorbţie”, ceea ce permite estimarea masei de cărbune
activ necesar a fi folosită, implicit evaluarea costului procesului. Valorile
referitoare la capacitatea de adsorbţie pe cărbune a celor 50 de compuşi organici
poluanţi sunt prezentate în tabelul 2.5.

· Capacitatea de biodegradare
Biodegradarea compuşilor organici se poate produce în condiţii aerobe sau
anaerobe, în funcţie de structura moleculară şi de condiţiile mediului în care are
loc procesul. În funcţie de potenţialul de biodegradare, compuşii chimici pot fi
clasificaţi în degradabili, care pot fi degradaţi relativ uşor, în condiţii de aerare
obişnuite, persistenţi, care pot fi degradaţi biologic, dar în perioade foarte
îndelungate, şi recalcitranţi, pentru care procesul de biodegradare nu poate fi
luat în discuţie (tab. 2.6).
Alte proprietăţi ale diferitelor categorii de poluanţi sunt prezentate în Anexa 2.

19
19
 2.3. Noţiuni de hidraulică – legi care guvernează curgerea în acvifer

Evoluţia viitoare şi transportul poluanţilor pe sau în apa freatică, ca şi punerea în

aplicare a unor procedee de depoluare, depind de curgerea apei în acvifer, de
mobilitatea şi modul de repartizare a poluanţilor între diferitele medii cu care
aceştia vin în contact.
Se vor aminti în continuare, pe scurt, principalele ecuaţii care caracterizează
hidraulica acviferelor şi care descriu prin urmare şi deplasarea poluanţilor.

2.3.1. Legea lui Darcy

3
Se defineşte debitul unitar U ca fiind debitul Q, exprimat în m /s, care
traversează o unitate de secţiune A, perpendiculară pe direcţia de curgere, în
mediul saturat cu apă, într-o unitate de timp, exprimat în secunde:
U=
Q (2.6) şi deoarece Q=K (2.7)
.A.i
A U m/s = K m/s (2.8)
i
rezultă că
în care: K – este coeficientul de permeabilitate (m/s);
i – gradientul hidraulic.
Permeabilitatea este un parametru care depinde atât de proprietăţile
mediului poros (rocii) cât şi fluidului, sau fluidelor, care circulă prin acesta,
conform relaţiei:
krg
K= (2.9)
m
unde: k – este permeabilitatea absolută a mediului,
2
funcţie numai de matrice (m )
3
ρ – densitatea apei (kg/m )
2
g – acceleraţia gravitaţională (m/s )
2
µ - viscozitatea fluidului (N s/m )
Observaţie: Trebuie menţionat aici că, spre deosebire de hidraulica
zăcămintelor de hidrocarburi, unde se lucrează cu permeabilitatea k (exprimată
2
în m , D sau mD), în hidrogeologie se defineşte un coeficient de permeabilitate,
K, exprimat în m/s, conform ecuaţiei 2.9, numit după caz şi coeficient de filtraţie
sau de infiltraţie.
Dacă densitatea apei variază, legea lui Darcy poate fi scrisă sub forma utilizată
şi în exploatarea zăcămintelor de petrol:

20
20
 k
U= (Ñp + rgz) (2.10)
m
în care : Ñp - reprezintă gradientul de presiune;
z - vectorul unitar vertical.

2.3.2. Ecuaţia de continuitate şi parametri hidraulici ai acviferului

Ecuaţia de continuitate este expresia matematică a legii conservării masei.
Pentru curgerea printr-un element de volum din acvifer ales arbitrar, aceasta
presupune conservarea volumului de apă: deci volumul de apă care pătrunde în
acest element prin partea amonte, trebuie să fie egal cu suma dintre volumul de
apă ce rămâne înmagazinat în element şi cel care îl părăseşte prin partea aval.
În condiţii naturale, orice acvifer se găseşte în stare de echilibru hidrodinamic.
Pomparea apei dintr-un puţ modifică acest echilibru şi provoacă o rabatare
(denivelare) a suprafeţei pânzei freatice.
Se disting două zone ale acestei suprafeţe deformate : zona de captare şi zona de
influenţă a pompării.
Zona de influenţă este zona în care nivelul pânzei este influenţat, deci
rabatat, ca urmare a extragerii apei cu un anumit debit. Ea cuprinde zona de
captare, dar se poate extinde şi în afara acesteia.
Zona de captare este acea parte a zonei de influenţă în care ansamblul
liniilor de curent este dirijat convergent către puţul sau forajul din care se
pompează, deci din care apa ajunge în puţ şi este captată (figura 2.1). Este
cuprinsă în aria de alimentare a forajului, care se prelungeşte în amonte până la
limita sistemului.
Dimensiunile conului de denivelare, ale zonei de influenţă şi celei de captare pot
varia foarte mult în funcţie de debitul pompat şi de caracteristicile acviferului.

Relaţiile matematice ce caracterizează curgerea apei subterane către

puţurile de captare au fost stabilite de Theiss, considerând un acvifer captiv
nelimitat, cu acoperiş şi culcuş impermeabil (figura 2.2).

21
21
 Legea propusă de Theiss poate fi
scrisă astfel:
Q
'
s = W (u) , (2.11)
4pT
unde:
s’ – este denivelarea măsurată în
piezometru;
W(u) – funcţia exponenţial integrală
descrescătoare care caracterizează puţul
(valori tabelate);
Q – debitul de pompare constant, în
3
m /s;
2
T – transmisivitatea,în m
 2
l
S (2.12)
u=
4Tt
cu:
S – coeficient de înmagazinare,
adimensional;
t – timpul scurs de la începerea
pompării, în secunde;
Figura 2.1. Influenţa unei pompări l – distanţa de la piezometru la axul
asupra liniilor de curent puţului de pompare, în metri.

Pentru un timp de pompare îndelungat, sau pentru distanţe l reduse, se poate

utiliza relaţia de aproximare propusă de Jacob:
Q 2,25Tt
'
s = ln 2 . (2.13)
4pT l S
Determinarea parametrilor transmisivitate şi coeficient de înmagazinare se face
prin interpretarea unor teste de pompare.
Dacă problema se pune invers, se observă că este indispensabilă cunoaşterea
parametrilor acviferului pentru determinarea denivelării realizate la o anumită
distanţă dată, faţă de un puţ din care se pompează la debit constant, aceasta fiind
necesară la dimensionarea sistemului de depoluare prin „pompare – tratare”.
Figura 2.2. Caracteristicile hidraulice ale unui puţ de pompare [32].

22
 2.4. Curgerea aerului prin mediul poros
Reamintim aici ecuaţiile care guvernează curgerea aerului prin mediul poros.
Cunoaşterea modului de deplasare a aerului prin sol este importantă pentru unele
aplicaţii în depoluare, cum ar fi, mai ales, realizarea unui sistem de extracţie sub
vid („venting”), pentru eliminarea poluanţilor organici volatili.
Se poate demonstra că forma generală a legii lui Darcy, scrisă sub forma (2.10),
este aplicabilă şi pentru curgerea aerului. Forţa asociată gradienţilor de presiune
este în general mult mai mare decât cea dată de gravitaţie, astfel încât poate fi
utilizată sub forma aproximativă
k
U =- Ñp, (2.14)
m
formă care este însă exactă pentru curgere orizontală şi poate fi acceptată pentru
curgerea aerului prin mediul poros-permeabil.
Dacă deplasarea este izotermă, se poate aplica legea lui Mariotte:
p0
p=r . (2.15)
r0
unde: p – este presiunea absolută;
p0 – presiunea absolută la o stare de referinţă;
ρ0 – densitatea la starea de referinţă.
Ecuaţia de continuitate se va reduce la
¶p k
m = Ñ( p Ñp) . (2.16)
¶t m
Pentru unele aplicaţii şi mai ales în sistemele de extracţie a vaporilor, ecuaţia
(2.16) poate fi liniarizată considerând că presiunea este egală cu presiunea
atmosferică, la care se adaugă o uşoară variaţie
p = patm + p * , cu p* ≤ patm .
În aceste condiţii, viscozitatea vaporilor este aproximativ constantă şi, dacă şi
permeabilitatea absolută este constantă, ecuaţia (2.16) poate fi redusă la forma
*
mm ¶p 2 *
=Ñ p . (2.17)
kpatm ¶t

Aceasta sugerează că răspunsul presiunii la un puţ de extracţie poate fi estimat

(după Charbeneau) [33], printr-o formă echivalentă ecuaţiei lui Jacob:
Q 2,25kpatm t
p* = ln , (2.18)

23
23
 2
4pb(k / m r mm
)
în care: b – este grosimea acviferului;
m – porozitatea rocii colectoare.

24
24
Ecuaţia (2.18) poate fi utilizată pentru evaluarea caracteristicilor unui sistem de
extracţie sub vid a vaporilor unor poluanţi organici volatili [57].

2.5. Caracterizarea şi localizarea poluării

Caracteristicile chimice ale poluanţilor, mecanismele de transport, contextul

hidrogeologic, sunt factori determinanţi ai fenomenului de poluare, a căror
cunoaştere este strict necesară înainte de întreprinderea oricărei acţiuni de
reabilitare a unei zone poluate. Primul pas într-o asemenea operaţie este
definirea hidrogeologiei locale şi a extinderii zonei poluate.
· Una dintre „cheile” oricărei activităţi de depoluare o constituie
caracterizarea precisă a sistemului de curgere a apei subterane, ceea ce
presupune determinarea permeabilităţii, coeficientului de înmagazinare,
gradientului hidraulic şi grosimii acviferului în zona contaminată.
În figura 2.3 este schematizată intrarea în acvifer a unui poluant deversat
accidental la suprafaţă, solubil sau parţial solubil în apă, care traversează zona
nesaturată înainte de a atinge pânza freatică, unde „norul” (sau pana) de poluare
continuă apoi să se
deplaseze în direcţia de
curgere a curentului
subteran.
Istoricul poluării
este indispensabil pentru a
stabili localizarea şi
extinderea acesteia,
tipurile poluanţilor şi
cantitatea lor, respectiv
masa sau volumul
compuşilor chimici puşi în
circulaţie, suprafaţa totală
afectată de infiltraţie şi
modul în care poluarea se
 Figura 2.3. Propagarea poluării într-un acvifer. propagă în adâncime. În
mod curent se analizează
eşantioane prelevate din
sol, din subsolul nesaturat şi din pânza freatică, prin sondaje sau piezometre;
metodele geofizice, bazate pe rezistivitate, ca şi analiza unor probe de gaze din
subsol, permit o delimitare mai precisă a „penei” de poluare.
Dacă poluarea este veche, aceste informaţii nu sunt uşor de obţinut; în acest caz
este necesar să se încerce reconstituirea cantităţii de poluant pierdută iniţial la
suprafaţă, pe baza concentraţiilor întâlnite şi măsurate în zona delimitată.
În lipsa acestor date, definirea defectuoasă a sursei de poluare, a cantităţilor
pierdute şi zonei contaminate, constituie cea mai frecventă cauză a erorilor în
conceperea sistemelor de depoluare a acviferului.
· Toate cunoştinţele astfel acumulate trebuie să fie legate de o
distribuţie spaţială posibilă a poluanţilor. Proprietăţile acestora influenţează
deplasarea „norului” poluant, astfel că toţi poluanţii trebuie să fie analizaţi.
Costul analizelor poate fi redus dacă se pot identifica anumiţi indicatori chimici,
care să pună în evidenţă componenţii cei mai mobili şi cei mai persistenţi.
Concentraţia relativă măsurată pe eşantioane va depinde de poziţia punctului de
prelevare: cu cât el va fi mai depărtat de locul unde poluantul a fost deversat, cu
atât dispersia şi degradarea vor fi mai importante. Sunt necesare puncte de
prelevare în număr suficient de mare, pentru obţinerea unei imagini cât mai
exacte a „penei” de poluare. Concentraţiile obţinute în urma analizelor vor fi
raportate pe hărţi pentru punerea în evidenţă a repartizării spaţiale a zonei
poluate.
Pornind de la aceste hărţi şi de la interpretarea testelor de pompare, care permit
determinarea proprietăţilor acviferului, este posibilă prevederea modului de
migrare şi stabilirea amplasamentelor optime pentru puţurile de pompare a apei
poluate sau pentru cele de injecţie.
· Modelarea matematică a curgerii curentului subteran şi a
transportului poluantului este indispensabilă pentru punerea în aplicare şi
controlul operaţiilor de depoluare, mai ales atunci când metodele de remediere
se bazează şi pe componente hidraulice [64]:
- depoluare prin metode pur hidraulice: pompare – tratare;
- depoluare a zonei nesaturate prin ventilarea solului;
- depoluarea biologică in-situ;
- combinarea unor metode pentru închidere hidraulică şi
geotehnică.

v Depoluarea hidraulică
Modelele hidraulice dispersive şi geochimice permit calcularea traiectoriei şi
timpului de sosire a poluantului. Există numeroase modele matematice de acest
tip, fiecare societate având de obicei un model propriu (ceea ce de altfel pune şi
problema validării acestora).
De exemplu, programul SESAME (Simulation des écoulements de soluté dans
les aquifères), realizat de BRGM, este utilizat pentru studiul migrării bi sau
tridimensionale a substanţelor dizolvate prin acvifer. Acesta calculează vitezele
în lungul liniilor de curent, pornind de la o hartă piezometrică stabilită prin
modelare hidrodinamică. Substanţa dizolvată este reprezentată prin particule de
masă cunoscută. Dispersia longitudinală şi transversală, ca şi difuzia moleculară,
sunt determinate pe baza unor funcţii aleatoare. Sursa trasorului poate fi
instantanee sau continuă, iar regimul hidraulic simulat poate fi permanent sau
pseudo-tranzitoriu ( succesiune de stări staţionare).
Programul permite determinarea repartiţiei spaţiale a concentraţiilor în timp,
evoluţia concentraţiilor în puncte stabilite, bilanţul substanţelor dizolvate, ca şi
poziţia frontului de poluare, la diferite momente de timp (figura 2.4).

v Depoluarea zonei nesaturate prin ventilarea solului

Pe baza unor ipoteze simplificatoare, curgerea aerului prin zona nesaturată poate
fi modelată pornind de la aceleaşi metode care rezolvă curgerea apei prin
acvifer.

v Depoluarea biologică in-situ

Presupune injectarea unor nutrienţi, al căror transport în pânza freatică trebuie
modelat din punct de vedere hidraulic, în mod analog transportului poluanţilor
prin acvifer.

Trebuie insistat asupra faptului că lucrările de decontaminare pot fi

reduse, în costuri şi timp, iar reuşita lor poate fi mai sigură, atunci când
diagnosticul poluării şi studiile prealabile au fost bine fundamentate ştiinţific.
Figura 2.4. Prevederea evoluţiei propagării unui poluant prin programul de calcul SESAME
(document BRGM)
 Capitolul 3

CRITERII PENTRU ALEGEREA UNEI METODE DE DEPOLUARE

După ce terenul poluat a fost bine caracterizat din punct de vedere hidrogeologic şi
al concentraţiei poluanţilor, pot fi alese alternativele posibil a fi puse în practică
pentru depoluarea solului şi acviferului.
Tehnologia reţinută va depinde de tipul poluantului (mineral sau organic, solubil
în apă sau nu, dens sau uşor, degradabil sau nu etc.), de caracteristicile terenului,
în special permeabilitate şi transmisivitate, şi de localizarea poluantului în raport
cu nivelul pânzei freatice – dizolvat, flotant pe suprafaţa apei sau situat la baza
acviferului.
Uneori poate fi necesară combinarea mai multor tehnologii, în situaţii cum sunt:
- prezenţa unui amestec de produse;
- prezenţa poluanţilor în faze diferite (adsorbiţi, dizolvaţi, gazoşi);
- prezenţa unor heterogeneităţi în subsol (permeabilităţi alternante, mici şi
mari);
- prezenţa unor zone cu concentraţii foarte diferite;
- prezenţa poluanţilor atât în zone saturate cât şi nesaturate.

În funcţie de situaţie, poate fi necesar să se combine un sistem de pompare urmat

de tratarea apei la suprafaţă, cu tehnici in-situ – biodegradare, „venting” în sol, „air
sparging” în apa freatică, sau „écrémage” al produsului flotant – astfel încât să se
realizeze depoluarea simultană a pânzei subterane şi a zonei nesaturate de deasupra
nivelului acesteia.

In general, pentru remedierea unei zone poluate se pune problema discutării mai
multor variante care realizează sau concură la realizarea depoluării până la limita
vizată:
 Inchiderea sau izolarea zonei poluate pentru evitarea propagării poluării –
poate fi realizată prin bariere hidraulice, pereţi etanşi, tranşee. Nu vom insista
teoretic asupra acestor tehnici în această lucrare, care are ca scop prezentarea
unor tehnologii de depoluare. Izolarea zonei poluate nu elimină poluarea, dar
permite extragerea ulterioară a poluantului cu mai multă eficienţă, mai rapid şi
mai simplu.
Extragerea apei poluate prin pompare – cunoscută sub denumirea „pump and
treat” este de fapt cea mai veche metodă de depoluare. Se aplică pentru
extragerea poluanţilor dizolvaţi în apă, deci compuşi organici dizolvaţi,
compuşi minerali sau metale grele. Apa pompată poate fi evacuată către o staţie
de epurare, dacă aceasta există, sau poate fi tratată la suprafaţă şi apoi fie
evacuată (eventual într-un râu), fie reinjectată în acvifer.
Extragerea poluantului flotant – „écrémage” – se aplică de obicei numai
pentru recuperarea hidrocarburilor care plutesc pe suprafaţa apei subterane şi
este urmată de tratarea efluentului la suprafaţă.
Metode bazate pe introducerea de aer, care au scopul de a favoriza trecerea
poluanţilor volatili în fază de vapori – sunt cunoscute sub numele de „venting”
pentru zona nesaturată, „striping in-situ” sau „air sparging” pentru eliminarea
poluanţilor volatili din apa freatică, deci caracteristice pentru hidrocarburi
volatile. Pot fi aplicate in-situ sau la suprafaţă, pentru solul excavat sau apa
pompată.
Metode biologice – pot fi, şi ele, utilizate la suprafaţă, pentru tratarea apei
pompate sau solului excavat, ori aplicate in-situ, fie pentru tratarea zonei
nesaturate, fie a acviferului.

Trebuie precizat că în această lucrare se vor descrie numai tehnicile operaţionale,

care au fost deja utilizate cu rezultate favorabile, în depoluarea unor platforme
contaminate cu diverşi compuşi nocivi. În acest domeniu tehnologiile de operare
sunt evolutive, numeroase cercetări fiind încă în curs, în faza de laborator sau
aplicate la scara pilot de şantier.

Alegerea tehnologiei sau combinaţiei de tehnologii care trebuie puse în aplicare

pentru atingerea pragurilor de depoluare impuse este specifică fiecărei situaţii, care
este unică şi trebuie analizată în detaliu.
Unele criterii generale au fost totuşi puse în evidenţă pe baze statistice, în funcţie
de experienţa acumulată, şi sunt prezentate în tabelul 3.1, care dă o matrice de
elemente necesare pentru alegerea metodei optime de depoluare a solurilor şi
apelor subterane. Prudenţa însă este necesară în alegerea metodei, deoarece pot
exista numeroase limitări din punct de vedere geologic sau al caracteristicilor
poluanţilor.
 Tabelul 3.1. Ghid ajutător pentru alegerea unei metode adecvate
de depoluare a solului şi acviferelor [63].
Perete etans
Acoperire etanşă
TEHNOLOGIA
Etansare in culcuşul acviferului
Excavare si transport pt. tratare pe platformă amenajată
Excavare si tratare termica
Excavare cu tratare chimica
Excavare si spălare sol
Excavare si tratare biologica
Metode hidraulice in situ
Venting in situ (aerare sol)
In situ chimic
In situ spălare sol
In situ electrocinetic
In situ
CRITERII biologic
In situ
termic
1. POLUANT
1.1. anorganic ( metale grele, cianuri) : - ++ ++ ++ ++ - + + - - - + + + - -
imobile
- ++ ++ ++ + - + - - ++ - + - ++ - -
mobile
1.2. organic
- volatil + + - - - - - - ++ ++ - - - + ++
- putin adsorbabil + + + - ++ - + - ++ + - + - + +
- puternic adsorbabil, biodegradabil (ex. + + + ++ ++ + + ++ - + - + - ++ +
benzen)
- puternic adsorbabil, nonbiodegradabil + + + - ++ - + - - - - + - - +
(ex.PCB, pesticide)
- flotant (ρ< ρ apa) (ex.ulei mineral) + + - + ++ + - - + + - - - - ++
- mai greu decat apa (ρ> ρ apa) + + + - + - + - + + - - - - +
(ex clorinate)
2. GEOLOGIE
2.1. roci mobile, neconsolidate
2.1.1. k≤10-5 m/s - nesaturate - ++ - ++ ++ ++ ++ ++ + + - ++ + - ++
- saturate ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ - - - + + - -
2.1.2. k>10-5 m/s - nesaturate - ++ - ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ + + + + ++
- saturate ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ + + + ++ ++ -
2.2. roci consolidate - nesaturate - ++ - - - - - - + + + - - - +
- saturate + ++ - - - - - - + - + - - + -
2.3. foarte heterogene - nesaturate - ++ - ++ ++ ++ ++ ++ - + - - - + +
- saturate ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ + - - - - + -

3. POLUARE
3.1. văzută în plan - de mare întindere - - - - - - - - ++ ++ - - - + -
- extinsă pe supr. relativ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++
mică
3.2. repartitie pe verticală - de mare + + - - - - - - ++ + + - - ++ -
adancime
- de suprafata ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++

4. CERINTE
4.1. poluare reziduală redusă - - - ++ ++ ++ ++ ++ + ++ - - - - -
4.2. durată scurtă pentru operaţiile de ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ - + + + - - +
reabilitare
4.3. aplicarea unei soluţii eficiente şi - - - ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ - ++ ++ ++ ++
durabile
4.4. posibilitate de control a măsurilor de + + + ++ ++ ++ ++ ++ + + + + + + +
monitorizare a depoluării
5. STADIUL POSIBILITATILOR xxx xxx x xxx xxx xx xxx xxx xxx xxx xx xx xx xxx xx
TEHNICE DE APLICARE
x: cercetare de laborator - necorespunzator
xx pilot + corespunde cu anumite condiţii
xxx exploatare ++ corespunde bine, recomandbil, dacă şi alte condiţii sunt îndeplinite

30
30
 Capitolul 4

METODE HIDRAULICE DE DEPOLUARE

4.1. Metode bazate pe pomparea apei subterane

4.1.1. Pomparea poluanţilor dizolvaţi

Metoda de depoluare cea mai utilizată constă în punerea în aplicare a unui

sistem de pompare – tratare (pump and treat): apa poluată este extrasă prin
puţuri, după care este tratată la suprafaţă prin stripare cu aer, adsorbţie pe
cărbune activ, tratament biologic sau alte metode specifice (de exemplu pentru
metale grele sau nitraţi). Această tehnică poate avea eficacitate foarte bună, dar
este în general costisitoare şi presupune perioade îndelungate pentru atingerea
parametrilor impuşi.
Proiectarea sistemului de pompare nu poate fi efectuată decât pe baza unor bune
cunoştinţe hidrogeologice, deoarece implantarea unuia sau mai multor puţuri de
pompare va modifica nivelul pânzei freatice şi direcţia de curgere. Succesul
depinde de definirea corectă a conului de influenţă şi a zonei de captare pentru
fiecare pompaj.
Numărul de puţuri, amplasarea acestora şi debitul de pompare sunt elementele
cele mai importante pentru proiectarea procesului. Aceşti parametri pot fi
determinaţi fie prin soluţii analitice, fie pe baza unor programe de simulare, cum
ar fi MARTHE, utilizat de BRGM pentru calculul hidrodinamic al curgerii, sau
ARCHE, pus la punct de M. Sauter [113], care permite stabilirea debitului de
pompare.
Modelarea influenţei unei pompări poate fi obsevată în exemplul prezentat în
figura 4.1 [72].
Unul dintre primii factori ce trebuie determinaţi este debitul de pompare necesar
pentru stoparea şi eventual inversarea deplasării poluantului, care depinde în
ultimă instanţă şi de cantitatea totală de apă care intră în zona poluată. Un alt
factor de care trebuie să se ţină seama este viteza cu care se doreşte realizarea
depoluării: cu cât se pompează mai mult, denivelarea va fi mai mare, iar
poluantul va fi recuperat mai rapid.

31
31
 Figura 4.1. Modelarea curgerii către un puţ de pompare.

Zona de captare a unui puţ este schematizată în figura 4.2:

Figura 4.2. Schematizarea zonei

de captare a unui puţ.

Lăţimea zonei de captare (în m) este dată de relaţia:

Q (4.1)
B = Kbi
unde:
3
Q –este debitul de apă pompat din puţ, m /s;
b – grosimea acviferului, m;
i – gradientul hidraulic;
K – coeficientul de permeabilitate, m/s.

32
32
 Raza de acţiune a puţului x0 este distanţa de la puţ la punctul de stagnare, care
reprezintă limita zonei de captare către avalul hidraulic:
 Q
x0 = (4.2)
2p kbi
Amplasarea puţurilor şi debitul de pompare trebuie astfel alese încât întregul
volum de apă poluată să fie înglobat în zona de captare, deci zona de captare să
cuprindă întregul „nor” de poluare. Pot fi utilizate două sau mai multe puţuri,
dar trebuie evitată trecerea poluanţilor printre zonele de captare a două puţuri
alăturate. Distanţa dintre puţuri este deci un parametru la fel de important ca şi
debitul, fiind influenţată de acesta.

Metodele bazate pe pompare permit să fie controlată deplasarea poluării, în

special realizarea unor bariere hidraulice prin alinierea mai multor puţuri, sau a
unor bariere fizice plasate perpendicular pe direcţia de curgere.
Distanţa maximă între două puţuri alăturate, din care se extrage acelaşi debit
constant de apă Q, plasate pe linii de curent paralele, trebuie să fie
a = Q /(pbKi) (4.3)
Atunci când direcţia de curgere nu este foarte bine cunoscută, este necesar să se
supradimensioneze zona de captare, astfel încât să existe certitudinea înglobării
întregii zone poluate.

4.1.2. Reinjectarea apei tratate

Evacuarea apei tratate poate, de asemenea, să afecteze curgerea prin acvifer.
Există două situaţii tip, prezentate în figurile 4.3.a şi 4.3.b, pentru reinjectarea
apei după tratare: în amonte sau în aval faţă de punctul de pompare.
Atunci când apa este reinjectată în aval, ea poate să ajungă din nou în puţul de
pompare, dacă distanţa dintre punctul de pompare şi cel de injecţie este prea
mică (fig. 4.4). Se poate defini o distanţă critică pentru evitarea acestui fenomen:

acritic = 2Q /(pbKi) . (4.4)

Puţurile trebuie să fie perforate pe toată înălţimea zonei poluate. Utilizarea mai
multor puţuri de pompare poate duce la apariţia unor zone de stagnare, unde apa
circulă cu dificultate şi, în consecinţă, durata depoluării creşte.
Este necesar în acest caz să se modifice periodic debitele de pompare şi,
eventual, să se plaseze noi puţuri în zonele de stagnare.
Figura 4.3. Poziţia puţurilor
de extracţie şi de reinfiltrare
la tehnicile de depoluare bazate pe
pomparea apei freatice.

Figura 4.4. Efectul puţului de injecţie

asupra curgerii în acvifer
 4.1.3. Aplicabilitatea şi limitele metodei
Metoda „Pump and Treat” este recomandată pentru extragerea poluanţilor
dizolvaţi sau poluanţilor mobili, care se adsorb puţin, în acvifere cu
permeabilitate mare. Este în general aplicabilă în mediu poros foarte permeabil.
Pentru medii mai puţin permeabile, procesul poate fi accelerat prin aplicarea
simultană a pompării şi reinjectării apei în acvifer.
Tehnologia poate fi bine controlată, cu condiţia ca proiectarea să fie făcută de
specialişti experimentaţi, pe baza unei definiri foarte precise a obiectivelor ce
trebuie atinse în urma depoluării.
Au existat şi critici ale acestei metode, din partea unor utilizatori care au sesizat
că, în timp, concentraţia poluanţilor în apa extrasă se micşorează, ajungând la o
concentraţie reziduală (fig. 4.5.), la care ar trebui pompate volume extrem de
mari de apă pentru atingerea limitei impuse.
Alternativa posibilă este ca, în loc să se continue pomparea, pe o perioadă
nedefinită, cu creşterea corespunzătoare a costului procesului, aceasta să fie
oprită, urmărindu-se evoluţia concentraţiei în timp, care poate să crească, ca
urmare a poluării reziduale.
 Această poluare reziduală
poate fi cauzată de difuzia
poluantului în lentile de rocă
mai puţin permeabilă, din care
ulterior el se poate răspândi din
nou. Astfel, în timpul
pompării, nivelul apei coboară
şi poate lăsa deasupra
asemenea lentile saturate în
poluant; dacă se opreşte un
timp pomparea, nivelul urcă şi
poate mobiliza poluantul
captiv. De asemenea, poluantul
poate fi reţinut prin adsorbţie
în zona nesaturată de deasupra
pânzei freatice, fiind spălat,
Figura 4.5. Evoluţia concentraţiei poluantului eventual dizolvat, prin
în apa pompată [97]
infiltraţiile de apă produse de
precipitaţii.
Poluarea reziduală poate fi datorată şi apariţiei zonelor de „stagnare”, unde apa
circulă cu viteză mai mică şi care pot constitui surse de poluare după încetarea
pompării.
Metoda de depoluare prin pompaj nu permite în general să se atingă concentraţii
foarte scăzute, cum sunt cele stabilite prin standarde bazate pe criterii de
sănătate, sau concentraţiile naturale, considerate normale, ale elementelor
poluante.
Pentru remedierea acestui inconvenient, Keely [62] propune pomparea prin
impulsuri, alternând perioade de funcţionare cu perioade de pauză. In faza de
repaus poluanţii pot să difuzeze din zonele cu permeabilitate mică către cele mai
permeabile, iar poluanţii adsorbiţi pot să se desoarbă. In faza activă va fi
deplasat un volum minim de apă poluată, concentraţia în poluanţi putând fi
maximă.
La aplicarea metodei „pump and treat” este necesar să se ţină seama de faptul că
poluarea se poate deplasa cu câţiva metri pe zi; dacă în avalul zonei poluate
există captări de apă destinată consumului uman, trebuie să se prevadă
posibilitatea ca acestea să fie contaminate în timp. Existenţa unor captări de apă
potabilă poate fi deci un criteriu important pentru alegerea metodei.
Au fost propuse şi alte strategii pentru mărirea eficienţei acestei tehnici:
repoziţionarea unor puţuri de pompare pentru modificarea căilor de transfer, sau
combinarea pompării cu alte metode – bariere etanşe pentru izolare, ecrane
drenante, venting pentru eliminarea compuşilor volatili sau biodegradare pentru
reducerea poluării reziduale, reinjectarea apei tratate pentru accelerarea spălării
poluanţilor.
Chiar dacă această metodă nu reuşeşte eliminarea totală a contaminanţilor, ea
rămâne printre cele mai importante, fiind foarte eficace pentru evitarea
extinderii poluării şi pentru eliminarea părţii majoritare a compuşilor dizolvaţi.

4.1.4. Costuri

În general costurile operaţiilor de depoluare nu sunt menţionate, deoarece ele pot

varia foarte mult de la un caz la altul, chiar la aplicarea aceleiaşi metode. Ele
depind de natura acviferului (este important dacă permeabilitatea are valori mari
sau scăzute), de proprietăţile poluanţilor (cei care se adsorb uşor necesită
perioade lungi şi costuri ridicate), de cantitatea de materie poluantă şi de
calitatea apei subterane. La acestea se adaugă costurile cercetărilor preliminare,
ale echipamentului necesar şi cele de execuţie. În tabelul 4.1 este prezentat un
exemplu de evaluare a costurilor, determinat prin simulare, pentru diferite
caracteristici ale acviferului şi extinderi ale poluării.
 Tabelul 4.1. Evaluarea costurilor depoluării prin pompare, în funcţie de importanţa

infrastructură/suprafaţă Amenajări
poluării şi permeabilitatea mediului – EPA 1985 - x1000 USD – [63].

Studiu preliminar

Funct. sistem pompare /an

Cost tratare apă / an

Control funcţionare / an

Cost total funct. /an

Realizare puţuri/drenuri

Cost total investiţii

Cost sistem tratare apă
Elaborare proiect
Parametri de bază ai Dimensiunile zonei poluate:
acviferului L, l, h (m)

Debit de apă ridicat; 150, 75, 7.50; 2 puţuri: 0.12l/s 83 28-110 16.5 39 33 16.5 5.5 11 196-281 33

150, 75, 75; 2 puţuri: 0.12l/s 165 28-110 55 39 33 22 5.5 11 320-402 39

Transmisivitate mare:
-2 2
1.43.10 m /s 1500, 750, 7.5; 2 puţuri: 1.2l/s 220 28-110 16.5 165 44 16.5 5.5 11 474-557 99

1500, 750, 75; 2 puţuri: 1.2l/s 441 28-110 66 165 44 22 5.5 11 744-827 38

Debit de apă ridicat ; 150, 75, 7.50; 2 puţuri: 0.12l/s 83 28-110 33 39 55 16.5 16.5 11 237-320 44

Transmisivitate mică: 150, 75, 75; 2 puţuri: 0.12l/s 165 28-110 121 39 55 22 16.5 11 406-490 50
-2 2
0.71.10 m /s
1500, 750, 75; 2 puţuri: 1.2l/s 441 28-110 143 165 121 50 55 11 900-961 116

4.2. Recuperarea produselor poluante pure

Recuperarea substanţelor poluante în stare pură nu este posibilă decât atunci

când ele nu sunt total solubile în apă. Este, în special, cazul produselor
petroliere, a hidrocarburilor clorurate şi solvenţilor cloruraţi. Produsele
insolubile, în funcţie de densitate, fie plutesc pe suprafaţa liberă, fie se scufundă
şi se răspândesc pe suprafaţa impermeabilă a culcuşului acviferului.
Datele referitoare la solubilităţile şi densităţile celor mai frecvenţi poluanţi au
fost furnizate în Capitolul 2.2.
Grosimea stratului flotant poate fi măsurată în puţuri, cu ajutorul unui dispozitiv
electronic, dar pot apare erori de citire în cazul produselor vâscoase sau
emulsionate. Există unele dificultăţi în determinarea grosimii reale şi, în
consecinţă, a volumului de hidrocarburi flotante ce trebuie recuperate. Grosimea
măsurată într-un puţ este o grosime aparentă, care diferă de cea reală datorită
capilarităţii, influenţată şi ea de porozitate şi de mărimea granulelor solide ale
rocii: în formaţiunile cu granulometrie fină, înălţimea zonei capilare şi grosimea
aparentă a hidrocarburilor sunt mai importante decât în formaţiuni grosiere. Din
acest motiv, la estimarea volumului de produse flotante se recurge în multe
situaţii la corelaţii empirice, bazate pe observaţii experimentale.
Ca exemplu, Testa [121] propune următoarea metodă:
- se măsoară în piezometre de control grosimea aparentă a stratului de
hidrocarburi flotante şi se raportează pe o hartă cu izopace;
- se estimează volumul de sol îmbibat cu hidrocarburi;
- pe baza unei porozităţi estimate, se calculează volumul total aparent de
produs petrolier ce trebuie recuperat;
- acest volum se corectează cu un factor empiric, care ţine seama de
capilaritate, determinat pe baze statistice, în funcţie de caracteristicile
granulometrice ale rocii.
In locul acestei variante empirice, volumul total de hidrocarburi ce trebuie
recuperate se poate determina, mai sigur, pe baza unor teste efectuate în teren.
Posibilitatea recuperării produsului depinde, în general, de viscozitatea şi
densitatea lui, de grosimea stratului, de permeabilitatea formaţiei şi de saturaţia
reziduală în apă, care determină, în ultimă instanţă permeabilitatea relativă a
subsolului pentru faza hidrocarburi.

4.2.1. Tehnologii pentru recuperarea produselor libere

Cea mai frecventă modalitate de recuperare a hidrocarburilor care plutesc pe

suprafaţa apei este aceea de a utiliza gradientul natural existent al apei freatice
şi, eventual, de a-l accentua artificial. Sistemul de recuperare va fi adoptat în
funcţie de zona poluată, de caracteristicile hidrogeologice ale subsolului, de
întinderea poluării şi volumul iniţial deversat. Printre metodele cele mai frecvent
utilizate se înscriu următoarele:
· Tranşee
Atunci când deversarea de poluant nu este însemnată cantitativ, iar pânza
freatică întâlnită se află la adâncime mică (sub 3 m), se pot executa tranşee sau
drenuri care să intercepteze apa poluată.
Este recomandabil să se ţină seama de următoarele observaţii:
1. tranşeea trebuie să taie toată lăţimea zonei poluate;
2. datorită instabilităţii terenului şi volumului de material ce trebuie excavat
şi deplasat, adâncimea tranşeei este în general limitată la 1,8 ÷ 2,5 m, în
funcţie şi de lungimea necesară;
3. recuperarea produsului trebuie să fie continuă, pentru a evita acumularea
şi migrarea lui pe la capetele tranşeei.
După executarea excavării, o faţă a tranşeei trebuie să se constituie ca barieră
impermeabilă (de exemplu prin acoperire cu folie PEHD), astfel ca poluantul să
fie reţinut dar să permită trecerea apei pe dedesubt. Tranşeea astfel amenajată
poate să rămână deschisă, produsul fiind recuperat de deasupra nivelului apei
printr-un sistem cunoscut sub numele de „écrémage” (de exemplu cu sorb
plutitor). In altă variantă, este posibil ca tranşeea să fie umplută cu un material
cu porozitate şi permeabilitate mare, instalându-se un dren sau un puţ de
pompare de diametru mare.
Prima variantă oferă avantajul că volumul de apă tratată şi evacuată este mic, în
schimb durata operaţiei va fi lungă, deoarece ea se bazează în principal pe
gradientul natural. Pomparea din tranşee amplifică gradientul de presiune,
curgerea poluantului este forţată, iar depoluarea mai rapidă; în schimb, volumul
de apă ce trebuie tratată poate să fie important. Există şi posibilitatea utilizării
unor dispozitive selective de recuperare, astfel încât să fie aspirat numai
produsul petrolier flotant.
· Puţuri de recuperare
Metoda se bazează pe faptul, descris anterior, că atunci când se pompează dintr-
un puţ se formează un con de depresiune şi nivelul apei coboară. Hidrocarburile
care plutesc pe apă vor urma această coborâre a suprafeţei piezometrice şi se vor
acumula în această „pâlnie depresionară”, care este maximă pe axa puţului.
Dacă sunt bine concepute, puţurile de recuperare pot fi mult mai eficiente decât
tranşeele, asigurând o extragere mai rapidă a hidrocarburilor. Eficacitatea
puţurilor depinde mult de modul lor de construcţie: lungimea şi poziţia părţii
perforate va fi aleasă ţinând seama de nivelul la care ajunge apa în timpul
pompării cu debitul preconizat, astfel ca poluantul flotant să comunice cu puţul;
tipul şi dimensiunea fantelor trebuie să asigure un coeficient de deschidere
maxim; utilizarea unei zone perforate cu lungime mare prezintă avantajul unor
operaţii de curăţare mai rare şi o mai rapidă repunere în funcţiune în caz de
colmatare.
Diametrul burlanelor şi filtrului se dimensionează în funcţie de echipamentul
prevăzut: astfel, pentru un sistem de pompare cu o singură pompă diametrul
minim va fi de 150 mm, iar dacă se prevede folosirea unui sistem cu două
pompe, acestea pot fi introduse în coloană cu diametru minim de 250 mm.
OBSERVAŢIE: Conul de depresiune trebuie să fie reglat astfel încât el să fie doar
suficient pentru acumularea şi recuperarea produsului. Nu este necesar să se
pompeze apă la debite foarte ridicate, considerând că prin aceasta, crescând
denivelarea, depoluarea va fi mai rapidă. O denivelare excesivă va obliga produsul
petrolier să se deplaseze printr-o grosime mai mare de strat din care apa s-a scurs,
iar o parte din el va rămâne imobil, ca peliculă pe suprafaţa granulelor de rocă.
Cantitatea de hidrocarburi ce poate fi astfel reţinută în matricea rocii este în general
dependentă de tipul produsului şi caracteristicile acviferului.
Unele valori orientative asupra capacităţii de reţinere în sol a hidrocarburilor
sunt date de Fussel ş.a. [46]:
3
- pietriş grosier 5 l/m ;
3
- pietriş cu nisip grosier 8 l/m ;
3
- nisip mediu cu nisip fin 15 l/m ;
3
- nisipuri foarte fine 40 l/m .
În cazul poluării extinse pe suprafeţe mari, este recomandabil să se utilizeze
unul sau mai multe aliniamente de puţuri, perpendiculare pe direcţia de curgere.
Depresiunea formată prin pomparea apei din puţuri trebuie să fie continuă şi
menţinută pe toată lăţimea benzii poluate. Distanţele între puţuri trebuie
calculate în aşa fel ca pâlniile depresionare să se suprapună cu 25…30%; în
acest mod, chiar dacă la un puţ apare o deficienţă şi debitul se reduce,
depresiunea va fi asigurată de cele vecine. Puţurile trebuie să fie forate până la
culcuşul impermeabil al acviferului, astfel ca în orice poziţie din aliniament să
poată fi asigurată o depresiune suficientă, chiar la posibile variaţii de
permeabilitate sau nivel piezometric.
După acumularea sa în puţuri, produsul petrolier poate fi recuperat în diferite
moduri:
- printr-un sorb tip pâlnie, care pluteşte numai pe apă şi în care produsul
acumulat deversează, putând fi aspirat apoi de o pompă;
- cu ajutorul unui dispozitiv cu bandă oleofilă, care ajunge să se scufunde în
produs, fiind antrenată la suprafaţă de un tambur (fig. 4.6);
- printr-un separator apă-hidrocarburi, introdus în puţ simultan cu pompa
care extrage apa, menţinând denivelarea (fig. 4.7 şi 4.8);
- cu o singură pompă, plasată la interfaţă, care extrage apă şi hidrocarburi în
amestec ( cu dezavantajul că necesită separarea la suprafaţă);
- printr-un sistem cu două pompe: una care pompează apa curată de la
partea de jos a puţului, la debit controlat, formând conul de depresiune, iar
a doua este plasată mai sus, în aşa fel ca să poată preleva numai produsul
acumulat, având aspiraţia imediat deasupra interfeţei (fig. 4.9). Controlul
funcţionării pompelor se realizează automat, cu senzori de nivel.
Unul dintre inconvenientele acestei ultime metode este legat de necesitatea
reglării adâncimii de fixare a pompei pentru prelevarea produsului organic, ca
urmare a variaţiilor nivelului pânzei freatice.
Utilizarea a două pompe în acelaşi puţ permite găsirea unui debit optim pentru
recuperarea hidrocarburilor.

40
40
Figura 4.6. Schema unui sistem de recuperare cu bandă.

41
Figura 4.7. Sistem cu pompă pentru apă şi sorb separator pentru hidrocarburi.

Figura 4.8. Sorb separator flotant [98].

42
42
 Figura 4.9. Sistem cu două pompe în acelaşi puţ.

Debitul cu care se extrage apa determină extinderea conului de depresiune: o

denivelare mai mare va produce o curgere a poluantului de la distanţă mai mare
către puţ, dar un volum mai mare al acviferului va fi afectat de fenomenul de
poluare reziduală menţionat anterior.
Pentru un debit de apă dat, se poate determina un debit optim de recuperare a
hidrocarburilor care, după Charbeneau ş.a. [33], se poate stabili cu relaţia:

2pT0 s
Q0 = , (4.4)
ln R / rw

43
43
în care:
3
Q0 – este debitul optim de recuperare a produsului organic, m /s;
s – denivelarea care ar fi obţinută în puţ, în absenţa produsului flotant,
la pomparea apei cu acelaşi debit Qw;
T0 – transmisivitatea stratului faţă de hidrocarburi, m2/s;
R – raza de influenţă, m;
rw – raza puţului, m.
Experienţa a pus in evidenţă că se poate face o estimare rezonabilă a

44
44
numitorului acestei ecuaţii prin aproximarea: ln R / rw » 7 .
mw ro
T0 = K w bo k r o , (4.5)
mo r w
în care: Kw – permeabilitatea faţă de apă a acviferului, m/s;
mw r
o
raport al viscozităţilor cinematice apă/hidrocarburi;
mo r w
bo – grosimea stratului de produs organic, m;
kro – permeabilitatea relativă faţă de hidrocarburi a acviferului - poate fi
estimată în funcţie de textura solului şi grosimea aparentă a stratului flotant.
În condiţiile cele mai favorabile, ar putea fi recuperate numai 50 până la 80%
din hidrocarburile flotante, valoarea fiind dependentă de porozitatea şi
permeabilitatea acviferului, viscozitatea produselor şi durata pompării.

· Recuperarea produselor mai grele decât apa, care se scufundă şi se

acumulează pe substratul impermeabil al acviferului, este mai dificil de realizat:
practic singura modalitate viabilă este aceea de a recupera în totalitate lichidul
poluat, cu ajutorul unei pompe submersibile care are aspiraţia foarte jos, după
care separarea se face la suprafaţă, într-un separator de construcţie specială.

4.2.2. Tratarea şi evacuarea lichidelor pompate

Lichidele aduse la suprafaţă din puţuri de recuperare pot fi hidrocarburi sau
amestec de hidrocarburi şi apă. Dacă sistemul adoptat utilizează un sorb oleofil,
hidrocarburile flotante pot fi recuperate sub o formă relativ curată şi
reutilizabilă, fiind necesară numai separarea apei reziduale şi filtrarea. In cazul
pompării unor amestecuri de produse petroliere şi apă este necesară utilizarea
unor separatoare de suprafaţă. Timpul considerat minim pentru separarea
convenabilă a celor două faze este de 20 minute, deci separatorul va fi
dimensionat în funcţie de debitul pompat, în aşa fel încât fluidele să nu fie
evacuate din el într-un timp mai scurt.

45
45
 Capitolul 5

METODE DE DEPOLUARE BAZATE PE CIRCULAŢIE DE AER

Poluarea subsolului este provocată în majoritatea cazurilor de existenţa unor

surse situate la suprafaţa solului, fie că este vorba despre stocări de produse
toxice, fie deversări accidentale a unor compuşi chimici, în care se pot include şi
scurgerile din rezervoare fisurate sau spargerile de conducte.
Înainte de a ajunge la pânza freatică, fluidele contaminante traversează zona
nesaturată de deasupra acviferului; orice poluant prezent în stare lichidă sau
gazoasă în zona nesaturată va constitui în viitor un risc de poluare a apei
subterane.
În figura 5.1 se poate observa modul de propagare a unui poluant organic
clorurat, cu volatilitate mare, prin zona nesaturată şi ulterior prin apa freatică.
Metoda ventilării solului, cunoscută sub denumirea „venting”, a fost concepută
pentru mobilizarea şi extragerea compuşilor volatili din zona nesaturată şi se
bazează pe punerea acesteia în depresiune. Se formează astfel un curent de aer
către puţul de extracţie, în care sunt antrenate produsele volatile.
Această tehnică poate fi aplicată şi pentru tratarea unei poluări reziduale cu
produşi volatili a matricei rocii saturate, poluare ce poate avea drept cauze
variaţia sezonieră a nivelului apei freatice, denivelarea realizată în puţuri de
pompare sau infiltraţii de produşi denşi şi insolubili.
Dacă se constată o poluare simultană a apei, este posibil ca prin injecţia de aer
într-un acvifer foarte permeabil să se producă un proces de stripare in-situ a
componenţilor volatili, care sunt extraşi din sol odată cu aerul. Striparea in-situ,
adică injecţia de aer aplicată pânzei de apă subterană, cunoscută sub denumirea
de „air sparging”, este combinată în frecvente situaţii cu ventilarea solului
nesaturat (venting).
Atunci când cele două tehnici se aplică în acelaşi puţ, rezultă o combinaţie ce
favorizează vaporizarea poluantului prin punerea zonei în depresiune, cunoscută
sub denumirea „metoda UVB”, iniţiată în Germania (iniţialele înseamnă puţ –
depresiune – vaporizare).

Aceste trei metode vor fi prezentate pe scurt, după ce vor fi amintite principiile
teoretice valabile în cazul tehnicilor bazate pe circulaţie de aer.
Figura 5.1. Propagarea hidrocarburilor clorurate volatile în fază lichidă,
în fază gazoasă şi în stare dizolvată [63].
 5.1. Condiţii de aplicare

Posibilitatea aplicării metodelor bazate pe circulaţia aerului este bazată pe

studiul solubilităţii aer/apă, a adsorbţiei aer/sol şi echilibrului de fază lichid/gaz,
pentru produsele poluante luate în consideraţie [63].
· Echilibrul de solubilitate aer / apă este descris de Legea lui Henry:
p0 Cg
H= = , (5.1)
SRT C a

în care: H –este constanta lui Henry;

p0 - presiunea de vapori la saturaţie;
S – solubilitatea în apă;
R – constanta gazului;
Cg – concentraţia produsului în faza gaz;
Ca – concentraţia produsului în apă.
· Echilibrul de adsorbţie sol / aer, considerând că granulele de rocă
sunt înconjurate de o peliculă de apă, poate fi exprimat prin relaţia:
kd C s Ca
k = = ,
(5.2)
 sg
H Ca C g

în care: ksg – coeficient de repartiţie sol/gaz;

kd - coeficient de repartiţie sol/apă;
Cs – concentraţia adsorbită pe sol.
Valoarea kd depinde de concentraţia produsului în sol şi în apă, ea putând fi
determinată pe baza izotermelor de adsorbţie.
· La temperatură mare şi presiune de vapori ridicată, echilibrul de
fază lichid/gaz este preponderent în favoarea fazei gazoase.

Aceste trei stări de echilibru sunt influenţate de o serie de parametri cum sunt
presiunea, temperatura, proprietăţile fluidelor şi ale mediului poros. De
exemplu, apariţia concentraţiilor mari de poluant în faza gazoasă sunt favorizate
de: temperatura ridicată, presiune de vapori mare la temperatura din sol,
presiunea atmosferică scăzută şi solubilitate redusă în apă.

Sunt necesare unele condiţii preliminare la aplicarea tehnologiilor bazate pe

ventilarea cu aer:
· Din punct de vedere al caracteristicilor solului, procesul este
favorizat de:
 -7
- permeabilitate uniformă, cu valori ridicate: K>10 m/s;
- particule solide fine în proporţie cât mai mică;
- concentraţie redusă în humus;
- protecţie la suprafaţa solului;
- nivelul apei freatice la adâncime mai mare, etc.
Permeabilitatea solului faţă de aer este dată de relaţia:
 kr aer g
k aer = , (5.3)
m aer
unde k este permeabilitatea absolută.
Această valoare este maximă şi ea se diminuează pe măsură ce creşte conţinutul
în apă, ajungând practic nulă în solul saturat, sub nivelul apei freatice.
Pentru o bună dimensionare a sistemului de depoluare, este necesar să se
stabilească, cu o precizie cât mai bună, următoarele:
- extinderea poluării pe direcţie verticală şi orizontală;
- efectul de îmbogăţire cu poluant al unora dintre stratele
traversate, având în vedere heterogeneităţile subsolului;
- forma de poluare: gazoasă, lichidă, adsorbită pe sol, dizolvată
în apă;
- repartizarea poluării: generală, localizată, ramificată.

· Este necesar apoi să se verifice că poluantul prezent se pretează la

extragerea prin procesul de ventilare a solului, estimându-se o concentraţie
echivalentă a produsului, la echilibru, în faza gazoasă:
pv M
Ceq = , (5.4)
RT
unde: Ceq – este concentraţia la echilibru în faza gazoasă;
pv – presiunea de vapori la temperatura T;
M – masa moleculară;
R – constanta gazului;
T – temperatura absolută a aerului din sol.
Pentru unele dintre produsele poluante cele mai frecvente, valorile
caracteristicilor necesare pentru aplicarea acestei relaţii sunt date în tabelul 5.1.
Dacă se admite că aerul prezent în sol, cu concentraţia în poluanţi Ceq, este
extras cu un debit masic Q, constant pe toată durata operaţiei, se poate estima
masa de poluant ce va fi recuperată într-un timp dat:
M = t Ceq Q (5.5)
Se poate evalua astfel, cu multă aproximaţie, masa totală de poluant, însă
formula trebuie aplicată cu prudenţă, deoarece concentraţia nu este aceeaşi în
toată zona poluată, deci aceasta nu va corespunde stării de echilibru. În cazul
unui amestec de poluanţi, se consideră că ei sunt eliminaţi în ordinea volatilităţii,
cei mai volatili fiind primii extraşi.

Tabelul 5.1. Caracteristicile unor produse volatile [63]

Nr. Produs M Tb(1atm) Pv˚ 20C Ceq
Crt. (g/mol) (˚C) (atm) (mg/l)
1 n-Pentan 72.2 36 0.57 170
2 n-Hexan 86.2 69 0.16 560
3 Tricloretan 133.4 75 0.132 720
4 Benzen 78.1 80 0.10 320
5 Ciclohexan 84.2 81 0.10 340
6 Tricloretena 131.5 87 0.026 140
7 n-Heptan 100.2 98 0.046 190
8 Toluen 92.1 111 0.029 110
9 Tetracloretena 166 121 0.018 130
10 n-Octan 114.2 126 0.014 65
11 Clorobenzen 113 132 0.012 55
12 p-Xilen 106.2 138 0.0086 37
13 Etilbenzen 106.2 138 0.0092 40
14 m-Xilen 106.2 139 0.0080 35
15 o-Xilen 106.2 144 0.0066 29
16 Stiren 104.1 145 0.0066 28
17 n-Nonan 128.3 151 0.0042 22
18 n-Propilbenzen 120.2 159 0.0033 16
19 1,2,4 Trimetlibenzen 120.2 169 0.0019 9.3
20 n-Decan 142.3 173 0.0013 7.6
21 n-Undecan 156.3 196 0.0006 3.8
22 n-Dodecan 170.3 216 0.00015 1.1
23 Naftalina 128.2 218 0.00014 0.73
24 Tetraetil de plumb 323 - 0.0002 2.6
25 Benzina 95 - 0.34 1300
26 Benzina degradata 111 - 0.049 220
Tb= punct de fierbere la 1atm M= masa moleculara
Ceq= concentraţia la echilibru in faza gazoasa Pv˚(20c)= presiunea de vapori la 20˚C
 5.2. Ventilarea solului (venting)

5.2.1. Principiul metodei

Tehnica ventilării solului presupune crearea unei depresiuni în zona de teren
nesaturat, ceea ce are ca efect apariţia unei curgeri a fazei gazoase către punctul
cu presiunea minimă. Depresiunea poate fi realizată cu ajutorul unui ventilator,
plasat la suprafaţă, deasupra unui puţ prevăzut cu coloana filtrantă ce are
deschideri situate mai sus de nivelul cel mai ridicat al apei freatice (figura 5.2).

50
50
 Ca urmare a instalării
unei noi stări de
echilibru între faza
gazoasă şi fazele mai
puţin mobile în care se
poate găsi poluantul
(lichid, dizolvat în apă
sau adsorbit pe suprafaţa
solidă), acesta va fi
antrenat în mod constant
către faza gazoasă.
Apare astfel o diminuare
progresivă a rezervei de
poluant situat în fazele
puţin mobile. Dacă
aerarea continuă timp
suficient, prin procedeul
de venting se poate
ajunge la o concentraţie
reziduală acceptabilă.
Gazele extrase sunt
tratate la suprafaţă – prin
adsorbţie, combustie,
etc. – înainte de a fi
Figura 5.2. Configuraţia schematică a unui puţ de venting [41]. evacuate în atmosferă.

Într-un sol omogen şi izotrop, considerând că aspirarea este făcută pe toată

înălţimea zonei nesaturate, curbele izobare ar trebui să aibă formă eliptică (fig.
5.3). În realitate, această situaţie ideală nu poate fi niciodată atinsă:
neomogeneităţile solului, ca şi anizotropiile şi vitrificările ce apar la suprafaţă,
influenţează mult viteza şi direcţia de curgere a gazelor.

51
51
 Figura 5.3. Repartizarea presiunii în jurul unui puţ de venting, în situaţie ideală.

Raza efectivă de depoluare prin ventilarea cu aer este raza zonei în care
depresiunea conduce la apariţia unor viteze de circulaţie a aerului prin sol
suficient de mari pentru antrenarea poluanţilor prezenţi în faza gazoasă. Poate fi
delimitată prin analiza gazelor prelevate din sol, ceea ce permite compararea
conţinutului în poluant înainte şi în timpul aerării. Prin modelare matematică,
raza efectivă de depoluare se defineşte ca raza unei zone din jurul puţului de
extracţie în care are loc 90% din curgere. Ca ordin de mărime, aceasta este
comparabilă cu înălţimea filtrului prin care se face aspiraţia.

5.2.2. Cerinţe la amplasarea şi construcţia puţurilor de extracţie

Amplasarea puţurilor trebuie aleasă astfel ca circuitul gazelor prin teren să fie
optim. Fantele filtrului prin care se face aspiraţia trebuie plasate în centrul zonei
poluate, având în vedere că vitezele de curgere vor fi mai mari în apropierea
puţului (fig. 5.4). Dacă focarul de poluare are o extindere laterală mare, vor fi
necesare mai multe puţuri, amplasate astfel încât să fie acoperită întreaga
suprafaţă poluată (fig. 5.5).
Filtrele şliţuite trebuie plasate în orizonturi adecvate: poziţia poate fi diferită de
la un puţ la altul, în funcţie de localizarea poluanţilor în diferite strate din subsol
şi de permeabilitatea acestora (fig. 5.6). Lungimea mai mare a filtrului măreşte
raza de acţiune a procesului.
În zone în care suprafaţa solului este acoperită impermeabil (asfalt, dale de
beton) se observă o creştere a razei de acţiune. Este deci posibil să se realizeze
depoluarea pe o rază mai mare dacă se acoperă solul cu o folie de polietilenă
(fig. 5.7).
Figura 5.4. Plasarea filtrului puţului de extracţie în raport localizarea poluantului [63].

52
 Figura 5.5. Repartizarea în plan
a puturilor de extracţie [63].

5.2.3. Punerea în aplicare a procesului de „venting”

O creştere a depresiunii conduce, în general, la creşterea volumului afectat de

curenţii de aer; accentuarea depresiunii este însă limitată, pentru evitarea
apariţiei curgerii turbulente şi, implicit, a antrenării picăturilor de apă sau
granulelor fine de nisip.
Este necesar să se evalueze simultan nivelul de depresiune, tipul de filtru cu care
va fi echipat puţul şi modul în care solul se pretează (sau nu) la această tehnică.
O modalitate complementară presupune injecţia de aer în sol într-un alt foraj,
ceea ce provoacă amplificarea gradienţilor de presiune şi creşterea vitezei de
curgere a fazei gazoase. Distanţa trebuie aleasă astfel ca razele de acţiune ale
puţului de aspiraţie şi celui de injecţie să interfereze (fig. 5.8).
Pentru ca injecţia de aer să amplifice aspiraţia, dar să nu provoace o distribuire
necontrolată a poluanţilor, este necesar să se stabilească un curent de „scurt –
circuit” între cele două puţuri. Debitul optim de injecţie, numit şi „debit de
scurt-circuit” se determină pe baza caracteristicilor stratului, ca în figura 5.9.

53
53
 Cea mai mare parte a
poluantului se găseşte
sub formă dizolvată în
apă sau adsorbită pe
granule solide, în
consecinţă concentraţia
sa în aerul din sol va
depinde de timpul
necesar pentru stabilirea
unui echilibru între faza
imobilă şi faza gazoasă.
Dacă volumul de aer este
mare şi circulă rapid, iar
echilibrul se realizează
lent, concentraţiile
poluantului în aerul
aspirat din sol vor fi
foarte reduse. Este
posibil chiar să fie
necesară iniţierea unui
proces intermitent, prin
alternarea unei perioade
de funcţionare de 5 zile,
de exemplu, cu o
perioadă de repaus de 9
zile.
Procedeul de „venting”
poate fi combinat cu alte
tehnici de depoluare in-
Figura 5.6. Plasarea filtrelor în funcţie de repartizarea situ, cum ar fi: metode
poluantului pe verticală:
a) apa la adâncime mică, zonă puţin permeabilă; hidraulice (prezentate
b) îmbogăţirea cu poluant a orizonturilor cu granulaţie fină; anterior), stripare in-situ,
c) îmbogăţirea cu poluant a orizonturilor subţiri bogate în materie
organică sau elemente fine.
procedeul hidroşoc.

54
54
Punerea în funcţiune a unui puţ care are aspiraţia imediat deasupra nivelului
hidrostatic poate cauza o ridicare nivelului pânzei freatice. Aceasta poate fi
compensată prin amplasarea unui puţ de pompare şi crearea unui con de
depresiune. Noua zonă nesaturată care apare poate fi depoluată prin venting.
Eliminarea compuşilor poluanţi volatili este de obicei mai rapidă prin această
tehnică decât prin metodele hidraulice (fig. 5.10).

55
55
Figura 5.7. Influenţa suprafeţei impermeabile Figura 5.8. Utilizarea simultană a unui puţ de
asupra razei de acţiune a unui puţ de venting [63]. injecţie de aer şi a unuia de aspiraţie.

Figura 5.9. Dependenţa debitului de scurt-circuit de caracteristicile sistemului [38].

56
56
Figura 5.10. Combinarea aspirării aerului din sol cu Figura 5.11. Schematizarea injecţiei de aer în
denivelarea pânzei freatice [63]. pânza freatică [61].

5.3. Striparea in-situ ( air sparging)

5.3.1. Principiul metodei

Striparea in-situ înseamnă realizarea circulaţiei forţate a unui gaz curat, de

obicei aer, în zona nesaturată sau în cea saturată a acviferului; striparea în pânza
freatică este denumită „air sparging”.
Aerul furnizat de un compresor este trimis sub presiune în apa freatică prin
foraje de injecţie cu diametru mic (fig. 5.11). Aerul dezlocuieşte apa din porii
rocii şi poate migra către suprafaţa pânzei freatice sub formă de bule sau prin
canalizările care se formează între punctul de injecţie şi nivelul hidrostatic.
În condiţii experimentale, Johnson ş.a. [59] au sesizat apariţia acestor canalizări
ale aerului, în curgere continuă şi nu sub formă de bule ascensionale, cum
sugerează alţi autori (Nyer, Suthersan) [99].
Poluanţii organici volatili dizolvaţi în apă şi adsorbiţi pe matricea solidă vor
trece parţial în faza gazoasă, fiind preluaţi de aer şi transportaţi către zona
nesaturată, în raza de acţiune a puţului de aspiraţie prin venting, de unde sunt
eliminaţi în manieră controlată.
Tehnica stripării in-situ a fost iniţiată în Germania în anii 1980‚ reluată mai
recent în SUA şi apoi în alte ţări, cunoscând în prezent o aplicare pe scară largă
în depoluarea acviferelor, sub denumirea „air sparging”.
Procedeul nu poate însă fi aplicat decât în strate alcătuite din roci grosiere, cu
permeabilitate mare. Procesul de stripare se bazează pe curgerea multifazică,
foarte complexă, ale cărei legităţi nu sunt suficient stăpânite; în acest domeniu
multe cercetări pentru optimizarea proiectării sistemelor de depoluare sunt încă
în curs, în fază de laborator sau de testări în piloţi de şantier.

5.3.2. Descrierea procesului fizic

Caracteristica principală a acestei tehnici este curgerea aerului injectat în puţul
de injecţie către zona nesaturată, traversând fantele filtrului şi zona saturată cu
apă a acviferului.
Un prim fenomen care apare este deplasarea în jos a apei cantonate în puţul de
injecţie, prin filtru, până când interfaţa aer/apă ajunge la partea superioară a
zonei cu fante, acestea fiind plasate în baza acviferului. Presiunea minimă
necesară pentru această deplasare corespunde presiunii hidrostatice exercitate de
coloana de apă ce trebuie împinsă în strat:
ph = ρa g (Hc – Ha) , (5.6)
3
unde: ρa – este densitatea apei ( 1000 kg/m );
2
g – acceleratia gravitaţională (m/s );
Hc – adâncime cap filtru (m);
Ha – adâncimea apei subterane (m).
Pentru ca aerul să poată pătrunde în acvifer este necesar ca presiunea de injecţie
să fie superioară presiunii hidrostatice astfel determinate, cu o valoare care să
corespundă presiunii capilare minime necesare pentru stabilirea curgerii aerului
prin zona saturată cu apă. Această diferenţă de presiune, exprimată în coloană de
apă, poate varia de la câţiva centimetri, în terenuri constituite din nisipuri şi
pietrişuri grosiere, la câţiva metri, în terenuri argiloase, puţin permeabile.
Când aerul trece în zona saturată cu apă, el are tendinţa să urce spre suprafaţă, ca
urmare a diferenţei de densitate, la care se adaugă gradientul de presiune a
sistemului de aspiraţie plasat în zona nesaturată. Se observă de obicei o ridicare
a nivelului apei în vecinătatea puţului de injecţie.
 5.3.3. Aplicabilitatea şi limitările metodei
Pot fi puse în evidenţă trei procese fizice: striparea produselor organice volatile
dizolvate, evaporarea poluanţilor adsorbiţi şi biodegradarea accelerată a unor
poluanţi adsorbiţi sau dizolvaţi, ca urmare a creşterii conţinutului apei în oxigen
dizolvat.
· Poluanţii pentru care se poate aplica această tehnică trebuie să fie volatili,
putând fi eliberaţi prin stripare. Această proprietate depinde de constanta lui
Henry (tabelul 2.4). Majoritatea compuşilor volatili se pot evapora uşor la
punerea zonei în depresiune. In ceea ce priveşte biodegradabilitatea, aceasta
depinde de structura chimică a compusului şi de mediul poros (tabelul 2.6).
Prin urmare, poluanţii care pot fi eliminaţi prin această metodă sunt uşor de
identificat: este vorba despre hidrocarburi -benzen, toluen, xilen, benzină- şi
despre solvenţii cloruraţi.
Pentru eliminarea unor produse care se pretează mai puţin la stripare şi
biodegradare, gazul injectat poate fi un amestec aer-ozon sau aer-apă oxigenată.
· Din punct de vedere al mediului poros, proprietăţile esenţiale sunt
permeabilitatea şi omogeneitatea. La presiunile uzuale aplicate în proces, aerul
-7
nu se poate deplasa decât în mediu cu permeabilitatea K > 10 m/s. Dacă însă
permeabilitatea verticală este prea mare (ex. pietriş), aerul va avea tendinţa să
circule numai vertical, iar suprafaţa poluată acoperită de proces pe orizontală va
fi foarte restrânsă. Din contra, în soluri puţin permeabile (nisipuri marnoase sau
argiloase) pătrunderea aerului poate fi dificilă sau aproape nulă, iar procesul nu
poate fi aplicat.
Din aceste motive, metoda se aplică de preferat în nisipuri grosiere, iar durata
-5
depoluării este mare pentru permeabilităţi K<10 m/s.
Heterogeneitatea solului reprezintă un inconvenient în sensul că, dacă aerul care
se deplasează vertical întâlneşte o lentilă sau un strat cu permeabilitate mai
mică, acesta are tendinţa de a se deplasa orizontal, ceea ce poate extinde
poluarea.

5.3.4. Conceperea sistemului şi punerea în aplicare

În lipsa unor modele pentru proiectarea sistemului de reabilitare prin injecţie de
aer, recomandările făcute de diverşi autori (Kinzelbach ş.a., 1991; Johnson ş.a.,
1993; Nyer, 1993; Marley ş.a., 1993) sunt bazate în special pe rezultate
experimentale obţinute în experimente de teren [63], [59], [99], [80].
· Puţurile de injecţie sunt construite de regulă ca puţurile standard pentru
controlul apei subterane, cu filtru deschis numai în zona saturată, sub nivelul
piezometric. Forajul este de obicei vertical, dar au existat şi tentative de
utilizare a unor foraje orizontale [84], [61].
Lungimea şi poziţia filtrului şliţuit trebuie alese astfel ca intrarea aerului în zona
poluată să fie maximă; partea superioară a filtrului va fi plasată sub nivelul cel
mai de jos la care se găseşte poluantul; se vor lua în consideraţie fluctuaţiile
normale ale nivelului pânzei freatice. Lungimea filtrului este cuprinsă, de regulă
între 0,5 şi 2 m, iar diametrul se recomandă să fie cât mai mic: Nyer a utilizat
puncte filtrante cu diametre de 1,25…1,80 cm [99].
· Raza conului de influenţă nu poate fi stabilită decât prin teste în teren,
ceea ce constituie o problemă destul de complicată: dimensiunile conului depind
de unghiul pe care aerul distribuit în sol îl face cu verticala şi de adâncimea la
care se face injecţia. Nu există o metodă standard pentru stabilirea precisă a
conului de distribuţie a aerului. Nyer propune [99] să se măsoare nivelul
piezometric în puţuri de control care sunt dispuse în jurul punctului de sparging,
înainte şi după stabilizarea injecţiei de aer; există însă riscul de supraevaluare a
conului de influenţă (fig. 5.12).

Figura 5.12. Test în teren pentru determinarea razei de influenţă la sparging [99].

· Distanţa între punctele de injecţie este şi ea variabilă în funcţie de

rezultatele obţinute experimental de diferiţi cercetători: 3÷6 m, 15÷22 m, 45 m.
Teoretic, cu cât numărul de puţuri de injecţie este mai mare, cu atât depoluarea
ar trebui să fie mai rapidă şi mai accentuată. In orice caz, se recomandă să se
utilizeze câte un puţ de extracţie a fazei gazoase din zona nesaturată pentru
fiecare puţ de injecţie a aerului în apa freatică.
 Raza de acţiune a sistemului de aspiraţie trebuie să fie cel puţin egală cu cea a
puţului de injecţie. Definirea acestora trebuie însă privită şi prin prisma
raportului cost – eficacitate.
· Presiunea de injecţie, aşa cum s-a arătat anterior, trebuie să fie
superioară celei hidrostatice. Se recomandă de obicei o presiune mai mare cu
cel puţin 10%. De fapt, presiunea de intrare a aerului depinde de tipul solului şi
ea trebuie să asigure un debit minim de curgere a aerului care să permită
striparea produselor organice. Presiuni mai mari pot fi necesare în terenurile cu
granulaţie fină. Trebuie însă menţionat că utilizarea unor presiuni de injecţie
prea mari poate favoriza canalizări preferenţiale ale aerului, ducând la
compromiterea procesului.
· Debitul cu care se injectează aerul trebuie să permită eliminarea
poluantului dintr-un volum dat de sol saturat cu apă. Aerul injectat dezlocuieşte,
cel puţin parţial, apa din pori şi se ridică către zona nesaturată. Este
recomandabil ca, prin încercări, să se găsească debitul minim de aer necesar
pentru un con de dimensiuni maxime. Pe baza experienţei acumulate, debitele
3
recomandabile sunt de ordinul a 7 m /h pentru adâncimi mai mici de 3 m şi
3
aproximativ 17 m /h pentru adâncimi de injecţie de 9÷10 m [79], [99]. Debite
prea mici pot să nu fie suficiente pentru striparea poluanţilor volatili, în timp ce
debite prea mari pot conduce la apariţia curgerii turbulente şi la o migrare
necontrolată a acestora.

5.3.5. Echipamentul necesar pentru striparea in-situ

Procesul de stripare în acvifer – air sparging – necesită utilizarea unui
compresor, pus în legătură cu unul sau mai multe puţuri de injectare a aerului;
compresorul este ales astfel ca el să poată furniza debitul total şi presiunea de
injecţie stabilite prin încercări în pilot. Este preferabil ca legăturile să fie
realizate prin conducte metalice, deoarece căldura degajată prin comprimarea
aerului poate afecta îmbinările la tuburile PVC. Fiecare puţ va fi echipat la
suprafaţă cu regulator de presiune şi manometru, fiind tubat cu coloană metalică
sau PVC rigid. Realizarea acestor puţuri, mai ales în nisipuri fine, ca şi costurile
de operare, pot constitui aspecte critice pentru aplicabilitatea metodei.

5.3.6. Avantaje şi inconveniente

O operaţiune de depoluare prin „air sparging”, dacă este bine concepută şi pusă
în aplicare, poate fi cea mai bună tehnică de extragere a poluanţilor şi remediere
a contaminării. Un prim avantaj este acela că, prin striparea in-situ se
mobilizează atât faza dizolvată cât şi cea adsorbită, dar simultan este stimulată
biodegradarea naturală, prin furnizarea unei surse de oxigen bacteriilor
autohtone, deja prezente în solul poluat.

60
60
Se afirmă [99] că remedierea prin air sparging necesită aproximativ jumătate din
perioada necesară pentru depoluarea prin alte metode. Autorii menţionează un
experiment în care s-a constatat o reducere de la 40 la mai puţin de 5 mg/l a
concentraţiei în ciclohexan, într-o perioadă de stripare de 8 luni. Timpul necesar
pentru depoluare va depinde, întotdeauna, de distribuţia poluantului în diferite
faze (dizolvat, adsorbit), de modul în care el se pretează la stripare şi la
biodegradare, de densitatea lui în punctele de injecţie şi de caracteristicile
hidrogeologice ale acviferului. După Nyer, depoluarea prin acest procedeu se
apropie de o asimptotă, ca şi în cazul depoluării prin metoda „pump and treat”.
O bună utilizare a acestei metode necesită punerea simultană în aplicare a unui
sistem de extracţie a vaporilor din sol, conceput pentru captarea totală a gazelor
care provin din apă. Condiţia de aplicare a stripării in-situ este deci ca tehnica de
venting să poată fi aplicată solului, sau cel puţin să poată fi iniţiat un proces de
biodegradare.
Eficacitatea tehnicii air sparging este strâns legată de litologie şi stratigrafie:
într-un teren foarte stratificat aerul se poate deplasa departe de puţul prin care
este injectat şi fie să nu atingă zona poluată, fie să antreneze o propagare a
poluanţilor.
Experimente relativ recente [124] au arătat că în terenuri heterogene metoda este
dificil de utilizat, deoarece aerul are tendinţa de canalizare pe căile cele mai
permeabile, ceea ce duce la apariţia unor zone neaerate, unde depoluarea nu se
poate realiza. Tehnica este deci limitată la terenuri grosiere, omogene.
Trebuie luată în calcul şi geochimia apei subterane: în cazul unui conţinut mare
de Fe şi Mn este probabilă precipitarea oxizilor şi hidroxizilor, care pot colmata
porii stratului acvifer şi masivul filtrant, eficacitatea procedeului fiind astfel
compromisă.

În concluzie, tehnica „air sparging”, foarte actuală, este interesantă, asigură

depoluarea până la limite convenabile în perioade relativ scurte de timp şi poate
fi combinată cu alte metode, cum ar fi cele hidraulice, procedeele hidroşoc,
geoşoc, sau cu biodegradarea in-situ, această ultimă combinaţie fiind cunoscută
sub denumirea de „biosparging”.

61
61
5.4. Procedee complementare

Procedeul HIDROŞOC

62
62

Figura 5.13. Principiul procedeului hidroşoc [63].
Principial, acest procedeu se
bazează pe mobilizarea dinamică
a substanţelor volatile conţinute
în zona saturată cu apă a
acviferului, prin introducerea de
energie cinetică în strat: într-un
foraj conceput pentru acest scop
se produc unde elastice, care se
propagă în acvifer cu viteze ce
pot fi variate. Efectul vizat este
deschiderea unor noi căi de
transfer ale poluantului, ca
urmare a rearanjării granulelor
neconsolidate din rocă.
Sursa de energie poate fi un
compresor care injectează aer la
presiune şi debit controlabil,
coloana fiind închisă la
suprafaţă, sau spaţiul inelar fiind
izolat cu un packer. Procedeul
poate fi utilizat în combinaţie cu
metodele hidraulice sau cu
striparea in-situ.

Procedeul GEOŞOC
Este similar procedeului descris anterior, dar constă în producerea unor unde
elastice în zona nesaturată, pornind de la un dispozitiv amplasat la suprafaţa
solului. Ca şi în cazul precedent, se produce un nou aranjament al granulelor,
ceea ce poate favoriza eliberarea poluanţilor aflaţi în fază mai puţin volatilă
(dizolvaţi sau adsorbiţi) şi trecerea lor în faza gazoasă. Procedeul trebuie cuplat
cu un proces de ventilare a solului.

63
63
 5.5. Metoda UVB (depresiune şi vaporizare în acelaşi foraj)

Tehnica UVB (Underdruck – Verdampfer – Brunnen), inventată în Germania de

către B. Bernhardt, a fost concepută iniţial pentru depoluarea acviferelor
contaminate cu hidrocarburi clorurate. A fost insă utilizată ulterior şi pentru
eliminarea poluării cu pesticide [27], [28].

5.5.1. Principiul UVB

Aplicarea acestui procedeu necesită realizarea unui foraj de diametru mare, a
cărui coloană este perforată pe două intervale, unul la bază, imediat deasupra
culcuşului acviferului, iar celălalt la nivelul pânzei freatice.
Apa poluată este aspirată prin deschiderile inferioare şi este ridicată în foraj până
la nivelul hidrostatic fie prin aer lift, fie cu ajutorul unei pompe (fig. 5.14); aici
întâlneşte aerul pur injectat de la suprafaţă şi are loc un proces de stripare, în
care produşii volatili din apă sunt preluaţi de aer, iar apa „curată” reintră în
acvifer prin perforaturile superioare.

Figura 5.14. Echipamentul pentru tehnologia UVB: a) aer-lift; b) pompă submersibilă [26].
Aplicarea unei depresiuni la capul de coloană face ca aerul încărcat cu poluant,
ca şi aerul ce provine din zona nesaturată, să fie aspirat şi adus la suprafaţă, fiind
trecut ulterior într-o unitate de tratare prin adsorbţie pe cărbune activ.
Circuitul care se formează în jurul puţului este dependent de o serie de factori
naturali şi tehnici, cum sunt: curgerea naturală a apei, debitul de apă extras din
puţ, diametrul acestuia, lungimea zonelor perforate, grosimea acviferului,
permeabilităţile pe direcţie orizontală şi respectiv verticală.

5.5.2. Curgerea în jurul unui foraj UVB. Condiţii de aplicare a metodei

Într-o apă subterană în repaus, zona de influenţă a puţului poate fi considerată
teoretic infinită. Pentru punerea în aplicare a acestei tehnici, se defineşte o rază
de influenţă care este de circa 1,5…2 ori mai mare decât grosimea acviferului.
Când apa este în mişcare, se pot distinge două linii principale de curent,
respectiv la baza şi la acoperişul acviferului. Pentru puţul UVB în funcţiune,
linia de curent inferioară este afectată de pomparea apei poluate, iar cea
superioară de reinjectarea acesteia în acvifer după stripare (fig. 5.15).

Figura 5.15. Model de curgere a apei subterane în jurul unui puţ UVB [26].
Circulaţia între cele două zone perforate ale coloanei este afectată de curgerea
naturală a apei subterane. La proiectarea unui sistem de depoluare UVB trebuie
să se aibă în vedere ca zona ce conţine poluantul să se situeze în întregime în
zona de captare a puţului prin filtrul inferior. Pentru arii poluate de dimensiuni
mari pot fi utilizate mai multe puţuri UVB, astfel încât acoperirea să fie totală.
Între parametrii de bază care influenţează procesul sunt menţionaţi:
- anizotropia subsolului;
- lungimea şi poziţia celor două zone deschise ale coloanei;
- extinderea poluării şi viteza naturală de curgere a apei;
- debitul de apă pompată şi debitul ventilatorului care asigură
depresiunea şi extragerea fazei gazoase.

O altă metodă, care se inspiră oarecum din principiul UVB, a fost propusă în
Israel de către Gvirtzman şi Gorelick [49]. Se bazează pe pomparea apei prin aer
lift, combinată cu striparea (fig. 5.16).
 9 Puţul care se metodele
]
. foloseşte în clasice,
acest caz are adsorbţie
diametru mare, pe
este perforat pe
toată înălţimea
apei şi echipat la
interior cu un tub
prin care se
injectează aer
comprimat. Aerul
care iese pe la
capătul inferior al
tubului în spaţiul
inelar produce pe
de o parte
ridicarea apei în
curgere bifazică,
iar pe de altă
parte o stripare a
acesteia,
favorizând
trecerea
Figura 5.16. Schema compuşilor
depoluării prin
combinaţia
organici volatili,
a iniţial dizolvaţi
e în apă, în faza
r gazoasă, aceştia
-
l
fiind înglobaţi
i de bulele de aer.
f La suprafaţă
t faza gazoasă este
–
separată de apă
într-un separator
s cilindric, plasat
t deasupra puţului.
r
i Apa este
p reinfiltrată în
p acvifer printr-un
i sistem de
n
g drenuri, iar aerul
încărcat cu
[ poluanţi volatili
4 este tratat prin
cărbune activ sau ardere. După un număr suficient de mare de cicluri de
circulaţie, conţinutul apei în substanţe organice volatile poate fi adus la
concentraţii considerate acceptabile.

5.6. Avantaje şi limitări la metodele de depoluare

bazate pe circulaţia de aer

Principalele avantaje la aceste metode sunt legate de infrastructura relativ

simplă, influenţa scăzută asupra regimului apelor subterane, costurile moderate.
Aceste tehnologii nu sunt însă convenabile dacă poluanţii nu sunt volatili, iar
-5
durata depoluării devine prea lungă în terenuri cu permeabilităţi K<10 m/s, sau
cu conţinut foarte ridicat de materie organică. Pe de altă parte, trebuie subliniat
faptul că o depoluare totală nu poate fi atinsă decât foarte rar şi numai prin
combinarea cu alte metode.
În tabelul 5.2 se prezintă o comparaţie între principalele procedee bazate pe
circulaţia de aer. Pentru evaluarea eficacităţii sunt necesare operaţii de control
prin analiza unor eşantioane de apă şi gaze, prelevate înainte, în timpul şi după
efectuarea depoluării.

Tabelul 5.2.- Compararea tehnicilor de depoluare prin circulaţia aerului

Procedeu
Venting Striparea
(ventilarea In-situ UVB Hidroşoc Geoşoc
Caracteristici solului) (sparging)
· Depoluare rapidă ++ + + 0 0
· Rază ridicată de acţiune ++ + 0 + +
· Tehnică bine dezvoltată +++ ++ ++ 0 0
· Extindere importantă a pieţei ++ + + 0 0
· Posibilitate bună de controlat ++ 0 0 + +
migrarea poluantului
· Nevoie scăzută de energie +++ + ++ + +
· Cost scăzut de control +++ ++ ++ + ++
· Influentă scăzută a geochimiei şi +++ + + +++ ++
subsolului
· Posibilitate de punere in aplicare +++ ++ ++ + +
pe termen lung
· Zonă de aplicare: +++ 0 0 0 ++
- zonă nesaturată
- zonă saturată 0 ++ ++ ++ +
0= puţin adevărat
+=exact
+++= foarte pertinent
 Capitolul 6

METODE DE DEPOLUARE PE CALE BIOLOGICĂ

6.1. Principiile degradării bacteriene a poluanţilor

6.1.1. Repartizarea microorganismelor în mediul ambiant

În vecinătatea pânzei freatice, condiţiile fizico-chimice se păstrează relativ
constante, cu o temperatură medie de aproximativ 10ºC, astfel că în spaţiul
poros din matricea rocii se pot dezvolta condiţii de viaţă favorabile pentru
microorganisme.
Cercetările microbiologice realizate pe eşantioane prelevate din subsol au pus în
7 8
evidenţă faptul că pot fi găsite valori de ordinul 10 …10 celule într-un gram de
4 6
sol, 10 celule pe mililitru în apele subterane nepoluate şi 10 celule/ml în apele
puternic poluate.
În general, pentru a trăi şi a se putea înmulţi, microorganismele au nevoie de
substanţe nutritive şi de energie: o celulă care utilizează 50% nutrienţi are
-13
nevoie de circa 3.10 grame de carbon pentru a se diviza; cu 3 mg/l de carbon
ar putea deci să se formeze în spaţiul poros o populaţie microbiană de ordinul a
7 -5 -5
10 celule. S-a estimat că pentru asigurarea hranei ar fi necesare 1,2.10 ÷3.10
grame de carbon pe miligram de biomasă şi pe oră.
In categoria microorganismelor sunt cuprinse bacteriile, ciupercile şi produsele
de fermentare.
Trebuie precizat de la început că în sol şi în apa subterană există în mod natural
populaţii bacteriene şi fungicide capabile să degradeze prin proces metabolic
hidrocarburile şi alţi poluanţi.
Bacteriile autohtone predominante sunt Pseudomonas, Bacillus, Arthrobacter,
Flovorbacterium, Micrococcus.
Principalele fungicide întâlnite sunt Tricoderma, Penicillium, Asperigillus.
În tabelul 6.1 sunt prezentate unele indicaţii asupra distribuţiei
microorganismelor în apă şi în sol, iar în tabelul 6.2 sunt date principalele
caracteristici ale acestor medii, ca spaţiu de viaţă pentru microorganisme.
 Tabelul 6.1.- Distribuţia populaţiilor de microorganisme in sol si apa subterană [96].
Mărimea populaţiei bacteriene
Microorganisme
Tipică Extremă
La suprafaţa solului (celule/g/sol)

Bacterii 0,1…1 miliard > 10 miliarde

Actinomicete 10…100 milioane 100 milioane
Fungicide 0,1…1 milion 20 milioane
Alge 10 000…100 000 3 milioane
In subsol (celule/g/sol)
Bacterii 1000…10 000 000 200 milioane
In apa subterană (celule/g/sol)
Bacterii 100…200 000 1 milion

Tabelul 6.2. Principalele caracteristici ale mediilor de viată sol şi apa freatică [15].
Mediu Sol Apă freatică
si matrice
Aproape de suprafaţă Strate de adâncime

Temperatură variabilă zi/noapte si constantă, rece, constantă,

in funcţie de sezon variabil, in jur de 10˚C in jur de 10˚C
Nutrienti depinde de utilizare, mai sărace in nutrienti, săraca in nutrienti,
organici abundenţi decât in adâncime cu zone mici bogate in cu zone bogate in nutrienti
variabil, anaerob in caz de nutrienti
Oxigen inundaţie aerobe cu mici zone aerobă cu locaţii foarte mici
anaerobe ca urmare a anaerobe
depinde de condiţiile consumării
Conţinut in apă atmosferice, secetă sau depinde de condiţiile meteo constant când nivelul apei
inundaţie si este stabil
de tipul de sol
Consecinţe
Condiţii de viată foarte variabile relativ constante Relativ constante
relativ nefavorabile nefavorabile, in afară de
câteva zone izolate
Proces de Variabil odată cu viteza Relativ lent Relativ lent
degradare
Colonizare Bacterii: frecvente Bacterii: numeroase
Ciuperci: frecvente Ciuperci: rar

6.1.2. Microorganismele şi poluanţii

Aşa cum s-a precizat anterior, pentru a se dezvolta formând ceea ce numim
biomasa, microorganismele au nevoie de energie şi de anumite elemente vitale.
Energia este obţinută prin reacţii de reducere a unor substanţe oxidante;
elementele vitale majore (C, O, H, N, Mg, Ca) sunt asigurate din compuşii
organici şi minerali prezenţi în apă şi sol. Mai sunt necesare unele elemente, în
cantitate foarte mică, cum ar fi Zn şi Mn, care sunt esenţiale pentru enzime.
În funcţie de nevoile pe care le au pentru alimentare şi dezvoltare, se disting:
 • microorganisme heterotrofe care au nevoie de substanţe organice şi se
dezvolta bine în mediu de hidrocarburi; acestea sunt cele care pot
interveni în principal în procesul de depoluare;
• microorganisme autotrofe, care utilizează CO, CO2 şi alţi compuşi
neorganici.
După necesarul de oxigen pot fi împărţite în:
• microorganisme aerobe, care au nevoie de oxigen pentru degradarea
substanţelor organice;
• microorganisme facultativ anaerobe, care pot degrada substanţele
organice în prezenţa oxigenului, iar dacă acesta lipseşte, metabolismul
poate deveni anaerob;
• microorganisme anaerobe, care pot degrada substanţele organice în
absenţa oxigenului, dar îl pot tolera atunci când el este prezent în cantitate
mică; există şi microorganisme strict anaerobe, care sunt distruse de cea
mai mică concentraţie de oxigen.
Schimburile care au loc între poluanţi şi microorganisme au fost împărţite în trei
categorii [44]:
- neutre – nu există nici o influenţă a poluantului asupra bacteriilor,
nici invers: poluantul nu este degradabil de către bacterii, dar nici
toxic pentru acestea;
- negative – poluantul are o concentraţie toxică pentru bacterii sau
este activ numai în mod selectiv;
- pozitive – microorganismele au acţiune de degradare a poluanţilor.

6.1.3. Degradarea substanţelor organice

Microorganismele degradează compuşii organici pentru a elibera energia

conţinută în legăturile moleculare C-C, transformându-i în CO2 sau în metan şi
apă. Aceasta ar fi doar o mică parte a activităţii microorganismelor, care poate fi
utilizată pentru biodegradarea compuşilor organici prezenţi în mod natural într-
un mediu, dar şi a celor care sunt datoraţi activităţii umane, cum ar fi poluanţii
de natură organică. Biodegradarea se realizează în prezenţa unor enzime, care
joacă rol de catalizatori şi promovează anumite reacţii specifice. Procesele de
biodegradare în care se folosesc populaţii de microorganisme pentru
descompunerea unor compuşi organici sunt similare proceselor de degradare
naturală care necesită enzime (v. schema din fig. 6.1)
Sunt necesare câteva definiţii pentru înţelegerea reacţiilor biologice, la diferite
nivele, care au loc în asemenea procese.
Biodegradarea nu conduce neapărat la o mineralizare completă. Mineralizarea
este de fapt oxidarea totală a unui compus organic. Un compus poate fi
recalcitrant, atunci când el rezistă la orice grad de biodegradare, sau persistent,
dacă se degradează numai în anumite condiţii, ce trebuie asigurate. Enzimele
sunt proteine capabile să catalizeze anumite reacţii biologice caracteristice.
Enzimele sunt specifice unor grupe de produse şi nu produselor luate separat.
Unul dintre principalele mecanisme care fac să intervină enzimele - utilizat de
bacterii în degradarea compuşilor xenobiotici - este numit „biodegradarea
gratuită”: pentru ca acesta să se producă este necesar ca populaţiile de bacterii să
fie capabile să genereze enzimele specifice pentru compuşii xenobiotici.

Figura 6.1. Comportarea compuşilor xenobiotici in mediul înconjurator [15].

COMPUS XENOBIOTIC

Eliminare Nu poate fi eliminat

Degradare chimica abiotica Transformare pe cale biologica

70
70
 Polimerizare şi legare cu
Mineralizare compuşi naturali

Cometabolism Acumulare în microorganisme

Cometabolismul înseamnă procesul de mineralizare a unor poluanţi care nu

furnizează energie microorganismelor; prin urmare un al doilea compus este
necesar pentru întreţinerea procesului biologic. O listă cu compuşi degradabili
prin cometabolism este dată în tabelul 6.3.
Mineralizarea completă a unui compus xenobiotic poate necesita mai multe
grupe de microorganisme. Trebuie înţeleasă comportarea şi importanţa unor
populaţii microbiene pentru reabilitarea unui teren poluat, deci trebuie
recunoscute limitele studiilor realizate în laborator cu o singură specie de
microorganisme.

71
71
Biodegradarea presupune trei etape succesive:
• Transformarea energiei produse în timpul reacţiilor de oxido-reducere a
substanţelor organice în adenozintrifosfat (ATP). ATP este utilizat în reacţiile de
biosinteză. Căile geochimice prin care este format ATP sunt fermentaţia, în care
oxidarea se produce în absenţa acceptorilor de electroni, respiraţia aerobă, în
care oxigenul serveşte ca acceptor de electroni, respiraţia anaerobă, în care un alt
compus decât oxigenul, de exemplu un nitrat, sulfat sau carbonat, serveşte ca
acceptor de electroni.
• Formarea acizilor organici cu ATP: aceşti acizi se formează într-un ciclu
continuu şi sunt utilizaţi simultan pentru sinteza celulelor, enzimelor sau
rezervelor.
• Eliminarea produselor metabolice şi deşeurilor (CO2, produse care nu sunt
biodegradabile); metabolismul reprezintă ansamblul reacţiilor de biosinteză şi de
degradare care se realizează în interiorul celulelor.

Tabelul 6.3.- Compuşi chimici degradabili prin cometabolism [97].

A l) utilc me
c ac icloh n
e id exan DDT
n ac Mon n-Decan
a eti oxid 1,2-Dietilbenzen
f c de Eter Dietil
t B carb 9,10-
a ut on Dimetilantracenă
l a 3- 1,3-
i n Clor Dimetilnaftalină
n 1 oben 2,3-
ă - zoat Dimetilnaftalină
A B 4 1,6-
l ut - Dimetilnaftalină
k e C 2,7-
y n l Dimetilnaftalină
l ă o
b c r
e i o
n s t
z - o
e 2 l
n - u
B e
s u n
u t
l e C
f n u
o ă m
n e
a t n
t r
A a C
n n i
t s c
r - l
a 2 o
c - h
e B e
n u x
B t a
e e n
n n
z ă C
e i
n n c
b - l
i o
B
s p
u
( a
t
4 r
i
- a
l
C f
b
l i
e
o n
n
r e
z
o e
f n p
e n -
n - C
i B i
D
oE
t4
-L
i2
-2
-3
-P
rn
-2
,T
r1
,U
n
 6.1.4. Factori care influenţează reacţiile biochimice
Pentru depoluarea prin degradare biologică, factorul cel mai important este
viteza de degradare a poluantului. Aceasta este controlată pe de o parte de viteza
cu care se realizează metabolismul, iar pe de altă parte de energia rezultată,
altfel spus de numărul de molecule de ATP care se formează prin degradarea
unei molecule organice (fig. 6.2). Condiţiile de mediu au şi ele o influenţă
majoră în proces. Pentru obţinerea unui sistem optim este necesar ca, într-un
mediu adecvat, condiţiile să fie favorabile (tabelul 6.4).
Tabelul 6.4. Degradarea substanţelor organice în condiţii aerobe şi anaerobe

Viteza procesului metabolic al microorganismelor şi implicit viteza de degradare

a substanţelor organice sunt dependente de o serie de parametri, între care:
• Temperatura
Se pot distinge trei zone de temperatură:
- o zonă unde temperatura este minimă şi procesul de înmulţire foarte lent, în
care creşterea populaţiei bacteriene este totuşi posibilă,
- o zonă cu temperatura optimă, în care procesul se derulează cu viteză mare,
- o zonă cu temperatura mare, în care microorganismele sunt încă tolerate,
înainte de a deveni inactive, din cauza temperaturii prea ridicate (fig. 6.3).
Gama de temperatură este destul de largă: unele microorganisme au temperatura
optimă la 5…10º, altele la 75…80º. Bacteriile se pot împărţi în trei grupuri:
termofile, care se dezvoltă optim la peste 55ºC, mezofile, la temperaturi de
25…45ºC, psihofile, la aproximativ 0ºC.
Variaţia temperaturii mediului conduce implicit şi la o schimbare a populaţiei
microbiene.

Figura 6.2. Viteza de degradare a poluanţilor [15].

 • pH
Ca şi temperatura, pH-ul
accelerează viteza de biodegradare a
poluanţilor. Se disting şi in acest caz
trei zone caracteristice ale valorilor
pH, ce sunt puse în evidenţă prin
figura 6.4, într-un exemplu de
degradare a diclormetanului cu 4
familii de microorganisme, aceleaşi
ca în figura precedentă. Se poate
observa că bacteriile acţionează
optim la pH apropiat de cel neutru,
cu valori situate între 6,5…7,5.

Figura 6.3. Influenţa temperaturii asupra vitezei

de dezvoltare a unor suşe de bacterii – test pentru
poluare cu diclormetan [15].
 • ţia în O2
Conţi la
nutul saturaţie
în este de
oxigen 10 mg/l,
la
Degradar presiunea
ea poate atmosferi
fi aerobă că.
sau Pentru a
anaerobă, degrada
cele biologic
două 1 kg de
categorii hidrocarb
fiind uri este
diferenţia necesară
te mai o
ales după cantitate
energia de oxigen
degajată de 3÷3,5
Figura prin kg O2; în
6.4. proces condiţiile
Influen menţiona
(tabelul
ţa pH-
ului la 6.4). În te, acesta
degrad general, ar putea
area un fi găsit
diclor într-un
conţinut
metanu
de volum de
lui
[15]. oxigen apă de
mai mic circa 300
3
de m.
1% face
ca
procesul
să treacă
din aerob
în
anaerob.
Pentru o
temperat
ură a apei
subterane
de 10ºC,
concentra
 • Prezenţa apei
Apa poate fi unul din factorii esenţiali în dezvoltarea microorganismelor.
Transportând nutrienţii către celule, apa favorizează cataliza enzimelor.
Pe de altă parte, microorganismele care se dezvoltă într-un mediu cu foarte
puţină apă trebuie să consume energie suplimentară pentru a o procura. In orice
caz, sub un anumit conţinut în apă al mediului de cultură, activitatea microbiană
încetează şi celulele mor.
• Biodisponibilitatea poluanţilor
Alături de factorii fizici, biodisponibilitatea poluantului este un criteriu
important. Condiţii optime de degradare se înregistrează atunci când poluantul
este dizolvat într-o cantitate suficientă de apă. Se afirmă că trecerea în soluţie a
poluantului poate fi favorizată prin adăugare de substanţe tensioactive, dar acest
aspect este încă în fază de cercetare.
Pentru obţinerea unui sistem optim de biodegradare este necesar ca toate aceste
condiţii să fie reunite într-un mediu de cultură adecvat (tabelul 6.5).

Tabelul 6.5.- Relaţii între factorii abiotici de mediu, microorganisme heterotrofe,

dezvoltarea lor si viteza de degradare a poluanţilor organici [15].
Categorii de Posibilităţi de Degradare
Factori de mediu
microorganisme dezvoltare C organic
O2
prezent aerobe, anaerobe, + +
lipsă facultativ anaerobe, +/- +/-
eventual cu denitrifianti
Temperatură
< + 15˚C +/- +/-
> + 15˚C + +
pH
> pH 7 predominant bacterii culturi bacterii + bacterii +
< pH 7 de ciuperci in creştere bacterii - bacterii -
< pH 5 predominant ciuperci
Săruri minerale
suficiente + +
lipsă - -
Conţinutul de apă din sol
suficient + +
insuficient - -
prea ridicat - -
Nutrienti organici
suficienţi + +
lipsă - -
Poluanţi
degradabili + +
nedegradabili - -
puţin solubili sau insolubili - -
blochează porii - -
toxici la concentraţie mare - -
+ cea mai bună; +/- mai slabă; - absenţă totală
 6.2. Biodegradarea unor categorii de poluanţi organici

În continuare se vor prezenta câteva exemple de mecanisme de degradare pentru

diferite categorii de poluanţi organici.

6.2.1. Hidrocarburi alifatice

Hidrocarburile alifatice pot fi clasificate în:
n – alcani -C-C-C- (alifatice saturate)
n – alchene -C-C=C-
n – alchine -C-C≡C-
izoalcani -C-C-C-
l

C
ciclice ciclohexan

Hidrocarburile alifatice nu sunt degradabile decât în condiţii aerobe.

Biodegradabilitatea acestora poate fi estimată pornind de la trei factori:
- proprietăţile fizice, care depind de numărul de atomi de carbon şi
de lungimea lanţului molecular;
- structura;
- toxicitatea.
Biodegradabilitatea urmează următoarea ordine descrescătoare:
alcani → izoalcani → alchene → cicloparafine.
Proprietăţile legate de numărul de atomi de carbon, deci de mărimea moleculei,
sunt esenţiale. Astfel, moleculele mici aparţin unor fluide aflate în stare de gaz
sau lichid cu volatilitate mare; ele sunt degradabile, dar numai în anumite
condiţii. Moleculele de talie medie sunt mai puţin volatile şi se degradează uşor,
în timp ce moleculele mari nu sunt volatile, fiind greu biodegradabile. Benzina,
combustibilii şi motorina fac parte din categoria hidrocarburilor alifatice, al
căror principiu de degradare este prezentat în tabelul 6.6.

6.2.2. Hidrocarburi aromatice

In condiţii aerobice, degradarea acestei categorii de hidrocarburi se produce
conform schemei din figura 6.5. S-a crezut multă vreme că biodegradarea este
imposibilă în condiţii anaerobe, dar s-a observat că benzenul, toluenul şi
etilbenzenul pot fi mineralizate lent şi într-un asemenea mediu, fenomen ce a
fost demonstrat în 1988.
Pentru aplicabilitate practică în procese de depoluare prezintă însă interes numai
degradarea aerobă. In cadrul grupului aromaticelor, compuşii din categoria BTX
– benzen, toluen, xileni – sunt consideraţi uşor biodegradabili.

Tabelul 6.6.. Biodegradarea hidrocarburilor alifatice [15].

*CoA – coenzima A
Figura 6.5. Schema de degradare a hidrocarburilor aromatice [15].

78
 6.2.3. Hidrocarburi aromatice policiclice
Acest grup nu se pretează foarte bine la degradare biologică, deoarece chiar dacă
nucleele sunt transformate unele după altele în condiţii aerobe, eliminarea
moleculelor toxice se realizează mai greu, motiv pentru care limitele de
remediere nu sunt foarte bine cunoscute; s-a observat o mineralizare parţială a
antracenului şi fenantrenului.

6.2.4. Hidrocarburi clorurate volatile

In tabelul 6.7 este prezentată o listă a produselor pentru care se constată o
degradare cel puţin parţială sub acţiunea microorganismelor, iar schema de
transformare este dată în tabelul 6.8.
Având în vedere volatilitatea ridicată, aceşti compuşi, mai ales la concentraţii
mari, se pretează mai bine la eliminarea prin stripping sau venting.
Biodegradarea poate fi luată în considerare numai la concentraţii inferioare
pragului de toxicitate.

Tabelul 6.7. Hidrocarburi clorurate volatile

biodegradabile [15]

Produs Siglă Masă Fenoli şi derivaţi ai fenolului

moleculară
Cloretan (C=C) Se pretează la biodegradare aerobă
Tetra(per-) cloretena PCE 166 mai bine decât hidrocarburile
Ttricloretilenă TCE 131
cis-1,2-dicloretenă CIS 97 aromatice (fig. 6.6);
trans-1,2-dicloretenă TRANS 97 biodegradabilitatea se diminuează
Clorură de divinil VDC 97
Clorură de vinil VC 63
cu creşterea numărului de grupări
Etenă ETH 28 metil din moleculă. Limitele de
Cloretan (C-C) biodegradare sunt legate de pragul
1,1,1-tricloretan 1,1,1-TCA 133
1,1-dicloretan 1,1-DCA 99 de toxicitate.
1,2-dicloretan 1,2-DCA 99
Monocloretan CA 65 Clorofenoli şi derivaţi
Clormetan (C) cloruraţi puţin volatili
Hidr. tetraclorurate TC 154
(tetraclormetan) Această categorie înglobează toate
Cloroform CF 119
(triclormetan) substanţele care cuprind în structura
Diclormetan DCM 85 lor o parte importantă cu conţinut de
Monoclormetan CM 51
clor, ca şi compuşi aromatici
(clorobenzoli) de tipul pesticidelor.
Compuşii respectivi, ca şi reziduurile lor, sunt foarte toxici. Clorofenolii sunt
substanţe volatile (fungicide, bactericide) şi pot fi degradaţi prin declorurare, pe
baza aceloraşi mecanisme ca hidrocarburile clorurate volatile, sau prin fisiunea
nucleului care urmează declorurării în mediu aerob. Această cale de degradare
este independentă de numărul de atomi de clor.

79
79
Clorofenolii sunt mai uşor degradabili decât clorobenzolii, dar mai greu decât
fenolii. Structura, solubilitatea în apă şi capacitatea de adsorbţie sunt factori care
influenţează degradarea lor biologică.

Tabelul 6.8. Schema de degradare a hidrocarburilor clorurate volatile.

80
80
 PCB, dioxinele, furanul
Sub denumirea de PCB sunt cuprinse
produsele din categoria poli-cloro-
bifenili, care sunt compuşi aromatici
cloruraţi, cu diferite procente de clor.
Se cunosc 209 asemenea produse.
Dioxinele şi dibenzofuranii sunt eteri
aromatici; formula lor structurală este
dată în figura 6.7.
Aceşti compuşi policloruraţi sunt
practic insolubili în apă şi se adsorb
puternic pe granulele de rocă. Pentru
PCB structura de bază este
mineralizabilă în aceeaşi manieră ca la
hidrocarburile aromatice, în condiţii
aerobe, dar procesul este foarte lent.
Figura 6.6. Fenoli şi derivaţi
Deşi rezultatele cercetărilor nu sunt
pe deplin favorabile, au fost
selecţionate şi izolate unele bacterii
(circa 30) care par mai adaptate
pentru biodegradarea PCB [76].
În condiţii aerobe, cercetări efectuate
în teren au arătat că există populaţii
specifice de bacterii care se dezvoltă
în mod natural în mediu poluat cu
PCB, acţionând în direcţia
declorurării. A fost semnalată şi
existenţa unor asemenea
microorganisme anaerobe [104].

Tabelul 6.9 reprezintă o rezumare a

Figura 6.7. Formule structurale pentru PCB,
dioxină şi furan.
posibilităţilor şi limitelor
biodegradării compuşilor organici
enumeraţi anterior.
De asemenea, în anexa 2 sunt
prezentate unele indicaţii asupra
degradării şi timpului de remediere în
diferite situaţii de poluare cu produse
organice.

81
81
 Hidrocarburi

Compuşi cloruraţi
policiclice Aromatice
Tabelul 6.9.- Factori care au influentă asupra degradării poluanţilor organici [15].

Clorofenoli
Fenoli
Alifatice

Aromatice

Dioxin furan
puţin volatili
halogenate
Poluanţi

Proces de degradare
Rezultat final Mineralizare D D D P P P P N N
Degradare parţială D D D D P P D D N
Reconstrucţie P? P P P P? P D P? N
Produşi de polimerizare P? P D P N D P P? N
Condiţii de degradare Aerobe D D D D D D D D D
Anaerobe N N N N D P P P N
Denitrifianti N N N N N N N N N
Nutrient D D D P P P P N N
P P N P D P D D N
Cometabolism
Microorganisme Un organism D D D P D P P N N
Mai multe (sinergie) P P N D P? P P D N
Comunităţi naturale O D D D P P N N N
Culturi speciale N N N D P D D D N
Biodegradare limitată Solubilitate in apa D N N D N N D D D
de: Adsorbţie P P P? P P D D P? P?
Concentraţie toxică P D D N D D D P? P?
„Metabolit” N N N P? P D D P? P?
Degradare limitată de: Mărimea moleculelor D N N D N N N N N
Numărul de grupări CH3 D D D D N N N N N
Numărul de atomi de clor N N N N D D D D N
Structura moleculară D N N D N N N N D
D - da sau important P - posibil sau puţin important N - nu sau inexistent

6.3. Studii preliminare necesare elaborării

unui proiect de biodegradare
Un proiect de remediere a poluării prin metode biologice trebuie să cuprindă mai
multe etape care se derulează succesiv, astfel:
- recunoaşterea în detaliu a terenului
- recuperarea produselor organice care plutesc pe apa freatică
- studiu al degradării naturale cu microorganismele prezente în sol
- conceperea sistemului de depoluare
- punerea in aplicare a acestuia
- menţinerea sistemului în funcţiune.

82
82
 6.3.1. Parametri ce trebuie determinaţi pentru proiectarea procesului
Ca şi pentru celelalte tehnologii, este fundamental ca înainte de a întreprinde
acţiuni de depoluare să fie definite condiţiile hidrogeologice şi extinderea
poluării. Principalii parametri ce trebuie cunoscuţi sunt direcţia şi viteza de
deplasare a apei subterane, adâncimea nivelului apei şi a zonei poluate,
fluctuaţiile sezoniere de nivel, debitul specific al acviferului. In afară de
-4
permeabilitate, ce trebuie să fie mai mare de 10 m/s, omogenitatea sau
heterogeneitatea solului au mare influenţă asupra repartizării poluanţilor şi
eficienţei acţiunilor de depoluare.
În prima fază trebuie realizat un număr de puţuri de control, suficient de mare
pentru a servi la determinarea parametrilor hidraulici prin pompări
experimentale. Aceleaşi puţuri vor permite şi prelevarea probelor ce vor fi
analizate pentru cartografierea repartiţiei poluanţilor în teren.
Debitul de pompare ce poate fi aplicat este şi el un factor important, deoarece
limitează cantitatea de apă care poate circula în sistem, pe durata procesului de
biodegradare.
Tehnica este aplicabilă în terenuri grosiere, cu nisipuri şi pietrişuri, dar nu este
convenabilă pentru acvifere cantonate în roci carstice sau fisurate, datorită
anizotropiei permeabilităţii.
Pe baza datelor acumulate din pompări şi analize trebuie întocmit un studiu de
fezabilitate asupra posibilităţilor de biodegradare a poluanţilor depistaţi. O primă
condiţie este aceea ca unele microorganisme capabile de biodegradare să fie
prezente în mod natural în terenul contaminat; în varianta că ele există, pe baza
unor studii de laborator se evaluează răspunsul de care acestea sunt capabile
pentru tratamentul vizat, ca şi nevoia de nutrienţi ce trebuie furnizaţi pentru
creşterea biomasei şi accelerarea depoluării.

6.3.2. Măsuri care permit accelerarea degradării biologice

Posibilităţile de a interveni pentru accelerarea procesului de biodegradare sunt
aceleaşi atunci când procesul se iniţiază in-situ sau la suprafaţă. Principala
diferenţă constă in faptul că în cazul depoluării la suprafaţă se poate asigura un
mai bun contact între poluanţi, microorganisme şi ceilalţi agenţi ce intervin în
proces, în timp ce la aplicarea in-situ acest contact este limitat, el putând fi cel
mult favorizat.
• Aportul de oxigen sau de compuşi oxigenaţi în sol şi în apa freatică
permite accelerarea degradării; se pot utiliza aerul comprimat, O2, H2O2, sau
NO3, cu avantajele şi inconvenientele ce se observă în tabelul 6.10. Prezenţa în
exces a oxigenului sau compuşilor oxigenaţi în mediu reducător poate conduce
++ +++
la oxidarea metalelor, de exemplu Fe în Fe , sau la precipitarea hidroxizilor;

83
83
unii compuşi pot trece în soluţie, metalele fiind eliberate. Aceasta înseamnă că la
ciclul de oxido-reducere al fierului şi manganului este cuplat un ciclu al
metalelor şi metalelor grele.
Nitraţii sunt şi ei o posibilă sursă de O2, dar nu toţi compuşii organici sunt
degradabili în prezenţa nitraţilor; în plus, NO3 este şi el un poluant ce trebuie
eliminat la sfârşitul operaţiei de depoluare, dacă normele admise sunt depăşite,
mai ales la o apă potabilă.

• Nutrienţii minerali şi valoarea pH

Între elementele majore ce sunt utilizate ca „hrană” de microorganisme, azotul,
fosforul şi chiar carbonul pot să nu se găsească în cantitate suficientă; aceste
nevoi trebuie compensate şi trebuie testat în laborator sub ce formă pot fi
+ - --- ++ ++
furnizate: NH4 sau NO3 , PO4 , Ca , Mg .
In acelaşi timp cu aportul de minerale, trebuie să se acţioneze asupra valorii pH
(tab. 6.11). De exemplu, se poate obţine o creştere de pH prin tratarea suprafeţei
solului cu var.

Tabelul 6.10. Avantaje şi dezavantaje ale furnizării de O2, H2O2 şi NO3 [15]
Avantaje Dezavantaje
on/off site in situ on site in situ
-Solubilitate scăzută in apă
O2 Fără efect dăunător asupra organismelor -Heterogenitatea solului
-Rază de acţiune limitată
Poate fi utilizată pentru curăţare in cazul - Toxică pentru organisme la concentraţii mari (100
colmatării porilor cu bacterii ppm)
- La suprasaturaţie, reduce spaţiul poros prin faza gaz
Oxidează substanţele organice, de unde - Depinde de poluanţi: se va avea în vedere
H2O2
posibila formare de substanţe mai uşor posibilitatea de formare a unor produşi toxici
degradabile
-Heterogenitatea solului
-Rază de acţiune limitată
Fără limită de degradare datorata solubilităţii -Normă tolerată 50 mg/l
in apă
Permite degradarea anaerobă -Gamă de poluanţi limitată
NO3
-Posibilitate de formare de
NO2
+ +
-K şi Na influenţează conţinutul în ioni

84
84
Tabelul 6.11. Avantaje şi dezavantaje ale aportului de săruri minerale şi ale reglării pH.
Avantaje Dezavantaje
on/off site in situ on site in situ
+ 3-
Împiedică încetarea degradării Pierdere posibilă prin adsorbţie in special de NH4 , PO4
aport de Salinizare prin suprafertilizare
săruri Mobilităţile diferite
minerale pot determina
repartiţii inegale
Stabilizează mediul pentru bacterii Deteriorează condiţiile de viată pentru ciuperci
pH Stabilizează substanţele organice
neutru acide precum humusul
Împiedică eliberarea ionilor metalici
Ameliorează condiţiile de mediu Deteriorează condiţiile de mediu pentru bacterii
pentru ciuperci Eliberare a anumitor metale datorată unei solubilităţi mai
acid
Este posibilă o îmbogăţire bune in mediul acid
preferenţială a anumitor grupuri Posibilitate de eliberare a metalelor din humus

• Temperatura şi conţinutul în apă

Temperatura este un regulator esenţial al degradării poluanţilor (a se vedea
tabelele 6.2 şi 6.5). In condiţii de depoluare naturală, temperaturile maxime
constatate în timpul biodegradării unor uleiuri minerale au fost cuprinse între 16
şi 24ºC. Un studiu asupra degradării motorinei a arătat că la temperatură de cca
10ºC procesul începe după 4…5 zile, în timp ce la 25ºC el începe după o zi.
Creşterea temperaturii ridică randamentul, dar şi consumul de oxigen. In acelaşi
timp, solubilitatea oxigenului în apă se micşorează. Variaţia temperaturii
influenţează şi poluanţii: viscozitatea se micşorează, astfel că unii componenţi
devin mai solubili.
Pe de altă parte, biodegradarea necesită ca apa să existe în cantitate suficientă:
un conţinut în apă de 50…90% este considerat optim. Tabelul 6.12 rezumă
avantajele şi inconvenientele creşterii temperaturii.

• Substanţe organice: nutrienţi, agenţi tensioactivi

Printre factorii care pot accelera biodegradarea trebuie menţionate şi unele grupe
de produse organice:
- nutrienţii organici hidrocarburi, cum sunt metanul şi propanul, introduşi pentru
favorizarea dezvoltării unor microorganisme capabile de degradarea poluanţilor
depistaţi;

85
85
 Tabelul 6.12. Avantaje si dezavantaje ale creşterii temperaturii
Avantaje Dezavantaje
Metabolism
• Creşterea temperaturii previne inactivitatea sau • La temperatură ridicată, apare efectul de frânare
chiar moartea microorganismelor ca urmare a ce poate duce la moartea microorganismelor
frigului sau îngheţului
• Creşterea temperaturii accelerează metabolismul • Creste nevoia de oxigen
si degradarea poluanţilor • Presiunea oxigenului creste, solubilitatea scade
Comunităţi de microorganisme
Creşterile de temperatură (aprox. 10˚) afectează populaţiile, apărând variaţii posibile ale randamentelor
de degradare
• O creştere a temperaturii poate accelera • O creştere de temperatură deteriorează condiţiile
propagarea microorganismelor care degradează de viată ale microorganismelor autohtone din
poluanţii stratele profunde si din apele subterane
• In timpul răcirii care urmează unei faze de • Temperaturi mai mari de 40-50˚C au efect
supraîncălzire, organisme inactive rezistente la negativ pentru microflora locală; ea este
deteriorată temperatură pot redeveni active si doar formele rezistente
supravieţuiesc
• Este posibilă o diminuare a numărului de varietăţi
Proprietăţi ale poluanţilor determinatemicrobiene, deci
de o creştere dereducerea spectrului poluanţilor
temperatură
Creşterea reactivităţii
• Accelerarea polimerizării
Diminuarea vâscozităţii
• Creşterea degradabilităţii • Creşterea mobilităţii putând apărea un transfer de
poluant
Diminuarea presiunii gazelor
• Creste volatilitatea, favorizează degajarea
gazului

- alţi nutrienţi organici, cum ar fi melasa, paiele, care alcătuiesc o masă nutritivă.
Aceştia pot fi utilizaţi pentru favorizarea creşterii populaţiei bacteriene, dar şi ca
substrat pentru cometabolism;
- agenţi tensioactivi, utilizaţi în scopul măririi solubilităţii poluanţilor puţin
solubili în apă;
- materiale organice inerte – paie, scoarţă de copac – folosite în principal la
depoluarea solurilor, cu rol mai ales de asigurare a aerării.
Aceste patru grupe de substanţe organice reunite au, în general, un efect pozitiv
asupra depoluării, dar pot avea şi efecte secundare care să conducă la rezultate
nedorite (tab. 6.13).

86
86
 Tabelul 6.13. Aportul de produse organice: efecte şi efecte secundare
Efectele secundare cresc odată cu creşterea concentraţiei [15].

Efecte Efecte secundare

Aport de substanţe organice în ansamblu :

nutrienţi, agenţi tensioactivi, substanţe inerte
• Permite accelerarea si încetinirea degradării • Poate conduce la colmatarea porilor prin
poluanţilor formarea bacteriilor vâscoase si prin producerea
crescută de CO2 (in situ --; on/off-site -)
• Creşterea cantităţii de humus care poate fixa
produsele de degradare (in situ -, on/off site --)
• O reţinere a poluanţilor pe materia organică poate
duce la aprecierea unei proporţii de degradare mai
mare decât cea reală (in situ -, on/off site --)
• Aportul de substanţe uşor utilizabile poate duce la
o încălzire datorită metabolismului
Aport de agenţi tensioactivi
• Creşte degradabilitatea odată cu creşterea • O mobilitate crescută face posibilă o repartizare
solubilităţii datorată transportului (in situ --; on/off-site-)
• Nu apare un efect de emulsionare din cauza ca
amestecarea nu este suficienta (in situ --)
• Agenţii tensioactivi pot fi inhibitori (in situ -;
on/off-site -)
Scoarţă de copac şi paie
• Afânează solul si formează o suprafaţă de • Deteriorează posibilitatea de reutilizare a solului
dezvoltare a biopeliculei
• Diminuează toxicitatea poluanţilor si a metalelor • Diminuează accesibilitatea poluanţilor
grele prin adsorbţie determinând o degradabilitate mai puţin bună
• Eliberare posibilă pe termen lung a substanţelor
fixate
*) Efect negativ: - Efect foarte negativ:--

• Însămânţarea unor culturi de microorganisme

Microflora autohtonă poate constitui un factor limitativ al biodegradării, în
sensul că numărul de microorganisme care acţionează pentru distrugerea
poluantului este prea scăzut. Acestea pot chiar să lipsească, dacă mediul este
inhibitor sau toxic, sau când poluantul este degradabil numai de către anumite
specii, foarte caracteristice. Se poate încerca în asemenea situaţii fie ameliorarea

87
87
condiţiilor de mediu, aşteptând dezvoltarea organismelor autohtone, fie
introducerea unor culturi de microorganisme specifice. Argumente pentru
această ultimă soluţie ar fi:
- aportul de microorganisme ce provin din exterior accelerează degradarea la
începutul depoluării şi acordă un „termen” suficient pentru dezvoltarea
populaţiilor naturale;
- culturile artificiale produc agenţi tensioactivi şi măresc viteza de degradare a
poluanţilor mai puţin solubili;
- culturile pot acţiona şi pentru degradarea produşilor persistenţi.

Înainte de a se lua decizia aportului de microorganisme externe, trebuie analizată

problema necesităţii acestor culturi: de exemplu, în cazul unei poluări cu
hidrocarburi, care sunt uşor degradabile, ar trebui ca bacteriile autohtone să fie
suficiente, pe când în cazul unei poluări cu hidrocarburi clorurate cultura poate
fi necesară, dacă din testele de laborator rezultă că microorganismele prezente
nu pot realiza degradarea.
La introducerea în acvifer a unor populaţii de microorganisme externe trebuie să
se ţină seama de următoarele condiţii:
- microorganismele să poată ajunge la locul ce conţine poluant, unde se va face
degradarea ( în particular pentru aplicare in-situ),
- microorganismele să poată trăi în mediul ţintă, putând concura cu populaţia
autohtonă;
- microorganismele să realizeze randamentele de biodegradare dorite.
Pot fi preparate şi utilizate pentru „însămânţare” fie culturi pure, fie amestecuri
(tabelul 6.14), fiecare manieră având avantaje şi dezavantaje. Este chiar posibil
ca, în timpul unei acţiuni de remediere cu microorganisme exterioare, rezultatele
obţinute să nu fie cele aşteptate.
In tabelul 6.15 se prezintă unele dintre posibilele cauze pentru obţinerea de
rezultate nesatisfăcătoare.

88
88
 Tabelul 6.14. Origine şi tipuri de microorganisme
Tip si origine Aplicare
Preparare uscată
• Amestec de culturi si cultură pură: origini diverse
• După uscare, depozitare in suşe • Alohton
• Înainte de punerea in aplicare, se reactivează in cultura lichidă
Culturi active (vii)
• Amestec si cultură pură, îmbogăţită prin diferite accidente de
poluare
• După îmbogăţire si izolare in laborator depuse pe sol sau intr-o • Alohton
cultură lichidă
• Înainte de punerea in aplicare, propagarea intr-o cultură lichidă
• Îmbogăţire a culturii prelevate din zona de depoluat
• Îmbogăţire, izolare si depunere pe sol sau intr-o cultură lichidă • Autohton
• Propagare intr-o cultură lichidă

Tabelul 6.15. Aportul de microorganisme: cauze posibile pentru rezultate nesatisfăcătoare

on/off site in situ
•
Nu se reuşeşte penetrarea suficientă in zona
poluată
Microorganismele nu sunt suficiente in zonă si condiţiile pentru depoluare nu sunt satisfăcătoare, astfel încât
ele nu se pot multiplica sau devin inactive
Condiţii
• Temperatură • Temperatură
• Concentraţia in nutrienţi • Concentraţia in nutrienti
• Nu pot concura cu microflora autohtonă • Nu pot concura cu microflora autohtonă
Randamentele de degradare pot să nu coincidă, sau sunt insuficiente in cazuri particulare de poluare

6.3.3. Cercetări biologice

Pentru a putea face proba de fezabilitate a unei depoluări biologice sunt necesare
lucrări de cercetare în fiecare dintre fazele procesului: înainte, în tipul şi după
operaţie. Cercetările depind de tipul poluării existente şi de tipul de depoluare
vizat (in-situ sau pe platformă amenajată la suprafaţă). O schemă a testelor de
efectuat este dată în figura 6.8.
Pe de altă parte, tabelul 6.16 rezumă cercetările ce trebuie întreprinse înainte de
punerea în aplicare a tehnicilor de depoluare biologică pe un teren contaminat.
Fără a intra în detalii de biologie, trebuie observat că aplicarea unor asemenea
metode de degradare a poluanţilor implică colaborarea între mai multe
specializări - biologie, chimie, hidrogeologie, hidraulică – ceea ce nu
întotdeauna este uşor de realizat.

89
89
Figura 6.8. Schema cercetărilor preliminare pentru aplicarea unei depoluări biologice.

90
Tabelul 6.16. Depoluarea biologică: determinări microbiologice înainte (I.O.), în timpul (I.T.) şi după (D.O.) operaţia de depoluare.

91
 6.4. Punerea în aplicare a biodegradării in-situ

Un sistem de depoluare biologică a acviferului nu trebuie restrâns la tratarea

strict a pânzei freatice, deoarece poluanţii care rămân în zona nesaturată vor
constitui o sursă potenţială de poluare a apei. Este motivul pentru care este
necesară conceperea unui sistem care să permită depoluarea simultană a zonei
saturate cu apă cât şi a celei nesaturate. Tehnicile de tratare a solului nesaturat
sunt prezentate pe scurt în continuare.

6.4.1. Depoluarea stratului superficial de sol

Pentru depoluarea biologică a stratului superficial, solul este lucrat prin tehnici
agricole; el este arat şi aerat pentru stimularea degradării aerobe a poluanţilor,
pentru omogenizarea concentraţiilor acestora şi creşterea permeabilităţii.
Trebuie amintit aici că, în cazuri de poluare severă, tratarea biologică se poate
face pe solul excavat, adus pe platforme special amenajate, prin procedeul
cunoscut sub numele „land farming”.
După efectuarea arăturii, solul este stropit cu apă care conţine compuşii
oxigenaţi, nutrienţii şi microorganismele. Aceste elemente se răspândesc în sol
prin difuzie, iniţiind astfel degradarea poluanţilor prin activitatea bacteriană.
Pentru accelerare, la intervale de timp stabilite, sunt distribuite îngrăşăminte,
care ajung în sol odată cu apa. In funcţie de viteza de biodegradare, de tipul şi
concentraţia poluantului şi de condiţiile existente în sol, durata depoluării poate
varia de la o lună la câţiva ani.
Procedeul este simplu de aplicat, însă prin arătura solului şi prin simpla difuzie,
oxigenul nu poate pătrunde decât până la maxim 50 cm în adâncime, iar
condiţiile climatice influenţează şi ele procesul: ploile antrenează o spălare a
nutrienţilor, poluanţilor solubili şi compuşilor rezultaţi din degradare; în timpul
perioadei de iarnă, degradarea nu are loc deoarece temperatura este scăzută, iar
în perioadele de secetă substanţele volatile părăsesc poluanţii şi astfel o parte
nemăsurabilă a poluării trece în atmosferă.

6.4.2. Depoluarea biologică a zonei nesaturate

Se bazează pe următoarele operaţii:
- infiltrarea şi repartizarea în zona poluată a unei culturi adaptate de
microorganisme, ca şi a unei suspensii de nutrienţi: pentru aceasta, sunt izolate
populaţii prezente în mediul considerat ca „focar” al poluării şi îmbogăţite în
laborator, în condiţiile determinate ca existente în mediul poluat;
- furnizarea oxigenului necesar microorganismelor pentru biodegradare, prin
aerarea solului; introducerea microoganismelor, nutrienţilor şi aerului necesar se

92
92
realizează prin reţele de puţuri legate între ele, ca în fig. 6.9; produsele sunt
distribuite astfel ca repartizarea lor să se facă cât mai omogen în sol.
- este important să se ia toate măsurile ca poluarea să nu fie extinsă în urma
acestor procese de injecţie: pentru aceasta se va avea în vedere ca lichidele
utilizate să fie în cantitate suficient de mică pentru a nu ajunge până la nivelul
apei subterane;
- pentru evitarea pierderilor de aer şi de componenţi volatili în atmosferă,
suprafaţa solului va fi acoperită cu folie protectoare impermeabilă;
- zona poluată va fi tratată atât pe direcţia verticală cât şi orizontală, pornind de
la periferie către centru.
Principalul inconvenient al acestei tehnici este legat de transportul diferiţilor
agenţi către focarul de poluare. Pentru a limita numărul de foraje, oxigenul este
de obicei introdus printr-o reţea de puncte de injecţie, care sunt de fapt nişte ţevi
de diametru mic, bătute în teren până la adâncimea convenabilă.

93
93
 Introducerea produselor necesare
intensificării biodegradării poate
duce şi la o colmatare a porilor.
Pentru o degradare optimă, este
necesar ca toate condiţiile de
mediu menţionate anterior să fie
îndeplinite simultan. Intr-un
mediu deschis este dificilă
protejarea pânzei freatice, motiv
pentru care se procedează
simultan la depoluarea zonei
saturate şi nesaturate a
acviferului.
Depoluarea biologică a fost
ulterior combinată cu ventilarea
solului, pentru a realiza tehnica
numită curent „bioventing” sau
Figura 6.9. Schematizarea depoluării biologice
a zonei nesaturate
bioventilare.

Elementele dispozitivului de „bioventing” sunt corespunzătoare sistemului de

„venting”, la care se adaugă cele necesare biodegradării, respectiv pentru
injecţia de aer şi de nutrienţi. Puţurile de extracţie sunt amplasate în centrul
zonei poluate, iar aerul poate fi injectat la extremităţile acesteia. Termenul
„bioventing” se referă la depoluarea zonei nesaturate, iar „biosparging”
corespunde injectării aerului în apa freatică.

94
94
Această tehnologie combinată este adaptată în special pentru poluarea cu
hidrocarburi. Din punct de vedere cantitativ, raportul dintre hidrocarburile
eliminate prin volatilizare şi cele degradate biologic depinde de calitatea
poluantului iniţial: metoda este foarte eficientă pentru produse uşoare cum sunt
benzina şi motorina, dar mai puţin convenabilă pentru hidrocarburile grele.
Conţinutul în apă al solului reprezintă un factor critic: valoarea optimă se
situează la 18…20%; la valori mai mari se micşorează permeabilitatea pentru
aer, iar in terenuri mai „uscate” activitatea biologică este prea lentă sau chiar
poate să înceteze.

6.4.3. Depoluarea biologică a zonei saturate

Principiul constă în realizarea unuia sau mai multor puţuri pentru injectarea
aerului şi nutrienţilor în focarul de poluare şi a unui puţ pentru pomparea din
aval a apei încărcate cu elementele rezultate din biodegradare. Punerea în
aplicare a procedeului necesită condiţii favorabile din punct de vedere geologic,
hidrogeologic, biologic şi fizico-chimic.
La suprafaţa solului, apa pompată este analizată continuu, pentru a controla
concentraţia în poluant, densitatea microorganismelor, conţinutul în oxigen şi
nutrienţi.
Conceperea sistemului hidraulic presupune stabilirea numărului şi poziţiei
puţurilor de injecţie şi de pompare, amplasarea filtrelor acestora in funcţie de
nivelul apei şi ţinând cont de fluctuaţiile acestuia, precum şi dimensionarea
echipamentului de suprafaţă necesar amestecului de soluţii nutritive, ca în
schema tipică din figura 6.10. Controlul procesului se face prin trasarea curbelor
de variaţie în timp a concentraţiilor în poluant şi in celule microbiene, aceştia
fiind indicatorii de performanţă ai metodei. Este recomandabil ca injectarea
substanţelor nutritive şi oxigenului să se facă în proces continuu, fără
întrerupere.
Există diferite metode pentru aducerea oxigenului în apa subterană: sub formă
de aer, de oxigen pur sau chiar de apă oxigenată. La dimensionarea sistemului
trebuie să se ţină seama de faptul că atunci când se furnizează aer sau oxigen
pur, cantitatea de O2 adusă în acvifer este de numai 8…40 mg/l, variabilă în
funcţie de temperatura lichidului injectat.
Apa poluată pompată la suprafaţă poate fi recirculată în sistem închis, fiind
reinjectată în amonte, pentru a se evita necesitatea tratării. Este posibilă şi
tratarea la suprafaţă a apei extrase, înainte de reinfiltrarea ei în acvifer, prin
diferite metode, între care şi metode biologice (a se vedea capitolul 7).
O variantă a acestei tehnologii constă în plasarea puţurilor de injecţie în jurul
zonei poluate. Apa subterană în care se face biodegradarea poluantului este
pompată în aval şi este tratată la suprafaţă pentru eliminarea produselor de
degradare dizolvate şi poluanţilor reziduali, după care este reinjectată, în
amestec cu microorganismele şi nutrienţii. Se poate aplica şi un al doilea ciclu
de pompare – injecţie pentru o izolare mai eficientă a poluării, dar acest sistem
este mai complex şi mai dificil de pus în practică (fig. 6.11).

Figura 6.10. Schemă tipică a sistemului de injecţie pentru depoluare biologică [33].

Figura 6.11. Depoluare in situ a apei subterane cu infiltraţie de protecţie [15].

 6.5. Avantaje şi inconveniente la depoluarea biologică in-situ

Metoda depoluării biologice prezintă o serie de avantaje, între care cele mai
evidente sunt următoarele:
- poate fi utilizată pentru tratarea solurilor şi apelor poluate cu hidrocarburi şi
alţi compuşi chimici; se pretează în special pentru poluanţi solubili în apă, care
se găsesc în concentraţii relativ mici, a căror eliminare prin alte metode este
dificilă;
- nu generează alte deşeuri care să necesite o tratare ulterioară;
- utilizarea florei microbiene autohtone evită introducerea unor organisme care
ar putea fi sau deveni toxice.

Limitările la aplicarea acestei metode sunt numeroase şi ele sunt legate în

principal de tipul şi localizarea poluanţilor şi de condiţiile hidrogeologice din
acvifer:
- biodegradabilitatea poluanţilor trebuie studiată prin teste de laborator, care pot
fi lungi şi costisitoare, fiind necesară reproducerea cât mai fidelă a condiţiilor
din mediul poros;
- repartizarea poluanţilor poate implica realizarea biodegradării pe suprafeţe
mari;
- este necesar ca nutrienţii injectaţi să se repartizeze rapid şi uniform în toată
-4
zona poluată, ceea ce impune ca permeabilitatea să fie mai mare de 10 m/s.
- în timpul procesului se pot forma compuşi mai solubili în apă decât produsul
iniţial, care pot fi transportaţi mai departe, sau la adâncime mai mare.
 Capitolul 6

METODE DE DEPOLUARE PE CALE BIOLOGICĂ

6.1. Principiile degradării bacteriene a poluanţilor

6.1.1. Repartizarea microorganismelor în mediul ambiant

În vecinătatea pânzei freatice, condiţiile fizico-chimice se păstrează relativ
constante, cu o temperatură medie de aproximativ 10ºC, astfel că în spaţiul
poros din matricea rocii se pot dezvolta condiţii de viaţă favorabile pentru
microorganisme.
Cercetările microbiologice realizate pe eşantioane prelevate din subsol au pus în
7 8
evidenţă faptul că pot fi găsite valori de ordinul 10 …10 celule într-un gram de
4 6
sol, 10 celule pe mililitru în apele subterane nepoluate şi 10 celule/ml în apele
puternic poluate.
În general, pentru a trăi şi a se putea înmulţi, microorganismele au nevoie de
substanţe nutritive şi de energie: o celulă care utilizează 50% nutrienţi are
-13
nevoie de circa 3.10 grame de carbon pentru a se diviza; cu 3 mg/l de carbon
ar putea deci să se formeze în spaţiul poros o populaţie microbiană de ordinul a
7 -5 -5
10 celule. S-a estimat că pentru asigurarea hranei ar fi necesare 1,2.10 ÷3.10
grame de carbon pe miligram de biomasă şi pe oră.
In categoria microorganismelor sunt cuprinse bacteriile, ciupercile şi produsele
de fermentare.
Trebuie precizat de la început că în sol şi în apa subterană există în mod natural
populaţii bacteriene şi fungicide capabile să degradeze prin proces metabolic
hidrocarburile şi alţi poluanţi.
Bacteriile autohtone predominante sunt Pseudomonas, Bacillus, Arthrobacter,
Flovorbacterium, Micrococcus.
Principalele fungicide întâlnite sunt Tricoderma, Penicillium, Asperigillus.
În tabelul 6.1 sunt prezentate unele indicaţii asupra distribuţiei
microorganismelor în apă şi în sol, iar în tabelul 6.2 sunt date principalele
caracteristici ale acestor medii, ca spaţiu de viaţă pentru microorganisme.

67
67
 Tabelul 6.1.- Distribuţia populaţiilor de microorganisme in sol si apa subterană [96].
Mărimea populaţiei bacteriene
Microorganisme
Tipică Extremă
La suprafaţa solului (celule/g/sol)

Bacterii 0,1…1 miliard > 10 miliarde

Actinomicete 10…100 milioane 100 milioane
Fungicide 0,1…1 milion 20 milioane
Alge 10 000…100 000 3 milioane
In subsol (celule/g/sol)
Bacterii 1000…10 000 000 200 milioane
In apa subterană (celule/g/sol)
Bacterii 100…200 000 1 milion

Tabelul 6.2. Principalele caracteristici ale mediilor de viată sol şi apa freatică [15].
Mediu Sol Apă freatică
si matrice
Aproape de suprafaţă Strate de adâncime

Temperatură variabilă zi/noapte si constantă, rece, constantă,

in funcţie de sezon variabil, in jur de 10˚C in jur de 10˚C
Nutrienti depinde de utilizare, mai sărace in nutrienti, săraca in nutrienti,
organici abundenţi decât in adâncime cu zone mici bogate in cu zone bogate in nutrienti
variabil, anaerob in caz de nutrienti
Oxigen inundaţie aerobe cu mici zone aerobă cu locaţii foarte mici
anaerobe ca urmare a anaerobe
depinde de condiţiile consumării
Conţinut in apă atmosferice, secetă sau depinde de condiţiile meteo constant când nivelul apei
inundaţie si este stabil
de tipul de sol
Consecinţe
Condiţii de viată foarte variabile relativ constante Relativ constante
relativ nefavorabile nefavorabile, in afară de
câteva zone izolate
Proces de Variabil odată cu viteza Relativ lent Relativ lent
degradare
Colonizare Bacterii: frecvente Bacterii: numeroase
Ciuperci: frecvente Ciuperci: rar

6.1.2. Microorganismele şi poluanţii

Aşa cum s-a precizat anterior, pentru a se dezvolta formând ceea ce numim
biomasa, microorganismele au nevoie de energie şi de anumite elemente vitale.
Energia este obţinută prin reacţii de reducere a unor substanţe oxidante;
elementele vitale majore (C, O, H, N, Mg, Ca) sunt asigurate din compuşii
organici şi minerali prezenţi în apă şi sol. Mai sunt necesare unele elemente, în
cantitate foarte mică, cum ar fi Zn şi Mn, care sunt esenţiale pentru enzime.
În funcţie de nevoile pe care le au pentru alimentare şi dezvoltare, se disting:

68
68
 • microorganisme heterotrofe care au nevoie de substanţe organice şi se
dezvolta bine în mediu de hidrocarburi; acestea sunt cele care pot
interveni în principal în procesul de depoluare;
• microorganisme autotrofe, care utilizează CO, CO2 şi alţi compuşi
neorganici.
După necesarul de oxigen pot fi împărţite în:
• microorganisme aerobe, care au nevoie de oxigen pentru degradarea
substanţelor organice;
• microorganisme facultativ anaerobe, care pot degrada substanţele
organice în prezenţa oxigenului, iar dacă acesta lipseşte, metabolismul
poate deveni anaerob;
• microorganisme anaerobe, care pot degrada substanţele organice în
absenţa oxigenului, dar îl pot tolera atunci când el este prezent în cantitate
mică; există şi microorganisme strict anaerobe, care sunt distruse de cea
mai mică concentraţie de oxigen.
Schimburile care au loc între poluanţi şi microorganisme au fost împărţite în trei
categorii [44]:
- neutre – nu există nici o influenţă a poluantului asupra bacteriilor,
nici invers: poluantul nu este degradabil de către bacterii, dar nici
toxic pentru acestea;
- negative – poluantul are o concentraţie toxică pentru bacterii sau
este activ numai în mod selectiv;
- pozitive – microorganismele au acţiune de degradare a poluanţilor.

6.1.3. Degradarea substanţelor organice

Microorganismele degradează compuşii organici pentru a elibera energia

conţinută în legăturile moleculare C-C, transformându-i în CO2 sau în metan şi
apă. Aceasta ar fi doar o mică parte a activităţii microorganismelor, care poate fi
utilizată pentru biodegradarea compuşilor organici prezenţi în mod natural într-
un mediu, dar şi a celor care sunt datoraţi activităţii umane, cum ar fi poluanţii
de natură organică. Biodegradarea se realizează în prezenţa unor enzime, care
joacă rol de catalizatori şi promovează anumite reacţii specifice. Procesele de
biodegradare în care se folosesc populaţii de microorganisme pentru
descompunerea unor compuşi organici sunt similare proceselor de degradare
naturală care necesită enzime (v. schema din fig. 6.1)

69
69
Sunt necesare câteva definiţii pentru înţelegerea reacţiilor biologice, la diferite
nivele, care au loc în asemenea procese.
Biodegradarea nu conduce neapărat la o mineralizare completă. Mineralizarea
este de fapt oxidarea totală a unui compus organic. Un compus poate fi
recalcitrant, atunci când el rezistă la orice grad de biodegradare, sau persistent,
dacă se degradează numai în anumite condiţii, ce trebuie asigurate. Enzimele
sunt proteine capabile să catalizeze anumite reacţii biologice caracteristice.
Enzimele sunt specifice unor grupe de produse şi nu produselor luate separat.
Unul dintre principalele mecanisme care fac să intervină enzimele - utilizat de
bacterii în degradarea compuşilor xenobiotici - este numit „biodegradarea
gratuită”: pentru ca acesta să se producă este necesar ca populaţiile de bacterii să
fie capabile să genereze enzimele specifice pentru compuşii xenobiotici.

Figura 6.1. Comportarea compuşilor xenobiotici in mediul înconjurator [15].

COMPUS XENOBIOTIC

Eliminare Nu poate fi eliminat

Degradare chimica abiotica Transformare pe cale biologica

70
70
 Polimerizare şi legare cu
Mineralizare compuşi naturali

Cometabolism Acumulare în microorganisme

Cometabolismul înseamnă procesul de mineralizare a unor poluanţi care nu

furnizează energie microorganismelor; prin urmare un al doilea compus este
necesar pentru întreţinerea procesului biologic. O listă cu compuşi degradabili
prin cometabolism este dată în tabelul 6.3.
Mineralizarea completă a unui compus xenobiotic poate necesita mai multe
grupe de microorganisme. Trebuie înţeleasă comportarea şi importanţa unor
populaţii microbiene pentru reabilitarea unui teren poluat, deci trebuie
recunoscute limitele studiilor realizate în laborator cu o singură specie de
microorganisme.

71
71
Biodegradarea presupune trei etape succesive:
• Transformarea energiei produse în timpul reacţiilor de oxido-reducere a
substanţelor organice în adenozintrifosfat (ATP). ATP este utilizat în reacţiile de
biosinteză. Căile geochimice prin care este format ATP sunt fermentaţia, în care
oxidarea se produce în absenţa acceptorilor de electroni, respiraţia aerobă, în
care oxigenul serveşte ca acceptor de electroni, respiraţia anaerobă, în care un alt
compus decât oxigenul, de exemplu un nitrat, sulfat sau carbonat, serveşte ca
acceptor de electroni.
• Formarea acizilor organici cu ATP: aceşti acizi se formează într-un ciclu
continuu şi sunt utilizaţi simultan pentru sinteza celulelor, enzimelor sau
rezervelor.
• Eliminarea produselor metabolice şi deşeurilor (CO2, produse care nu sunt
biodegradabile); metabolismul reprezintă ansamblul reacţiilor de biosinteză şi de
degradare care se realizează în interiorul celulelor.

Tabelul 6.3.- Compuşi chimici degradabili prin cometabolism [97].

A l) utilc me
c ac icloh n
e id exan DDT
n ac Mon n-Decan
a eti oxid 1,2-Dietilbenzen
f c de Eter Dietil
t B carb 9,10-
a u on Dimetilantracenă
l ta 3- 1,3-
i n Clor Dimetilnaftalină
n 1 oben 2,3-
ă - zoat Dimetilnaftalină
A B 4 1,6-
l u - Dimetilnaftalină
k te C 2,7-
y n l Dimetilnaftalină
l ă o
b c r
e i o
n s t
z - o
e 2 l
n - u
B e
s u n
u t
l e C
f n u
o ă m
n e
a t n
t r
A a C
n n i
t s c
r - l
a 2 o
c - h
e B e
n u x
B t a
e e n
n n
z ă C
e i
n n c
b - l
i o
B
s p
u
( a
t
4 r
i
- a
l
C f
b
l i
e
o n
n
r e
z
o e
f n p
e n -
n - C
i B i
D
oE
t4
-L
i2
-2
-3
-P
rn
-2
,T
r1
,U
n
 6.1.4. Factori care influenţează reacţiile biochimice
Pentru depoluarea prin degradare biologică, factorul cel mai important este
viteza de degradare a poluantului. Aceasta este controlată pe de o parte de viteza
cu care se realizează metabolismul, iar pe de altă parte de energia rezultată,
altfel spus de numărul de molecule de ATP care se formează prin degradarea
unei molecule organice (fig. 6.2). Condiţiile de mediu au şi ele o influenţă
majoră în proces. Pentru obţinerea unui sistem optim este necesar ca, într-un
mediu adecvat, condiţiile să fie favorabile (tabelul 6.4).
Tabelul 6.4. Degradarea substanţelor organice în condiţii aerobe şi anaerobe

Viteza procesului metabolic al microorganismelor şi implicit viteza de degradare

a substanţelor organice sunt dependente de o serie de parametri, între care:
• Temperatura
Se pot distinge trei zone de temperatură:
- o zonă unde temperatura este minimă şi procesul de înmulţire foarte lent, în
care creşterea populaţiei bacteriene este totuşi posibilă,
- o zonă cu temperatura optimă, în care procesul se derulează cu viteză mare,
- o zonă cu temperatura mare, în care microorganismele sunt încă tolerate,
înainte de a deveni inactive, din cauza temperaturii prea ridicate (fig. 6.3).
Gama de temperatură este destul de largă: unele microorganisme au temperatura
optimă la 5…10º, altele la 75…80º. Bacteriile se pot împărţi în trei grupuri:
termofile, care se dezvoltă optim la peste 55ºC, mezofile, la temperaturi de
25…45ºC, psihofile, la aproximativ 0ºC.
Variaţia temperaturii mediului conduce implicit şi la o schimbare a populaţiei
microbiene.

Figura 6.2. Viteza de degradare a poluanţilor [15].

 • pH
Ca şi temperatura, pH-ul
accelerează viteza de biodegradare a
poluanţilor. Se disting şi in acest caz
trei zone caracteristice ale valorilor
pH, ce sunt puse în evidenţă prin
figura 6.4, într-un exemplu de
degradare a diclormetanului cu 4
familii de microorganisme, aceleaşi
ca în figura precedentă. Se poate
observa că bacteriile acţionează
optim la pH apropiat de cel neutru,
cu valori situate între 6,5…7,5.

Figura 6.3. Influenţa temperaturii asupra vitezei

de dezvoltare a unor suşe de bacterii – test pentru
poluare cu diclormetan [15].
 • ţia în O2
Conţi la
nutul saturaţie
în este de
oxigen 10 mg/l,
la
Degradar presiunea
ea poate atmosferi
fi aerobă că.
sau Pentru a
anaerobă, degrada
cele biologic
două 1 kg de
categorii hidrocarb
fiind uri este
diferenţia necesară
te mai o
ales după cantitate
energia de oxigen
degajată de 3÷3,5
Figura prin kg O2; în
6.4. proces condiţiile
Influen menţiona
(tabelul
ţa pH-
ului la 6.4). În te, acesta
degrad general, ar putea
area un fi găsit
diclor într-un
conţinut
metanu
de volum de
lui
[15]. oxigen apă de
mai mic circa 300
3
de m.
1% face
ca
procesul
să treacă
din aerob
în
anaerob.
Pentru o
temperat
ură a apei
subterane
de 10ºC,
concentra
 • Prezenţa apei
Apa poate fi unul din factorii esenţiali în dezvoltarea microorganismelor.
Transportând nutrienţii către celule, apa favorizează cataliza enzimelor.
Pe de altă parte, microorganismele care se dezvoltă într-un mediu cu foarte
puţină apă trebuie să consume energie suplimentară pentru a o procura. In orice
caz, sub un anumit conţinut în apă al mediului de cultură, activitatea microbiană
încetează şi celulele mor.
• Biodisponibilitatea poluanţilor
Alături de factorii fizici, biodisponibilitatea poluantului este un criteriu
important. Condiţii optime de degradare se înregistrează atunci când poluantul
este dizolvat într-o cantitate suficientă de apă. Se afirmă că trecerea în soluţie a
poluantului poate fi favorizată prin adăugare de substanţe tensioactive, dar acest
aspect este încă în fază de cercetare.
Pentru obţinerea unui sistem optim de biodegradare este necesar ca toate aceste
condiţii să fie reunite într-un mediu de cultură adecvat (tabelul 6.5).

Tabelul 6.5.- Relaţii între factorii abiotici de mediu, microorganisme heterotrofe,

dezvoltarea lor si viteza de degradare a poluanţilor organici [15].
Categorii de Posibilităţi de Degradare
Factori de mediu
microorganisme dezvoltare C organic
O2
prezent aerobe, anaerobe, + +
lipsă facultativ anaerobe, +/- +/-
eventual cu denitrifianti
Temperatură
< + 15˚C +/- +/-
> + 15˚C + +
pH
> pH 7 predominant bacterii culturi bacterii + bacterii +
< pH 7 de ciuperci in creştere bacterii - bacterii -
< pH 5 predominant ciuperci
Săruri minerale
suficiente + +
lipsă - -
Conţinutul de apă din sol
suficient + +
insuficient - -
prea ridicat - -
Nutrienti organici
suficienţi + +
lipsă - -
Poluanţi
degradabili + +
nedegradabili - -
puţin solubili sau insolubili - -
blochează porii - -
toxici la concentraţie mare - -
+ cea mai bună; +/- mai slabă; - absenţă totală
 6.2. Biodegradarea unor categorii de poluanţi organici

În continuare se vor prezenta câteva exemple de mecanisme de degradare pentru

diferite categorii de poluanţi organici.

6.2.1. Hidrocarburi alifatice

Hidrocarburile alifatice pot fi clasificate în:
n – alcani -C-C-C- (alifatice saturate)
n – alchene -C-C=C-
n – alchine -C-C≡C-
izoalcani -C-C-C-
l

C
ciclice ciclohexan

Hidrocarburile alifatice nu sunt degradabile decât în condiţii aerobe.

Biodegradabilitatea acestora poate fi estimată pornind de la trei factori:
- proprietăţile fizice, care depind de numărul de atomi de carbon şi
de lungimea lanţului molecular;
- structura;
- toxicitatea.
Biodegradabilitatea urmează următoarea ordine descrescătoare:
alcani → izoalcani → alchene → cicloparafine.
Proprietăţile legate de numărul de atomi de carbon, deci de mărimea moleculei,
sunt esenţiale. Astfel, moleculele mici aparţin unor fluide aflate în stare de gaz
sau lichid cu volatilitate mare; ele sunt degradabile, dar numai în anumite
condiţii. Moleculele de talie medie sunt mai puţin volatile şi se degradează uşor,
în timp ce moleculele mari nu sunt volatile, fiind greu biodegradabile. Benzina,
combustibilii şi motorina fac parte din categoria hidrocarburilor alifatice, al
căror principiu de degradare este prezentat în tabelul 6.6.

6.2.2. Hidrocarburi aromatice

In condiţii aerobice, degradarea acestei categorii de hidrocarburi se produce
conform schemei din figura 6.5. S-a crezut multă vreme că biodegradarea este
imposibilă în condiţii anaerobe, dar s-a observat că benzenul, toluenul şi
etilbenzenul pot fi mineralizate lent şi într-un asemenea mediu, fenomen ce a
fost demonstrat în 1988.
Pentru aplicabilitate practică în procese de depoluare prezintă însă interes numai
degradarea aerobă. In cadrul grupului aromaticelor, compuşii din categoria BTX
– benzen, toluen, xileni – sunt consideraţi uşor biodegradabili.

Tabelul 6.6.. Biodegradarea hidrocarburilor alifatice [15].

*CoA – coenzima A
Figura 6.5. Schema de degradare a hidrocarburilor aromatice [15].

78
 6.2.3. Hidrocarburi aromatice policiclice
Acest grup nu se pretează foarte bine la degradare biologică, deoarece chiar dacă
nucleele sunt transformate unele după altele în condiţii aerobe, eliminarea
moleculelor toxice se realizează mai greu, motiv pentru care limitele de
remediere nu sunt foarte bine cunoscute; s-a observat o mineralizare parţială a
antracenului şi fenantrenului.

6.2.4. Hidrocarburi clorurate volatile

In tabelul 6.7 este prezentată o listă a produselor pentru care se constată o
degradare cel puţin parţială sub acţiunea microorganismelor, iar schema de
transformare este dată în tabelul 6.8.
Având în vedere volatilitatea ridicată, aceşti compuşi, mai ales la concentraţii
mari, se pretează mai bine la eliminarea prin stripping sau venting.
Biodegradarea poate fi luată în considerare numai la concentraţii inferioare
pragului de toxicitate.

Tabelul 6.7. Hidrocarburi clorurate volatile

biodegradabile [15]

Produs Siglă Masă Fenoli şi derivaţi ai fenolului

moleculară
Cloretan (C=C) Se pretează la biodegradare aerobă
Tetra(per-) cloretena PCE 166 mai bine decât hidrocarburile
Ttricloretilenă TCE 131
cis-1,2-dicloretenă CIS 97 aromatice (fig. 6.6);
trans-1,2-dicloretenă TRANS 97 biodegradabilitatea se diminuează
Clorură de divinil VDC 97
Clorură de vinil VC 63
cu creşterea numărului de grupări
Etenă ETH 28 metil din moleculă. Limitele de
Cloretan (C-C) biodegradare sunt legate de pragul
1,1,1-tricloretan 1,1,1-TCA 133
1,1-dicloretan 1,1-DCA 99 de toxicitate.
1,2-dicloretan 1,2-DCA 99
Monocloretan CA 65 Clorofenoli şi derivaţi
Clormetan (C) cloruraţi puţin volatili
Hidr. tetraclorurate TC 154
(tetraclormetan) Această categorie înglobează toate
Cloroform CF 119
(triclormetan) substanţele care cuprind în structura
Diclormetan DCM 85 lor o parte importantă cu conţinut de
Monoclormetan CM 51
clor, ca şi compuşi aromatici
(clorobenzoli) de tipul pesticidelor.
Compuşii respectivi, ca şi reziduurile lor, sunt foarte toxici. Clorofenolii sunt
substanţe volatile (fungicide, bactericide) şi pot fi degradaţi prin declorurare, pe
baza aceloraşi mecanisme ca hidrocarburile clorurate volatile, sau prin fisiunea
nucleului care urmează declorurării în mediu aerob. Această cale de degradare
este independentă de numărul de atomi de clor.

79
79
Clorofenolii sunt mai uşor degradabili decât clorobenzolii, dar mai greu decât
fenolii. Structura, solubilitatea în apă şi capacitatea de adsorbţie sunt factori care
influenţează degradarea lor biologică.

Tabelul 6.8. Schema de degradare a hidrocarburilor clorurate volatile.

80
80
 PCB, dioxinele, furanul
Sub denumirea de PCB sunt cuprinse
produsele din categoria poli-cloro-
bifenili, care sunt compuşi aromatici
cloruraţi, cu diferite procente de clor.
Se cunosc 209 asemenea produse.
Dioxinele şi dibenzofuranii sunt eteri
aromatici; formula lor structurală este
dată în figura 6.7.
Aceşti compuşi policloruraţi sunt
practic insolubili în apă şi se adsorb
puternic pe granulele de rocă. Pentru
PCB structura de bază este
mineralizabilă în aceeaşi manieră ca la
hidrocarburile aromatice, în condiţii
aerobe, dar procesul este foarte lent.
Figura 6.6. Fenoli şi derivaţi
Deşi rezultatele cercetărilor nu sunt
pe deplin favorabile, au fost
selecţionate şi izolate unele bacterii
(circa 30) care par mai adaptate
pentru biodegradarea PCB [76].
În condiţii aerobe, cercetări efectuate
în teren au arătat că există populaţii
specifice de bacterii care se dezvoltă
în mod natural în mediu poluat cu
PCB, acţionând în direcţia
declorurării. A fost semnalată şi
existenţa unor asemenea
microorganisme anaerobe [104].

Tabelul 6.9 reprezintă o rezumare a

Figura 6.7. Formule structurale pentru PCB,
dioxină şi furan.
posibilităţilor şi limitelor
biodegradării compuşilor organici
enumeraţi anterior.
De asemenea, în anexa 2 sunt
prezentate unele indicaţii asupra
degradării şi timpului de remediere în
diferite situaţii de poluare cu produse
organice.

81
81
 Hidrocarburi

Compuşi cloruraţi
policiclice Aromatice
Tabelul 6.9.- Factori care au influentă asupra degradării poluanţilor organici [15].

Clorofenoli
Fenoli
Alifatice

Aromatice

Dioxin furan
puţin volatili
halogenate
Poluanţi

Proces de degradare
Rezultat final Mineralizare D D D P P P P N N
Degradare parţială D D D D P P D D N
Reconstrucţie P? P P P P? P D P? N
Produşi de polimerizare P? P D P N D P P? N
Condiţii de degradare Aerobe D D D D D D D D D
Anaerobe N N N N D P P P N
Denitrifianti N N N N N N N N N
Nutrient D D D P P P P N N
P P N P D P D D N
Cometabolism
Microorganisme Un organism D D D P D P P N N
Mai multe (sinergie) P P N D P? P P D N
Comunităţi naturale O D D D P P N N N
Culturi speciale N N N D P D D D N
Biodegradare limitată Solubilitate in apa D N N D N N D D D
de: Adsorbţie P P P? P P D D P? P?
Concentraţie toxică P D D N D D D P? P?
„Metabolit” N N N P? P D D P? P?
Degradare limitată de: Mărimea moleculelor D N N D N N N N N
Numărul de grupări CH3 D D D D N N N N N
Numărul de atomi de clor N N N N D D D D N
Structura moleculară D N N D N N N N D
D - da sau important P - posibil sau puţin important N - nu sau inexistent

6.3. Studii preliminare necesare elaborării

unui proiect de biodegradare
Un proiect de remediere a poluării prin metode biologice trebuie să cuprindă mai
multe etape care se derulează succesiv, astfel:
- recunoaşterea în detaliu a terenului
- recuperarea produselor organice care plutesc pe apa freatică
- studiu al degradării naturale cu microorganismele prezente în sol
- conceperea sistemului de depoluare
- punerea in aplicare a acestuia
- menţinerea sistemului în funcţiune.

82
82
 6.3.1. Parametri ce trebuie determinaţi pentru proiectarea procesului
Ca şi pentru celelalte tehnologii, este fundamental ca înainte de a întreprinde
acţiuni de depoluare să fie definite condiţiile hidrogeologice şi extinderea
poluării. Principalii parametri ce trebuie cunoscuţi sunt direcţia şi viteza de
deplasare a apei subterane, adâncimea nivelului apei şi a zonei poluate,
fluctuaţiile sezoniere de nivel, debitul specific al acviferului. In afară de
-4
permeabilitate, ce trebuie să fie mai mare de 10 m/s, omogenitatea sau
heterogeneitatea solului au mare influenţă asupra repartizării poluanţilor şi
eficienţei acţiunilor de depoluare.
În prima fază trebuie realizat un număr de puţuri de control, suficient de mare
pentru a servi la determinarea parametrilor hidraulici prin pompări
experimentale. Aceleaşi puţuri vor permite şi prelevarea probelor ce vor fi
analizate pentru cartografierea repartiţiei poluanţilor în teren.
Debitul de pompare ce poate fi aplicat este şi el un factor important, deoarece
limitează cantitatea de apă care poate circula în sistem, pe durata procesului de
biodegradare.
Tehnica este aplicabilă în terenuri grosiere, cu nisipuri şi pietrişuri, dar nu este
convenabilă pentru acvifere cantonate în roci carstice sau fisurate, datorită
anizotropiei permeabilităţii.
Pe baza datelor acumulate din pompări şi analize trebuie întocmit un studiu de
fezabilitate asupra posibilităţilor de biodegradare a poluanţilor depistaţi. O primă
condiţie este aceea ca unele microorganisme capabile de biodegradare să fie
prezente în mod natural în terenul contaminat; în varianta că ele există, pe baza
unor studii de laborator se evaluează răspunsul de care acestea sunt capabile
pentru tratamentul vizat, ca şi nevoia de nutrienţi ce trebuie furnizaţi pentru
creşterea biomasei şi accelerarea depoluării.

6.3.2. Măsuri care permit accelerarea degradării biologice

Posibilităţile de a interveni pentru accelerarea procesului de biodegradare sunt
aceleaşi atunci când procesul se iniţiază in-situ sau la suprafaţă. Principala
diferenţă constă in faptul că în cazul depoluării la suprafaţă se poate asigura un
mai bun contact între poluanţi, microorganisme şi ceilalţi agenţi ce intervin în
proces, în timp ce la aplicarea in-situ acest contact este limitat, el putând fi cel
mult favorizat.
• Aportul de oxigen sau de compuşi oxigenaţi în sol şi în apa freatică
permite accelerarea degradării; se pot utiliza aerul comprimat, O2, H2O2, sau
NO3, cu avantajele şi inconvenientele ce se observă în tabelul 6.10. Prezenţa în
exces a oxigenului sau compuşilor oxigenaţi în mediu reducător poate conduce
++ +++
la oxidarea metalelor, de exemplu Fe în Fe , sau la precipitarea hidroxizilor;

83
83
unii compuşi pot trece în soluţie, metalele fiind eliberate. Aceasta înseamnă că la
ciclul de oxido-reducere al fierului şi manganului este cuplat un ciclu al
metalelor şi metalelor grele.
Nitraţii sunt şi ei o posibilă sursă de O2, dar nu toţi compuşii organici sunt
degradabili în prezenţa nitraţilor; în plus, NO3 este şi el un poluant ce trebuie
eliminat la sfârşitul operaţiei de depoluare, dacă normele admise sunt depăşite,
mai ales la o apă potabilă.

• Nutrienţii minerali şi valoarea pH

Între elementele majore ce sunt utilizate ca „hrană” de microorganisme, azotul,
fosforul şi chiar carbonul pot să nu se găsească în cantitate suficientă; aceste
nevoi trebuie compensate şi trebuie testat în laborator sub ce formă pot fi
+ - --- ++ ++
furnizate: NH4 sau NO3 , PO4 , Ca , Mg .
In acelaşi timp cu aportul de minerale, trebuie să se acţioneze asupra valorii pH
(tab. 6.11). De exemplu, se poate obţine o creştere de pH prin tratarea suprafeţei
solului cu var.

Tabelul 6.10. Avantaje şi dezavantaje ale furnizării de O2, H2O2 şi NO3 [15]
Avantaje Dezavantaje
on/off site in situ on site in situ
-Solubilitate scăzută in apă
O2 Fără efect dăunător asupra organismelor -Heterogenitatea solului
-Rază de acţiune limitată
Poate fi utilizată pentru curăţare in cazul - Toxică pentru organisme la concentraţii mari (100
colmatării porilor cu bacterii ppm)
- La suprasaturaţie, reduce spaţiul poros prin faza gaz
Oxidează substanţele organice, de unde - Depinde de poluanţi: se va avea în vedere
H2O2
posibila formare de substanţe mai uşor posibilitatea de formare a unor produşi toxici
degradabile
-Heterogenitatea solului
-Rază de acţiune limitată
Fără limită de degradare datorata solubilităţii -Normă tolerată 50 mg/l
in apă
Permite degradarea anaerobă -Gamă de poluanţi limitată
NO3
-Posibilitate de formare de
NO2
+ +
-K şi Na influenţează conţinutul în ioni

84
84
Tabelul 6.11. Avantaje şi dezavantaje ale aportului de săruri minerale şi ale reglării pH.
Avantaje Dezavantaje
on/off site in situ on site in situ
+ 3-
Împiedică încetarea degradării Pierdere posibilă prin adsorbţie in special de NH4 , PO4
aport de Salinizare prin suprafertilizare
săruri Mobilităţile diferite
minerale pot determina
repartiţii inegale
Stabilizează mediul pentru bacterii Deteriorează condiţiile de viată pentru ciuperci
pH Stabilizează substanţele organice
neutru acide precum humusul
Împiedică eliberarea ionilor metalici
Ameliorează condiţiile de mediu Deteriorează condiţiile de mediu pentru bacterii
pentru ciuperci Eliberare a anumitor metale datorată unei solubilităţi mai
acid
Este posibilă o îmbogăţire bune in mediul acid
preferenţială a anumitor grupuri Posibilitate de eliberare a metalelor din humus

• Temperatura şi conţinutul în apă

Temperatura este un regulator esenţial al degradării poluanţilor (a se vedea
tabelele 6.2 şi 6.5). In condiţii de depoluare naturală, temperaturile maxime
constatate în timpul biodegradării unor uleiuri minerale au fost cuprinse între 16
şi 24ºC. Un studiu asupra degradării motorinei a arătat că la temperatură de cca
10ºC procesul începe după 4…5 zile, în timp ce la 25ºC el începe după o zi.
Creşterea temperaturii ridică randamentul, dar şi consumul de oxigen. In acelaşi
timp, solubilitatea oxigenului în apă se micşorează. Variaţia temperaturii
influenţează şi poluanţii: viscozitatea se micşorează, astfel că unii componenţi
devin mai solubili.
Pe de altă parte, biodegradarea necesită ca apa să existe în cantitate suficientă:
un conţinut în apă de 50…90% este considerat optim. Tabelul 6.12 rezumă
avantajele şi inconvenientele creşterii temperaturii.

• Substanţe organice: nutrienţi, agenţi tensioactivi

Printre factorii care pot accelera biodegradarea trebuie menţionate şi unele grupe
de produse organice:
- nutrienţii organici hidrocarburi, cum sunt metanul şi propanul, introduşi pentru
favorizarea dezvoltării unor microorganisme capabile de degradarea poluanţilor
depistaţi;

85
85
 Tabelul 6.12. Avantaje si dezavantaje ale creşterii temperaturii
Avantaje Dezavantaje
Metabolism
• Creşterea temperaturii previne inactivitatea sau • La temperatură ridicată, apare efectul de frânare
chiar moartea microorganismelor ca urmare a ce poate duce la moartea microorganismelor
frigului sau îngheţului
• Creşterea temperaturii accelerează metabolismul • Creste nevoia de oxigen
si degradarea poluanţilor • Presiunea oxigenului creste, solubilitatea scade
Comunităţi de microorganisme
Creşterile de temperatură (aprox. 10˚) afectează populaţiile, apărând variaţii posibile ale randamentelor
de degradare
• O creştere a temperaturii poate accelera • O creştere de temperatură deteriorează condiţiile
propagarea microorganismelor care degradează de viată ale microorganismelor autohtone din
poluanţii stratele profunde si din apele subterane
• In timpul răcirii care urmează unei faze de • Temperaturi mai mari de 40-50˚C au efect
supraîncălzire, organisme inactive rezistente la negativ pentru microflora locală; ea este
deteriorată temperatură pot redeveni active si doar formele rezistente
supravieţuiesc
• Este posibilă o diminuare a numărului de varietăţi
Proprietăţi ale poluanţilor determinatemicrobiene, deci
de o creştere dereducerea spectrului poluanţilor
temperatură
Creşterea reactivităţii
• Accelerarea polimerizării
Diminuarea vâscozităţii
• Creşterea degradabilităţii • Creşterea mobilităţii putând apărea un transfer de
poluant
Diminuarea presiunii gazelor
• Creste volatilitatea, favorizează degajarea
gazului

- alţi nutrienţi organici, cum ar fi melasa, paiele, care alcătuiesc o masă nutritivă.
Aceştia pot fi utilizaţi pentru favorizarea creşterii populaţiei bacteriene, dar şi ca
substrat pentru cometabolism;
- agenţi tensioactivi, utilizaţi în scopul măririi solubilităţii poluanţilor puţin
solubili în apă;
- materiale organice inerte – paie, scoarţă de copac – folosite în principal la
depoluarea solurilor, cu rol mai ales de asigurare a aerării.
Aceste patru grupe de substanţe organice reunite au, în general, un efect pozitiv
asupra depoluării, dar pot avea şi efecte secundare care să conducă la rezultate
nedorite (tab. 6.13).

86
86
 Tabelul 6.13. Aportul de produse organice: efecte şi efecte secundare
Efectele secundare cresc odată cu creşterea concentraţiei [15].

Efecte Efecte secundare

Aport de substanţe organice în ansamblu :

nutrienţi, agenţi tensioactivi, substanţe inerte
• Permite accelerarea si încetinirea degradării • Poate conduce la colmatarea porilor prin
poluanţilor formarea bacteriilor vâscoase si prin producerea
crescută de CO2 (in situ --; on/off-site -)
• Creşterea cantităţii de humus care poate fixa
produsele de degradare (in situ -, on/off site --)
• O reţinere a poluanţilor pe materia organică poate
duce la aprecierea unei proporţii de degradare mai
mare decât cea reală (in situ -, on/off site --)
• Aportul de substanţe uşor utilizabile poate duce la
o încălzire datorită metabolismului
Aport de agenţi tensioactivi
• Creşte degradabilitatea odată cu creşterea • O mobilitate crescută face posibilă o repartizare
solubilităţii datorată transportului (in situ --; on/off-site-)
• Nu apare un efect de emulsionare din cauza ca
amestecarea nu este suficienta (in situ --)
• Agenţii tensioactivi pot fi inhibitori (in situ -;
on/off-site -)
Scoarţă de copac şi paie
• Afânează solul si formează o suprafaţă de • Deteriorează posibilitatea de reutilizare a solului
dezvoltare a biopeliculei
• Diminuează toxicitatea poluanţilor si a metalelor • Diminuează accesibilitatea poluanţilor
grele prin adsorbţie determinând o degradabilitate mai puţin bună
• Eliberare posibilă pe termen lung a substanţelor
fixate
*) Efect negativ: - Efect foarte negativ:--

• Însămânţarea unor culturi de microorganisme

Microflora autohtonă poate constitui un factor limitativ al biodegradării, în
sensul că numărul de microorganisme care acţionează pentru distrugerea
poluantului este prea scăzut. Acestea pot chiar să lipsească, dacă mediul este
inhibitor sau toxic, sau când poluantul este degradabil numai de către anumite
specii, foarte caracteristice. Se poate încerca în asemenea situaţii fie ameliorarea

87
87
condiţiilor de mediu, aşteptând dezvoltarea organismelor autohtone, fie
introducerea unor culturi de microorganisme specifice. Argumente pentru
această ultimă soluţie ar fi:
- aportul de microorganisme ce provin din exterior accelerează degradarea la
începutul depoluării şi acordă un „termen” suficient pentru dezvoltarea
populaţiilor naturale;
- culturile artificiale produc agenţi tensioactivi şi măresc viteza de degradare a
poluanţilor mai puţin solubili;
- culturile pot acţiona şi pentru degradarea produşilor persistenţi.

Înainte de a se lua decizia aportului de microorganisme externe, trebuie analizată

problema necesităţii acestor culturi: de exemplu, în cazul unei poluări cu
hidrocarburi, care sunt uşor degradabile, ar trebui ca bacteriile autohtone să fie
suficiente, pe când în cazul unei poluări cu hidrocarburi clorurate cultura poate
fi necesară, dacă din testele de laborator rezultă că microorganismele prezente
nu pot realiza degradarea.
La introducerea în acvifer a unor populaţii de microorganisme externe trebuie să
se ţină seama de următoarele condiţii:
- microorganismele să poată ajunge la locul ce conţine poluant, unde se va face
degradarea ( în particular pentru aplicare in-situ),
- microorganismele să poată trăi în mediul ţintă, putând concura cu populaţia
autohtonă;
- microorganismele să realizeze randamentele de biodegradare dorite.
Pot fi preparate şi utilizate pentru „însămânţare” fie culturi pure, fie amestecuri
(tabelul 6.14), fiecare manieră având avantaje şi dezavantaje. Este chiar posibil
ca, în timpul unei acţiuni de remediere cu microorganisme exterioare, rezultatele
obţinute să nu fie cele aşteptate.
In tabelul 6.15 se prezintă unele dintre posibilele cauze pentru obţinerea de
rezultate nesatisfăcătoare.

88
88
 Tabelul 6.14. Origine şi tipuri de microorganisme
Tip si origine Aplicare
Preparare uscată
• Amestec de culturi si cultură pură: origini diverse
• După uscare, depozitare in suşe • Alohton
• Înainte de punerea in aplicare, se reactivează in cultura lichidă
Culturi active (vii)
• Amestec si cultură pură, îmbogăţită prin diferite accidente de
poluare
• După îmbogăţire si izolare in laborator depuse pe sol sau intr-o • Alohton
cultură lichidă
• Înainte de punerea in aplicare, propagarea intr-o cultură lichidă
• Îmbogăţire a culturii prelevate din zona de depoluat
• Îmbogăţire, izolare si depunere pe sol sau intr-o cultură lichidă • Autohton
• Propagare intr-o cultură lichidă

Tabelul 6.15. Aportul de microorganisme: cauze posibile pentru rezultate nesatisfăcătoare

on/off site in situ
•
Nu se reuşeşte penetrarea suficientă in zona
poluată
Microorganismele nu sunt suficiente in zonă si condiţiile pentru depoluare nu sunt satisfăcătoare, astfel încât
ele nu se pot multiplica sau devin inactive
Condiţii
• Temperatură • Temperatură
• Concentraţia in nutrienţi • Concentraţia in nutrienti
• Nu pot concura cu microflora autohtonă • Nu pot concura cu microflora autohtonă
Randamentele de degradare pot să nu coincidă, sau sunt insuficiente in cazuri particulare de poluare

6.3.3. Cercetări biologice

Pentru a putea face proba de fezabilitate a unei depoluări biologice sunt necesare
lucrări de cercetare în fiecare dintre fazele procesului: înainte, în tipul şi după
operaţie. Cercetările depind de tipul poluării existente şi de tipul de depoluare
vizat (in-situ sau pe platformă amenajată la suprafaţă). O schemă a testelor de
efectuat este dată în figura 6.8.
Pe de altă parte, tabelul 6.16 rezumă cercetările ce trebuie întreprinse înainte de
punerea în aplicare a tehnicilor de depoluare biologică pe un teren contaminat.
Fără a intra în detalii de biologie, trebuie observat că aplicarea unor asemenea
metode de degradare a poluanţilor implică colaborarea între mai multe
specializări - biologie, chimie, hidrogeologie, hidraulică – ceea ce nu
întotdeauna este uşor de realizat.

89
89
Figura 6.8. Schema cercetărilor preliminare pentru aplicarea unei depoluări biologice.

90
Tabelul 6.16. Depoluarea biologică: determinări microbiologice înainte (I.O.), în timpul (I.T.) şi după (D.O.) operaţia de depoluare.

91
 6.4. Punerea în aplicare a biodegradării in-situ

Un sistem de depoluare biologică a acviferului nu trebuie restrâns la tratarea

strict a pânzei freatice, deoarece poluanţii care rămân în zona nesaturată vor
constitui o sursă potenţială de poluare a apei. Este motivul pentru care este
necesară conceperea unui sistem care să permită depoluarea simultană a zonei
saturate cu apă cât şi a celei nesaturate. Tehnicile de tratare a solului nesaturat
sunt prezentate pe scurt în continuare.

6.4.1. Depoluarea stratului superficial de sol

Pentru depoluarea biologică a stratului superficial, solul este lucrat prin tehnici
agricole; el este arat şi aerat pentru stimularea degradării aerobe a poluanţilor,
pentru omogenizarea concentraţiilor acestora şi creşterea permeabilităţii.
Trebuie amintit aici că, în cazuri de poluare severă, tratarea biologică se poate
face pe solul excavat, adus pe platforme special amenajate, prin procedeul
cunoscut sub numele „land farming”.
După efectuarea arăturii, solul este stropit cu apă care conţine compuşii
oxigenaţi, nutrienţii şi microorganismele. Aceste elemente se răspândesc în sol
prin difuzie, iniţiind astfel degradarea poluanţilor prin activitatea bacteriană.
Pentru accelerare, la intervale de timp stabilite, sunt distribuite îngrăşăminte,
care ajung în sol odată cu apa. In funcţie de viteza de biodegradare, de tipul şi
concentraţia poluantului şi de condiţiile existente în sol, durata depoluării poate
varia de la o lună la câţiva ani.
Procedeul este simplu de aplicat, însă prin arătura solului şi prin simpla difuzie,
oxigenul nu poate pătrunde decât până la maxim 50 cm în adâncime, iar
condiţiile climatice influenţează şi ele procesul: ploile antrenează o spălare a
nutrienţilor, poluanţilor solubili şi compuşilor rezultaţi din degradare; în timpul
perioadei de iarnă, degradarea nu are loc deoarece temperatura este scăzută, iar
în perioadele de secetă substanţele volatile părăsesc poluanţii şi astfel o parte
nemăsurabilă a poluării trece în atmosferă.

6.4.2. Depoluarea biologică a zonei nesaturate

Se bazează pe următoarele operaţii:
- infiltrarea şi repartizarea în zona poluată a unei culturi adaptate de
microorganisme, ca şi a unei suspensii de nutrienţi: pentru aceasta, sunt izolate
populaţii prezente în mediul considerat ca „focar” al poluării şi îmbogăţite în
laborator, în condiţiile determinate ca existente în mediul poluat;
- furnizarea oxigenului necesar microorganismelor pentru biodegradare, prin
aerarea solului; introducerea microoganismelor, nutrienţilor şi aerului necesar se

92
92
realizează prin reţele de puţuri legate între ele, ca în fig. 6.9; produsele sunt
distribuite astfel ca repartizarea lor să se facă cât mai omogen în sol.
- este important să se ia toate măsurile ca poluarea să nu fie extinsă în urma
acestor procese de injecţie: pentru aceasta se va avea în vedere ca lichidele
utilizate să fie în cantitate suficient de mică pentru a nu ajunge până la nivelul
apei subterane;
- pentru evitarea pierderilor de aer şi de componenţi volatili în atmosferă,
suprafaţa solului va fi acoperită cu folie protectoare impermeabilă;
- zona poluată va fi tratată atât pe direcţia verticală cât şi orizontală, pornind de
la periferie către centru.
Principalul inconvenient al acestei tehnici este legat de transportul diferiţilor
agenţi către focarul de poluare. Pentru a limita numărul de foraje, oxigenul este
de obicei introdus printr-o reţea de puncte de injecţie, care sunt de fapt nişte ţevi
de diametru mic, bătute în teren până la adâncimea convenabilă.

93
93
 Introducerea produselor necesare
intensificării biodegradării poate
duce şi la o colmatare a porilor.
Pentru o degradare optimă, este
necesar ca toate condiţiile de
mediu menţionate anterior să fie
îndeplinite simultan. Intr-un
mediu deschis este dificilă
protejarea pânzei freatice, motiv
pentru care se procedează
simultan la depoluarea zonei
saturate şi nesaturate a
acviferului.
Depoluarea biologică a fost
ulterior combinată cu ventilarea
solului, pentru a realiza tehnica
numită curent „bioventing” sau
Figura 6.9. Schematizarea depoluării biologice
a zonei nesaturate
bioventilare.

Elementele dispozitivului de „bioventing” sunt corespunzătoare sistemului de

„venting”, la care se adaugă cele necesare biodegradării, respectiv pentru
injecţia de aer şi de nutrienţi. Puţurile de extracţie sunt amplasate în centrul
zonei poluate, iar aerul poate fi injectat la extremităţile acesteia. Termenul
„bioventing” se referă la depoluarea zonei nesaturate, iar „biosparging”
corespunde injectării aerului în apa freatică.

94
94
Această tehnologie combinată este adaptată în special pentru poluarea cu
hidrocarburi. Din punct de vedere cantitativ, raportul dintre hidrocarburile
eliminate prin volatilizare şi cele degradate biologic depinde de calitatea
poluantului iniţial: metoda este foarte eficientă pentru produse uşoare cum sunt
benzina şi motorina, dar mai puţin convenabilă pentru hidrocarburile grele.
Conţinutul în apă al solului reprezintă un factor critic: valoarea optimă se
situează la 18…20%; la valori mai mari se micşorează permeabilitatea pentru
aer, iar in terenuri mai „uscate” activitatea biologică este prea lentă sau chiar
poate să înceteze.

6.4.3. Depoluarea biologică a zonei saturate

Principiul constă în realizarea unuia sau mai multor puţuri pentru injectarea
aerului şi nutrienţilor în focarul de poluare şi a unui puţ pentru pomparea din
aval a apei încărcate cu elementele rezultate din biodegradare. Punerea în
aplicare a procedeului necesită condiţii favorabile din punct de vedere geologic,
hidrogeologic, biologic şi fizico-chimic.
La suprafaţa solului, apa pompată este analizată continuu, pentru a controla
concentraţia în poluant, densitatea microorganismelor, conţinutul în oxigen şi
nutrienţi.
Conceperea sistemului hidraulic presupune stabilirea numărului şi poziţiei
puţurilor de injecţie şi de pompare, amplasarea filtrelor acestora in funcţie de
nivelul apei şi ţinând cont de fluctuaţiile acestuia, precum şi dimensionarea
echipamentului de suprafaţă necesar amestecului de soluţii nutritive, ca în
schema tipică din figura 6.10. Controlul procesului se face prin trasarea curbelor
de variaţie în timp a concentraţiilor în poluant şi in celule microbiene, aceştia
fiind indicatorii de performanţă ai metodei. Este recomandabil ca injectarea
substanţelor nutritive şi oxigenului să se facă în proces continuu, fără
întrerupere.
Există diferite metode pentru aducerea oxigenului în apa subterană: sub formă
de aer, de oxigen pur sau chiar de apă oxigenată. La dimensionarea sistemului
trebuie să se ţină seama de faptul că atunci când se furnizează aer sau oxigen
pur, cantitatea de O2 adusă în acvifer este de numai 8…40 mg/l, variabilă în
funcţie de temperatura lichidului injectat.
Apa poluată pompată la suprafaţă poate fi recirculată în sistem închis, fiind
reinjectată în amonte, pentru a se evita necesitatea tratării. Este posibilă şi
tratarea la suprafaţă a apei extrase, înainte de reinfiltrarea ei în acvifer, prin
diferite metode, între care şi metode biologice (a se vedea capitolul 7).
O variantă a acestei tehnologii constă în plasarea puţurilor de injecţie în jurul
zonei poluate. Apa subterană în care se face biodegradarea poluantului este
pompată în aval şi este tratată la suprafaţă pentru eliminarea produselor de
degradare dizolvate şi poluanţilor reziduali, după care este reinjectată, în
amestec cu microorganismele şi nutrienţii. Se poate aplica şi un al doilea ciclu
de pompare – injecţie pentru o izolare mai eficientă a poluării, dar acest sistem
este mai complex şi mai dificil de pus în practică (fig. 6.11).

Figura 6.10. Schemă tipică a sistemului de injecţie pentru depoluare biologică [33].

Figura 6.11. Depoluare in situ a apei subterane cu infiltraţie de protecţie [15].

 6.5. Avantaje şi inconveniente la depoluarea biologică in-situ

Metoda depoluării biologice prezintă o serie de avantaje, între care cele mai
evidente sunt următoarele:
- poate fi utilizată pentru tratarea solurilor şi apelor poluate cu hidrocarburi şi
alţi compuşi chimici; se pretează în special pentru poluanţi solubili în apă, care
se găsesc în concentraţii relativ mici, a căror eliminare prin alte metode este
dificilă;
- nu generează alte deşeuri care să necesite o tratare ulterioară;
- utilizarea florei microbiene autohtone evită introducerea unor organisme care
ar putea fi sau deveni toxice.

Limitările la aplicarea acestei metode sunt numeroase şi ele sunt legate în

principal de tipul şi localizarea poluanţilor şi de condiţiile hidrogeologice din
acvifer:
- biodegradabilitatea poluanţilor trebuie studiată prin teste de laborator, care pot
fi lungi şi costisitoare, fiind necesară reproducerea cât mai fidelă a condiţiilor
din mediul poros;
- repartizarea poluanţilor poate implica realizarea biodegradării pe suprafeţe
mari;
- este necesar ca nutrienţii injectaţi să se repartizeze rapid şi uniform în toată
-4
zona poluată, ceea ce impune ca permeabilitatea să fie mai mare de 10 m/s.
- în timpul procesului se pot forma compuşi mai solubili în apă decât produsul
iniţial, care pot fi transportaţi mai departe, sau la adâncime mai mare.
 Capitolul 7

TRATAREA LA SUPRAFAŢĂ A APEI SUBTERANE POLUATE

Tehnicile de tratare la suprafaţă a apei poluate recuperate prin pompare din

puţuri, sau colectate din drenuri şi tranşee se bazează pe metode fizice, chimice,
fizico-chimice sau biologice, în funcţie de poluanţii ce trebuie eliminaţi.
În tabelul 7.1 se prezintă o clasificare a metodelor de tratare ce pot fi aplicate
pentru diferite categorii de poluanţi.

Tabelul 7.1. Metode de tratare a apei în funcţie de tipul poluanţilor.

Categorie Poluant Organic
volatil
Metoda de tratare
Stripare cu aer În general, convenabil
Stripare cu aer la Tehnică de eliminare
temperatură mare eficientă
Stripare cu vapori Tehnică eficientă
Adecvat pentru eliminare,
Adsorbţie pe cărbune
dar eficienţa scade în
activ
timp
Oxido-reducere Convenabil
Tehnică de eliminare
Biologică
eficientă
Control/ ajustare pH
Nu este aplicabil
Precipitare
Procedee cu membrane Poate să nu convină
Electrodializă Nu este aplicabil
Schimb de ioni Nu este aplicabil
Organic
ne-volatil Anorganic
Nu este convenabil Nu este convenabil
Poate fi convenabil Nu este convenabil
Poate fi convenabil Nu este convenabil
Tehnică de eliminare
Nu este convenabil
eficientă
Convenabil Convenabil
Poate fi convenabil,
Tehnică eficientă
în anumite situaţii
Tehnică de eliminare
Nu este aplicabil
eficientă
Tehnică eficientă Tehnică eficientă
Nu este aplicabil Tehnică eficientă
Poate fi aplicabil; Aplicabil
Operare dificilă
 7.1. Tratarea apei poluate cu poluanţi organici

7.1.1. Striparea cu aer

Această tehnică a fost utilizată încă din anii 1970 pentru tratarea unor ape cu
conţinut relativ mic în compuşi organici volatili. Anterior, metoda era
considerată clasică pentru eliminarea unor gaze dizolvate în apă, cum ar fi CO2,
H2S, NH3. Tehnica constă în punerea în contact a apei poluate şi aerului în
contracurent: când aerul şi apa se amestecă, compuşii volatili iniţial dizolvaţi în
apă ies din soluţie şi trec în faza de vapori, fiind preluaţi de aerul injectat. Pentru
întregul sistem de aerare, elementul cel mai important constă în optimizarea
timpului de contact aer/apă.
Aerarea poate fi realizată prin diferite tehnologii cum ar fi rezervoare de aerare,
aeratoare în cascadă, bazine de aspersie sau coloane (turnuri) de stripare (tab.
7.2.). Acesta din urmă este sistemul cel mai curent utilizat; după EPA, reprezintă
cea mai bună şi mai rapidă tehnică de eliminare a compuşilor organici volatili
din apa poluată.

Tabelul 7.2. Tehnologii clasice pentru aerarea apei.

Tehnologia Configuraţia Rata de Costuri
3
eliminare* FF/1000 m
Aeratoare cu lamele Cadre cu lamele introduse într-o structură cu
înălţimea de 3 – 5,4 m; curgere în contracurent 60…80% 92
Difuzie de aer Bazin de stocare a apei, prevăzute cu difuzoare de
aer; timp de contact minim 20 minute <90% 740…3700
Aerare prin aspersie Guri de pulverizare a apei în sistem deschis sau Nu este
închis; picăturile foarte fine asigura contactul 50…90 % disponibil
aer/apă
Aeratoare în cascadă Sistem cu rame aşezate in stivă, unele
deasupra altora, pe verticală 50% 92
Coloane de stripare Turn cilindric, umplut cu granule de material
plastic; curgere aer/apă în contracurent 90…99,9 % 92…462
Aeratoare rotative Pat cu umplutură care se roteşte; forţa centrifugă
promovează formarea unor filme subţiri şi apariţia >90% Nu este
unei turbulenţe puternice disponibil
* - Cifrele sunt date pe baza unor cercetări de eliminare a tricloretilenei

• Principiul de funcţionare al coloanelor de stripare

În coloană aerul şi apa circulă în contracurent, traversând în sensuri diferite un
mediu structural care serveşte ca material de umplere. Acesta are rolul de a
asigura o suprafaţă foarte mare de contact între aer şi peliculele lichide, mărind
timpul de contact aer/lichid. Ca urmare, o mare parte a componenţilor volatili
din faza lichidă sunt trecuţi în starea de vapori. Aerul antrenează astfel poluanţii
către ieşirea din coloană de unde pot fi evacuaţi fie în atmosferă, dacă evacuarea
este autorizată, fie dirijaţi spre unităţi de tratare, de exemplu prin adsorbţie pe
cărbune activ (fig. 7.1).
La baza dimensionării unui turn de stripare stau trei parametri fundamentali:
înălţimea, secţiunea şi raţia aer/apă. Aceste variabile sunt interdependente:
secţiunea trebuie aleasă în funcţie de debitul total, iar înălţimea depinde de
eficacitatea dorită pentru eliminarea poluanţilor. Raportul debitelor aer/apă este
o funcţie de natura poluanţilor: cu cât compuşii sunt mai volatili, cu atât
necesarul de aer care trebuie să-i deplaseze este mai mic (valori orientative pot fi
cuprinse între 10…200).
Un alt factor de care trebuie să se ţină seama este temperatura apei pompate,
deoarece volatilitatea poluanţilor creşte cu creşterea temperaturii. În operaţii de
reabilitare a unor locuri periculoase, sau atunci când concentraţia în poluanţi
organici este foarte mare, se poate aplica striparea la temperatură înaltă sau chiar
striparea cu abur, cu creşterea corespunzătoare a costurilor de operare.
Metoda se bazează pe transferul de
masă. Produsele organice sunt cu atât
mai uşor de vaporizat cu cât constanta
lui Henry are valori mai mari (tab. 2.4),
iar aceasta variază cu temperatura.
Cele două variabile importante în
ecuaţiile de transfer de masă pentru un
sistem de stripare aer/apă sunt deci
constanta lui Henry şi coeficientul de
transfer de masă, care poate fi
determinat printr-un experiment pilot
sau pe baza unor corelaţii teoretice.
Costul unui tratament prin stripare
poate să fie diferit în funcţie de
poluantul tratat şi de eficacitatea dorită;
echipamentul necesar poate şi el să
 Figura 7.1. Principiul coloanei de stripare difere în funcţie de opţiunea/obligaţia
de a realiza sau nu tratarea aerului
poluat la ieşirea din coloană.

• Elemente componente ale unei coloane

Coloana de stripare este alcătuită în principal dintr-o manta exterioară, o
structură interioară, materialul de umplere şi sistemul de injectare a aerului
(figura 7.2). Ca material, poate fi construită din sticlă, fibră de sticlă, aluminiu,
oţel inox sau ciment, cele mai ieftine opţiuni fiind fibra de sticlă şi aluminiul.
Partea interioară serveşte exclusiv la asigurarea condiţiilor optime de transfer de
masă, la preţurile cele mai mici posibil. Orificiile pentru ieşirea aerului sunt
dimensionate pentru asigurarea unei presiuni minime. Sistemul de condensare a
vaporilor, plasat la ieşirea aerului pe la partea superioară, împiedică eliminarea
unor cantităţi mari de apă odată cu faza gazoasă.
Apa este introdusă pe la partea superioară, printr-un sistem ce asigură o
distribuţie cât mai uniformă pe întreaga secţiune de curgere (figura 7.3).
Între acest sistem de distribuţie a
apei şi un suport plasat la partea
bazală a coloanei se găseşte
materialul structural de umplere.
Placa de bază care serveşte ca
suport trebuie să reziste la greutatea
materialului, plus greutatea apei, şi
să fie perforată pentru a permite
trecerea surplusului de apă. La baza
coloanei poate fi adăugat un
rezervor în care apa să se acumuleze
gravitaţional, înainte de evacuarea
la o canalizare sau eventual într-un
emisar.
Elementul cel mai important pentru
o bună funcţionare a coloanei este
materialul de umplere care trebuie
să asigure o suprafaţă de

100
1001
Figura 7.2. Alcătuirea interacţiune cât
unei coloane de stripare
mai mare între aer
şi apă. In plus, la
alegerea acestui
material trebuie să
se ia în
consideraţie
greutatea,
rezistenţa la
coroziune şi preţul.
Câteva exemple de
elemente ce pot
fi utilizate ca
material de
umplere pot fi
observate în figura
Figura 7.3. Sistemul 7.4.
de
distribuţ În sfârşit,
ie echipamentul de
uniform injectare şi
ă a apei
la o distribuţie a
coloana aerului este de
de obicei o suflantă,
stripare. plasată la baza
coloanei.
• Aplicarea
procedeulu
i şi
menţinerea
în funcţiune
Punerea în aplicare
a procesului de
stripare este o
operaţie destul de
simplă, iar
întreţinerea
depinde de

101
1011
calitatea apei şi a materialelor folosite. Referitor la calitatea apei, principala
problemă este constituită de conţinutul în fier, care poate face necesară curăţarea
materialului interior de umplere în fiecare lună.

102
1021
 Prin tehnologii adecvate, fierul
poate fi eliminat din apă şi
înainte de trecerea acesteia prin
coloană.

Tratarea aerului
Un aspect important al acestei
tehnici este acela că ea nu
distruge poluantul, ci îl transferă
doar din mediul apos în aerul
circulat.
Gazele ce ies din coloana de
stripare pot fi tratate prin
adsorbţie pe cărbune activ,
Figura 7.4.. Elemente de umplere ale coloanei.
incinerare sau distrugere prin
metode chimice, dar această
tratare se face de regulă numai
atunci când ea este strict necesară, impusă de legislaţia în vigoare asupra
evacuărilor de gaze în atmosferă.
Cărbunele activ utilizat pentru adsorbţie trebuie tratat şi el ulterior, pe o
platformă special amenajată. Arderea gazelor ce ies din coloană implică
utilizarea unui catalizator care permite distrugerea avansată a compuşilor
organici; incinerarea catalitică este însă aplicabilă numai pentru hidrocarburi ce
nu conţin clor.
Utilizarea unui sistem de tratare a aerului poate duce la creşterea considerabilă a
costurilor stripării. In ultimă instanţă, costul procesului depinde de gradul de
tratare dorit, de concentraţia iniţială a poluanţilor şi de reglementările în vigoare.

Alte metode de stripare cu aer

Există numeroase variante de aplicare a stripării cu aer, cea descrisă anterior
fiind cea mai utilizată.
În unele cazuri se folosesc bazine de aspersie: această tehnică constă în
desfăşurarea unei reţele de conducte la suprafaţa unui bazin şi dispersarea apei
poluate în picături fine. Apa este colectată apoi din bazin şi împrăştiată pe sol
pentru infiltrare, iar aerul poluat este evacuat în atmosferă sau colectat şi tratat,
după caz (în această ultimă situaţie se lucrează într-un sistem închis).
O altă variantă, care pare competitivă ca preţ, presupune alimentarea cu aer a
coloanei în cascadă, pe toată lungimea acesteia [93].

103
1031
 7.1.2. Adsorbţia pe cărbune activ
Mecanismul adsorbţiei pe cărbune se realizează în trei etape: difuzia moleculelor
din faza lichidă către granulele de cărbune, difuzia prin spaţiul poros şi adsorbţia
pe suprafaţa de contact. Timpul necesar adsorbţiei totale depinde de
caracteristicile moleculelor: produsele organice mai puţin solubile vor difuza
rapid spre granule, în timp ce moleculele mari se vor deplasa lent prin pori.
Solvenţii cloruraţi de exemplu, sunt uşor adsorbiţi, datorită solubilităţii reduse şi
moleculelor de talie redusă, care pot circula prin pori fini.
• Evaluarea performanţelor procedeului
În prezenţa poluantului ce trebuie eliminat se realizează teste ce au ca scop
stabilirea unor izoterme de adsorbţie, pe baza cărora se face o estimare a
capacităţii de adsorbţie a cărbunelui (v. tabelul 2.5).
Izotermele de adsorbţie indică dacă, şi în ce măsură, poluantul poate fi adsorbit;
pentru conceperea sistemului – coloana cu cărbune activ – este necesar însă să
se determine capacitatea optimă de adsorbţie şi timpul de contact necesar. Aceşti
parametri se stabilesc în laborator, prin teste dinamice pe coloane legate în serie,
prelevându-se eşantioane de efluent la ieşirea din fiecare coloană. Se decide în
acest mod dacă pentru adsorbţia totală a poluantului sunt necesare una sau mai
multe coloane. In general, pentru un singur poluant, care prezintă o curbă de
adsorbţie continuă, este suficientă o singură trecere prin pat de cărbune activ. In
cazul unor poluări complexe, cu compuşi chimici diferiţi, poate fi necesară
utilizarea unui sistem cu mai multe etape de adsorbţie, în care efluentul dintr-o
coloană este dirijat către coloana următoare.
• Regenerarea cărbunelui
Cel mai simplu este să se înlocuiască cărbunele deteriorat cu cărbune nou, curat.
Cărbunele folosit poate fi însă reciclat şi reutilizat de 5 – 6 ori, înainte de a-şi
pierde total eficacitatea de adsorbţie.
Trebuie subliniat că, în orice caz, este vorba doar de o deplasare a poluării: dacă
nu se doreşte regenerarea, este oricum necesară tratarea cărbunelui poluat.
Regenerarea pe cale termică oferă avantajul de a extrage poluanţii organici din
cărbune fără a-i distruge. O comparaţie de costuri va sta însă la baza deciziei
dacă se utilizează cărbune nou sau regenerat.
Procedeul adsorbţiei pe cărbune activ este în general costisitor şi apare
convenabil numai în cazul apelor poluate cu concentraţii mici în produse
organice volatile. Pentru concentraţii relativ mari, este necesar ca el să fie
combinat cu alte tehnici, ca de exemplu striparea cu aer a apei poluate.
 7.1.3. Oxidarea
Procesul de oxidare pentru distrugerea poluanţilor din apă este cunoscut şi
utilizat de peste o sută de ani: oxido-reducerea implică o creştere sau o pierdere
a numărului de electroni. Schimbul de electroni distruge compuşii organici prin
ruperea legăturilor între atomii de carbon, luând naştere compuşi noi, cu
molecula mai mică.
Oxidanţii utilizaţi în mod curent la scară industrială sunt clorul, ozonul şi apa
oxigenată.
Metoda oxidării este utilizată mai ales pentru tratarea poluării organice, dar
poate fi aplicată şi pentru anumiţi compuşi anorganici, deoarece ea permite
precipitarea metalelor sau tratarea lichidelor şi gazelor ce conţin cianuri şi
sulfuri.
• Oxidarea cu ozon şi radiaţii ultraviolete ( UV )
Ozonul este cel mai puternic dintre agenţii oxidanţi menţionaţi anterior. Poate fi
produs cu ajutorul unui aparat care generează un câmp electromagnetic, prin
care moleculele de O2 sunt excitate şi transformate în O3. Debitul de ozon astfel
furnizat depinde de tensiunea electrică aplicată, frecvenţa curentului, concepţia
aparatului şi de tipul gazului utilizat pentru alimentare.
La tratarea apelor subterane trebuie ştiut că ozonul are şi unele proprietăţi care
pot micşora eficienţa procesului: este foarte reactiv şi se disipează rapid după
contactul cu apa, fie prin reacţii chimice, fie prin descompunere instantanee.
Costul generatorului de ozon şi costurile de operare limitează utilizarea acestei
tehnologii. Una dintre metodele cele mai promiţătoare constă în oxidarea cu
ultraviolete, care pot distruge în timp foarte scurt şi la costuri rezonabile
compuşii organici.
Oxidarea UV poate fi aplicată în combinaţie UV–ozon sau UV-apă oxigenată,
deoarece eficienţa de oxidare a ozonului şi apei oxigenate creşte considerabil la
stimularea cu lumină ultravioletă. Figura 7.5 prezintă schematic un tip de
aparatură UV/ozon, iar un exemplu al diferenţei de oxidare dintre ozonul simplu
şi ozon în combinaţie cu lumină ultravioletă poate fi văzut în figura 7.6.

• Oxidarea termică
Dacă apa şi poluanţii sunt aduşi la temperatură ridicată în prezenţa oxigenului,
apare un proces de ardere, din care rezultă CO2, H2O şi alte produse de
combustie.
O primă aplicaţie a oxidării termice este utilizarea cuptoarelor cu flacără în care
se ard cantităţi suficiente de hidrocarburi organice volatile pentru menţinerea
temperaturii la valori de 800…1000 ºC. Dacă are un conţinut de material organic
de aproximativ 20%, apa poluată poate să-şi furnizeze propria energie de
combustie; în caz contrar trebuie adăugat un combustibil, ceea ce poate conduce
la costuri considerabil mai mari.

Figura 7.5. Schema generatorului UV – ozon [95] Figura 7.6. Comparaţie a oxidării
Lindanului cu ozon şi UV+ozon.

Această tehnică trebuie rezervată pentru tratarea apei subterane pe un teren

apropiat de un incinerator existent şi pentru poluare cu produse foarte toxice, dar
în volume mici.
O altă tehnică de incinerare constă în utilizarea unor cuptoare fără flacără, cu
paturi ceramice, şi este recomandată în special pentru hidrocarburi clorurate,
care pot fi distruse în acest mod în proporţie de 99,9%.
Una dintre metodele termice cele mai aplicate, mai ales pentru tratarea gazelor
provenite din procese de venting sau stripare, se bazează pe oxidarea catalitică,
folosind metale sau acizi anorganici drept catalizatori. Oxidarea catalitică la
temperatură scăzută este metoda preferată atunci când efluentul are concentraţii
mici în hidrocarburi.
Pentru arderea lichidelor s-a recurs din ce în ce mai mult la catalizarea reacţiei
cu acizi anorganici: lichidul poluat este amestecat cu o soluţie acidă (ex. acid
fosforic) şi încălzită la temperaturi cuprinse între 120 şi 240ºC; reacţia care are
loc conduce la distrugerea poluanţilor şi oxidantului, cu apariţia unor produşi ca
N, O2, CO2, H2, H2O, cu un raport CO/CO2 de ordinul a 33%. Metoda a fost
folosită cu succes pentru tratarea unor poluări cu pesticide şi ierbicide.
 7.1.4. Procedee bazate pe membrane semipermeabile
Principiul constă în separarea prin difuzie la traversarea unei membrane,
selectivă din punct de vedere al permeabilităţii faţă de produse diferite. Difuzia
are loc la gradient mic de presiune, membrana fiind practic impermeabilă pentru
hidrocarburi, care pot fi separate în acest mod.
O altă tehnică presupune evaporarea pe membrană: lichidul care conţine poluant
este pus în contact cu o faţă a membranei şi este eliminat sub formă de vapori pe
cealaltă faţă, transformarea de fază fiind obţinută prin menţinerea unei presiuni
de vapori inferioare presiunii lichidului.
Efluenţii în acest sistem de tratare sunt apa subterană purificată şi un lichid
concentrat în poluanţi, obţinut prin condensare, care trebuie ulterior stocat, ceea
ce constituie un dezavantaj important al metodei . In schimb, principalul avantaj
în raport cu striparea este acela că procedeul nu este limitat numai la produse
caracterizate prin valori ridicate ale constantei Henry.

7.1.5. Extracţia cu solvenţi

Se bazează pe utilizarea unui lichid sau unui gaz care, în condiţii controlate prin
temperatură şi presiune, are rol de solvent al compuşilor toxici. Lichidul poluat
este introdus într-un reactor şi amestecat cu solventul, care extrage poluanţii.
Solventul încărcat astfel în compuşii nedoriţi este dirijat apoi spre un separator,
unde prin reducerea presiunii este favorizată vaporizarea solventului şi
condensarea poluanţilor. Aceştia sunt colectaţi şi stocaţi, iar solventul este
represurizat pentru recirculare. Un exemplu de asemenea solvent este CO2
lichid, care se aplică cu rezultate favorabile pentru extragerea unor compuşi
nevolatili, cum sunt PCB, pesticidele şi fenolii.

7.1.6. Procedee biologice

Principial, această metodă a fost descrisă în Capitolul 6.
După cum s-a arătat, depoluarea pe cale biologică se poate realiza la suprafaţa
solului, în reactoare în care apa poluată cu compuşi organici biodegradabili este
pusă în contact cu un mediu bogat în bacterii şi oxigen.
Tratamentul biologic prezintă un mare avantaj faţă de tehnicile citate anterior:
poluantul nu mai este doar deplasat dintr-un mediu în altul, procesul fiind în
întregime distructiv. In plus, mai mulţi poluanţi organici pot fi trataţi simultan.
Singurul inconvenient al acestei metode ar putea fi acela că trebuie asigurate
condiţiile pentru funcţionare continuă, iar demararea poate necesita câteva
săptămâni.
Există două categorii principale de reactoare: cu film fix şi bazine sau lagune. In
reactoarele cu film fix, bacteriile se dezvoltă pe un suport inert, iar apa care
conţine poluanţi trece peste această „peliculă” de bacterii. In bazine, numite şi
reactoare cu suspensii, bacteriile se dezvoltă în apă şi se găsesc permanent în
amestec cu compuşii organici prezenţi în aceasta.

• Reactoare cu suspensii
Cel mai simplu sistem este executarea unei lagune (bazin) cu posibilitate de
aerare: apa poluată este introdusă în bazinul prin care circulă aer; într-un
asemenea reactor, bacteriile degradează compuşii organici şi se formează noi
bacterii, care dezvoltă masa biologică.
Este necesar ca apa să rămână în bazin un timp suficient de lung ca bacteriile să
se poată reproduce, oxigenul să fie prezent în cantitate suficientă (aproximativ 2
mg/l), şi să se asigure un bun amestec al acestuia cu apa. Timpul minim pentru
scăderea acceptabilă a concentraţiei efluentului în compuşi organici este de
ordinul a două zile.
In afara cheltuielilor de personal, costul principal este legat de energia necesară
pentru alimentarea bazinului cu oxigen, ceea ce limitează mărimea reactorului.
Acest tip de reactor permite eliminarea a numai 50…70% din compuşii organici.
Principala problemă este ca bacteriile să nu părăsească bazinul odată cu apa:
menţinerea în reactor se poate face prin promovarea sedimentării lor pe un
material solid sau pe fundul vasului, aşa numita metodă a „noroaielor activate”.

• Reactoare cu film fix

La acest sistem, în reactor este amplasat un suport inert cu suprafaţă mare, iar
bacteriile se fixează şi se dezvoltă pe acesta. Apa poluată introdusă în reactor
formează o peliculă subţire – film – pe suprafaţa acoperită de bacterii: acestea
degradează poluanţii, iar produşii rezultaţi – CO2, H2O – sunt reînglobaţi de
pelicula de apă. Oxigenul trece din atmosferă în stratul de bacterii fixate,
traversând filmul de apă.
Acest sistem prezintă două avantaje majore: bacteriile pot fi menţinute în reactor
la o concentraţie foarte mare şi oxigenul poate fi furnizat la un cost scăzut. In
rest, operarea trebuie condusă cu aceeaşi atenţie ca şi în cazul noroaielor
activate.
Se disting două tipuri de reactoare cu film fix: paturi bacteriene simple şi paturi
bacteriene cu discuri. Paturile bacteriene sunt formate fie din bolovani cu
dimensiuni de 7,5…12,5 cm, fie din materiale plastice. In primul caz, suprafaţa
de contact pe unitate de volum şi implicit cantitatea de biomasă, sunt relativ
modeste. În general randamentul de depoluare la acest tip de reactor este mai
scăzut decât la cel anterior.
 • Reactoare cu film înecat
Combină principiul reactorului cu suspensii cu cel al reactorului cu film fix,
astfel că nivelul apei este menţinut deasupra patului de plastic pe care se
dezvoltă bacteriile. Ca rezultat apa este în contact permanent cu patul bacterian.
Sistemul este foarte performant, îmbinând avantajele celor două sisteme, fără a
prelua inconvenientele lor. Singurul dezavantaj major este costul furnizării
oxigenului, care se face prin difuzie.
Sistemul a fost aplicat cu rezultate bune pentru ape poluate cu acetonă, benzen,
clorobenzen, tetrahidrofuran.
• Alte sisteme de tratare
În ultima vreme s-a încercat cu succes tratamentul cu o combinaţie în care intră
praf de cărbune activ şi bacterii selecţionate, constatându-se amplificarea
substanţială a capacităţii de depoluare. Inconvenientele acestui procedeu sunt
cele prezentate la reactoarele cu noroaie activate.

7.2. Tratarea apei poluate cu compuşi anorganici

Metodele descrise anterior se referă strict la tratarea apelor poluate cu produse

organice. Principalii poluanţi anorganici care pot fi întâlniţi în apele subterane
sunt metalele grele, nitraţii şi sulfaţii.
Se vor prezenta în continuare metodele cele mai eficiente de depoluare în
asemenea situaţii. Normele admisibile pentru aceşti poluanţi sunt amintite în
anexa 1.

7.2.1. Modificarea pH-ului pentru favorizarea precipitării

Modificarea valorii pH se poate realiza prin trecerea apei cu caracter acid printr-
un strat de calcar, eventual amestecat cu reziduuri de var, sau prin aditivare cu
sodă caustică sau carbonat de sodiu. Scopul este aducerea pH-ului la valori
apropiate de cele neutre şi precipitarea metalelor grele.
Pentru apa alcalină ajustarea se poate face prin barbotare de CO2 în apă, sau prin
adăugare de acizi tari, HCl sau H2SO4. Totuşi apa subterană este destul de rar
puternic alcalină, aşa că adăugarea de acizi nu este folosită decât pentru
restabilirea unui pH neutru, atunci când valoarea iniţială este prea ridicată pentru
precipitarea metalelor.
Se observă că metodele de depoluare a apelor freatice care utilizează aer pentru
eliminarea poluanţilor organici volatili - stripping şi sparging – eliberează CO2
şi duc la o uşoară creştere de pH.
Timpul de contact necesar pentru restabilirea caracterului neutru este variabil în
funcţie de calitatea iniţială a apei; acest contact se realizează într-un rezervor,
unde apa este amestecată cu reactivii.
 In general, pentru favorizarea
precipitării metalelor, este necesar
ca pH-ul să fie adus la valori mai
mari de 7, dar valoarea optimă este
caracteristică fiecărui metal, aşa
cum se poate vedea din fig. 7.7.
Metalele pot fi precipitate şi sub
formă de sulfuri. Unele metale nu
necesită un pH ridicat pentru
precipitare: este cazul cromului
hexavalent şi arsenicului, care au
nevoie de aditivarea cu anumite
6+
substanţe chimice. Cr poate fi
redus cu SO2 sau cu un sulfat de
3+
fier, apoi Cr este precipitat prin
creşterea pH. Pentru eliminarea
arsenicului cea mai bună cale este
adăugarea de Fe la pH cuprins
între 5 şi 6, după care pH-ul este
ridicat la 8-9 prin adăugare de var.

7.2.2. Adsorbţia pe răşini

Figura 7.7. Solubilitatea hidroxizilor unor

Metoda MRM (Metal Removal
metale în funcţie de pH [98]. Media) este bazată pe schimb ionic
şi a fost concepută pentru
purificarea apelor industriale uzate,
bogate în metale grele.
Răşinile utilizate sunt macroporoase sau de tipul gelurilor, care se dispun
pelicular pe un strat de copolimer fixat uniform pe un suport filtrant. Stratul de
copolimer oferă o capacitate importantă de schimb ionic.
Pe baza unor studii de laborator s-a încercat determinarea capacităţii de schimb
ionic al unor metale pe diferite medii, în condiţii statice, în apă, sau dinamice, în
coloane (tabelul 7.3).
 Tabelul 7.3. Capacitatea de adsorbţie a unor metale pe răşini [51].
Elemente Capacitate statică (meq/g) Capacitate dinamică (meq/g)
mediu uscat mediu uscat
Nichel 1,6 1,1
Cupru 3,5 3,2
Cadmiu 1,3 1,0

S-a constatat că pentru fiecare tip de produs eficacitatea este diferită. Aceasta
poate fi evaluată pe baza unui protocol experimental stabilit de firma Cuno
Europa: materialul experimental este conţinut într-o trusă experimentală şi
permite alegerea debitului şi valorii pH pentru filtrarea unui eşantion de efluent.
Eficienţa reţinerii este evidenţiată pe o curbă trasată în funcţie de pH pentru
fiecare aplicaţie în parte; se pot astfel optimiza cantitatea tratată şi debitul de
filtrare. Aceste teste sunt utile înaintea oricărei măsuri pentru proiectarea unei
instalaţii industriale.
Cercetările elaborate de societatea Cuno Europa pe ape uzate cu conţinut iniţial
în Cd de peste 2000 ppm au permis reducerea acestei concentraţii la cca 100
ppm printr-o operaţie de pre-filtrare şi aducerea la mai puţin de 0,01 ppm după
tratarea prin metoda MRM. Aceste rezultate au fost urmate de aplicarea la scara
industrială cu o instalaţie cu două filtre de mare capacitate (5 kg de material
filtrant); după corectarea pH la 7,8 concentraţia în cadmiu a rămas inferioară
valorii de 0,01 ppm.
O altă aplicaţie interesantă a schimbului ionic pe răşini este prezentată de
Dernaucourt [40] pentru un caz de eliminare a nitraţilor: instalaţia cuprinde
patru corpuri de schimb ionic, construite din oţel acoperit cu răşină epoxidică, cu
diametru de 3,2 m, dintre care trei sunt în funcţiune, iar al patrulea în curs de
regenerare. Răşina macroporoasă utilizată şi ca material de umplere în reactoare
(cca 52000 l), a fost aleasă de o calitate acceptată pentru ape potabile de
ministerul sănătăţii din Franţa, astfel ca efluenţii să poată fi evacuaţi într-un curs
de apă, sau reciclaţi într-un proces de fabricaţie a îngrăşămintelor, fiind preferată
în ultimă instanţă a doua variantă.

7.2.3. Adsorbţia pe minerale

Un exemplu de aplicare a adsorbţiei pe minerale este bazat pe utilizarea
beringitei– metoda numită Revival Systems - care s-a dovedit foarte eficientă
pentru eliminarea din apele industriale a unor metale cum sunt Cd, Co, Cr, Cu,
Fe, Mn, Ni, Pb şi Zn. Concentraţia în metale a beringitei saturate poate ajunge la
6%, iar instalarea unui asemenea filtru nu necesită investiţii mari, putând fi
adaptat chiar şi pe instalaţii existente.
Se prezintă un caz de aplicare a sistemului Revival la depoluarea unei ape
freatice [122]:
Filtrarea unei ape poluate de o secţie de galvanizare în mediu urban
Compoziţia apei subterane:
- pH: 5,7
- Cd: 3,4…5,5 µg/l
- Ni: 580…1500 µg/l
- Cr: 10 µg/l
- Cu: 88 µg/l
- Zn: 60 µg/l
Concentraţia autorizată in efluent: Cd = 1,5 µg/l.
Caracteristici de filtrare prin curgere gravitaţională:
2
- suprafaţa de filtrare: 6m
- grosimea patului filtrant: 1 m
3
- volumul filtrului: 6m
- masa de beringită: 4500 kg
- dimensiunea particulelor: 1000…2000 µm
3
- debit de apă tratată: 6 m /h.
Compoziţia efluentului după tratare a pus în evidenţă, în funcţie de volumele
vehiculate, concentraţii de 0,2…0,4 µg/l Cd şi de 2…1000 µg/l Ni, în timp ce
în beringita saturată s-au găsit: Cd=10 mg/kg şi Ni=1200 mg/kg.

De Boodt [20] propune utilizarea aluminosilicaţilor pentru filtrarea şi reţinerea

metalelor grele. Este vorba de a folosi capacitatea mare de adsorbţie pe care o au
materialele şistoase ce se găsesc în cantităţi mari în haldele de steril din
apropierea minelor. Acestea sunt ameliorate printr-un proces de anamorfoză,
proces ce presupune precipitarea unui strat de hidroxizi de Fe şi Al peste un strat
de silicaţi. Şisturile sunt tratate la temperaturi de aproximativ 500ºC, iar
materialul rezultat, măcinat în granule de diferite diametre poate fi utilizat la
fabricarea unor paturi filtrante.

7.2.4. Osmoza inversă

Permite separarea dintr-o soluţie a unui compus dizolvat, prin aplicarea unui
gradient de presiune care obligă solventul să traverseze o membrană. Rezultatele
depind de alegerea materialului membranei şi de condiţiile de operare; cele mai
folosite membrane pentru acest scop sunt realizate din acetat de celuloză sau din
poliamidă.
Debitul de apă care trece prin membrană este proporţional cu diferenţa de
presiune şi depinde de grosimea membranei. Metoda poate fi aplicată pentru
eliminarea din apele subterane a majorităţii poluanţilor anorganici, dar fiind
prohibitivă prin costul ridicat, se utilizează mai ales în cazul poluării cu nitraţi şi
sulfaţi.

110
1101
 7.2.5. Electrodializa
Reprezintă un schimb de ioni la traversarea unei membrane: ionii atraşi de
sarcina electrică de sens contrar traversează membrana, fiind astfel eliminaţi din
apa poluată. Sistemul prezintă avantajul că poate funcţiona în mod continuu fără
a fi necesară regenerarea unor materiale. Inconvenientul constă în faptul că apa
trebuie să poată suporta un curent electric. Cu cât apa este mai curată cu atât
rezistenţa ei electrică este mai mare, ceea ce măreşte considerabil costul tratării.

7.2.6. Procedee biologice pentru tratarea poluării cu metale grele

După tratarea prin unele metode cum sunt ultra-filtrarea, schimbul ionic etc.
efluenţii nu corespund întotdeauna normelor stabilite pentru evacuarea lor în
mediu fără probleme. Se apelează în asemenea cazuri la proprietăţile anumitor
microorganisme de a fixa selectiv şi în cantităţi apreciabile metalele grele. Este
un potenţial interesant, care poate fi condus către selectivitate şi eficienţă mare,
fără costuri deosebite, putând deveni competitiv cu răşinile schimbătoare de ioni
sau cu tratarea prin adsorbţie pe minerale.
Mecanismele de fixare pot fi fie active, necesitând o activitate metabolică, fie
pasive, care nu necesită metabolism (tab. 7.4).

Tabelul 7.4. Mecanisme de fixare a metalelor de către bacterii [112].

Mecanisme de fixare Bacterii
ACTIV Intracelular
Transfer prin membrană Staphylococcus aureus
şi eliminare de ioni Escherichia coli
Sinteza proteinelor: pseudothioneine Pseudomonas putida, Escherichia coli, Vibrio marin

ACTIV Extracelular
3-
Precipitaţie la suprafaţa celulară cu PO4 Citrabacter sp.
sau sub formă (CdS) Klebsiella aerogenes
Exopolizaharide Zoogloea ramigera, Klebsiella aerogenes, Azotobacter
Polizaharide capsule sp.
Pseudomonas putida, Arthrobacter viscosus
PASIV Intracelular
Adsorbţie-complexare (difuzie simplă)

PASIV Extracelular Escherichia coli K12, Bacillus subtilis

Adsorbţie-complexare Micrococcus luteus

111
1111
Aplicarea industrială a fixării metalelor grele prin biomasă a fost realizată prin
procedee pasive.
Există o mare diversitate de microorganisme care demonstrează capacitate mare
de fixare: bacterii, alge, ciuperci, drojdii din procese de fermentare. Asemenea
capacităţi, inventariate încă din 1986 de Nakajima şi Sakaguki [85], sunt
prezentate în tabelele 7.5÷7.8.
Cei doi autori au studiat adsorbţia uraniului pe Streptomyces albus constatând că
aceste celule imobilizate adsorb selectiv uraniul, care poate fi desorbit în
totalitate prin tratare cu NaCO3 0,1 m. Rezultatele au arătat că celulele sunt mai
stabile după imobilizare şi pot fi utilizate în procese repetate de adsorbţie-
desorbţie.
Cercetări similare au arătat adsorbţia Cd pe suşe de Pseudomonas putila în
proporţie de 90…97%, de unde o posibilitate de depoluare eficientă a efluenţilor
metaliferi.
Tot pe baza unor cercetări de laborator s-a pus în evidenţă reţinerea uraniului pe
ciuperci cum sunt Mucor miehei şi Pseudomonas chrisogenum, procedeul fiind
aplicat mai întâi într-o unitate pilot, apoi la scară semiindustrială [48], pentru
tratarea unor ape miniere în zona Bondons (Florac, Lozère).

La aceste exemple se poate adăuga procedeul Algasorb, care este comercializat

în SUA de societatea Bio-Recovery Sistems Incorporated şi care a fost testat pe
terenuri poluate cu mercur. Mediul adsorbant în acest procedeu este constituit
din celule de alge imobilizate într-un polimer pe bază de gel de siliciu.
Imobilizarea se face în dublu scop: să protejeze algele împotriva descompunerii
de către microorganisme şi să producă un material dur, care să poată fi introdus
în coloane de cromatografie şi să ofere caracteristici bune de curgere. Sistemul
funcţionează asemănător răşinilor pentru schimb de ioni, putând fi reciclat ca şi
acestea. Pot fi fixaţi ioni metalici, dar spre deosebire de schimbătoarele de ioni
obişnuite, ionii Ca, Mg, Na nu interferează în mod semnificativ la reţinerea
metalelor grele pe matrice algo-silicioasă. Când materialul solid este saturat,
metalele sunt scoase prin reacţii cu acizi, baze sau alţi reactivi, ajungându-se la
obţinerea unui volum mic de soluţie care conţine poluantul, foarte concentrat,
această soluţie necesitând tratarea sau distrugerea.

112
1121
 Tabelul 7.5.- Adsorbţia selectivă a metalelor grele de către bacterii [85]

Metal adsorbit Metal adsorbit din soluţii de metalec in amestec

-4
Varietăţi bacterii (10 mol/g) -4
(10 mol/g)
a b
U Co Mn Co Ni Cu Zn Cd Hg Pb U To-
tal
Arthrobacter simplex IAM 1660 2.45 1.80 0.0 0.0 0.03 0.16 0.0 0.0 0.90 0.69 1.30 3.08
Bacillus cereus IAM 1656 1.61 0.68 0.01 0.0 0.0 0.16 0.0 0.0 1.23 0.19 0.93 2.52
Bacillus subtilus IAM 1026 3.57 2.55 0.08 0.08 0.08 0.35 0.06 0.10 1.37 0.49 2.00 4.61
Brevibacterium helvolum IAM 1637 0.51 1.26 0.02 0.03 0.04 0.09 0.02 0.0 0.72 0.27 0.33 1.52
Corvnebacterium equi IAM 1038 0.71 0.62 0.04 0.04 0.04 0.15 0.02 0.04 1.07 0.24 0.55 2.19
Deinococcus proteolyticus IAM 12141 1.15 1.48 0.03 0.02 0.04 0.17 0.0 0.05 0.80 0.41 0.74 2.26
Enterobacter aerogenes IAM 1183 1.66 1.15 0.0 0.04 0.0 0.21 0.0 0.03 1.12 0.41 0.99 2.80
Erwinia herbicola IAM 1562 1.30 1.39 0.0 0.0 0.0 0.17 0.0 0.0 1.14 0.32 1.05 2.68
Escherichia coli IAM 1268 1.72 1.05 0.0 0.0 0.0 0.21 0.0 0.0 1.31 0.41 1.34 3.27
Micrococcus luteus IAM 1056 3.14 2.36 0.12 0.11 0.11 0.48 0.09 0.17 1.00 0.90 1.34 4.32
Nocardia erythropolis IAM 1399 0.82 0.58 0.0 0.0 0.0 0.08 0.0 0.0 0.58 0.27 0.50 1.43
Nocardia rugosa KCC A0193 0.41 0.88 0.03 0.05 0.05 0.11 0.03 0.03 0.33 0.19 0.35 1.17
Pseudomonas aeruginosa IAM 1095 2.80 1.51 0.0 0.0 0.0 0.35 0.0 0.0 1.19 0.35 1.92 3.81
Pseudomonas fluorescens IAM 12022 2.38 1.02 0.01 0.01 0.05 0.15 0.0 0.01 0.99 0.29 1.51 3.02
Pseudomonas radiola IAM 12098 0.60 0.30 0.04 0.02 0.0 0.27 0.01 0.03 0.0 0.18 0.51 1.06
Pseudomonas sacharophilia IAM 1504 3.66 1.86 0.0 0.0 0.07 0.27 0.0 0.02 1.09 0.70 2.17 4.32
Pseudomonas stutzeri IAM 1022 3.66 1.82 0.0 0.01 0.0 0.39 0.0 0.04 1.18 0.50 2.29 4.41
Serratia marcescens IAM 1022 1.58 0.94 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.54 0.13 1.01 1.68
Throbacillus novellus IFO 12443 2.01 1.51 0.0 0.0 0.0 0.28 0.0 0.0 0.0 0.33 1.34 1.95
Zoogloea ramigera IAM 12136 3.02 2.33 0.0 0.0 0.03 0.15 0.0 0.0 0.95 0.40 1.83 3.33

a
celulele precultivate (0,5 mg substanţă uscată) au fost puse in suspensie in 10 ml de soluţie (pH 4,6) conţinând doar uraniu (4 x 10-5 M);
b -5
celulele precultivate (1,5 mg substanţă uscată) au fost puse in suspensie in 10 ml de soluţie (pH 6,5) conţinând doar cobalt (4 x 10 M);
c
celulele precultivate (1,5 mg substanţă uscată) au fost puse in suspensie in 10 ml de soluţie dintr-un amestec (pH 4,6) conţinând 4 x 10-5 M
de Mn, Co, Ni, Cu, Zn, Cd, Hg, Pb şi U;
Fiecare suspensie a fost agitată timp de o oră la 30˚ C.

Tabelul 7.6. Adsorbţia selectivă a metalelor grele pe drojdii [85]

Metal adsorbit Metal adsorbit din soluţii de metalec in amestec
Varietăţi (10-4 moli/g) (10-4 moli/g)
b To-
Ua Co Mn Co Ni Cu Zn Cd Hg Pb U
tal
Candida utilis AHU 3210 0.38 0.88 0.0 0.0 0.0 0.20 0.0 0.0 0.74 0.29 0.77 2.00
Cryptococcus albidus AHU 3812 1.36 1.01 0.0 0.0 0.0 0.14 0.0 0.0 0.73 0.17 0.91 1.95
Debaryomyces hansenii AHU 3759 0.90 0.57 0.0 0.03 0.02 0.08 0.01 0.02 0.52 0.28 0.52 1.48
Endomycopsis fibuligera AHU 4113 0.83 0.76 0.09 0.09 0.09 0.09 0.12 0.08 0.17 0.39 0.55 1.67
Hansenula anomala AHU 3702 0.59 0.52 0.0 0.04 0.04 0.09 0.04 0.03 0.79 0.29 0.58 1.90
Kluyveromyces marxianus IAM 4985 0.14 0.90 0.0 0.0 0.0 0.04 0.0 0.0 0.85 0.20 0.26 1.35
Pichia farinosa IAM 12223 0.24 0.45 0.0 0.0 0.0 0.05 0.0 0.0 0.77 0.26 0.39 1.47
Saccharomyces cerevisiae AHU 3818 0.49 0.99 0.0 0.0 0.0 0.15 0.0 0.0 1.11 0.62 0.94 2.82
Spolobomyces salmonicolor AHU4072 0.42 0.62 0.0 0.0 0.0 0.08 0.0 0.0 1.22 0.30 0.36 1.96
Torulopsis aeria AHU 3398 0.80 0.50 0.0 0.0 0.04 0.0 0.0 0.0 0.34 0.23 0.36 0.97
a – c : Idem tab. 7.5.

113
1131
 Tabelul 7.7. Adsorbţia selectivă a metalelor grele de către ciuperci [85]
Metal adsorbit
(10-4 moli/g) Metal adsorbit din soluţii de metalec in amestec (10-4 moli/g)
Varietăţi
To-
Ua Cob Mn Co Ni Cu Zn Cd Hg Pb U
tal
Aspergillus niger AHU 7296 1.22 0.40 0.0 0.0 0.0 0.12 0.0 0.0 0.39 0.24 1.09 1.84
Aspergillus oryzae AHU 7216 2.22 1.02 0.0 0.0 0.0 0.18 0.0 0.0 0.81 0.48 1.69 3.16
Chaetomium globosum AHU 9270 0.78 0.81 0.02 0.03 0.03 0.15 0.0 0.02 0.57 0.25 0.63 1.70
Fusarium oxysporum IAM 5009 0.98 0.76 0.05 0.06 0.06 0.17 0.02 0.06 0.78 0.51 1.01 2.72
Giberella fujikuroi AHU 9078 0.66 0.45 0.0 0.0 0.0 0.07 0.0 0.0 0.52 0.18 0.50 1.27
Mucor hiemalis IAM 6088 2.98 0.88 0.0 0.0 0.0 0.29 0.0 0.0 0.57 0.45 1.83 3.14
Neurospora sitophila AHU 9213 3.81 0.63 0.0 0.0 0.0 0.22 0.0 0.0 0.19 0.34 1.64 2.39
Penicillium chrysogenum IAM 7106 3.04 0.99 0.0 0.0 0.0 0.35 0.0 0.0 0.18 0.53 1.63 2.69
Penicillium lilacinum AHU 8357 3.36 0.50 0.0 0.0 0.0 0.11 0.0 0.0 0.57 0.18 0.83 1.69
Rhizopus arrhizus AHU 6573 1.43 0.51 0.09 0.07 0.06 0.24 0.05 0.08 0.0 0.47 0.52 1.58
Rhizopus oryzae AHU 6591 1.43 0.74 0.0 0.0 0.0 0.13 0.0 0.0 0.42 0.11 0.94 1.60
a – c : Idem tab. 7.5.

Tabelul 7.8. Adsorbţia selectivă a metalelor grele de către Actinomicete [85]

Metal adsorbit
(10-4 moli/g) Metal adsorbit din soluţii de metalec in amestec (10-4 moli/g)
Varietăţi
To-
Ua Cob Mn Co Ni Cu Zn Cd Hg Pb U
tal
Actinomyces flavoviridis HUT 6147 3.28 1.69 0.13 0.12 0.14 0.52 0.0 0.15 0.92 0.85 2.09 4.92
Micromonospora chalcea KCC A0124 2.22 1.53 0.09 0.10 0.11 0.37 0.07 0.14 0.0 0.58 1.30 2.76
Streptomyces albus HUT 6047 3.67 1.85 0.17 0.17 0.18 0.53 0.18 0.27 1.07 1.09 2.17 5.83
Streptomyces cineroruber HUT 6142 1.94 1.77 0.14 0.11 0.14 0.54 0.0 0.17 0.77 0.70 1.49 4.06
Streptomyces echinatus HUT 6090 3.43 1.85 0.14 0.13 0.15 0.58 0.11 0.22 0.78 0.65 1.61 4.37
Streptomyces fradiac HUT 6054 2.27 1.32 0.0 0.0 0.05 0.22 0.0 0.0 0.87 0.30 1.21 2.65
Streptomyces griseoflavus HUT 6153 1.40 1.81 0.10 0.09 0.13 0.48 0.05 0.18 1.00 0.55 1.26 3.84
Streptomyces riseolus HUT 6099 2.55 1.29 0.0 0.0 0.04 0.29 0.0 0.07 0.75 0.43 1.54 3.12
Streptomyces hiroshimaensis HUT 6033 0.83 1.17 0.09 0.10 0.14 0.46 0.06 0.18 0.08 0.46 0.96 2.53
Streptomyces levoris HUT 6156 2.40 1.55 0.08 0.08 0.10 0.45 0.07 0.14 0.89 0.69 1.67 4.17
Streptomyces lilacinofulvus HUT 6210 0..73 1.17 0.01 0.0 0.06 0.32 0.0 0.06 0.98 0.28 0.90 2.61
Streptomyces obiraceus HUT 6061 3.17 1.72 0.19 0.16 0.18 0.64 0.15 0.25 1.29 .86 1.66 5.38
Streptomyces scabies HUT 6027 3.02 1.49 0.0 0.02 0.0 0.34 0.0 0.06 1.29 0.62 1.93 4.16
Streptomyces viridochromogenes HUT 6031 3.04 1.83 0.14 0.13 0.16 0.53 0.14 0.21 1.07 0.96 1.61 4.95
a – c : Idem tab. 7.5.

114
1141
 Capitolul 8

SITUAŢII DE POLUARE TRATATĂ

ŞI REZULTATE OBŢINUTE

Situaţiile care vor fi prezentate în continuare se raportează la exemple de

depoluare in-situ a acviferelor şi sunt cazuri considerate reprezentative pentru
aplicarea tehnologiilor descrise anterior.

Cazul 1: Recuperarea produselor flotante pe suprafaţa apei freatice - Strasbourg.

Cazul 2: Recuperarea produselor flotante şi ventilarea zonei nesaturate
(Chavanay, Franţa).
Cazul 3: Recuperarea produselor flotante şi depoluarea biologică in-situ a
pânzei freatice (Valea Rinului, Germania).
Cazul 4: Spălarea solului şi pomparea apei poluate, urmată de depoluare
biologică in-situ a pânzei freatice prin biosparging (New Jersey, SUA).
Cazul 5: Aplicarea tehnologiei UVB – circulaţie de aer, stripare in-situ şi
ventilare a solului (Alpes Souabes, Germania).
Cazul 6: Depoluare prin aplicarea tehnologiei UVB (Alpes Souabes, Germania).
Cazul 7: Recuperarea produselor flotante, pomparea apei poluate, tratarea
acesteia prin stripare la suprafaţă, ventilarea zonei nesaturate şi air
sparging în apa freatică (Pawtucket, Rhode Island).
Cazul 8: Venting în zona nesaturată şi air sparging în apa freatică
(New Castel, SUA).
Cazul 9: Recuperarea hidrocarburilor flotante urmată de bioventing în zona
nesaturată (Australia).
Cazul 10: Recuperarea tricloretilenei prin metode hidraulice (pompare)
(Oberhausbergen, Alsace).

115
 Cazul 1: Recuperarea produselor flotante pe suprafaţa apei freatice

1. Localizare: Portes aux Pétroles, Strasbourg.

2. Originea poluării: Spargerea unei vane ca urmare a gerului puternic;
3
Volum scurs 285 m , în luna decembrie 1980.
3. Tip de poluare: Sol şi apă freatică.
4. Natura poluantului: Motorină.
5. Geologie – Hidrogeologie:
Natura terenurilor:
Coloana litostratigrafică este constituită din umplutură de pietriş cu grosime de 3
m, depusă pe un strat de sol vegetal mâlos, cu grosime de 0,5…1 m, acesta
acoperind strate cu permeabilitate mare, alcătuite din nisipuri, pietrişuri şi
bolovănişuri, a căror grosime ajunge local la 90 m.
Acvifer atins sau ameninţat:
Este vorba de puternica pânză freatică din câmpia Alsaciei, caracterizată prin:
- adâncime: de ordinul a 3 m;
- direcţie de curgere: spre N –NV, cu un gradient local ridicat, cu ordin de
0
mărime de aproximativ 1,5 /00;
- vulnerabilitate: foarte mare;
- situaţia captărilor: numeroase puţuri utilizate pentru irigare în grădinărit,
indispensabile;
- fluctuaţii de nivel ale apei: 0,93 m într-un an, puse în evidenţă în două
piezometre existente.

6. Măsuri preliminare pentru delimitarea şi prevenirea extinderii poluării

O primă fază a constat în recunoaşterea şi decopertarea terenului contaminat,
precum şi executarea unui perete din palplanşe, perpendicular pe direcţia de
curgere, în scopul izolării poluării (lucrări executate în perioada 9–30.12.1980).
S-au forat 5 piezometre cu coloanele perforate pe intervalul 2…4 m.
A fost excavată o tranşee cu adâncimea de 5 m şi lungimea de 54 m, amplasată
în amonte faţă de peretele din palplanşe, în scopul acumulării produsului flotant

116
şi curăţării peliculei formate. Apa pompată a fost evacuată în reţeaua de epurare
a depozitului, echipat cu un separator central.
Au fost realizate apoi 27 de piezometre, repartizate la periferia zonei
contaminate, pentru delimitarea mai precisă a acesteia şi urmărirea evoluţiei.
Rezultate obţinute: Peretele de palplanşe de 54x8 m, prelungit ulterior cu 25 m
spre N şi câte o aripă laterală cu lungime de 5 m la capete (total 89 m), a permis
stoparea temporară a hidrocarburilor flotante. Pe de altă parte, excavarea
terenului contaminat, depozitat pe o platformă de tratare amenajată în apropiere,
3
a permis să se recupereze aproximativ 25 m din motorina care l-a impregnat.
Forajele de recunoaştere au pus în evidenţă faptul că peretele şi tranşeea nu sunt
suficiente pentru controlul poluării.
Evoluţia poluării: Pelicula de hidrocarburi flotante a atins o suprafaţă de 1,6
ha, fără însă a depăşi limitele de proprietate ale societăţii Port aux Pétroles.

7. Mijloace de depoluare aplicate

Data începerii lucrărilor de depoluare: 31.12.1980.
Durata realizării operaţiilor: 31.12.1980 – 9.01.1981.

Tehnici de depoluare utilizate :

În completarea lucrărilor executate în prima etapă – perete de palplanşe,
excavare tranşee şi decopertare sol poluat – au fost realizate prin foraj 4 puţuri
de „fixare” a poluantului. Acestea au fost construite din tuburi de ciment cu
diametrul 1255 mm, cu adâncimea de 6,5 m, deschise la partea inferioară şi
perforate pe intervalul 2,5 - 4 m, pentru recuperarea hidrocarburilor flotante
(nivel piezometric aproximativ 3 m).
Apa a fost pompată din fundul puţurilor, cu debite rezonabile, stabilite în acest
3
caz la 30…35 m /h, astfel ca să nu se favorizeze amestecul cu hidrocarburile
acumulate deasupra nivelului şi să se prevină emulsionarea.
Hidrocarburile acumulate în cele patru puţuri au fost recuperate periodic cu o
pompă mică, cu debit scăzut, iar colectarea lor din tranşee s-a făcut cu un
recipient cu lest.
Rezultate:
Conul de depresiune realizat în jurul puţurilor prin pomparea apei a permis
fixarea zonei contaminate, recuperarea mai eficientă a hidrocarburilor flotante şi
limitarea propagării apei conţinând hidrocarburi dizolvate către captările pentru
irigaţii situate în aval.
3
Într-un an de funcţionare continuă, sistemul a permis recuperarea a 136,5 m
motorină, ceea ce reprezintă 47% din volumul deversat iniţial.
117
Situaţia recuperării este înregistrată în tabelul 8.1. Se observă că din mai până în
3
iulie recuperarea a fost de ordinul 1,1 m /lună, după care, până în decembrie a
3
scăzut la o medie de 0,3…0,4 m /lună. În aceste condiţii s-a considerat că nu
mai este necesar să se menţină sistemului de pompare în funcţiune.

Tabelul 8.1. Rezultate cumulate ale recuperării motorinei

3
Volum recuperat, m
Perioada pe perioadă cumulat
Sfârşit de decembrie 1980 14.2 14.2
Ianuarie 1981 56.7 70.9
Februarie 29.5 100.4
Martie 4.4 104.8
Aprilie 1.3 106.1
Mai - iulie 3.4 109.5
Iulie – decembrie 1981 2 111.5

Mijloace şi tehnici de control:

Trimestrial, au fost realizate prelevări de eşantioane de apă în 9 piezometre
situate în aval şi unul în amonte; probele au fost analizate pentru determinarea
conductivităţii, durităţii, conţinutului în nitraţi, nitriţi, cloruri, amoniac, DCO şi
hidrocarburi dizolvate.
Rezultatele au pus în evidenţă următoarele:
-conţinutul în hidrocarburi dizolvate a rămas în general sub 0,2 mg/l; numai în
două puncte de măsură a atins valoarea de 0,7 mg/l, în perioada de nivel ridicat
al pânzei freatice;
-valorile DCO au fost sub 15 mg/l în perioada de nivel mediu, dar au variat între
9…35 mg/l când nivelul a fost ridicat;
-controalele efectuate în puţurile private situate în aval nu au prezentat
concentraţii ridicate de hidrocarburi dizolvate, care să fie imputabile deversării
de motorină; se pare că aceasta nu a provocat degradarea calităţii apei subterane
în afara limitelor platformei Port aux Pétroles.

Referinţa: Rinck G., Risler J.J. – Raport BRGM 82 SGN 385 ALS

118
Figura 8.1. Secţiune transversală a dispozitivului de depoluare aplicat la Port aux Pétroles.

Figura 8.2. Secţiune SE – NV.

119
 Figura 8.3. Schema unui puţ de depoluare – Port aux Pétroles.

Figura 8.4. Planul de ansamblu al dispozitivului de depoluare aplicat.

120
 Cazul 2: Recuperarea produselor flotante şi ventilarea zonei nesaturate

1. Localizare: Chavanay, Franţa.

2. Originea poluării:
- accident feroviar: deraiere a unui tren format din cisterne încărcate cu benzină
uşoară, în luna decembrie, 1990;
- volumul de benzină scurs pe terasamentul căii ferate a fost apreciat la
3
200…250 m , repartizaţi sub formă lichidă, gazoasă şi în stare dizolvată în apa
freatică;
- poluarea a afectat suprafaţa solului, zona nesaturată de deasupra acviferului şi
apa freatică.
3. Tip de poluare:
- prezenţa unei atmosfere de gaze, de unde risc de explozie
- contaminarea pânzei de apă freatică, cu necesitatea suspendării temporare a
unor puţuri agricole şi a unei captări de apă potabilă
- extinderea poluării în toate direcţiile în zona nesaturată
4. Măsuri preliminare pentru delimitarea şi prevenirea extinderii poluării
 faza de recunoaştere: - localizarea zonei şi măsurători ale
concentraţiilor în Hc;
- studiu geologic şi hidrogeologic al zonei;
- evaluarea riscurilor de contaminare a captărilor
situate în vecinătate;
- prelevarea şi analiza gazelor în construcţiile
subterane existente.
 punerea în aplicare a trei reţele de securitate:
- controlul gazelor cu sonde Draeger;
- măsurători ale compoziţiei gazelor într-o reţea
alcătuită din 140 de puncte;
- supravegherea stabilităţii terasamentului CF, la
pomparea apei cu debite ridicate.

121
5. Mijloace de depoluare aplicate
Înainte de elaborarea unui studiu detaliat al poluării, o primă măsură ce trebuia
luată rapid era limitarea la minim a posibilităţilor de extindere a lentilei poluate.
În acest caz au fost realizate două puţuri de pompare, pentru stoparea deplasării
poluanţilor, prin crearea unei denivelări în pânza freatică. Trei alte puţuri au
completat ulterior sistemul de depresiune, debitul total de apă pompată ajungând
3 3
la peste 100 m /h. Pompările au permis recuperarea unui volum de 22 m
hidrocarburi flotante.
Pentru eliminarea poluării cu produse dizolvate sau adsorbite au fost luate în
discuţie mai multe soluţii, între care:
- realizarea unor teste de biodegradare într-un pilot
- realizarea unor teste de venting.
Analiza rezultatelor acestor teste a condus la opţiunea finală, care a constat în
aplicarea tehnicii de venting pentru depoluarea zonei nesaturate, în timp ce
tehnica pompării apei subterane din puţuri permitea urmărirea depoluării pânzei
freatice.
Au fost realizate în laborator teste de infiltrare a hidrocarburilor în coloane
umplute cu sol tasat, pentru a se putea evalua cantitatea de hidrocarburi care se
transferă prin teren către apa freatică.
Pentru punerea în aplicare a operaţiei de ventilare a solului au fost săpate, în
cadrul unui experiment pilot, două serii de câte 10 puţuri, dispuse în orizonturi
diferite: nisipuri fine, marnoase, şi nisipuri grosiere, bolovănoase.
Pe baza rezultatelor acestui test a fost realizată o reţea de 85 de puţuri,
repartizate uniform în toată zona de depoluat şi legate la un dispozitiv de
3
aspiraţie cu capacitatea de 5000 Nm /h, producând o depresiune de 250 mbar.
Cele 5 ventilatoare de aspiraţie au fost cuplate cu un sistem de distrugere a
gazelor extrase prin oxidare catalitică, format din 3 cuptoare şi asigurând
posibilitatea arderii a 2500 kg de hidrocarburi pe zi.
Operaţiunea de ventilare s-a derulat continuu în perioada
15.05.1992…20.03.1993.
Un laborator mobil, echipat cu gaz-cromatograf a fost menţinut permanent în
teren pentru realizarea controalelor necesare, efectuând peste 20 000 de analize.

6. Rezultate:
 Pomparea apei şi acumularea hidrocarburilor flotante a permis
3
recuperarea a 50 m de produs liber. Ca urmare, în cele patru puncte de măsură,
s-a constatat scăderea permanentă a concentraţiei hidrocarburilor dizolvate în
apa pompată din puţurile pentru menţinerea în depresiune a pânzei freatice.
122
Concentraţia medie măsurată a fost de ordinul 1,5 mg/l, în timp ce normele
legale pentru deversarea în Rhône acceptă 5 mg/l.
Volumul total de hidrocarburi dizolvate, evacuat odată cu apa, în cei doi ani şi
3
jumătate de pompări, a fost estimat la circa 2,5 m .
 Bilanţul extragerii gazelor din sol arată că 90% din poluanţi au fost extraşi
în cursul primelor patru luni. Cantitatea de hidrocarburi volatile extrase
3
prin venting a fost echivalată cu 120 m de benzină.

Bilanţ definitiv la finalul operaţiilor de depoluare:

 zona nesaturată: conţinut rezidual 1 ppm (limita vizată 10 ppm);
 zona saturată cu apă: concentraţie reziduală obţinută 0,52 mg/l (limita
vizată 2 mg/l);
3
 volume de benzină recuperate: din apa freatică: 50 m ;
3
din zona de sol nesaturat: 120 m .
7. Costuri
Costul global al remedierii s-a ridicat la 25 milioane FF; depoluarea propriu-zisă
a costat 14 milioane FF.

Referinţa: G. Antoine, s.a. – Sinistre de Chavanay – Les grandes

etapes de la décontamination – TSM , Septembrie 1993. [42]

123
 Cazul 3: Recuperarea produselor flotante şi
depoluarea biologică in-situ a pânzei freatice

1. Localizare: Valea superioară a Rinului, Germania.

2. Originea poluării: Deversare accidentală de hidrocarburi pe o platformă
industrială (data neprecizată, în 1975).
3. Tip de poluare: Sol şi apă freatică, pusă in evidenţă mult după
deversare; măsurile de remediere au vizat în
principal apa freatică.
4. Natura poluantului: Hidrocarburi aromatice şi alifatice.
5. Geologie – Hidrogeologie:
Subsolul platformei poluate găzduieşte mai multe acvifere nisipoase, separate
între ele prin strate impermeabile. Acviferul superior este format din nisipuri cu
o grosime variabilă între 8 şi 10 m, conţinând unele lentile argiloase, şi are o
-4
permeabilitate medie de 5.10 m/s. Culcuşul acestui acvifer este alcătuit din
argile cu grosime de 10…30 m, care împiedică propagarea poluării către
acviferele situate mai jos.
În perioada când s-a produs poluarea, nivelul apei în acviferul superior era la
circa 5m faţă de nivelul solului, iar înălţimea zonei saturate cu apă de
aproximativ 4…5 m. Gradientul hidraulic variază local, fiind cuprins între 1 şi
2%, iar sensul major de curgere este de la Vest la Est.
La aproximativ 500 m în aval sunt amenajate captări ale apei freatice, dar
acestea extrag apa dintr-un acvifer situat la adâncime mai mare. Totuşi, acest
acvifer adânc este parţial alimentat de cel superior, la care a fost înregistrată
poluarea.
6. Măsuri de recunoaştere a zonei poluate
S-au făcut cercetări pentru determinarea extinderii laterale a zonei poluate:
distanţa cea mai mare la care hidrocarburile dizolvate au fost detectate prin
puţuri de observaţie a fost de 300 m, în aval faţă de punctul de deversare.
7. Măsuri de depoluare
 Primele măsuri întreprinse au constat în realizarea unui puţ de pompare şi
punerea în depresiune a pânzei de apă freatică, pentru realizarea unui con de
captare în apropierea focarului de poluare cu hidrocarburi flotante ; pomparea
s-a menţinut pe o perioadă de trei ani.

124
Poluarea reziduală în sol era repartizată în mod uniform, pe o înălţime de 3…4
m, pornind de la o adâncime de circa 5 m, aceasta fiind determinată de
fluctuaţiile periodice ale nivelului apei.
Eşantioanele de sol analizate au arătat un conţinut de hidrocarburi comparabil cu
1% din valoarea porozităţii. Această valoare este valabilă pentru poluări recente.
Pe această bază s-a estimat cantitatea de hidrocarburi existentă în sol, înainte de
începerea lucrărilor de depoluare, la aproximativ 20…30 tone.
Având în vedere mărimea considerabilă a zonei poluate şi prezenţa unor clădiri
pe platformă, s-a considerat că nu pot fi aplicate decât metode hidraulice,
combinate cu biodegradarea hidrocarburilor in-situ.
 Studii preliminare fazei de depoluare
- determinarea parametrilor hidrodinamici ai acviferului şi stabilirea
debitelor de injecţie şi de pompare prin modelare matematică:
Pe baza rezultatelor modelării a fost concepută o reţea de puţuri de protecţie –
K1 la K7 – situată în jurul puţurilor de injecţie, K8 la K11. Apa conţinând
hidrocarburi dizolvate este extrasă prin puţurile E1 la E6 (fig. 8.5 şi 8.6). Un
circuit redus, cu durata de 20…30 de zile, între injecţie şi pompare, a fost
realizat prin amplasarea puţurilor E7 – E9.
- studiu de fezabilitate pentru procesul de biodegradare;
- analize pentru stabilirea prezenţei în apă şi în sol a bacteriilor autohtone,
capabile de biodegradare: au fost găsite 5 000 de bacterii/gram de sol;
- stabilirea necesităţii unei surse de oxigen: apa injectată a fost aditivată cu
NO3;
- realizarea la scară de laborator a unui studiu de biodegradabilitate a
hidrocarburilor.

 Punerea în aplicare a unui sistem de eliminare a poluării reziduale

A fost conceput un sistem cu infiltraţie de protecţie, diferită de circuitul
principal de injecţie, a cărui schemă operaţională este prezentată în figura 8.7.
Trebuie precizat că:
- Apa injectată a fost aerată şi trecută printr-un filtru cu nisip de cuarţ, după
+
care ea a fost aditivată cu: 500 mg/l nitrat, 1 mg/l NH4 şi 0.3 mg/l
ortofosfat, ultimii compuşi fiind utilizaţi ca nutrienţi.
- Prin construcţia adoptată, toate puţurile au fost prevăzute cu împachetare
de pietriş, coloana având diametrul de 600 mm. Debitele de injecţie au
fost stabilite la 5 l/s in puţurile de injecţie şi 10 l/s în cele de protecţie.
Nivelul apei se ridică astfel cu 4…5 m, inundând zona ce cuprinde
poluarea reziduală.
125
 - Concentraţia în nitrat a fost redusă progresiv la 200 mg/l. Analizând
degradarea bacteriană în condiţiile naturale, la temperatura de 12…13ºC,
s-a constatat că ar fi fost necesari câţiva ani pentru degradarea poluanţilor
prezenţi. În consecinţă, s-a decis ridicarea temperaturii apei injectate la
20ºC, ceea ce a condus la dublarea vitezei de degradare.
- Un al doilea aliniament de puţuri de injecţie a fost amplasat la Est de zona
de maximă concentraţie în compuşi reziduali, astfel încât apa injectată să
fie extrasă prin aliniamentele de puţuri E1 la E6 şi E7 la E9.

 Măsuri de control
- nivelul apei a fost măsurat zilnic în piezometrele de observaţie, în puţurile
de injecţie şi în cele de pompare;
- repartizarea nitraţilor a fost analizată în fiecare săptămână;
- evoluţia depoluării a fost urmărită lunar, prin prelevare/analize eşantioane
de apă.

8. Rezultate înregistrate
Pe o perioadă de doi ani, injectarea şi distribuirea a 100 tone nitraţi au permis
biodegradarea a 30 tone de hidrocarburi. Cantitatea de hidrocarburi dizolvate
eliminate prin pomparea apei a reprezentat cca 1kg/zi, ceea ce este neglijabil în
comparaţie cu cantitatea distrusă prin biodegradare. Un control efectuat din
patru în patru luni a pus în evidenţă succesul deplin al operaţiei.

Referinţă : G. Battermann – Decontamination of polluted aquifers by

biodegradation. Contaminated soil Assink, Van der Brink, 1986 [12]

126
Figura 8.5. Plan de situaţie al zonei poluate şi amplasare a sistemului de remediere.

Figura 8.6. Harta piezometrică.

127
Figura 8.7. Schema dispozitivului de depoluare pus în aplicare.

128
Cazul 4: Spălarea solului şi pomparea apei poluate, urmată de depoluarea
biologică in-situ a pânzei freatice prin biosparging (New Jersey, SUA)

1. Localizare: Bergen County, New Jersey, SUA

2. Originea poluării: Scurgere dintr-o canalizare subterană a unei uzine
chimice, observată în 1975
Pierderi estimate: 82 kg clorură de metilenă
30 kg alcool normal-butilic
13,5 kg dimetilanilină
4 kg acetonă
3. Tip de poluare: Sol şi apă freatică
4. Natura poluantului: Clorura de metilenă, alcool n-butilic, dimetilanilină
şi acetonă
5. Geologie – Hidrogeologie:
Terenul este format din morene glaciare cu grosime 2,5…4,5 m, compuse din
pietrişuri, bolovănişuri, nisipuri, mâluri şi argile. Sub morene se găsesc nisipuri
fine, marnoase, slab consolidate şi puţin permeabile, cu o grosime de 12 m, care
acoperă la rândul lor un strat de circa 18 m de şisturi argiloase.
Viteza de curgere a pânzei freatice aluvionare este de 1,2 m/zi, iar
-5
permeabilitatea, variabilă, are valori maxime de 1,7.10 m/s.
6. Măsuri preliminare pentru recunoaşterea zonei poluate
S-au făcut cercetări pentru determinarea extinderii laterale a zonei poluate şi s-a
2
constatat că produsele nocive se întind pe o suprafaţă contaminată de 7080 m .
Punctul de scurgere a fost localizat cu precizie şi toate conductele subterane au
fost deconectate. Au fost instalate piezometre de control şi s-au făcut măsurători
de nivel, stabilindu-se o hartă piezometrică zonală.
7. Măsuri de depoluare
 În 1976 au fost puse în aplicare primele măsuri de depoluare, concretizate
3
în realizarea a 10 puţuri pentru pomparea apei poluate, cu debit de 0,3 m /zi.
Ulterior au mai fost forate 12 puţuri cu diametrul de 300 mm, care au realizat
3
debite de 1,2 m /zi. Pe baza rezultatelor acestor pompări, s-a estimat că o
depoluare totală prin spălarea solului, urmată de pomparea apei poluate ar
necesita o perioadă foarte îndelungată, de 30 până la 50 de ani. S-a decis
aplicarea unor metode de degradare biologică.
129
  Punerea în practică a biodegradării a necesitat mai multe etape
preliminare, după cum urmează:
- studii în laborator pentru aprecierea posibilităţilor de biodegradare a
poluanţilor depistaţi în sol şi pentru găsirea microorganismelor adecvate şi
nutrienţilor optimi;
- studiu pilot efectuat într-un singur puţ, bazat pe aerarea apei, la temperatura
existentă de 12-14ºC, cu introducere de nutrienţi: s-a constatat o creştere a masei
3 6
bacteriene de la 1,8.10 la 1,6.10 celule /ml, într-o perioadă de 7 zile;
- studiul degradării într-un bioreactor;
- aplicarea tehnologiei stabilite într-un experiment pilot de şantier.
 Unitatea de tratare a apei freatice la scara întregii zone poluate a avut
configuraţia prezentată în figura 8.8, cuprinzând următoarele elemente
componente:
- un colector al apei subterane situat în aval faţă de zona contaminată: este vorba
de o tranşee cu lungimea de 24 m, adâncime 3 m şi lăţime de 1,2 m, care este
prevăzută cu un sistem de pompare;
- rezervoare metalice pentru tratarea biologică a apei în condiţii aerobe, cu
3
capacitatea totală de 18,5 m , prevăzute cu două intrări pentru apa poluată şi
două ieşiri pentru decantarea apei tratate prin biodegradare/biostimulare;
- două canale colectoare pentru aducerea efluentului la două puţuri cu diametrul
de 50 mm, pentru reinjectarea în amonte, în scopul spălării zonei poluate; câte
două piezometre de control deservesc fiecare puţ de infiltraţie;
- un aliniament de 9 puţuri pentru injectarea aerului în pânza freatică, în lungul
direcţiei de curgere: distanţa dintre puţuri este de 9 m, iar raza de influenţă a
fiecăruia este mai mare de 4,5 m; condiţiile din acvifer – temperatura 10…12ºC,
viteza de curgere în zona aerată 1,2 m/zi – sunt adecvate pentru procesul de
biodegradare.
Instalaţiile de suprafaţă au început să funcţioneze continuu din iulie 1981,
3
volumul tratat fiind 51 m /zi. Microorganismele selecţionate au fost utilizate în
proporţia care a apărut ca optimă după pilot: Pseudomonas 40%, Agrobacterius
40%, Arthrobacter 20%.
8. Rezultate înregistrate
După o funcţionare continuă timp de 3 ani, zona poluată s-a redus cu
aproximativ 90% (fig. 8.8).
Determinările făcute în zona centrală, cea mai poluată iniţial, au arătat scăderea
conţinutului în carbon organic dizolvat de la 300mg/l la 18…24 mg/l.

130
S-a demonstrat însă că activitatea bacteriană in-situ continuă să degradeze
poluanţii restanţi în acvifer (fig. 8.9).
9. Costul proiectului
Costul total al acestui proiect, care a inclus fazele de concepţie, cercetare,
dezvoltare, realizare foraje şi punere în aplicare a sistemului de tratare a fost 5,1
milioane FF.
3
Considerând că volumul mediu tratat a fost de 51 m /zi, ar rezulta că toate
costurile de operare pentru o asemenea operaţie de remediere, incluzând
3
materiale, teste în laborator, întreţinere şi control, sunt de ordinul a 6…7 €/m ,
pe durata a trei ani.
Referinţă: V.Jhaveri, A.J. Mazaca – Bioreclamation of grounwater by in.situ
biodegradation, Grounwater hydrology, Contamination and Remediation, 1986 [56].

Figura 8.8. Configuraţia zonei poluate în perioada 1981 – 1984.

131
Figura 8.9. Poluarea remanentă după aplicarea biodegradării.

132
 Cazul 5: Aplicarea tehnologiei UVB:
circulaţie de aer, stripare in-situ şi ventilare a solului

1. Localizare: Alpes Souabes, Germania.

2. Originea poluării: Platformă de degresare a unor recipienţi de produse
petroliere: depozit de butoaie şi de produse uzate.
Nu se precizează o dată, nici o cantitate de hidrocarburi
scurse în sol: probabil că au fost infiltraţii într-o lungă
perioadă de timp.
3. Tip de poluare: Sol şi apă freatică: au fost depistate focare de
poluare, în solul nesaturat şi în zona saturată a
acviferului.
4. Natura poluantului: Hidrocarburi halogenate volatile, cu concentraţii în apa
subterană ce pot ajunge până la 5700 mg/l.
5. Geologie – Hidrogeologie:
Subsolul este alcătuit dintr-un rambleu care acoperă un depozit de mâluri,
nisipuri şi pietrişuri cuaternare. Baza cuaternarului permeabil se găseşte la 3…6
m faţă de nivelul solului. Adâncimea nivelului apei freatice se găseşte la
aproximativ 2m de suprafaţă.
6. Măsuri preliminare pentru recunoaşterea zonei poluate
Analize semicantitative ale gazelor din sol şi ale unor eşantioane de sol prelevate
prin sondaje din zona poluată au permis delimitarea focarelor de poluare; au fost
realizate 10 foraje pentru măsurători de nivel şi prelevare eşantioane de apă. Pe
această bază a fost întocmită harta piezometrică şi a fost delimitată zona poluată.
7. Măsuri de depoluare aplicate
A fost conceput un sistem care cuprinde un puţ pentru aspirarea aerului din sol,
perforat pe intervalul 0,7…1,7 m şi 3 puţuri UVB, a căror schemă de construcţie
este prezentată în figura 8.10. După nouă luni de funcţionare în puţurile UVB au
fost instalate plăci de separare a celor două zone perforate şi s-au instalat pompe
în partea inferioară. Filtrele au lungimi de 1 m şi au fost instalate în intervalele
1,75…2,75 m, respectiv 5…6m.
În apropierea unuia dintre cele patru focare de poluare puse în evidenţă, a fost
instalat un puţ pentru depoluare hidraulică.
8. Rezultate înregistrate
În primele trei luni de aplicare a tehnologiei UVB nu s-a constatat nici o
modificare în ceea ce priveşte concentraţia poluanţilor; s-a înregistrat apoi în
133
puţul B1 o creştere a concentraţiei, care în partea superioară trece de la 34…180
μg/l la 450…4400 μg/l, iar în partea inferioară de la 5000…10000 μg/l la 20000-
50000 μg/l. Pentru puţul B2, s-a notat o scădere a concentraţiei, care după 11
luni a trecut de la 7100 la 200-800 μg/l la partea superioară şi de la 17 000 la
4000 μg/l la partea inferioară. Aceeaşi comportare s-a observat în puţul B3.
Măsurile de depoluare au fost sistate.
9. Măsuri de control
Au fost prelevate şi analizate lunar eşantioane pentru controlul calităţii apei
subterane în spaţiul filtrant superior al sistemelor UVB, ca şi în piezometrele de
măsură situate în aval.
De asemenea a fost controlată după tratare calitatea aerului evacuat din
sistemele UVB şi aerul aspirat, provenit din sol.
10. Costul proiectului
Costul proiectării, realizării şi punerii în funcţiune a sistemului a fost de 60 000
€, iar costurile de întreţinere pentru cele trei puţuri UVB au fost de aproximativ
2000 €/lună

Referinţa : Kinzelbach, s.a. 1991 – Sanierungsverfahren fur

Grundwasserschadensfalle Und Atlasten – DVWK Schriften 98 – Verlag Berlin [63].

Figura 8.10. Profilul solului şi construcţia puţurilor UVB

134
 Cazul 6: Depoluare prin aplicarea tehnologiei UVB

1. Localizare: Alpes Souabes, Germania.

2. Originea poluării: Platforma unei uzine metalurgice.
3. Tip de poluare: Sol şi apă freatică.
4. Natura poluantului: Hidrocarburi clorurate volatile.
5. Geologie – Hidrogeologie:
Subsolul cuprinde sedimente cuaternare formate din nisipuri fine până la
pietrişuri grosiere, cu lentile argiloase. Sub aceste strate se găseşte un acvifer
carstic, caracterizat prin variaţii foarte mari ale nivelului apei, care pot ajunge la
2,7 m. Direcţia de curgere este NV spre SE. Gradientul natural al acviferului
este cuprins între 0,04 şi 0,09%. In momentul studiului, nivelul apei a fost găsit
la 9,5 m adâncime faţă de suprafaţa solului.
6. Măsuri pentru recunoaşterea zonei poluate
Poluarea a fost pusă în evidenţă prin analiza semicantitativă a gazelor din sol şi a
fost confirmată ulterior prin analize efectuate pe probe de sol şi de apă
subterană.
7. Măsuri de depoluare
Tehnica de depoluare aleasă a fost aceea bazată pe metoda UVB. Caracteristicile
puţurilor sunt prezentate în figura 8.11. S-a utilizat o variantă cu placă perforată
flotantă utilizată în locul plăcii de separare, această soluţie fiind impusă de
puternicele fluctuaţii de nivel ale pânzei freatice. Variaţiile concentraţiei apei în
hidrocarburi au fost urmărite prin cinci puţuri de observaţie, notate cu P1 – P5.
3
Debitul mediu de circulaţie al aerului în sistem a fost de aproximativ 910 Nm /h:
80% din acesta provine din aerul aspirat din zona nesaturată, în vecinătatea
puţurilor UVB, iar 20% este aer injectat şi serveşte la depoluarea apei subterane
care ajunge în puţuri.
Operaţia a început în luna octombrie 1989 şi a fost oprită în decembrie 1991;
controlul efectuat în martie 1992 nu a evidenţiat nici un fel de creştere a
concentraţiei în poluanţi.

135
8. Rezultate
Înainte de demararea operaţiilor de depoluare, concentraţiile măsurate ale
hidrocarburilor în apa subterană erau de 100…150 μg/l; ele s-au redus rapid, în
toate puţurile de urmărire, la valori de ordinul 10 μg/l, după care au continuat să
scadă lent (figura 3.12). Cantitatea totală eliminată prin aerul aspirat a fost
evaluată la circa 4 kg.

Referinţa : Burmann W, s.a. – Decontaminare in situ prin circulaţia apei subterane

utilizând tehnologia UVB (Unterdruck-Verdapfter-Brunnen) - MUT Kongress, Bâle ,’92 [26].

Figura 8.11. Schema puţului echipat pentru tehnica UVB.

136
Figura 8.12. Variaţia concentraţiei în hidrocarburi clorurate, în puţurile P2, P3, P4, P5.

137
 Cazul 7: Recuperarea produselor flotante, pomparea apei poluate,
tratarea acesteia prin stripare la suprafaţă,
ventilarea zonei nesaturate şi air sparging în apa freatică

1. Localizare: Pawtucket, Rhode Island, SUA.

2. Originea poluării: Scurgere sau deversare de benzină, în 1985.
Sursa: rezervor de benzină îngropat.
Nu se poate preciza volumul pierdut.
3. Tip de poluare: Zona nesaturată şi pânza de apă freatică.
4. Natura poluantului: Hidrocarburi volatile.
5. Geologie – Hidrogeologie:
Subsolul conţine cca 6 m de sedimente formate din nisipuri fine până la grosiere,
cu conţinut de 5…15% pietrişuri medii, care acoperă o formaţie de adâncime, cu
grosime mare, constituită din nisipuri fine.
Nivelul apei freatice se găseşte la adâncimea de 4,60…4,80 m, cu fluctuaţii
sezoniere de aproximativ 90 cm. Direcţia de curgere nu este precizată. De
asemenea, nu se precizează dacă in zonă există captări pentru alimentare cu apă,
care ar putea fi afectate de poluare.
6. Măsuri pentru recunoaşterea zonei poluate
Poluarea a fost pusă în evidenţă prin urmărirea calităţii gazelor din sol şi a fost
confirmată în urma prelevării unor eşantioane de teren şi de apă subterană şi
efectuării unor analize complete în laborator.
Nu se oferă detalii privind lucrările întreprinse pentru delimitarea zonei poluate.
7. Măsuri de depoluare
Remedierea solului şi apei subterane a fost încercată în mai multe etape cu
diferite tehnici:
 Prima etapă de depoluare a fost iniţiată în 1985, prin recuperarea
produsului flotant, pomparea apei conţinând hidrocarburi dizolvate,
tratarea acesteia la suprafaţă prin trecerea printr-o coloană de stripare şi
controlul emanaţiilor de gaze. În 1987 a fost oprit sistemul de recuperare a
produsului liber şi pompare-tratare apă.
138
Au fost realizate puţuri suplimentare pentru aplicarea tehnicii de ventilare a
solului nesaturat. Figura 8.13 prezintă localizarea puţurilor de control şi a celor
de venting, ca şi curbele de egală concentraţie în poluant.
Rezultate
Pragul de poluare impus era 10 000 ppb în zona MW3, 500 ppb în MW11 şi 500
ppb în MW12. După oprirea sistemului, în puţurile MW1 şi MW2 concentraţiile
au rămas sub limita indicată, în timp ce în anii 1988…1989 în MW3 s-au
înregistrat concentraţii mai mari, care au variat între 19 000 şi 29 000 ppb.

 A doua campanie de remediere a fost iniţiată în 1989, în urma acestor

rezultate.Testele executate în zona nesaturată au arătat că tehnica de venting este
foarte eficace, fără să lase o poluare remanentă în sol. După analiza costurilor
estimate, s-a luat decizia de a cupla ventilarea solului cu procesul de air sparging
în apa freatică.
Au fost necesare noi măsuri de delimitare a zonei poluate la momentul respectiv
şi realizarea de teste pilot: s-au realizat 8 foraje în zona poluată şi au fost
analizate carote extrase din teren. A fost astfel confirmată prezenţa
hidrocarburilor în matricea acviferului, la valori de concentraţie de 835 μg/kg
(835 ppb).
Ca urmare, s-au executat două puţuri pentru injecţie de aer şi trei piezometre de
control, pentru executarea unui experiment pilot care să permită stabilirea
parametrilor de operare pentru aplicarea ulterioară a procesului pe ansamblul
zonei poluate: debit de injectare a aerului, presiunea necesară, raza de influenţă,
distanţa dintre puţuri şi numărul acestora.
Rezultate
Interpretarea testelor din pilot au furnizat următoarele date, necesare proiectării
sistemului de depoluare global:
- debitul de aer injectat în pânza freatică trebuie să se situeze între limitele
3
16,9 şi 32,8 Nm /h (ca valori minime/maxime);
- debitul de aer aspirat din zona nesaturată a acviferului a atins valoarea de
3
169 Nm /h, de unde rezultă un raport de 1:5;
- presiunea necesară pentru intrarea aerului este 1…2 psi (aproximativ
-2
7…14.10 bar);
- perforaturile prin care se injectează aerul în pânza freatică trebuie plasate
la distanţa de 0,9 …1,5 m sub nivelul static, pe cât posibil în stratul cu
nisip grosier;
- raza de influenţă a procesului de sparging, dedusă din creşterea de nivel la
injecţia de aer (0…2,5 cm) a fost estimată la 1,5 m.
139
Sistemul de depoluare conceput pentru ansamblul zonei poluate a cuprins:
- construcţia puţurilor de injecţie: au fost realizate 7 puţuri pentru injectarea
aerului la adâncime mică şi 6 puţuri pentru adâncime mare (fig. 8.14).
Fantele sunt plasate în intervalul 7,50…8,10 m.
- ritmul de injecţie adoptat: pentru puţurile de mică adâncime, 3 ore de
injecţie sunt urmate de o pauză de 9 ore; pentru cele adânci, injecţia se
face timp de 6 ore, iar pauza este tot de 6 ore.
- presiunea şi debitele de injecţie:
-2
 în puţuri puţin adânci 1…2 psi (aprox. 7…14.10 bar) /
3
5…10 Nm /h;
-2
 în puţurile adânci 6…8 psi ( aprox. 42…56 10 bar) /
3
3,3…10 Nm /h.
Rezultate
Operatia s-a desfăşurat in perioada 21.03.1990 - 14.06.1990.
Cantitatea de hidrocarburi recuperate in această perioadă a fost de 2,2…4,4 kg,
ceea ce este în acord cu estimările făcute pe baza analizelor eşantioanelor de sol
din acviferul saturat.
Analiza periodică prin cromatografie în fază gazoasă a vaporilor extraşi prin
venting a demonstrat că procesul dominant de depoluare a fost striparea în apa
freatică şi nu biodegradarea.
Rezultatele analizelor efectuate pe eşantioane de apă prelevate înainte, în timpul
şi după finalizarea operaţiilor, sunt redate în figura 8.15: se poate observa că în
2…3 săptămâni de la demararea procesului de sparging conţinutul în
hidrocarburi al apei subterane a scăzut sub pragul de depoluare impus.
Controlul evoluţiei depoluării a fost efectuat prin analize trimestriale ale apei
prelevate.

Referinţă : Marley M.C. – Air sparging in conjunction with vapor

extraction for source removal at VOC spill sites – Mai 1991,
Las Vegas – Nat. Water Well Ass. Dublin, Ohio. [78]

140
Figura 8.13. Concentraţii în hidrocarburi în zona poluată,
după etapa de recuperare a produsului liber.

Figura 8.14. Planul dispozitivului de depoluare aplicat.

141
Figura 8.15. Concentraţii în hidrocarburi ale apei subterane înainte şi după injecţia de aer

142
 Cazul 8: Venting în zona nesaturată şi air sparging în apa freatică

1. Localizare: New Castel, SUA

2. Originea poluării: Scurgere de solvenţi din rezervoare subterane
pe teritoriul unei vopsitorii auto.
3. Tip de poluare: Sol şi apă freatică.
4. Natura poluantului: Percloretilena (PCE), tricloretilena (TCE), dicloretilena
(DCE) şi hidrocarburi de tip combustibil;
principalul poluant este percloretilena.
5. Geologie – Hidrogeologie:
Subsolul este alcătuit din materiale de umplere şi nivelare, care acoperă
sedimente cuaternare permeabile, aşezate la rândul lor peste formaţiunile
argiloase de Potomac; sub aceste argile este întâlnit soclul de granodiorite.
Nivelul mediu al apei freatice este găsit la 3,90 m faţă de sol; direcţia de curgere
este NV – SE, cu un gradient hidraulic mediu de 0,02%.
Terenurile cuaternare sunt omogene. Pânza freatică din formaţiunile cuaternare
este separată de un acvifer mai adânc prin argilele de Potomac.
6. Măsuri pentru recunoaşterea zonei poluate
 Studiu hidrogeologic pentru elaborarea unei hărţi piezometrice la
nivelul acviferului superior şi efectuarea măsurătorilor în apa freatică
de adâncime.
 Determinarea concentraţiilor PCE, TCE, DCE şi hidrocarburilor în
eşantioanele de apă poluată prelevate în diferite puncte de pe platformă
unde poluarea a fost detectată: s-a constatat că PCE şi hidrocarburile
depistate în probele de apă provin din produsele stocate pe teritoriul
societăţii, în timp ce TCE şi DCE par, şi pot fi, datorate biodegradării
anaerobe a PCE.
 Depistarea poluanţilor în probe de sol extrase din sondaje;
determinarea concentraţiilor în poluanţi organici volatili în solul
nesaturat, a permis delimitarea zonei poluate şi localizarea nucleului de
poluare atât în solul nesaturat cât şi în apa subterană de suprafaţă. S-a
ajuns la concluzia că sursa de poluare se găseşte în zona unor vechi
rezervoare şi ea se extinde lateral, în principal pe direcţia de curgere a
apei freatice (fig.8.16).
143
  Reprezentarea valorilor concentraţiilor poluanţilor în apă pe o hartă
care oferă imaginea poluării la momentul iniţierii operaţiilor (fig.8.17).
7. Măsuri de depoluare
După determinarea condiţiilor caracteristice de mediu şi delimitarea zonei
poluate, s-a hotărât tratarea zonei nesaturate prin venting, la care să fie asociată
tehnica de sparging, adică striparea in-situ prin injecţia de aer în apa freatică.
 O primă fază de studiu pilot a fost necesară pentru:
- determinarea razelor de influenţă a sistemelor de venting, respectiv
sparging, şi depistarea eventualelor bariere care pot împiedica circulaţia
aerului la debitul necesar.
- proiectarea unui test în teren cu un singur puţ pentru venting, un singur
puţ pentru injecţia de aer la sparging şi cinci zone cu puţuri de control
(fig. 8.18).
- testul de venting a permis trasarea curbei de depresiune (în coordonate
logaritmice) în funcţie de distanţa faţă de punctul de aspiraţie; s-a dedus
pe baza acestei curbe că raza de influenţă pe direcţia NE-SV, este
jumătatea razei de influenţă pe direcţia de curgere NV-SE. Pentru o
depresiune de 1,5 m coloană apă, suprafaţa minimă afectată este o elipsă
cu razele de 16,2 şi 10,2m, iar suprafaţa maximă un cerc cu raza de 15,6
m (fig. 8.19).
- pentru testul de sparging, puţul destinat injecţiei de aer (AS1) a fost forat
la adâncimea de 10 m, cu perforaturile plasate între 9,0-9,9 m; aerul a fost
injectat la presiuni de 10, 15 şi 20 psi (aprox. 0,7, 1,05 şi 1,4 bar) cu
3
debite corespunzătoare de 27, 40,5 şi respectiv 62,5 Nm /h. Măsurătorile
de nivel şi de concentraţie în produse organice volatile au fost făcute în
puţurile de control, care anterior au fost utilizate şi pentru testul de
venting. Influenţa injecţiei a fost considerată favorabilă atunci când în
acestea a fost indusă o creştere de presiune de 0,3 cm coloană de apă
(figura 8.20).
- un al treilea test în pilot a fost aplicat cu rezultate favorabile pentru a
combina tehnicile venting/sparging.

 Conceperea sistemului de depoluare:

Pe baza rezultatelor studiului pilot a fost proiectat un sistem de depoluare care să
combine ventilarea zonei nesaturate cu striparea in-situ a apei subterane, care a
cuprins:
- instalarea a 7 staţii venting / sparging, notate AS/VP1–AS/VP7 (fig 8.21);
- menţinerea unui punct separat numai pentru venting, VP1 (fig 8.22);

144
 - menţinerea a 7 puncte separate de sparging, AS1 – AS7;
- instalarea a 8 puncte de prelevare-control, PR1 – PR8 (fig.8.23);
- realizarea a 7 puţuri de monitorizare de adâncime mică, MW1S – MW7S;
- realizarea a 3 puţuri de monitorizare adânci, MW1D –MW3D.
Pentru ca toată platforma poluată să fie sub influenţa sistemului, s-a stabilit ca
cele 8 puţuri de aspiraţie să lucreze la o depresiune minimă de 3 m coloană apă,
ele fiind repartizate pe o suprafaţă de forma unei elipse, care include zona
rezervoarelor.
Aerul aspirat prin venting este trimis la o staţie de tratare prin adsorbţie pe
cărbune activ.
3
Debitul total de aer injectat a fost menţinut constant la 380 m /h, aproape
3
jumătate din valoarea debitului aspirat, care a fost de 845 m /h.

 Aplicarea sistemului combinat venting - sparging:

Tehnica de venting a funcţionat numai o lună, constatându-se că nu are efect în
condiţiile hidrogeologice existente.
Tehnica de sparging a fost pusă în aplicare în mai multe etape: s-au utilizat la
început numai puţurile pentru combinaţia venting/sparging, ASVP 1…7, după
care a fost realizat puţul de sparging simplu, AS1, la care s-au adăugat ulterior
celelalte puncte de injecţie, AS2…AS7.

8. Rezultate
După două săptămâni de funcţionare, a fost notată o scădere a depresiunii în
puţurile de control şi o creştere a nivelului pânzei freatice. Scăderea conţinutului
apei în compuşi organici volatili este pusă în evidenţă în tabelul 8.2.
După o lună de funcţionare a sistemului, conţinutul aerului aspirat era deja situat
sub 10 unităţi (fig. 8.24). Demararea injecţiei de aer a condus la o creştere de
concentraţie până la 70 unităţi, care s-a menţinut mai multe luni şi corespunde
eliminării poluanţilor din apa freatică.
Primele 6 săptămâni de operare au permis recuperarea a 408 kg PCE şi TCE,
care provin din eliminarea fazei adsorbite în zona nesaturată.
În pânza freatică eliminarea poluanţilor a ajuns la 98% în 125 de zile,
eliminându-se o cantitate totală de 453 kg PCE şi TCE.

Referinţa : Brown R. Herman C – The use of aeration in environnemental

clean-ups - Proc. Haz. Tech. Intern waste conf. Haztech.91 – Pittsburgh [22].

145
Figura 8.16. Delimitarea zonei cu solul poluat. Figura 8.17. Curbe de egală concentraţie
în PCE înainte de depoluare.

Figura 8.18. Puţuri de venting

asociate unui puţ de injecţie de aer.

146
147
Figura 8.19. Determinarea razei de influenţă Figura 8.20. Determinarea razei de influenţă
pentru puţurile de venting. pentru injecţia de aer.

Figura 8.21. Construcţia puţurilor Figura 8.22. Construcţia puţului de venting.

venting-sparging asociate.

148
Figura 8.23. Construcţia puţurilor pentru Figura 8.24. Evoluţia concentraţiilor în vaporii
monitorizare la mai multe nivele. recuperaţi prin venting.

Tabelul 8.2. - Variaţiile conţinutului în compuşi

organici volatili al pânzei freatice
(PCE, TCE, DCE)

Puţuri Valoare După 54 După 125

de inaintea de zile de de zile de
urmarire depoluarii injecţie de injecţie de
aer aer
MW-1S 2108 3,5 4,9
MW-1D 14 1,9 -
MW-2S 41000 290 897
MW-2D - - 1,5
MW-3S 2161 2,2 1,9
MW-3D - - 12
MW-4S 4328 444 240
MW-5S 6940 357 124
MW-6S 166 5 -
MW-7S 134 31 15
 Cazul 9: Depoluare prin recuperarea hidrocarburilor flotante,
urmată de bioventing în zona nesaturată

1. Localizare: State Railway, Marshaling Yard, Australia.

2. Originea poluării: Deversarea a 50000 l de motorină şi migrarea acesteia
printr-un canal de drenare pe o distanţă de 3 km.
2
Platforma poluată pe o suprafaţă de 2000 m şi grosime
de 2,5 m, în vecinătatea rezervorului din care s-a
produs scurgerea.
Accidentul a avut loc în anul 1989, dar a pus în
evidenţă şi o poluare mai veche, depistându-se în sol o
cantitate mult mai mare de hidrocarburi.
3. Tip de poluare: Sol şi apă freatică.
4. Natura poluantului: Carburanţi.
5. Geologie – Hidrogeologie:
Subsolul este format din nisipuri grosiere, cu grosime de circa 2,5 m, dispuse
deasupra unor sedimente de nisipuri marnoase, cu intercalaţii de lentile
argiloase. Pânza freatică se găseşte la 4…4,5 m faţă de nivelul solului.
Gradientul hidraulic este de 0,003, iar permeabilitatea variază în limitele
-6 -5
3.10 …2.10 m/s.
6. Măsuri pentru recunoaşterea zonei poluate
Analizele unor eşantioane de sol prelevate din 29 foraje au permis să se
delimiteze o zonă poluată cu raza de 20…25 m în jurul sursei de poluare
2
(aproximativ 2000 m ). Un studiu hidrogeologic complet a permis achiziţionarea
datelor necesare pentru determinarea parametrilor caracteristici ai acviferului.
Au fost realizate studii de laborator şi teste pilot pentru analiza fezabilităţii unei
depoluări prin biodegradare in situ.
7. Măsuri de depoluare
 Hidrocarburile libere au fost recuperate, în prima fază prin tranşee şi
ulterior prin patru puţuri concepute pentru denivelarea pânzei freatice şi
recuperarea produsului flotant acumulat. S-a reuşit astfel colectarea unui volum
de 135 000 l de carburant. După 11 zile de la încetarea acestei acţiuni s-au
prelevat noi eşantioane de sol pentru determinarea concentraţiei reziduale şi
efectuarea testelor de laborator. Acestea au arătat că microorganismele existente

149
natural în teren ar putea degrada motorina, dar oxigenul este insuficient şi este
necesară stimularea lor cu nutrienţi. Testările în coloane au permis determinarea
condiţiilor optime de dezvoltare a activităţii bacteriene.
 Soluţia reţinută a fost realizarea unei depoluări în zonă nesaturată, prin
coborârea nivelului freatic sub nucleul poluării şi favorizarea biodegradării prin
proces de venting.
Au fost realizate trei puţuri de pompare pentru coborârea nivelului apei cu
minim 1 m, acestea fiind prevăzute şi cu dispozitive de recuperare a produsului
flotant acumulat.
Sistemul conceput pentru extragerea aerului din sol a fost format din 9 puţuri,
plasate la distanţe calculate în funcţie de raza de influenţă, cu fante in intervalul
2,5…4,5 m (deasupra nivelului apei) şi cuplate cu un ventilator (fig. 8.25).
 Aprovizionarea cu nutrienţi a început la 6 luni după demararea pompărilor
pentru desaturarea prin denivelare a zonei ce conţine poluant. Furnizarea de
fosfor şi azot a fost realizată printr-un dren îngropat la 15 cm sub suprafaţa
solului, care a avut şi rolul de a permite menţinerea umidităţii solului la 60%,
prin distribuţie de apă. Controlul repartizării nutrienţilor a necesitat executarea a
3 noi puţuri de monitorizare.
8. Rezultate
Evoluţia concentraţiilor motorinei în diferite puncte de pe suprafaţa afectată de
accident a fost urmărită pe parcursul a cinci faze ale proiectului: înaintea
recuperării produsului flotant, după recuperarea acestuia, înaintea testului pilot,
după 6 luni de venting şi pompare apă fără adaos de nutrienţi şi după 6 luni de
venting şi pompare apă, cu furnizare de nutrienţi (fig. 8.26).
Reducerea cea mai importantă – 55% - se observă în faza de recuperare a
produsului liber, ceea ce este normal, după care concentraţia scade cu 13% în
cele 6 luni de pompare cuplată cu venting; în următoarele 6 luni, prin aplicarea
sistemului combinat biodegradare + venting se constată o reducere cu 18% a
concentraţiei iniţiale, ceea ce înseamnă de fapt 50% din conţinutul rămas după
eliminarea hidrocarburilor libere. La data pe care o menţionează sursa citată,
1992, operaţiunile de depoluare nu erau încheiate.

Referinţa: Bulmann T.I., Newland M – In situ bioventing of a diesel fuel spill,

J. Sciences hydrologiques 38/1993 [24]

150
 Figura 8.25. Planul platformei poluate.

Figura 8.26. Evoluţia concentraţiei în zona pilotului

pe durata pompării asociate cu bioventing.

151
 Cazul 10: Recuperarea tetracloretilenei prin metode hidraulice (pompare)

1. Localizare: Oberhausbergen, Alsace (N-V de Strasbourg).

2. Originea poluării: Platforma unei secţii de cromare industrială.
3. Tip de poluare: Contaminarea unei captări pentru alimentare
cu apă potabilă.
4. Natura poluantului: Tetracloetilenă.
5. Geologie – Hidrogeologie:
Terenurile superficiale sunt constituite preponderent din loess cu grosime de 12-
15 m, care acoperă depozite de aluviuni renane, alcătuite din nisipuri, pietrişuri
şi bolovănişuri de mare permeabilitate. Un strat de argilă situat la adâncimea de
30 m reprezintă culcuşul impermeabil al acviferului din stratele aluvionare.
Partea superioară a acviferului este captată la Oberhausbergen la adâncimea de
30 m prin opt puţuri, legate prin drenuri radiale. Permeabilitatea mediului este
-3
de 6,6.10 m/s, direcţia de curgere a curentului subteran este SV - NE, iar
3
debitul mediu de apă captat este 1250 m /h.
6. Măsuri pentru recunoaşterea zonei poluate
 Prelevarea unor eşantioane de apă într-o serie de piezometre, P1-P12,
existente la periferia zonei de captare a apei potabile. Analizele pun în evidenţă
o axă preferenţială de propagare a poluării, pe direcţia liniilor de curent ce trec
prin puţul P12, în care se înregistrează concentraţia maximă, de 635 μg/l; în P11,
situat în afara acestei căi preferenţiale, concentraţia depistată este de zece ori
mai mică, 61 μg/l.
 Amplasarea unor noi piezometre, dispuse în arc de cerc, la 200 m în
amonte de captare şi la distanţa de 35 m unul de altul, pentru determinarea
traseului poluantului. Rezultatele analizelor au permis depistarea zonei de
curgere a poluantului, care are o lăţime de 80…100 m, dar concentraţii de peste
200 μg/l nu sunt întâlnite decât de o parte şi de alta a axei preferenţiale, pe o
lăţime de circa 40 m.
 Traseul relativ îngust pe care se deplasează apa contaminată a condus la
ideea aplicării unei depoluări cu ajutorul unui singur puţ de pompare .

152
7. Măsuri de depoluare
Interpretarea rezultatelor analizelor eşantioanelor de apă din piezometre au
permis definirea poziţiei optime a puţului de depoluare D1, între piezometrele
P21 şi P24.
Forajul a fost echipat cu coloană de oţel Ф 600 mm, perforată pe toată înălţimea
apei freatice, de la 15 la 30 m. Depoluarea prin pompare a început în luna
noiembrie 1991.
Stabilirea debitului optim de pompare s-a făcut pe baza simulării realizate cu
programul ARCHE. In figura 8.27 se poate vedea traiectoria liniilor de curent în
curgerea naturală a apei către captare, fără să se pompeze în D1: sunt îngroşate
liniile de egală concentraţie ce corespund valorii 100 μg/l. Figura 8.28 arată
3
zona de captare a puţului D1, când debitul său este de 150 m /h: se observă că
aceasta include partea de acvifer în care s-au depistat concentraţii mai mari de
100 μg/l.
In luna mai 1992 au fost instalate şi puse în funcţiune în foraj două pompe,
3
capabile de un debit total de 213 m /h. Ulterior, în decembrie 1992, una dintre
3
pompe a fost oprită, iar debitul a fost redus la 120 m /h, extras cu o singură
pompă.
8. Rezultate
Pomparea continuă a început la 18.11.91. Scăderea sub 10 μg/l a concentraţiei
de tetracloretilenă în captarea de apă potabilă a fost înregistrată în 23.12.91, deci
la o lună de la iniţierea operaţiei de depoluare. La 30.01.92 se obţine o
concentraţie de 3,6 μg/l, care confirmă eficienţa sistemului de barieră hidraulică
aplicat.
Din mai până în august 1992 concentraţia a fost în continuă scădere (fig. 8.29),
rămânând sub 1,5 μg/l, după care, spre sfârşitul anului a înregistrat o uşoară
creştere, ajungând la aproximativ 2 μg/l. La data publicării lucrării citate,
operaţia de depoluare era încă în curs.
Obiectivul acestei depoluări a fost să se atingă 1 μg/l în captarea de apă potabilă.
Până în finalul anului 1992, prin sistemul adoptat, odată cu apa pompată din
puţul de depoluare D1 a fost extrasă o cantitate de 73 kg tetracloretilena.

Referinţa : M. Sauter, J. Lapierre – Contaminarea unei captări de apă

potabilă cu tetracloretilena – Courants nr. 17, Oct. 1992 [113].

153
 Figura 8.27. Traseul liniilor de curent fără pompare pentru depoluare.

3
Figura 3.28. Traseul liniilor de curent la pomparea cu 150 m /h - Oberhausbergen.

154
Figura 3.29. Evoluţia concentraţiei de tetracloretilenă în captarea de apă potabilă – Oberhausbergen.

155
 Capitolul 9

STUDIU EXPERIMENTAL PILOT:

DEPOLUAREA SOLULUI ŞI PÂNZEI FREATICE
CONTAMINATE CU HIDROCARBURI
PE PLATFORMA UNEI ÎNTREPRINDERI INDUSTRIALE
DIN ZONA MUNICIPIULUI PLOIEŞTI

În intervalul 1996 - 1998, specialişti din cadrul Antipollution Techniques

Entreprise (ATE), societate franceză specializată în domeniul depoluării
solurilor şi apelor freatice, au efectuat mai multe prezentări referitoare la
experienţa deţinută de această societate în domeniul depoluării solului şi apelor
freatice infestate cu hidrocarburi.
S-a considerat că între potenţialii beneficiari ai experienţei ATE se poate înscrie
şi zona municipiului Ploieşti, intens poluată ca urmare a activităţii industriei
petroliere care o defineşte. În acest context, s-a decis realizarea unui experiment
pilot de depoluare, care să valorifice experienţa ATE pe platforma unei
întreprinderi ce iniţiase deja unele lucrări de urmărire şi stopare a poluării cu
hidrocarburi, iar acest experiment a fost condus de autorul prezentei lucrări.
În acest capitol sunt înscrise datele generale privind contextul în care s-a abordat
problema, realizarea pilotului experimental demonstrativ, rezultatele obţinute în
pilot şi interpretarea acestora, precum şi concluziile şi propunerile privind
posibilităţile de depoluare a întregii platforme.
Studiul documentar pentru această lucrare a fost realizat pornind de la
informaţiile puse la dispoziţie de beneficiar:
· Studiu ISPIF - 1976
· Studiu ISPIF - 1980
· Studii GEOTEC – 1996
· Wallace, R.W. (1995) : Characterisation of Extensive Hydrocarbon
Contamination of an Alluvial Aquifer, Ploiesti, Romania - MSc Thesis,
University of London.
Obiectivul acestui studiu nu a fost acela de a aduce noi informaţii, ci de a
sintetiza ansamblul datelor cunoscute, pentru realizarea unei viziuni de
ansamblu a problemei poluării induse de activitatea industrială care se
desfăşoară pe platforma întreprinderii analizate.

156
1561
 9.1. Date generale privind poluarea solului şi acviferului
Acţiuni pentru depoluare existente pe platformă la momentul studiului

În anii 1970 - 1975, în zona Ploieşti, zonă în care au funcţionat în timp 13

rafinării, dintre care în prezent mai sunt în funcţiune patru, respectiv Petrobrazi,
Petrotel, Astra şi Vega, au apărut primele semnale privind existenţa unei
importante poluări a pânzei freatice. Din aceeaşi perioadă datează şi primele
lucrări iniţiate pe platforma întreprinderii colaboratoare, pentru stabilirea
gradului şi surselor de poluare, respectiv a tehnologiilor de recuperare a
produselor petroliere şi de remediere a calităţii solului şi apei freatice.
Aceste lucrări au fost concretizate, într-o primă fază, prin realizarea de către
ISPIF, în perioada noiembrie 1975 - aprilie 1976, a unui număr de 22 foraje
hidrogeologice (notate H1…H20 şi H11A, B), amplasate pe 3 pofile în incinta
întreprinderii şi pe 2 pofile în afara acesteia. Scopul acestor lucrări a fost acela
de punere în evidenţă a fenomenului de poluare, de realizare a unei reţele de
urmărire a extinderii acesteia, precum şi de determinare a unor parametri ai
acviferului.
Ulterior, s-au iniţiat măsuri pentru stoparea avansării frontului poluant,
recuperarea parţială a produsului şi valorificarea acestuia în circuitul de rafinare.
Astfel, în incinta întreprinderii a fost executată (1981-1982) o instalaţie pilot
constituită din 3 module experimentale, M1-M3, concepute pentru denivelarea
pânzei freatice şi recuperarea cu bandă a produsului petrolier, printr-un sistem ce
utilizează două puţuri separate.
La exteriorul platformei, pe latura aval, (S-E), a fost amplasată o barieră
hidraulică alcătuită din modulele M1-M12, iar pe latura amonte (N-V), la serele
Bărcăneşti, au fost executate 5 module identice, detaliile constructive fiind
similare cu ale instalaţiei pilot din incintă. Lucrările au fost făcute în perioada
1983-1986, iar principiul de funcţionare al acestor instalaţii este cel prezentat în
figura 4.6.
La circa 3 km spre S-E, în aval, a fost realizat, în perioada 1985-1989, un ecran
impermeabil, pe o lungime de 2 km, dublat în partea amonte cu un dren colector,
dotat cu sistem de extracţie cu bandă, ca şi modulele executate anterior.
Atât modulele din zona serelor Bărcăneşti, cât şi sistemul de dren s-au degradat
rapid (sau au fost devastate), randamentul acestor lucrări neputând fi luat în
considerare, motiv pentru care nu mai sunt aduse în discuţie în această lucrare.
În aceeaşi perioadă (1983-1989) au fost forate suplimentar în incinta societăţii
20 de puţuri pentru recuperarea poluantului (S1-S20), echipate cu acelaşi sistem
de extracţie cu bandă, dar fără puţuri anexă pentru denivelare.

157
1571
Reţeaua de monitorizare (figura 9.1), a fost completată apoi cu piezometrele de
control F201-F213, ca urmare a studiului GEOTEC din 1996.
Propunerea tehnică a ATE a fost întocmită după studierea şi interpretarea
lucrărilor anterior efectuate şi s-a ajuns la următoarele concluzii:
-sistemul prevăzut iniţial a fost bine conceput, dar unele defecte de
realizare sau de funcţionare au condus la obţinerea unui randament scăzut, care
se impune a fi ameliorat;
-sistemul de recuperare la interiorul întreprinderii (prin puţurile S), trebuie
dublat cu un sistem de denivelare;
-modificările locale ale sensului de curgere spre sud sau/şi persistenţa
surselor de poluare în acest sector, impun realizarea unor lucrări suplimentare,
deoarece poluarea se propagă liber în această direcţie.
Strategia propusă a fost o soluţie mixtă, care presupunea îmbunătăţirea
randamentului sistemului existent de recuperare şi realizarea unei bariere
hidraulice, răspunzând la două obiective majore:
-împiedicarea totală a migrării produsului poluant vehiculat de apa
freatică spre exteriorul platformei industriale, ceea ce impune realizarea unei
bariere în partea de Sud şi Sud-Est a acesteia, prin executarea unor puţuri de
denivelare şi recuperare a produsului în această zonă;
-accelerarea recuperării fazei libere de produs poluant, care pluteşte pe
suprafaţa apei, prin punerea în depresiune a puţurilor S, concepute pentru
recuperarea produsului, şi prin realizarea unor lucrări suplimentare.
Pentru punerea în practică a acestei strategii, s-a considerat necesară realizarea
unui pilot experimental de pompare în partea sudică a incintei întreprinderii, cu
scopul determinării precise a parametrilor acviferului, astfel încât, pe baza
datelor obţinute din acest pilot, să se poată face modelarea matematică a
curgerii. Aceasta modelare este indispensabilă la dimensionarea definitivă a
dispozitivului ce urmează a fi aplicat pentru depoluarea eficientă a platformei.

În baza acestor concluzii, a strategiei propuse, şi după semnarea în octombrie

1998 a unui contract de colaborare, s-a trecut la realizarea efectivă a pilotului
demonstrativ pentru tehnologia de depoluare adoptată.

158
1581
159
 9.2. Context geologic

9.2.1. Geologia regională

Platforma studiată este situată în partea de Sud-Vest a municipiului Ploieşti.

Din punct de vedere geomorfologic, zona se găseşte în Câmpia Piemontană a
Prahovei, în subunitatea Câmpia Ploieştiului. Acest teritoriu este drenat de două
râuri principale, Prahova şi Teleajenul.
Aspectul terenului este cel al unei câmpii cu o altitudine medie de 150 m, care
are o înclinare uşoară spre S-E. Din punct de vedere morfologic, zona
corespunde câmpiei joase de subzidenţă în care unele nivele de terase se afundă
şi dispar.
Din punct de vedere structural, zona oraşului Ploieşti aparţine flancului intern al
avantfosei carpatice. La alcătuirea acesteia participă depozite miocene şi
pliocene deformate, dintre care un rol important a fost jucat de formaţiunea
saliferă, rezultând diapirele atenuate ale structurii Ploieşti. Cele mai noi depozite
implicate în deformări sunt cele ale Pleistocenului inferior, iar tectogeneza
corespunzătoare este cea valahă.
Depozitele pleistocene inferioare au grosimi de 50…60 m şi sunt constituite din
alternanţe de pietrişuri şi nisipuri cu argile.
Pleistocenul mediu care se dispune în continuare are o compoziţie predominant
pelitică, marnele fiind majoritare cantitativ. Aceasta formaţiune litologică este
cunoscută sub numele de “complexul marnos”. Are o dezvoltare regională, dar
grosimea şi compoziţia sa variază, limita superioară fiind întâlnită prin foraje la
adâncimi cuprinse între 27...29 m în zona Petrotel şi 16...20 m în zona
Bărcăneşti-Tătărani.
Cele mai noi depozite care apar în regiune aparţin Pleistocen superior -
Holocenului şi sunt formate din depozitele conului aluvionar Prahova - Teleajen.
Forajele executate au interceptat pe grosimi de până la 29 m pietrişuri,
bolovănişuri şi nisipuri, în lentile cu dispunere şi dezvoltare spaţială diferită. Se
remarcă şi prezenţa unor lentile de argile vineţii, cu grosimi metrice.
Complexul psamo-psefitic este acoperit de pelite, dezvoltate pe grosimi care
variază între 1 m şi 6.5 m. Sunt compuse din argile maronii, argile loessoide,
macroporice, cu zone compacte şi cu lentile slab nisipoase, loessuri şi marno-
argile cenuşii sau vineţii, nisipuri argiloase. Secţiunile argiloase arată că acestea
s-au depus pe un paleorelief cu diferenţe de altitudine puţin accentuate.
Prin constituţia sa litologică acest depozit pelitic ar putea constitui un bun
izolator, cu condiţia ca grosimea să fie mai mare de 4 m. Din acest motiv pe
suprafaţa lui au fost amplasate obiective industriale, conducte, depozite de

160
1601
deşeuri petroliere ale rafinăriilor din zonă, etc. Trebuie însă să menţionăm că
prin încastrarea fundaţiilor la diferite adâncimi în acest strat, grosimea
impermeabilului a fost diminuată şi implicit s-a redus capacitatea sa de protejare
a subsolului împotriva infiltraţiilor substanţelor poluante. In plus, prin tasările şi
fisurările ulterioare amplasării unor construcţii, capacitatea de izolare a acestui
complex argilos a scăzut şi mai mult.
Complexul pelitic a fost întâlnit în majoritatea forajelor din zona Petrotel şi
Astra. Se observă o continuă diminuare a grosimii lui către aval, astfel că în
zona combinatului Petrobrazi el practic lipseşte, coloana litologică punând în
evidenţă prezenţa solului direct peste complexul grosier (pietrişuri, nisipuri) al
conului aluvionar. Sunt astfel favorizate infiltrările de produse petroliere, mai
ales în cazul obiectivelor la care nu s-au asigurat izolaţii corespunzătoare.

9.2.2. Geologia locală

Platforma poluată luată în studiu este aşezată pe depozitele aluvionare ale

râurilor Prahova şi Teleajen.
Analiza secţiunilor geologice şi sondajelor executate, furnizate în studiile
precedente, pun în evidenţă următoarea litologie:
· La suprafaţă există o formaţiune mâlos-argiloasă a cărei grosime variază între
0.4 m (în H10) şi 2.5 m (în H127 şi M1). Acest complex de suprafaţă este
puţin permeabil.
· Sub aceasta formaţiune superficială se găsesc complexele aluvionare ale
râurilor Prahova şi Teleajen, compuse din nisipuri, pietrişuri şi bolovănişuri.
Aceste formaţiuni prezintă o grosime relativ omogenă, cuprinsă între 18 şi 25
m, conţinând unele intercalaţii argiloase locale.

În incinta platformei au fost identificate două lentile argiloase:

- prima, situată între 5,6 si 9,2 m adâncime, este compusă din argilă
nisipoasă şi este delimitată prin forajele H11, F206, F211, H126, H3, F601 -
F606, H8, H9, S10, si S14. Harta acestei lentile este prezentată în figura 9.2.
Grosimea maximă se înregistrează în forajele H3 si H601 şi este de peste 1,5 m.
Suprafaţa acestei lentile prezintă două domuri întâlnite prin forajul H601 şi
respectiv H604-H605. Partea cea mai adâncă a lentilei se găseste în dreptul
forajelor H126 si H8.

161
1611
 Figura 9.2. Harta lentilei argiloase depistate în subsolul platformei studiate

- a doua lentilă argilo-nisipoasă a fost reperată prin lucrările H10, H9 şi

M3, la o adâncime care variază între 10,5 si 15,5 m. Nu este posibilă o descriere
precisă a geometriei acestei lentile deoarece prea puţine foraje au atins această
adâncime.
Substratul impermeabil al aluviunilor a fost întâlnit prin forajele M1 si M3,
respectiv la adâncimile de 27,5 si 24,5 m. El este alcătuit din argile marnoase
compacte şi puţin permeabile.

OBSERVATIE
În timpul consultării diverselor studii, s-au constatat diferenţe notabile între
profilele litologice şi altitudinile raportate pentru aceleaşi sondaje, în studii
diferite. Pentru a mări precizia analizei noastre ar fi fost necesar să avem la
dispoziţie releveele originale ale profilelor geologice din toate forajele
efectuate, precum şi o ridicare topografică generală a tuturor sondajelor de pe
platformă.

162
1621
 9.3. Context hidrogeologic

9.3.1. Caracterizare hidrogeologică regională

În zona oraşului Ploieşti, importanţă hidrogeologică deosebită au aluviunile

conului de dejecţie Prahova - Teleajen, unde este întâlnit un acvifer de tip
freatic. Rocile magazin sunt aşezate pe un pat argilos negricios de vârsta
pleistocenă medie şi sunt constituite din pietrişuri, nisipuri şi bolovănişuri, în
alternanţă cu argile şi aleurite cu structură încrucişată, având grosimi de 25...35
m.
Râurile din zonă sunt într-un schimb activ de apă, de tip pozitiv sau negativ,
după cum suprafaţa piezometrică se află deasupra sau sub nivelul cursurilor de
suprafaţă. În partea nordică şi centrală a conului aluvionar, adâncimile nivelelor
piezometrice variază între 10 şi 40 m, în timp ce către latura sudică acestea au
valori cuprinse între 2 şi 10 m. Iniţial, pe aliniamentul Bărcăneşti - Ghighiu -
Mimiu era o linie de descărcare naturală a acviferului prin izvoare. Debitul
acestora a scăzut mult în urma funcţionării sistemelor de captare a apei
subterane, cum ar fi cele de la Berceni - Valea Călugărească - Tătărani etc., al
3
căror debit cumulat este de 1,5…2 m /s. Trebuie însă subliniat că o mare parte
dintre puţurile din fronturile de captare sunt scoase la ora actuală din funcţiune
datorită contaminării apei cu produse petroliere.
Fiind de tip freatic, având roci magazin predominant grosiere şi situat într-o
zonă intens populată şi industrializată, acviferul din conul aluvionar Prahova-
Teleajen are un grad înalt de vulnerabilitate la poluare.
Astfel, în vecinătatea rafinăriilor circumscrise oraşului Ploieşti, s-au pus în
evidenţă suprafeţe mari de acvifer (circa 7000 ha) contaminate cu produse
petroliere, de tipul benzinelor, motorinelor, uleiurilor grele etc. Aceste suprafeţe
au tendinţa de a se extinde, fapt ce afectează în mod substanţial principala sursă
de apă subterană a unei regiuni intens populate (figura 9.3).
Aşa cum s-a arătat anterior, în zona Petrotel şi Astra acviferul este apărat într-o
oarecare măsură de intercalaţiile argiloase, care constituie un ecran de protecţie
a apei subterane contra cantităţilor mari de substanţe nocive aflate la suprafaţă.
Potrivit compoziţiei granulometrice a rocilor acvifere, precum şi variaţiilor de
facies, laterale şi în profunzime, proprietăţile filtrante exprimate prin
conductibilităţile hidraulice sunt caracteristice unui acvifer cu putere foarte
2
mare, transmisivitatea acestuia putând atinge valori de până la 3000 m /zi.

163
1631
VEGA Râul Teleajen
PETROTEL

Figura
Figura9.3.
9.3.
Harta
Hartaindicatorilor
indicatorilorde
depoluare
poluare
petrolieră
petrolieră a acviferuluiînînzona
a acviferului zona
conului
conuluialuvionar
aluvionarPrahova-Teleajen
Prahova-Teleajen

164
1641
 PLOIESTI

ASTRA

PETROBRAZI N

Zone
Zoneputernic
puternicpoluate
poluate

Zone
Zonepoluate
poluate
Râul Prahova Estimat
Estimat

9.3.2. Hidrogeologia locală a platformei analizate

Lucrările realizate de ISPIF si GEOTEC arată că sub platforma întreprinderii

luate în studiu există o pânză de apă subterană, cantonată în acviferul aluvionar
al râurilor Prahova şi Teleajen, iar nivelul acesteia se găseşte la o adâncime
cuprinsă între 4 şi 7 m sub nivelul solului.
Ansamblul studiilor consultate arată o direcţie globală de curgere a apei
subterane orientată de la NV spre SE. Gradienţii de curgere au valori cuprinse
între 2,7 şi 6,3 ‰ în studiul ISPIF din 1976 şi între 3 si 15 ‰ în studiul
GEOTEC din 1996.
Valoarea de 15 ‰ pare prea ridicată pentru un gradient în strate aluvionare.
Trebuie să menţionăm că în aceste două studii, piezometriile realizate au luat în
consideraţie fie adâncimea nivelului apei, fie adâncimea nivelului apă + produs
petrolier. Pentru a realiza o piezometrie precisă, aceasta trebuie calculată ţinând

165
1651
cont de densitatea produsului şi de grosimea sa, astfel încât să se determine o
înălţime corectată a nivelului pânzei freatice. Variaţiile locale ale direcţiilor de
curgere constatate în piezometria din 1996 pot fi legate de acest fenomen.
Nivelul apei freatice este direct influenţat de regimul precipitaţiilor. Studiul din
1996 arată că amplitudinea de variaţie anuală pe înălţime a nivelului freaticului
este în medie de 3,5 m (măsurători efectuate pe o perioadă de 5 ani).
Cu ocazia efectuării studiului ISPIF s-au realizat pompări experimentale în 10
foraje cu scopul determinării parametrilor hidrodinamici ai acviferului.
Rezultatele sunt prezentate în tabelul 9.1.
Dintr-o analiza succintă a acestui tabel se observă că:
3
- debitele de pompare au fost cuprinse între 13 şi 42 m /h, dar pentru
3
majoritatea forajelor valorile cele mai frecvente sunt de 13-18 m /h;
-4
- permeabilităţile astfel determinate au valori cuprinse între 1,4.10 şi
-3 -4
1,9.10 m/s, cu o medie de 6,3.10 m/s.

Ulterior, prin studiile GEOTEC, s-au determinat valori ale transmisivităţii

-3 -3 2
acviferului variabile între 8.10 …9,2.10 m /s, precum şi coeficienţi de
înmagazinare de 0,05…0,06.

Tabelul 9.1. Parametri determinati prin pompări experimentale de către ISPIF, 1976
Denumirea Debit maxim Denivelare Coeficient de Raza de
3
forajului pompat m /h maximă m permeabilitate influenţă
m/s m
-3
R1 42 0.88 1.1*10 60
-4
H1 16 0.76 4.5*10 33
-4
H2 22 0.85 4.6*10 42
-4
H3 18 2.25 1.5*10 64
-4
H4 13 0.96 2.7*10 32
-4
H6 14 0.45 6.9*10 23
-4
H7 13 2.03 1.4*10 48
-4
H8 29 1.04 6.4*10 55
-4
H9 15 0.58 5.6*10 27
-4
H12 18 0.60 6.1*10 31
-3
H14 14 0.15 1.9*10 13
 9.4. Surse de poluare pe platformă.
Incidente înregistate şi acţiuni de remediere a acestora

Din studiile efectuate anterior, ca şi din datele ce ne-au fost furnizate pentru
întocmirea acestei lucrări, rezultă că, în afara surselor istorice cunoscute,
principalele cauze ale declanşării, persistenţei şi evoluţiei fenomenului de
poluare analizat pot fi sintetizate astfel:
· Surse persistente, de regulă latente şi de lungă durată, cum sunt:
- scurgerile prin fisurile conductelor de transport produse petroliere;
- pierderi la rampele de încărcare -descărcare a acestor produse;
- neetanşeitaţi ale rezervoarelor de depozitare, prin fundurile
corodate;
- neetanşeitaţi ale batalurilor de stocare a deşeurilor;
- infiltraţii din canalizările de ape uzate şi din bazinele staţiilor de
epurare.
· Surse temporare, de scurtă durată, dispersate sau concentrate, apărute
în caz de accidente tehnice.
În mod concret, depistarea şi diminuarea surselor de poluare a solului şi apei
freatice, deşi constituie o preocupare permanentă a întreprinderii, este o
problemă dificilă, dat fiind faptul că aceste surse sunt de obicei ascunse, greu de
pus în evidenţă în contextul poluării anterioare.
S-a iniţiat un program de măsuri pentru eliminarea pierderilor din rezervoarele
de stocare a produselor petroliere, remedierea sistemelor de canalizare neetanşe
şi repararea sau înlocuirea unor tronsoane de conducte corodate. Astfel, în
perioada 1990-1998 s-au efectuat curăţări şi reparaţii capitale la unele rezervoare
şi s-a acţionat permanent pentru depistarea şi înlăturarea surselor de poluare
accidentală.
Toate aceste lucrări executate pentru depistarea şi remedierea surselor de
poluare – rezervoare, canalizări şi conducte - sunt puse în evidenţă pe harta din
figura 9.4.
 Figura 9.4. Prezentare schematică a surselor de poluare depistate şi a lucrărilor de remediere

9.5. Inventarierea sistemului de depoluare existent pe platformă

Acest recensământ, realizat în luna iunie 1998, cuprinde toate lucrările de

depoluare existente la momentul respectiv, iniţiate de beneficiar anterior
studiului nostru, aşa cum se poate vedea pe harta din figura 9.1.

9.5.1. Dispozitive de denivelare şi recuperare a produsului flotant

Tehnologia adoptată pentru depoluarea acviferului constă în extragerea

produsului petrolier care pluteşte la suprafaţa apei freatice cu ajutorul unui
echipament numit “Dispozitiv de recuperare cu bandă a produselor petroliere
cu viscozitate mică”, concomitent cu denivelarea pânzei freatice, executată prin
pomparea apei, în scopul creşterii locale a grosimii stratului de produs flotant.
Fiecare asemenea modul de denivelare - recuperare este constituit dintr-un puţ
de pompare (diametru 250 mm, adâncime 25-30 m) şi unul pentru recuperarea
produsului (diametru 620 mm şi adâncime 10-11 m), situat în imediata apropiere
a primului (cca 3 m).
Puţul de pompare este echipat cu o pompă centrifugă submersibilă pentru
realizarea denivelării (pompă HEBE 63 x 5 / 112 FO 18, cu debitul maxim de 35
3
m /h, acţionată cu motor electric vertical, submersibil, în scurtcircuit, cuplat
direct cu pompa).
Puţul de diametru mare este echipat cu un dispozitiv de recuperare cu bandă
oleofilă, după schema de principiu prezentată în figura 4.6.
Caracteristicile tehnice principale ale dispozitivului cu bandă sunt următoarele:
- diametru tambur 270 mm;
- lăţimea benzii 300 mm;
- turaţia tamburului 33.5 rot/min;
- viteza de deplasare a benzii 28.7 m/min;
- distanţa dintre axele benzii 6 - 10 m;
- lungimea benzii 13 - 21 m.
Caracteristicile motorului electric:
- tipul ASA 80 a-6;
- puterea 0.37 kW;
- turaţia 1000 rot/min;
- protecţie Exd II CT4.
Productivitatea dispozitivului: 0,5 - 1 l/zi
Principiul de funcţionare a acestui echipament este următorul: prin acţiunea
motorului electric, tamburul pe care este aşezată banda colectoare se roteşte şi
imprimă acesteia o mişcare verticală; în această mişcare, banda pătrunde în
stratul de produs petrolier aflat pe suprafaţa apei, iar produsul aderă într-un film
subţire la suprafaţa benzii.
Într-o anumită secţiune din zona descendentă a benzii, la suprafaţă, stratul de
produs care a aderat la aceasta este desprins prin acţiunea unor lamele situate pe
ambele părţi ale benzii şi dirijat spre un vas colector îngropat.

Există trei module (M1 - M3) de acest tip în interiorul incintei, dintre care numai
două, M1 şi M3, mai sunt în funcţiune la ora actuală. Aceste module, notate
iniţial M1 şi M3, au fost numite ulterior S21 şi S22.
La exteriorul platformei, pe latura estică, a fost realizată o barieră hidraulică,
constituită din 12 module de denivelare/recuperare (M1 - M12), situate la
distanţe de 100-150 m unul de altul.
În timpul analizei noastre am constatat ca modulul M11 a dispărut, iar dintre
cele rămase numai modulul M3 era în funcţiune.
 9.5.2. Dispozitive simple de recuperare a produsului

Între anii 1983 şi 1989 au fost realizate în interiorul platformei întreprinderii 20

de puţuri pentru recuperarea produsului flotant. Forajele, notate S1 la S20, sunt
echipate cu coloane de diametru 580 mm şi sunt prevăzute numai cu dispozitive
de extracţie cu bandă a produsului, fără a avea pompă pentru denivelare. Astfel
se poate explica într-o mare măsură randamentul foarte scăzut obţinut prin acest
sistem de depoluare.
În momentul inventarierii efectuate de noi, din ansamblul puţurilor de
recuperare “S”, doar unele erau echipate cu dispozitiv complet de recuperare a
hidrocarburilor (oprit însă din lipsa produsului) şi numai S2 era în funcţiune.

9.5.3. Dispozitive de control

În scopul urmăririi evoluţiei şi modului de extindere a frontului de produs flotant

pe suprafaţa apei freatice, pe platformă au fost realizate 26 de piezometre:
- 13 piezometre (H), cu diametrul de 200 mm şi adâncimea de 10-15 m au
fost forate începand din anul 1975, pentru studiul ISPIF.
- 13 piezometre (F201 - F213), cu diametrul de 75 mm şi adâncimea de 10
m, au fost forate ca urmare a propunerilor studiului GEOTEC din 1996.
Măsurătorile periodice de nivel în această reţea permit monitorizarea poluării.

9.5.4. Situaţia actuală a infrastructurii

O reactualizare a recensământului realizat în iunie 1998, a putut fi făcută cu

ocazia măsurătorilor piezometrice efectuate în zilele de 4.02 şi 10.02 1999, când
practic s-a reinventariat situaţia întregului sistem de depoluare şi monitorizare
existent pe platforma întreprinderii. Starea actuală a lucrărilor de depoluare
existente este pusă în evidenţă în tabele 9.2, 9.3 şi 9.4, iar piezometria şi
cartografierea grosimii stratului poluant sunt redate în figurile 9.5 şi 9.6.
Concluziile care se pot desprinde din analiza tabelelor sunt următoarele:

· În bariera hidraulică M1-M12:

- Produsul petrolier este prezent numai în puţurile de recuperare ale
modulelor M2, M10 şi M12;
- Din cauza unor defecţiuni ale pompelor HEBE, denivelarea lipseşte în
două dintre modulele la care se înregistrează prezenţa produsului, M2 şi M12,
pompele fiind în schimb funcţionale la unele puţuri în care produsul lipseşte
(M1, M3, M8, M9). Considerăm că cel puţin modulele care au produs petrolier
trebuie puse neapărat în depresiune, eventual prin utilizarea unor pompe
centrifuge extrase din puţuri la care nu apare produs flotant.

Tabelul 9.2. Măsurători de nivel in puţurile din bariera hidraulică exterioară (4.02.1999).

Nivel produs Nivel Adancime

Sondă petrolier apă Δh sondă OBS.
m m cm m
M1 Urme 6.38 0 9.60 Pompă în funcţiune
M2 5,94 6.08 14 9.62 Lipsa pompa
M3 - 6.20 0 10.44 Pompă în funcţiune
M4 - 5.63 0 8.80 Lipsă pompă
M5 - 5.95 0 7.80 Lipsă pompă
M6 - 5.40 0 8.33 Lipsă pompă
M7 - 5.72 0 9.68 Lipsă pompă
M8 - 5.11 0 9.52 Pompă în funcţiune
M9 Urme 5.37 0 10.70 Pompă în funcţiune
M10 5.27 5.32 5 10.62 Pompă în funcţiune
M11 Distrus
M12 4.50 4.54 4 8.73 Lipsă pompă

- Absenţa produsului în unele module poate fi explicată prin eliminarea

unor surse de poluare din această zonă (conform subcapitolului 9.4. şi figurii
79), dar şi prin colmatarea puţurilor de recuperare a produsului, fenomen pus în
evidenţă cu ocazia încercărilor de denisipare efectuate, când s-a constatat ca
puţurile se golesc rapid, iar revenirea nivelului la oprirea pompării este foarte
lent.

· La puţurile de recuperare S din interiorul incintei:

- Se remarcă absenţa produsului la un număr mare de puţuri din această
reţea, ceea ce, comparativ cu studiile anterioare, confirmă că unele surse au fost
eliminate.
- Prezenţa flotantului în unele foraje poate fi pusă în legătură cu sursele
remediate relativ recent sau posibil active încă, de exemplu: S1 cu conducta de
alimentare DAV, S4 cu rezervorul T8, S10 şi S14 cu canalizarea de lângă
drumul 5, iar S21 si S22 cu staţia de epurare. Este de asemenea evidentă
prezenţa poluantului în apropierea zonelor ocupate de rezervoare, dintre care
unele prezintă cu certitudine pierderi, fapt confirmat şi prin datele obţinute în
piezometrele de control.

170
1701
 Tabelul 9.3. Măsurători în puţurile de recuperare S, din reţeaua interioară (10.02.1999).

Sonda / Nivel produs Nivel

Piezo petrolier (m) apa Δh OBS.
(m) (cm)
S1 4.72 4.81 9 Sistem de recuperare complet
(produs viscos)
S2 6.56 6.58 2 Sistem de recuperare complet
S3 - 5.02 0 Lipsă motor
S4 4.66 4.88 22 Lipsă motor
S5 - 3.70 0 Sistem de recuperare complet
S6 4.48 4.64 16 Sistem de recuperare
în funcţiune
S7 - 2.83 0 Panou electric distrus
S8 - 3.30 0 Sistem de recuperare complet
S9 - 3.76 0 Sistem de recuperare complet
S 10 4.94 5.64 70 Sistem de recuperare
în funcţiune
S 11 - 6.43 0 Sistem de recuperare
în funcţiune
S 12 - 5.27 0 Lipsă motor
S 13 - 4.89 0 Lipsă motor
S 14 4.55 4.60 5 Sistem de recuperare
în funcţiune
S 15 - 3.73 0 Sistem de recuperare complet
S 16 - 4.10 0 Sistem de recuperare complet
S 17 - 4.94 0 Lipsă panou electric
S 18 - 5.57 0 Lipsă panou electric
S 19 - 5.62 0 Lipsă panou electric
S 20 - 5.25 0 Lipsă panou electric
S 21=M1A - 5.95 0 Sistem de recuperare
în funcţiune
S 22=M3A 5.43 9.04 361 Pompaj cu pompa Mamuth pentru
denisiparea sondei
5.43 6.28 75 Nivel la oprirea pompării
M 2A - 6.06 0 Fără echipament (lipsă produs)

F 4.97 7.10 213

Pz 1 6.68 6.81 13
Pz 2 6.17 6.22 5 PILOT
F 205 6.945 7.00 5.55

171
 · La pilotul de pompare realizat de ATE, gradul înalt de poluare al zonei
este datorat poziţiei situate pe direcţia predominantă de curgere a curentului
subteran (factor de bază la alegerea amplasamentului). Rampa de încărcare CF,
ca şi canalizarea de pe drumul 9 bis, au probabil şi ele o influenţă considerabilă
în apariţia şi propagarea poluantului în acest sector.

Tabelul 9.4. Masurători în piezometrele de control din reţeaua interioară, 10.02.1999.

Nivel produs Nivel
Sonda/ petrolier apa m Δh OBS.
Piezo m cm

F 201 - 5.98 0
F 202 6.06 6.18 12 Produs vâscos
F 203 - - - Distrus
F 204 5.94 6.05 11
F 205 6.945 7.00 5.55
F 206 6.69 6.85 16
F 207 - 6.26 0
F 208 5.20 5.34 14
F 209 - 6.37 0
F 210 - 5.40 0
F 211 6.07 6.21 14
F 212 - 4.53 0
F 213 - 3.26 0

H3 4.03 4.48 45 Produs vâscos

H4 - - - Disparut
H 9=D 9 5.13 6.83 170
H 11A 5.90 8.45 255
H 11B 4.95 6.56 161
H 51 - 4.17 0
H 52 - 4.75 0
H 131 - 4.67 0
H 132 - 3.92 0
H 125 3.76 3.84 8
H 126 4.66 5.85 119
H 127 6.035 6.22 18.5
H 601 4.14 4.19 5
H 602 3.69 4.10 41
H 604 6.65 10.28 363
H 605 4.72 4.76 4
H 606 Dispărut
H 607 Dispărut

172
1721
Figura 9.5. Reprezentarea pe hartă a datelor rezultate din măsurători piezometrice

Figura 9.6. Cartografierea grosimii stratului de hidrocarburi flotante

173
1731
 9.6. Analiza comportării sistemului de depoluare existent

Datele ce ne-au fost furnizate privind pompările şi recuperarea produsului

petrolier în perioada 1993 - 1998 sunt centralizate în tabelele 9.5 şi 9.6.
Studiul acestor date ne conduce la următoarele concluzii:
· La puţurile M1-M12, din bariera hidraulică exterioară, se constată o
necorelare în funcţionarea celor două sisteme, de denivelare a pânzei freatice şi
de recuperare a produsului, ceea ce noi apreciem ca operare defectuoasă.
Cauzele constau în apariţia unor defecţiuni ale pompelor sau sistemului de
recuperare cu bandă (inclusiv devastări), dar şi în lipsa produsului la unele
module. Aceasta lipsă se poate datora eliminării surselor (de dorit), dar şi
colmatării puţurilor, situaţie ce pare mai probabilă, având în vedere că în
apropiere se face recuperare prin puţuri “artizanale”.
Totuşi, se consideră că funcţionarea barierei poate fi îmbunătăţită printr-o mai
bună utilizare a echipamentelor. De exemplu, în M1 pompa a funcţionat în 1998
pe toată perioada anului dar nu s-a recuperat nimic, probabil din lipsa
produsului; în schimb M12, care are produs, nu a fost echipată cu pompa de
denivelare în ultimele opt luni. Situaţia modulului M12 este, de fapt, specială:
după o explozie datorată acumulării de gaze, în februarie 1998, coloana puţului
de denivelare a fost avariată. S-a constatat prezenţa produsului în acest puţ şi s-a
încercat recuperarea lui direct din acesta prin sistem cu banda cuplat cu
denivelare. Dupa aproximativ trei luni s-a renunţat la denivelare din cauza
dificultăţilor şi pericolului de explozie induse de lipsa de rezistenţă a cablului
electric la contactul cu produsul petrolier.
· La puţurile de recuperare S (fără denivelare), aflate în incintă, se
observă că funcţionarea a fost în general legată de prezenţa sau absenţa
produsului, cu excepţia defecţiunilor inerente apărute la echipament, care au fost
de regulă remediate rapid.
Se constată că cele mai productive sunt puţurile S2, S6, S9, S10, S14, fapt ce
trebuie pus în legătură cu prezenţa în apropierea acestora a unor instalaţii ce
constituie surse probabil active la momentul efectuării studiului.
· Eficienţa recuperării prin denivelarea pânzei freatice este probată prin
modulele S21 si S22, concepute ca şi cele din exterior, la care volumele extrase
au fost cele mai însemnate. În plus, prin echiparea S22 cu pompa pneumatică
pentru extragerea produsului, s-au obţinut sporiri masive de debit. Desigur că şi
în această zonă, situată în apropierea staţiei de epurare, sursele sunt încă active.

174
1741
 Tabelul 9.5. Tablou centralizator al datelor privind functionarea modulelor din bariera hidraulica, M1 - M12, in perioada 1993 - 1998

ANUL M1 M2 M3 M4 M5 M6 M7 M8 M9 M 10 M 12
RECUPERARE Nr. luni functionare / an 1 1 - - - 2 1 4 1 1 1
PRODUS Volum p.p. recuperat, mc 2.8 2 - - - 4.8 2 12 2 2 2
1993 Nr. luni functionare / an 7 4 7 - 8 1 - 9 - 2 -
APA POMPATA Ore de functionare / an 2310 378 1946 - 4164 120 - 5734 - 1390 -
Volum apa pompat, mc 46200 7560 38920 - 83280 2400 - 114680 - 27800 -
RECUPERARE Nr. luni functionare / an - - 1 - - - - 7 - - -
PRODUS Volum p.p. recuperat, mc - - 3 - - - - 21 - - -
1994 Nr. luni functionare / an 7 - 1 2 - 5 - 7 5 4 3
APA POMPATA Ore de functionare / an 2592 - 696 816 - 2268 - 2736 1388 1644 1200
Volum apa pompat, mc 51840 - 13920 16320 - 45360 - 54720 27760 32880 24000
RECUPERARE Nr. luni functionare / an - - - - - - - 2 - - 2
PRODUS Volum p.p. recuperat, mc - - - - - - - 6 - - 6
1995 Nr. luni functionare / an 10 - 3 - - 12 1 12 2 - 4
APA POMPATA Ore de functionare / an 3020 - 240 - - 5280 120 6120 360 - 900
Volum apa pompat, mc 60400 - 4800 - - 105600 2400 122400 7200 - 18000
RECUPERARE Nr. luni functionare / an - 3 - - - - - 1 - - -
PRODUS Volum p.p. recuperat, mc - 24 - - - - - 3 - - -
1996 Nr. luni functionare / an 7 - - - - 3 - 12 - - -
APA POMPATA Ore de functionare /an 2040 - - - - 780 - 4800 - - -
Volum apa pompat, mc 40800 - - - - 15600 - 96000 - - -
RECUPERARE Nr. luni functionare / an - 12 - - - - - 1 2 2 3
PRODUS Volum p.p. recuperat, mc - 51 - - - - - 3 6 6 9
1997 Nr. luni functionare / an 10 8 - - - - 8 11 3 10 -
APA POMPATA Ore de functionare /an 6000 5420 - - - - 5100 7920 1560 6400 -
Volum apa pompat, mc 120000 108400 - - - - 102000 158400 31200 128000 -
RECUPERARE Nr. luni functionare / an - 2 - - - - - - 3 1 -
PRODUS Volum p.p. recuperat, mc - 6 - - - - - - 9 3 -
1998 Nr. luni functionare / an 12 12 7 - - - 12 10 12 12 5
APA POMPATA Ore de functionare / an 5810 4700 2500 - - - 6910 5100 5990 6260 2550
Volum apa pompat, mc 116200 94000 50000 - - - 138200 102000 119800 125200 51000

175
 Tabelul 9.6. Tablou centralizator al datelor privind functionarea modulelor S1 - S22, in perioada 1993 – 1998

ANUL 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Volum de Volum de Volum de Volum de Volum de Volum de
Nr. luni de produs Nr. luni de produs Nr. luni de produs Nr. luni de produs Nr. luni de produs Nr. luni de produs
functionare recuperat, functionare recuperat, functionare recuperat, functionare recuperat, functionare recuperat, functionare recuperat,
mc mc mc mc mc mc

S1 1 3 4 12 - - - - - - 2 6
S2 10 27.4 7 51 4 12 12 102 12 66 12 51
S3 - - - - 7 51 - - - - 1 3
S4 4 8.8 - - - - - - - - - -
S5 4 8.9 - - - - - - - - - -
S6 9 39.5 8 45 11 60 12 54 11 60 12 57
S.7 - - - - - - - - - - - -
S8 - - - - - - - - - - - -
S9 8 19.4 8 51 12 96 12 78 12 63 12 54
S 10 7 14.7 7 27 10 33 10 36 11 54 12 54
S 11 - - - - - - - - - - 4 12
S 12 - - - - - - - - - - - -
S 13 - - 1 3 - - - - - - - -
S 14 8 33.8 6 18 12 42 12 48 11 45 12 39
S 15 - - - - - - - - - - - -
S 16 - - - - - - - - 2 18 - -
S 17 - - - - - - - - - - - -
S 18 - - - - - - - - - - - -
S 19 - - - - - - - - - - - -
S 20 -- - - - - - - - - - -
S 21 9 50.6 1 3 12 111 12 120 12 129 10 84
S 22 9 64.5 1 3 12 117 12 272 12 477 12 600

176
O prelucrare informatică sugestivă a datelor privind recuperarea produsului
petrolier poate fi găsită în figurile 9.7, a, b şi c.

Cu toate imperfecţiunile în funcţionarea sistemului de recuperare existent,

calculul arată ca volumele de produs petrolier obţinute în acest mod nu sunt
3
deloc neglijabile: în ultimii doi ani s-au recuperat circa 1000 m /an, iar în toată
perioada 1993 -1996 s-au extras 3773.6 mc, adică circa 3100 tone (tabelul 9.7).

3
Tabelul 9.7. Volume cumulate de produs recuperat in perioada 1993 - 1998, [m ].
1993 1994 1995 1996 1997 1998
M1 - M12 32 27 6 27 75 24
S1 - S22 270.6 213 517 710 912 960
TOTAL 302.6 240 523 737 987 984

Aceste date pledează pentru ameliorarea sistemului, care poate să devină efectiv
eficient din punct de vedere economic.

În acest context, după studiul documentaţiei puse la dispoziţie de societatea

colaboratoare, ţinând cont de datele prezentate mai sus şi pe baza experienţei pe
care ATE o deţine în domeniul depoluării, s-a propus iniţierea unui program de
lucrări demonstrative, o primă fază constând în realizarea pilotului experimental
de acumulare şi recuperare a hidrocarburilor prin pomparea apei freatice, care
alcătuieşte obiectul prezentului capitol.

177
1771
 3
Figura 9.7, a. Volumul de hidrocarburi recuperate în modulele barierei hidraulice (m /an)

3
Figura 9.7, b. Volum de apă pompată pentru recuperarea unui m de hidrocarburi în modulele M1 – M12

178
1781
Figura 9.7, c. Bilanţul recuperării hidrocarburilor în reţeaua de puţuri S, din interiorul incintei

179
 9.7. Pilot demonstrativ pentru depolare

Societăţile colaboratoare au stabilit de comun acord ca pilotul experimental de

depoluare propus să fie amplasat în partea sudică a platformei, în apropierea
limitei acesteia, într-o zonă situată pe direcţia curentului subteran de curgere.
Pilotul urma să fie constituit dintr-un puţ de pompare pentru denivelarea pânzei
freatice şi un sistem de piezometre pentru urmărirea propagării denivelării şi a
variaţiei acesteia în timp.
Pentru diminuarea costurilor s-a convenit utilizarea piezometrelor existente
F204 şi F205, urmând a se executa lucrări de foraj numai pentru puţul de
pompare şi alte două piezometre. In plus amplasarea în acest sector prezenta
avantajele de a avea în apropiere o conductă în care să poată fi injectată apa
refulată, o linie electrică şi o linie de aer comprimat.

Scopul acestui pilot nu este neapărat acela de recuperare a produsului, ci de

urmărire a comportării pânzei freatice, a propagării în timp a pâlniei
depresionare şi a modului de acumulare a hidrocarburilor în aceasta în
timpul pompării. Datele astfel acumulate servesc în continuare pentru
determinarea parametrilor caracteristici ai acviferului, necesari la alcătuirea
modelului matematic pentru proiectarea unei bariere hidraulice eficiente la
scara întregii platforme şi la alegerea echipamentului celui mai adecvat.

9.7.1. Realizarea pilotului

Pe amplasamentul anterior stabilit, au fost executate trei foraje, realizate în

sistem uscat, respectiv două puţuri piezometrice cu adâncimea de 10 m şi un puţ
pentru denivelare/recuperare, cu adâncimea de 15 m.
Forajele piezometrice (Pz1 şi Pz2) au fost săpate cu sape cu diametrul de 220
mm şi definitivate prin tubare cu burlane PVC Ø90 mm, prevăzute cu fante cu
deschiderea de 1.5 mm.
Forajul pentru denivelare (F) a fost săpat cu sapă de Ø410 mm şi tubat cu filtru
din PEHD Ø310 mm, cu fante de 2 mm.
Numărul de fante a fost calculat pentru obţinerea unui grad de deschidere al
filtrului de aproximativ 10% din suprafaţa sa laterală.
Toate forajele au fost prevăzute cu împachetare a coloanei filtrante cu pietriş
mărgăritar, sort 3…7 mm , pe toată înălţimea deschisă.
Forajele piezometrice au fost protejate la suprafaţa terenului cu burlane metalice
cimentate şi cu capac care se poate încuia.

180
1801
La puţul de pompare, pentru evitarea îngheţării apei pe conducta de refulare, a
fost preferată soluţia construirii unui cămin de securitate betonat, cu
dimensiunile 2,5x2x2 m, îngropat sub cota terenului.
Litologia întâlnită este aceeaşi în toate forajele, terenul fiind format din
pietrişuri, bolovănişuri şi nisipuri grosiere cu liant argilos, fără lentile de argilă
compactă.
Denisiparea puţului principal a fost executată prin aer-lift. După oprirea
pompării nivelul hidrostatic s-a stabilizat la adâncimea de 6,3 m, măsurată de la
cota terenului.
În forajele piezometrice Pz1 si Pz2 nivelul acviferului freatic a fost întâlnit la
adâncimile de 6.55 m şi respectiv 6,20 m faţă de cota terenului, care în zona
respectivă nu este perfect plan.
Ridicarea topografică realizată în acest sector ne-a furnizat cotele fiecărui foraj
(la capul de coloană), raportate la nivelul mării:
F 133.060 m (puţul de pompare);
Pz1 134.762 m;
Pz2 134.260 m;
F204 134.002 m;
F205 135.110 m.

9.7.2. Echipamentul utilizat

Spre deosebire de sistemul de depoluare anterior aplicat pe platformă, care

presupune denivelarea pânzei freatice şi recuperarea produsului în puţuri
separate, cu diametre de 250, respectiv 620 mm, tehnologia propusă de ATE
implică forarea unui singur puţ cu diametrul minim de 250 mm, care este echipat
cu două pompe: una centrifugă submersibilă pentru denivelare prin extragerea
apei şi una pneumatică, pentru colectarea produsului (figura 9.8).
Evident, avantajul acestei tehnologii este dublu:
- pe de o parte, se reduc cheltuielile legate de construcţia modulelor;
- pe de altă parte, se profită de faptul că acumularea produsului flotant este
maximă în puţul în care se face denivelarea, deci eficienţa recuperării va fi
maximă.
Ambele pompe utilizate sunt dotate cu senzori de nivel, fiind astfel protejate în
situaţia că puţul se goleşte sau produsul flotant lipseşte.

181
1811
Echipamentul utilizat la puţul de pompare F, din cadrul pilotului a constat din:
· Pompă centrifugă electrică submersibilă Caprari;
· Pompa pneumatică SILEX GNE 200, pentru recuperare produs;
· Apometru FLOSTAR 40 (Schlumberger);
· Tablou electric;
· Conductă refulare apă PHD 2 in;
· Vană de refulare;
· Electrovalvă şi regulator presiune aer;
· Racorduri flexibile (furtune) pentru pompa pneumatică;
· Sistem de troliu pentru manevrare.

Figura 9.8. Prezentare schematică a modului de echipare a pilotului demonstrativ

182
1821
 9.7.3. Realizarea testelor de pompare şi urmărirea funcţionării pilotului

Instalarea echipamentului a fost făcută în ziua de 22.01.1999 de către specialiştii

trimişi de societatea franceză ATE.
Au fost executate patru teste de pompare de scurtă durată şi un test de lungă
durată, cu urmărirea revenirii nivelului în puţuri. Pentru urmărirea variaţiei de
nivel s-au montat sonde înregistratoare în piezometrele Pz1 şi F205 şi s-au făcut
măsurători în F şi Pz2. Datele înregistrate au fost prelucrate şi interpretate prin
programele de calculator ale ATE, rezultatele fiind prezentate în capitolul 9.8.
După finalizarea acestor teste pompele au rămas în funcţiune.
Comportarea sistemului a fost urmărită prin executarea, în forajul F şi în cele
trei piezometre, a unor măsurători zilnice ale nivelului de lichid şi grosimii
produsului acumulat, conform fişelor prezentate în anexă. In piezometrul F204
nu s-a putut observa influenţa pompării, fie din cauza distanţei, fie a unei
posibile colmatări a acestuia, dat fiind că aici stratul de produs are grosime mult
mai mare faţă de alte piezometre situate în apropiere.
Ca o primă concluzie, trebuie să notăm că reacţia acviferului a fost deosebit de
favorabilă: prin realizarea denivelării s-a constatat o creştere progresivă a
grosimii stratului de produs în puţul de pompare de la 3 cm (înainte de punerea
în funcţiune a pompei centrifuge), până la valori de peste 2 m, maximul atins
fiind de 2.30 m, în ziua de 18.02.1999.
In aceste condiţii, pompa de recuperare a produsului, concepută pentru
colectarea acestuia până la grosimi minime de strat de 0,5 cm (şi prevăzută cu
un sistem de aspiraţie oleofil, pentru a extrage numai hidrocarburi), nu a dat
randamentul aşteptat, având şi o funcţionare cu debit variabil.
Cum acest tip de filtru este conceput pentru debite foarte reduse, considerăm că
acest lucru nu a constituit un impediment, demonstrând de fapt necesitatea
realizării unui studiu pilot pentru alegerea soluţiei tehnice optime.
De altfel, după modificarea aspiraţiei pompei prin eliminarea filtrului oleofil
funcţionarea s-a îmbunătăţit, iar debitul de produs a crescut de la 3 l/h la 36 l/h.
Creşterea volumului recuperat poate constitui o explicaţie a faptului că,
începând de la aceasta dată (18.02.1999), grosimea poluantului începe să scadă.

Analizele efectuate pentru faza flotantă au pus în evidenţă o densitate de 816

3
kg/m şi o viscozitate cinematică de 1.67 cSt.
Distilarea ASTM indică un produs cu interval de fierbere între 50 şi 340 °C, cu
un randament de recuperare cuprins între 80-95 %.
Se pare că pe măsura recuperării produsului hidrocarbonat, iniţialul de distilare
se păstrează, în schimb finalul creşte de la 280 spre 340-350 °C.

183
1831
Analiza probelor recoltate din apa pompată din forajul F pune în evidenţă
prezenţa unor urme de hidrocarburi dizolvate ca: benzen, toluen, etil-benzen,
xileni etc., conţinutul total fiind sub 15 ppm. Organoleptic, se simte mirosul de
produs petrolier, dar acesta apare de la concentraţia de 0.5 ppm.

9.8. Modelarea matematică şi interpretarea rezultatelor pilotului

Prelucrarea datelor înregistrate cu ocazia executării testelor pânzei de apă

freatică prin pilotul de pompare a fost realizată la sediul ATE Franţa.
Scopul acestor teste a fost acela al obţinerii informaţiilor necesare modelării
matematice a curgerii în acvifer şi proiectării unei bariere hidraulice eficiente.
Aceste informaţii sunt situate la două nivele diferite:
- La primul nivel, interpretarea testelor permite determinarea caracteristicilor
fizice ale acviferului, precum şi ale cuplului acvifer - puţ de pompare.
- La cel de-al doilea nivel, aceşti parametri fiind cunoscuţi, este posibilă
cercetarea zonei de influenţă a unui puţ de denivelare şi a timpului de parcurs al
moleculelor de apă la interiorul conului depresionar, cu stabilirea unor curbe
izocrone.
Când zona de influenţă a pompării este cunoscută, iar diferitele izocrone
circumscrise acestei zone sunt determinate, devine posibilă dimensionarea unei
bariere hidraulice eficiente, ceea ce constituie scopul final al pilotului.

9.8.1. Bazele proiectării unui sistem de pompare

In cazul unui sistem de pompare pentru denivelare, cuplat cu recuperarea

produsului petrolier flotant, este important să se determine un debit optim de
exploatare şi un timp pentru realizarea depoluării, asociat debitului respectiv.
Din punct de vedere tehnic, acest timp este corelat cu durata transferului unei
molecule poluante, dintr-un punct dat, până la puţul de pompare. Locul
geometric al acestor puncte pentru un anumit moment de timp constituie o curbă
izocronă.
Teoretic, durata depoluării unei zone contaminate corespunde timpului pentru
care izocrona trasată pe baza simulării acoperă în întregime suprafaţa
contaminată.

184
1841
Din acest punct de vedere, a proiecta un sistem de depoluare, înseamnă în
primul rând stabilirea unui debit de exploatare şi modelarea unei sau mai multor
curbe izocrone.
Atingerea acestui scop presupune cunoaşterea mai multor mărimi fizice: unele
dintre acestea sunt caracteristici ale acviferului sau ale cuplului acvifer- puţ de
depoluare; altele sunt legate de tipul produsului contaminant sau de raporturile
sale cu apa din acvifer.
Din prima categorie, trebuie să se reţină transmisivitatea, coeficientul de
înmagazinare, debitul critic şi gradientul hidraulic al pânzei freatice. Din cea de-
a doua, trebuie să se cunoască, în ipoteza unui produs în fază liberă, care
pluteşte pe apa freatică, în special densitatea şi viscozitatea - cinematică sau
dinamică - a acestuia.
Valorile parametrilor ce caracterizează acviferul sunt obţinuţi pornind de la
pompările experimentale.
Valorile parametrilor legaţi de produsul poluant nu sunt obţinute prin teste in-
situ ale acviferului, fiind în general cunoscute, sau se pot determina prin analize
chimice de laborator.

9.8.2. Parametri fizici ai acviferului

In scopul determinării mărimilor fizice legate de acvifer, pe platforma

întreprinderii colaboratoare au fost realizate pompări experimentale în cadrul
pilotului demonstrativ ATE, în forajul “F” numit şi “puţ de
pompare/recuperare”. Acestea au constat în pompări pe palier de debit, cu durata
de o oră, şi au fost urmate de o testare a pânzei de apă freatică prin pompare de
lungă durată.
Complementar cu aceste teste s-au făcut măsurători ale nivelului apei freatice în
piezometrele F204, F205, Pz1 si Pz2, înainte de începerea pompărilor şi în
timpul efectuării acestora.

· Determinarea debitului critic

Prin efectuarea pompărilor pe palier de debit se ajunge la debitul critic al puţului
de depoluare, deci la un debit de exploatare, prin intermediul unei ecuaţii
caracteristice.
Informaţiile obţinute din pompările efectuate în data de 26.01.1999 sunt
rezumate în tabelul 9.8.

185
1851
 Tabelul 9.8. Rezultatele pompărilor experimentale pe paliere de debit
Palier Debit Denivelare Denivelare specifică Debit specific
3
m/m /h
3 3
m /h m m /h/m
1 5.22 0.077 0.0147 68.01
2 9.84 0.155 0.0158 63.48
3 12.3 0.221 0.0180 55.59
4 15.97 0.347 0.0211 17.35
Obs. Durata palierelor : 1 ora;
Valorile pentru denivelare sunt corectate in functie de grosimea stratului de produs flotant.

Ecuaţia caracteristică pentru aceste teste, care serveşte la identificarea cuplului

acvifer – puţ de depoluare, se poate scrie ca:
2
A= 0.0109 Q + 0.0006 Q ,
unde: A – este denivelarea, în m;
3
Q - debitul,în m /h.
Aceasta ecuaţie caracteristică permite determinarea denivelării dintr-un puţ în
funcţie de debitul cu care apa este extrasă. Ea se compune dintr-o parte liniară:
2
0.0109 Q şi una pătratică: 0.0006 Q
Partea liniară este o aproximare a denivelării din acvifer, în timp ce partea
pătratică este o aproximare a zonei de acumulare a produsului în conul
depresionar. Cu cât zona de acumulare este mai mare, cu atât şi piederile
pătratice de sarcina hidraulică sunt mai importante.
În figura 9.9 sunt prezentate denivelările obţinute în funcţie de debit.

Figura 9.9. Pompări pe palier de debit - Evoluţia denivelării şi a inălţimii de acumulare a produsului

186
1861
Se poate defini un debit critic, debit ce nu trebuie depăşit, în funcţie de o valoare
a pierderilor pătratice de sarcină hidraulică (de presiune) şi de o denivelare
maximă obţinută în foraj.
În cazul discutat, pentru acvifer de tip aluvionar, se poate defini debitul critic ca
fiind cel corespunzător unei pierderi pătratice de presiune de 50 %. Atâta vreme
cât acest debit nu este depăşit, există puţine riscuri de degradare a puţului în
timpul pompării continue.
Pornind de la datele obţinute prin pompări, debitul critic astfel definit are
3
valoarea Qc= 16 m /h.
Dacă se defineşte debitul critic pornind de la o valoare mai mică a pierderilor
hidraulice, de exemplu de 30%, atunci el va fi considerabil mai mic, fiind atins
3
la o valoare Q’c= 8 m /h.
La aceste valori de debit, zona de acumulare asociată este de 0.15 m şi respectiv
0.04 m, iar denivelarea în acvifer 0.17 m şi respectiv 0.09 m. Suma acestor două
valori este egală cu denivelarea observată în foraj.
Trebuie menţionat că, chiar în cazul unor puternice pierderi pătratice de
presiune, denivelarea redusă indică o foarte bună permeabilitate a acviferului.
Alegerea unui debit critic depinde în mare parte de condiţiile de exploatare a
forajului, de acviferul pe care el îl solicită şi de calitatea echipamentului utilizat.
Un acvifer care conţine puţine fracţii granulometrice fine, un echipament adaptat
acestui acvifer (împachetare cu pietriş corespunzătoare, pompa bine aleasă şi
fante adaptate vitezelor de curgere), sunt criterii care permit alegerea unor debite
critice admiţând pierderi hidraulice pătratice importante.
Trebuie de altfel să menţionăm că un debit critic este reprezentativ pentru cuplul
acvifer-foraj la un moment dat, pentru anumite condiţii hidrodinamice date. Este
vorba deci de un debit instantaneu în viaţa puţului. Orice schimbare a pompei
sau variaţii mari ale unor parametri din acvifer, mai exact orice variaţii ale
caracteristicilor care au concurat la cunoaşterea debitului critic, presupun
modificarea valorii acestui debit.
Debitul de exploatare va depinde deci de debitul critic care se acceptă a fi
adoptat în condiţiile specifice acviferului considerat şi, în orice caz, el va trebui
să fie mai mic, sau cel mult egal cu debitul critic.

· Determinarea caracteristicilor fizice ale acviferului

Caracteristicile fizice esenţiale ale acviferului sunt transmisivitatea şi
coeficientul de înmagazinare. Datele necesare pentru calculul acestor valori au
fost obţinute prin testele de pompare de lungă durată efectuate în pânza de apă
freatică.

187
1871
Pomparea efectuată în puţul de recuperare a avut o durata de 49 de ore, iar
denivelarea a fost urmărită în piezometrele Pz1, Pz2 şi F205.
Datele privind evoluţia denivelării în timp sunt prezentate într-un sistem de
coordonate logaritmice în figura 9.10.

Figura 9.10. Denivelarea înregistrată în piezometrele Pz 1 şi Pz 2 la pomparea de lungă durată.

Determinarea transmisivităţii şi a coeficientului de înmagazinare a fost efectuată

după metoda lui Hantush.
Rezultatele acestei interpretări au fost controlate cu ajutorul unui model analitic
în scopul verificării coerenţei între transmisivitatea calculată şi denivelările
observate în piezometre.
Valoarea transmisivităţii determinate pornind de la datele obţinute în Pz1 este
-2 2
T = 1.17•10 m /s
iar cea a coeficientului de înmagazinare este de ordinul S = 0.27.
Pornind de la datele provenite din Pz2 s-au obţinut valorile:
-2 2
T = 1•10 m /s şi S = 0.22.
Aceste valori sunt similare, indicând la nivel local omogeneitatea rocii
colectoare.

188
1881
 · Gradientul pânzei freatice
La nivelul zonal al dispozitivului de pompare, se poate încerca realizarea unei
piezometrii utilizându-se măsurătorile efectuate în puţul de pompare F şi în
forajele Pz1, Pz2, F204 si F205.
Valorile obţinute pe baza acestei piezometrii permit să se atribuie pânzei freatice
-3
un gradient hidraulic i = 1.76•10 m/m
Valoarea este în concordanţă cu cele întâlnite în mod obişnuit în acviferele
freatice.

9.8.3. Mărimi fizice legate de produsul contaminant

Produsul contaminant este alcătuit din hidrocarburi mai puţin dense decât apa şi
se prezintă sub forma unei faze flotante pe suprafaţa pânzei subterane. Prin
analizele efectuate în laboratoarele întreprinderii beneficiare s-a stabilit că
3
densitatea sa se situează în jurul valorii r = 816 kg/m , iar viscozitatea
dinamică la 20°C este m = 1.62 cP.
Se observă că această valoare este superioară viscozităţii dinamice a apei (m = 1
cP la 20°C). Observaţia este importantă pentru evoluţia deplasării poluantului
flotant.
Trebuie menţionat că valorile pentru densitatea şi viscozitatea produsului
petrolier extras pot varia în timp, deoarece prin pomparea continuă, în puţul de
depoluare ajunge produs flotant de la distanţe din ce în ce mai mari, iar calitatea
acestuia poate fi diferită, în funcţie de sursa din care provine.

9.8.4. Determinarea zonei de influenţă şi a izocronelor

Ţinându-se seama de denivelările reduse care se înregistrează la pomparea din

acest acvifer, se va încerca determinarea unei serii de curbe izocrone în funcţie
3
de debitul de exploatare stabilit : Q = 16 m /h
În continuare se va presupune că puţul în care se face pomparea este puţul de
depoluare din cadrul pilotului. Rezultatele care vor fi prezentate mai jos sunt
însă utilizabile şi pentru alte puţuri care ar putea fi realizate în viitor.
Pentru un puţ de depoluare din care se pompează apă în mod continuu, cu
3 -3
debitul menţionat de 16 m /h, la gradientul hidraulic i = 1.76•10 m/m, zona de
influenţă şi izocronele pentru timpi de 3 luni, 6 luni, 1 an şi 2 ani sunt prezentate
în figura 9.11.
Pe baza acestei reprezentări rezultă că extinderea zonei de influenţă a puţului de
depoluare este limitată:

189
1891
 · spre aval, limita acestei zone nu depăşeşte d = 50 m;
· de o parte şi de alta a forajului, perpendicular pe direcţia de curgere,
lăţimea frontului de captare este de ordinul l = 100 m;
· spre amonte, lungimea frontului atinge valoarea maximă L = 330 m.
Pentru diferitele izocrone, în tabelul 9.9 sunt prezentate valorile determinate prin
modelul matematic pentru distanţa maximă spre amonte şi lăţimea frontului de
captare, perpendiculară pe direcţia de curgere care trece prin foraj.

Tabelul 9.9. Valorile caracteristice pentru diferite curbe izocrone.

Curba Distanţa spre amonte Lăţimea frontului

izocronă [m] [m]
3 luni 60 110
6 luni 90 130
1 an 145 160
2 ani 240 210

Dacă, în mod aproximativ, aceste izocrone sunt asociate cu nişte elipse,

valorile suprafaţei luate în consideraţie pentru fiecare izocronă sunt prezentate în
tabelul 9.10.

Tabelul 9.10. Suprafaţa zonei de drenaj la diferite momente de timp.

2
Curba izocronă [luni] Suprafaţa aproximativă [m ]
3 10400
6 18400
12 36400
24 79200

În calculele efectuate s-a considerat că mediul poros este omogen, are o

permeabilitate uniformă, gradientul de presiune este constant, iar condiţiile
existente la limitele acviferului nu influenţează pomparea.
În cazul prezenţei unui produs flotant pe suprafaţa apei freatice, deşi debitul de
exploatare al puţului nu este modificat, pentru o suprafaţă identică izocrona se
modifică, deoarece timpul de transfer creşte direct proporţional cu viscozitatea.
Pentru hidrocarburile în fază liberă, cu viscozitatea m = 1.62 cP, prezente în
-3
sectorul analizat de pe platforma poluată, la acelaşi gradient i = 1.76•10 m/m,
izocronele se multiplică cu un factor egal cu 1.62, pentru a se obţine aceeaşi
suprafaţă. Valorile corespondente sunt prezentate în tabelul 9.11.

190
1901
 Tabelul 9.11. Izocrone corespondente pentru produs petrolier.
Durata
Curba izocronă (pentru podus cu m = 1.62 cP)
[luni]
1 5
2 10
3 20
4 40

Figura 9.11. Determinarea zonei de influenţă a puţului de depoluare şi a curbelor izocrone

191
1911
 9.9. Soluţii propuse pe baza rezultatelor pilotului demonstrativ

După cum s-a precizat în partea generală a acestui studiu (capitolul 9.1), scopul
lucrărilor efectuate în cadrul proiectului a fost de a elabora şi verifica o
tehnologie optimă de depoluare, care să asigure:
· stoparea poluării rezultate din activitatea de producţie la limita
platformei întreprinderii şi evitarea migrării ei către exteriorul
suprafeţei deţinute în proprietate
şi
· recuperarea / valorificarea poluantului flotant pe suprafaţa apei freatice.

Pentru a putea stabili o tehnologie optimă, a fost proiectat şi realizat un pilot

demonstrativ de depoluare în incinta întreprinderii, care a fost amplasat în partea
de S-E a platformei, pe direcţia principală de curgere a apei freatice. In pilot s-au
efectuat o serie de teste de pompare, în scopul determinării parametrilor specifici
ai acviferului şi stabilirii elementelor de bază pentru proiectarea unui sistem de
depoluare performant, care să răspundă celor două obiective enunţate mai sus.
Analiza şi interpretarea rezultatelor pompărilor experimentale efectuate, ca şi
urmărirea exploatării pilotului pe o perioadă de 20 de zile au permis:
- să se determine cu precizie caracteristicile hidrodinamice ale acviferului,
necesare în modelarea ulterioară a unor soluţii pentru stoparea poluării şi
recuperarea poluantului;
- să se constate că acumularea hidrocarburilor în conul de depresiune al
puţului de denivelare se face rapid, fiind superioară aşteptărilor;
- să se determine raza de acţiune a puţului de pompare, debitul critic al
acestuia, zonele de influenţă şi curbele izocrone;
- să se estimeze eficacitatea unei bariere hidraulice care ar utiliza acelaşi
tip de lucrări, construite pe baza unor specificaţii tehnice asemănătoare.

În baza acestui studiu, se pot propune trei soluţii tehnice (figura 9.12), care ar
putea fi puse în aplicare cu rezultate practice favorabile scopului propus,
alegerea uneia dintre acestea putând fi la latitudinea beneficiarului, în funcţie de
costurile de execuţie şi de întreţinere:
· O barieră hidraulică perpendiculară pe direcţia de curgere a apei
freatice, care trebuie situată în afara incintei întreprinderii (prima opţiune)
Extrapolând rezultatele pompărilor experimentale efectuate în pilot pentru
întreaga barieră, în ipoteza omogenităţii mediului poluat, rezultă că ar trebui să

192
1921
se implanteze un puţ de pompare-recuperare la fiecare 100 m, pe o distanţă
totală de aproximativ 1500 m, deci ar fi necesare circa 15 puţuri, la care se
adaugă un număr de piezometre de urmărire.
O modelare prin programe specifice de calculator a acestei bariere va permite să
se ţină seama de interacţiunile dintre puţuri şi să se optimizeze numărul acestora,
astfel încât lucrările să fie realizate cu costuri minime.
Principalul inconvenient pentru aplicarea acestei soluţii ar fi legat de
proprietatea terenului pe care ar urma să se execute lucrările, acesta fiind deţinut
de persoane fizice.

· O barieră hidraulică de-a lungul limitei sudice a întreprinderii, în

interiorul suprafeţei pe care aceasta o deţine în proprietate (opţiunea a doua):
Poziţia barierei nu va fi perpendiculară pe direcţia curentului subteran, iar
distanţa dintre două puţuri de pompare vecine va fi determinată în funcţie de
unghiul format între direcţia de curgere şi barieră. Din acest motiv, distanţele ar
putea să varieze mult, între 100 şi 400 m, iar numărul de foraje necesar ar putea
fi cuprins între 11 şi 18.
Şi în acest caz, o modelare matematică precisă va permite să se ţină cont de
modificările zonale importante ale direcţiei curgerii subterane şi să se
dimensioneze exact o asemenea barieră, pentru lucrări minime.

· O barieră etanşă (opţiunea a treia):

Această soluţie ar presupune să se execute, tot la limita de sud a platformei, un
perete impermeabil, având partea inferioară încastrată în culcuşul impermeabil
al acviferului, situat la adâncimea de circa 20 m. Bariera va funcţiona ca un
ecran, împiedicând migrarea hidrocarburilor, dar şi a apei subterane, către
exteriorul incintei. Va fi deci necesară realizarea unor „porţi” pentru ieşirea apei,
situate pe direcţia principală de curgere şi prevăzute în aval cu puţuri pentru
punerea în depresiune şi captarea produselor flotante.
Principalul atu al acestei opţiuni constă în faptul că cheltuielile de exploatare şi
întreţinere pot fi mai mici decât ale unei bariere hidraulice, costurile pentru
execuţie fiind în schimb mult mai ridicate şi, în unele cazuri, chiar prohibitive.

Analiza CTE a beneficiarului a decis aplicarea variantei a doua, bariera

hidraulică, agreată şi de executant, şi s-a trecut la faza de proiectare a acesteia.

193
1931
Figura 9.12. Prezentare schematică a soluţiilor propuse pentru stoparea poluării la limita platformei şi recuperarea hidrocarburilor flotante

194
174
 Capitolul 10

PROIECTAREA UNEI BARIERE HIDRAULICE

PENTRU STOPAREA DEPLASĂRII POLUANŢILOR

10.1. Principiul de dimensionare - modelarea matematică a curgerii

Dimensionarea unei bariere hidraulice presupune în fapt să se determine

numărul de puţuri ce trebuie realizate, amplasamentul lor optim în teren şi
debitele de pompare aferente.
In plus, trebuie să se poată aprecia, cu o aproximaţie rezonabilă, perioada
necesară pentru realizarea decontaminării, ţinând cont de natura produsului liber
şi de extinderea acestuia, determinată în cazul nostru pornind de la măsurătorile
piezometrice realizate în 1999, ultimele avute la dispoziţie (figura 9.6).
Pentru atingerea acestor obiective trebuie realizat un program de modelare
matematică, care să permită simularea curgerii apei freatice şi a produsului
petrolier flotant.
Simularea acestei curgeri presupune rezolvarea ecuaţiei de difuzivitate scrisă în
raport cu potenţialul hidraulic al acviferului :
r ¶h
div(-Kgradh) = S +Q
¶t
în care : h –este potenţialul hidraulic;
K – permeabilitatea stratului la saturaţie;
S – coeficientul de înmagazinare;
Q – debit de apă (care pătrunde în model sau îl părăseşte).

Rezolvarea acestei ecuaţii permite determinarea distribuţiei în spaţiu a

potenţialului hidraulic, deci permite reconstituirea sistemului în care are loc
curgerea.
Curgerea prin acvifer poate fi pusă în evidenţă în două maniere diferite, dar
complementare : în prima fază prin determinarea liniilor echipotenţiale şi apoi
sub forma liniilor de curent, perpendiculare pe acestea.
Acest mod de reprezentare a curgerii prin intermediul liniilor de curent permite
să se stabilească traiectoria apei subterane, zona de alimentare, precum şi cea în

195
1951
care apa va ajunge la un anumit moment de timp. Astfel, utilizând liniile de
curent, este posibil să se prevadă traseul parcurs în timp de moleculele de apă
care pornesc de pe teritoriul întreprinderii studiate.
Într-o primă fază, modelul matematic va fi adaptat pentru simularea curgerii
naturale. In consecinţă se va putea vizualiza traiectoria pe care o urmează apa
poluată provenită de pe teritoriul platformei, în lipsa oricărei pompări.
Pe baza acestei simulări va fi posibil să se stabilească poziţia în care trebuie
amplasată bariera. După stabilirea poziţiei, trebuie să se efectueze o serie de
simulări matematice ale curgerii în acvifer, în condiţiile în care bariera este pusă
în depresiune, cu scopul determinării corecte a numărului optim de puţuri şi
debitului care trebuie pompat din fiecare puţ.
Pentru a putea însă utiliza un model de curgere şi pentru rezolvarea ecuaţiei de
difuzivitate trebuie să se definească în prealabil un domeniu al studiului, să se
dispună de caracteristicile fizice ale acestuia şi să se cunoască condiţiile la limită
care trebuie impuse modelului matematic.
Cunoaşterea acestor informaţii constituie baza modelării matematice şi este
indispensabilă elaborării acestei faze a dimensionării corecte a unei bariere
hidraulice.

10.2. Elaborarea modelului matematic

Geometria domeniului studiat este prezentată în figura 10.1: este vorba despre o
suprafaţă care ţine seama nu numai de teritoriul care aparţine întreprinderii
analizate, ci şi de zonele cu care acesta se învecinează în lateral şi în avalul
hidraulic.
Se observă că zona studiată înglobează un domeniu suficient de vast pentru a se
putea considera că, în dreptul teritoriului întreprinderii, nu se manifestă nici un
efect de capăt care să afecteze simularea matematică.
În domeniul astfel delimitat, caracteristicile fizice recunoscute în teren sunt luate
în consideraţie pe baza informaţiilor de care se dispune din studiile anterioare.
Se poate considera că intervalul de variaţie al permeabilităţii poate fi corect
reconstituit, fără riscul introducerii unor erori prea importante, deoarece
punctele de măsurare a acestui parametru acoperă bine întreaga zonă.
La limitele domeniului studiat, natura fluxurilor este relativ bine cunoscută.
Astfel, pe baza piezometriei generale a sectorului elaborată în 1980, care nu este
contrazisă de piezometriile efectuate local de noi, se poate considera că limitele
de Nord şi de Sud sunt la flux nul. Nici un debit de apă nu tranzitează aceste
limite. Spre Vest şi spre Est, adică spre amonte şi respectiv spre aval din punct
de vedere hidraulic, limitele se găsesc la un potenţial ce trebuie impus.

196
1961
 Figura 10.1. Plan de situaţie: delimitarea domeniului de studiu al parametrilor de curgere.

În continuare, este necesară distribuirea caracteristicilor fizice ale acviferului în

interiorul domeniului studiat. Aceste caracteristici sunt : permeabilitatea [K] sau
transmisivitatea [T], porozitatea [m] şi coeficientul de înmagazinare [S].
Valoarea coeficientului de înmagazinare, găsită în studiile anterioare elaborate
de ISPIF, este de ordinul de mărime
S = 0.055.
Nu se dispune de alte valori la scara zonei luate în discuţie.
În aceeaşi manieră, porozitatea mediului poros poate fi estimată la valoarea
m=0,3.
Ca şi în cazul precedent, nu se dispune de alte valori.
Determinarea permeabilităţii sau transmisivităţii s-a realizat pe baza datelor
furnizate de forajele existente în zonă. Astfel, utilizând diferite tehnici de
interpretare (Dupuis, Theis, Newman), este posibilă recunoaşterea

197
1971
transmisivităţii în 18 foraje, repartizate în toate sectoarele domeniului studiat.
Rezultatele sunt prezentate în tabelul 10.1.
Tabelul 10.1. Date referitoare la transmisivitatea acviferului.

Numele Transmisivitatea
-3 2
forajului [10 m /s]
H9 5.1
F204 10
H4 2.3
H14 15.3
H12 5.9
H8 6.1
H7 1.5
H6 5.7
H3 1.6
H1 4.2
H2 6.6
R1 17.8
R2 16.5
R13 7.4
R13a 3.7
M10 10.8
M6 4.3

În acelaşi mod, pe baza datelor cunoscute dintr-un număr de 8 foraje care

acoperă bine zona şi care ating substratul marno-argilos al acviferului (tabelul
10.2), este posibil să se determine prin interpolare valoarea grosimii acviferului
în orice punct din domeniul studiat.

Tabelul 10.2. Date referitoare la grosimea acviferului.

Numele Grosimea acviferului

forajului [m]
H9 8.5
H2 15.43
R1 12.1
R2 14
R13 21.43
R13a 6.8
M3 18
M1 21.17

Asociind valorile anterior prezentate pentru transmisivitatea şi grosimea

acviferului, este posibilă alocarea unei valori a permeabilităţii în orice punct din
interiorul domeniului luat în studiu.

198
1981
După cum s-a arătat mai sus, condiţiile la limitele domeniului pentru cazul
curgerii naturale sunt uşor de stabilit : limitele Nord şi Sud sunt la flux nul, iar
limitele Est (aval hidraulic) şi Vest (amonte) sunt la potenţial impus.
Potenţialul ce trebuie impus fiecărei dintre aceste limite a fost stabilit pornindu-
se de la piezometria generală din 1980. Măsurătorile realizate local de către
ATE în 1999 nu au arătat divergenţe faţă de cele efectuate în 1980.
Pe baza acestor date s-a elaborat modelul matematic şi s-a trecut la faza de
dimensionare a barierei hidraulice.

10.3. Simularea curgerii naturale

Cazul curgerii naturale prin acvifer, adică fără instalarea în teren a unui sistem
de remediere, este prezentat în figura 10.2, care este centrată pe platforma
studiată şi avalul său hidraulic imediat.
In această figură curgerea este reprezentată în cele două maniere
complemenatare, prin intermediul liniilor echipotenţiale şi al celor de curent. Pe
hartă este indicat şi amplasamentul barierei existente (M1…M12), dar în
simularea curgerii s-a considerat că aceasta nu este pusă în depresiune, adică nu
există pompare din acvifer.
Se poate remarca din analiza acestei figuri că gradientul hidraulic este de ordinul
0.5%, valoare care este conformă celei existente, în general, în acviferul
aluvionar din zona Prahova – Teleajen.
Liniile de curent care au fost trasate sunt cele care pornesc de pe platforma
analizată. Trebuie observat că ansamblul fluxurilor care ies din teritoriul
întreprinderii părăsesc incinta prin limita Sud-Est. Partea frontală a acestui flux
este bine delimitată în spaţiu.
Pe baza acestor rezultate, este posibil să se propună amplasamentul optim al
unei bariere hidraulice destinate stopării şi recuperării poluanţilor, la limita aval
a platformei întreprinderii beneficiare.

199
1991
 Figura 10.2. Simularea curgerii naturale în acvifer

10.4. Instalarea barierei hidraulice

Având în vedere dispunerea fluxurilor care părăsesc teritoriul întreprinderii

poluante, considerăm că trebuie realizată o barieră hidraulică nouă, alcătuită din
7 puţuri, situate la distanţa de 150 m unul de altul.
Aceasta va începe de la nivelul modulului M5 din bariera veche şi se va termina
la distanţa de 1050 m de acesta, fiind amplasată pe o linie dreaptă, de-a lungul
limitei proprietăţii, pe direcţia generală Sud-Sud-Est.
În plus, vechea barieră trebuie să fie reabilitată pornind de la modulul M5 şi
până la modulul M12.
Localizarea pe teren a barierei, considerate în ansamblu, este prezentată în figura
10.3, unde puţurile noi, ce trebuie realizate, sunt notate cu simbolurile N1…N7.

200
2002
După o serie de simulări matematice, s-a dovedit că debitul de extragere a apei
3
din fiecare puţ trebuie să fie de ordinul: Q = 20 m /h. Pe baza acestor debite de
pompare s-au obţinut liniile echipotenţiale din figura 10.3, care corespund
curgerii apei prin acvifer când bariera funcţionează. Sunt puse în evidenţă pe
această hartă denivelările foarte puternice la care ne aşteptăm să fie atinse în
centrul dispozitivului, în sectorul puţurilor M5, M6 şi N1.
Denivelările provocate de bariera în funcţiune sunt evidenţiate mai sugestiv pe
harta din figura 10.4. Se observă că în centrul barierei, în zona modulelor M5,
M6 şi N1, denivelarea poate ajunge la valori de circa 3,5 m, iar local, la nivelul
modulului M6, poate fi atinsă chiar o valoare mai mare, de aproximativ 4 m.
Este vorba deci de realizarea unor denivelări foarte puternice, de ordinul a 30%
din grosimea acviferului.
Zona de influenţă a barierei este prezentată în figura 10.5, în care se pune în
evidenţă faptul că ansamblul fluxurilor de apă ce provin de pe platforma
întreprinderii este interceptat în totalitate de bariera amplasată în poziţia
propusă. Desigur că odată cu fluxurile de apă vor fi interceptaţi şi poluanţii, care
sunt transportaţi ca fază flotantă de către acestea.
Mai rămâne deci să se încerce o determinare a duratei decontaminării.
Pentru aceasta trebuie să se presupună în primul rând că sursa de contaminare
nu mai este activă. În această ipoteză, se poate considera că nu mai există
hidrocarburi care să tranziteze zona nesaturată de deasupra acviferului;
hidrocarburile sunt deci prezente numai ca fază flotantă, la nivelul apei freatice.
Produsul contaminant este mai uşor şi mai viscos decât apa. Pe baza analizelor
efectuate, putem estima că valorile medii pentru densitatea şi viscozitatea
3
dinamică a acestuia se situează în jur de 816 kg/m şi respectiv 1,62 cP. După
cum s-a menţionat anterior, aceste valori pot suferi unele variaţii în timp, în
funcţie de sursele active de contaminare.
Ca urmare a viscozităţii mai mari, viteza de curgere a produsului petrolier prin
mediul poros va fi mai mică, filtrarea fiind în relaţie de inversă proporţionalitate
cu viscozitatea. Altfel spus, produsul flotant va curge mai încet decât apa, viteza
sa fiind circa 62% din viteza apei.
Se poate afirma că depoluarea este atinsă atunci când liniile de curent
corespunzătoare unei anumite izocrone acoperă în totalitate zona contaminată cu
produse flotante.
Pe harta din figura 10.5 liniile de curent care se concentrază către fiecare puţ din
barieră corespund izocronei de 10 ani, pentru apă. Tinând cont de caracteristicile
produsului poluant, această izocronă ar corespunde unei perioade de 16,2 ani
pentru produsul hidrocarbonat flotant.

201
2012
Astfel, dacă toate sursele de poluare au fost stopate, dacă nu mai există infiltraţii
de hidrocarburi care provin de la suprafaţă sau dintr-o canalizare neetanşă, se
poate estima că faza flotantă cu caracteristicile luate în consideraţie ar putea să
dispară definitiv în ceva mai mult de 16 ani.
Din contra, dacă sursele de poluare nu sunt stopate, este necesar ca la acest
termen să fie adăugat cel care corespunde transferului contaminanţilor de la
punctul sursă până la suprafaţa pânzei freatice.
In absenţa unor informaţii foarte precise asupra surselor active şi cantităţilor de
produse existente în sol, în zona nesaturată de deasupra pânzei freatice,
considerăm că este dificil ca timpul total de decontaminare să fie apreciat la mai
puţin de 17 ani.

Figura 10.3. Simularea liniilor echipotenţiale la curgerea în acvifer după instalarea barierei.

202
2022
Figura 10.4. Punerea în evidenţă a denivelărilor induse de funcţionarea barierei hidraulice.

203
 Figura 10.5. Zona de influenţă a barierei, limitată la izocrona de 17 ani
pentru produsul petrolier poluant.

10.5. Recomandări referitoare la realizarea efectivă a barierei

După cum s-a arătat anterior, instalarea unei bariere hidraulice eficiente
presupune realizarea unor puţuri noi şi reabilitarea unora dintre cele existente.
În general, un puţ realizat în acvifer provoacă în acesta nişte perturbaţii care se
manifestă asupra randamentului forajului respectiv. Astfel, în timpul pompării
apei, pentru fiecare puţ şi într-un mod care diferă de la un foraj la altul, apare o
zonă din care apa se scurge din strat în puţ prin picurare. Această zonă de

204
2042
scurgere directă este provocată de pierderile pătratice de sarcină hidraulică,
induse în acvifer de forajul respectiv.
Rezultă că într-un foraj din care pompează apă denivelarea nu este identică cu
aceea care apare în acvifer, fiind mai pronunţată în interiorul puţului. Diferenţa
de cotă între denivelarea din puţ şi cea din acvifer reprezintă zona de picurare.
Cu alte cuvinte, pomparea apei dintr-un puţ provoacă în acesta o denivelare care
nu este egală cu cea din acvifer. Intotdeauna denivelarea din acvifer este mai
redusă decât cea care este măsurată în puţ.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că atunci când se face simularea curgerii
printr-un acvifer se consideră că denivelarea observată în foraj este identică cu
cea din acvifer. Simularea presupune că se realizează nişte puţuri ideale, care nu
prezintă pierderi de presiune pătratice. Mai concret, simularea ia în consideraţie
numai acviferul, fără a ţine seama de interacţiunea dintre acesta şi puţul din care
se pompează.
Rezultă din această precizare că debitul de pompare al apei din fiecare puţ care
intră în componenţa unei bariere hidraulice, debit obţinut pe baza simulării
matematice, trebuie majorat în aşa fel încât în acvifer să se obţină denivelarea
definită prin modelare.
În fapt, deoarece rezultatele furnizate de simulare nu ţin seama de pierderile
pătratice de presiune, în dreptul unui puţ va rezulta un debit mai mic decât cel
care este necesar în realitate. Este debitul pe care ar trebui să-l dea puţul ideal, la
care nu se înregistrează pierderi de presiune.
Cunoaşterea pierderilor pătratice de presiune constituie însă o problemă dificil
de anticipat, deoarece ele sunt legate de caracteristicile puţului, dar şi de modul
concret de realizare a acestuia prin procesul de foraj, respectiv echipare cu filtre.
Din acest motiv, aprecierea lor şi stabilirea valorii cu care trebuie majorat
debitul de pompare din fiecare puţ trebuie să se facă pe baza unui test de
pompare pe palier de debit, realizat separat în fiecare foraj.

Prin urmare, înainte de punerea în funcţiune a puţurilor din bariera hidraulică pe

care o propunem, considerăm că este necesară realizarea unui test–palier în
fiecare puţ ce va intra în componenţa acesteia, în scopul atingerii denivelărilor
preconizate şi conservării zonei ei de influenţă. Pe baza acestor teste pierderile
pătratice de presiune vor putea fi evaluate în mod corect şi, ca urmare, se va
putea determina debitul suplimentar de pompare din fiecare puţ, debit care
3
trebuie adăugat celor 20 m /h rezultaţi din modelarea matematică.
Numai cu această condiţie bariera va putea avea rezultatele prevăzute şi va
corespunde scopului beneficiarului, de stopare totală a poluării induse către aval
de activitatea sa de producţie şi de reciclare a produselor petroliere recuperate.

205
2052
 Capitolul 11

APLICAREA EXPERIMENTALĂ
A UNOR TEHNOLOGII DE DEPOLUARE ÎN ROMÂNIA

În cadrul unui proiect pentru protecţia mediului înconjurător, au fost testate mai
multe tehnologii pentru depoluarea solului şi apelor freatice infestate cu
hidrocarburi, tehnologii de remediere care ar putea fi aplicate ulterior la scară
regională, pentru depoluarea întregii zone a municipiului Ploieşti.
Metodele aplicate experimental pot fi clasificate în trei mari categorii:
A. Recuperarea eficientă a produsului petrolier flotant pe apa
freatică, atunci când acesta se găseşte în cantitate mare ;
B. Barieră fizică etanşă, pentru acumularea flotantului atunci când
stratul este foarte subţire şi produsul nu poate fi extras direct ;
C. Bariera biologică pentru tratarea poluării cu produse petroliere
aflate în stare dizolvată în apa freatică, prin stimularea activităţii
bacteriene.
Din punct de vedere teoretic, amplasarea unor asemenea piloţi într-o zonă intens
poluată cu hidrocarburi de activitatea industrială a unei întreprinderi poate fi
făcută după principiul prezentat în figura 11.1. Practic însă, amplasarea pe teren
a piloţilor a fost legată de posibilităţile existente în ceea ce priveşte spaţiul
necesar execuţiei, prezenţa sau absenţa produsului flotant, posibilitatea evacuării
apei pompate şi, nu în ultimul rând, de posibilitatea asigurării pazei instalaţiilor.
Din aceste motive, lucrările au fost amplasate în totalitate la interiorul incintei
întreprinderii cu care s-a colaborat, în unele situaţii problemele de spaţiu şi
infrastructură necesitând chiar redimensionarea lucrărilor proiectate iniţial.
Sarcina contractorului a constat în:
-proiectarea instalaţiilor, definirea specificaţiilor tehnice şi întocmirea
manualelor de operare pentru fiecare pilot;
-instalarea şi demararea instalaţiilor pe poziţiile stabilite ;
-realizarea programului de monitorizare, prevăzut pentru o perioada de 4 luni.

206
2062
 Platforma întreprinderii poluante
A 2.3. Bariera hidraulică

Pana de poluare

C 3. Bariera
biologică

B. Barieră fizică la scară mare

A 1. Spălare cu alcool

A2.4. Testare dispozitive A 2.2. Bariera fizică la scară redusă

de recuperare selectivă

Figura 11.1. Schema generală de amplasare a piloţilor de şantier pentru testarea tehnologiilor propuse

În cadrul categoriei A, care are scop de recuperare a produsului petrolier, au fost

proiectaţi şi realizaţi mai mulţi piloţi, pentru testarea următoarelor procese :
A1. Mobilizarea fracţiilor grele de hidrocarburi prin spălare cu alcool.
A2. Tehnologii bazate pe acumularea produsului flotant :
A2.1. Coborârea nivelului apei freatice;
A2.2. Barieră fizică etanşă la scară redusă ;
A2.3. Barieră hidraulică ;
A2.4. Testarea unor dispozitive specifice de recuperare :
A2.4. M1. Extracţia produsului cu pompă fixată la nivelul apei ;
A2.4. M2. Extracţie sub vid (recuperare trifazică)
A2.4. M3. Extracţie cu pompă selectivă (produs petrolier curat).

Se vor prezenta în continuare principiile constructive şi funcţionale pentru

fiecare dintre tehnologiile testate prin aceste experimente de şantier.

207
2072
 11.1. Pilotul A1 :
Mobilizarea fracţiilor grele de hidrocarburi prin spălare cu alcool

Principiul acestei metode constă în injectarea unui solvent în sol cu scopul

scăderii viscozităţii fracţiei grele a poluantului şi creşterii mobilităţii acesteia.
Solventul impus prin caietul de sarcini a fost alcoolul etilic tehnic.
Testarea acestei tehnici a necesitat realizarea a trei module identice, simbolizate
A1M1, A1M2 şi A1M3, amplasate într-o arie relativ restrânsă, pentru
posibilitatea comparării rezultatelor la spălarea solului cu diferite concentraţii de
alcool etilic tehnic, după un protocol bine stabilit.
Fiecare modul a fost compus din două puţuri de injecţie, două de extracţie şi 6
piezometre de control, amplasate simetric în amonte şi în aval faţă de punctele
de recuperare, conform schemei din figura 11.2.
Funcţionarea este în întregime automatizată, toate echipamentele fiind instalate
în interiorul unui container închis, prevăzut cu sistem de încălzire, care asigură
securitatea echipamentelor, dar şi protecţia contra îngheţului în anotimpul rece.
Redăm în cele ce urmează analiza funcţională pentru unitatea A1M1, conform
schemei tehnologice din figura 11.3 (schema P&ID - Piping & Instrumentation
Diagram).
Figura 11.2. Schema de amplasare a pilotului A1 M1

209
Figura 11.3. Schema tehnologică a procesului de spălare cu alcool aplicată pentru piloţii A1 M1 – A1 M3

210
 1,0 1,1
Pompele dozatoare P şi P alimentează continuu puţurile de injecţie cu alcool
la concentraţia stabilită, la un debit ce poate fi reglat în limitele 0 – 20 l/h.
Prepararea şi stocarea soluţiei se face într-un rezervor gradat de 1 000 l. Pe
fiecare linie de injecţie este prevăzut un ventil Ve, pentru prelevarea
eşantioanelor necesare analizelor pentru verificarea concentraţiei.
În cele două puţuri de extracţie sunt montate pompele de recuperare a produsului
1,2 1,3
flotant, P şi P , tip Silex International GN 200, care asigură un debit de până
la 300 l/zi, ce poate fi reglat cu ajutorul regulatorului montat pe linia de aer
comprimat Vr. Pentru situaţii accidentale, când presiunea aerului în reţea este
insuficientă, instalaţia este prevăzută cu un compresor de securitate, care
porneşte automat la o anumită valoare a presiunii, impusă în funcţie de necesităţi
de către operator.
Amestecul apă-hidrocarburi extras din cele două puţuri de recuperare este dirijat
spre un separator unde se face separarea fazelor prin decantare. Se aşteaptă ca
natura efluentului să fie de ordinul 90% produs petrolier şi 10 % apă. Robinete
plasate la intrarea şi ieşirea din separator permit prelevarea probelor pentru
analize.
Produsul petrolier separat este stocat într-un rezervor situat în afara
containerului, transferul putând fi făcut gravitaţional, sau forţat, cu ajutorul
1,5
pompei P .
1,4
Apa rezultată din separator este trecută cu ajutorul pompei centrifuge P printr-
un filtru cu cărbune activ cu capacitatea de 200 l, după care este evacuată la
canalizare. Starea de colmatare a filtrului poate fi observată prin presiunea la
1,1
manometrul Pi . Volumul cumulat de apă tratată este înregistrat de debitmetrul
1,3
FIC .
Pornirea şi oprirea automată a pompelor este asigurată prin senzorii de nivel
maxim/minim LI.
Întreaga instalaţie se opreşte automat în cazul unor probleme în funcţionare, cum
ar fi: rezervor stocare produs plin, lipsă alcool, nivel prea ridicat în separator,
defectare pompe etc.
Deoarece în container pot apare vapori de hidrocarburi, protecţia antiexplozie
++
este asigurată de sonda LIE , care la depăşirea unui prag de explozivitate
impus, opreşte de asemenea întreaga instalaţie.
Indiferent de cauză, oprirea automată implică închiderea electrovalvei de
1,1
admisie a aerului comprimat din reţea, Ev şi a compresorului de securitate,
precum şi aprinderea unui girofar cu lumină roşie pentru semnalarea defecţiunii.

OBSERVATIE: Caracteristicile referitoare la elementele de automatizare şi

securitate sunt valabile pentru toate instalaţiile aferente celor 13 piloţi
realizaţi. Se vor prezenta deci în continuare numai schemele tehnologice, fără
a mai insista asupra semnificaţiei elementelor componente.

211
2112
 Rezultatele pilotului A1, care a avut ca obiectiv spălarea cu alcool a
hidrocarburilor infiltrate în subsol, au fost următoarele:
3
- volum de alcool etilic tehnic injectat: 12 m ;
- volum de produs petrolier recuperat: aproximativ 40 000 l, în principal prin
modulul A1M3, amplasat într-o zonă mai favorabilă, în apropierea unui parc de
rezervoare pentru stocarea produselor uşoare, care constituie sursa probabilă de
infiltrare a hidrocarburilor în sol.
3
- volum de apă tratată în instalaţie 360 m , de asemenea prin unitatea A1M3.

Practic s-a constatat de fapt că unităţile A1M1 şi A1M2 nu au fost funcţionale

datorită absenţei stratului de produs petrolier flotant în subsolul poziţiei lor de
amplasare.
Se poate aprecia ca scăzută eficienţa acestei tehnici care, pe lângă cantitatea
modestă de produs extras, implică o serie de dificultăţi în decursul aplicării:
- prepararea soluţiei de alcool la concentraţia stabilită;
- urmărirea efectului injecţiei asupra acumulării produsului flotant;
- tratarea cu dificultate a apei, datorită miscibilităţii acesteia cu alcoolul.
În concluzie, acest pilot a avut rezultate relativ slabe în condiţiile unei tehnologii
de operare destul de pretenţioase şi nu considerăm că este viabilă multiplicarea
pentru aplicare la scară industrială.

11.2. Piloţii A2 - Tehnologii bazate pe acumularea produsului flotant

· A2.1. Acumularea produsului flotant prin coborârea nivelului

apei freatice
Pentru aplicarea acestei tehnici a fost utilizat vechiul pilot realizat în 1999, care
a servit la determinarea caracteristicilor acviferului şi proiectarea barierei
hidraulice. Deşi a funcţionat fără întrerupere până în prezent, el a fost reechipat
cu pompele corespunzătoare denivelărilor impuse. Principial însă, echipamentul
a rămas cel prezentat în figura 9.8.
Scopul experimentului a fost acela de a pune în evidenţă modul de acumulare a
hidrocarburilor flotante la pomparea apei cu debite din ce în ce mai mari.
Programul de monitorizare impus pentru acest pilot a constat în denivelarea
3
pânzei freatice prin pompări cu debite constante de 5, 10, 15, 20 şi 25 m /zi,
fiecare palier având o durată de 4 săptămâni, cu urmărirea variaţiei de nivel şi

212
2122
recuperarea produsului acumulat. Dispozitivul existent a fost completat în acest
scop cu opt piezometre suplimentare de control.

Rezultate:
S-a înregistrat o funcţionare ireproşabilă a pilotului, cu o durată efectivă de lucru
de aproximativ 98%, opririle fiind impuse numai de lucrări de întreţinere,
considerate normale şi indispensabile.
Volumul de hidrocarburi recuperate în perioada de urmărire (cinci luni) a fost de
3
312 m , iar dificultăţile observate au fost legate mai mult de debitul limitat al
pompei folosite pentru extragerea acestora, mai ales la debite mari de apă
pompată, când s-au înregistrat grosimi de peste trei metri ale stratului de produs
petrolier flotant.
Principalele avantaje ale sistemului sunt date de:
- tehnologia clasică aplicată;
- simplitatea exploatării;
- cheltuielile minime pentru întreţinere.
3
Cantitatea mare de produs recuperat şi debitele de ordinul a 3 m /zi pledează
pentru multiplicarea acestui sistem care, în condiţii de poluare intensă şi
permeabilitate mare a acviferului, poate chiar deveni eficient din punct de
vedere economic, deoarece investiţiile aferente construcţiei, echipării şi punerii
în funcţiune pot fi recuperate rapid prin valorificarea hidrocarburilor extrase.

· A2.2. Barieră fizică etanşă la scară redusă

Ideea acestui pilot este de a compara modul de acumulare a produselor flotante

în două unităţi bazate pe pomparea apei subterane: la prima unitate puţul de
recuperare este plasat în „poarta” unei bariere fizice cu formă de pâlnie; a doua
unitate constă într-un puţ simplu de recuperare, înconjurat de piezometre de
control. Modul de amplasare a dispozitivului şi schema tehnologică de
funcţionare sunt prezentate în figurile 11.4 şi 11.5.

Rezultate obţinute:
S-a constatat, ca şi în cazul pilotului A1, că deşi au fost amplasate în poziţiile
cele mai apropiate care au putut fi selectate, la o distanţă de circa 100 m, cele
două unităţi nu au funcţionat în condiţii similare.
Principiul acestui pilot este acela de acumulare a produsului flotant, astfel ca
acesta să poată deveni recuperabil în situaţia în care pelicula iniţială este foarte
subţire, practic sub forma unor irizaţii de hidrocarburi.

213
2132
În acest context, unitatea A22 PR1 a produs în cele cinci luni de urmărire 21,5
3 3
m de produs curat, la un debit critic de pompare a apei de 17 m /zi şi o durată
de funcţionare de 98% din timp. Trebuie însă menţionat că acumularea şi
recuperarea produsului a apărut numai după o perioadă de 18 săptămâni de
pompare a apei şi menţinere în depresiune a pânzei freatice, iar la ora actuală
producţia este continuă, ceea ce a condus la ideea că produsul recuperat provine
din surse situate la distanţă relativ mare în amonte.
Se poate aprecia că pilotul şi-a atins scopul, punând în evidenţă acumularea
masivă a produsului provenit din zona de influenţă a puţului de pompare. Pe de
altă parte însă, comparaţia anticipată nu a fost posibilă, deoarece puţul de
captare al modulului A22 PR2, conceput fără barieră fizică, s-a colmatat rapid
după începerea pompării cu un produs de culoare albă, de natura carbidului.
După unele informaţii, nesigure, este posibil ca în zona de captare a acestuia să
fi existat un batal de reziduuri, care ulterior a fost acoperit. Din acest motiv,
rezultatele favorabile ale unităţii A22 PR1 nu pot fi puse numai pe seama
existenţei peretelui impermeabil.
În concluzie, pilotul a avut rezultate bune, prezintă avantajul utilizării unei
tehnologii clasice, uşor de exploatat, dar investiţiile necesare pentru realizarea
barierei etanşe îl fac greu de recomandat pentru multiplicare şi aplicare la scară
mare.

214
2142
Figura 11.4. Schema de amplasare în teren a pilotului A2.2.

215
Figura 11.5. Schema tehnologică de funcţionare aplicată în unuităţile pilotilor A2.2.

216
 A2.3. Barieră hidraulică

Aşa cum s-a arătat în capitolul 9, soluţia care a apărut ca optimă pentru
depoluarea subsolului platformei în urma studiului din faza 1999, a fost
realizarea unei bariere hidraulice care să permită stoparea poluării la limita de
proprietate, precum şi recuperarea şi valorificarea poluanţilor. A fost deci
normal ca între tehnologiile puse în aplicare să fie testat şi un segment de barieră
hidraulică.
Bariera a fost formată din trei puţuri de pompare-recuperare, notate A2.3-PR1,
A2.3-PR2, A2.3-PR3, cu diametrul de 350 mm şi adâncimea de 20 m, amplasate
pe direcţie perpendiculară pe direcţia locală de curgere. Un sistem de patru
piezometre de control a fost construit în vecinătatea fiecărui puţ pentru
efectuarea măsurătorilor de nivel şi evidenţierea modificărilor.
Schema de amplasare a forajelor şi unităţii de tratare este prezentată în figura
11.6 (pentru unitatea A2.3-PR3, similară cu celelalte două), iar schema
tehnologică tip şi echipamentele de automatizare se pot vedea în figura 11.7.
Pentru prevenirea îngheţului în anotimpul rece, s-a preferat soluţia montării
conductei de refulare a apei pompate şi aparatelor de măsură aferente într-un
cămin subteran betonat, a cărui schemă constructivă este redată în figura 11.8.
Rezultatele aplicării acestei tehnologii, deja testate anterior prin pilotul A2.1,
au fost deosebit de bune, chiar depăşind aşteptările noastre: volumul de produs
3
petrolier recuperat a fost de aproximativ 700 m în cele cinci luni, la un debit de
3
pompare al apei stabilizat la 20 m /h; durata efectivă de funcţionare a fost
înregistrată la 83% din timpul total, dar opririle au fost cauzate în principal de
imposibilitatea golirii sistematice a rezervoarelor de stocare a produsului
3
recuperat, dimensionate la capacitatea de 2 m .
Şi în acest caz au fost înregistrate diferenţe în funcţionarea celor trei unităţi de
tratare, ca urmare a unor neomogeneităţi geologice, cel mai productiv fiind
modulul A23 PR2, care a produs aproximativ 50 % din cantitatea totală
recuperată.
Concluzia care se impune în urma acestei analize este că pilotul A2.3, bazat pe
tehnologie relativ simplă, cu investiţii şi cheltuieli de întreţinere minime, este
uşor de exploatat şi se recomandă multiplicarea pentru aplicare la scară zonală.
O asemenea tehnică aplicată la scară mare se poate chiar autofinanţa, deoarece
investiţiile se pot recupera rapid prin valorificarea produsului obţinut şi se pot
obţine chiar unele beneficii. Condiţiile de eficienţă sunt legate însă de existenţa
unei poluări masive, în condiţii de permeabilitate şi transmisivitate favorabile
ale acviferului poluat.

217
Figura11.6. Schema de amplasare în teren a pilotului A2.3 M3

219
Figura 11.7. Schema tehnologică aplicată în unităţile din bariera hidraulică – piloţii A 2.3-M1, A 2.3-M2 şi A 2.3-M3

220
Figura 11.8. Schema de construcţie a căminului îngropat utilizat în cadrul piloţilor A 2.3.

221
 A2.4. Testarea unor dispozitive specifice de recuperare

Scopul acestor piloţi a fost acela de a testa trei procedee de recuperare a

peliculei de produs petrolier flotant, fără denivelarea pânzei freatice.
Primul şi al treilea sistem, respectiv piloţii A2.4-M1 şi A2.4-M3, sunt identice
din punct de vedere al construcţiei şi echipării instalaţiei, singura diferenţă fiind
dată de pompa utilizată pentru extragerea hidrocarburilor, astfel:
- pompaj staţionar cu pompă tip Silex International AP3/TLC, care poate
extrage apă, hidrocarburi, gaze sau un amestec al acestor faze, în cazul
modulului A2.4-M1; prezintă avantajul că pot fi recuperate produse grele
şi viscoase; inconvenientul metodei este acela că necesită reglaje
frecvente ale adâncimii de fixare, în funcţie de variaţiile nivelului freatic
şi grosimea peliculei de hidrocarburi;
- pompaj selectiv cu pompă tip Silex International GN 200, cu sorb oleofil
flotant, care urmăreşte interfaţa apă hidrocarburi în modulul A2.4-M3.
Pentru pilotul A2.4-M1, în figura 11.9 se prezintă schema amplasării forajelor şi
unităţii de tratare, iar schema tehnologică, comună cu cea de la A2.4-M3, este
dată în figura 11.10.
Sistemul de recuperare utilizat în pilotul A2.4-M2 este diferit şi se bazează pe
extracţia trifazică cu ajutorul vacuumului, metodă cunoscută sub denumirea de
„extracţie sub vid”. Reţeaua de puţuri şi de piezometre, amplasarea unităţii de
tratare, componentele şi schema de funcţionare a acesteia sunt prezentate în
figurile 11.11 şi 11.12.

Rezultate înregistrate la urmărirea piloţilor A 2.4:

Pilotul A24-M1
- Volum de produs petrolier recuperat : 30 m3 în cinci luni;
- Volum de apă tratată: 30 m3 ;
- Durata de funcţionare : 99%.
•Dificultăţi:
Necesitatea reglării frecvente (zilnic) a adâncimii de fixare a pompei, pentru
urmărirea nivelului pânzei freatice şi grosimii stratului de produs flotant.
•Avantaje :
- Sistemul se pretează pentru recuperarea produselor cu viscozitate mare;
- Debitul poate fi reglat pentru eliminarea poluanţilor în timp relativ scurt.

222
Figura 11.9. Schema de amplasare a pilotului A 2.4-M1.

223
Figura 11.10. Schema tehnologică de funcţionare a instalaţiei utilizate în cadrul unităţilor A 2.4-M1 şi A 2.4-M3

224
Figura 11.11. Schema de amplasare a pilotului A 2.4-M2

225
Figura 11.12. Schema tehnologică a instalaţiei utilizate pentru extracţia prin depresiune în cadrul pilotului A2.4-M2

226
 Pilotul A24-M2
- Volum de produs petrolier recuperat : 30 m3 în cinci luni;
- Volum de apă tratată: 530 m3 ;
- Durata de funcţionare : 81%.

• Dificultăţi:
- Proiectarea şi menţinerea instalaţiei în funcţiune: pompa de vid, pompa
volumetrică pentru evacuarea apei tratate, reglarea zilnică a adâncimii de
aspiraţie;
- Întreţinere pretenţioasă şi destul de costisitoare;
- Consum mare de energie electrică.

• Avantaje :
- Sistemul se pretează pentru recuperarea din mai multe puncte cu aceeaşi
instalaţie;- Debitul poate fi reglat pentru eliminarea rapidă a poluanţilor, dacă nu
există surse active.
Pilotul A24-M3
- Volum de produs petrolier recuperat : 18 m3 în cinci luni;
- Volum de apă tratată: 16 m3 ;
- Durata de funcţionare : 99%.
• Dificultăţi:
- Debit de recuperare limitat;
- Sensibilitate la viscozitatea produsului petrolier;
- Sistem relativ “fragil”.
• Avantaje :
- Nu necesită reglarea frecventă a nivelului de fixare;
- Volumul de apă tratată este scăzut. În concluzie, se observă că fiecare dintre
cele trei sisteme aplicate oferă avantaje şi se confruntă cu unele inconveniente în
decursul funcţionării. Din punct de vedere al cheltuielilor de exploatare şi
uşurinţei menţinerii în funcţiune, sistemul A2.4-M3, dotat cu pompă selectivă
pentru hidrocarburi, este cel mai recomandat pentru multiplicare.

227
2272
 11.3. Pilotul B – Bariera fizică impermeabilă la scară mare

Ca principiu, acest pilot se bazează pe acumularea produsului petrolier flotant,

când acesta se găseşte numai sub forma unei pelicule fine: un perete
impermeabil cu lungimea de 300 m şi adâncimea de 9 m (sub cel mai scăzut
nivel al acviferului), are rolul de a stopa poluanţii, dar permite trecerea pe sub el
a apei subterane. Produsul acumulat poate fi extras cu pompe pneumatice cu
sorb selectiv, fără denivelarea pânzei freatice, din şase puţuri de extracţie plasate
în imediata apropiere a barierei. Un sistem complex alcătuit din 22 de
piezometre, plasate în amonte şi în aval, permit urmărirea acumulării şi
verificarea eficienţei de stopare a poluantului. Un singur container deserveşte
întregul sistem, acesta având funcţia principală de a asigura furnizarea şi
distribuţia aerului comprimat către fiecare puţ recuperator.
Traseul barierei şi amplasamentele puţurilor de extracţie sunt prezentate în
figura 11.13, iar schema tehnologică poate fi văzută în figura 11.14.

Rezultate:
În decursul perioadei de urmărire, volumul de produs recuperat a fost de 13,5
3
m , în principal prin puţurile de extracţie B5 şi B6. Trebuie menţionat că şi la
acest pilot recuperarea a început să se stabilizeze după o perioadă relativ lungă
de la instalarea barierei etanşe, ca şi în cazul pilotului la A2.2. Această situaţie
este normală, având în vedere că produsul devine recuperabil numai după ce
pelicula ajunge la o grosime suficient de mare pentru a permite funcţionarea
pompelor selective. Pe de altă parte, trebuie arătat că producţia a continuat să
3
crească în timp, ajungându-se la un cumulativ de aproximativ 60 m până la
sfârşitul lunii iunie 2003.
Principala restricţie la aplicarea acestei tehnologii este legată de dificultatea şi
costurile aferente execuţiei peretelui etanş la scară mare, iar principalele
avantaje sunt întreţinerea simplă, cheltuielile minime de exploatare, consumul
redus de energie. În plus, nu este necesară nici tratarea apei extrase: deşi
sistemul de pompare nu este selectiv, rezervoarele de stocare sunt prevăzute cu
posibilitatea scurgerii în puţuri a apei decantate.

228
2282
 Figura 105. Poziţie B

Figura 11.13. Schema poziţiei de amplasare a barierei etanşe şi puţurilor de recuperare – Pilotul B

229
2292
Figura 11.14. Schema tehnologică de funcţionare la instalaţia utilizată în cadrul Pilotului B

231
 11.4. Pilotul C – Bariera biologică

Scopul acestui pilot a fost acela de a permite acumularea datelor necesare

proiectării unui sistem de bioremediere in-situ la scară regională. Biostimularea
in-situ este bazată în primul rând pe aportul de oxigen în acvifer, acesta fiind
furnizat prin injectare de aer comprimat, proces cunoscut şi sub denumirea de
„bio sparging”.
Din punct de vedere constructiv, realizarea acestui pilot a presupus executarea
unei bariere etanşe, perpendiculară pe direcţia de curgere, cu adâncime de 20 m
şi deschidere de 50 m, prevăzută cu două aripi laterale şi două „porţi” cu lăţimea
de 5 m, pentru trecerea apei subterane. Peretele etanş este încastrat în culcuşul
impermeabil al acviferului, astfel că întregul curent de apă cuprins pe lăţimea de
50 m trece numai prin cele două porţi.
Ca poziţie, bariera biologică a fost plasată în aval faţă de bariera fizică B, care
are rol de stopare a produselor flotante, deoarece condiţia de aplicare a stimulării
activităţii bacteriene prin „bio-sparging” este ca apa să nu conţină decât
hidrocarburi dizolvate.
În cele două porţi au fost plasate punctele pentru injectarea aerului – puţuri de
diametru mic (25 mm) cu adâncimi de 12 şi respectiv 20 m. Au fost utilizate
două tehnici de injectarea aerului: sparging prin perforaturi de 0,3mm şi
microsparging prin fante de 0,03 mm, aşa cum se poate vedea în figura 11.15.
3
Debitele pentru injectarea aerului au fost stabilite la valori de 3…5 Nm /h. În
general, debitul de aer trebuie adaptat la activitatea de degradare bacteriană şi nu
se doresc debite foarte mari, deoarece o creştere prea accentuată a efectului de
stripare poate conduce la transferul poluanţilor din acvifer în atmosferă, iar
riscul pentru sănătatea umană poate chiar să se majoreze.
Instalaţia de automatizare, montată şi în acest caz într-un container, este
autonomă şi se compune dintr-un compresor care furnizează întreaga cantitate
de aer comprimat, la care se adaugă sistemul de distribuţie, reglare şi măsurare a
debitelor injectate în fiecare punct de sparging, conform schemei P&ID din
figura 11.16.
Rezultate:
Pilotul a avut rezultat pozitiv, demonstrând intensificarea activităţii bacteriene
prin stimularea cu oxigen, fapt pus în evidenţă prin creşterea concentraţiei de
CO şi CO2 în gazele prezente în puţurile de control, care au fost analizate
periodic.
Eficienţa de degradare a hidrocarburilor cu ajutorul bacteriilor nu a putut fi încă
stabilită. Aşa cum s-a menţionat, metoda vizează numai tratarea hidrocarburilor
dizolvate, dar în cazul analizat, din cauza poluării intense, nu s-a ajuns încă la
dispariţia totală a peliculei flotante, motiv pentru care în prezent cercetările
continuă.

233
Figura 11.15. Schema de amplasare a dispozitivelor în cadrul pilotului C - Bariera biologică

233
Figura 11.16. Schema tehnologică aplicată la instalaţia pentru degradarea biologică a poluanţilor – Pilotul C

234