Sunteți pe pagina 1din 0

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Andrei Cojuhari, Valentina Childescu

TEORIE ECONOMICĂ

(Curs de prelegeri)

Chişinău

2012

TEHNICĂ A MOLDOVEI Andrei Cojuhari, Valentina Childescu TEORIE ECONOMICĂ (Curs de prelegeri) Chişinău 2012

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA INGINERIE ECONOMICĂ ŞI BUSINESS

CATEDRA TEORIE ECONOMICĂ ŞI BUSINESS

Andrei Cojuhari, Valentina Childescu

TEORIE ECONOMICĂ

Curs de prelegeri

Chişinău

U.T.M.

2012

1

1
1

CZU 330.1(075.8) C 61

Cursul de prelegeri „Teorie Economică” este aprobat de senatul U.T.M. şi recomandat pentru publicare (proces-verbal nr.2 din 25 octombrie 2011).

Recenzenţi: prof. univ.,dr. hab., UTM, Tatiana Manole

conf. univ.,dr., şef. cat. USM, Capsîzu Valeriu

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Cojuhari, Andrei

Teorie economică: (curs de prelegeri) /Andrei Cojuhari, Valentina Childescu; Univ. Tehn. a Moldovei. Ch.: UTM, 2012. 416 p. Bibliogr. la sfârşitul temelor. – 150 ex. ISBN 978-9975-45-184-0.

330.1(075.8)

C 61

ISBN 978-9975-45-184-0

temelor. – 150 ex. ISBN 978-9975-45-184-0. 330.1(075.8) C 61 ISBN 978-9975-45-184-0 © A. Coj uhari V.Childescu

© A. Cojuhari V.Childescu

CUPRINS

Prefaţă…………………………………………………………

……… 8

Secţiunea I. Întroducere în teoria economică

Tema 1. Economia şi ştiinţa economică

1.1. Esenţa şi structura economiei

……

10

1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice

15

1.3. Metodologia ştiinţei economice

18

1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică

23

Tema 2. Activitatea economică, resursele şi bunurile economice

2.1.

Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii

nevoilor umane

 

28

2.2.

Resursele economice. Legea rarităţii resurselor

economice şi problema alegerii raţionale

 

31

2.3.Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile…………

34

2.4.

Conţinutul şi fazele activităţii economice

39

Tema 3. Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice

3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii

44

3.2. Economia naturală şi economia de schimb

 

50

3.3. Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor

53

Tema 4. Sistemele economice şi caracteristicile lor

 

4.1. Esenţa şi trăsăturile sistemului economic

 

59

4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă

62

4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei

 

64

4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă……….70

3

Sectiunea II. Microeconomie

Tema 5. Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare

5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile

75

5.2. Tipuri şi forme ale pieţei

79

5.3. Infrastructura pieţei contemporane…………

80

Tema 6. Piaţa bunurilor de consum

6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea…

84

6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea

90

6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru……………….94

Tema 7. Concurenţa şi preţul

7.1.

Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă

98

7.2.Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopolistice

104

7.3.Mecanismele de formare şi reglementare a preţurilor

108

Tema 8. Teoria consumatorului

8.1.Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele consumatorului….113

8.2. Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului

118

8.3. Protecţia drepturilor consumatorului

121

Tema 9. Teoria producătorului şi activitatea de antreprenoriat

9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei. Funcţiile întreprinderii

128

9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM în activitatea

economică

130

9.3.Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii. Sursele de finanţare a

afacerilor

139

Tema 10. Factorii şi costurile de productie

10.1. Caracteristicile factorilor de producţie tradiţionalişi a neofactorilor

144

4

10.2.Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Productivitatea şi

rentabilitatea factorilor de producţie

10.3. Costurile de producţie şi tipologia lor. Căile dereducere a

costurilor de producţie

152

158

Tema

11.

Piaţa

factorilor

de

producţie

şi

formarea

veniturilor

factoriale

 

11.1. Piaţa muncii şi salariul

 

165

11.2. Piaţa capitalului real şi dobânda

 

171

11.3. Piaţa funciară şi renta

 

174

11.4.Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

176

 

Secţiunea III. Macroeconomie

 

Tema 12. Economia naţională

 

12.1. Macroeconomia şi economia naţională. Economia tenebră

184

12.2. Avuţia naţională şi potenţialul economic

 

189

12.3. Produsul naţional şi indicatorii lui de bază. Metodele de estimare a

produsului intern brut. Sistemul conturilor naţionale……………

192

12.4.Consumul, economiile şi investiţiile

195

12.5.

Mecanismele de reglare a economiei naţionale

202

Tema 13. Echilibrul şi dezechilibrele economice

13.1.

Echilibrul economic general şi parţial. Formele dezechilibrului

economic

207

13.2.Cererea şi oferta agregată. Modelele AD-AS şi IS-LM………… 209

13.3. Şomajul şi formele lui de manifestare. Măsuri de reducere a

şomajului

215

13.4.Inflaţia şi consecinţele ei. Politici antiinflaţioniste

220

Tema 14.Creşterea economică şi ciclurile economice

14.1.

Creşterea economică: esenţă, factori, politici

226

5

14.2.

Tipurile şi modelele de creştere economică

230

14.3. Fluctuaţiile creşterii economice. Ciclurile economice şi

caracteristicile lor

234

14.4.Crizele economice şi particularităţile lor în R.Moldova

237

Tema 15. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale

15.1.

Direcţiile politicii sociale ale statului

242

15.2.Calitatea vieţii şi nivelul de trai al populaţiei

245

15.3.

Inegalitatea economică şi sărăcia

250

15.4.Impactul dezvoltării economice asupra mediului ambiant

254

Tema 16. Finanţele publice

16.1.

Finanţele publice şi bugetul naţional. Deficitul bugetar şi datoria

publică

261

16.2. Sistemul bancar şi funcţiile lui

265

16.3. Creditul şi politica monetar-creditară

268

16.4. Sistemul fiscal şi funcţiile lui

272

Tema 17. Piaţa resurselor financiare

17.1. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă

280

17.2. Piaţa financiară şi structura ei

284

17.3. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar

289

 

Secţiunea IV. Mondoeconomie

Tema 18. Economia mondială şi structura ei

 

18.1. Conţinutul şi strustura economiei mondiale

295

18.2. Diviziunea muncii şi specializarea internaţională

298

18.3.Circuitul economic mondial şi fluxurile economice internaţionale

305

18.4.Globalizarea: esenţa, trăsăturile, formele, consecinţele

307

6

Tema 19. Relaţiile economice internaţionale

19.1. Comerţul internaţional şi politici comerciale externe. Balanţa

comercială şi de plaţi externe

 

313

19.2.

Sistemul Monetar Internaţional şi funcţiile lui

 

320

19.3.

Migrarea internaţională a forţei de munca şi particularităţile ei în

R.Moldova Tema 20. Cooperarea şi integrarea economică regională

 

326

20.1.

Cooperarea economică internaţională şi formele ei

333

20.2.Necesitatea, etapele şi formele integrării economice regionale 20.3.Avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale

336

344

 

SecţiuneaV. Uniunea Europeană

 

Tema 21. Conţinutul şi evoluţia Uniunii Europene

21.1.

Evoluţia procesului de formare a Uniunii Europene

 

349

21.2.

Constituirea Uniunii Vamale

 

356

21.3.

Piaţa Unică/Internă a Uniunii Europene

 

359

21.4.

Formarea Uniunii Economice şi Monetare

364

Tema 22. Instituţiile şi politicile comunitare ale Uniunii Europene

22.1.

Cadrul instituţional al Uniunii Europene şi funcţiile lui

 

372

22.2.

Procesul decizional în UE

 

379

22.3.

Tipologia şi conţinutul politicilor comunitare

 

382

22.4.

Criteriile de aderare la Uniunea Europeană. Extinderea UE

391

Tema

23.

Particularităţile

integrării

R.Moldova

în

Uniunea

Europeană

 

23.1.

Necesitatea, evoluţia, avantajele şi dezavantajele integrării

 

R.Moldova în UE

 

397

23.2. Procedurile de aderare a R. Moldova la U.E. Acordul de Parteneriat

şi Cooperare

401

23.3.

Politica Europeană de Vecinătate. Planul de Acţiune U.E.

R. Moldova

404

23.4.

Acordul de Asociere a R. Moldova la U.E

409

7

Prefaţă

Actualul curs de prelegeri „Teorie Economică” este destinat studenţilor de la specialităţile inginereşti şi urmăreşte scopul să contribuie la aprofundarea cunoştinţelor şi aptitudinilor practice în domeniul problemelor economice complicate cu care se confruntă actualemente societatea. Ca obiectiv principal al lucrării este familizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale economiei generale, cu problemele de ordin micro, macro, mondoeconomic şi de integrare în Uniunea Europeană. Această lucrare diferă substanţial de cursul de prelegeri „Teorie economică”, editată în cadrul U.T.M. în a. 2004, atât prin conţinutul temelor şi aparatului statistic şi factologic reînnoit, cât şi prin noua structură a cursului care cuprinde un nou compartiment – „Uniunea Europeană”, care reflectă o prezentare generală a dezvoltării Uniunii Europene şi de funcţionare a instituţiilor acesteia. În conformitate cu noul program analitic (pentru ciclul I de licenţă), cursul de prelegeri cuprinde cinci secţiuni structurate în 23 teme: prima secţiune – „Introducere în teoria economică” (temele 1-4), a doua secţiune – „Microeconomie” (temele 5-11), a treia secţiune – „Macroeconomie” (temele 12-17), a patra secţiune – „Mondoeconomie” (temele 18-20), a cincea secţiune – „Uniunea Europeană”(temele 21-23). Prin conţinutul problemelor abordate cursul de prelegeri are o structură comparabilă cu cea a „Economix”-urilor occidentale. Fiecare temă a cursului de prelegeri debutează cu enunţarea planului, scopului urmărit şi obiectivele de studii pe care studenţii trebuie să le posede şi finalizează cu rezumat şi bibliografie, astfel încât să ajute studentul la însuşirea materialului respectiv şi la pregătirea pentru susţinerea examenului la disciplina dată. Fiecare întrebare din temă include un răspuns scurt, care constituie pentru student un posibil model de abordare a problemei în cauză. Desigur, în procesul studierii literaturii recomandate studentul poate apela şi la alte variante de răspuns.

8

La elaborarea cursului de prelegeri „Teoria Economică” au participat: prof. univ. dr. hab. Andrei Cojuhari (Introducere şi temele 1-4, 12-17), conf. univ., dr. Valentina Childescu (temele 5- 11). Temele 18 – 23 au fost elaborate de V. Childescu şi A. Cohuhari cu participarea conf. univ., dr. Andrei Gangan. La oformarea tehnică a lucrării a participat lect. univ. Mariana Tertiuc. Aducem sincere mulţumiri recenzenţilor, colectivului de redactare şi editare al U.T.M. şi tuturor acelora care, direct sau indirect, au contribuit la realizarea acestei lucrării didactice.

9

Secţiunea I Întroducere în teoria economică

Prima secţiune a cursului de prelegeri cuprinde patru capitole şi urmăreşte scopul de a familiariza studenţii cu: noţiunile de bază ale economiei şi ştiinţei economice; categoriile, legile şi metodele de cercetare economică; rolul şi funcţiile teoriei economice; conţinutul şi fazele activităţii economice; conţinutul şi formele relaţiilor de proprietate; evoluţia formelor de organizare a activităţii economice; sistemele economice şi în special – sistemul economiei de piaţă real mixt.

Tema 1. Economia şi ştiinţa economică

1.1. Esenţa şi structura economiei.

1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice.

1.3. Metodologia ştiinţei economice.

1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică.

Scopul temei: Studierea naturii şi domeniul economiei ca ansamblu de activităţi economice şi a proceselor de constituire şi dezvoltare a ştiinţei economice. Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:

să definiţi noţiunea de „Economie” şi structura ei;

să identificaţi problemele fundamentale ale economiei;

să explicaţi etapele evoluţiei ştiinţei economice;

să cunoaşteţi categoriile şi legile economice;

să cunoaşteţi metodele de cercetare economică;

să explicaţi funcţiile teoriei economice;

să apreciaţi impactul teoriei economice asupra politicii

economice;

în

sistemul ştiinţelor economice.

determinaţi

şi

explicaţi

locul

teoriei

economice

1.1. Esenţa şi structura economiei

Ce reprezintă economia?Economia reprezintă un ansamblu de activităţi umane legate de procesul de producţie, schimb, repartiţie şi consum al bunurilor economice. La baza întregii economii se află bogăţia

10

şi bunăstarea. Bogăţia unei ţări constă în stocul de resurse şi bunuri care pot fi folosite pentru a satisface nevoile umane. Bunăstarea reflectă nivelul de satisfacţie pe care o persoană sau societatea în ansamblu o

obţine din consumul bunurilor şi serviciilor disponibile. Economia poate fi privită în două aspecte: tehnologic şi social-economic.Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:

a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane;

b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru

faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor

de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă;

c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia

ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială),

economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei). Economia privită în aspect social-economicreprezintă unitatea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură. Forţele de producţie includ:

mijloacele de producţie, forţa de muncă şi ştiinţa, care contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea atât a mijloacelor de producţie, cât şi forţei de muncă.Relaţiile de producţie reprezinţă relaţiile economice dintre oameni care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice sunt relaţiile de proprietate. Economia cuprinde o gamă largă de probleme cu care se confruntă societatea în procesul administrării resurselor relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor nelimitate. Printre astfel de probleme pot fi menţionate:

dinamica şi sistemul de preţuri şi rolul intervenţiei statului în

economie;

determinarea preţului şi producţiei de bunuri şi servicii pe

pieţele concurenţiale şi monopoliste;

impactul producţiei şi consumului asupra poluării mediului;

11

dezavantajele şomajului şi a inflaţiei şi rolul statului în

abordarea acestor probleme;

modalităţile de distribuţie a veniturilor şi bogăţiei şi cauzele

sărăciei. Care este problema fundamentală a economiei? Problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii este utilizarea raţională a resurselor în scopul satisfacerii nevoilor umane. Economistul american P.Samuelson, Laureat al premiului Nobel, a formulat trei întrebări care reflectă problema fundamentală a economiei:

1) Ce şi cât să se producă?Prima întrebare solicită un răspuns cu privire la volumul de bunuri care pot fi produse în baza stocurilor de produse disponibile în societate. 2) Cum să se producă?A doua întrebare prevede selectarea formelor, metodelor, tehnicilor şi tehnologiilor necesare pentru a produce bunurile solicitate. 3) Pentru cine să se producă?A treia întrebare se referă la modul şi criteriile de distribuire a bunurilor economice între membrii societăţii. În dependenţă de felul în care s-a reacţionat la întrebările sus- menţionate, economiile s-au delimitat în diferite sisteme şi forme concrete de existenţă la care ne vom oferi în temele următoare. Care este structura economiei?Structura economiei reflectă elementele ei componente, natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care î-l joacă fiecare element, precum şi legăturile reciproce. Sunt cunoscute următoarele tipuri de structuri ale economiei naţionale:

- structura materială reflectă compartimentul activităţilor corespunzător specializării producţiei în cadrul societăţii; - structura tehnică completează structura materială, caracterizând nivelul tehnicii existent pe ramuri de activitate; - structura demoeconomică pune în evidenţă gruparea populaţiei active sau ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate; - structura organizaţională grupează activităţile pe domenii mari de activitate, constituindu-se în subsisteme ale economiei naţionale (de exemplu, subsistemul productiv, neproductiv, comercial, monetar etc); - structura teritorială reflectă compartimentul economiei naţionale pe zone şi regiuni economice ca părţi ale teritoriului ţării respective;

12

- structura de proprietate,care pune în evidenţă structura economiei naţionale în dependenţă de forma de proprietate (sectorul public, privat, mixt).

Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie şi extraeconomie. Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării individuale, bănci etc.). Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale). Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la întreaga economie privite ca agregate economice (produs intern brut, venit naţional, şomaj, inflaţie, balanţă de plăţi externe etc.). Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (globalizarea economică, relaţiile economice internaţionale, fluxurile economice internaţionale, companiile transnaţionale, instituţiile economice internaţionale etc.). Extraeconomia constă din procesele de utilizare a resurselor obţinute de la studierea cosmosului (economia cosmosului), studierea fundului mărilor şi oceanelor, cât şi a utilizării nanotehnologiilor contemporane. Care sunt sectoarele economice?Economia ca unitate integrală întruneşte mai multe sectoare funcţionale:

sectorul economic primar, care include:agricultura,

silvicultura, industria extractivă, pescuitul;

sectorul economic secundar, care include:industria

prelucrătoare, construcţiile, lucrările publice;

sectorul economic terţiar, care include:serviciile bancare,

asigurări, transport etc.;

sectorul economic cuaternar, care include: serviciile de

informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică.

13

În funcţie de relaţiile de proprietate economia la fel include:

sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor şi organizaţiilor

dirijate de către stat), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).Noţiunea „Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea „Ştiinţa economică”. Ştiinţa economicăanalizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care se desfăşoară în societate. Ştiinţa economică are următoarele caracteristici:

este o ştiinţă care se autonomizează prin modul său de abordare a activităţii economice, prin premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formează;

realitatea

economică, o reflectare universalizată şi generalizată a acestei realităţi. Ea nu se confruntă nici cu istoria economică, nici cu politica economică şi nici cu istoria gândirii economice. Ştiinţa economică exercită o analiză profundă (logică şi istorică) a esenţei faptelor, actelor şi comportamentelor economice;

este bazată pe criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice. Atât producătorii, cât şi consumatorii se conduc în activitatea sa de obţinerea rezultatelor eficiente; cercetează unitatea economică în ansambu, unele probleme fiind abordate din punct de vedere microeconomic, altele din cel macroeconomic. Care sunt principiile ştiinţei economice? Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii:

Primul interacţiunea dintre teorie şi practică. Teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria;al doilea unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică, care reflectă cele trei probleme fundamentale: ce de produs? cum de produs? pentru cine de produs?; al treilea istorismul real. Ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice ale ţării respective. Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă.

poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă . constituie un ansamblu de cunoştinţe despre

constituieeconomică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă . un ansamblu de cunoştinţe despre

un

ansamblu

de

cunoştinţe

despre

poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă . constituie un ansamblu de cunoştinţe despre
poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă . constituie un ansamblu de cunoştinţe despre

14

Ştiinţa economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea determină diagnosticul situaţiei economice şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică). Ştiinţa economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele economice să se încadreze în normalitate.

1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice

Ştiinţa economică are o istorie relativ îndelungată. Ea a evoluat începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi a trecut prin următoarele etape:

1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V

e.n. În această perioadă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă

reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat modelul „statului ideal” şi structura lui. Aristotel primul a determinat utilitatea şi valoarea mărfii şi funcţiile banilor.

2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV.

Ideile economice în Evul Mediu s-au aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii medievali au formulat două idei fundamentale:

ideea, că unicul izvor de existenţă este munca personală, considerată ca muncă sfântă; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.

3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450

1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul

15

1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de Economie Politică”, în care erau descrise relaţiile de comerţ.

4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului

XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din sfera de circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. Anume la această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay în lucrarea sa celebră „Tabloul economic” (1758) şi fiziocratul englez W. Petty în lucrarea „Aritmetica politică” (1681).

5. Etapa liberalismului economic clasic, care cuprinde perioada

între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. La această etapă apar lucrările economice celebre ale lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) considerat ca părinte al ştiinţei economice, T.Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei”(1798), D.Ricardo „Despre principiile economiei politice şi impunerii”(1817), J.B.Say „Curs complet de economie politică” (1823), J. St. Mill „Principii de economie politică” (1848) şi altele. Anume la această etapă au fost puse bazele analizei categoriilor economice: munca, valoarea, preţul, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.

6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din

prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să

studieze nu individul ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună sfaturi concrete şi realiste.

7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi

începutul sec. XX. Această etapă este reprezentată de K.Marx, considerat ca fondator al unei noi paradigme economice. În opera sa fundamentală „Capitalul” (1867, primul volum) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al ştiinţei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi, cum ar fi: munca concretă, munca

abstractă, plusvaloare absolută şi relativă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.

16

8.

Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii '70 ai

secolului XIX şi anii '30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape

(K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall

ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.

9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii '30 şi '70 ai

secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de

opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării mâ inii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a)

necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

10. Etapa neoliberală, care a început din anii '70 ai sec. XX şi

derulează până în prezent. Principalii reprezentanţi al acestei etape sunt:

W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor savanţi ai ştiinţei economice constau în următoarele: a) limitarea intervenţiei statului în activitatea economică; b) stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; c) reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; d) elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei. Aşadar, obiectul de studiu al ştiinţei economice (Teoriei

economice) a evoluat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel:

a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în

procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum al resurselor limitate;

b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate;

c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au

funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia contemporană.

17

1.3. Metodologia ştiinţei economice

metodelor,

proceselor şi instrumentelor de cercetare în vederea cunoaşterii fenomenelor şi proceselor economice. Economista engleză J. Robinson a asociat metodologia cu o ladă de instrumente cu care operează cercetătorul. În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces economic, categorie economică, lege economică, metodă de cercetare economică. Vom analiza succint aceste noţiuni. Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv, acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în

mod direct (de ex., creşterea preţurilor, sporirea profiturilor, actele de vânzare-cumpărare a mărfurilor etc.). Fenomenele economice includ mai multe tipuri de legături, cum ar fi:

a) legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază

şi determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;

b) legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care

un anumit fenomen, de exemplu preţul influenţează evoluţia altor fenomene cum sunt cererea şi oferta, care la rândul lor, modificându-se, vor determina schimbarea preţului;

c) legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi

neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene. Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi spaţiu (de ex., privatizarea patrimoniului de stat, modificarea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii într-un interval de timp sau într-o anumită localitate). Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din componentele relaţiilor economice. Ştiinţa economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, salariu, inflaţie, şomaj, preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente tuturor modurilor (sistemelor) de producţie (producţie, repartiţie, consum, muncă etc.); a doua – categorii economice care funcţionează în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia – categorii economice care

18

Metodologia ştiinţei economicereprezintă

ansambul

funcţionează numai în unele moduri de producţie bazate pe relaţii de piaţă (concurenţă, şomaj, inflaţie). Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv şi sunt adoptate de organele legislative (de ex., legea despre proprietate adoptată de către parlament). Legile economice diferă şi de legile naturii:

1. legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (de ex., legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii funcţionează indiferent de activitatea umană (de ex., legea schimbului anotimpurilor, legea atracţiei); 2. legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu. Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari: legile economice generale comune tuturor sistemelor economice (de ex., legea economiei muncii, legea consumului şi altele); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii, legea ofertei, legea valorii etc.); legile economice specifice unui anumit sistem economic (de ex., legea concurenţei, legea acumulării de capital şi altele). Cunoaşterea legilor economice permite formularea şi adoptarea deciziilor economice potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice, care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai mic. Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la deformări substanţiale în societate şi la pierderi de resurse materiale, financiare şi umane colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în sistemul economiei de comandă au dus la dezechilibru economic, care a avut un impact negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste. O importanţă deosebită în ştiinţa economică le revin metodelor de cercetare. Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică reprezintă ansamblul modalităţilor de abordare, de principii, procedee şi tehnici de analiză a fenomenelor şi proceselor economice, de expunere a

19

rezultatelor cercetării. Ştiinţa economică aplică atât metode generale, cât şi metode specifice de cercetare. Totalitatea metodelor, procedeelor, regulilor şi postulatelor utilizate în procesul cercetării ştiinţifice constituie metodologia cercetării economice. În ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în ştiinţa economică se includ: inducţia şi deducţia, abstracţia ştiinţifică, analiza şi sinteza, metoda istorică şi logică, dialectică, metoda comparaţiei, analogiei, de experiment, modelarea economico-matematică. Vom analiza succint metodele sus-menţionate. Metoda inducţie – deducţie.Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale (de la particular la general). Metoda inductivă constă deci în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre evidenţierea conceptelor, teoriilor şi ipotezelor cu caracter de generalitate. Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare de la general la particular, de la teorie la fapte concrete. Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la general la particular, în sensul că se aplică teoriile deja descoperite la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor economice reale. Cercetarea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi deducţiei, care se completează reciproc. Metoda abstracţiei ştiinţifice, ca componentă a metodologiei ştiinţei economice, reflectă cercetarea unei laturi esenţiale a procesului sau fenomenului economic, făcând abstracţie de celelalte laturi relativ neesenţiale ale acestora. Metoda de abstracţie urmăreşte să se elimine ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se desprindă ceea ce este esenţial, general şi relevant pentru caracteristica fenomenului sau procesului economic respectiv, sub formă de concepte, principii, ipoteze, teorii şi legi economice. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).

Metoda de analiză şi sinteză.Analiza este o metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe divizarea unui proces sau fenomen economic în elementele lui componente şi studierea în parte a fiecăruia dintre acestea. Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului

20

economic (de ex., analiza procesului de privatizare care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate); b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfaşurare a fenomenelor economice (de ex., salariul mediu lunar al unui salariat din R. Moldova în a. 2006 a constituit 1697,1 lei, iar în a. 2010 – 2971,7 lei ); c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat (de ex., rata şomajului în R. Moldova a constituit în a. 2010 – 6,4% ); d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp (de ex., Produsul Intern Brut a crescut în R. Moldova de la 44,7mlrd. lei în 2006 la 71,8 mlrd. lei în a. 2010); e) analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei; f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii. Metoda sintezei economice presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne cauzale şi funcţionale. De ex., analizând scăderea volumului de producţie din industrie, agricultură, transport, construcţii şi din alte ramuri ale economiei naţionale, care a avut loc în R.Moldova în a. 2010, s-a tras concluzia că economia republicii se află în recesiune profundă. În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii până la un punct, sinteza continuă acest proces desăvârşindu-l din punct de vedere al funcţionalităţii întregului. Astfel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice (de ex., studierea cauzelor şi a condiţiilor de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a sistemului economiei de comandă). Metoda istorică şi logică.Metoda istorică reflectă descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în timp şi spaţiu. Prin folosirea metodei istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor şi proceselor economice din evoluţia vieţii economice. Metoda logică reflectă trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi

21

constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfă, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri. Metoda matematică constă în reproducere schematică a unui proces economic sub forma unui sistem liniar sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale. Modelarea economico-matematică reflectă analiza diferitor tipuri de existenţă a vieţii economice sub forma unor construcţii logico- matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Modelul economico-matematic este o construcţie logică, rezultat al unei abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între paramentrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. În funcţie de criteriile alese, deosebim: modele deterministe şi probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice, modele explicative şi modele normative. Metoda statistică reflectă un ansamblu de procedee prin care se observă fenomenele şi procesele vieţii economice, se înregistrează informaţiile necesare, se realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor statistice, în vederea evidenţierii tendinţelor care se manifestă. Metoda comparaţiei reflectă cel mai general procedeu logic prin care se cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elementele cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare economică, se pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi procese. Metoda analogiei înseamnă un procedeu prin care se transferă însuşirile unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în scopul obţinerii unor concluzii, cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor

22

asemănătoare. Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi deducţia, comparaţia etc. Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către F. Quesnay a lucrării sale celebre Tabloul economic”, în care este analizat procesul de reproducţie la nivel macroeconomic. Metoda de experiment.Ştiinţa economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, prosese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Metoda de experiment presupune intervenţia conştientă în viaţa economică reală prin diferite acţiuni cu scopul de a verifica oportunitatea şi de a lua deciziile respective. Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul proprietăţii de stat şi planificării centralizate. În procesul studierii fenomenelor economice trebuie şă fie evitate erorile şi cursele economice. Eroarea poate fi de tip cauzal sau de compoziţie. Eroarea de cauzalitate apare atunci când o variabilă independentă este considerată ca o variabilă dependentă sau când se confundă cauza cu consecinţele fenomenului. De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei. Eroarea de compoziţie poate să apară atunci, când trăsăturile unei părţi a unui întreg sunt atribuite automat şi întregului. De ex., prezintă o eroare sintagma „ceea ce e convinabil lucrătorului e convinabil şi societăţii”. Această afirmare este greşită, deoarece majorarea salariului unui lucrător este convenabilă pentru el, însă dacă se va majora concomitent salariul tuturor lucrătorilor (fără a ţine cont de creşterea productivităţii muncii), aceasta va duce la apariţia proceselor inflaţioniste, care vor influenţa negativ asupra tuturor lucrătorilor.

1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică

Teoria economică formează trunchiul de bază al ştiinţei economice. Teoria economică îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice, care prevede studierea, cunoaşterea, explicarea şi cercetarea fenomenelor economice, determinarea legităţilor economice şi formularea legilor economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor fundamentale ale economiei (Ce

23

producem? Cum producem? Pentru cine producem?), să explice cauzele şi consecinţele crizei economice, şomajului, inflaţiei, deficitului bugetar şi altor fenome negative cu care se confruntă actualmente economia naţională. 2. Funcţia metodologică.Teoria economică constituie baza teoretico-metodologică a tuturor disciplinelor economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice. După expresia lui P.Samuelson, teoria economică este regina ştiinţelor ecomomice fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.Teoria economică şi alte disipline economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor economice. Sistemul ştiinţelor economice include:

ştiinţele economice fundamentale, ştiinţele economice teoretico-aplicative şi ştiinţele economice de frontieră.

   

Ştiinţe economice teoretico-aplicative:

 
Finanţe, monedă, credit

Finanţe, monedă, credit

 
 

Management Marketing

Management Marketing Teoria Economică Economia muncii Economia agriculturii Economia industriei Economia comer ţ ului
Teoria Economică
Teoria
Economică
Management Marketing Teoria Economică Economia muncii Economia agriculturii Economia industriei Economia comer ţ ului
Management Marketing Teoria Economică Economia muncii Economia agriculturii Economia industriei Economia comer ţ ului

Economia muncii Economia agriculturii Economia industriei Economia comerţului Economia firmei ş.a.

Ştiinte economice

Stiinţe

economice

fundamentale

Stiinţe economice fundamentale Doctrine

Doctrine

de frontieră: Geografia economică

de frontieră:

Geografia

economică

economice

economice Istoria gândirii economice Economia mondial ă Contabilitate Statistic ă ş.a.

Istoria gândirii

economice

economice Istoria gândirii economice Economia mondial ă Contabilitate Statistic ă ş.a.

Economia

mondială

economice Istoria gândirii economice Economia mondial ă Contabilitate Statistic ă ş.a.

Contabilitate

economice Istoria gândirii economice Economia mondial ă Contabilitate Statistic ă ş.a.

Statistică ş.a.

Economia mondial ă Contabilitate Statistic ă ş.a. Econometria Cibernetica economică Sociologia
Econometria Cibernetica economică Sociologia economică Economia mediului Psihologia

Econometria

Cibernetica

economică

Econometria Cibernetica economică Sociologia economică Economia mediului Psihologia

Sociologia

economică

Econometria Cibernetica economică Sociologia economică Economia mediului Psihologia

Economia

mediului

Econometria Cibernetica economică Sociologia economică Economia mediului Psihologia

Psihologia

 

economică ş.a.

 

Figura 1.1.Locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor economice.

în

elaborarea politicii economice reale. În baza teoriei economice suntdeterminate principlale scopuri ale societăţii în domeniul economic:

asigurarea creşterii economice durabile şi ridicarea nivelului de trai al populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă şi cu locuri de

24

3. Funcţia

practică.Teoria

economică

serveşte

ca

bază

muncă a tuturora care doresc şi dispun de capaciţăţi de muncă; sporirea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi reducerea proceselor

inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea sa; repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o grupă socială a populaţiei să nu devină săracă; asigurarea socială a celora care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, invalizilor etc.); asigurarea unei balanţe active comerciale şi

a unei balanţe de plăţi externe pozitive. Aceste scopuri stau în faţa oricărei ţări din lume. Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice,

care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective, ţinând cont de condiţiile existente şi de utilizarea mijloacelor materiale, financiare şi umane de care dispune statul. Politicile economice ale statului pot fi grupate în dependenţă de următoarele criterii:

a) în funcţie de nivelul obiectivelor majore politicile economice pot

fi grupate în: politici economice naţionale, regionale, mondiale;

b) în funcţie de obiectivele finale politicile economice şi sociale pot

fi divizate în: politici de creştere economică, politici de dezvoltare socială durabilă, politici de ocupare deplină a forţei de muncă şi de reducere a

şomajului, politici anticriză, politici antiinflaţioniste etc.;

c) în funcţie de dimensiunile obiectivelor politicile economice şi

sociale pot fi grupate în: politici bugetare, politicile privind protecţia mediului, politici de programare macroeconomică şi politici sectoriale;

d) în funcţie de orizontul de timp politicile economice pot fi

divizate în: politici conjuncturale, politici de relansare economică şi de restructurare durabilă a aparatului tehnic de producţie, politici de recesiune etc.;

e) în funcţie de modul de influenţă a participanţilor la viaţa

economică politicile economice pot fi grupate în: politici restricţioniste, de limitare şi restrîngere a unora sau altora din activităţi, politici de incitare, stimulare a agenţilor economici etc.;

f) în funcţie de orientarea doctrinară politicile economice se

divizează în: politici liberale, politici neoliberale, politici keynesiene,

politici neodirijiste şi altele;

25

g) în funcţie de instrumentele folosite politicile economice pot fi grupate în: politici fiscale directe şi politici fiscale indirecte. Pentru a promova o politică economică raţională este necesară utilizarea acelor analize economice care ne permit să determinăm care seturi de scopuri se bazează pe compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce condiţii de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile.

Rezumat

1. Economia reprezintă un ansamblu de activităţi legate de

procesul de producţie, schimb, repartiţie şi consum a bunurilor economice. Problemele fundamentale ale economiei sunt: Ce să producem? Cum să

producem? Pentru cine să producem?

2. Economia, ca unitate complexă include: microeconomia,

mezoeconomia, macroeconomia, mondoeconomia, extraeconomia. Sectoarele funcţionale ale economiei sunt: sectorul primar, secundar, terţiar, cuaternar, privat, public, mixt.

3. Economia nu trebuie confundată cu ştiinţa economică. Ştiinţa

economică analizează procesele economice care parcurg în societate. Principiile ştiinţei economice: interacţiunea dintre teorie şi practică; unitatea dintre analiză micro şi macroeconomică, istorismul real. Ştiinţa economică poate fi privită în aspect pozitiv şi normativ.

4. Ştiinţa economică (Teoria Economică) a evoluat prin mai

multe etape: etapa antică, medievală, mercantilistă, fiziocrată, clasică, marxistă, neoclasică, keynesiană, neoliberală.

5. Metodologia ştiinţei economice reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi instrumentelor de cercetare în vederea cunoaşterii fenomenelor, proceselor, categoriilor şi legilor economice. Principalele metode utilizate în cercetările economice sunt: inducţia şi

deducţia, analiza şi sinteza, abstracţia ştiinţifică, istorică şi logică, dialectică, metoda comparaţiei şi analizei, metoda modelării economico- matematice, metoda de experiment.

6. Principalele funcţii ale teoriei economice sunt: funcţia

cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice, funcţia metodologică şi funcţia practică. Teoria economică joacă rolul determinant în sistemul ştiinţelor economice. Sistemul ştiinţelor economice include: ştiinţele economice fundamentale, teoretico-aplicative şi ştiinţelor de frontieră.

26

7. În baza teoriei economice sunt elaborate diferite politici economice: de dezvoltare social-economică durabilă, de ocupare deplină a forţei de muncă şi de reducere a şomajului, de stabilire a preţurilor şi de reducere a inflaţiei, de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii, de protecţie a mediului ambiant şi altele. 8. Importanţa studierii „Teoriei economice” constă în următoarele: a înarma populaţia cu cunoştinţe necesare pentru a lua decizii juste în anumite situaţii economice; a argumenta şi a recomanda o anumită politică economică; a formula legile economice pentru a prevedea consecinţele acţiunilor oamenilor; a elabora unele recomandări oamenilor de afaceri cu privire la activitatea de antreprenoriat.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti. Editura Economică, 1997, p. 31-48.

Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Bucureşti. Editura economică. 1999, p. 32, 189, 299-301, 356.

A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie Economică.

Chişinău. U.T.M., 2004, p. 7-16.

Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.

Chişinău, 2006, p. 11-27.

Feuraş Eugenia. Teorie Economică (micro-macroeconomie). Editura ASEM. Chişinău, 2007, p.7-14.

Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia politică modernă. POLIROM, Iaşi, 2002, p.19 -39.

Andrei Cojuhari, Tatiana Lâsâi. Întroducere în obiectul de

studiu al teoriei economice. U.T.M. Chişinău, 2007, p. 3-45.

27

Tema 2. Activitatea economică, resursele şi bunurile economice

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor

umane

2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi

problema alegerii raţionale.

2.3. Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile ei.

2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice.

bunurilor

economice şi a fazelor activităţii economice. Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:

să analizaţi trăsăturile nevoilor umane şi a legii creşterii nevoilor

umane;

să explicaţi structura piramidei lui A.Maslow referitor la nevoile

umane;

să analizaţi resursele economice şi legea rarităţii resurselor

economice;

să explicaţi problema alegerii raţionale şi a costului de

oportunitate;

Scopul

temei:analiza

nevoilor

umane,

resurselor

şi

să determinaţi clasificarea bunurilor economice;

să analizaţi utilizarea şi valoarea mărfii;

să analizaţi fazele activităţii economice;

să explicaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie.

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane

îndestularea

nevoilor umane. Oamenii, pentru a exista şi funcţiona, au nevoie de bunuri materiale şi servicii: obiecte de consum, lociunţă, şcoală, spital, mijloace de producţie etc. Nevoile umane reprezinţă cerinţele materiale, economice, sociale şi spirituale ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane pot avea caracter subiectiv sau obiectiv. Nevoile umane care apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor poartă caracter subiectiv, iar nevoile fixate în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor capătă un caracter obiectiv. Nevoile umane devin efective, în funcţie de condiţiile

28

Scopul

final

a

oricărei

activităţi

economice

este

de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor.Pentru ca nevoile să devină nevoi economice este necesar să se respecte trei condiţii: să existe bunuri

disponibile şi accesibile; bunurile să fie relativ rare; existenţa unei pieţe de confruntare a cererii şi ofertei. Care sunt trăsăturile nevoilor umane? Multiplicitatea şi diversitatea nevoilor umane. Nevoile umane sunt nelimitate la număr. Odată cu creşterea progresului tehnico-ştiinţific apar noi nevoi umane. De regulă, nevoile umane sunt reproductibile, deoarece satisfacerea uneia dă naştere altora. Creşterea şi diversificarea încontinuu a nevoilor umane reprezintă o lege economică generală. Intensitatea şi ierarhia nevoilor umane.Nevoile umane au diferită intensitate, iar ierarhia nevoilor umane oscilează de la un individ la altul şi de la o persoană la alta la acelaşi individ. Stabilirea sau limitarea în capacitate a nevoilor umane.Nevoile umane sunt limitate în volum. Intensitatea unor nevoi descreşte pe măsură

ce sunt satisfăcute (de ex., cele fiziologice), altele rămân stabile

(de ex.,

nevoile de caracter estetic, cum ar fi: literatura, arta, muzica etc.).

 
 

Interdependenţa

nevoilor

umane.

Unele

nevoi

sunt

complementare,

adică

evoluează

în

sensuri

identice,

altele

sunt

substituibile (de ex., cafeaua naturală poate fi substituită cu cafea solubilă sau invers).

Nevoile satisfăcute pot

să renască din nou, deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum. Nevoile umane pot fi clasificate (grupate) în funcţie de mai multe criterii.În funcţie de fiinţa umană tridimensională (biologică, socială, raţională) nevoile umane se clasifică în:nevoi naturale sau fiziologice,

care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană, îmbrăcăminte);nevoi sociale, de grup, care sunt resimţite de oameni, ca membri ai diferitor socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună (nevoi de comunicare, convieţuire în societate, de organizare socială);nevoi

şi

raţionale,

perfecţionarea profesională a oamenilor, de educaţie, cultură etc.). În funcţie de importanţa nevoilor economistul englez A.Marshall

divizează

asigurarea cu hrană, îmbrăcăminte, locuinţă; superioare – instruire, cultură);nevoi absolute şi relative(absolute – aer, apă; relative – studierea

29

şi

Stingerea nevoii umane prin satisfacere.

spiritual-psihologice(nevoi

în:nevoi

inferioare

legate

şi

de

formarea

nevoile

superioare

şi

(inferioare

(directe

cosmic);nevoi

cucerirea

spaţiului

directe

indirecte

asigurarea cu locuinţă; indirecte – frecventarea teatrului);nevoi actuale şi viitoare(actuale primirea la timp a salariului, frecventarea permanentă de către studenţi a cursurilor şi seminarelor; viitoare zborul spre planeta Venera sau nevoia de a termina universitatea cu diplomă de menţiune). În funcţie de prioritate şi etapele de realizare economistul american A. Maslow divizează nevoile umane în 5 categorii (figura 2.1).

divizează nevoile umane în 5 categorii (figura 2.1). Figura 2.1. Piramida lui A. Maslow cu privire

Figura 2.1. Piramida lui A. Maslow cu privire la divizarea nevoilor umane.

În ansambul nevoilor umane rolul principal îl ocupă nevoile economice: cerinţele de bunuri materiale şi servicii. Anume nevoile economice şi necesitatea satisfacerii lor servesc ca motiv de bază în dezvoltarea producţiei. Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice. Interesele economicereprezintă acele nevoi indirecte, imediate sau relativ îndepărtate ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor. Deci, interesele reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în:

30

interese personale, care se manifestă la nivelul fiecărui individ

în parte şi în legătură cu una din nevoile sale (de ex., interesul de majorare

a salariului);

interesele de grup, care se manifestă la nivelul socio-grupurilor

constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare (interesele ţăranilor fermieri, interesele micului business, interesele consumatorilor etc.);

interesele generale (publice), care se manifestă la nivelul

populaţiei unei ţări (interesele de prosperare a economiei naţionale, interesele de reducere a şomajului, inflaţiei);

care se manifestă la nivelul unei firme

(interesul de reducere a costurilor de producţie şi majorare a profitului);

interesele determinate de timp la care se referă: interesele

curente, de perspectivă, periodice, permanente etc.

interesele private,

ca

purtătoare a mai multor interese: a intereselor sale individuale, ale socio- grupului căruia îi aparţine, ale unităţii economice în care activează, ale ţării sale. În acelaşi timp, indivizii, firmele, grupurile sociale, unităţile de

O

anumită

persoană

poate

se

manifeste,

concomitent,

administrare publică şi locală au interesele sale economice specifice.

2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema alegerii raţionale

Orice activitate economică presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate respectivă (de ex., pentru a construi o uşă sau un geam tâmplarul are nevoie de lemn, sticlă şi alte materiale). Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, condiţiilor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în producerea de noi bunuri în scopul satisfacerii nevoilor umane. Principalul izvor de formare a resurselor economice este natura, care constituie cadrul de existenţă şi activitate a oamenilor. Resursele economice constituie potenţialul material şi spiritual al procesului de producţie şi reproducţie de bunuri materiale şi servicii. Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale, umane şi informaţionale. Resursele materiale includ:resursele naturale primare, care cuprind: fondul funciar, forestier, apa, flora, fauna, aerul, bogăţiile

31

subterane pe care natura le-a creat sau le regenerează;resursele materiale derivate (maşini, instalaţii, tehnologii etc). În funcţie de caracterul utilizării, resursele economice naturale se clasifică în:

reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, fondul

forestier, apa);

reproduc

natural şi sunt epuizabile (zăcămintele de petrol, gaze, cărbune, minereuri

nereproductibile

sau

neregenerabile

care

nu

se

etc.). În funcţie de volum resursele naturale se clasifică în:abundente (aer, lumina solară etc.) şi deficitare (aur, argint, cărbune etc.) În funcţie de gradul de recuperare şi refolosire resursele naturale se clasifică în resurse recuperabile, parţial recuperabile şi nerecuperabile. Resursele umanereprezintă potenţialul de muncă al unei ţări şi includ:resursele umane primare (populaţia aptă disponibilă, populaţia activă);resursele umane derivate (nivelul de instruire, starea de sănătate, ponderea diferitor categorii profesionale, descoperirile ştiinţifice, inovaţionale etc.). Resursele informaţionale 1 , prin conţinutul şi modul lor de organizare, reprezintă informaţii utile şi disponibile pentru folosirea lor de către factorul uman în scopuri de cunoaştere, de luare a deciziei sau acţiune. Resursele informaţionale se manifestă sub formă de fişiere pe suport clasic, magnetic sau electronooptic, baze de date şi bănci de date gestionate cu calculatorul, colecţii documentare, registre informaţionale computerizate, fonduri debrevete, proiecte şi patente, precum şi informaţiile deţinute de subiecţii umani. Constituirea şi utilizarea resurselor informaţionale pot fi considerate la nivel de organizaţie, de sector economic, de economie naţională, precum şi la scară internaţională. La nivelul firmelor de afaceri resursele informaţionale reprezintă o sursă majoră de avantaj concurenţial, care devine activă în funcţie de abilitatea cu care aceste resurse sunt gestionate pentru promovarea obiectivelor strategice urmărite. Extinderea şi diversitatea nelimitată a nevoilor se confruntă cu raritatea şi limitele fizice ale resurselor (limita terenurilor arabile, apei

1 Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.403

32

şi

bunurilor economice devine o lege economică, o caracteristică generală a economiei.

Legea rarităţii resurselorconstă în aceea, că volumul, structura şi calitatea resurselor evoluează mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Cu alte cuvinte, resursele (inclusiv bunurile economice) sunt limitate în comparaţie cu nevoile nelimitate. Legea rarităţii resurselor se manifestă cu intensităţi diferite în timp şi spaţiu pentru diferite grupuri de agenţi economici. Gradul de intensitate şi tensiuni nevoi-resurse depinde de nivelul de eficienţă economică. Legea rarităţii se manifestă în următoarele forme specifice de raritate:

a) raritatea naturală, care ţine de vitregia naturii (de limita

bogăţiilor subterane, de calitatea solului, de calamităţile naturale etc.);

b) raritate de penurie generată de scăderea accidentală a ofertei, ca

urmare a unor situaţii neanticipate de ordin social-economic şi

comportamental;

c) raritate a pieţelor de desfacere (raritate relativă), care apare în

situaţia când se înregistrează o creştere rapidă a cererii, iar oferta rămâne

la nivelul anterior;

d) raritatea artificială (speculativă) generată de reducerea

voluntară a ofertei de către producători pentru a obţine o creştere a preţurilor 2 . Legea rarităţii a generat o problemă de importanţă majoră de ordin micro şi macroeconomic problema utilizării raţionale a resurselor economice limitate. Utilizarea raţională a resurselor înseamnă: obţinerea de rezultate maxime cu cheltuieli minime de resurse la fiecare unitate de produs. De ex., actualmente în R. Moldova la fiecare unitate de produs se cheltuie resurse de materie primă şi surse energetice de 2-3 ori mai mult decât în ţările economic dezvoltate. Raritatea resurselor face ca orice alegere raţională să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse potenţiale. De ex., dacă într-o familie se cheltuie mai multe resurse pentru hrană, atunci mai puţine resurse rămân pentru îmbrăcăminte, instruire şi alte necesităţi. De aceea familia trebuie să aleagă varianta cea mai potrivită.

potabile,

zăcămintelor

subterane

şi

altele).

Raritatea

resurselor

2 Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.275

33

Costul alegerii sau costul de oportunitateconstă în valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un bun pentru consum. Pentru a alege o alternativă posibilă agenţii economici trebuie să ţină cont de trei condiţii:de volumul de resurse de care dispune firma;de coraportul dintre cerere şi ofertă de piaţa respectivă;de rata profitului aşteptat.

2.3. Bunurile economice şi formele lor.

Marfa şi proprietăţile ei

Resursele economice nu trebuie confundate cu noţiunea de bunuri economice. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, care satisface o anumită nevoie individuală sau socială. Bunurile pot fi clasificate în următoarele grupe:

a) bunuri capital, care sunt utilizate în procesul de producţie şi se

compun din maşini, utilaj, instalaţii, clădiri, echipamente de telecomunicaţii etc.

b) bunuri colective, care pot fi utilizate de un număr mare de

oameni (parcul public, iluminatul public, emisiunile de radio şi televiziune etc.).

c) bunuri complementare, utilizarea cărora nu poate avea loc fără

consumul concomitent al altor bunuri (de ex., automobilul nu poate fi utilizat fără consumul de carburanţi).

d) bunuri de consum, care includ: bunuri de consum a produselor

alimentare ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor umane (individuale, de grup, colective); bunuri de consum a produselor nealimentare de uz personal. Bunurile de consum pot fi: de unică folosinţă (cele alimentare); de folosinţă curentă (îmbrăcăminte); de

folosinţă îndelungată (locuinţă, mobilă, televizor etc.).

e) bunuri economice sunt bunurile care îndeplinesc cumulativ două

condiţii: capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între nevoia lor şi bunul apt să o satisfacă; raritatea – cantitatea limitată, insuficientă

comparativ cu nevoile nelimitate. Bunurile economice pot fi clasificate după mai multe criterii:

- după forma de existenţă bunurile economice pot fi divizate în bunuri materiale (numite bunuri corporale) şi bunuri nemateriale sau servicii;

- după forma de destinaţie bunurile economice pot fi grupate în bunuri de consum personal şi bunuri de consum productiv;

34

- după gradul de prelucrare bunurile economice se clasifică în:

bunuri primare la care se referă bunurile desprinse din mediul natural (materia primă, energia solară); bunuri intermediare la care se referă

bunurile care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape ale ciclului de producţie (făina pentru pâine, cimentul pentru construcţii etc.); bunuri finale la care se referă bunurile care intră în consum direct fără a mai fi supuse prelucrării;

- după modul în care circulă în economie bunurile pot fi divizate

în: bunuri marfare (comerciale), cele care formează obiectul tranzacţiilor bilaterale de piaţă şi trec de la un agent la altul prin vânzare-cumpărare; bunuri nonmarfare, cele care trec de la un agent economic la altul în mod gratuit, fiind, de regulă, destinate autoconsumului;

- după forma de proprietate bunurile economice se divizează în:

bunuri publice (apărarea naţională, protejarea mediului ambiant etc.); private (firmele, instituţiile private); mixte (întreprinderile cu participarea capitalului străin).

- după forma juridică bunurile economice se divizează în: bunuri

mobiliare (active monetare, financiare, alte categorii de bunuri marfare) care sunt tranzacţionate pe piaţă şi trec relativ uşor de la un posesor la altul; bunuri imobiliare (clădiri în care sunt alocate investiţii etc.), bunuri care sunt practic indivizibile în tranzacţii, iar trecerea de la un posesor la altul se face fără modificarea locului geografic.

f) bunurile libere sunt bunurile aflate în cantităţi disponibile şi

corespunzătoare nevoilor umane. Bunurile libere sunt utile şi indispensabile omului (aer, lumina solară, apă etc.), dar nu au utilitate în sens economic pentru că folosirea lor nu generează sacrificii pentru obţinerea satisfacţiei ce rezultă din folosirea lor.

g) bunurile substituibile sunt bunurile care se pot înlocui unul cu

altul atât în consum, cât şi în activitatea economică. De ex., cafeaua şi ceaiul sunt bunuri substituibile când este vorba despre consum; automobilul şi motocicleta sunt substituibile când apare problema transportului etc. În economia de piaţă majoritatea bunurilor create sunt destinate pentru piaţă, pentru vânzare-cumpărare, primind forma de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor umane creat în baza utilizării factorilor de producţie şi destinat

pentru realizarea prin mecanismul de vânzare-cumpărare. Principalele categorii de mărfuri sunt:

35

- mărfuri corporale de consum personal (îmbrăcăminte, alimente,

locuinţe) şi de consum productiv (maşini, utilaje, echipamente de producţie);

- mărfuri incorporale, servicii şi informaţii destinate consumului

personal şi productiv (servicii de instruire, asistenţă medicală, de poştă, de transport, de telefon);

- mărfuri în formă de capital real (utilaje, construcţii);

- mărfuri în formă de resurse naturale (terenuri agricole, bogăţii subterane);

- mărfuri în formă de resurse de muncă (forţă de muncă);

- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice (brevete, patente de inovaţie, programe de calculator);

- mărfuri în formă de servicii manageriale şi de marketing;

- mărfuri în formă de monedă şi hârtii de valoare (valută, acţiuni,

obligaţiuni, cambii). Orice bun economic în formă de marfă are două proprietăţi (laturi) – utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb). Utilitatea mărfii reflectă capacitatea reală de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în consumul personal sau productiv final. Utilitatea mărfii poate să satisfacă cerinţele omului în mod direct ca obiect de consum (hrana, îmbrăcăminte) sau în mod indirect – ca mijloc de producţie (utilaj, instalaţii, maşini). Utilitatea mărfurilor are următoarele

trăsături:

- utilitatea mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei,

indiferent de forma de dominanţă a relaţiilor de producţie (maşinile, utilajul, clădirile, cerealele şi alte mărfuri utile formează bogăţia în orice societate umană);

- utilitatea mărfurilor poate fi realizată numai în procesul de

consum personal sau în procesul de producţie (consum productiv);

- utilitatea mărfii nu depinde de cantitatea de muncă sau de alţi

factori de producţie încorporaţi în obiectul dat. De ex., o pereche de

pantofi fabricaţi în condiţii de muncă colectivă sau individuală va conţine diferite cheltuieli de factori de producţie, însă acestea nu vor influenţa direct asupra utilităţii acestui bun;

- utilitatea mărfii depinde de calităţile naturale ale bunului. De ex.,

pâinea, carnea, fructele dispun de utilitate deoarece conţin în ele vitamine, grăsimi şi alte elemente naturale necesare vieţii omului;

36

- utilitatea mărfii are caracter istoric, deoarece rolul şi menirea ei se schimbă în urma apariţiei condiţiilor noi economice. De ex., mult timp petrolul era considerat numai ca combustibil, iar actualmente este folosit pentru producerea diverselor produse; - utilitatea unor mărfuri satisface cerinţele individuale ale omului (hrana, îmbrăcămintea, locuinţa), iar alte mărfuri – satisfac cerinţele societăţii (protecţia mediului). Măsura în care utilitatea bunului corespunde nevoilor individuale sau sociale reprezintă calitatea mărfii. Calitatea mărfii este determinată de factorii tehnico-economici, sociali, estetici, de gusturile şi preferinţele consumatorilor. Calitatea mărfii se află într-o legătură de interdependenţă cu utilitatea economică. Utilitatea economică 3 exprimă gradul, măsura în care consumarea unei cantităţi satisface una sau alta dintre nevoile umane. Utilitatea economică se manifestă în următoarele forme:

1) utilitatea unitară (individuală) este satisfacţia pe care o aduce o porţiune (doză) dintr-un bun consumat de către individ, acel segment al anumitei nevoi umane care poate fi acoperit şi satisfăcut prin consumarea unei cantităţi dintr-un bun (de ex., cantitatea de pâine consumată zilnic de o persoană); 2) utilitatea totală este satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată. De ex., dacă un consumator utilizează cinci doze dintr-un bun, iar utilitatea individuală medie resimţită este de trei doze, atunci utilitatea totală va constitui 15 doze; 3) utilitatea marginală este satisfacţia adiţională pe care un consumator dat o acordă unei unităţi suplimentare consumate dintr-un bun economic (de ex., primul pahar de apă va avea o utilitate pentru omul însetat mai mare decât al treilea pahar). Utilitatea marginală are tendinţa să se reducă cu fiecare nouă utilitate consumată. La punctul de saturaţie, când nevoia pentru bunul dat este integral satisfăcută, utilitatea marginală devine nulă. Această tendinţă reflectă conţinutul legii utilităţii marginale descrescânde. Legea utilităţii marginale descrescânde constă în următoarele: când cantitatea consumată dintr-un bun sporeşte, utilitatea marginală, adică utilitatea suplimentară

3 Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura economică. Bucureşti, 1999, p.482 – 483.

37

adăugată de ultima unitate consumată, tinde să se diminueze până la zero corespunzător punctului de saturaţie, la care utilitatea marginală este nulă. A doua proprietate (latură) a bunului economic ca marfă este

valoarea (valoarea de schimb). Valoarea de schimb reprezintă un raport cantitativ, o proporţie dintre utilităţile mărfurilor care se schimbă între ele, raport care variază permanent în funcţie de timp şi spaţiu. Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie. Exprimată în bani, valoarea de schimb devine preţ relativ. Valoarea de schimb bazată pe raportul dintre cerere şi ofertă poartă denumirea de valoare de piaţă. Valoarea mărfii reprezintă cheltuirea factorilor de producţie întruchipate în bunul respectiv. Valoarea mărfii are următoarele trăsături:

- valoarea este o însuşire a tuturor mărfurilor, care se manifestă

numai în procesul schimbului acestora;

- valoare pot avea numai bunurile care dispun de utilitate;

- nu orice utilitate are valoare. Dacă în bunul economic n-au fost

întruchipaţi factori de producţie, atunci acesta nu dispune de valoare (aerul, apa din mări şi oceane etc.);

- în unele cazuri cheltuielile de factori de producţie nu reflecă

valoarea bunului (atunci când mărfurile nu corespund calităţii, modei sau sunt produse pentru autoconsum);

- valoarea exprimă relaţii economice nu între bunuri (obiecte), ci

între producătorii şi consumatorii acestor bunuri. În condiţiile economiei de piaţă marfă devin nu numai bunurile materiale şi serviciile, ci şi forţa de muncă. Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale lucrătorului, capacitatea lui de a munci. Ca şi restul mărfurilor forţa de muncă dispune de valoare şi utilitate. Valoarea forţei de muncă include: valoarea mijloacelor necesare pentru existenţa şi restabilirea fizică a lucrătorului (cheltuieli pentru hrană, îmbrăcăminte, spaţiu locativ etc.); valoarea mijloacelor necesare pentru întreţinerea familiei lucrătorului; cheltuielile pentru perfecţionarea sau reciclarea forţei de muncă; cheltuielile pentru dezvoltarea socială a lucrătorului. Suma de bani necesară pentru reproducţia forţei de muncă constituie preţul forţei de muncă. Preţul forţei de muncă oscilează în funcţie de coraportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii. Specificul utilităţii forţei de muncă constă în accea, că posesorul ei (lucrătorul) are o capacitate de a crea o valoare mai mare, decât

38

valoarea forţei de muncă proprie. Acest surplus de valoare în cea mai mare măsură este acumulată şi utilizată de societate şi de agenţii economici.

2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice

Activitatea economică reprezintă un complex de activităţi umane, care este orientat spre atragerea şi utilizarea resurselor economice limitate în scopul satisfacerii nevoilor şi interesor umane. Activitatea economică privită în ansamblu cuprinde: activităţile de producţie, de organizare a schimbului de mărfuri, de repartiţie a bunurilor economice, de organizare a consumului personal şi productiv, de cercetare ştiinţifică, de protecţie şi ameliorare a mediului, de apărare naţională şi altele. Însă principalele forme de activităţi economice sunt cele de producţie, schimb, repartiţie şi consum, numite faze ale procesului de reproducţie şi între care există legături reciproce. Principala fază în activitatea economică constituie faza de producţie, care condiţionează derularea celorlalte faze, la rândul lor, celelalte faze ale reproducţiei influenţează activ producţia şi se intercondiţionează între ele. Producţia este acea fază a activităţii economice a cărei funcţie esenţială constă în combinarea şi utilizarea factorilor materiali şi umani în vederea obţinerii de noi bunuri economice. Producţia, privită în sensul larg al cuvântului, include producţia de bunuri materiale şi producţia de bunuri nemateriale (fig 2.2.). Producţia de bunuri materiale cuprinde astfel de domenii de activitate cum ar fi:

industria, agricultura, silvilcutura, construcţia şi altele. Producţia de servicii materiale include: transportul, comerţul, sistemul de deservire, telecomunicaţiile şi altele. Producţia de servicii nemateriale cuprinde:

transportul de pasageri, serviciile medicale, serviciile de instruire, serviciile financiar-bancare, serviciile juridice si altele. Producţia de bunuri nemateriale include produsele de artă, literatură, muzică şi alte bunuri nemateriale.

39

Producţia

Producţia Producţia materială Producţia de bunuri materiale Producţia nematerială Producţia de servicii
Producţia Producţia materială Producţia de bunuri materiale Producţia nematerială Producţia de servicii

Producţia materială

Producţia de bunuri materiale
Producţia de
bunuri
materiale

Producţia nematerială

Producţia de servicii nemateriale
Producţia de
servicii
nemateriale
Producţia de bunurinemater iale
Producţia de
bunurinemater
iale
Producţia de servicii materiale
Producţia de
servicii
materiale

Sfera de servicii

Figura 2.2. Structura fazei de producţie.

A doua fază a activităţii economice este schimbul (circulaţia), care cuprinde activităţile de distribuire în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vânzării-cumpărării, depozitarea şi păstrarea acestor bunuri, precum şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică (servicii comerciale, servicii de depozitare, servicii de comunicaţii şi telecomunicaţii). Schimbul este generat de diviziunea socială a muncii. A treia fază a activităţii este repartiţia. Repartiţia ca proces economic cuprinde:

- repartiţia (alocarea) resurselor (în aspect cantitativ, calitativ şi

structural) are loc pe ramuri, subdiviziuni, sectoare etc. Ea constituie punctul de plecare în desfăşurarea activităţii economice şi sociale, deoarece asigură factorii de producţie necesari;

- repartiţia veniturilor, care constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional sau a valorii adăugate între agenţii economici individuali şi agregaţi;

- repartiţia funcţională care constă îndistribuirea veniturilor

fundamentale obţinute de la realizarea factorilor de producţie (salariul

pentru muncă, dobânda pentru capital, renta pentru pământ, profitul pentru abilitate şi spirit de întreprinzător);

- redistribuirea veniturilor prin sistemul de asigurări sociale

(pensii, indemnizaţii, burse, ajutoare sociale) şi prin sistemul de fiscalitate

(impozitele directe şi indirecte, taxe).

40

A patra fază a activităţii economice este consumul, act care verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi preferinţele oamenilor. Consumul poate accelera sau stopa restul fazelor de activitate economică (de ex., dacă bunurile nu sunt consumate atunci are loc reducerea producţiei, schimbului şi distribuirii bunurilor). Consumul poate fi:

- final, când bunul dat nu participă la crearea altor bunuri (de ex., frigiderul în gospodărie, autoturismul, televizorul etc.), ci este utilizat pentru satisfacerea directă a nevoilor umane; consumul final cuprinde consumul personal şi productiv; - intermediar, când bunul dat este utilizat pentru producerea altor bunuri (de ex., strugurele de poamă pentru a produce vin, lemnul pentru a construi o casă etc.). Principiul general al activităţii economice este obţinerea maximului de bunuri economice cu cheltuieli minime de resurse, adică obţinerea unui maxim de efect cu minim de efort. Pentru a realiza acest principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie. Curba posibilităţilor de producţie reprezintă un instrument care pune în evidenţă diferite combinaţii posibile de producţie (pe termen scurt) a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a unui volum disponibil de resurse economice date. De ex., dacă R. Moldova ar putea să producă fie încălţăminte (în ordine descrescătoare, în mii perechi: 4; 3; 2; 1; 0,5), fie cereale (în ordine crescătoare, în mii tone: 0,5; 1; 2; 3; 4), atunci curba posibilităţilor de producţie va lua forma celei de mai jos (figura 2. 3.).

de producţie va lua forma celei de mai jos (figura 2. 3.). Figura 2. 3 .

Figura 2. 3. Curba posibilităţilor de producţie.

41

Pe baza curbei posibilităţilor de producţie se pot formula unele concluzii cu privire la costul oportun, la opţiunile şi comportamentele producătorului şi consumatorului, la punerea în evidenţă a utilizării resurselor rare. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei probleme fundamentale ale economiei. Ce să producem? Cum să producem? Pentru cine să producem?

Rezumat

1. Nevoile umane reprezintă un ansambu de cerinţe materiale,

economice, sociale, spirituale, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii

oamenilor. Nevoile umane sunt nelimitate.

2. Caracteristicile nevoilor umane sunt: multiplicitatea şi

diversitatea, intensitatea şi ierarhia, stabilitatea sau limitarea în capacitate,

interdependenţa nevoilor, stingerea prin satisfacţie.

3. Interesele economice reprezintă o formă de realizare a nevoilor

umane. Interesele economice pot fi clasificate în: interese personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

4. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor,

premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în producerea de noi bunuri necesare satisfacerii nevoilor

umane.

5. Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale,

umane, informaţionale şi financiare etc.

6. Resursele economice au caracter limitat, sunt rare. Legea

rarităţii resurselor constă în aceea, că volumul, structura şi calitatea

resurselor evaluează în timp mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane.

7. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor

economice, un element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială şi se manifestă în mai multe forme: bunuri libere, bunuri economice, bunuri materiale, bunuri nemateriale (servicii), bunuri

substituibile etc.

8. În economia de piaţă majoritatea bunurilor economice devin

marfă. Marfa reprezintă un bun economic destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Orice bun economic în

42

formă de marfă dispune de două proprietăţi – utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb). 9. Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice şi cuprind patru faze (faza de producţie, schimb, repartiţie şi consum), care reflectă procesul de reproducţie în societate. 10. Principiul general al activităţii economice este obţinerea maximului de bunuri economice cu cheltuieli minime de resurse. Pentru a realiza acest principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie, în baza căreia se pot formula decizii la nivel micro şi macroeconomic cu privire la realizarea celor trei probleme fundamentele ale economiei Ce să producem? Cum să producem? Pentru cine să producem?

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie Politică. Bucureşti. Editura Economică. 1997, p.16-26; 78-88.

Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura

Economică. Bucureşti, 1999, p. 42-43.

A. Cojuhari, T.Manole, T. Grunzu. Teorie Economică. Chişinău UTM., 2004, p. 17-22.

Dumitru Moldovanu. Curs de Teorie Economică. Editura ARC. Chişinău. 2006, p. 27-37.

Feuraş Eugenia.Teorie Economică (micro-macroeconomie).

Editura ASEM. Chişinău, 2007, p. 23-30.

Philip Hardwick, Joh Landmead, Bahadur Khan. Întroducere în

economia politică modernă, POLIROM. Iaşi, 2002, p. 91 -109.

43

Tema 3. Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice

3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii. 3.2. Economia naturală şi economia de schimb. 3.3. Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor.

Scopul temei: analiza relaţiilor de proprietate şi a formelor de organizare ale activităţii economice. Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:

să analizaţi relaţiile de proprietate în aspect juridic şi în aspect economic;

să analizaţi structura, tipurile şi formele de proprietate;

să evidenţiaţi laturile pozitive şi dezavantajele proprietăţii private şi publice;

să analizaţi agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii;

să determinaţi trăsăturile economiei naturale;

să evidenţiaţi trăsăturile economiei de schimb ca formă universală de organizare a activităţii economice;

să analizaţi fazele de apariţie a banilor şi funcţiile lor;

să cunoaşteţi principalele teorii ale banilor.

3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii

Una din problemele-cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică în societate. Ce reprezintă proprietatea?Proprietatea, ca şi categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor economice existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria „proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic, filosofic. În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: a) dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; b) dreptul

44

de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; c) dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor. În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie. Relaţiile economice de proprietate cuprind: relaţiile de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale; relaţiile de realizare economică a proprietăţii (figura 3.1.)

Sistemul relaţiilor de proprietate

(figura 3.1.) Sistemul relaţiilor de proprietate relaţii de însuşire a factorilor de producţie relaţii
(figura 3.1.) Sistemul relaţiilor de proprietate relaţii de însuşire a factorilor de producţie relaţii

relaţii de însuşire a factorilor de producţie

relaţii de folosire economică a mijloacelor material

relaţii de realizare economică a proprietăţii

Figura 3.1. Sistemul relaţiilor de proprietate

Relaţiile de însuşire a factorilor de producţie reflectă legăturile economice dintre oameni şi relaţiile faţă de bunuri ca obiecte proprii (de ex., acest apartament este al meu şi nimeni nu poate pretinde la el). Contrar relaţiilor de însuşire există relaţii de înstrăinare, care apar atunci, când bunurile economice sunt create de unele persoane, iar însuşirea lor – de alte persoane, care dispun de mijloacele de producţie. Relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, dar transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţii de concesii etc.). Relaţiile de realizare economică a proprietăţii. Realizarea economică a proprietăţii are loc numai în cazul, dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.

45

În aspect filosofic omul se implică în relaţiile de proprietate şi se realizează ca fiinţă umană, manifestându-şi responsabilatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.Privită în esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiectul proprietăţii reflectă relaţiile dintre oameni cu privire la însuşirea rezultatelor producţiei. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi:

persoanele fizice, juridice, statul, administraţiile publice locale, organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii reprezintă un bun economic în jurul căruia se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi:

pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare şi altele. Toate obiectele de proprietate pot fi divizate în două grupe mari: factori de producţie şi rezultate ale activităţii de producţie. Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe calea moştenirii şi pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democrat întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate, stat în care există supremaţia legii. Care sunt tipurile şi formele de proprietate? În ţările bazate pe relaţiile de piaţă, inclusiv R. Moldova, există două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare a acestora – proprietatea mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate. Principultip de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată. Proprietatea privată este un tip de proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine subiecţilor ei (persoanele fizice sau juridice). Proprietatea privată se manifestă în trei forme (figura 3.2.)

46

Figura 3.2. Formele proprietăţii private. Proprietatea privită (individuală) bazată pe munca proprie cuprinde

Figura 3.2. Formele proprietăţii private.

Proprietatea privită (individuală) bazată pe munca proprie cuprinde gospodăriile mici meşteşugăreşti, fermieri, întreprinderi comerciale minimarket, unităţi familiare ce prestează servicii etc. Proprietatea privată bazată pe munca salariaţilor cuprinde întreprinderi mici şi mijlocii, în special angajarea lucrătorilor de sezon. Proprietatea privată asociativă cuprinde întreprinderile bazate pe asocierea capitalului (societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, cooperative de producţie şi comerţ şi altele). Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţa reală între agenţii economici; stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a capitalului şi a producţiei şi formarea monopolului; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia direcţionată a statului în activitatea economică Proprietatea privată constituie temelia economiei de piaţă contemporane. Ea nu exclude proprietatea publică şi mixtă, ci dimpotrivă, cooperează cu acestea în numele eficienţei şi raţionalităţii economice.

47

Proprietatea publică este proprietatea ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale locale. Proprietatea publică este prezentată în domeniile strategice ale economiei (bogăţiile subterane, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic, terenurile pe care sunt construcţii de interes public, căi ferate, aeroporturi, şosele etc.). Proprietatea publică la fel are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale (de instruire, cultură, apărare naţională); ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subventii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor la monopol; ea favorizează elemente de birocratism. Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietaţii private şi celei publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat (parteneriat public-privat). Una din formele specifice de proprietate este proprietatea intelectuală. Proprietatea intelectuală – drept de proprietate asupra produselor intelectuale materializate în descoperirile stiinţifice (brevete, inovaţii), în opere de artă, artistice, literatură, muzică, emisiuni de tele şi radiodifuziune, invenţiile în toate domeniile de activitate umană. Structura proprietaţii este diferită atât la nivelul produsului intern brut, cât şi la nivelul ramurilor economiei naţionale. De ex. în R. Moldova structura produsului intern brut în a. 2009 a constituit 4 : proprietatea publică – 23,2%, privată – 56,0%, mixtă (publică si privată) fără participarea străină – 2,6%, a întreprinderilor mixte şi străine – 18,2%. Principalul subiect al proprietaţii şi al activitaţii economice este agentul economic. Agentul economic este o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice, care dispune, controlează sau utilizează

4 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, p.43.

48

factori de producţie, participă la viaţa economică. În actuala economie de piaţă agenţii economici sunt grupaţi în următoarele categorii:

a) agenţi economici producători de bunuri şi servicii funcţia cărora este producerea pentru piaţă şi obţinerea profitului. Aceşti agenţi sunt non-financiari, deoarece efectuează tranzacţii între purtătorii ofertei şi purtătorii cererii. La această categorie de agenţi economici se referă:

societăţile pe acţiuni, societăţile cu răspundere limitată, cooperativele de producţie, întreprinderile individuale încadrate în producerea de bunuri materiale şi servicii pentru piaţă;

b) agenţi economici consumatori (menajele) – unităţi economice

(persoane fizice), care exercită operaţiuni economice legate de viaţa lor proprie (menajul propriu). La această categorie de agenţi economici se referă: menajele ordinare compuse din gospodării familiare; menaje colective compuse din diferite comunităţi de producţie şi consum. Principalele funcţii ale menajelor privesc atât consumul cât şi producţia de bunuri şi servicii pentru consumul propriu.Veniturile principale ale menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate,

precum şi din transferurile primite de la celelalte sectoare instituţionale.

c) agenţi economici financiari sunt reprezentaţi de instituţiile

financiare şi de credit, cât şi de societaţile de asigurari. Aceşti agenţi, în funcţie de forma de proprietate, se pot manifesta ca unităţi instituţionale private, publice şi mixte. Agentul financiar serveşte ca intermediar între ceilalţi agenţi economici. El colectează, transformă şi redistribuie disponibilitaţile financiare (băncile), sau transformă resursele individuale în riscuri colective. Din această grupă de agenţi fac parte: Banca Naţionala, băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare, societaţile de asigurări şi altele. Resursele principale ale acestor unităţi sunt: depunerea

la vedere şi la termen, bonurile de casă, dobânzile, primele de asigurări şi

altele.

d) agenţi economici–administraţiile publice şi private. Administraţia publică, ca agent economic, exercită funcţia de redistribuire

a veniturilor publice şi avuţiei pe baza serviciilor non-marfare prestate.

Administraţia publică cuprinde: instituţiile guvernamentale (ministere, departamente), administraţiile publice locale, instituţiile publice de învăţământ, cultură, sănătate, securitate publică şi ordine socială. Administraţia privată întruneşte organizaţiile, societaţile, fundaţiile şi alte

instituţii private, care au ca funcţie principală prestarea de servicii non-

49

marfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivitaţi. Resursele financiare provin din contribuţii voluntare, cotizaţii, sponsorizare ş.a. e) agentul economic-străinătatea, reprezintă un agent economic specific care influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de factori de producţie, de bunuri materiale şi servicii, de venituri şi cheltuieli generate de activitatea agenţilor economici autohtoni din străinătate, respectiv de rezultatele obţinute de la activitatea agenţilor economici străini care activează în ţară.

3.2. Economia naturală şi economia de schimb

Există două forme (moduri) de organizare a activitaţii economice –

economie naturală şi economie de schimb. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfacute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la transformarea lor în bunuri pentru consum. Deci, economia naturală este bazată pe autoconsum. Economia naturală are următoarele trăsături:

- în economia naturală producătorul, din punct de vedere al

activităţii sale, este izolat;

- producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea procesului de producţie;

- produsul creat în economia naturală este destinat pentru

satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul

gospodăriei;

- în economia naturală pământul constituie principalul factor de

producţie; baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului;

- economia naturală e întemeiată pe utilizarea uneltelor primitive,

de aceea nivelul ei de eficienţă economică este foarte jos;

- în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii;

- relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o

formă transparentă, ca relaţii dintre oameni şi nu ca relaţii dintre produsele

muncii lor;

- forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece, este strict legată de o anumită unitate de producţie;

50

- ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic. Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică întâlnim actualmente în unele ţari din Africa, Asia şi America Latină. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb. Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activitaţii economice în care agenţii economici produc bunuri materiale şi servicii în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii nevoilor individuale şi sociale. Economia de schimb prezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. Germenii (condiţiile) economiei de schimb au apărut încă în perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În

principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială. Economia de schimb are următoarele trăsături:

1. Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a

muncii, care se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A. Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progr es pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi a chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul

economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic dispune de un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu un oarecare alt agent economic. Astfel, specializarea este prima condiţie şi trăsătură de bază a economiei de schimb, care contribuie la dezvoltarea cooperării economice şi sporirii progresului economic.

2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia

înseamnă, că agenţii au dreptul de decizie referitor la volumul de

51

producţie şi realizarea acesteia. Autonomia agenţilor economici este fundamentată pe proprietatea privată, pe interesul economic al producătorilor şi a libertăţilor economice. 3. Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici (între producători şi consumatori). Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează şi orientează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct (M-M, când o marfă este schimbată direct cu altă marfă) sau indirect (M-B-M, când schimbul de mărfuri este intermediat de bani, monedă). Actualmente majoritatea schimburilor de mărfuri se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară. 4. Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de piaţă majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei (materie primă, utilaje, instrumente etc.) sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor (produse alimentare, nealimentare, servicii etc.), destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile de piaţă. 5.Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de doua tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze – inferioară şi superioară. La fazainferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau “mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este intermediat de monedă. Faza superioară a economiei de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri. Producţia de marfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc bunuri şi servicii pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale şi nemateriale:

52

- producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale (servicii) create în societate, indiferent - în formă de mărfuri sau în formă de autoconsum; - producţia de bunuri a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă. Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie demărfuri întemeiată pe angajarea muncitorilor salariaţi. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feudalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană.

3.3 Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitor în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca unealtă de comunicare dintre oameni. Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb, intermediat de monedă. Schimbul monetar cuprinde patru faze (etape):

a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb

serveau unele mărfuri mai fregvent solicitate (sarea, blănurile, vitele ş.a);

b) faza în care în calitate de echivalent de schimb serveau metalele

preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, aramă etc.);

c) faza în care în calitate de echivalent al schimbului serveau

monedele bătute (în China monedele bătute au apărut în sec.XI î.e.n., în Grecia – în sec.VIII î.e.n., în Roma – în sec.V î.e.n.). Monedele de aur şi

argint au circulat până la primul răbzboi mondial;

d) faza în care în calitate de echivalent al schimbului au devenit

banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în Europa în sec.XVII şi circulau împreună cu monedele de aur şi argint. Ele puteau fi preschimbate pe aur la prima cerere a deţinătorului de bancnotă. Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur din băncile de emisie, ceea ce a contribuit la înlocuirea lor cu bani de hârtie.

53

După primul război mondial, schimbul bancnotelor pe aur a încetat să mai aibă loc în toate ţările. Care sunt formele de manifestare a banilor?

- monede de aur bătute, emise şi garantate de autorităţile emitente.

Banii de aur au valoarea sa proprie şi sunt acceptaţi ca mijloc de schimb în orice ţară, ţinând cont de cantitatea de metal preţios pe care o conţin şi titlul acestuia; - bancnote (bilete de bancă), puse în circulaţie de băncile comerciale care exprimă angajamentul băncii emitente de a plăti purtătorului, la cerere, suma de bani înscrisă pe el;

- bani de hârtie, emise de banca centrală (naţională) ca simboluri

ale banilor cu valoare deplină, care îşi îndeplinesc funcţiile în baza

încrederii populaţiei în posibilitatea lor de a suplini cu success banii cu valoare deplină;

- bani metalici sunt banii confecţionaţi din metale sau aliaje de

metal. De regulă, banii metalici sunt divizionari ai unei unităţi monetare; - bani scripturali(bani de cont), sunt banii care aparţinunităţilor economice, persoanelor fizice şi juridice, aflaţi în cont la diferite bănci şi instituţii financiare sub forma depozitelor la vedere, soldurile creditare, depunerile la termen ş.a. Actualmente banii scripturali au cea mai mare pondere în masa monetară a unei ţări. Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. În prezent, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă cu valoare intrinsecă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată. Care sunt funcţiile banilor? 1. Funcţia de măsură a valorii şi a activităţilor economice. Banii, fiind etalonul universal de măsură, exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi a serviciilor. Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei. Banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii în mod ideal (abstract). 2. Funcţia de mijloc de circulaţie (de schimb) universal care contribuie la circulaţia normală a bunurilor şi stingerea oricăror obligaţiuni economico-financiare. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real. 3. Funcţia mijloc de plată. Această funcţie a banilor apare în cazul,

când actele de vindere şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu. În acest caz vânzătorul devine creditor, iar cumpărătorul devine debitor. Banii

54

îndeplinesc funcţia de mijloc de plată în procesul de remunerare a muncii, de restituire a împrumuturilor, de plată a arendei, chiriei etc. Actualmente, în calitate de mijloc de plată servesc: cambia titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt în operaţiunile comerciale; cecurile – instrument furnizat de către o bancă, prin care se poate ordona băncii emitate să transfere o anumită sumă de bani din contul titularului către un beneficiar; cartele magnetice 5 (numite ”bani electronici”), carduri în baza cărora sunt exercitate diferite plăţi pentru procurarea mărfurilor şi serviciilor. 4. Funcţia de acumulare şi de rezervă. În prezent banii pot fi acumulaţi şi păstraţi în băncile comerciale sau investiţi în obiecte (apartament, autoturism, teren arabil) sau investiţi în afaceri. Acumularea de bani nu trebuie confundată cu rezervele de bani (rezervele de bani pentru consumul viitor al unei persoane) sau cu rezervele de bani ale Băncii Naţionale destinate pentru circuitul normal al mărfurilor, funcţionarea normală a sistemului creditar-bancar, pentru susţinerea cursului de schimb valutar şi a comerţului extern. 5. Funcţia de bani universali. Actualmente funcţia de bani universali o exercită DST (drepturi speciale de tragere ale Fondului Monetar Internaţional), dolarul american, lira sterlină engleză, euro şi iena japoneză, care sunt utilizate în schimburile economice dintre ţări, în comerţul internaţional, în acordarea împrumuturilor şi investiţiilor străine, în deservirea turismului şi a altor operaţiuni financiare interne şi externe. Care este rolul economic al banilor? După expresia lui P.Samuelson, fluxul de bani este sângele, care irigă sistemul economic. Rolul banilor constă în următoarele:

- banii servesc ca etalon general de schimb şi de măsură a valorii tuturor mărfurilor şi serviciilor;

5 În SUA cartelele plastice unilaterale au apărut la începutul sec.XX. Aceste cartele dădeau posibilitate posesorului de a procura mărfuri de la o firmă anumită (firma care a eliberat aceste cartele). În anii ’50 ai sec.XX tot în SUA au apărut cartelele magnitice universale, care permiteau posesorului de a procura mărfuri şi servicii nelimitate. Pentru a procura astfel de cartelă magnifică persoana respectivă trebuia să dispună de un venit anual nu mai jos de 15 mii dolari. În R.Moldova primele cartele magnitice au apărut în 1996, fiind elibrate de banca comercială „Eximbank”.

55

- prin intermediul banilor are loc alocarea şi utilizarea factorilor de producţie (munca, resursele naturale, capitalul etc.); - prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate (prin intermediul venitului naţional, sistemului bugetar, sistemului fiscal);

- banii aflaţi în mâinile firmelor sau a organelor de decizie servesc

ca mijloc de control asupra activităţii economice;

- banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii şi eficienţei economice la nivel micro şi macroeconomic.

Care sunt atributele (cerinţele) faţă de monedă? Moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

- moneda trebuie să fie acceptabilă (să fie acceptată ca mijloc de plată de către toţi agenţii economici şi populaţie);

- moneda trebuie să fie durabilă în timp (să aibă o viaţă naturală

durabilă, cum de ex., dolarul american, lira sterlină engleză ş.a);

- moneda trebuie să fie convenabilă(să fie folosită fără restricţii în

tranzacţiile economice);

- moneda trebuie să fie divizibilă(să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică);

- moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate, mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii);

- moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat);

- moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.

Care sunt principalele teorii ale banilor? Referitor la conţinutul şi circulaţia banilor există mai multe teorii. Vom analiza unele dintre ele. Teoria metalistă a cantităţii de bani în circulaţie potrivit căreia circulaţia banilor depinde de volumul metalelor preţioase (aur, argint) întruchipate în monedă. Dacă volumul metalelor preţioase este înalt, atunci şi capacitatea de cumpărare va fi mai mare, şi invers. Teoria nominalistă a banilor, potrivit căreia banii reprezintă o unitate nominală de calcul lipsită de orice conţinut material. Banii sunt creaţi de către instituţiile statale ca semne convenţionale, iar mărimea cantităţii lor în procesul de schimb a bunurilor economice, depinde de deciziile organelor monetare respective.

56

Teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia valoarea banilor este determinată de cantitatea lor aflată în circulaţie. Dacă creşte cantitatea banilor în circulaţie, atunci scade valoarea lor, şi invers. Teoria monetară a lui Irving Fisher, potrivit căreia cantitatea de bani aflată în circulaţie este determinată de raportul dintre volumul bunurilor cumpărate la un anumit nivel al preţurilor şi viteza de rotaţie a monedei. Formula:

M

al preţurilor şi viteza de rotaţie a monedei. Formula: M P * T V ; unde:

P *

T

V

;

unde:

M – cantitatea de monedă;

P nivelul preţurior; T volumul tranzacţiilor de mărfuri; V – viteza de rotaţie a monedei. Teoria monetaristă a lui M. Friedman, potrivit căreia creşterea cantităţii de monedă în circulaţie trebuie să corespundă ritmului de creştere a produsului intern brut.

Rezumat

1. Proprietatea, ca şi categorie economică, reprezintă un ansamblu

de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor economice. În

aspect juridic proprietatea reflectă dreptul de a poseda, de a folosi şi de a administra bunurile. În aspect economic proprietatea reflectă relaţii economice de gospodărire, de însuşire şi de realizare economică a proprietăţii.

2. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele fizice şi juridice care deţin

anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate.

3. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de proprietate

(privată şi publică) şi o combinare a acestora – proprietatea mixtă. În

cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate, inclusiv proprietate intelectuală.

4. Una din formele de organizare a activităţii economice este

economia naturală în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la relaţiile de schimb.

57

5.

Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare

şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană în care agenţii economici produc bunuri în scopul vânzării, obţinând în schimbul

lor altele, necesare satisfacerii nevoilor.

6. Banii una din marile descoperiri ale omenirii. Principalele

funcţii ale banilor sunt: funcţia de măsură a valorii, mijloc de circulaţie,

mijloc de plată, mijloc de acumulare şi funcţia de bani univerasli.

7. Rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc

ca etalon general de schimb al tuturor bunurilor economice în societate, ca mijloc de alocare şi utilizare a factorilor de producţie, ca uneltă de repartiţie a bunurilor în societate, ca instrument de sporire a rentabilităţii şi eficienţei economice.

8. Principalele teorii ale banilor sunt: teoria metalistă, nominalistă,

cantitativă, teoria monetară a lui I.Fisher, teoria monetaristă a lui M. Friedman.

Bibliografie

Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p.49-64. Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006, p.239-250. Andrei Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. U.T.M., Chişinău, 2004, p. 23-29. Fhilip Hardwick, John Landmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică monetară. POLIROM Iaşi, 2002, p. 465-506. Andrei Cojuhari, Valentina Childescu. Evoluţiaşi unele abordări metodologice ale reformării relaţiilor de proprietate. U.T.M., Chişinău, 2007, p. 3-36. Legea nr.179-XVI din 10 iulie 2008 cu privire la parteneriatul public-privat(Monitorul Oficial al R. Moldova nr.165-166 din 2 septembrie 2008).

58

Tema 4. Sistemele economice şi caracteristicile lor

4.1. Esenţa şi structura sistemului economic. 4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă. 4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei. 4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă.

Scopul temei: analiza esenţei, structurii, tipurilor şi modelelor de sisteme economice. Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:

să analizaţi elementele principale ale sistemului

economic;

să evidenţiaţi criteriile de diversitate ale sistemelor

economice;

să analizaţi tipurile şi modelele sistemelor economice;

să evidenţiaţi trăsăturile sistemului economiei de piaţă

bazat pe libera concurenţă;

să evidenţiaţi specificul sistemului economiei mixte

(sistemul economiei contemporane);

să analizaţi sistemul economiei tradiţionale;

să evidenţiaţi trăsăturile sistemului economiei de

comandă.

4.1.Esenţa şi structura sistemului economic

Sistemul economic reprezintă un ansamblu de procese (economice, de producţie, de consum, de organizare a activităţii economice), care se desfăşoară în societate în baza relaţiilor de proprietate existente. Noţiunea de sistem economic are mai multe semnificaţii, fiind privit

ca:

- modalitate de organizare şi funcţionare a activităţii economice optime astfel încât cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai amplu nevoile de consum ale populaţiei. În viziunea economistului american J.K.Galbraith, sistemul economic optim este acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii;

59

- curent (doctrină) de gândire economică, principiile căruia sunt

provocate de către stat în calitate de politică economică (sistemul economic mercantilist, fiziocrat, liberal, neoliberal, clasic, neoclasic,

marxist, keynesit etc.);

- sistem social-economic, ce se identifică în fond cu noţiunea de

„formaţiune social-economică”, al cărei nucleu îl formează „modul de producţie” (sistemul sclavajist, feudal, capitalist, socialist);

- ansamblu de reguli şi instrumente, utilizate în scopul de

reglementare şi provocare a unor politici (sistemul de retribuire şi de normare a muncii, sistemul comercial, sistemul fiscal etc.). Economistul francez R. Barre, fost prim-ministru al Franţei, acordă sistemului economic semnificaţia unui ansamblu din trei componente:

obiectivele activităţii economice sau mobilurile definitorii ale agenţilor economici; organizarea juridică şi socială a unei societăţi care în viaţa reală se prezintă sub cele mai diverse combinaţii; tehnica şi tehnologia utilizată pentru obţinerea bunurilor materiale şi serviciilor necesare satisfacerii nevoilor umane. În viziunea lui R. Barre, omenirea cunoaşte cinci sisteme economice: sistemul economiei închise, sistemul economiei artizanale, sistemul economiei capitaliste (de piaţă), sistemul economiei colectiviste (socialiste) şi sistemul economiei corporatiste 6 . Sistemul economiei închise era caracteristic pentru modul de producţie feudal ale cărui obiective erau: satisfacerea nevoilor ţăranilor şerbi din cadrul moşiei feudale; dependenţa juridică a ţaranilor de feudal; limitarea pieţelor de desfacere; tehnica de producţie rudimentară; existenţa puterii unice de decizie a feudalului. Sistemul economiei artizanale, caracteristic pentru Franţa din sec. XIV-XV, avea următoarele obiective: satisfacerea nevoilor umane preponderent celor din mediul urban; profiturile erau limitate şi nu reprezentau un resort esenţial al activităţii economice; puterea se baza pe respectarea ierarhiei şi a tradiţiilor; la baza organizării juridice şi sociale se afla proprietatea privată asupra factorilor materiali de producţie, care se aflau în mâinile artizanilor (meşteşugarilor) independenţi; producţia meşteşugărească era destinată pentru o piaţă relativ limitată.

6 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrota. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.429.

60

Sistemul economic cooperatist, apărut după primul război mondial în Italia, Franţa, Portugalia, Spania şi în alte ţări, avea următoarele obiective: evitarea anarhiei şi haosului economic, fără a cădea însă în tirania sau incompetenţa economiei centralizate; exercitarea de către stat a funcţiei de arbitraj în interesul tuturor cetăţenilor; organizarea juridică şi socială consta în crearea şi funcţionarea unor grupuri profesionale care elaborau legi pentru fiecare domeniu de activitate. Sistemul economiei capitaliste (de piaţă) şi sistemul economiei colectiviste (de comandă) vor fi analizate în următoarele compartimente ale temei. Orice sistem economic privit în ansamblu include următoarele elemente:

a) relaţiile social-economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor şi rezultatelor economice; b) existenţa diferitor forme organizatorice de gospodărire (individuală, colectivă, corporativă); c) existenţa mecanismelor economice specifice de reglare

macroeconomică (a ocupării forţei de muncă, a sistemului fiscal, a protecţiei sociale a populaţiei etc.); d) diversificarea relaţiilor şi legăturilor economice dintre subiecţii activităţii economice (relaţii contractuale, relaţii de administrare şi altele). Sistemele economice, după conţinut, se deosebesc după următoarele criterii:

a) în funcţie de forma predominantă de proprietate (în sistemul

economiei de piaţă predomină proprietatea privată, în sistemul economiei de comandă prodomină proprietatea de stat); în funcţie de scopul urmărit de societate. Există sisteme economice în care motorul activităţii

economice îl constituie profitul (sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă), în alte sisteme – bunăstarea şi eficienţa economică (sistemul economiei mixte);

b) în funcţie de modul de stabilire a relaţiilor dintre participanţii

la activitatea economică (în economia mixtă predomină relaţiile de piaţă, iar în economia decomandă – relaţiile administrative);

c) în funcţie de ramura principală a economiei sistemele

economice se pot manifesta ca sisteme agrare, industriale;

d) în funcţie de nivelul de dezvoltare economică sistemele

economice se pot clasifica în: sistem sclavagist, feudal, capitalist, socialist.

61

În ştiinţa economică contemporană sunt analizate mai multe tipuri de sisteme. În tema dată vom exercita o analiză amplă: a sistemului de economie de piaţă bazat pe libera concurenţă; a sistemului economiei mixte şi a modelelor acesteia; a sistemului economiei tradiţionale şi a economiei de comandă.

4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă

Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă, numit „sistemul capitalismului pur”, s-a constituit în sec.XVIII în urma schimbărilor profunde generate de prima revoluţie industrială. Acest sistem a funcţionat în forma sa clasică până la începutul sec. XX.

Fundamentele sistemului economiei de piaţă au fost definite de economistul englez A.Smith în lucrarea „Avuţia naţiunilor” (1776). Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă reprezintă un mod specific de organizare a activităţii economice fundamentat pe proprietatea privată, libertatea economică şi concurenţa perfectă. Acest sistem se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. Proprietatea privată se află la baza tuturor activităţilor economice. Proprietatea este garantată şi asigură tuturor egalitate în drepturi şi obligaţii în faţa legii.

2. Îmbinarea interesului personal cu cel general. În viziunea lui

A.Smith, cel mai bun mijloc de satisfacere a interesului general este de a permite fiecărui să-şi urmărească interesul personal: producătorii contribuie la creşterea producţiei globale anume atunci când obţin profituri înalte. Această convergenţă între interesele personale şi bunăstarea socială esteilustrată de teoria lui A. Smith „mâna invizibilă”,

potrivit căreia omul îşi urmăreşte propriul interes şi în acest domeniu, ca şi în altele, este condus de o mână invizibilă spre atingerea unorobiective care sunt străine intenţiilor sale, urmărindu-şi propriul interes, el serveşte deseori mai bine scopurile societăţii decât atunci când încearcă să o facă în mod intenţionat.

3. Mecanismele pieţei sunt singurele care tind să asigure echilibrul

dintre cerere şi ofertă şi alocarea resurselor cu excluderea oricărei intervenţii a statului şi monopolurilor. În viziunea economistului elveţian L.Walras (autorul teoriei echilibrului economic general), echilibrul

economic general poate fi atins numai în cazul dacă există echilibrul

62

dintre cerereşi ofertă pe pieţele factorilor de producţie şi există concurenţă perfectă. 4. Raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în producţia bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie. În economia de piaţă indivizii consumatori fac alegeri care reflectă preferinţele lor, iar producătorii iau decizii în scopul de a-si maximiza profiturile. Pentru a atinge acest scop, întreprinderile trebuie să producă bunurile dorite de consumatori şi aceasta la un cost cât mai scăzut posibil. Economia de piaţă aduce astfel un răspuns la cele trei probleme fundamentale ale economiei în orice societate:

- „ce bunuri ar trebui produse şi în ce cantităţi”?, răspunsul este simplu: dacă doresc să obţină beneficii, producătorii trebuie să fabrice produsele sau să propună serviciile dorite de consumatori. Consumatorii îşi exprimă preferinţele cheltuindu-şi veniturile; ei determină astfel bunurile care trebuie produse, cantităţile în care trebuie produse aceste bunuri şi modul în care trebuie utilizate resursele disponibile; - „cum ar trebui produse bunurile”?, răspunsul este dat de producători, care, pentru a obţine profituri, trebuie să caute să furnizeze bunurile cerute la un cost relativ scăzut, înlocuind factorii de producţie costisitori cu resurse de producţie la un preţ mai jos; - „pentru cine ar trebui produse bunurile şi serviciile”?, răspunsul este furnizat pepieţele factorilor de producţie, deoarece plăţile efectuate de întreprinderi pentru a