Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
fost cele ale podurilor, care s-au distrus ca urmare a celor trei tipuri de sarcini de care vorbeam la
începutul acestui capitol, şi anume elastice, inerţiale şi aerodinamice. Un astfel de accident a fost al
podului de la Tacoma, în 1940, la numai patru luni după ce el a fost deschis traficului. Cu o secţiune
în formă de H (susceptibilă la vibraţii verticale, de torsiune şi combinate verticale+torsiune, dintre
care cele mai periculoase sunt cele datorate solicitării în torsiune), el s-a rupt în cca o jumătate de
oră. Mediatizarea acestui accident a făcut ca acum, în epoca Internet-ului, să existe materiale mass-
media cu reconstituirea acestui dezastru (vezi de exemplu site-ul: aero.tamu.edu/aeroel ).
Efecte aeroelastice
asupra
suprafeţelor de comandă
Forţe aerodinamice
Divergenţa aeroelastică
Stabilitatea
Repartiţia aeroelastică a Flutter
dinamică
portanţei
a aeronavei
Buffeting
Efecte aeroelastice
Răspunsul dinamic al
asupra stabilităţii statice
structurii
a aeronavei
Efecte aeroelastice asupra
stabilităţii dinamice a
aeronavei
Forţe elastice Forţe inerţiale
Fig. 1.1.
Este de remarcat apariţia în lista de mai sus a instabilităţilor aeroelastice pentru anumite
avioane civile de mare performanţă. Deşi, între anii ’50 -’70 multe fenomene fuseseră înţelese şi
multe metodologii de proiectare aeroelastică fuseseră implementate în practică, apariţia noilor
materiale moderne, compozite, a redeschis multe dintre problemele aeroelastice anterioare.
Istoria modelelor liniare este lungã, atât la nivel teoretic cât şi experimental. Astfel, fenomene
importante ca divergenţa, repartiţia aeroelastică aportanţei, efecte aeroelastice asupra suprafeţelor de
Capitolul 1 4
Fig. 1.2.
4w w (1.3)
K 0
x 4
x
2U 2 1
unde K . Condiţiile la limită ale problemei sunt:
M 1 EI
2
UD
AD3 l 3 M 2 1 1/ 2
EI
2l 3
Această modelare se foloseşte pentru structurile elastice la care o dimensiune este mult mai mare
decât celelalte douã. Este modelarea clasică în aeroelasticitate, preferată şi astăzi când se urmăreşte
obţinerea unor rezultate sub formă închisă, dar şi din considerente didactice. Exemple de structuri
modelate ca bare sunt: aripile şi ampenajele de alungire mare, palele de elicopter sau de turbine
eoliene.
Folosit la suprafeţele portante de alungire mică. I se spune uneori şi modelarea de panou, prin
traducerea termenului în limba engleză panel. Ca regulă, modelele de placă nu conduc la rezultate
sub formă închisă.
Capitolul 1 6
Este folosit de obicei pentru fuselaj şi în general pentru suprafeţele portante sau structuri portante cu
pereţi subţiri, cu sau fără rigidizări. Aceste modele sunt în general dificile, dar fezabile cu finalizare
de obicei pe cale numerică.
Modelarea de bară cu pereţi subţiri este o soluţie intermediară între cea de bară şi cea de de
învelitoare elastică. Ca urmare şi precizia unui astfel de model se încadrează înte preciziile atinse cu
modelul de bară şi cel de învelitoare elastică. Mai mult, aşa cum precizează Petre Augustin (1966),
se poate întâmpla, de exemplu în cazul structurilor cu rigidizări transversale puternice, ca precizia
modelului de bare cu pereţi subţiri să fie superioară celei de învelitoare subţire. Motivul este că
ipoteza nedeformabilităţii secţiunii transversale, proprie barelor cu pereţi subţiri, să fie mai
apropiată de realitate decât cea a secţiunii transversale libere (practicată în modelarea de învelitori
subţiri).
Dacã o forţã în respectiva secţiune acţioneazã în acel punct, secţiunea nu se roteşte (ca urmare a
deformaţiei elastice a structurii).
Centrul de răsucire (centru de răsucire pură) este punctul caracterizat prin proprietatea:
Dacă o forţă în respectiva secţiune acţionează în acel punct, respectivul punct rămâne fix.
Sã observãm cã aceste 2 centre sunt caracteristice pentru întreaga structura - caz în care ele poartã
denumirea comunã de centru elastic (centru de rigiditate). Dacă structura este liniară (adică relaţia
între sarcini şi deformaţii este liniarã), atunci aceste două centre coincid.
Centrul de forfecare este centrul elastic local al structurii, adică acel punct caracterizat prin
proprietatea:
Dacã o forţă cuprinsã în planul secţiunii se aplicã în acest punct, secţiunea respectivã nu se roteşte
în raport cu una infinit vecinã, datoritã deformãrii.
Acest punct este o caracteristicã de secţiune, altfel spus este o caracteristicã localã a structurii
considerate.
Unind centrele definite mai sus pe întreaga suprafaţã portantã se obţin în general linii curbe.
În cazul în care curba centrelor elastice este o dreaptã, ea se numeşte axã elasticã. În problemele
uzuale de aeroelasticitate se admite de obicei existenţa axei elastice, ceea ce conduce la importante
simplificãri de calcul.
AEROELASTICITATEA STATICĂ
2 i 1 j 1 2
Pe de altă parte, introducând (2.3) în (2.5), se obţine U funcţie de deformaţii:
1 n n (2.7)
U K ij qi q j q K q
1 T
2 i 1 j 1 2
CURS 2 - 3
l l
(2.16)
w y Gww y, pd Gw y, mt d
0 0
l l
(2.17)
y Gw y, pd G y, mt d
0 0
Să considerăm în acest subparagraf o bară de secţiune constantă. Cazul mai general, al suprafeţei
portante aproximată ca bară cu secţiunea variabilă, va fi tratat mai jos, în paragraful 2.5. Din
rezistenţa materialelor, săgeata produsă într-o secţiune produsă de o forţă unitate aplicată în
secţiunea y , se poate determina cu metoda parametrilor iniţiali. Se scrie astfel
M 2 T0 3 (2.21)
w w0 w0 ' 0
EI 2 EI 3
unde ţinem seama că:
w0 w0 ' 0 (deformaţie şi rotire nulă în încastrare);
T0 1 , M 0 y .
Rezultă astfel, cu ipoteza EI = const.,
y 2 1 3 2 (2.22)
EI 2 EI 6 EI 3 y , 0 y
Gww y, 2
3 y , y l
EI
d M t (2.23)
dy GI d
unde Mt este momentul de torsiune. Ţinând seama că momentul de torsiune aplicat pe unitatea de
lungime are expresia: mt M t / y , se deduce din relaţia (2.23):
d d (2.24)
GI d mt
dy dy
de unde se poate afla , o dată cunoscut mt. Pentru a evita această dubleă integrare, se poate
exprima direct unghiul funcţie de momentul de torsiune repartizat, mt, folosind funcţia lui
Green la torsiune, conform relaţiei următoare:
l (2.25)
G y, mt d
0
unde, din nou pentru cazul unei bare de secţiune constantă,
(2.26)
GI , 0 y
d
G y,
y , y l
GI d
2.5.1.1 Aripi drepte. Ca ipoteze de calcul, nu se vor considera efectele în lungul axei elastice,
iar forma secţiunii se consideră a rămâne nemodificată. Preluând expresiile (2.16-2.17) şi
considerând şi efectul forţelor şi momentelor de torsiune concentrate, expresiile deplasărilor
devin:
l l
(2.27)
w y Gww y, pd Gw y, mt d Gww y, k N k Gw y, k M t k
0 0 k k
l l (2.28)
( y ) G y, mt ()d Gw y, p()d Gw y, k N k G y, k M t (k )
0 0 k k
Gww y, =
y
min( y ,)
d , Gw y, =
d ,
(2.31)
0
EI x 0
EI x
AEROELASTICITATE
1/2 0 . . 0
0 1 . . 0
[ W ] y . . . . .
0 0 . 1 0
0 0 . . 1 / 2
Astfel,
l
G
0
ww pd (Gww p) 0 y / 2 (Gww p)1 y ... (Gww p) n 1 y (Gww p) n y / 2 [Gww ][W ]{ p}
2.5.1.2. Aripi în săgeată. Pentru o aripă în săgeată, trebuie considerate următoarele deformaţii:
w (deplasarea verticală a axei elastice în planul perpendicular pe planul corzilor), panta
dw/dy, unghiul de răsucire şi deformaţie de tip incidenţă cos - sin, unde este
unghiul format de axa elastică cu normala la axa de simetrie, fig. 2.1.
Expresiile deplasărilor sunt:
l l (2.32)
w y Gww y , p d Gw y , mt d Gww y , k N k
0 0 k
CURS 2 - 3
Gw y, k M t k
k
l l (2.33)
y G y , mt d Gw y , pd Gw y , k N ( k )
0 0 k
G y, k M t k
k
l
(2.34)
y G y , mt d G y , k M t k
0 k
l l (2.35)
y G y , mt ( )d Gw y , p d Gw y , k N k
0 0 k
G y, k M t k
k
Fig. 2.1
Gww y , =
y d , G y , = min( y , ) d ,
min( y , ) (2.36)
0 EI x
w 0 EI x
min( y , ) min( y , )
y 1
Gw ( y , ) = 0
EI x
d , G ( y , ) = 0
EI x
d
Dacă un corp este în echilibru sub acţiunea unor sarcini exterioare, lucrul mecanic virtual
efectuat în cursul unei deplasări mici, deplasare care este compatibilă cu restricţiile
geometrice, este numeric egal cu variaţia energiei de deformaţie.
Fie o structură aproximată ca bară încastrată, aflată sub acţiunea unei forţe distribuite p(y). Se
pune problema de a determina Se exprimă deformaţia sub forma ei deformată. Se va aplica
pentru aceasta principiul energiei potenţiale minime.
Pentru început se exprimă deformaţia w(y) sub forma seriei:
CURS 2 - 3
w y i y qi ,
i 1
care, pentru necesităţi practice, se trunchiază la un număr n de termeni.
n
w y i y qi
(2.44)
i1
unde i sunt funcţii necunoscute, iar qi se numesc deplasări generalizate. Condiţiile la limită ale
problemei (în modelarea de bară) sunt:
w(0) = 0 , w '(0) = 0 (2.45)
În ideea de a satisface aceste condiţii la limită, se aleg funcţiile i astfel încât i (0) = 0 şi i' (0) =
0, satisfăcând astfel identic condiţiile de încastrare.
Lucrul mecanic este dat de expresia:
l
L p y w y dy ,
0
de unde variaţia sa virtuală:
l
(2.46)
L p y w y dy
0
De aici se observă necesitatea de a exprima din (2.44) variaţia virtuală a deformaţiei:
n
w y i y qi
i1
astfel că
n l
l
n (2.47)
L p y i y qi w y dy p y i y dy qi
0 i1 i1 0
Pe de altă parte, energia de deformaţie se calculează conform formulei:
d 2w
2
1 l (2.48)
U EI y 2 dy
20 dy
şi introducând aici expresia deformaţiei, w, dată de (2.44), se obţine:
1 n n l d 2 i d 2 j
2 2
U EI y 2 2 dy qi q j
2 i1 j1 0 dy dy
Din această expresie se deduce variaţia virtuală a energiei de deformaţie:
1 n n l d 2 i d 2 j (2.49)
2 2
U EI y 2 2 dy qi q j
2 i1 j1 0 dy dy
Impunând condiţia principiului energiei potenţiale minime (2.43), rezultă:
n n l d 2 i d 2 j
2 2 l
EI y dy 2 dy 2 dy q j p y j y dy qi 0
i1 j 1
0 0
şi deoarece q1, ..., qn sunt independente, urmează că:
n l d 2 i d 2 j (2.50)
2 2 l
EI y dy 2 dy 2 dy q j p y j y dy
j1 0 0
Relaţiille (2.50), scrise pentru i = 1,2, …, n constituie este un sistem în necunoscutele q1, ..., qn .
El se rezolvã printr-o metodã numericã standard, dupã care, o dată obţinute de aici deplasările
generalizate, se calculează deformaţia w cu formula (2.44).
AEROELASTICITATE
Fie o aripă subţire, de alungire mică, modelată ca placă, sub acţiunea unei sarcini distribuite p =
p(x, y). Se notează, ca de obicei, cu w = w(x, y) deformaţia într-un plan normal la aripa
aproximată ca placă şi interesează obţinerea acestei deformaţii.
Se exprimă energia de deformaţie a plăcii:
l cbf 2 w 2 w 2 2 w 2 2 w 2 w (2.51)
U D x, y 2 2 21
1
x 2 y 2 dxdy
2 0 cba x y xy
3 2
unde D = D(x , y) = Eh / [12(1- )] este rigiditatea în încovoiere a plăcii, este coeficientul lui
Poisson. Din expresia (2.51) se poate exprima U.
Se exprimă lucrul mecanic virtual :
l cbf (2.52)
L p x , y w x , y dxdy
0 cba
l cbf
U D( x, y ) w' ' ( y ) x' ' ' y 21 ' ( y ) dxdy
1 2 2
2 0 cba
Fig. 2.2.
unde s-a notat cu accent derivarea în raport cu y, iar cba si cbf se iau conform fig. 2.2. În
continuare,
CURS 2 - 3
l cbf (2.54)
U D x, y w'' w'' x w'' '''' w'' x '' ''21 '' 'dxdy
2
0 cba
P1 y p x , y dx , P y xp x , y dx , a y D x , y dx , a y xD x , y dx ,
2 1 2
cba cba cba cba
cbf
a3 y x D x , y dx
2
.
cba
m y Pd 1 )d , mt y P2 d.
y y
AEROELASTICITATE
O dată obţinut = (y) din problema constituită de ecuaţia (2.65) şi condiţiile la limită (2.66),
deformaţia w se află din ecuaţia:
a
w ' ' 2 ' ' m y
1 (2.67)
a1 a1
supusă condiţiilor la limită:
w(0) = 0 , w'(0) = 0 (2.68)
Procedurile descrise mai sus se rezolvă doar pe cale numerică, în afară de cazul foarte
particular al aripii uniforme. În concluzie, pentru procedura numerică,
se determină mai întâi a1(y) , a2(y) , a3(y), m(y) şi mt(y)
apoi se rezolvă ecuaţia (2.65) supusă condiţiilor la limită (2.66), astfel obţinându-se = (y)
în final, se rezolvă problema formată din ecuaţia (2.67) şi condiţiile la limită (2.68), de unde
rezultă astfel variaţia w = w(y).
2.7. Analiza statică a unui înveliş cilindric subţire presurizat, sub acţiunea
unor sarcini axiale (cazul supersonic)
Se consideră un înveliş cilindric circular, de grosime mică, fig. 2.3, aflat sub acţiunea unei
sarcini axiale unde Nx este sarcina axială, considerată aici constantă, care acţionează la ambele
capete ale structurii analizate. De asemeni, structura cilindrică este presurizată. Pentru
formularea matematicã a problemei, se vor folosi ecuaţiile care guvernează răspunsul neliniar al
cilindrului sub forma dată de Donnell:
2 2 w 2 2 w 2 2 w 1 2 (2.69a)
D2 w 2 2 p
y x 2 xy xy x 2 y 2 R x 2
1 2 2w
2
2w 2w 1 2w (2.69b)
2 0
Eh xy x y 2 R x 2
unde
R raza medie a învelişului cilindric
h grosimea sa
E modulul de elasticitate al materialului constituent
D rigiditatea în încovoiere a cilindrului respectiv
funcţia eforturilor statice a lui Airy
p presiunea care acţionează asupra respectivului înveliş
w deformaţia cilindrului după direcţie radială
x şi y coordonate alese conform fig. 2.3
Condiţiile la limită se vor da pentru cazul rezemării simple - astfel, trebuie ca la x = 0 şi
la x = L :
2 w 2 2
w x , y = 0 ,
(2.70)
0 , 0 , 2 Nx
x 2
xy y
În cazurile practice, încărcarea iniţială, deci şi forma de predeformaţie sunt axial-
simetrice. Ca urmare, pentru problema statică se poate considera w = w(x) şi problema se reduce
la :
d 4 w 2 d 2 w 1 2 (2.71a)
D 4 2 p x
dx y dx 2
R x 2
1 2 1 d 2w (2.71b)
0
Eh R dx 2
CURS 2 - 3
cu condiţiile la limită:
d 2w 2 2 (2.72)
w x = 0 , 0 , 0 , Nx
dx 2 xy y 2
Fig. 2.3.
2
x Ut w pR 4 N R
a= , t = ,w = , p ;p= , Nx x 2 31 2 ,
R R h Dh Eh 2
Eh
3
q R h2
= M 1 , q = , c2
2
Eh 12R 2
relaţia (2.75) devine:
R q dw 1
2
(2.76)
p 2 1 2 p 241 2 w
h d 2
AEROELASTICITATE
1 2 p 2 4 3N x
h
La rândul lor, condiţiile la limită (2.72) devin:
d 2w (2.78)
w 0, 0
d 2
Algoritmul de calcul
Se alege o serie de valori pentru x, deci pentru iar la fiecare x
se determinã rãdãcinile r1 , ..., r4
se calculeazã 0 cu formula (2.82)
se scrie expresia deformaţiei conform (14) şi se determină constantele C1 , ..., C4 impunând ca
(2.81) sã satisfacã (2.78)
se reprezintă grafic rezultatele obţinute.
7. FENOMENUL DE FLUTURARE (FLUTTER)
7.1. Generalitãţi
Fig. 7.1.
Fig.7.2.
Existã multe alte clasificãri ale fenomenelor de flutter, cum ar fi de exemplu flutter-ul
structurilor convenţionale, cu un comportament elastic linear şi cel al structurilor compozite, cu
un comportament neliniar, dar ne vom limita aici în conturarea acestor clasificãri.
Fig. 7.3.
Dacã momentul de inerţie în raport cu bordul de atac este notat cu J, atunci ecuaţia de
mişcare a acestui sistem cu un singur grad de libertate este:
J K M y (7.1)
unde K / J
1/ 2
este frecvenţa naturalã a vibraţiei de torsiune, iar my este momentul de
torsiune distribuit dupã coardã.
My (7.3)
my
b 4 2 ˆ e it
care este funcţie de frecvenţa redusã de oscilaţie, k = b/V.
Fig. 7.4.
Se observã cã pentru viteze mai mici decât viteza de flutter (deci la valori relativ mari ale
parametrului de frecvenţã redusã k), partea imaginarã a momentului este negativã, venind la zero
când se realizeazã condiţia V = Vf şi trecând apoi la valori pozitive. Deducem astfel cã singura
responsabilã pentru apariţia flutter-ului în cadrul acestui model simplu este componenta
imaginarã a momentului aerodinamic; semnificaţia fizicã a condiţiei ca ea sã fie negativã este
faptul cã în acest caz se realizeazã amortizarea aerodinamicã. Mai precis, în acest caz, fluidul
înconjurãtor va extrage energie din mişcarea oscilatorie a structurii, obţinându-se astfel
amortizarea acesteia din urmã. Aşa dupã cum o sã vedem în cadrul acestui capitol, amortizarea
are douã aspecte, şi anume structuralã sau aerodinamicã; în cadrul modelului de faţã a intrat
doar a doua componentã.
AEROELASTICITATE 89
Fig. 7.5.
Un model aerodinamic foarte simplu, care conduce la o soluţionare analitică a problemei, este
cel staţionar. Astfel, în sistemul de ecuaţii (7.4) şi (7.5) se introduc, conform acestui model:
P = qSC iz , R = qSCx (7.6)
şi se iau: w w ˆ e pt , ˆ e pt . Rezultă:
2
p m pC w K w wˆ 1 2
b b
p S qSC z
i ˆ
0
(7.7)
b p 2 S qSC w p 2 J pC K qSC i e qSC e 0
ˆ
x
b
z x
e b
Se introduc cantităţile adimensionale: e , frecvenţa redusă k , momentul static
b U
S 2m
adimensional s , parametrul masic şi parametrii de amortizare structurală:
mb bS
90 Capitolul 7
Cw J C C C
gw w , g . Rezultă apoi alte adimensionalizări ale unor mărimi
m k m k J J
care apar în sistemul (7.4):
V
2
Cz
i
qSCzi V 2 SCzi b Czi
2 2 ;
mb 2mb 2m k2
bS
V
2
Cx
qSCx b qSCx b 1 V 2 SCx 1 b Cx
2 2 2 2 ;
J J r 2 mb r 2 m r k
2 2
mb 2
mb 2 bS
qS Czi Cx e e Czi Cx 2
J r 2 k 2
Sistemul (7.7) este omogen în ŵ şi ̂ ; cu adimensionalizările precizate mai sus, ecuaţia
de valori proprii corespunzătoare lui (7.7) este:
Ci (7.8)
p 2 m pCw K w sp 2 z 2 2
k
0
s 2 Cx e Czi Cx 2
p p g p
2 2 2
r2 r 2 k2 r 2 k2
deci de tipul: Ap4 + Bp3 + Cp2 + Dp + E = 0.
1
cu: I wR t H e it d.
2 wR
iar asteriscurile nu au mai fost scrise, pentru simplicitatea scrierii. În plus, u~ V / b ,
2
2
1 2
c1 ~ r2 , c 2 ~ w
2u u
iar
m D Dw
s , , w .
b 2
2 J K 2 mK w
Fig. 7.6.
Sistemul de ecuaţii diferenţiale este rescris sub forma unui sistem diferenţial de ordinul unu,
pentru integrarea numerică, astfel:
S FS, C z , Cm , u~ (7.22)
unde
F M Q M KS
1 1 (7.23a)
S y1 , y2 , y3 , y4 T , y1 w, y2 h, y3 , y 4 , (7.23b)
1 0 0
0 (7.23c)
1
1 0 1 0 x
2 , det 1 r 2 x 2 ,
M 0 0 1 0
det 2
1 2
0 x
0 r
2
1 0 0 0
T c 2 2 w c 2 0
2
0
2
Q 0, C z ,0, C m c1 0 , K 0
4
0 0 1
s s 2 2
0 0 c1 r
u~
94 Capitolul 7
Fig.7.7.
AEROELASTICITATE 95
Distanţa între centrul elastic al secţiunii şi mijlocul corzii este notatã cu ab, iar convenţia pentru
a este:
a < 0 dacă axa elastică AE este în spatele liniei OO'
a > 0 în caz contrar.
Varianta I
În energia potenţială:
96 Capitolul 7
l l
(7.32)
1 ig w qw2 EI y f w " dy 1 ig q2 GI d y f ' dy
1 2 1 2
U
2 0 2 0
Înlocuind (7.28), (7.31). (7.32) în ecuaţiile Lagrange, se obţine sistemul:
l l l l (7.33)
qw mf w dy q Sf w f dy qww 1 ig w mf w dy P y , t ) f w y dy
2 2 2
0
0 0 0
l l l l
qw 0 Sf w f dy q 0 Jf dy q 1 ig 0 Jf dy 0 M y , t f y dy
2 2 2
unde s-au introdus notaţiile:
l l
(7.34)
GI d f ' dy EI ( f
2
w " )2 dy
2 0
l , 2w 0
l
Jf dy
mf w dy
0 0
care sunt de fapt frecvenţe proprii: w în încovoiere şi în torsiune.
Varianta II
În expresiile forţelor generalizate se include efectul forţelor de frecare. Atunci pentru Ec
şi U rămân valabile formulele (7.28), respectiv (7.30), iar în expresiile forţelor generalizate
produse de acţiunile aerodinamice, (7.31), se introduc următorii termeni suplimentari:
l
2 2 w
QFwi ig w 2 EI 2 dy în Qw ;
0 y y
l
w
QFi ig GI d dy în Q ,
0 y y
adicã, folosind (7.27),
l
d 2 d 2 fw l
d df
QFwi ig w qw 2 EI 2
dy , Q Fi ig q
GI d dy
0 dy dy 0 dy dy
Expresii mai convenabile pentru acestea se obţin efectuându-se o integrare prin părţi, de două ori
pentru prima şi o dată pentru a doua. Se obţine:
l l
b
3
b
1 3 1
B2 Ph f w f dy * , C1 B1 , C2 B2 M h f w f dy *
0 bR 0 bR
unde y* este coordonata adimensionalã y* = y/l , iar ( ... )' = d( ... )/dy* .
Pentru soluţionare se poate presupune cã: gw = g valoare pe care să o notãm cu g şi care
2
poate fi privita ca necunoscutã. Notând atunci: Z = (1 + ig)(/)2, sistemul de flutter se poate
scrie sub forma:
ˆ 2 (7.42)
Z A1 A2 ˆ B1 B2 0
w
1 w 2
b
wˆ
C1 C 2 ˆ 1 Z 2 D1 D2 0
b
Datorită ipotezei de alegere a secţiunii de referinţă, se poate considera cã Ph, P, Mh, M
nu variază pe anvergură. Astfel, calculul coeficienţilor A1 , A2 , ... , D2 se conduce la urmãtoarele
exprimări matriciale:
Tb (7.43)
2
1
T
A1 f m W f , A P f 2 W f ,
bR2 w w 2 hh w
bR
w
Tb
3 W f , C1 = B1 ,
3
1
T
B1 f S W f , B Ph f
bR3 w 2 w
bR
T b
C2 M h f w 3 W f , D1 f J W f ,
3
1 T
bR bR 4
Tb
4
D2 M f 4 W f
bR
98 Capitolul 7
unde
l l
2 GI d f ' dy / Jf dy .
l l
w2 EI f w'' dy / mf
2 2
w dy ,
0 0 0 0
unde Phh, Ph, Mh, Mh, Msunt date în Bishplinghoff şi al. (1955), iar
Phh' = -i(tg/k)Ph Ph' -i(tg/k)[ -1/2 + (1/2 - a)Ph ] , (7.50)
Mh' = -i(tg/k) [Mh + (1/2 + a)Ph], M' = -i(tg/k) 3/8 - 1/(2k) - (1/4 - a2)Ph ]
S-a considerat cã b , ŵ şi ̂ sunt constanţi pe anvergură şi egali cu valorile lor corespunzãtoare
unei secţiuni de referinţă plasată la 3l/4: b R , ŵR , ̂ R . Se introduc expresiile sarcinilor în
sistemul obţinut şi se împart ecuaţiile obţinute cu 2 bR3 , respectiv cu 2 bR4 . Rezultã un
sistem de forma:
wˆ w
2
(7.51)
1 1 ig w A1 A2 A3 B1 B2 B3 0
ˆ
bR
wˆ
2
C C C ˆ
1 1 ig D D D3 0
1 2 3 1 2
b R
unde coeficienţii A1 , A2 , ... , D3 sunt daţi de expresiile:
l
l
b2 bR l b 3 (7.52)
A1
1
bR2 0
m f 2
d y * , A P f
hh w
2
dy * , A P f
l 0 bR3 hh w w
f ' dy * ,
0 bR
w 2 2 3
l l l
b3 b4
1 b
B1 Sf w f dy * , B2 3 Ph f w f dy * , B3 R 0 bR4 Ph ' f w f ' dy *
bR3 0 0 bR l
l l
b3 b b4
C1 B1 , C 2 3 M h f w f dy * , C 3 R 0 bR4 M h ' f f ' dy * ,
0 bR l
l l
1 b4 bR l b 5
bR3 0 0 bR4 l 0 bR5
D1
2 2
J f d y * , D 2 M f d y * , D 3 M f f ' dy *
y
unde y* , iar ( ... )' = d( ... )/d y* .
l
2
Ca şi în paragraful anterior, vom presupune că: gw = g = g. Notând: Z = (1 + ig)(/) ,
sistemul de flutter se poate scrie sub forma:
ˆ 2 (7.53)
Z A1 A2 A3 B1 B2 B3 0
w
1 w 2 ˆ
bR
wˆ
C1 C 2 C 3 ˆ 1 Z D1 D2 D3 0
2
bR
Ecuaţia de flutter rezultă din condiţia ca acest sistem să aibă soluţii nebanale şi are forma:
1 p 2 Z 2 A1 A2 A3 B1 B2 B3 (7.54)
C1 C2 C3
0
1 p 2 Z 2 D1 D2 D3
Pentru calculul coeficienţilor A1 , A2 , ... , D3 se va presupune cã Ph, P, Mh şi M nu
variază pe anvergură. Se pot folosi exprimãrile matriciale pentru calculul acestor coeficienţi:
T b
(7.55)
2
2 W f w ,
1 T
A1 f m W f , A P f
bR 2 w w 2 hh w
bR
T b
Phh f w 3 W f w' , B1
f w T S W f θ ,
3
bR 1
A3
l bR bR3
100 Capitolul 7
b3 Tb
B2 Ph f w 3 W f θ , B3
Ph ' f w 3 W f w' ,
3
T bR
bR l bR
Tb Tb
C1 = B1 , C 2 M h f w 3 W f θ , C3 R M h ' f θ 4 W f w' ,
3 4
b
bR l bR
f θ T J W f θ , D2 M f θ T b 4 W f θ ,
4
1
D1
bR 4
bR
Tb
M f θ 5 W f θ'
5
bR
D3
l bR
Mai departe, mersul de calcul decurge ca la analiza de flutter de la aripi drepte. Sã mai observãm
cã funcţiile fw şi fsunt modurile proprii fundamentale în vibraţiile libere de încovoiere şi
respectiv de torsiuneiar f w ' df w / dy * , f ' df / dy * .
7. 7. Flutter ternar
q Jf 2 dy q J b(e a ) S f dy
l l 2
1 2
2 0 l1
1 2l 1 l (7.60)
qw EI f w'' dy GI d f ' dy K 2
2 2 1
U
2 0 20 2
Forţele generalizate Qw , Q şi Qsunt date de expresiile:
l l l2
(7.61)
Qw P y , t f w y dy , Q M y y , t f y dy , Q M y , t f y dy
0 0 l1
xbf
cu: M y , t x x p x , y , t dx , iar xba şi xbf sunt abscisele bordului de atac, respectiv a
ba
xba
Fig. 7.8.
l l l l (7.62)
qw mf w2 dy q Sf w f dy q S f w dy q w 1 ig w 2w mf w2 dy Qw
0 0 0 0
l
l2
l l
q Jf
2
dy
qw Sf f
w dy q J b ( e a ) S f dy q 1 ig Jf dy Q
2 2
0 0 l1 0
l
l2
q J dy q S f dy q J b(e a ) S f dy q 1 ig 2 J dy Q
l l
l w w
0 l1 0
unde:
xbf x2
k (7.63)
S y , t x x ba x , y dx , J y , t x x ba x , y dx , l
2
xba x1
J dy
0
La atingerea regimului de flutter,
q w wˆ e it , q ˆ e it , q ˆ e it (7.64)
Utilizând o teorie aerodinamicã adecvatã, se pot exprima:
wˆ (7.65)
Pˆ P1 iP2 P3 iP4 ˆ P5 iP6 ˆ ,
b
wˆ
Mˆ y M 1 iM 2 M 3 iM 4 ˆ M 5 iM 6 ˆ ,
b
ˆ
Mˆ M 1 iM 2 M 3 iM 4 ˆ M 5 iM 6 ˆ
w
b
unde P Pe , M y M y e , M Mˆ e it .
ˆ it ˆ i t
În cazul în care sarcinile aerodinamice sunt date de teoria de fâşie, se poate scrie
wˆ wˆ (7.66)
Pˆ 2 b 3 f w Phh ˆ f Ph , Mˆ y 2 b 4 f w M h ˆ f M ,
b b
wˆ 1
Mˆ 2 b 4 f wTh ˆ f T a Th T
b 2
unde Th , T şi T se pot găsi de exmplu în cartea lui Bishplinghoff ş.a. (1955).
Similar celor prezentate în paragrafele anterioare, se va considera cã b, ŵ , ̂ şi ̂ sunt
constanţi pe anvergură, egali cu valorile lor corespunzătoare unei secţiuni de referinţă plasată la
3l/4 din anvergura suprafeţei portante şi vor fi renotaţi cu bR, ŵR , ̂ R şi ̂ R , respectiv.
Introducând (7.66) în expresiile forţelor generalizate şi apoi folosind rezultatele obţinute
2 3 2 4
în sistemul (7.62), se împart ecuaţiile obţinute cu b respectiv cu b . Se obţine:
(7.67)
2
wˆ
R 1 1 ig
w
A1 A2 ˆ R B1 B2 ˆ R E1 E 2 0
b w
ˆ
2
wR
C C ˆ
R 1 1 ig D D 2 R F1 F2 F3 0
ˆ
1 2 1
b
wˆ R
2
G1 G2 R K1 K 2 K 3 R 1 1 ig L1 L2 0
ˆ ˆ
b
AEROELASTICITATE 103
b l*2
b l*2
4 l2 * 4
1
K1 F1 , K 2 T f dy * , K 3 a Th f dy * , L1 J f dy ,
1
l1* bR l1* 2 bR bR4 l1*
b l*2 4
L2 M f dy *
l1* bR
wˆ R
b
C1 C 2 ˆ R 1 Z 2 D1 D2 ˆ R F1 F2 F3 0
R
wˆ R G G ˆ K K K ˆ 1 1 ig L L 0
2
b R 1 2
1 2 R 1 2 3
R
În legătură cu calculul efectiv al coeficienţilor A1 , A2 , ... , D2, ei se determinã ca la
aripile drepte, iar pentru calculul celorlalţi coeficienţi se va presupune că P, MThTTnu
variazã pe anvergurã. În aceste condiţii, exprimările lor matriciale sunt:
T T
E1 = 1/( bE3 ) {fw} [S] [W] {fw}, E2 = P{fw} [ b 2 / bR2 ] [W] {fw}, (7.70)
T T
F1 = 1/(b 4R ) {f} [ J + b(e - a)S ] [W] {f}, F2 = M {f} [ b 4 / bR4 ] [W] {f}
T
F3 = P{f} [(1/2 + a) b 4 / bR4 ] [W] {f}, G1 = E1,
T
G2 = Th{fw} [ b 3 / bR3 ] [W] {fw},
T
K1 = F1, K2 = T {f} [ b 4 / bR4 ] [W]{f},
T T
K3 = Th{ f} [ (1/2 + a) b 4 / bR4 ] [W]{f}, L1 = 1/( bE4 ){f} [J] [W]{f},
T
L2 = M {f} [ b 4 / bR4 ] [W] {f}
unde trebuie ca matricea de ponderare [W] sã fie adimensionalizatã. Punând condiţia ca sistemul
(7.69) sã aibă soluţii nebanale, rezultă ecuaţia:
1 p 2 Z 2 A1 A2 B1 B2 E1 E2 (7.71)
C1 C2 1 p 2 Z 2 D1 D2 F1 F2 F3 0
G1 G2 K1 K 2 K 3 1 q 2 Z 2 L1 L2
2 2
unde p = (w/) şi q = (/) . Această ecuaţie este de forma:
6 4 2
Z + aZ + bZ + c = 0
104 Capitolul 7
unde a, b şi c sunt coeficienţi complecşi şi are 3 rãdãcini reale (pentru fiecare valoare a lui k), dar
doar una dintre ele satisface condiţia ca: / > 0.
Etapele calculului sunt în principiu urmãtoarele:
Se dã o valoare a parametrului k = b/V
Se scot din tabele coeficienţii Ph , P, Mh , M, T , Th , T
Se calculeaza A1 , A2 , ... , L2
Se calculează din ecuaţia de flutter /şi /
Se determinã V = bR/k
Se dă apoi o nouă valoare parametrului k şi se continuă procedura descrisă mai sus.
Cu datele obţinute, se va face reprezentarea graficã V/(bR) funcţie de / şi de aici se
obţine regiunea de stabilitate la flutter.
7.7.2. Flutterul binar al unei aripi asociat cu o mişcare de ruliu a întregului avion
Acesta este tot un tip de flutter ternar. Dacă (t) este rotirea avionului in jurul axului
longitudinal, atunci deplasarea unui punct al suprafeţei portante, redusă la suprafaţa sa mediană,
este :
w(x, y, t) = w(y, t) - x(y, t) + y(t) (7.72)
Cu metoda modurilor asumate, se exprimă:
w(y, t) = qw(t)fw(y), (y, t) = q(t)f(y) (7.73)
şi se aplică ecuaţiile Lagrange, cu n = 3, gradele de libertate fiind: w, şi .
Expresia energiei de deformaţie este :
1 2l 1 l (7.74)
U qw EI f w dy GI d f ' dy
2 2
''
2 0 20
iar expresia energiei cinetice devine:
l l l (7.75)
Ec x, y w x, y, t dxdy q w mf w dy q w q Sf w f dy q Jf 2 dy
1 2 1 2 2 1 2
2 2 0 0
2 0
l l l
1
2 y 2 mdy q w q ymf w dy q ySf dy
2 0 0 0
Forţele generalizate sunt date de expresiile:
l l l (7.76)
Qw P y , t f w y dy , Q M y , t f y dy , Q yP y, t dy
0 0 0
În continuare, tehnica de abordare a problemei este aceeaşi ca şi în paragrafele anterioare.
Un alt tip de fluturare ternară este descris în cartea lui Petre Augustin (1973). Astfel, se
consideră că ampenajul este fixat pe fuselaj în zona x = x0 , iar deformaţia ampenajului este
descrisă de formula:
wao(x, y, t) = wao(y, t) – xao(y, t) (7.72)
unde wao(y, t) este deformaţia de încovoiere, iar ao cea de răsucire şi, pe de altă parte, deformaţia
de încovoiere a fuselajului, wF(x, t). Şi aici se folosesc formule de separare :
AEROELASTICITATE 105
w f x, t (7.73)
wao y, t qw,ao t f w,ao y qw, f t , ao y, t q,ao t f ,ao y ,
x x x0
w f x, t q w, f t f w, f x
Expresia energiei cinetice este:
1
2
E c ao x, y w ao y, t x ao y, t dxdy f x, y w 2f x, t dxdy
2 1
2
(7.74)
Pot exista situaţii în care la apariţia fenomenului de flutter se conjugă mai multe grade de
libertate. Pentru că de flutter binar şi ternar s-a vorbit pe larg mai sus, ne vom limita aici la a cita
câteva exemple de flutter cu un număr de grade de libertate mai mare decât trei (Petre Augustin,
1973) :
Incovoierea + răsucirea aripii + deformaţia elastică a aripioarelor + rotirea de rigid a
întregului avion în jurul axului său longitudinal (flutter cu 4 grade de libertate)
În acest caz, se exprimă:
w(x,y,t) = w(y) - x(t) + (x – x)(t) + y(t) (7.77)
unde (t) este rotirea avionului în jurul axului longitudinal. Cu metoda modurilor asumate şi
rezumându-ne doar la câte un termen,
w(y, t) = qw(t) fw(y), (y, t) = q(t)f(y), (y, t) = q(t) f(y) (7.78)
Din nou, se va folosi tehnica ecuaţiilor Lagrange, în care: n = 4, q1 = qw, q2 = q, q3 = q, q4 = .
Modalitatea de lucru se face pe baza celor prezentate până acum în acest capitol.
7.7.5. Analiza de flutter pentru cazul suprafeţelor de comandă cu lege liniară de variaţie a
rigidităţii
106 Capitolul 7
Plecând de la aspectul practic al variaţiei rigidităţii şarnierei, analiza flutter-ul unei suprafeţe
portante cu suprafaţă de control (bracată) este mai laborioasă. Cu atât mai mult cu cât variaţia
rigidităţii şarnierei cu unghiul de bracaj poate fi şi neliniară, ceea ce face ca problema de flutter
să devină neliniară. O astfel de analiză, atât sub aspectul său liniar, cât şi neliniar, a fost efectuată
de Breitbach (1974). Prezentăm aici doar câteva aspecte ale simulării de flutter liniar,
caracterizarea de liniar referindu-se aici doar la structură.
Astfel, se pleacă de la o formă puţin modificată a ecuaţiilor de stabilitate aeroelastică
(5.140), aplicate sistemului aripă-eleron, şi anume
2bml 2 M rr q r K rr q r Q r (7.79)
unde
M rr 2bml 2 M rr , K rr 2bml 2 K rr (7.80)
pentru rezolvarea căruia trebuie furnizaţi membrii drepţi (forţele aerodinamice genealizate).
Se face ipoteza că sistemul aripă-eleron este constituit în aşa fel încât, în plus faţă de
caracteristicile sale geometrice şi elastomecanice, distribuţia de presiuni din aerodinamica
nestaţionară este şi ea independentă de coordonata y dupa anvergură. Pe cale experimentală, s-a
obţinut o bună aproximaţie a acestei ipoteze cu caracter bidimensional. Practicând această
ipoteză şi ţinând seama de ecuaţiile (6.22) forţele aerodinamice nestaţionare care acţionează
asupra sistemului aripă-eleron sunt :
l
Portanţa totală : Ph dPh y , adică
l
b (7.81a)
Ph 2bl 2 Vt w(t ) t V 3t 4 bt 2bVbT 1R
2 2
l
Momentul total în raport cu axa neutră a aripii : M d M y şi se obţine
l
(7.81b)
M 2bl 2 Vbt b 2 t 5V 2 t 6 Vbt 7 b 2 t bw(t )
3
8 2 4 2
l
Momentul total în raport cu axa de rotaţie a eleronului, M d M ( y ) şi se obţine:
l
(7.81c)
M 2lb 2 9 Vb(t ) 7 b 2 (t ) 10 V 2 (t ) 11 Vb(t ) 12 b 2 (t ) 4 bw(t )
2 4 2 4 2
lVb 2 8 (T 1) R
unde termenul (T+1)R şi funcţiile 1 , ... , 12 sunt definite în (6.25). Deoarece proprietăţile
sistemului sunt independente de coordonata după anvergură y, se obţin formele simplificate:
(7.82)
R Vt wt bt 1 Vt 2 bt
2 2
AEROELASTICITATE 107
V V 0 s 1
1 1 n
1
+ I rs q s (t1 )]dt1 (t ) I rs0 q s (0) I rs1 q s (0) , s 1,2,3
V s 1 V
Pentru expresiile lui I rs0 , I rs1 , J rs0 , J rs1 , J rs2 vom remarca că ele se obţin din cele ale funcţiilor I rs0 y ,
I rs1 y , J rs0 y , J rs1 y , J rs2 y definite în par. 7.9, înlocuind valorile lui b(y), wr(t), r(t) şi r(t)
prin dimensiunile corespunzătoare ale sistemului aripă-eleron independente de y.
Acum, cu (7.86) în (7.79), rezultă ecuaţiile de stabilitate aeroelastică pentru sistemul
aripă-eleron sub forma:
V2 3 0 b 1 b2 2 (7.87)
M rr qr (t ) K rr q r (t ) k rs s[ J q (t ) J q
rs r (t ) J rs q r (t )
b 2 s 1 V V2
t 3 3
1 1
[(t t1 )] I rs0 q r (t1 ) I rs1 q r (t1 ) dt1 (t ) I rs0 q r (0) I rs1 q r (0) 0
0 s 1 V s 1 V
pentru r = 1,2 şi 3. Introducând un timp adimensional = (V/b)t şi ţinând seama că
V2
q r t q r , qr t 2 qr ,
V
b b
ecuaţia( 7.87) devine, în transcpţie matriciale:
1
2
M rr k J 2
rs q
' ' ( )
1
k J 1
rs
q ' ( ) k [ J 0
rs ]q ( )
l2
V02
[ K rr ]q ()
(7.88)
()(k[ I ]q(0) k[ I rs1 ]q' (0) ( ) k[ I rs0 ]q' () k[ I rs1 ]q' ' ()d 0
0 1 1
rs
0
Înmulţind la dreapta ecuaţia (7.88) cu matricea inversă: H M rr k I 2rs 1
, se obţin ecuaţiile
de stabilitate aeroelastică sub forma:
l2 (7.89)
1
E q ' ' ( )
1
A q ' ( ) B C q ( ) [ K rr ]q ()
2 V02
k[I rs ]q ' (0) ( ) k[I 0rs ]q ' () k[I1rs ]q ' ' () d 0
1 1 1
()(k[I 0rs ]q (0)
0
unde [E] este matricea unitate, iar
108 Capitolul 7
2
A kH [J ] , B l
1
rs H [K rr ] , C kH[J 0rs ] , D kH[I 0rs ] , G kH[I1rs ]
V0
0 0 0
unde A r 0 0
2 2
0 .
0 0 C / C
Se observă că variaţia rigidităţii articulaţiei eleronlui este reprezentată ca o valoare raport
în singurul element nenul al matricii [Dacă se înlocuiesc {w(t)} şi {wT(t)} cu expresiile lor
din (78) si (82) atunci se obţine:
U mbl 2 2 r2 qt Xt A Xt qt (7.83)
T T
Fig. 7.9
AEROELASTICITATE 109
Deoarece după cum s-a mentionat mai sus matricea [A] are doar un element diferit de
zero, deducem că termenul AXq poate fi restrâns într-o matrice coloană. Notând C
/ C atunci se poate scrie:
(7.86)
0
A X q 0
3
s q s
s 1
Folosind (7.86) în (7.85), se obţine:
13 (7.87)
3
B q s q s 23
s 1
33
În fig. 7.9 este reprezentat răspunsul dinamic a sistemului liniar aripă-eleron după o deviaţie
statică q3(= 0) la viteza V = 300 km/h, iar în fig. 7.10 răspunsul dinamic corespunzător V = 310
km/h.
Fig. 7.10
110 Capitolul 7
Toate metodele descrise în acest paragraf se referă la o structură (de aviaţie) având un
comportament liniar elastice, în ipoteza că deplasările diverselor puncte ale sale sunt mici.
Dinamica unei structuri liniar elastice, în ipoteza că deplasările diverselor puncte ale sale sunt
mici este descrisă de ecuaţia:
mq Cq Kq f (7.88)
unde [m] este matricea modală a maselor, care este de obicei (dar nu neapărat) diagonală, [K]
este matricea de rigiditate structurală, [C] este matricea de amortizare structurală. Dacă, în plus,
structura respectă ipoteza lui Basile, şi anume că amortizările sunt la fel repartizate ca şi masele
şi rigidităţile structurii, atunci matricea amortizărilor generalizate [C] devine şi ea diagonală.
Introducând legea de variaţie în timp a coordonatelor:
q q̂e it (7.89)
rezultă că:
2 m iC K q̂ f̂ (7.90)
Este util de a introduce matricea frecvenţelor naturale ale structurii:.
K 02 m (7.91)
În legătură cu amortizarea de structură, presupunem că depinde de frecvenţa de oscilaţie
a structurii, după legea:
C 1 02 mg (7.92)
unde matricea [g] este diagonală şi este denumită matricea amortizărilor structurale.
Pe de altă parte, pentru încărcările aerodinamice, se poate scrie relaţia generală:
f̂ V 2 Ca Q R iQ I q̂ (7.93)
unde Ca este un coeficient care ţine seama de metoda cu care se calculează forţele aerodinamice
generalizate, iar [QR] şi [QI] sunt matricea rigidităţilor aerodinamice în fază cu deplăsarile
structurii, respectiv matricea amortizărilor aerodinamice defazate cu /2 în raport cu deplasările
structurii.
Introducând (7.91-7.93) în (7.90) se deduce:
2 m i 02 mg 02 m V 2Ca QR iQI q̂ 0 (7.94)
În această ecuaţie se introduce o amortizare fictivă globală: ig20 m q , cu scopul de a
liniariza problema de valori proprii - practic, se vor căuta acele valori proprii care fac ca această
amortizare fictivă globală să fie nulă. Se obţine astfel:
2 m 1 ig1 ig 02 m V 2Ca QR iQI q̂ 0 (7.95)
Dar
1 i g1 ig1 1 ig1 i g g g 1 ig1 i g
relaţie de care se ţine seama în (7.95). Rezultă că :
2 m 1 ig 1 ig 02 m V 2Ca QR iQI q̂ 0 (7.96)
Se înmulţeşte ecuaţia (7.96) cu: 2 1 ig 02 m şi se ţine seama că produsul matricilor
1 1 1 1
(7.99)
F * 0 m F 1
0 m
Introducând (7.98) în (7.99), se obţine:
1 1 c R2 1 * 1 (7.100)
F * 1 ig 2 Ca 2
QR i QI
*
0 k R 0 m 0 m
Notând:
1 1 1 1
Q *R Q R
, QI
*
Q I ,
0 m 0 m 0 m 0 m
rezultă:
1 1 c R2 * (7.101)
c R2 *
F * 1 ig 2 Ca 2 A R iCa 2 A I
0 kR kR
Dar
1 i g 1 1 1ig 11 gig2 1 1g 2 i1 gg 2
ceea ce introdus în (7.101), conduce la:
1 1 c R2 * c R2 g * (7.102)
FR*
2 2
C Q R C
I
Q ,
1 g 0 k R2 1 g 2
a a
k R2
1 c R2 *
F 1 gg
*
2 2
i Q R C
c R2 1 *
2 2
QI
0
I a
k R2 k R 1 g
astfel că problema a fost redusă la a determina valorile proprii ale matricii complexe:
F* FR* i FI* .
Algoritmul de calcul este:
La o altitudine de zbor şi la un număr Mach date, se face o ciclare după mai multe
frecvenţe reduse kR . La fiecare kR,
- se determină matricile Q *R şi Q *I ;
- se calculează matricea [F* ] şi apoi se determină valorile proprii i , i = 1,..., M ale
acestei matrici;
- se calculează viteza Vi, frecvenţa circulară i şi amortizarea globală fictivă gi
corespunzătoare fiecărei valori proprii i cu relaţiile:
1 c (7.103)
i , Vi i R , gi Ii , pentru 1 i I
Ri kR Ri
112 Capitolul 7
- se trasează curbele g = g(V) şi = (V) - deoarece soluţia se va găsi atunci când g = 0.
Aceste curbe vor fi trasate pentru toate valorile lui i de la 1 la M şi pentru toate valorile
frecvenţei reduse din ciclul propus.
Pentru determinarea vitezei la care viteza de flutter egalează numărul Mach la care s-au
calculat forţele aerodinamice generalizate, se pot folosi două metode:
a) Se calculează vitezele de flutter minime, VF, la o înălţime dată, pentru mai multe valori
ale numărului Mach şi apoi se trasează curba VF(M). Intersecţia acestei curbe cu dreapta V =
a M, unde a este viteza sunetului la înălţimea respectivă, dă punctul în care viteza de flutter
obţinută egalează numărul Mach pentru s-au calculat forţele aerodinamice generalizate la
înălţimea considerată.
b) O a doua metodă constă în calculul vitezelor de flutter minime la un număr Mach dat
pentru mai multe altitudini H şi apoi trasarea curbelor VF(H) şi a M(H). Intersecţia celor două
curbe dă altitudinea la care viteza de flutter corespunde numărului Mach considerat.
7.8.2. Metoda K
2
unde matricea aerodinamică [Q] este funcţie de frecvenţa redusă k şi de numărul Mach M. În
metoda K, termenul aerodinamic este convertit într-un termen aerodinamic echivalent, astfel că
(7.104) devine :
2
2 (7.105)
m 1 c R Q i C K q 0
2 2k 1 ig 1 ig
Termenul care înmulţeşte matricea [B] are în componenţa sa 1 ig din motive algebrice şi este
valabil doar la limita de flutter, adică atunci când g = 0. Ecuaţia (7.105) este o ecuaţie de valori
proprii, la valori fixate ale parametrilor k, M şi . O dată aflată valoarea proprie 2 / 1 ig , se
determină valorile lui şi g, şi apoi se află viteza corespunzătoare, din relaţia: V c R / 2k.
În MSC/NASTRAN, principiile de calcul de mai sus sunt puţin modificate. Astfel,
ecuaţia (7.105) este rescrisă sub forma
2k 2 (7.106)
m 1 Q V 2k iV C K q 0
2
c R 2 1 ig c R 1 ig
Acum, valoarea proprie este : p V 1 ig , sau aproximativ,
2 2
P Vg / 2 i (7.107)
ceea ce permite o soluţie exactă a problemei de divergenţă aeroelastică. Este de remarcat însă
faptul că soluţia exactă nu a fost implementată în NASTRAN, preferându-se o abordare
aproximativă a problemei de divergenţă, prin considerarea unei valori mici ale lui k. Pentru
rezolvarea ecuaţiei (7.106), ea se aduce la forma echivalentă:
A Iq 0 (7.108)
şi acum avem de rezolvat o problemă de valori proprii.
În concluzie, pentru diferite valori ale lui k, m şi r se determină V şi g. Apoi, ca şi în
metoda V-g se determină viteza de flutter folosindu-ne de reprezintarea grafică a lui V funcţie de
AEROELASTICITATE 113
g. Deci metoda k conduce la o ecuaţie de mişcare sub formă complexă, care se poate rezolva
folosind valorile tabelare ale coeficientilor aerodinamici obţinuţi pentru oscilaţii armonice
simple. Prin urmare, valorile proprii complexe obţinute înainte sau după punctul de flutter nu
reflectă amortizarea diferitelor moduri structurale.
7.8.3. Metoda KE
Este un algoritm eficient aplicabil când se neglijează disiparea vâscoasă de orice fel., iar
soluţionarea se face doar asupra valorilor proprii şi nu asupra vectorilor proprii. Cu alte cuvinte,
în ecuaţia (7.105), sau (7.106), se lasă la parte termenul în [C].
7.8.4. Metoda PK
Ecuaţia fundamentală pentru analiza modală de flutter este, în cadrul acestei metode,
2 c V (7.109)
p m B r Q I p K V 2 Q R q 0
1
4k 2
Ecuaţia (7.109) trebuie rezolvată în raport cu valorile proprii p şi se rescrie în primul rând se
rescrie sub forma:
A pIq 0 (7.110)
unde [A] este matricea reală:
0 I (7.111)
A M 1 K qQ M 1 B crV Q
I
R
4k
iar {q}conţine acum şi deplasările modale şi vitezele. Ecuaţia (7.110) se rezolvă pe cale
iterativă, impunând condiţia de iteraţie
c (7.112)
k r Imp
2V
Pentru începerea procesului iterativ, se porneşte cu o valoare k = 0, astfel încât să se poată
calcula 1 / k Q I . Astfel, toate rădăcinile reale satisfac ecuaţia (7.110), nu însă şi rădăcinile
compexe. Pentru rădăcinile reale, amortizarea este exprimată ca şi distanţa parcursă (măsurată în
lungimi de coardă) pentru dublarea amplitudinii
pcr (7.113)
V ln 2
Procesul iterativ pentru rădăcinile complexe este următorul: să scriem perechile de rădăcini
complexe sub forma
prs j rsj rsj i (7.114)
unde r este numărul modului oscilatoriu, modurile fiind ordonate după frecvenţe (s1 < s2
<…), s este numărul modului oscilatoriu investigat, iar j este numărul iteraţiei. Iteraţia j dă
pentru frecvenţa redusă valoarea:
c (7.115)
k s j ssj r
2V
Criteriul de stopare a procesului iterativ este
k s j k s j 1 (7.116)
114 Capitolul 7
Trecerea de la s+1 la s se face folosind ca primă estimare pentru noua frecvenţă redusă ks cea
dată de:
c (7.117)
k s0 s0, s1 r
2V
Câteva dintre avantajele metodei P-K:
ea produce rezultate direct din pentru valori date ale vitezei, pe când metodele K şi KE
necesită procese iterative pentru determinarea frecvenţei reduse de flutter;
amortizarea descrisă de termenul ssc este o estimare mai realistă a ratei de descreştere decât
parametrul g.
Deci şi metoda P-K si se bazează pe valori tabelare ale coeficientilor aerodinamici (sau valori
interpolate, pentru valori ale lui k între puncte tabelare adiacente). Ecuaţia de mişcare în metoda
P-K se rezolvă într-un mod iterativ şi de aceea valorile adoptate ale lui k (pentru fiecare
coeficient aerodinamic oscilator sunt disponibile fiecare ca valori tabelare, sau ca valori
interpolate) converg spre valori calculate a părţii imaginare a valorilor proprii preselectate (la o
viteză fixată a aeronavei). Iteraţiile se repetă pentru un singur mod pînă cînd toate modurile
tratate sunt convergente în maniera descrisă.
7.8.5. Metoda P
Această metodă evită prcesul de iteraţie al metodei PK, folosind expresii explicite pentru
aproximarea mărimilor aerodinamicii tranzitorii.
După cum s-a văzut, ecuaţia de mişcare liniarizată a unei aeronave, modelată ca un solid elastic,
conţine termeni aerodinamici variabili, care depind de numărul Mach M şi de frevenţa redusă k.
Dependenţa exactă a coeficienţilor aerodinamici funcţie de M şi k nu se poate exprima sub forma
unei funcţii algebrice. De aceea, aceşti coeficienti sunt calculaţi pentru fiecare număr Mach
considerat, pentru un set de valori ale frecvenţei reduse k. În acest sens, se folosesc tabele ale
coeficienţilor aerodinamici daţi de obicei sub formă complexă.
Metoda Pade, care este o în fond o metodă de tip P, se bazează pe folosirea valorilor
tabelare ale coeficienţilor aerodinamici complecşi, obţinuţi pentru mişcări oscilatorii, cu scopul
de a îi introduce într-o expresie explicită în care apar funcţii polinomiale raţionale care sunt
folosite eventual in domeniul Laplace.
În mod uzual, reprezentarea Pade este de forma:
nL (7.118)
A(k ) A 0 ikA1 (ik ) A 2 ik A 2 j
2
j 1 ik j
unde Aj sunt matrici reale, j sunt termeni reali de defazare şi i 1 este unitatea imaginară.
Reprezentarea Pade realizează o transformare a ecuaţiilor aeroelastice într-un set de ecuaţii
diferenţiale de ordinul unu cu coeficienţi constanţi, o formă care permite calculele de optimizare
aeroelastice a structurilor. Pe de altă parte, introducerea termenilor de defazare în ecuaţia (7.118)
conduc la o crestere critică a ordinului ecuaţiilor diferenţiale de mişcare; de exemplu,
considerând un sistem cu Ns moduri structurale va conduce la mărirea cu ns a numărului de stări
pentru fiecare termen raţional adăugat în ecuaţia (7.118).
AEROELASTICITATE 115
De aceea, metoda stării minime foloseşte aproximaţia Pade pentru diferite forme, dintre
care se alege numărul minim de stări.
În articolul lui Nissim (1996) se prezintă o aproximare a coeficienţilor aerodinamici într-
o manieră similară cu cea folosită în aproximaţia Pade, dar în aşa fel încît să compenseze
rangurile adăugate. Astfel, studiul ecuaţiei (7.118) arată că, deoarece matricea [A(k)] este
complexă şi [Aj] este reală, lăsând la parte suma din membrul drept, partea reală a lui A(k) poate
fi aproximată parabolic în raport cu k, printr-un termen A 0 k 2 A 2 , iar partea imaginară
poate fi aproximată cu funcţia liniară k[A1]. Acesta este motivul pentru care sunt necesari
termeni raţionali adiţionali în ecuaţia (7.118), pentru a îmbunătăţi reprezentarea polinomială
anterioară.
116 Capitolul 7
Fig. 7.11.
AEROELASTICITATE 117
O altă cale este de a aproxima atât partea reală cât şi cea imaginară a lui [A(k)] prin
funcţii de gradul II (parabole) în k:
A(k ) A 0 R iA 0 I ik A1R iA1I ik 2 A 2 R iA 2 I (7.119)
Nissim (1996) arată că ecuaţia (7.119) poate fi folosită pentru aproape toate aplicaţiile
aeroelastice.
Forma ecuaţiei de stabilitate aeroelastică, bazată pe ecuaţia (7.119), este:
(7.120)
M b 2 A 2R iA 2I p 2 B bV A 1R i A 1I p
1 1
2 2
K V 2 A 0R iA 0I q 0
1
2
unde p = + i înlocuieşte termenii în ik din (7.119), iar [M], [B] şi [K] sunt matricile de masã,
de amortizare şi respectiv de rigiditate. Ca în orice metodă de analiză a flutter-ului, trebuite
analizate doar acele valori ale lui p având valori imaginare pozitive. Ecuaţia (7.120) se rezolvă
pentru , V şi M date, apelând la rutine de determinare a valorilor proprii ale matricelor
complexe. Trebuie menţionat că spre deosebire de metoda P-K, ecuaţia (7.120) nu necesită
iteraţii.
Fig. 7.11 prezintă un exemplu de coeficienţi aerodinamici corectaţi folosind ecuaţia
(7.119). Cercurile reprezintă datele tabelare, cu valori ale lui k marcate pentru fiecare cerc, iar
linia solidă reprezintă valorile obţinute folosind ecuaţia (7.119) cu coeficienţii determinaţi cu
metoda celor mai mici pătrate. Această reprezentare conservativă este făcută pentru a arăta
calitatea aproximării reprezentată de ecuaţia (7.119), linia orizontală reprezentînd valorile
folosind cu aproximatia Pade cu doi termeni de corecţie. După cum se poate vedea, utilizarea
ecuaţiei (7.119) este mai bună decît cea obţinută folosind Pade cu doi termeni de corecţie.
Domeniul valorilor k folosite pentru acordarea diverselor moduri este redat în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1. Domeniul frecvenţelor reduse utilizate în calculul flutter-ului pentru acordarea
coeficienţilor aerodinamici cu diferite moduri.
Modul 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
kmin 0.05 0.05 0.05 0.05 0.10 0.10 0.20 0.30 0.40 0.50
kmax 0.30 0.30 0.30 0.30 0.40 0.50 0.60 0.70 0.80 0.80
Problema simulării de flutter a întregii aeronave este extrem de complexă. Aici vom încerca să
folosim un model bazat pe cele expuse în paragrafele 5.7 şi 6.3. Continuăm aici cu tratarea
modulului de forţe generalizate, plecând de la rezultatele obţinute în paragraful 6.3. Ne vom
referi la procedura de determinare a lor pentru o aripă, deoarece după aceea, rezultatele pot fi
uşor extinse la alte configuraţii de suprafeţe portante. Mai mult, pentru generalitate, se va
considera şi bracarea unei suprafeţe de comandă a aripii, astfel că gradele de libertate sunt trei,
ca la flutter-ul ternar: w(y, t), (y, t) şi (y, t) folosind formulele de separare obişnuite, pe baza
modurilor naturale ale întregii aeronave:
118 Capitolul 7
n n n (7.121)
w y, t ws y q s t , y, t s y q s (t ), y, t s y q s (t )
s 1 s 1 s 1
Forţele aerodinamice generalizate sunt date de:
QrF dPh y wr y dM y r y dM y r y dy (7.122)
S
Înlocuind w(y, t), (y, t), (y, t) date în (7.121) în expresiile lui dPh(y), dM(y) şi dM(y) din
paragraful 6.3, expresiile forţelor generalizate (7.122) devin:
l
n l ( y) 1 l 2 ( y) (7.123)
QrF V 2 b 2 ( y ) J rs0 ( y )q s (t ) J rs ( y )q s (t ) 2 J rs2 ( y )q s (t )
0 s 1 V V
t n
(t t1 ) I rs0 ( y )q s (t1 )
l ( y) 1
I rs ( y )q s (t1 ) dt1
o s =1 V
n
l ( y) 1
+ (t) I rs0 ( y )q s (0) I rs ( y )q s (0) dy
s =1 V
unde
2 (7.124a)
I rs0 ( y ) wr ( y ) 8 r ( y ) s ( y ) 1 s ( y )
l ( y)
2 w ( y) (7.124b)
I rs1 y wr y 8 r y s s y 2 s y
l ( y) l ( y) 2
2 2 1 (7.124c)
J rs0 ( y ) wr ( y ) s ( y ) wr ( y ) s ( y ) 5 r ( y ) s ( y ) 8 r ( y ) s ( y )
l ( y) l ( y )
+ 10 2 8 1 r ( y ) s ( y )
2 3 3 (7.124d)
J rs1 ( y ) 2 wr ( y ) ws ( y ) hr ( y ) s ( y ) 2 wr ( y ) s ( y ) r ( y ) s ( y )
l ( y) l ( y) l ( y )
8 2 8
+ 6 r ( y ) s ( y ) r ( y ) ws ( y ) 9 r ( y ) s ( y ) 11 2 2 8 r ( y ) s ( y )
2 l ( y ) 2 2
1 1 4 (7.124e)
J rs2 ( y ) 2 wr ( y ) ws ( y ) wr ( y ) s ( y ) wr ( y ) s ( y )
l ( y) 2l ( y ) 2l ( y )
1 3 4
r ( y ) ws ( y ) + r ( y ) s ( y ) 7 r ( y ) s ( y ) r ( y ) ws ( y )
2l ( y ) 8 4 2l ( y )
7
r ( y ) s ( y 122 r ( y ) s ( y )
4 4
O integrare exactă a lui (7.123) pe aripă nu este posibilă în cazul general al aripii
trapezoidale, adică prin luarea în considerare a variaţiei funcţiei lui Kussner t) pe anvergură
(după y). Integrarea poate fi efectuată doar dacă se consideră pentru valoarea constantă: = V /
lR, unde lR = 0,75 l. Folosind această aproximaţie, se fac următoarele notaţii:
n n n n
J rs0a l 2 ( y ) J rs0 ( y )dy, J rs1a l 3 ( y ) J rs1 ( y )dy ,
(7.125)
s1 S s1 s1 S s1
AEROELASTICITATE 119
n n n n
J 2a
rs l 4 ( y ) J rs2 ( y )dy , I 0a
rs l 2 ( y ) I rs0 ( y )dy ,
s1 S s1 s1 S s1
n n
I 1a
rs l 3 ( y ) I rs1 ( y )dy
s1 S s1
Se obţin astfel forţele aerodinamice generalizate:
n 0a (7.126)
t n
Qra V J rs q s (t ) J rs q s (t ) 2 J rs q s (t ) (t t1 I rs0 a q s (t1 )
2 1 1a 1 2a
s 1 V V 0 s 1
1 1a n
1
I rs q s (t1 ) dt1 (t ) I rs0 a q s (0) I rs1a q s (0)
V s 1 V
Problema menţionată mai înainte în legătură cu funcţia (t) apare evident şi la determinarea
componentelor forţei aerodinamice generalizate care acţionează asupra ampenajului orizontal sau
asupra derivei. Este necesar de a defini o dimensiune specifică pentru aripă, ampenaj orizontal
sau vertical: = V / lRe , unde e = a (aripă), ao (ampenaj orizontal), av (ampenaj vertical).
În fine, utilizând (7.126) şi (5.140), ecuaţiile de stabilitate aeroelastică pentru întreaga
aeronavă sunt în final:
n (7.127)
M rr qr t K rr q r t V 2 J rs0 e q s (t ) J rs1e q s (t ) 2 J rs2 e q s (t )
1 1
e s 1 V V
t n n
e (t t1 ) I rs0e q s (t1 ) I rs1e q s (t1 ) dt1 ( e t ) I rs0e q s (0) I rs1e q s (0) 0
1 1
0 s 1 V s 1 V
1 r n
Cazuri simetrice
Combinaţii moduri aripă, moduri ampenaj orizontal, moduri aripă-fuselaj, moduri ampenaj
orizontal-fuselaj, moduri aripă-ampenaj orizontal-fuselaj şi combinaţii generale moduri simetrice
avion.
Cazuri antisimetrice
Combinaţii moduri aripă, moduri ampenaj orizontal, moduri ampenaj vertical, moduri aripă-
fuselaj, moduri ampenaj orizontal-fuselaj, moduri ampenaj vertical-fuselaj, moduri aripă-
ampenaj orizontal-fuselaj, moduri coadă avion şi combinaţii generale moduri antisimetrice
avion.
Datorită gamei vitezelor de zbor ale avionului IAR46, analiza implicaţiilor variaţei numărului
Mach nu a fost luată în considerare.
Ca urmare a analizei de flutter a aeronavei IAR 46 s-au obţinut astfel următoarele rezultate:
120 Capitolul 7
Acest tip de flutter, neliniar prin natură, este asociat cu unghiuri mari de incidenţă ale
suprafeţelor portante (aripi şi ampenaje). Pe de altă parte, unghiurile mari de incidenţă conduc de
obicei la fenomenul de separare a curgerii. Vom remarca aici faptul că la corpurile neprofilate
aerodinamic apar fenomene de separare a curgerii, în regim dinamic (dynamic stall) şi la
unghiuri de incidenţă mici, însă ne vom concentra în continuare asupra fenomenului de flutter de
desprindere dinamică la structurile aeronautice.
Urmărind raţionamentele din cartea lui Dowell ş.a. (1989), vom prezenta o cale analitică
de prezentare a fenomenului, considerând separat cazul încovoierii şi torsiunii.
În cazul încovoierii unei secţiuni tipice de aripă (profil), se poate exprima coeficientul forţei
normale sub forma polinomială:
(7.128)
C n an ss n
n 0
unde este variaţia unghiului de incidenţă în raport cu ss datorită vibraţiei profilului. De
remarcat că este suficient de a lua câţiva termeni din seria de mai sus pentru a obţine o
concordanţă cu datele experimentale. Coeficienţii an se pot exprima ca:
122 Capitolul 7
1 d nCn
an
n! d n 0
Fig. 7.12.
(v. fig.7.12), de unde, efectuând o dezvoltare în serie Mac Laurin în raport cu puterile lui
h / V (care este mult mai mic faţă de 1),
h 1 h
2
1 h
3
1 h
4
(7.131)
cos ss sin 2 ss sin 3 ss sin 4 ss ...
V 2 V 3 V 4 V
Să observăm că
h h h
0 sint k 0 sint
V V b
Pe de altă parte, presiunea dinamică relativă variază şi ea în timp datorită variaţiei vitezei
fluidului
1 1 h h
2 (7.132)
q rel V rel2 V 2 1 2 sin ss
2 2 V V
Expresia forţei normale este:
h h
2 (7.133)
N q2b C m V 1 2 sin ss a n ss
1 2
2 V V n 0
n
h 1 h
2
1 h
3
1 h
4
cos ss sin 2 ss sin 3 ss sin 4 ss ...
V 2 V 3 V 4 V
Puterea aerodinamică datorată deformaţiei în încovoiere are expresia:
AEROELASTICITATE 123
2
(7.134)
Nhd t
1
2 0
P
unde coeficienţii A, B şi C sunt funcţii de a0, a1, ss şi , (Dowell, 1989). Pentru amplitudini
mici de mişcare, se observă că puterea aerodinamică este influenţată în principal de coeficientul
lui h0 / V 2 . Păstrând doar primii trei termeni în membrul drept al expresiei (7.135) şi
considerând pentru simplificare că ss = = 0, se obţin expresiile coeficienţilor A, B şi C
(7.136)
1 dCn 1 dC 1 d 3
C 1 dC n 1 d 5Cn
A a1 , B n
n , C
2 d 0 2 d 0
3
8 d 0
12 d 5
0
192 d 0
Aceste cazuri se pot urmări în fig. 7.13, unde este reprezentată variaţia coeficientului de putere
funcţie de h0V.
Cazul II este un exemplu de soft flutter: amplitudinea de vibraţie creşte continuu, fără
salturi, de la zero.
Cazurile III şi V se încadrează şi ele în soft flutter, doar că aici amplitudinea de vibraţie
atinge o anumită valoare de prag, după care nu mai creşte. În aceeaşi figură, se arată, pentru
124 Capitolul 7
cazul III, că traiectoria în planul fazelor este un ciclu limită, noţiune cunoscută din mecanica
sistemelor neliniare.
Cazurile IV şi VI se încadrează în ceea ce se numeşte hard flutter. Amplitudinea unui astfel
de tip de flutter creşte foarte rapid, iar mişcarea în planul fazelor diverge în raport cu ciclul
limită.
În fine, pentru cazurile VII şi VIII se pot obţine cel puţin două cicluri limită. Este instructiv
de precizat aici o teoremă din mecanica sistemelor neliniare care afirmă că două cercuri
concentrice care cicluri limită sunt alternativ stabile şi instabile.
Fig. 7.13.
Unghiul de atac în regim dinamic are două componente, ambele variind armonic cu frecvenţa :
O componentă datorată variaţiei instantanee a unghiului de atac
O altă componentă provenită din variaţia instantanee a vitezei liniare într-o direcţie
perpendiculară pe coardă.
Ambele variază armonic cu frecvenţa . Făcând ipoteza unei deplasări 0 cos t , unghiul local
de atac are expresia:
x x 0 0 (7.137)
0 cos t arctg tg ss sin t ss
V cos ss
Variaţia presiunii dinamice este:
1 1 x x 0 x x 0
2 (7.138)
q rel V rel V 1 2
2 2
sin ss
2 2
V V
Exprimând: x x 0 eb , fig…., unde membrul drept este constant, rezultă următoarea formulă,
asemănătoare cu cea din paragraful precedent:
0 cost ek 0 cos ss sint
1
ek 0 2 sin 2 ss sin 2 t (7.139)
2
1
ek 0 3 sin 3 ss sin 3 t ...
3
unde este variaţia unghiului de incidenţă în raport cu ss datorită vibraţiei profilului.
AEROELASTICITATE 125
Fig. 7.14.
n
unde bn 1 d Cnm .
n! d 0
2
Să mai observăm că în expresia momentului aerodinamic apare termenul 0 cost , care este în
antifază cu ceilalţi termeni în sin(t). Aceasta este o caracteristică specifică a flutter-ului de
desprindere dinamică în răsucire, în raport cu cel în încovoiere.
Deci flutter-ul de răsucire este un fenomen mai complex, care depinde puternic de poziţia
axei elastice. Se poate spune că structura aflată în stare de flutter de desprindere în răsucire se
află într-o stare intemediară între:
comportarea la frecvenţe joase (dependenţă critică de sin)
un tip de comportare caracteristică flutter-ului de desprindere în încovoiere (dependenţă
critică de panta caracteristicii dinamice la incidenţă medie).
126 Capitolul 7
Se poate observa din cele de mai sus că, în comparaţie cu flutter-ul clasic, la care trebuie
determinată doar frontiera de stabilitate, în cazul flutter-ului de desprindere este necesar de a afla
amplitudinea finală de echilibru a vibraţiei. Două tipuri de comportament are flutter-ul de
desprindere: conform fig.., ele vor fi numite, după Dowell şi al. (1989), soft flutter şi hard
flutter.
Fig. 7.15
10. TEHNICI DE TESTARE IN AEROELASTICITATE
Aceste teste se execută în mod uzual pe modele: modelul aeronavei este plasat în condiţii
staţionare într-un curent de aer şi se determină :
încărcarea aerodinamică a suprafaţelor aerodinamice ;
eficienţa suprafeţelor de comandă, condiţiile de divergenţă şi derivatele de stabilitate.
Modelul trebuie să simuleze corect forma aerodinamică a avionului, distribuţia rigidităţii şi a
raportului elasticitate pe rigiditate aerodinamică. El trebuie plasat într-un curent de aer cu
numărul Reynolds cît mai mare posibil şi la acelaşi număr Mach (dacă se doreşte şi simularea
efectelor de compresibilitate).
Scara lungimilor este dată de raportul dintre mărimea modelului şi mărimea avionului.
Scara forţelor este dată de scara lungimii şi de raportul dintre presiunea dinamică la scara
avionului şi presiunea dinamică care poate fi obţinută în cadrul testelor pe model.
În legătură cu rigiditatea modelelor, se poate spune că :
Dacă efectele de compresibilitate nu vor fi simulate, modelul va fi testat la viteze mici şi în
acest fel modelul va fi flexibil.
Dacă testele pe model sînt făcute la acelaşi număr Mach ca pe original, atunci presiunea
dinamică este mare şi modelul trebuie să fie rigid.
Rigiditatea modelelor de mică viteză este de obicei mai mare decît cea a avionului, pe cînd în
cazul modelelor de mare viteză este adevărat contrariul. În ambele cazuri sunt utilizate
structuri simple şi relativ ineficiente.
În cazurile obişnuite de testare, modelele sunt montate într-un tunel aerodinamic sau, în
variante mai vechi, erau folosite vehicule de testare propulsate cu rachete. Referindu-ne pentru
început la testarea modelelor de viteză mică în tunele aerodinamice, să remarcăm faptul că
sistemul standard de susţinere a modelului trebuie modificat : astfel, dacă se doreşte a se folosi
sistemul de balanţe al tunelului pentru a măsura toate forţele şi momentele, el trebuie astfel
conectat la model încît să permită deformarea elastică a acestuia. Pentru evaluarea efectelor
aeroelastice, testele trebuie făcute într-o gamă de presiuni dinamice cît mai largă posibil, dar
acest lucru este deseori limitat (la limita inferioară) de incapacitatea sistemului de a măsura cu
acurateţe nivele mici ale forţelor şi momentelor.
Balanţa internă a tunelelor aerodinamice de mare viteză este bine adaptată la utilizarea
modelelor flexibile. Cea mai serioasă dificultate o reprezintă relativa slăbiciune a modelelor.
Ele au serioase probleme în a supravieţui la turbulenţa de intrare din tunelele supersonice şi
sunt serios limitate de incapacitatea lor de a rezista încărcărilor aerodinamice în cazul
unghiurilor mari de atac.
Utilizarea vehiculelor propulsate de rachete pentru testarea modelelor elastice este
avantajoasă în particular în regimul transonic. Absenţa pereţilor tunelului aerodinamic şi
continuitatea şi uniformitatea curentului de aer compensează dezavantajele încercării de a face
măsurătorile pe un sistem mic, aflat la distanţă şi mişcându-se cu viteză mare.
180 Capitolul 10
Cele mai importante dintre aceste teste sunt cele care investighează posibilele condiţii de flutter,
evaluează stabilitatea dinamică şi comportarea în rafală, şi stabilesc limitele de buffeting. Aceste
teste pot fi împărţite în două categorii, ţinînd seama de scopul lor primar. În prima categorie intră
testele de flutter şi de stabilitate dinamică, care se ocupă cu caracteristicile de stabilitate ale
avionului. În a doua categorie intră testele de răspuns la rafală şi de buffeting în care prima
consideraţie o reprezintă rezistenţa avionului.
În ceea ce priveşte problemele implicate de testele de flutter în zbor, acestea se fac de obicei pe
un avion prototip, şi considerente economice impun ca ele să fie făcute într-un timp cât mai scurt
posibil. Asemenea aparate reprezintă investiţii enorme atît în timp cît şi în bani şi ele nu trebuie
să fie puse într-o situaţie primejdioasă dacă acesta poate fi evitată în mod rezonabil. Aceste teste
de flutter pot fi foarte periculoase chiar şi atunci cînd sînt făcute cu atenţie şi ele sînt cauza unui
număr mare de accidente fatale. În multe cazuri testele trebuie făcute în apropierea vitezei limită
stabilite din proiectare, aceasta fiind atinsă pentru prima dată de către avion, iar eventuala
apariţie a flutterului poate avea urmări distructive. În asemenea cazuri poate fi avantajoasă
modificarea avionului de testat pentru a micşora posibilitatea de apariţie a flutterului. Această
influenţă stabilizatoare poate fi extrasă analitic din rezultatele testelor pentru a afla comportarea
structurii nemodificate. Procedurile de testare trebuie să ţină seama de următoarele principii:
(1) Testele trebuie făcute cît mai rapid posibil fără a introduce elemente de periculozitate la scara
întrgului avion.
(2) Apropierea de condiţiile critice de flutter trebuie recunoscută din observarea răspunsului
subcritic.
(3) Trebuie folosite excitaţii medii pentru a permite observarea adecvată a răspunsului subcritic.
(4) Masele echipamentelor de testare adăugate la aeronavă trebuie astfel amplasate încît să nu
crească posibilitatea de apariţie periculoasă a flutterului.
Pentru crearea excitaţiilor, cea mai simplã metodã este ca pilotul să scuture sau să lovească
manetele de comandă ale aparatului. Programele complexe de încercare impun instalarea unui
echipament complex şi costisitor., iar schema particulară pentru o situaţie dată depinde de :
Cele mai importante tehnici sunt tratate mai jos, împreună cu avantajele şi dezavantajele lor.
Această informaţie este extrem de utilă în testele de zbor care urmăresc flutter-ul suprafeţelor de
comandă.
Pentru avioane care nu sunt echipate cu comenzi servoasistate, se foloseşte metoda
excitării manuale. În principiu, este vorba despre aplicarea manuală a unor comenzi bruşte
aeronavei, ceea ce va conduce la un răspuns tranzitoriu al acesteia. Majoritatea regimurilor
relevante pentru un anumit avion pot fi generate bruscând eleronul, profundorul, sau comenzile
de direcţie.
Răspunsul structurii la energia introdusă pentru fiecare creştere de viteză depinde de
amortizarea structurală şi aerodinamică. Aceasta din urmă poate fi obţinută din curbele de
rezonanţă sau din analiza oscilaţiilor de amortizare, dar facem observaţia cã obţinerea acestor
curbe de amortizare, implică un volum foarte mare de calcule. O altă posibilitate de determinare
a amortizării este din datele obţinute de la simulatoarele de zbor.
O altă metodă de excitare a comenzilor aeronavei, folosită şi în cazul comenzilor servo-
asistate, este pe principii electrice. Avantajele stemelor bazate pe aceste principii sunt evidente:
frecvenţa şi amplitudinea pot fi uşor controlate în zbor şi este posibilă o anulare aproape
instantanee a forţei de excitaţie.
10.2.2.1. Excitaţia cu ajutorul sistemelor de control existente ale aeronavei. Aceasta este
adoptată de multe ori atunci cînd este necesară doar o investigaţie rapidă pentru a dovedi absenţa
flutterului. Ea poate lua o varietate de forme : astfel, dupã cum s-a menţionat mai sus , în cazul
unui aparat fãrã servocomenzi, pilotul poate “pulsa”, lovi sau scutura manetele de comandă şi să
creeze moduri de excitaţie cu frecvenţa de pînă la 6 sau 7 Hz. Dacă aparatul este dotat cu pilot
automat, atunci o simplă sursă de semnal poate fi conectată la acesta pentru a produce o excitaţie
sinusodală având aceeaşi gamă de frecveţă.
Pentru aparatele dotate cu servocomenzi pot fi folosite generatoare de semnal de mică
putere, pînă la frecvenţe de 10-12 Hz, în funcţie de capacitatea servomecanismelor. Existã
posibilitãţi mai sofisticate de a produce încărcări simetrice şi antisimetrice a eleroanelor, care pot
fi uşor încorporate în acest sistem. Rar este posibilă o excitaţie peste 15 Hz folosind sistemul de
comandă existent sau chiar unul special modificat.
10.2.2.2. Excitaţia pulsatorie. Cel mai simplu tip de echipament de excitare ce poate fi amplasat
pe un avion este un generator pulsator. O formã simplã de generator pulsator este o mitralierã sau
un tun modificat, care trage proiectile în direcţia opusă celei pe care este dorită aplicarea
excitaţiei pulsatoare. Proiectilele pot fi trase în serie sau în rafală şi se pot sincroniza cîteva
tunuri pentru a obţine diferite tipuri de forţă şi momente.
O altă formă de excitator pulsator o reprezintă una sau mai multe camere de ardere în care
sînt plasate încărcături explozive care pot fi detonate. Prin alegerea potrivită a pulberii explozive
ca şi a formei granulaţiei se poate obţine o mare varietate de forme de pulsaţie precum şi de
durată a acestora. Controlul duratei de pulsaţie este foarte avantajos deoarece permite o
considerabilă accentuare selectivă a modului de răspuns de-a lungul întregii game de frecvenţe de
interes. O distribuţie liniară a forţei de-a lungul unui interval de pulsaţie egal cu aproximativ
jumătate din perioada unui mod dat, maximizează energia care alimentează acel mod.
Câteva avantaje ale excitatorilor de tip pulsator sunt că acestea necesită un timp scurt de
testare în timpul căruia avionul trebuie să menţină o viteză apropiată de viteza limită, în special
pentru testele de flutter, iar echipamentul de testare este destul de uşor, nu este voluminos şi
poate fi instalat în mai multe locuri posibile. Principalul dezavantaj al acestei tehnici îl reprezintă
relativa dificultate cu care pot fi extrase suficiente informaţii din datele înregistrate.
182 Capitolul 10
10.2.2.4. Excitaţia aleatoare. Deficienţa tuturor tehnicilor prezentate mai sus o reprezintă
prezenţa imposibil de evitat a unor factori aleatori în înregistrări, care obturează informaţia
dorită. Cei mai mulţi asemenea factori provin din răspunsul aeronavei la turbulenţa atmosferică
şi din acest motiv testele sînt de cele mai multe ori efectuate la primele ore ale dimineţii, când
AEROELASTICITATE 183
atmosfera este relativ calmă. Odată cu dezvoltarea aplicaţilor inginereşti ale tehnicilor de analiză
statistică, în mod particular în cazul cîmpurilor de turbulenţă, buffeting şi răspuns la rafală, apare
din ce în ce mai avantajoasă utilizarea tulburenţei atmosferice ca sursă de excitaţie pentru
zborurile de testare la flutter. În loc să încercăm să-i minimizăm efectele, putem încerca să le
folosim în propriul nostru folos.
În cadrul acestei proceduri curba frecvenţei de răspuns a aparatului, similară cu cea
obţinută prin tehnicile de excitaţie sinusoidală, poate fi calculată dacă sînt cunoscute propietăţile
statistice ale tulburenţelor (date de intrare ) şi a mişcărilor aripii (date de ieşire ).Din datele de
intrare şi de ieşire, care sînt total aleatoare, se pot obţine funcţiile de autocorelaţie. Acestea pot fi
transformate în graficul densităţii spectrale de putere în funcţie de frecvenţă atît pentru intrare cît
şi pentru ieşire. Raportul ieşire/intrare este egal cu pătratul frecvenţei de răspuns a avionului.
Dacă istoria în timp simultană a datelor de intrare şi de ieşire este măsurată, funcţiile de
intercorelaţie şi densitatea de intercorelaţie pot fi găsite, ceea ce permite determinarea atît a fazei
cît şi a amplitudinii caracteristice frecvenţei de răspuns a avionului.
Dificultatea de bază a acestei tehnici o reprezintă lipsa posibilităţilor de control a
caracteristicilor de amplitudine şi frecvenţă a turbulenţei de intrare. Există cîteva indicaţii că cea
mai mare parte a tulburenţelor atmosferice au aproximativ aceaşi densitate spectrală de putere, şi
probabil nu este rentabilă căutarea unui anumit tip de tulburenţă care şă accentueze gama de
frecvenţe care ne interesează într-un set particular de teste. Oricum, posibilitate unor teste de
flutter în zbor fără necesitatea procurării unui echipament special de excitaţie este foarte
atractivă.
O altă dificultate este măsurarea caracteristicilor turbulenţei în apropierea aeronavei.
Avionul care vibrează şi este scuturat distorsonează curgerea curentului (în cazul subsonic) la
ceva distanţă de el şi nu reprezintă un foarte bun sistem de referinţă. Oricum, actualele abordări
ale problemei promit să fie foarte fructuoase.
aeronavei, cum ar fi aripa sau ampenajele, sau întreaga aeronavă. Modelele pot fi montate în
tunele aerodinamice, pe rachete, pe bombe aruncate de la mare înălţime, în regiunile de curgere
locală ale aeronavei de testare, sau în suflul tuburilor de şoc. Ele pot fi chiar modele zburătoare
reale. Fiecare schemă are avantajele şi dezavantajele ei particulare ca şi problemele uzuale de
excitaţie, montare şi măsurare.
Poate cele mai importante tehnici sînt bazate pe folosirea tunelelor aerodinamice. Oricum,
secţiunea tunelului nu trebuie să reprezinte doar frontiere acceptabile pentru curentul de aer dar şi
mijloace potrivite pentru montarea modelului. Dacă vom considera pentru început testele
destinate evaluării coeficienţilor ecuaţiilor diferenţiale care guvernează problema, de obicei vom
descoperi că obţinerea datelor cerute implică măsurători ale reacţiunilor aerodinamice pe corpuri
şi suprafeţe rigide şi oscilante. Aceste modele rigide sînt forţate să efectueze o mişcare
sinusoidală specifică sau sînt dezechilibrate pentru a putea observa atenuarea oscilaţilor. Testele
de acest tip devin din ce în ce mai dificile cu cît frecvenţa de oscilaţie necesară este mai ridicată.
Aceste frecvenţe sînt dictate de necesitatea menţinerii (pentru aeronave, dacă nu pentru pale de
turbină sau elice şi rachete) numerelor Reynolds la ordinul de cel puţin 4x105 pentru întreaga
gamă de frecvenţe dorite.
În cadrul testelor de mică viteză excitarea modelelor uşoare şi rigide poate fi făcută cu
ajutorul unor legături rigide conectate la un sistem mecanic de excitare potrivit. Atît totalitatea
forţelor şi momentelor cît şi distribuţia de presiune pot fi măsurate. Forţele şi momentele totale
se determină prin măsurarea cu ajutorul unor senzori sensibili de efort a reacţilor modelului pe
suport şi prin schimbările observate în puterea dispozitivului de intrare. Oscilaţia presiunilor
poate fi observată prin instalarea în aripă a unui senzor potrivit. În ambele cazuri este foarte
dificilă eliminarea efectului pe care aceleraţiile ridicate la care este supus atît modelul cît şi
instrumentele de măsură îl exercită asupra măsurătorilor.
În cazul testelor efectuate la mare viteză frecvenţele cerute sînt foarte ridicate pentru a
menţine frecvenţele reduse în condiţiile unor viteze ridicate şi a unor modele mai mici. Devine
foarte dificilă construirea unor modele rigide şi a legăturilor acestora. În acest introducerea
sistemelor flexibile de susţinere şi excitare devine folositoate deoarece frecvenţele naturale ale
modelului pe suport intră în gama frecvenţelor de testare. O forţă de excitaţie relativ mică este
suficientă pentru a menţine o amplitudine de oscilaţie rezonabilă în apropierea rezonanţei.
Problema unui control precis al amplitudinii şi al frecvenţei în aceste condiţii este dificilă şi
poate fi rezolvată cel mai bine prin utilizarea unei bucle de feed-back care sesizează diferenţa
dintre mişcarea dorită şi mişcarea actuală a modelului. Frecvenţele foarte ridicate de testare
complică de asemenea problemele de măsurare. Sesizarea reacţiilor modelului sau a
modificărilor în puterea de intrare sînt puţin practicabile datorită raportului scăzut între forţele
aerodinamice şi cele inerţiale, iar metodele de examinare directă a curgerii trebuie folosite dacă
este posibil. Aceste metode includ măsurarea presiunii de către senzori montaţi în model sau pe o
probă staţionară din apropierea acestuia. De asemenea în cîteva cazuri tehnicile interferometrice
sînt aplicabile.
Tehnicile de montare şi excitare pentru testele de mare viteză descrise mai sus sînt
mult mai uşor aplicabile modelelor montate pe pereţii tunelului decît în cazul modelelor montate
pe instalaţiile obişnuite prezente în tunelele de mare viteză. Datorită flexibilităţii legăturii şi a
distanţei mari dintre sursa de putere şi model este dificilă impunerea unei mişcări prescrise
modelului. Flexibilitatea legăturii poate fi tratată şi ca un avantaj. În acest caz modelul trebuie să
efectueze o mişcare pură de legănare relativă la centrul său de greutate, iar flexibilitatea legăturii
186 Capitolul 10
poate fi astfel ajustată încît modurile naturale ale combinaţiei model-legături să aibă un nod în
centrul de greutate al modelului şi o frecvenţă în centrul gamei de frecvenţe de testare.
Mărimea modelelor care sunt utilizate în cadrul testelor dinamice în tunelul aerodinamic trebuie
astfel aleasă încît să menţină efectele interferenţei cu pereţii tunelului la o valoare acceptabilă. În
cazul testelor supersonice modelele trebuie să fie destul de mici pentru ca disturbările cu originea
pe model să fi măturate în josul curentului înainte ca ele să fi reflectate de pereţi şi să se întoarcă
la model. În cazul curgerii subsonice interferenţa nu va fi niciodată nulă şi este o funcţie
complicată de mărimea şi forma tunelului, mărimea şi forma modelului, de numărul Mach, şi de
frecvenţa redusă. La o frecvenţă redusă foarte joasă interferenţa poate fi calculată pe baze quasi-
statice utilizînd factorii de corecţie ordinarii din domeniul static. La frecvenţe înalte ne putem
aştepta la la efecte de rezonanţă atunci cînd disturbaţiile au nevoie de doar o jumătate de perioadă
pentru a străbate drumul de la model la perete şi înapoi. În cazul bidimensional cu mijlocul
modelului între pereţi plan paraleli , această frecvenţă de rezonanţă este dată în funcţie de
înălţimea secţiunii de testare H, de viteza sunetului c şi de numărul Mach M:
H 1 M 2
c
Această relaţie pentru calculul rezonanţei poate fi scrisă de asemenea în funcţie de frecvenţa
redusă, numărul Mach şi raportul înălţime coardă ( Hb ):
M
k
2
1 M 2
La frecvenţe intermediare efectele de interferenţă în subsonic pot fi obţinute din diverse
grafice.În acest caz efectul pereţilor este cu atît mai pronunţat cu cît numărul Mach ceste mai
mare şi poate fi ridicat chiar şi la frecvenţe bine eliminate din rezonanţă. Creşterea înălţimii
tunelului reduce efectele pereţilor, dar reduce pe de altã parte şi frecvenţa de rezonanţă.
În continuare ne vom referi la utilizarea tunelului aerodinamic pentru teste dinamice a căror scop
nu o reprezintă măsurarea coeficienţilor ci obţinerea soluţiilor ecuaţilor care guvernează
mişcarea. Se vor analiza dificultăţile generale ridicate de problema simulării comportamentului
dinamic al unei aeronave flexibile în zbor liber şi se vor considera cateva cazuri simple.
Secţiunea tunelului aerodinamic şi aparatura asociată nu trebuie să exercite asupra
modelului nici o influenţă apreciabilă care să nu apară şi în cazul zborului liber. Astfel, modelul
trebuie să fie destul de mic pentru a minimaliza efectele interferenţei cu pereţii tunelului
aerodinamic şi pentru a permite un spaţiu adecvat pentru perturbaţiile zborului liber rectiliniu.
Trebuie simulatã tracţiunea prin aplicarea unei forţe care sã fie independentă de mişcarea
modelului. Deoarece în general greutatea modeluilui este incorect scalată iar repartiţia de masă
scalată corespunzător, trebuie aplicată o forţă verticală asupra modelului care să fie complet
independentã de mişcarea modelului, cu scopul ca acesta să poată zbura cu atitudinea de zbor şi
coeficientul de portanţă corespunzătoare zborului rectiliniu. Pentru majoritatea modelelor de
mică viteză este necesară o forţă de ridicare în timp ce pentru modelele de mare viteză este
necesară o forţă inversă, care să apese modelul în jos. Unele modele de mică viteză ale unor
bombardiere sau avioane de transport nu necesită forţe verticale. Dacă trebuie simulate
perturbaţiile din timpul zborului accelerat, trebuie să aplicate forţe verticale de intensitãţi mari şi
AEROELASTICITATE 187
chiar forţe laterale care să fie independente de mişcarea modelului. In plus, modelul trebuie să fie
controlabil şi să prezinte mijloace potrivite de excitaţie şi măsurare.
Asigurarea unei forţe verticale constante de susţinere este o problemã dificilã. In cazul
modelelor de mică viteză, testate la flutter, dificultãţile sunt principial urmãtoarele:
Controlul modelelor de flutter în timpul testelor poate fi destul de dificil, în particular pentru
modelele avînd numeroase grade de libertate de corp rigid. Aceste modele trebuie dotate cu
sisteme complete de control a suprafeţelor de comandã şi a sistemelor de acţionare.
Tehnicienii sau piloţii aflaţi în afara tunelului pot conduce cu eficacitate modelele de mică
viteză, cand scara timpului pe model este apropiatã cea reală.
In schimb, modelele de mare viteză nu pot fi controlate de către om şi de aceea trebuie
prevăzute cu sisteme de girostabilizare sau chiar cu pilot automat.
Acestea reprezintă două mijloace, altele decît testările în tunele aerodinamice care permit
supunerea modelului unor condiţii controlate de zbor, ceea ce are o importanţă considerabilă în
188 Capitolul 10
special în domeniul marilor viteze. În primul rand, montarea unor modele aeroelastice ale unor
componente ale unei aeronave pe rachete aflate în zbor liber oferă cîteva avantaje faţă de testările
în tunel. În special la viteze subsonice ridicate şi în domeniul supersonic, zborul controlat cu
atenţie al unui model montat pe rachetă supune modelul la acelaşi tip de curgere nelimitată a
curentului de aer pe care o întîlneşte şi aeronava în zborul real. Chiar mai mult, testele se
desfăşoară de obicei în atmosfera densă de la altitudinile mici ceea ce conduce la numere
Reynolds ridicate ale modelului şi la mase permise ridicate. Istoria în timp a zborului vehicolului
poate fi progamată fără prea mari limitări.
Cel mai serios dezavantaj al testării cu ajutorul rachetelor îl reprezintă dificultăţile
generale de observare şi măsurare pe un model deplasîndu-se în viteză pe mari distanţe. Durata
zborului este scurtă. spaţiul şi greutatea permisă pentru instrumente nu este ridicată. Şansa
recuperării modelului şi a instrumentelor este deseori mică. Acceleraţiile sînt ridicate şi aceasta
poate duce la erori. Odată ce zborul este iniţializat el nu mai poate fi oprit. Dificultăţile montării
modelului în tunelul aerodinamic sînt contrabalansate de necesitatea stabilizării în zbor liber a
rachetei pentru orice configuraţie a modelului.
Testare modelelor aeroelastce pe sănii propulsate cu rachete, care alunecă de-a lungul şine
drepte şi orizontale se situează între testăriile cu rachete în zbor liber şi testările în tunelul
aerodinamic. Modelul se deplasează prin atmosfera liniştită, de mare densitate şi relativ
nelimitată la viteze ridicate. instrumente mai elaborate şi mai scumpe pot fi instalate pot fi
instalate pe sanie mai bine decît într-o rachetă, iar aceste instrumente sînt recuperabile. Chiar şi
modelele pot fi recuperate dacă nu sînt distruse de flutter. Oricum testele cu sănii nu au
posibilităţiile de observare şi control prezente în testele în tunelul aerodinamic.
Metodele de testare cu sănii sau rachete pot fi adaptate atît pentru măsurarea
coeficienţilor cît şi pentru investigarea stabilităţii aeroelastice. Multe dintre tehnicile de excitare
şi montare discutate în secţiunile anterioare pot fi folosite cu mici modificări. Montarea
componentelor pe o rachetă în zbor liber reprezintă doar un pas spre testarea pe un model
complet propulsat cu ajutorul rachetelor. Din nefericire un asemenea test poate fi foarte scump.
Acest lucru este combinat cu dificultatea găsirii de spaţiu pentru montarea rachetelor şi
instrumentelor adecvate, asigurării unei distribuţii corecte de masă de-a lungul unei porţiuni a
zborului, a obţinerii de suficiente date pentru ca testul să fie util, şi în special pentru a face toate
sistemele să lucreze sincron pentru ca o defecţiune minoră să nu invalideze întregul test.
recreea sub formă electrică oricare semnal de intrare avem nevoie la orice moment de timp
ulterior.
Cantităţile neuzuale care trebuie măsurate în cadrul testelor de flutter sînt frecvenţa
oscilaţiilor de flutter şi forma modală a flutterului. Pentru acestea, se pot utiliza senzori de efort
montaţi pe structura principală; ei pot da o indicaţie exactă asupra frecvenţei de flutter şi, cu o
poziţionare şi orientare potrivită, pot da şi o indicaţie calitativă asupra formelor modale.
Dar cel mai bun instrument pentru a indica forma modală a flutterului este o cameră de
filmat/fotografiat de mare viteză, astfel obţinându-se o imagine calitativă a fenomenului.
10.5.1. Introducere
Necesitatea testelor de flutter în zbor decurge din dificultatea de a determina cu precizie vitezele
de flutter prin calcule sau prin încercări de flutter în tunele aerodinamice. Pe de altă parte apar o
serie de greutăţi în legătură cu testele în zbor : gradul de confianţă în identificarea condiţiilor de
flutter şi evaluarea coeficienţilor de atenuare în prezenţa perturbaţilor datorate turbulenţelor
atmosferice.
Procedura de testare în zbor este următoarea: aeronava zboară la viteze şi numere Mach din
ce în ce mai mari, determinînd prin măsurători semnele incipiente de apariţie a flutterului şi
extrapolând coeficienţii de atenuare măsuraţi la următoarea viteză şi număr Mach.
Metoda de testare constă în a excita structura şi de a măsura răspunsul folosind cîteva
accelerometre sau traductoare de mişcare. Din analiza caracteristicilor de răspuns, se obţin
frecvenţele modale şi atenuările. Apar un număr de probleme care îngreuează procedura şi
prinrtre acestea, menţionăm:
* Numărul mare de frecvenţe de rezonanţă. Structura are aproape 30 de
frecvenţe de rezonanţă în intervalul de frecvenţe care ne interesează (între 2 şi 30 Hz) ,
dar numărul celor care sunt importante în determinarea fiecărui răspuns în timp este
necunoscut, depinzînd de poziţia pe structură a traductoarelor, de excitaţie şi de
atenuările modale.
* Perturbaţiile. Suprapunerea peste răspuns a unei excitaţii deliberate reprezintă
răspunsul aleator în acelaşi mod ca şi turbulenţele atmosferice. Această perturbare este
aproape întotdeauna importantă deoarece nivelul de excitaţie este limitat din
considerente de rezistenţă a structurii, de siguranţa şi comfortul pilotului. Deci, orice
metodă de analiză trebuie judecată în principal prin capacitatea sa de a elimina
perturbaţiile.
* Timpul scurt de testare. Datorită limitărilor de zbor fiecare încercare
individuală esre limitată la două minute sau mai puţin . De asemenea necesitarea ca
testele să se desfăşoare cu o varietate a parametrilor cum ar fi distribuţia combustibilului
şi condiţiile în care se află sistemul hidraulic înseamnă că în mod normal nu este timp
pentru a repeta testele la aceaşi excitaţie.
* Timpul scurt în care trebuie să se facă analiza datelor. Deoarece testele se
realizează pe prototip, pentru a da cale liberă celorlalte teste este necesar ca testele de
flutter să fie terminate cît mai rapid posibil. Deci timpul de analiză este limitat pentru a
nu întîrzia următorul zbor. Aceasta înseamnă că pentru analiză sînt disponibile numai
cîteva ore.
190 Capitolul 10
Cele mai utilizate metode clasice de analiză a flutterului sunt cele analogice, dintre care ne vom
ocupa aici pe scurt de metodele Mazet şi Resolver.
10.5.2.1. Metoda Mazet. Structura este excitată cu ajutorul unor încărcături de şoc cum ar fi
încărcături explozive sau un şoc pe suprafeţele de comandă. Apoi partea "trece jos" a răspunsului
este trecută printr-un filtru de bandă îngustă, a cărui frecvenţă centrală este una din frecvenţele
de rezonanţă presupuse. Aceasta va tinde să producă scăderea liberă a unui singur mod, aşa încît
o curbă exponenţială trasată peste vîrfurile sale ne va da coeficientul de atenuare. Oricum atît
rezonanţa apropiată cît şi răspunsul la excitaţiile provocate de turbulenţă va împiedica o reducere
pur exponenţială a răspunsul filtrat.
În mod normal ambele efecte sunt prezente şi efectul lor nu poate fi eliminat prin simpla
reducere a lăţimii de bandă a filtrului.
10.5.2.2. Metoda Resolver. Penru aceasta, excitaţia este caracterizată de o creştere destul de
lentă a frecvenţei, astfel încât frecvenţa instantanee să poată fi considerată constantă de-a lungul
unei perioade de ordinul unei secunde. Această procedură are avantajul de a aproxima testul cu
unul static, în timp ce acoperrirea gamei de frecvenţe cerute va lua aproximativ două minute.
Considerăm o excitaţie de frecvenţă constantă : x(t) = sin(t) al cărei răspuns este y(t) =
y0()sin(t+). Totodată există un semnal de referinţă z(t)=cos(t).
Atunci rezultatele vor fi:
2 x( t ) y( t ) y 0 cos y 0 cos( 2t ) , (10.1)
2 z(t ) y(t ) y0 ()sin() y0 ()sin(2t )
unde funcţia de răspuns în frecvenţă este: H (i) y0 ()cos() i y0 ()sin()
Ideal al doilea termen armonic al ecuaţiei (1) poate fi eliminat prin medierea termenului
stîng al ecuaţiei (1) la un număr întreg de cicli.
Timpul creşterii de frecvenţă reprezintă o constrângere deoarece dacă incrementul de
frecvenţă este prea rapid coeficienţii de atenuare vor fi supraestimaţi datorită întîrzierii atît a
răspunsului structurii cît şi a filtrului trece jos; o creştere prea mică va conduce la un timp de
testare prea lung.
A. Metoda intercorelaţiei
Considerînd un sistem cu funcţia de răspuns a frecvenţei H(i, al cărui răspuns la excitaţia x(t)
este y(t). Atunci:
Y ( i) Y ( i) X * ( i) Gxy ( i) (10.2)
H ( i)
X ( i) X ( i) X * ( i) Gxx ( i)
unde X(i şi Y(i) sunt transformatele Fourier ale funcţiilor x(t) şi y(t)
X*(i este conjugata complexă a lui X(i
Gxy(i este desitatea interspectrală de putere pentru x(t) şi y(t)
Gxx(ieste densitatea spectrală de putere pentru x(t).
AEROELASTICITATE 191
B. Metoda autocorelaţiei
Dacă un sistem rezonant este supus unei excitaţii cu densitatea spectrală de energie constantă de-
a lungul unei lăţimi de bandă mai mari decît a răspunsului, funcţia de autocorelaţie a răspunsului
are o variaţie sinusoidală cu scădere exponenţială, a cărei rată de scădere şi frecvenţă sînt
identice cu cele ale răspunsului sistemului. dacă sistemul are mai mult decît o rezonanţă, funcţia
de autocorelaţie a răspunsului este o suprapunere a acestor funcţii sinusoidale cu scădere
exponenţială, cîte una pentru fiecare rezonanţă a sistemului.
Avantajele folosirii acestei metode sunt:
* turbulenţa atmosferică este o formă valabilă de excitaţie
* aproape toate formele de excitaţie utilizate în testele de flutter sînt valide fără a fi
necesară cunoaşterea istoriei procedurii de excitaţie.
Datorită similarităţii cu un răspuns la un impuls, funcţia de autocorelaţie a răspunsului
poate fi analizată în scopul de a determina frecvenţelor de rezonanţă şi a atenuărilor în două
moduri:
* direct, utilizînd o versiune digitală a metodei Mazet
* după aplicarea transformatei Fourier asupra unei părţi a funcţiei de autocorelaţie, rezultă
o funcţie complexă de frecvenţă, similară cu funcţia de răspuns a frecvenţei iar aceasta
poate fi analizată cu metode bine puse la punct.
10.5.2.4. Eliminarea perturbaţiilor. Cele mai mari probleme în analizarea rezultatelor testelor
de flutter sunt datorate perturbaţiilor cauzate turbulenţei atmosferice. De aceea, este esenţial ca
banda de împrăştiere a derivatelor coeficienţilor de atenuare datoraţi perturbaţiilor să fie destul de
mică pentru ca să se obţină derivatele corecte ale coeficienţi de atenuare.
Turbulenţa atmosferică este aleatoare şi poate tinde la un spectru neted dacă durata citirii
este destul de lungă. Pe de altă parte însă, deoarece înregistrarea răspunsului este limitată la
aproximativ două minute, densitatea spectrală de putere a perturbaţiilor în aceste înregistrări va fi
departe de a fi netedă.
Tehnicile de analiză descrise sunt capabile să extragă răspunsul în fiecare bandă de
frecvenţă îngustă, dar aceasta nu separă semnalul de perturbaţie în interiorul acelei benzi de
frecvenţă.
A. Metoda autocorelaţiei
De la această metodă se aşteptă să dea cele mai bune rezultate în eliminarea perturbaţilor datorită
faptului că perturbaţiile de tip ”neted” nu vor apare ca perturbaţii în funcţia de autocorelaţie.
Oricum, erorile statistice ale perturbaţiei vor apărea în cadrul funcţiei de autocorelaţie.
Această perturbaţie din cadrul funcţiei de autocorelaţie poate fi eliminată dacă apare cu
mari întîrzieri, cînd informaţia cerută a fost departajată. Ea nu poate fi filtrată şi eliminată în
cazul întîrzierilor mici fără a afecta informaţia utilă.
În planul frecvenţelor acest lucru este echivalent cu posibilitatea de a netezi oscilaţiile
rapide ale funcţiei de răspuns în frecvenţă trecîndu-le printr-un filtru de bandă îngustă, dar
nefiind capabili să netezim oscilaţiile încete fără a netezi şi forma adevărată a rezonanţei.
Aceste oscilaţii lente în planul frecvenţei sunt asemănătoare cu rezonanţa, ceea ce face
dificilă identificarea adevăratelor rezonanţe şi evaluarea coeficienţilor de atenuare corespunzători
atunci cînd sînt identificate.
B. Metoda intercorelaţiei
Având perturbaţia de tip statistic descrisă mai sus, metoda intercorelaţiei trebuie să se
mulţumească cu faptul că o excitaţie perturbatoare netedă va afecta răspunsul complex în
frecvenţă.
Considerînd că sistemul H(i excitat de o excitaţie deterministă cunoscută x(t) şi de o
excitaţie aleatoare n(t) ale căror răspunsuri sunt y(t) şi respectiv r(t), se poate estima, din ecuaţia
(10.2), H(i) astfel:
N i
H E i H i i
X i
unde N(i) este transformata Fourier a lui n(t). Folosirea convoluţiei separate a părţilor reale şi
imaginare ale lui HE(iva reduce perturbaţiile datorită propietăţilor aleatoare ale fazei lui N(i
C. Metoda Resolver
Se poate arăta că metoda intercorelaţiei şi Resolver sunt similare. Oricum însă,metoda Resolver
doar corelează excitaţia şi răspunsul de-a lungul unei scurte secţiunia răspunsului pentru fiecare
frecvenţă, acolo unde frecvenţa de răspuns predomină.Din această cauză metoda Resolver poate
avea un avantaj în reducerea perturbaţilor deoarece foloseşte doar datele răspunsului acolo unde
raportul semnal-zgomot este mai mare.
Utilizînd metodele intercorelaţiei şi autocorelaţiei va fi necesară utilizarea unui increment
lent de frecvenţe şi de lungă durată pentru a obţine:
AEROELASTICITATE 193
Cele trei metode descrise mai sus elimină perturbaţiile din răspunsul în frecvenţă printr-o
convoluţie urmată de o netezire a curbelor obţinute.
Oricum, un răspuns foarte perturbat poate cere o netezire atît de mare încît corecţia la
atenuările măsurate este mai mare decît valoarea reală. Pe de altă parte, o convoluţie de lăţime de
bandă prea mare va introduce erori în apropierea rezonanţei.
Convoluţia cu filtre avînd lăţimea de bandă prea mică ne va da un interval de posibili
coeficienţi de atenuare derivaţi datorită erorilor statistice.
Metoda Mazet poate fi folosită în cazul răspunsului în impuls măsurat, a funcţiei de
intercorelaţie dintre răspuns şi excitaţie şi în cazul funcţiei de autocorelaţie a răspunsului. În toate
cele trei cazuri , eliminarea perturbaţilor din funcţia sinusoidală descrescătoare, acestea avînd şi
aceeaşi frecvenţă , poate fi făcută doar prin interpolare.
Acelaşi lucru este adevărat şi pentru metoda de interpolare Grumman. Simularea numerică
a unei excitaţii cu un singur grad de libertate, cu o variaţie sinusoidală lentă şi avînd adăugată o
perturbaţie tipică a fost analizată cu ajutorul metodei Grumman folosind 100 de tipuri diferite de
perturbaţii, vezi Turner (1973) Distribuţia coeficienţilor de atenuare obţinuţi a fost gaussiană cu :
valoarea reală ca medie;
deviaţia standard proporţională cu raportul semnal/zgomot al răspunsului, cu valoarea tipică
1/10 din valoarea medie.
Metoda autocorelaţiei aplicată aceloraşi date s-a dovedit mai slabă.
Câteva observaţii finale: nici una din metodele de analiză utilizate în testele de flutter nu
este în întregime satisfăcătoare cînd răspunsul conţine perturbaţii importante datorate
turbulenţei atmosferice. Oricum, metoda autocorelaţiei funcţionează cel mai slab la analizarea
perturbaţiilor datorate turbulenţei atmosferice.
Pe de altă parte trebuie spus că tehnicile de analiză în testele de flutter fac parte din
categoriile de date nepublicate, făcând parte din « secretele » unei companii constructoare de
aviaţie.