BAZELE AERODINAMICII

1. Introducere. Baze matematice relevante în aerodinamică

Aerodinamica reprezintă una dintre aplicațiile moderne ale mecanicii

fluidelor, ale cărei fundamentele teoretice au fost formulate de către matematicienii
Daniel Bernoulli (1700-1782) și Leonhard Euler (1707-1783), utilizând un model de
fluid fără rezistență la deformare, cunoscut în prezent ca modelul de fluid ideal, fără
vâscozitate. La forma modernă a acestei științe au contribuit decisiv matematicienii și
fizicienii George Gabriel Stokes (1819-1903) și Osborne Reynolds (1842-1912), cu
numeroase rezultate, printre care formularea ecuațiilor de mișcare ale fluidelor reale.
De asemenea, contribuții semnificative au fost aduse de către inginerul Ludwig
Prandtl (1875-1953), cel care a introdus și a dezvoltat teoretic conceptul de strat
limită, punând astfel bazele aerodinamicii.
Aerodinamica are ca obiect de studiu interacțiunea dinamică dintre aerul
atmosferic și diverse categorii de corpuri solidele, denumite generic structuri
aeromecanice. În funcție de categoriile în care se pot grupa corpurile, în prezent se
poate vorbi despre următoarele ramuri disticte ale aerodinamicii, ce constituie, de
asemenea și principalele aplicații ale acestei științe

- aerodinamica aeronavelor, care studiază aripi portante, ampenaje, fuselaje, sau

alte componente ale unei aeronave (nacele, piloni, trenuri de aterizare etc) atât
ca structuri izolate, dar și interdependent,

- aerodinamica automobilelor, care studiază în principal curgerea în jurul

caroseriilor, dar care abordează și probleme legate de curgerea aerului în
compartimentul motorului sau în habitaclu,

- aerodinamica rotorilor paletați, precum în cazul studiului elicelor propulsive sau

a turbinelor eoliene,

- aerodinamica industrială, care se ocupă cu studiul celorlalte categorii de corpuri,

precum clădiri, poduri, antene, diverse elemente de infrastructură supuse
acțiunii vântului sau curenților de aer.
Uzual, în studiile de aerodinamică se urmărește determinarea forțelor și
momentelor generate de acțiunea aerului asupra structurilor aeromecanice, figura
1.1, considerate ca fiind rigide, nedeformabile, unde:
 Fig. 1.1 - Forțele și momentele aerodinamice

Forța de rezistență la înaintare ( );

Forța laterală ( );
Forța portantă ( );
Momentul aerodinamic de ruliu;
Momentul aerodinamic de tangaj (răsturnare);
Momentul aerodinamic de girație.

Alte aspecte, precum cele de natură acustică, sau legate de deformațiile pe

care le suferă corpurile sub acțiunie aerului, sunt tratate de științe interdisciplinare
precum aeroacustica și aerolasticitatea. Pentru acestea, rezultatele unui studiu
aerodinamic constituie condițiile inițiale necesare determinării soluției problemei
abordate.
De asemenea, în funcție de valoarea vitezei relative dintre aer și solidul supus
acțiunii acestuia, se poate vorbi despre

- aerodinamica vitezelor mici, care tratează curgeri in regim subsonic, care pot fi
considerate și incompresibile, ale căror elemente de bază sunt prezentate în
acest capitol,
- aerodinamica vitezelor mari în care sunt soluționate mișcările în care aerul
suferă variații semnificative ale parametrilor, densitate, vâscozitate,
temperatură: cazul curgerilor transonice sau supersonice.

Precum și în cazul mecanicii fluidelor, metodele de abordare și soluționare

pot fi

- teoretice, caz în care putem face referire la corpuri profilate aerodinamic, a căror
geometrie poate fi descrisă și matematic: aripi, ampenaje, fuselaje etc,
2
- experimentale, specifice corpurilor tip bluff-body, profilate în urma unor teste
repetate,
- mixte, în care soluțiile matematice sunt validate/optimizate și experimental.

Pentru studiile experimentale au fost concepute instalații speciale, numite

suflerii, tunele de vânt sau tunele aerodinamice, prevăzute cu camere de testare în
care sunt reproduse condițiile de evoluție ale structurii aeromecanice, fixă, în
interiorul unui curent de aer. Din punct de vedere al rezultatelor (forțe și momente
aerodinamice), situația este similară celei în care structura se deplasează cu aceeași
viteză în interiorul atmosferei aflată în repaus.
Pentru a putea compara din punct de vedere aerodinamic diferite structuri se
utilizează coeficienți adimensionali definiți de relații de forma

(1.1)

(1.2)

unde reprezintă forța aerodinamică, respectiv momentul aerodinamic care

acționează asupra structurii,
reprezintă presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat de
prezența solidului, teoretic la infinit,
aria de referință a structurii evaluate aerodinamic; în cazul unei aripi
de aviație reprezintă suprafața portantă; pentru un automobil se
consideră ca referință aria proiecției automobilului pe planul
transversal,
lungimea de referință (caracteristică) luată în considerare la calculul
forțelor aerodinamice; de obicei este lungimea structurii.
În funcție de axa la care ne raportăm, figura 1.1, se operează cu următorii
coeficienții aerodinamici

coeficientul forței de rezistență la înaintare,

coeficientul forței aerodinamice laterale,
coeficientul forței de portanță,
coeficientul momentului aerodinamic de ruliu,
coeficientul momentului aerodinamic de tangaj,
coeficientul momentului aerodinamic de girație.

3
 1.1 COMPORTAMENTUL MECANIC AL FLUIDELOR
Denumirea generală de fluide este atribuită lichidelor și gazelor, diferențiate
de solide datorită proprietății de fluiditate. Astfel, dacă un corp solid are formă și
volum fix în condiții obișnuite, adică distanțele dintre punctele sale rămân constante,
sau se modifică foarte puțin sub acțiunea unor forțe exterioare, lichidele și gazele pot
suferi deformații oricât de mari sub acțiunea unor forțe relativ mici. Acest lucru este
posibil datorită coeziunii reduse dintre moleculele fluidelor. De asemenea,

 lichidele iau forma vaselor care le conțin, deci nu au formă proprie, dar au
volum constant, deci și densitate constantă, motiv pentru care sunt
considerate fluide incompresibile,
 gazele ocupă întregul volum al recipientelor ce le conțin, deci nu au nici
volum constant, în consecință și densitatea lor este variabilă, fiind
comprimabile.

Astfel, din punct de vedere al comportamentului mecanic, caracteristic

fluidele este capacitatea redusă de a opune rezistență la modificarea formei,
deformările fiind cauzate în principal de forțele de forfecare care se exercită între
straturile alăturate, după cum este ilustrat în figura 1.2 în cazul unei particule de fluid
de formă paralelipipedică asupra căreia acționează forța tangențială , sau efortul
tangențial , reprezentând forța care acționază pe unitatea de suprafață.
Sub acțiunea forței , particula de fluid descrisă de dreptunghiul în
planul ( ), suferă o deformare liniară pe direcția axei ( ), punctele , și
deplasându-se în pozițiile , , respectiv . O măsură a acestei alungiri este dată de
deformația unghiulară

(1.3)

care pentru deplasări mici se poate aproxima

(1.3')

4
 Fig. 1.2 – Deformația unghiulară a unei particule de fluid

Pentru solide, există o relație directă între efortul tangențial și deformația

unghiulară

exprimată de legea lui Hooke. Așadar, dacă efortul tangențial este constant atunci și
deformația ungiulară are o valoare fixă.
În cazul fluidelor, deformația unghiulară este variabilă în intervalul de timp în
care este aplicat, chiar dacă efortul tangențial este constant. Conform ipotezei lui
Newton, valoarea efortului este direct proporțională cu variația în timp a deformației
unghiulare, sau cu viteza de deformare

(1.4)

unde este viteza de deformare a particulei pe direcția efortului, iar ( )

reprezintă variația vitezei de deformare pe direcție normală la cea a efortului.

Ipoteza lui Newton a fost confirmată și de experimente. Comparând relațiile

(1.3') și (1.4), se poate constata că fluidele, implicit și aerul, au un comportament
mecanic mult mai complex ca al solidelor.

1.1.1 Conceptul de mediu continuu

Ca și solidele, fluidele sunt considerate și analizate ca fiind medii continue,

adică ocupă un spațiu în care distribuția mărimilor fizice ce le caracterizează
(presiune, densitate, temperatură etc.) este continuă, cu excepția unor puncte, linii
sau suprafețe de discontinuitate.
Un exemplu de suprafață de discontinuitate îl reprezintă unda de șoc formată
pe aripa unui avion (figura 1.3) când, local, viteza curentului de aer relativă la
5
aeronavă ( ) atinge valoarea corespunzătoare vitezei de deplasare a sunetului ( ),
raportul dintre cele două viteze reprezentând numărul Mach, .

Fig. 1.3 – Undă de șoc pe aripa unui avion

Ipoteza generală a continuității unui fluid se exprimă prin faptul că în fiecare

punct ( ) aparținând fluidului se pot determina la orice moment dat ( ),

 presiunea ( ), descrisă de funcția

 densitatea ( ), descrisă de funcția ,
 temperatura ( ), descrisă de funcția ,
 viteza ( ), descrisă de funcția ,

aceste funcții fiind continue, deci și derivabile. Astfel, dacă un mediu este continuu,
atunci un element infinit al acestuia păstrează toate proprietățile mediului.
Practic, cu cât liberul parcurs molecular ( ) este mai mic (număr mare de
molecule în unitatea de volum), cu atât fluidul poate fi considerat un mediu continuu
( reprezintă distanța medie dintre două ciocniri consecutive între particulele
mediului). În tabelul 1.1 sunt date valori orientative ale liberului parcurs molecular
pentru aer la diverse valori ale altitudinii ( ) de care depinde densitatea.

Tab. 1.1 - Mărimea liberului parcurs molecur pentru aer

6
 Pentru a aprecia dacă un mediu fluid poate fi considerat continuu în raport
cu un fenomen studiat se utilizează criteriu Knudsen, după numele fizicianului danez
Martin Knudsen (1871–1949)

(1.5)

unde următoarele reprezintă

numărul Knudsen,
liberul parcurs molecular,
o dimensiune caracteristică fenomenului studiat; la curgerea în jurul
unui profil aerodinamic, figura 1.4, lungimea caracteristică se
consideră ca fiind coarda profilul, : distanța dintre bordul de
atac ( ) și bordul de fugă ( ), care reprezintă punctele extreme
ale profilului.

Fig. 1.4 – Curgerea aerului în jurul unui profil aerodinamic

Se consideră că pentru

 , mediul este continuu și în studiul acestuia se folosesc principiile

mediilor continue; în practică se consideră ,
 , mediul este considerat rarefiat și la studiul acestuia este utilizată
teoria cinetico-moleculară,
 , mediul mai pastrează din caracteristicile mediului continuu, însă în
anumite regiuni propietatea se pierde (zone de discontinuitate).

Un mediu fluid continuu este considerat și omogen dacă densitatea sa ( )

este constantă pentru valori constante ale presiunii ( ) și temperaturii ( )

(1.6)

De asemenea, un mediu fluid este considerat izotrop dacă prezintă aceleași

proprietăți în toate direcțiile din jurul unui punct.

7
1.1.2 Modele de fluid
Sintetizând cele enunțate în paragrafele anterioare, se poate formula
următoarea definiție generală pentru fluide.
Fluidul reprezintă un mediu continuu, care își modifică forma (curge) atât
timp cât este supus acțiunii unor eforturi tangențiale.

În stare de repaus, în interiorul unui fluid se exercită doar eforturi normale

pe suprafețele de contact ale particulelor. Dacă eforturile nu ar acționa pe direcție
perpendiculară pe suprafațele particulelor, atunci fluidul nu mai poate fi considerat
în repaus, deoarece existența unor eforturi tangențiale duce la modificarea formei
particulelor de fluid și implicit a fluidului.

Prin model de fluid se înțelege o schemă simplificată de fluid, acesta fiind

considerat un mediu continuu, căruia i se atribuie principalele proprietăți
macroscopice (măsurabile) ale fluidului real (compresibil și vâscos) în contextul
fenomenului studiat.

Necesitatea utilizării unor modele simplificate se datorează complexității

ridicate a fenomenelor asociate curgerii fluidelor. Neglijând anumite procese,
secundare fenomenului real, devine posibilă construirea unui model simplificat.
Principalele modele de fluid cu care se operează în teorie sunt

 fluid ideal fluid lipsit de vâscozitate, la care se neglijează efectul forțelor

de coeziune dintre particule, implicit și efectul forțelor de
frecare dinte straturile de fluid (modelul Euler),

 fluid fluid vâscos a cărui comportament dinamic poate fi modelat

Newtonian considerând o dependență liniară între tensiuni și viteza
de deformare (modelul Newton); celelalte fluide sunt non-
Newtoniene,

 fluid: la care volumul unei mase constante nu se modifică odată cu

incompresibil variația presiunii; este valabil pentru lichide (modelul Pascal),

 fluid ușor pentru care se neglijează efectele datorate greutății proprii,

care este foarte mică în raport cu alte forțe, precum cele de
presiune; este aplicabil volumelor finite de gaze.

Particula fluidă este o porțiune de fluid, de formă oarecare și de dimensiuni

arbitrar de mici, care păstrează caracteristicile de mediu continuu și în raport cu care
se studiază repausul sau mișcarea fluidului prin aplicarea principiilor, legilor și
8
teoremelor mecanicii generale. Omogenitatea și izotropia unui fluid permit ca
relațiile stabilite pentru o particulă să fie valabile pentru întregul fluid.
Limita inferioară a dimensiunilor particulei este impusă de condiția neglijării
influenței mișcărilor proprii ale moleculelor, sau a mișcării Browniene. Aceasta
trebuie să fie mai mare decât lungimea liberului parcurs molecular. Limita superioară
este determinată de condițiile aplicării calculului infinitezimal.

1.2 FORȚELE CARE ACȚIONEAZĂ ASUPRA FLUIDELOR

Principale forțe care acționează asupra particulelor unui fluid de masă ( )
care la un moment ocupă un volum ( ), delimitat de suprafața (S), precum în figura
1.5 se pot grupa în

 forțe masice și
 forțe de suprafață.

Fig. 1.5 – Forțele care acționează asupra particulelor de fluid

Deoarece forțele interioare, de legătură, se anulează reciproc conform

principiului egalității dintre acțiune și reacțiune, în cele ce urmează vor fi analizate
acțiunile pe care le exercită forțele exterioare.
Forțele masice sunt rezultatul acțiunii unor câmpuri de forțe exterioare,
precum cel gravitațional, sau câmpuri de natură electrică și/sau magnetică. Acestea
exercită asupra particulelor de fluid acțiuni proporționale cu masa acestora.
Uzual, în mecanica fluidelor se iau în considerare doar forțele de greutate,
care sunt dominante, sau după caz și forțele de inerție. În magneto-hidrodinamică
sau dinamica plasmei, forțele care intervin preponderent sunt de natură magnetică
sau electrică.

9
 Forța masică elementară ( ) care acționează asupra unei particule de fluid
având masa ( ) este dată de relația

(1.7)

unde este forța masică unitară, sau forța care acționează asupra unității de
masă,
este densitatea fluidului.

Forța masica unitară ( ) are dimensiunea unei accelerații. Pentru un corp

aflat în repaus în câmp gravitațional, forța masică elementară este reprezentată de
greutatea particulei ( ), situație în care forța masica unitară este
egală cu accelerația gravitațională, .

(1.8)

Forțele de suprafață provin din interacțiunea fluidului cu alte corpuri (pereți

solizi sau alte fluide) prin intermediul suprafeței ( ). Se mai numesc și forțe de
contact și reprezintă efectul de legătură al masei de fluid cu mediul înconjurător.
Similar ca în cazul forțelor masice, forța elementară de suprafață se definește ca fiind

(1.9)

unde este forța de suprafață unitară, sau forța care acționează pe unitatea
de suprafață.
Forța de suprafață unitară depinde de vectorul de poziție ( ) al punctului în
care se consideră elementul de suprafață ( ) și de orientare versorului normalei ( )
la respectiva suprafață. Pentru situația din figura 1.4 a fost adoptată o orientare
corespunzătoare feței în contact cu fluidul (orientat înspre fluid).
Pentru cazul general în care între și este un unghi ( ), precum în figura
1.6, forța elementară de suprafață va avea două componente, și , pe
direcție normală la suprafața elementară , respectiv pe direcția tangentei la

(1.10)

(1.11)

unde este tensiunea după direcția normalei la ,

reprezintă tensiunea după direcția tangentei la .

10
 Fig. 1.6 – Descompunerea forței de suprafață unitară

Pentru fluidele incompresibile, componenta normală se numește efort de

presiune și este orientată în sensul compresiunii (înspre fluid), deoarece în condiții
obișnuite fluidele nu pot prelua forțe de întindere (tracțiune)

(1.12)

Scalarul reprezintă presiunea statică în punctul în care se consideră

elementul de suprafață .
Componenta tangențială definește, în general, efortul tangențial unitar de
vâscozitate ( ), care poate fi descompus după direcțiile planului tangent la ,
precum în figura 1.7, unde sunt prezentate tensiunile care acțiunează pe fețele unei
particule de fluid de formă paralelipipedică, cu muchiile aliniate după axele
sistemului de referință cartezian.
Astfel, pe fiecare dintre fețele particulei vor acționa câte trei tensiuni, dintre
care una perpendiculară, ( ), celelalte două fiind tangente la suprafață,
în planul suprafeței, ( ), unde primul indice indică axa pe care fața
considerată este perpendiculară, cel de al doilea indicând direcția efortului.
Starea de tensiune a unei particule de fluid real este dată de tensorul
tensiunilor, definit de matricea

(1.13)

După cum este demonstrat în paragraful referitor la ecuațiile de mișcare ale

fluidelor reale, tensorul tensiunilor este unul simetric, deoarece

și . (1.14)

11
 Fig. 1.7 – Tensiunile care acționează pe fețele unei particule elementare de fluid

Pentru situația ilustrată în figura anterioară, conform ipotezei lui George

Gabriel Stokes (1819 – 1903), presiune statică este definită ca medie aritmetică a
tensiunilor normale

(1.15)

Semnul minus din relația anterioară se datorează faptului că presiunea este

orientat (natural) înspre fluid (în sensul compresiunii), deoarece în condiții obișnuite
fluidele nu pot prelua forțe de întindere.

1.3 NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE MATEMATICĂ

După cum se poate intui din cele prezentate anterior, pentru a putea înțelege
și opera cu modelele și teoriile care descriu fenomenele asociate mecanicii fluidelor,
sunt necesare cunoștințe adecvate de matematică, precum cele referitoare la calculul
vectorial, diferențial și integral și de asemenea, elemente de teoria câmpurilor
(mediilor continue).
Pentru a facilita parcurgerea prezentei lucrări, în paragrafele următoare sunt
prezentate câteva dintre noțiunile fundamentale de matematică utilizate frecvent.

1.3.1 Vectori. Sisteme de referință

Vectorul reprezintă o noțiune ce definește o cantitate care are direcție, sens

mărime (modul) și punct de aplicație. Cel mai simplu exemplu de vector îl constituie
un segment de dreaptă, precum cel din figura 1.7, între punctele și orintat de la
la , simbolizat în mod curent , sau simplu . Modulul acestui vector, simbolizat
sau , reprezintă distanța dintre cele două puncte.

12
 Într-un sistem de referință dat, vectorii pot fi exprimați cu ajutorul unor
scalari al căror număr ( ) este egal cu cel al dimensiunilor spațiului. Pentru sistemul
cartezian din figura 1.7,

v v v (1.16)

unde și reprezintă versorii corespunzători direcțiilor sistemului de

referință (vectorii de modul egal cu unitatea de lungime a
spațiului),

v v și v sunt componentele scalare ale vectorului, deci ;

reprezintă lungimile proiecțiilor vectorului pe axele sistemul
de referință, după cum este ilustrat în figura 1.8.

În funcție de componentele v v și v , mărimea (modulul) vectorului este

v v v (1.17)

Fig. 1.8 – Vector în sistemul cartezian

În studiul mișcării fluidelor, există frecvent situații când e mai practică

raportarea la un sistem de coordonate curbilinii, precum cel de coordonate cilindrice
(figura 1.9(a)) utilizat în cazul mișcărilor axial simetrice, sau sistemul de coordonate
sferice (figura 1.9(b)).
Dacă în sistemul cartezian poziția punctului este descrisă de coordonatele
, în sistemul cilindric punctul este definit de coordonatele ,
unde este distanța de la punctul la axa (axa de rotație),
numită și raza vectoare,

13
 este ungiul dintre axa și direcția razei vectoare, fiind
cunoscut ca unghiul de azimut.

Legătura dintre coordonatele carteziene și cele cilindrice este exprimată de

relațiile

(1.18)

așadar

(1.19)

Fig. 1.9(a) – Sistemul de coordonate cilindrice

În sistemul sferic, poziția punctului este descrisă de coordonatele

unde reprezintă distanța de la punctul la originea sistemului ( )
(raza vectoare),
este ungiul ditre axa si direcția razei vectoare, fiind
cunoscut ca unghiul de zenit.

Relațiile cu coordonatele carteziene sunt

(1.20)

În acest caz

(1.21)
14
 Precum în cazul sistemului cartezian, , , și reprezintă versorii
direcțiilor sistemului de referință corespunzător.

Fig. 1.9(b) – Sistemul de coordonate sferice

Deși rezolvarea problemelor se face, în general, prin raportarea la un sistem

de coordonate convenabil ales, formularea legilor fizicii în termeni vectoriali este
independentă de sistem, acesta reprezentând și principalul avantaj al utilizării
vectorilor. Exemple de mărimi vectoriale, întâlnite frecvent în mecanica fluidelor,
sunt vectorul de poziție ( ), viteza ( ), accelerația ( ), rotorul vitezei ( ), forța ( ),
momentul forței (în raport cu un punct, ), impulsul ( ) etc.

1.3.2 Elemente de calcul vectorial

1.3.2.1 Adunarea vectorilor

Din punct de vederea geometric, suma a doi vectori și , figura 1.10(a),

este definită prin construcția prezentată în figura 1.10(b), cunoscută și ca regula
paralelogramului pentru adunarea vectorilor, echivalentă cu construcția din figura
1.10(c). Pentru mai mulți vectori , , ..., , figura 1.10(d), adunarea se face
precum în figura 1.10(e). În fiecare dintre situații, rezultatul este tot un vector.
În sistemul cartezian suma vectorilor și este
exprimată de relația

(1.22)

15
 Fig. 1.10 – Adunarea vectorilor

1.3.2.2 Produsul scalar al vectorilor. Cosinușii directori ai unui vector

Produsul scalar " " al vectorilor și se definște ca fiind acel număr
(scalar) obținut prin înmulțirea modulului primului vector, cu modulul celui de al
doilea și cu cosinusul unghiului dintre direcțiile celor doi vectori

(1.23)

În sistemul cartezian, produsul scalar al vectorii și

devine

(1.24)

deoarece produsele scalare ale versorilor sunt egale cu unitatea pentru situațiile ,
și , sau nule pentru celelalte cazuri

(1.25)

(1.26)

16
 Ținând cont de modul în care este definit produsul scalar al vectorilor,
componentele scalare ale vectorului definit de relația (1.16)

v v v

pot fi exprimate și în forma

v v v (1.27)

deoarece

v v v v v v v (1.28)

Calculul anterior se aplică similar și pentru celelalte două componente, deci

relația (1.16) este echivalentă cu

(1.29)

Relația (1.17) de calcul a mărimii (modulul) vectorului , rezultă din

v v v v v v v v v (1.30)

De asemenea, un vector poate fi exprimat și în forma

(1.31)

unde este vectorul unitate corespunzător direcției vectorului , figura 1.11.

(1.32)

Ținând cont de (1.29), devine în sistemul cartezian

(1.33)

unde , , și se numesc cosinușii directori și reprezintă funcțiile cosinus

ale unghiurilor dintre axele sistemului de referință și direcția
vectorului (figura 1.11)

(1.34)

17
 Fig. 1.11 – Cosinușii directori ai unui vector

Cosinușii directori au proprietatea că suma pătratelor lor este egală cu

unitatea

(1.35)

1.3.2.3 Produsul vectorial al vectorilor

Produsul vectorial " " al vectorilor și se definște ca fiind un
vector a cărui direcție este perpendiculară pe planul definit de cei vectori și al cărui
modul este obținut prin înmulțirea modulului primului vector cu modulul celui de al
doilea și cu sinusul unghiului dintre dintre direcțiile celor doi vectori

(1.36)

Sensul vectorului produs vectorial se determină prin convenția cunoscută ca

regula șurubului (burghiului) drept: sensul de avans al unui șurub (normal) cu filet pe
dreapta, obținut prin rotirea primul factor al produsului ( pentru cazul considerat)
cu unghiul cel mai mic până când direcția acestuia coincide cu cea corespunzătoare
celui de al doilea factor ( ), după cum este ilustrat în figura 1.12.

18
 Fig. 1.12 – Produsul vectorial al vectorilor

Astfel,

. (1.37)

În sistemul cartezian, produsul scalar al vectorii și

devine

(1.38)

deoarece produsele vectoriale ale versorilor sunt nule pentru situațiile , și

,

(1.39)

În celelalte cazuri, rezultatele produselor vectoriale sunt de forma

, sau , (1.40)

Rezultatul relației (1.38) este echivalent și cu cel al determinantului

(1.41)

1.3.2.4 Derivate vectoriale

Similar funcțiilor scalare, derivata unei funcții vectoriale ,

dependentă de scalarul , se notează cu , sau și este prin definiție

(1.42)

iar diferențiala funcției de parametrul este

Pentru exemplificare, se consideră cazul particular al mișcării unei particule,
care în intervalul de timp are traictoria descrisă de curba ( ), între
punctele ( ) și ( ), precum în figura 1.13.

19
 Fig. 1.13 – Variația vectorului de poziție în intervalul de timp

Raportând mișcarea particulei la sistemul de referință cartezian, poziția

acesteia la orice moment de timp ( ) este dată de vectorul de poziție corespunzător
. În intervalul de timp considerat, variația vectorului de poziție ( ) este dată
de diferența , repezentând segmentul orientat .
Raportul

este, de asemenea, un vector coliniar cu .

Când , punctul se apropie de , astfel încât devine egal cu

vectorul deplasare elementară ( ), tangent la curba ( ), figura 1.14.

Fig. 1.14 – Derivata în funcție de timp a vectorului de poziție

Vectorul

(1.43)

este derivata în funcție de timp ( ) a vectorului de poziție ( ) și reprezintă prin

definiție vectorul viteză ( )
20
 (1.44)

Exprimând vectorii și în funcție de componentele scalare

v v v (1.45)
respectiv,
(1.46)

relația (1.44) este echivalentă cu

v v v (1.47)

deoarece versorii nu sunt variabili în timp.

Din relația anterioară rezultă

v v v (1.48)

Similar, derivata în funcție de timp ( ) a vectorului viteză ( ) reprezintă prin

definiție vectorul accelerație ( )

(1.49)

având componentele

v v v
(1.50)

Dacă se exprimă în forma (1.31)

(1.51)

unde este vectorul unitate corespunzător vectorului de poziție, variabil în timp,

atunci relația (1.47) devine

(1.52)

Relația anterioară reprezintă o exemplificare a regulii de derivare a

produsului dintre un scalar ( ) și un vector ( ), ambele mărimi fiind variabile (în
timp). Termenul ( ) reprezintă viteza de variație a direcției vectorului unitar .

21
 Regula exprimată de relația (1.52) este valabilă și pentru produsul a două
mărimi vectoriale, și

(1.53)

respectiv

(1.54)

De asemenea, derivatele parțiale ale unui vector v v

v sunt
v v v

v v v
(1.55)

v v v

iar diferențiala

(1.56)

1.3.3 Operatori diferențiali vectoriali

În general, reprezintă expresii matematice care se aplică unor

funcții, indicând șirul de operații care trebuie efectuate cu acestea. Dacă funcțiile
definesc mărimi fizice, atunci putem vorbi de , aceștia având la
rândul lor semnificații fizice.
Operatorii diferențiali vectoriali sunt cei care pot fi exprimați cu ajutorul
operatorului diferențial (al lui Hamilton), simbolizat , a cărui expresie
matematică în sistemul cartezian ( ) este

(1.57)

unde , și sunt versorii corespunzători axelor sistemului de referință cartezian.

Din punct de vedere formal, are proprietățile unui vector, deoarece

componentele sale sunt derivatele parțiale în raport cu cele trei direcții.
22
 Utilizați în mod curent în fizică sunt , di er ența, și
deri ata u tanțială, ce permit exprimarea locală (punctuală) a mărimilor și
proceselor fizice asociate unui domeniu modelat ca mediu continuu.

1.3.3.1 Gradientul

Gradientul unei mărimi scalare este un vector ce indică sensul

celei mai rapide variații a mărimii scalare ( ), figura 1.15, fiind perpendicular pe
liniile/suprafețele pentru care , numite și suprafețe echipotențiale.

Fig. 1.15 – Gradientul unei mărimi scalare ( )

Este notat " , sau " " și în coordonate carteziene se calculează

conform relației

(1.58)

Are mărimea dată de derivata după direcția creșterii mărimii ( . Astfel

(1.59)

unde este versorul direcției , perpendicular pe suprafețele echipotențiale.

După o direcție oarecare definită de versorul și unghiul dintre și

( ), derivata este

(1.60)

23
unde , , și sunt cosinușii directori ai .

Din relația anterioară, rezultă că derivata unei mărimi scalare după o direcție
este egală cu proiecția gradientului pe direcția respectivă.
Existența gradientului unei mărimi fizice într-un domeniu indică existența
unui fenomen de transfer/tranport. De exemplu, gradientul temperaturii ( ) indică
un transfer de căldură între două regiuni, dinspre cea cu temperatură mai mare.
În coordonate cilindrice, figura 1.8, expresia este

(1.61)

unde , și sunt coeficienții lui Lamé

(1.62)

Pentru sistemul cilindric din figura 1.8, și deci

Similar, și , deci relația (1.61) devine

(1.63)

1.3.3.2 Divergența

Este un operator definit de produsul scalar dintre nabla ( ) și un câmp

vectorial ( ). Este notat " ", sau și în coordonate carteziene are expresia
v v v
v v v (1.64)

24
 Așadar, divergența unui vector este un scalar. În cazul în care reprezintă
viteza unui fluid, divergența vitezei exprimă gradul de modificare al unui volum de
fluid având masa constantă. Dacă , atunci fluidul de comprimă (volumul de
fluid scade), iar dacă , atunci fluidul de dilată.
Dacă , se obține operatorul diferențial al lui Laplace (laplaceanul " ")

(1.65)

În coordonate cilindrice, figura 1.8, expresia este

v v v

(1.66)
v v v

1.3.3.3 Rotorul
Este un operator definit de produsul vectorial dintre nabla ( ) și un câmp
vectorial ( ). Este notat " ", " ", sau simplu și în coordonate carteziene are
expresia

v v v
(1.67)
v v v v v v

Așadar, rotorul unui vector este tot un vector.

(1.68)

Rezultatul relației (1.67) este echivalent și cu cel al determinantului

(1.69)
v v v

25
 În cazul în care reprezintă viteza unei particule de fluid, rotorul vitezei
exprimă faptul că particula are o mișcare de rotație în jurul unei axe ce trece prin
centrul ei de greutate, cu viteza unghiulară (figura 1.16)

Fig. 1.16 – Rotorul vitezei unei particule de fluid

În coordonate cilindrice (figura 1.8) expresia este

(1.70)

v v v v v v

1.3.3.4 Derivata substanțială a unei mărimi fizice

Operatorul de derivare

(1.71)

este denumit derivată substanțială.

Reprezintă derivata în raport cu timpul ( ) a unei mărimi (...) caracteristice
unui element de fluid în mișcare cu viteza . În coordonate carteziene are expresia

v v v
(1.72)

Termenul " se numește derivată locală și exprimă variația mărimii

în timp, în același punct. Termenul se numește derivată convectivă (sau de
transport) și exprimă variația mărimii între punctele domeniului fluidului.
Poate fi aplicat atât mărimilor vectoriale, cât și celor scalare. De exemplu,
derivata substanțială a vitezei este

26
 v v
v v
accelerație
(1.73)
accelerație convec vă
locală

1.3.3.5 Relații de calcul cu operatorii diferențiali vectoriali

Operatorii diferențiali vectoriali , și au proprietăți de

asociativitate și distributivitate. Dintre relațiile care descriu aceste proprietăți,
frecvent utilizate sunt următoarele, unde reprezintă mărimi scalare, iar mărimi
vectoriale

(1.74)

(1.75)

(1.76)

v v v (1.77)

v v v (1.78)

(1.79)

v (1.80)

(1.81)

(1.82)
deci,

v v v (1.83)

(1.84)

Pentru situația în care , relația anterioară este echivalentă cu

(1.85)

Dacă reprezintă viteza unei particule de fluid, atunci membrul stâng al

relației anterioare reprezintă termenul convectiv din ecuația (1.73).
Dacă este vectorul de poziție ( ), atunci
27
 v v (1.86)

(1.87)

De asemenea, din relația (1.59) rezultă că

(1.88)

și similar

(1.89)

1.3.4 Relații de calcul integral

Legile care descriu fenomenele asociate mecanicii fluidelor sunt frecvent

obținute prin integrarea unor mărimi caracteristice pe un volum ( ) de fluid (numit și
volum de control), mărginit de suprafața exterioară ( ), precum în figura 1.17.

Fig. 1.17 – Volum de fluid

Dacă funcțiile și v v au derivatele parțiale de ordinul

întâi continue în domeniul care definește volumul de fluid, atunci există următoarele
relații integrale, cunoscute și ca formulele lui Gauss de conversie a integralelor de
suprafață în integrale de volum.

1.3.4.1 Formula integrală a gradientului

(1.90)

28
1.3.4.2 Formula integrală a divergenței

v (1.91)

1.3.4.3 Formula integrală a rotorului

v (1.92)

Semnele " " din relațiile anterioare se datorează orientării versorului la

elementul de suprafață înspre fluidul din interiorul volumului de control, precum
în figura 1.17.
Dacă se adoptă o orintare înspre exteriorul suprafeței, atunci pentru
integralele de volum trebuie considerat semnul " ".

29
 2.1 Repausul Fluidelor. Elemente de Statica atmosferei
Ecuația de repaus pentru fluide se obține din condiția ca rezultanta forțelor
exterioare ( ) care acționează asupra acestuia să fie nulă.

, (2.1)

unde reprezintă rezultanta forțelor masice,

este rezultanta forțelor de suprafață.

Fig. 2.1 – Forțele care acționează asupra particulelor unui fluid în repaus

Forța masică elementară care acționează asupra particulelor unui fluid de

masă și volum , mărginit de suprafața , precum în figura 2.1, se poate exprima
cu relația (1.7)

unde este forța masică unitară,

este densitatea fluidului.

Din ecuația (2.1), rezultanta forțelor masice care acționează asupra fluidului
din volumul este egală cu

(2.2)

Deoarece asupra unui fluid în repaus acționează doar eforturi de presiune

orientate după direcția normalei la suprafață, rezultă că forțele de suprafață sunt

30
cele de presiune. Astfel, pentru o suprafață elementară al cărui versor este
orientat precum în figura 2.1

, (2.3)

unde este versorul normale la elementul de suprafață.

Astfel, rezultanta forțelor de presiune ( ) va fi egală cu

(2.4)

Ținând cont de relațiile (2.2) și (2.4), condiția de echilibru enunțată anterior

se rescrie

(2.5)

Ecuația (2.5) reprezintă ecuația de repaus pentru fluide, în formă integrală.

Forma diferențială a ecuației de echilibru se obține prin trecerea de la integrala de
suprafață la cea de volum, conform relației (1.90)

(2.6)

unde este operatorul (al lui Hamilton), relația (1.59)

Semnul „-” din relația (2.6) se datorează orientării versorului spre interiorul
suprafeței (sau corespunzător feței interioare), figura 2.1. Așadar, din relațiile
(2.5) și (2.6) rezultă

(2.7)

Pentru un volum care tinde către zero, , relația anterioară se poate scrie
în forma

(2.8)

31
 Relația (2.8) reprezintă ecuația vectorială de repaus pentru fluidele perfecte,
cunoscută și sub numele de ecuația lui Euler (de repaus pentru fluidele perfecte). Este
valabilă atât pentru fluidele incompresibile cât și pentru cele compresibile, ideale sau
reale (vâscoase).
În coordonate carteziene, corespunzător celor trei direcții , și ,
relația vectorială (2.8) este echivalentă cu sistemul de ecuații

(2.9)

unde , și sunt componentele forței masice unitare după direcțiile

sistemului de referință

(2.10)

Observații

1. Sistemul de ecuații (2.9) este unul liniar cu derivate parțiale de ordinul întâi,
în care coordonatele , și sunt variabile independente, iar presiunea
este variabila dependentă (funcția necunoscută).

De asemenea, densitatea și componentele forței masice unitare sunt funcții

cunoscute.

2. Rezolvarea acestui sistem se face pe baza stabilirii condițiilor pe care trebuie

să le îndeplinească forța masică unitară astfel încât fluidul să rămână în
echilibru.

32
 2.2 RELAȚIA FUNDAMENTALĂ A STATICII FLUIDELOR
Înmulțind ecuațiile din sistemul (2.9) cu , și (componentele scalare
ale )

(2.11)

și adunând termenii pe coloane, se obține

(2.12)

După cum se observă, paranteza din membrul drept al relației anterioare

reprezintă diferențiala totală a presiunii

(2.13)

De asemenea, dacă densitatea este constantă, , sau este o funcție

cunoscută de presiune, , precum în cazul fluidelor barotrope

(2.14)

al doilea membru al ecuației (2.12) se poate determina calculând integrala .

Rezultă, așadar, că pentru a putea rezolva ecuația (2.12), primul membru
trebuie să reprezinte la rândul său diferențiala totală a unei funcții scalare, ,
numită și funcție de forță. Astfel,

(2.15)

care îndeplinește și condiția

(2.16)

33
ceea ce înseamnă că forțele masice exterioare derivă dintr-un potențial (energetic)

(2.17)

al câmpului de forțe de care aparține , orientată (natural) în sensul scăderii

potențialului.
Funcția se mai numește și potențialul forțelor masice (Caius Iacob,
Mecanică Teoretică, Editura Didactică și Pedagogică, București 1980, pag. 235).
Așadar, componentele forței masice unitare pot fi exprimate și în forma

(2.18)

iar când acestea sunt cunoscute, potențialul forțelor masice se determină

prin integrare

(2.19)

În aceste condiții, relația (2.12) capătă forma

(2.20)

de unde prin integrare se obține

(2.21)

Relația (2.21) este ecuația fundamentală a staticii fluidelor și reprezintă

principiul conservării energiei aplicat unei mase de fluid în repaus. Constanta de
integrare ( ) are dimensiunea unei energii masice unitare și se determină din
condiții la limită cunoscute.
Prin analogie cu , mărimea

(2.22)

se numește potențialul forțelor de presiune, iar ecuația fundamentală a staticii

fluidelor mai poate fi rescrisă sub și în forma
(2.23)

34
 Suprafețele pentru care se numesc echipotențiale. Pentru fluidele
incompresibile și fluidele barotrope aflate în repaus, se remarcă următoarele
proprietăți ale suprafețelor echipotențiale.

 Din condiția rezultă că și , deci într-un fluid în

repaus, suprafețele echipotențiale sunt și izobare, implicit izodense și
izoterme.

 Forța masică unitară este perpendiculară pe suprafețele echipotențiale

(2.24)

După cum am precizat și anterior, este orientată în sensul scăderii

energiei potențiale, deci în sensul creșterii presiunii.

 Suprafețele echipotențiale nu se intersectează, deoarece în caz contrar, în

punctele de intersecție presiunea ar avea mai multe valori diferite; astfel,
suprafețele de separație dintre fluide, precum suprafața liberă a unui lichid,
sunt echipotențiale.

 Dacă forțele masice care acționează asupra unui fluid sunt foarte mici în
comparație cu forțele de presiune, se poate considera că potențialul forțelor
masice unitare este neglijabil, , iar relația (2.20) capătă forma

(2.25)

Astfel, după caz, în interiorul unui volum finit de fluid se poate considera că
presiunea este constantă, iar variațiile acesteia se transmit în toată masa
fluidului. Această consecință este cunoscută ca principiul lui Pascal, pe baza
căruia se construiesc amplificatoarele de forță (elevatorul hidraulic, presa
hidraulică etc.), sau de presiune (acumulatoarele hidraulice), utilizate în
acționările hidraulice și pneumatice.
În figura 2.2 este prezentată schema de principiu a unui multiplicator de
forță, utilizat ca elevator hidraulic. Forța care se exercită asupra pistonului de
diametru generează o suprapresiune care se transmite în toată masa
lichidului, inclusiv la nivelul suprafeței pistonului de diametru , rezultând forța
cu ajutorul cărei se ridică automobilul

(2.26)

35
 Fig. 2.2 – Schema de principiu a elevatorului hidraulic

2.3 FORME PARTICULARE ALE RELAȚIEI FUNDAMENTALE

A STATICII FLUIDELOR
2.2.1 Repausul fluidelor incompresibile în câmp gravitațional

După cum a fost specificat în paragraful 1.2, principale forțe masice care
acționează asupra unui fluid sunt cele gravitaționale. Adoptând un sistem cartezian în
care axa reprezintă verticala, în sensul creșterii altitudinii (natural în studiul
atmosferei în repaus, precum în figura 2.3), obținem următoarea expresie a
potențialului forțelor masice unitare, relația (2.19)

Fig. 2.3 – Fluid în câmp gravitațional

(2.27)

Așadar, pentru fluide incompresibile ( ) relația (2.21) devine

(2.28)

36
 Constanta de integrare se determină din condiții la limită cunoscute. În cazul
unui lichid de greutate specifică , conținut într-un vas precum în figura 2.4, se
cunoaște valoarea presiunii la nivelul suprafeței libere, , reprezentând presiunea
atmosferică locală. Astfel, dacă , iar ecuația (2.28) devine

. (2.29)

Fig. 2.4 – Variația presiunii într-un lichid

Înlocuind (2.29) în relația (2.28) obținem

(2.30)

Relația (2.30) reprezintă legea de variație a presiunii în interiorul unui lichid,

unde ( ) este cota de adâncime, fiind cunoscută ca ecuația fundamentală a
hidrostaticii.

Observații

 În studiul lichidelor, orientarea naturală a sistemului de referință este cea

pentru care axa este orientată în sensul creșterii adâncimii, precum în
figura 2.5.

 Presiunea hidrostatică este o suprapresiune (presiune manometrică),

, notată în mod curent cu , deoarece în problemele tehnice
curente, forțele care se dezvoltă in instalațiile hidraulice (pneumatice) sunt
rezultatul diferenței dintre presiunea (absolută) din interiorul instalației și
presiunea atmosferică exterioară. Astfel, relația (2.30) se scrie uzual în forma

(2.31)

37
 După cum se observă, variația presiunii într-un lichid în repaus, în câmp
gravitațional, este o funcție liniară de adâncime (crește liniar cu adâncimea).
Valoarea presiunii maxime este la baza vasului (la cota de adâncime maximă) și este
egală cu .

2.3.3 Repausul fluidelor compresibile în câmp gravitațional

În cazul în care densitatea fluidului nu e constantă ( ), situație specifică

gazelor, pentru a putea calcula potențialul forțelor de presiune trebuie cunoscută
legea de variație a densității în funcție de presiune, (tipul transformării pe
care o parcurge gazul).
De exemplu, în cazul unui proces izotermic,

(2.32)

unde termenii cu indice sunt parametrii gazului în starea de referință.

Astfel, potențialul forțelor de presiune devine

(2.33)

Potențialul forțelor masice în câmpul gravitațional terestru, este

. (2.34)
Așadar, ecuația de repaus pentru fluidele compresibile în câmp gravitațional
devine

(2.35)

Soluțiile pentru procesele adiabatice sau politropice se determină similar.

3. ELEMENTE DE STATICA ATMOSFEREI

Stratificarea atmosferei terestre și variația temperaturii aerului cu altitudinea

sunt prezentate în figura 3.1. Astfel, având ca referință nivelul mării (sea level),
primul dintre straturi este troposfera, a cărui grosime variază intre 10 km
(deasupra polilor) și 20 km (în planul Ecuatorului). Este regiunea în care se află
concentrată cea mai mare parte din masa totală a aerului ( ).

38
Fig 3.1 - Stratificarea atmosferei terestre și variația temperaturii cu altitudinea

39
 De asemenea, este stratul în care se produc și perturbațiile atmosferice
provocate de mișcarea maselor de aer (curenților de aer) și zona de evoluție a
principalelor tipuri de aeronave: utilitare, de agrement, de transport și de luptă
aeriană.
În intervalul , temperatura scade cu pe
pentru aerul uscat și cu pe în cazul aerului umed. Pentru atmosfera
neperturbată, se consideră o variație a temperaturii aerului (a gradientului de
temperatură) de pe , sau de pe , în sensul creșterii
altidudinii, conform relației (2.36). Partea superioară a troposferei se numește
tropopauză, iar în această regiune gradientul de temperatură este mult atenuat,
suferind chiar o schimbare de semn: temperatura crește cu altitudinea.
Această creștere are loc și în următorul strat al atmosferei, numit stratosferă,
a cărui grosime este de 40 km. Câteva aeronave au fost special concepute astfel
încât pot evolua și în această regiune, precum Lockheed SR-71 ( ).
Partea superioară a stratosferei, , se numește stratopauză, în această
zonă având loc o nouă schimbare de semn a gradientului de temperatură:
temperatura scade cu altitudinea.
Următorul strat al atmosferei se numește mezosferă, care se întinde pănă la
altitudini . În regiunea superioară, , numită mezopauză are
loc ultima inversiune a gradienului de temperatură. Creșterea temperaturii cu
altitudinea continuă și în ultimul dintre staturile atmosferei, numit termosferă. Limita
superioară a atmosferei este greu de definit, considerându-se pentru aceasta
.
Întrucât în interiorul atmosferei pot apare fluctuații locale semnificative ale
proprietăților fizice ale aerului (presiune, temperatură, densitate), pentru calculul
parametrilor aerului în funcție de altitudine, calculul performanțelor aeronavelor și
etalonarea aparatelor de bord cu care acestea sunt echipate se utilizează conceptul
de atmosferă standard ( ), caracterizată de următoarele valori ale
parametrilor aerului la nivelul de referință (sea level)

, ( ) și .

Pentru troposferă, în intervalul , calculul parametrilor aerului

în funcție de altitudine se poate efectua cu relațiile (3.1), (3.2) și (3.3), deduse în
ipoteza unui repaus politropic (de exponent ) și considerând o valoare constantă a
accelerației gravitaționale (g)

(3.1)

40
 (3.2)

(3.3)

unde și

(3.4)

Aplicație
În ipoteza unui repaus politropic de exponent , să se determine
indicația unui altimetru la altitudinea , a cărui funcționare se bazează pe
dependența dintre presiune și altitudine, .

Soluție

În câmp gravitațional ( și ), orientat în sensul

creșterii altitudinii, expresia potențialul forțelor masice este

Astfel, ecuația fundamentală a staticii fluidelor devine

Din ecuația care definește repausul politropic (de exponent ) al atmosferei

(2.37)

astfel încât potențialul forțelor de presiune devine

Raportul se poate exprima în funcție de , de asemenea,

din ecuația care definește repausul politropic

41
 (2.37)

situație în care potențialul forțelor de presiune devine

iar ecuația fundamentală a staticii fluidelor

Constanta de integrare se determină din condiții (la limită) cunoscute:

și pentru , așadar

iar relația care definește presiunea în funcție de altitudine devine

Considerând

și se obține relația (2.37)

(2.37)

Pentru , , și ,
rezultă următoarea valoare a presiunii indicată de altimetru

42
 4. DINAMICA FLUIDELOR IDEALE

Majoritatea problemelor de inginerie implică și fluide, cel mai adesea în

mișcare relativă în raport cu solidele cu care vin în contact. Partea din mecanica
fluidelor care se ocupă de curgeri este dinamica fluidelor, în care sunt studiate
mișcarea fluidelor ca rezultat al acțiunii forțelor care determină sau modifică starea
de mișcare, precum și transformările energetice produse în timpul curgerii.
După cum și titlul capitolului menționează, modelul de fluid utilizat este cel al
fluidului ideal (nevâscos). Utilizarea acestui model simplificat permite o abordare
graduală din punct de vedere al dificultății problemelor analizate, dinamica fluidelor
ideale reprezentând o etapă de studiu premergătoare celei de dinamica fluidelor
reale.
Pentru o mai bună înțelegere a fenomenelor, în profunzimea acestora,
studiile de dinamica fluidelor sunt însoțite și de descrierea grafică a câmpului mișcării
caracterizat de traiectoriile, vitezele și accelerațiile particulelor de fluid, după cum
este prezentat în figura 4.1 în cazul curgerii în jurul unui profil aerodinamic, în care
este evidențiată zona de recirculare din bordului de fugă.

Fig. 4.1 – Reprezentarea grafică a mișcării în jurul unui profil aerodinamic

Uzual, descrierea câmpului curgerii, luând în calcul doar proprietățile

geometrice ale mișcării fluidelor, se face într-un capitol separat, cinematica fluidelor,
ale cărei rezultate sunt valabile atât pentru fluide ideale, cât și pentru fluidele reale.
În prezenta lucrare, partea de cinematică este integrată în dinamică, pentru o
abordare unitară a ecuațiilor care descriu mișcarea fluidelor, incluzând și ecuația
continuității.

43
 4.1 NOȚIUNI GENERALE DE CINEMATICA FLUIDELOR

4.1.1 Metode de studiu ale mișcării fluidelor

Există două metode de studiu ale mișcării fluidelor (determinării

traiectoriilor, vitezelor și accelerațiilor): în sistemul de referință Lagrange, respectiv în
sistemul de referință Euler.
În sistemul de referință Lagrange mișcarea particulelor de fluid este studiată
în aceeași manieră precum în cazul mișcării unui punct material în mecanica clasică.
Luând ca referință poziția la momentul inițial , mișcarea unei particule
(ecuațiile traiectoriei) este cunoscută dacă se stabilesc legile de variație în timp ale
coordonatelor de poziție ale acesteia

(4.1)

Necunoscutele sistemului (4.1), coordonatele ( ), sunt funcții de

variabilele independente ( ) (variabilele lui Lagrange). Din ecuațiile
traiectoriei se deduc componentele vitezei v v v la momentele , după
cum este ilustrat în figura 4.2,

v v v (4.2)

și componentele accelerației ,

v v v
(4.3)

Fig. 4.2 – Descrierea mișcării particulelor unui fluid în jurul unui solid (fix) în sistemul
de referință Lagrange
44
 Pentru a descrie mișcarea a particule ce alcătuiesc o masă de fluid sunt
necesare sisteme de ecuații ale mișcării, cu soluții care necesită un timp de
rezolvare și resurse de calcul semnificative. Din punct de vedere practic, mult mai
comodă este utilizarea sistemului de referință Euler, această metodă fiind
convenabilă și din punctul de vedere al rezolvării ecuațiilor cu derivate parțiale prin
metode numerice.
În sistemul de referință Euler este studiat câmpul curgerii în puncte fixe ale
spațiului ocupat de fluid. Din punct de vedere practic, se determină la momentele
componentele vitezei în puncte în care se amplasează sonde de viteză. Astfel,
cunoscând componentele vitezei ca funcții de coordonate și timp,
v v
v v , (4.4)
v v
se determină traiectoriile prin integrarea sistemului de ecuații (4.2), respectiv, se
determină componentele accelerației derivând componentele vitezei, ecuațiile (4.3)

v v v (4.5)

Metoda este ilustrată în figura 4.3.

Fig. 4.3 – Descrierea mișcării unui fluid prin metoda Euler

4.1.2 Expresia accelerației unei particule de fluid

Conform relațiilor (4.4), componentele vitezei sunt funcții de coordonate și

timp, coordonatele fiind la rândul lor funcții de timp. În consecință, diferențiala totală
a componentei vitezei după direcția ( ) se exprimă conform relației

45
 v v v v
v (4.6)

iar componenta după direcția x a accelerației, relația (4.3), devine

v v v v v

(4.7)
v v v v
v v v

Similar, componentele accelerației după direcțiile ( ) și ( ) sunt

v v v v
v v v
(4.8)
v v v v
v v v

așadar

v v v (4.9)

Din relația anterioară se constată că accelerația are are două componente

 accelerația locală, ( ), ce exprimă variația în timp a vitezei în punctele

spațiului ocupat de fluid, conform abordării euleriene și
 accelerația convectivă (sau de antrenare),

v v v

ca rezultat al variației vitezei între punctele fluidului.

Observații

1. Mișcările fluidelor pentru care v se numesc permanente, sau

uneori staționare: într-un punct din interiorul spațiului ocupat de fluid, viteza
este constantă în timp.

2. Cele pentru care v se numesc nepermanente (nestaționare): în

același punct, viteza variază în timp.
3. Accelerația convectivă este nulă în cazurile câmpurilor de viteză omogene, în
care viteza este aceeași în toate punctele mediului fluid: mișcare uniformă.

46
 4. Relația (4.9) este echivalentă cu

v v v (4.10)

care reprezintă tocmai derivata substanțială a vectorului viteză, obținută prin

aplicarea operatorului derivată substanțială (1.74)

5. De asemenea, din (1.85) rezultă că accelerația poate fi exprimată și în forma

(4.11)

în au fost puse în evidență partea potențială a accelerației convective, ,

respectiv partea rotațională a acesteia, . Mișcările pentru care
se numesc irotaționale.

4.1.3 Mărimi caracteristice mișcării fluidelor

Se definesc următoarele noțiuni/mărimi referitoare la mișcarea fluidelor:

Curentul de fluid reprezintă o masă de fluid aflată în mișcare.

Linia de curent este curba tangentă la vectorii viteză ai particulelor care la un

moment ( ), se găsesc pe această curbă (figura 4.4). În general, forma linilor de
curent se modifică în timp: cazul mișcărilor nepermanente, în care parametrii
fluidului variază în timp, în același punct. Ele își păstrează forma în cazul mișcărilor
permanente.

Fig. 4.4 – Linii de curent în jurul unui profil aerodinamic

47
 Prezintă două proprietăți importante și anume

 Liniile de curent nu se intersectează, cu excepția unor puncte, numite puncte

critice, în care viteza este nulă sau infinită (printr-un punct al spațiului ocupat
de un fluid nu poate trece la un moment dat decât o singură linie de curent,
deoarece într-un punct nu pot exista simultan mai multe particule cu viteze
diferite; în consecință, o particulă printr-un tub de curent se mișcă pe aceeași
linie de curent.
 Liniile de curent umplu în întregime spațiul ocupat de curentul de fluid.

Ecuația diferențială a liniilor de curent, sub formă vectorială, se obține din

condiția de tangență a vitezei la linia de curent, caz în care vectorul viteză
are aceeași direcție cu variația vectorului de poziție
(pentru variații mici ale ). Astfel , sau

(4.12)

La momentul , sistemul ecuațiilor diferențiale al liniilor de curent este

(4.13)

Traiectoria unei particule de fluid reprezintă drumul parcurs de aceasta în

mișcarea sa. Traiectoriile pot fi vizualizate experimental, după cum este prezentat în
figura 4.5.

Fig. 4.5 – Vizualizarea curgerii în jurul unui profil aerodinamic

Ecuația diferențială a traiectoriilor este dată de relația

(4.14)
La momentul , raportând mișcarea la sistemul triortogonal de axe ( ),
relația anterioară este echivalentă cu sistemul

48
 (4.14')

În cazul mișcărilor permanente traiectoria coincide cu linia de curent, situație

care nu mai este valabilă în cazul mișcărilor nepermanente.

Suprafața de curent este suprafața formată din toate liniile de curent care se
sprijină la un moment dat pe o curbă de formă oarecare. Dacă respectiva curbă este
una închisă, simplă, atunci suprafața de curent este una tubulară, formând un tub de
curent, precum în figura 4.6.

Fig. 4.6 – Tub de curent

Observație Deoarece viteza este tangentă la pereții tubului de curent, rezultă că

prin suprafața acestuia nu se face schimb de masă.

Un tub de curent de secțiune suficient de mică, astfel încât să putem neglija

variațiile parametrilor de stare ai fluidului (viteze și presiuni) în secțiunile normale,
poartă denumirea de tub elementar de curent (figura 4.7). Fluidul din interiorul unui
tub elementar de curent formează un fir de fluid. Dacă secțiunea transversală a
tubului elementar de curent tinde către zero, în jurul unui punct, atunci firul de
curent reprezintă materializarea liniei de curent care trece prin acel punct.

Fig. 4.7 – Tub elemtar de curent

Secțiunea transversală a unui tub de curent, numită și secțiune normală ( ),

reprezintă suprafața perpendiculară pe toate liniile de curent care o străbat. Este o
suprafață plană dacă liniile de curent sunt paralele, precum și în figura 4.8,
sau curbă în caz contrar, precum .

49
 Fig. 4.8 – Secțiuni vii într-un tub de curent

Perimetrul udat ( ) reprezintă lungimea conturului secțiunii transversale a

unui tub de curent, mărginită de pereți solizi. Raza hidraulică ( ) reprezintă raportul
dintre aria secțiunii normale a curentului și perimetrul udat. Diametrul hidraulic ( ),
sau echivalent hidraulic, reprezintă un parametru utilizat în cazurile în care secțiunea
de curgere nu este circulară. Se determină cu relația

(4.15)

În figurile 4.9 și 4.10 sunt prezentate două situații de calcul ale diametrului
hidraulic, frecvent întâlnite în practică.

Fig. 4.9 – Diametrului hidraulic la curgerea printr-o conducta circulară, sub presiune

Fig. 4.10 – Diametrul hidraulic la curgerea printr-un canal dreptunghiular

Astfel, pentru cazul curgerii unui fluid printr-o conductă circulară sub
presiune (fluidul ocupă întreg spațiul interior al conductei), figura 4.9, perimetrul

50
udat este , iar diametrul hidraulic . Așadar, în cazul conductelor
circulare, diametrul hidraulic coincide cu diametrul geometric.
În cazul curgerii unui lichid printr-un canal dreptunghiular de lățime , figura
4.10, perimetrul udat și diametrul hidraulic sunt , respectiv
, unde reprezintă cota de adâncime a lichidului în canal.

Volumul material al unui fluid reprezintă volumul ( ) mărginit de suprafața

( ), constituit mereu din aceleași particule de fluid. Suprafața exterioară se
deplasează și se poate deforma în raport cu sistemul de referință al mișcării, dar
rămâne impermeabilă (nu permite schimbul de masă cu mediul exterior). Așadar,
viteza v v a unei suprafețe elementare ( ) este și viteza fluidului în acel
punct, precum în figura 4.11.

Fig. 4.11 – Volum de fluid

Volumul de control reprezintă, prin definiție, un volum arbitrar de fluid, care

poate avea o mișcare independentă de cea a fluidului și a cărui suprafață se
consideră perfect permeabilă, astfel încât nu influențează curgerea.

Debitul unui curent de fluid reprezintă cantitatea de fluid care trece printr-o secțiune
în unitatea de timp. În funcție de modul de exprimare al cantității de fluid, poate fi

 debit volumic ( ), sau ( ), reprezintă volumul de fluid care trece printr-o

secțiune în unitatea de timp,

(4.16)

 debit masic, ( ) sau ( ), reprezintă masa de fluid corespunzătoare

debitului volumic ( ); pentru un fluid omogen ( )

(4.17)

51
  debitul gravific, sau de greutate, ( ), reprezintă greutatea de fluid
corespunzătoare debitului masic

(4.18)

În formă integrală, debitul unui curent de fluid printr-o suprafață ( )

reprezintă fluxul vectorului viteză prin respectiva suprafață

(4.19)

unde este versorul normalei la suprafața elementară .

Fluxul de materie printr-o suprafață reprezintă, prin definiție, cantitatea de

materie (fluid) care trece în unitatea de timp prin respectiva suprafață.
Vârtejul, sau turbionul unei particule de fluid este vectorul , definit de
relația (4.20) și reprezintă viteza unghiulară medie de rotație a particulei în jurul unei
axe ce trece prin centrul ei de greutate.

Fig. 4.12 – Vârtejul unei particule

(4.20)

unde este vectorul ce definește rotorul vitezei, relația (1.72),

v v v

Astfel, componentele scalare ale vârtejului sunt

52
 v v v v v v
(4.21)

Datorită modului asemănător de definire a vectorilor și și pentru se

mai utilizează, uneori, tot denumirea de vârtej (turbion).

Linia de vârtej, suprafața de vârtej și tubul de vârtej sunt definite similar

precum linia de curent, suprafața de curent, respectiv tubul de curent.

Astfel, linia de vârtej reprezintă curba tangentă la vectorii vârtej ai

particulelor care la un moment dat se găsesc în punctele de pe această curbă.
Ecuațiile diferențiale ale liniilor de vârtej se obțin ținând cont de faptul că, pentru
variații mici ale vectorului de poziție, vectorii și sunt coliniari, deci , sau

(4.22)
în formă vectorială, sau în forma scalară

v v v v v v (4.23)

Suprafața de vârtej este suprafața formată de liniile de vârtej care la un

moment dat se sprijină pe o curbă oarecare. În cazul în care curba este una închisă
simplă, atunci suprafața de vârtej formează un tub de vârtej. Fluidul din interiorul
unui tub elementar de vârtej se numește fir de vârtej și reprezintă materializarea
liniei de vârtej ce trece printr-un punct, atunci când secțiunea transversală tinde spre
zero în jurul punctului.

Intensitatea unui tub de vârtej reprezintă, prin definiție, fluxul de vârtejuri

care traversează secțiunea unui tub de vârtej

(4.24)

unde este versorul normalei la suprafața elementară a secțiunii tubului

de vârtej.

53
 4.2 ECUAȚIILE MIȘCĂRII FLUIDELOR IDEALE
Forme integrale și forme diferențiale

Metodele teoretice utilizate în studiile de dinamica fluidelor sunt cele ale

analizei matematice, care implică analiză vectorială și tensorială, ecuații diferențiale
și cu derivate parțiale etc. Modelarea matematică a mișcării fluidelor se face cu
respectarea principiile conservative, respectiv principiile de conservare a masei,
energiei, impulsului (cantității de mișcare de translație) și momentului cinetic
(cantității de mișcare de rotație).

4.2.1 Teorema de transport a lui Reynolds

Teorema de transfer a lui Reynolds exprimă variația în timp a unei proprietăți

caracteristice materiei conținută într-un volum. Astfel, pentru un parametru
(proprietate) oarecare , descris de o funcție continuă și derivabilă pe
domeniul care definește un volum de control mărginit de suprafața , cu
versorul pe direcție normală orientat către interior, precum în figura 4.11

(4.25)

unde reprezintă viteza de deplasare/deformare a suprafeței .

Dacă volumul este fix ( ), relația anterioară devine

(4.25')

Din punct de vedere matematic, teorema de transport a lui Reynolds

reprezintă derivata totală a unei integrale de volum.
Din punct de vedere fizic, teorema lui Reynolds exprimă faptul că variația
unei mărimi dintr-un volum de control se datorează atât variației acesteia (în timp) în
interiorul volumului, cât și fluxului mărimii prin suprafața volumului considerat.

4.2.2 Ecuația de continuitate

Ecuația de continuitate exprimă principiul conservării masei unui fluid în

mișcare. Există mai multe relații care descriu acest principiu, mai simplă și în același
timp aplicabilă în practică fiind cea dedusă pentru un tub elementar de curent.

54
 După cum am precizat anterior, din definiția liniilor de curent rezultă că
particulele de fluid nu pot traversa suprafețele de curent. Dacă densitatea este
invariantă în timp, atunci masa de fluid nu se concentrează în diferite puncte, deci:

Variația masei în timp (debitul masic) este constantă în orice secțiune a unui
tub de curent.
Aceasta este formularea principiului continuității, sau de conservare a masei
aplicată unui fluid în mișcare permanentă printr-un tub de curent elementar, precum
în figura 4.13.

Fig. 4.13 – Tub elementar de curent

Astfel, volumul de fluid ce traversează secțiunea de arie , în timpul , se

poate exprima cu relația

, (4.26)

unde este viteza fluidului, constantă la nivelul unei secțiuni normale a

tubului de curent.

Masa elementară de fluid corespunzătoare volumului ( ) este

(4.27)
iar variația acesteia în timp ( ), reprezentând debitul masic ,

(4.28)

Debitul masic instantaneu, în fiecare secțiune de curgere, se obține prin

integrare

(4.29)

unde este aria secțiunii de curgere pe direcția normală la curentul de fluid.

Ținând cont de principiul conservării masei,

55
 (4.30)

Pentru fluide incompresibile ( ) se utilizează frecvent debitul volumic

( ), iar ecuația continuității devine

(4.31)

unde sunt vitezele medii ale fluidului în secțiunile .

Astfel, viteza medie într-o secțiune de curgere, notată cu v, sau v în calculele

curente, este definită de ecuația

v (4.32)

Relațiile (4.30) și (4.31) sunt forme particulare ale ecuației de continuitate.

Ele exprimă principiul conservării unei mase de fluid omogen în mișcare permanentă
prin tuburi de curent cu formă fixă (pereți rigizi), precum în multe dintre cazurile de
interes tehnic de curgere a fluidelor, care se realizează în tuburi de curent, simple sau
ramificate (conducte).
Pentru mișcări nepermanente, în care densitatea fluidului și forma
(secțiunile) tubului de curent variază în timp, ecuația continuității este exprimată de
relația (4.33). Pentru demonstrație, se consideră tubul elementar din figura 4.14,
delimitat de două secțiuni transversale ( ) și ( ) aflate la o distanță infinit mică .

Fig. 4.14 – Ecuația continuității pentru curgerea nepermanentă printr-un

tub elementar de curent

În intervalul de timp , prin secțiunea ( ) intră masa de fluid ( v ), iar

prin secțiunea ( ) iese masa v v . Conform principiului
conservării masei de fluid, diferența dintre masa care intră și cea care iese în
intervalul (relația 4.33') este egală cu variația masei inițiale ( )
de fluid (4.33")

v v v v (4.33')

56
 (4.33'')

Egalând relațiile anterioare, rezultă ecuația continuității în formă diferențială

pentru un fluid în mișcare nepermanentă prin tuburi de curent cu secțiune de
curgere variabilă în timp și spațiu

(4.33)

Forma integrală a ecuației de continuitate pentru un volum oarecare de fluid

(figura 4.11) se deduce pornind de la un volum de control ( ) fix în raport cu sistemul
de referință, delimitat de o suprafață ( ) perfect permeabilă. Astfel, variația în
unitatea de timp a masei de fluid conținută în volumul de control este egală cu masa
care traversează suprafața acestuia

(4.34)

sau, transformând integrala dublă (de suprafață) într-una triplă (de volum), cu relația
(1.91), ținând cont de orientarea versorului la suprafața , precum în figura 4.11

(4.35)

Ecuația anterioară reprezintă o formă particulară a teoremei de transport

(sau de transfer) a lui Reynolds, exprimată de relația (4.25), aplicată densității unui
fluid dintr-un vomul de control, respectând principiul conservării masei acestuia

(4.36)

Pentru o aranjare mai bună a relațiilor în pagină, integralele duble și triple

vor fi scrise în continuare similar celor simple, diferențele dintre acestea făcându-se
prin domeniile de integrare, suprafețe , respectiv volume .
În cazul unui volum care tinde către zero, , relația (4.35) devine

(4.37)
sau
v v v
(4.38)

57
 Pentru mișcări permanente, primul termen este nul, deci

(4.39)

iar pentru fluide incompresibile ( )

v v v
(4.40)

4.2.3 Ecuația lui Euler de mișcare a fluidelor ideale

Ecuația de mișcare a fluidelor ideale se determină din legea fundamentală a

mecanicii, aplicată unei mase de fluid ( ) și volum ( ), mărginit de suprafața ( ),
precum în figura 4.15

(4.41)

unde reprezintă suma forțelor exterioare ce acționează asupra

masei de fluid, respectiv forțele masice și de presiune (de
suprafață, pe direcție normală).

Fig. 4.15 – Ansamblul forțelor exterioare care acționează asupra unui fluid

Pentru o masă elementară de fluid ( )

(4.42)

(4.43)

(4.44)

58
unde este forță masică unitară.

Înlocuind (4.42), (4.41) și (4.42) în ecuația (4.41), aceasta devine

(4.45)

În cazul unui volum care tinde către zero ( ), relația (4.45) se poate scrie
sub forma

(4.46)

Relația (4.46) reprezintă ecuația lui Euler de mișcare a fluidelor ideale, în

formă vectorială și exprimă faptul că un fluid în mișcare se află în echilibru sub
acțiunea forțelor unitare inerțiale ( ), masice ( ) și de presiune ( ).
Ținând cont de expresia (4.11) a accelerației unei mase de fluid, ecuația
anterioară devine (formulare Hermann Ludwig Ferdinand von Helmholtz)

(4.47)

Similar deducerii ecuației fundamentale a staticii fluidelor (capitolul 3), în

cazul fluidelor pentru care

 forțele masice derivă dintr-un potențial

(4.48)

unde este potențialul forțelor masice; într-un punct, reprezintă energia

potențială masică a fluidului,

(4.49)

 densitatea este o funcție cunoscută de presiune

(4.50)

unde reprezintă potențialul forțelor de presiune

(4.51)

59
ecuația (4.47) se rescrie în forma

(4.52)

Aceasta este ecuația de mișcare a fluidelor ideale, în formularea dată de

Stepan Gromeka și Horace Lamb.

4.2.4 Ecuația lui Bernoulli

Rezolvarea ecuației de mișcare (4.52) depinde de condițiile concrete de

integrare. Astfel,

 pentru curgeri permanente, termenul tranzitoriu este nul, v ,

 dacă mișcarea este irotațională, sau pe o linie de curent , ,

atunci

(4.53)

Termenii din interiorul parantezelor au dimensiuni de energii specifice

unității de masă. Suma lor se notează cu și exprimă faptul că energia unității de
masă reprezintă suma dintre energia cinetică, energia potențială de presiune și
energia potențială de poziție. Expresia

(4.54)

se numește funcția lui Bernoulli.

Prin înmulțirea ecuației (4.53) cu deplasarea elementară , se obține forma

generală a ecuației de mișcare a fluidelor ideale în regim permanent, corespunzător
unei curgeri irotaționale

(4.55)

60
 Relația (4.55) este cunoscută ca teorema lui Bernoulli și exprimă legea de
conservare a energiei (mecanice) corespunzătoare unității de masă a unui fluid.

4.2.4.1 Ecuația lui Bernoulli pentru fluide incompresibile

Câteva forme particulare ale relației (4.55), aplicabile în calculele curente, se

obțin pentru

 fluide incompresibile ( ) lichide și gaze în domeniul subsonic

incompresibil (convențional, gaze a căror viteză medie nu depășește
), așadar

(4.56)

 fluide în câmp gravitațional, raportate la un sistem de referință având axa

verticală ( ) orientată în sensul creșterii altitudinii: ,
, deci

ecuația (4.55) devine

(4.57)

Relația (4.57) este cunoscută și ca ecuația lui Bernoulli pentru fluide

incompresibile, în mișcare permanentă pe o linie de curent. În aceasta formă, toți
termenii reprezintă energii specifice unității de masă ( în SI de unități):

 energie cinetică ( ),
 energie potențială de presiune ( ),
 energie potențială de poziție ( ).
Pentru două puncte (1) și (2) de pe o linie de curent rezultă

(4.58)

Ecuația lui Bernoulli se poate exprima și sub alte două forme. Astfel, dacă
termenii din ecuația (4.58) se împart cu

61
 (4.59)

unde reprezintă energia specifice unității de greutate (

în SI de unități),
reprezintă nivelul energetic al fluidului pe o linie de curent;
această mărime este cunoscută și ca sarcină energetică.

Se observă că fiecare dintre termeni are dimensiunea unei energii specifice

unității de greutate, sau a unei lungimi. Acest fapt permite reprezentare grafică a
întregii expresii pe o linie de curent precum în figura 4.16, unde următoarele
reprezintă

 ( ) cotă (înălțime) de poziție,

 ( )=( ) cotă (înălțime) piezometrică,
 ( ) cotă (înălțime) cinetică.

Fig. 4.16 – Reprezentarea grafică a ecuației lui Bernoulli

Așadar, pe o linie de curent, parametrii unui fluid variază astfel încât nivelul
energetic ( ) rămâne constant.
A treia formă a ecuație lui Bernoulli se obține dacă înmulțim termenii
ecuației (4.58) cu

62
 (4.60)

unde reprezintă energia specifică unității de volum (

în SI de unități).

În această formă, termenii din ecuația lui Bernoulli au dimensiuni de energii

specifice unității de volum, sau de presiune

 presiune dinamică ( ), notată uzual cu , relația (2.8),

 presiune statică ( ), sau ( ),
 presiune de poziție ( ).

Suma dintre presiunea statică și cea dinamică reprezintă presiunea totală ( )

(4.61)

4.2.4.2 Ecuația lui Bernoulli pentru fluide compresibile

Pentru fluide compresibile ( ), în câmp gravitațional, rezolvarea

ecuației (4.55) depinde de caracterul transformării pe care o suferă fluidul: izotermă,
izentropică, sau politropă.
Astfel, pentru o transformare generală ( ), cu exponentul politropic
, potențialul forțelor de presiune pentru două stări succesive este

(4.62)

iar ecuația lui Bernoulli devine

(4.63)

În cazul unui proces izoterm , ecuația lui Bernoulli are forma

(4.64)

4.2.5 Puterea unui curent de fluid. Coeficienții lui Coriolis și Boussinesq

Puterea elementară ( ) a unui curent de fluid într-o secțiune de arie ( )

este egală cu produsul dintre energia specifică unității de greutate ( ), relația (4.59)
și debitul de greutate elementar ( ) care traversează secțiunea, relația (4.18)
63
 (4.65)

Astfel,

(4.66)

Dacă viteza este constantă în secțiunea de curgere (egală și cu viteza medie),

puterea totală a curentului este

(4.67)

Pentru situațiile în care există variații ale vitezei curente în secțiunea de

calcul, această se poate exprima în funcție de viteza medie conform relației

(4.68)
unde reprezintă variația vitezei curente în raport cu vitaza medie.
Integrala din relația (4.66) devine astfel

(4.69)

Deoarece variațiile sunt mici, se poate considera că , deci rezultatul

ultimei integrale din relația (4.69) este zero. De asemenea, și a două integrală este
nulă

64
 (4.70)

Așadar, relația (4.69) devine

(4.71)

sau după împărțirea cu ( )

(4.72)

unde reprezintă un coeficient ce caracterizează influența neoniformității

vitezei în secțiunea normală a unui curent asupra energiei cinetice în
respectiva secțiune, numit și coeficientul lui Coriolis; are valori
supraunitare, depinzând de regimul de curgere și de geometria
secțiunii; pentru cazurile de interes practic, .

Așadar,

(4.73)

iar puterea totală a curentului, relația (4.66), devine

(4.74)

Relația lui Bernoulli (4.57) în funcție de viteza medie este

(4.75)

iar pentru două puncte

(4.76)

unde, uzual, se admite .

În afara de coeficientul lui Coriolis, se mai definește un alt coeficient ( )

65
 (4.77)

denumit coeficintul lui Boussinesq, ce cuantifică influența neuniformității vitezei în

secțiunea normală a unui curent asupra impulsului masei de fluid în respectiva
secțiune; pentru cazurile practice, .

4.2.6 Teorema impulsului

În mecanica generală impulsul ( ) unui punct material de masă ( ) care se

deplasează cu viteza ( ) se definește ca fiind produsul . Pentru un element de
masă ( ) dintr-un volum ( ), impulsul are expresia

(4.78)

iar impulsul total

(4.79)

Teorema impulsului

(4.80)

exprimă faptul că derivata în raport cu timpul a impulsului unui sistem este egală cu
rezultanta forțelor exterioare care acționează asupra respectivului sistem.

4.2.6.1 Teorema impulsului în forma integrală

Pentru a transpune această teoremă în domeniul mecanicii fluidelor, se
consideră un volum material ( ) de fluid, precum în figura 4.15, delimitat de o
suprafață ( ), situație în care relația care reprezintă teorema impulsului aplicată unui
volum de fluid devine

(4.81)

Calculul integralei din primul membru se face conform teoremei de transport

a lui Reynolds. Astfel,

66
 (4.82)

Așadar, relația (4.81) devine

(4.83)

iar în cazul mișcărilor permanente

(4.84)

Așadar, pentru a putea aplica teorema impulsului este suficientă cunoașterea

fenomenelor care au loc pe suprafața de control, nu și a celor care se petrec în
interiorul ei. Concret, este vorba de cunoașterea presiunilor și vitezelor pe această
suprafață.
În forma anterioară, teorema impulsului permite calculul direct al rezultantei
forțelor exterioare care acționează asupra unui corp plasat într-un curent de fluid,
precum în cazul unui profil aerodinamic (aripă de secțiune constantă pe anvergură),
figura 4.17.

Fig. 4.17 – Determinarea rezultantei forțelor de presiune pe

conturul unui profil aerodinamic

67
 În această situație, datorită densității mici a aerului, forțele masice sunt
neglijabile în raport cu cele de presiune, astfel încât (rezultanta forțelor
de presiune pe suprafața exterioară a domeniului). Domeniul de integrare se poate
transforma într-unul simplu conex considerând o suprafață ( ), delimitată de
punctele ( ), care să unească suprafața exterioară ( ), delimitată de punctele
( ) cu suprafața ( ), care definește conturul profilului, punctele ( ).
Astfel, ecuația (4.84) devine

(4.85)

A două integrală din membrul doi este nulă, fiind vorba de integrarea pe
fețele suprafaței , orientate diferit.
Notând cu rezultanta forțelor de presiune care acționează asupra
profilului, forța de presiune rezultantă pe suprafața va fi , care constituie și
rezultatul celei de a treia integrale. Așadar

(4.86)

4.2.6.2 Teorema impulsului la curgerea prin tuburi de curent

Rezultate mai simple, aplicabile în practica curentă, se obțin pentru cazurile

în care domeniul ocupat de fluid poate fi asimilat cu un tub de curent.

Fig. 4.18 – Teorema impulsului pentru un tub de curent

68
 Astfel, fie un fluid incompresibil de densitate ( ) în mișcare permanentă
printr-un tub de curent, care la un moment dat ocupă un volum mărginit de o
suprafața ( ), precum în figura 4.18. Secțiunile laterale ( ) și ( ) sunt
considerate normale (perpendiculare pe direcția de curgere). Masa de fluid conținută
în această suprafață va ocupa la două momente succesive ( ) și ( ) pozițiile ( ),
respectiv ( ).
În această situație variația impulsului ( ) în intervalul de timp ( ) se poate
exprima ca diferența impulsului masei de fluid la cele două momente: .
Deoarece am considerat că mișcarea este permanentă, impulsul masei de
fluid conținută între secțiunile ( ) și ( ) rămâne constant în timp. Așadar,
variația impulsului în intervalul ( ) este dată de diferența dintre impulsul masei de
fluid conținută în suprafața ( ) și impulsul masei de fluid conținută în suprafața
( ). Așadar,

(4.87)

unde reprezintă debitul masic de fluid,

, sunt vitezele medii ale fluidului prin cele două secțiuni de calcul, ( ),
respevtiv ( ).
Pentru cazul considerat, forțele exterioare sunt forța de greutate ( ) a
fluidului din tubul de curent și forțele de presiune pe suprafețele de intrare ( ),
ieșire ( ) și forța de presiune exercitată de suprafața laterala a tubului de curent
( ) asupra fluidului

(4.88)

Observații

 și sunt forțele de presiune cu care fluidul rămas în tubul de curent,

în afara volumului de control, acționează asupra fluidului din interiorul
acestuia prin intermediul suprafeței de intrare ( ), respectiv al suprafeței de
ieșire ( ). Sunt normale pe aceste suprafețe și orientate înspre fluidul din

69
 interiorul volumului de control. Astfel, este orientată în același sens cu
, iar și au sensuri contrare.
 În multe din situațiile practice, prezintă interes forța , cu care
fluidul din interiorul volumului de control acționează asupra suprafeței
laterale, astfel încât relația (4.75) este echivalentă cu

(4.88')

și (4.87) devine

(4.89)

iar pentru situațiile în care

(4.89')

 Relația care exprimă teorema momentului cinetic este o ecuație vectorială,

pentru rezolvarea ei fiind necesară raportarea la un sistem de referință.

4.2.7 Teorema momentului cinetic

În mecanica clasică momentul cinetic ( ), sau momentul impulsului unui

punct material de masă ( ) care se deplasează cu viteza ( ) se definește ca fiind
produsul , unde este vectorul de poziție al punctului în raport cu sistemul
de referință în care este studiată mișcarea punctului. Pentru un element de masă
( ) dintr-un volum ( ), momentul cinetic are expresia

(4.90)

iar momentul cinetic rezultant

(4.91)

Teorema momentului cinetic

(4.92)

exprimă faptul că derivata în raport cu timpul a momentului cinetic al unui sistem

este egală cu momentul rezultant ( ) al sistemului forțelor exterioare care
acționează asupra respectivului sistem.
70
 Pentru a transpune și această teoremă în domeniul mecanicii fluidelor se fac
raționamente analoage celor din paragraful anterior, înlocuind ( ) cu ( ).
Astfel, precum în relațiile (4.81) , (4.82) și (4.89)

(4.93)

(4.94)

(4.95)

Aplicând teorema momentului cinetic pentru profilul aerodinamic din figura

4.17, se poate calcula momentul aerodinamic ( ), figura 4.19, corespunzător
rezultantei forțelor de presiune pe conturul acestuia

(4.96)

Fig. 4.19 – Momentul aerodinamic

4.3 APLICAȚII ALE ECUAȚIEI LUI BERNOULLI

4.3.1 Parametrii frânați ai fluidelor

Fie un corp solid (considerat fix) plasat într-un curent de fluid (figura 4.20),
mișcarea acestuia fiind una permanentă, irotațională.
Parametrii fluidului la o distanță suficient de mare de solid, unde curgerea nu
este influențată (perturbată) de prezența acestuia (teoretic la infinit) se notează cu
indice " " și se numesc parametri neperturbați: v , , , . Cei care definesc
fluidul în punctele pentru care viteza particulelor este nulă, se numesc parametri
frânați: .

71
 În procesul de curgere a fluidului peste solid, liniile de curent vor ocoli corpul
cu excepția uneia care se va opri într-un punct, denumit punct de impact, sau de
stagnare ( ). Este punctul pentru care valoarea vitezei este nulă (v ).

Fig. 4.20 – Parametrii frânați

Ecuația conservării energiei (4.55), aplicată între punctele ( ) și ( ) pentru

situația din figura 4.20, este

(4.97)

iar dacă (pe linia de curent care trece prin punctul de stagnare)

(4.98)

Relația (4.98) se mai numește și ecuația de frânare a fluidului. Rezolvarea ei

depinde de caracterul procesului de frânare (izodens, izoterm, izentropic etc.) adică
de dependența dintre presiunea și densitatea fluidului .

4.3.1.1 Frânare izodensă

În acest caz densitatea fluidului este constantă, (lichide și gaze

a căror viteză, convențional, nu depășește valoarea v ). Relația (4.98)
devine

(4.99)

unde este presiunea statică a fluidului neperturbat ( ),

72
 reprezintă presiunea dinamică a fluidului neperturbat ( ).

Așadar, presiunea este maximă în punctul de stagnare, , fiind

egală cu presiunea totală, relația (4.61)
(4.100)

4.3.1.2 Frânare izotermă

În această situație, procesul de frânare este unul lent. Energia cinetică,

eliberată de particulele fluidului în urma ciocnirii cu suprafața solidului, modifică doar
presiunea și densitatea fluidului, iar temperatura rămâne constantă .
Dependența densității de presiune este exprimată de relația (2.41)

(4.101)

unde este constanta caracteristică a gazului studiat.

Astfel, ecuația (4.98) devine:

(4.102)

Exprimând

(4.103)

relația (4.102) poate fi scrisă și în forma

(4.104)

Așadar, în acest caz, presiunea frânată variază exponențial cu viteza

neperturbată.

4.3.1.2 Frânare izentropică

Este o frânare rapidă, în care particulele de fluid nu au timp să schimbe
energie (căldură) cu exteriorul, iar energia cinetică a acestora eliberată prin frânare
duce la modificarea izentropică a presiunii, densității și temperaturii. Soluția ecuației
73
de frânare se obține procedând precum în cazul anterior, pentru o dependență a
densității de presiune exprimată de relația (2.42),

unde este exponentul transformării izentropice.

4.3.1 Aparate de măsură ale vitezelor și debitelor bazate pe ecuația lui Bernoulli

4.3.2.1 Tubul Pitôt (sonde de presiune totală)

Este un instrument cu ajutorul căruia se pot determina (măsura) presiuni

totale ( ), deci presiuni la nivelul punctelor de stagnare. Poartă denumirea celui care
l-a inventat, inginerul francez Henri Pitôt (1695-1771). Este un tub de forma literei
" ", precum în figura 4.21, cu unul dintre capete plasat in lungul curentului de fluid,
celălalt fiind racordat la un piezometru. Presiunea (totală) se determină conform
relației fundamentale a hidrostaticii (3.31)

(4.105)

Fig. 4.21 – Tubul Pitôt

Dacă se cunoaște și presiunea statică ( ), se poate determina presiunea

dinamică, implicit și viteza fluidului.

4.3.2.2 Sonde de presiune dinamică. Tubul Pitôt – Prandtl

Sunt dispozitive cu ajutorul cărora se pot determina (măsura) presiuni

dinamice ( ) obținute prin cuplarea unei sonde de presiune statică cu una de
presiune totală la același piezometru (diferențial).

(4.106)

74
 Având în vedere relația (2.8), se observă că sondele de presiune dinamică pot
fi utilizate la determinarea vitezei locale a unui fluid de densitate cunoscută.
Aparatele construite special pentru determinarea vitezelor în interiorul unui curent
de fluid sunt cunoscure ca tuburi Pitôt – Prandtl, după numele celor care au avut o
contribuție decisivă la realizarea lor. Schema constructivă a unui astfel de istrument
este prezentat în figura 4.23.
Este compus din două tuburi concentrice în formă de " ", având aceeași priză
de presiune totală. La nivelul tubului exterior se găsesc prizele de presiune statică.
Sunt poziționate la o distanță suficient de mare față de priza de presiune totală, astfel
încât curgerea în zona acestora să fie cât mai puțin perturbată de prezența tubului.
Capătul plasat în curentul de fluid este profilat în funcție de domeniul vitezelor

 semisferic pentru viteze în domeniul subsonic incompresibil, precum în

figura 4.23,
 semieliptic pentru viteze în domeniul subsonic compresibil,
 conic pentru viteze în domeniul supersonic.

Fig. 4.22 – Tub Pitôt-Prandtl

Astfel, pentru configurația din figura 4.22, viteza curentului de fluid (v) poate
fi calculată cu relația

75
 v
v (4.107)

unde este densitatea lichidului piezometric,

este densitatea fluidului a cărui viteză este măsurată,
reprezintă indicația piezometrului diferențial.
Tuburile Pitôt-Prandtl prezintă avantajul simplității din punct de vedere
costructiv, dar nu pot înregistra fluctuații rapide ale vitezei, datorită metodei de
determinare a presiunii dinamice.

4.4 APLICAȚII ALE TEOREMEI IMPULSULUI

Forța axială care acționează asupra unui rotor. Teoria lui Betz

După cum am și exemplificat în cazul unui profil aerodinamic, una din

aplicațiile teoremei a impulsului se referă la calculul forțelor cu care curenții de fluid
acționează asupra suprafețelor solidelor cu care vin în contact, numite și forțe de
impact, sau simplu forțe aerodinamice (sau hidrodinamice). În paragrafele următoare
sunt prezentate alte exemple de calcul al unor astfel de forțe.

Teoria lui Betz se referă la puterea maximă pe care un rotor o poate extrage
din cea a unui curent de aer, cunoscând forța axială ( ) pe care acesta o exercită
asupra rotorului. Calculul forței se poate face aplicând teorema impusului unei
mase de aer cuprinsă într-un volum de control precum în figura 4.33, unde
următoarele reprezintă

Fig. 4.33 - Forța axială cu care un curent de aer acționează asupra unui rotor

76
  și ariile secțiunilor transversale ale curentului în amonte,
respectiv în aval de rotor,
 și vitezele curentului de fluid în secțiunile și ,
 aria discului descris de palele rotorului (discul actuator),
 viteza curentului de aer la traversarea discului actuator.

Deoarece presiunea este constantă în toate punctele domeniului (presiunea

atmosferică), rezultanta forțelor de presiune ce acționează asupra fluidul din volumul
de control considerat este nulă, . De asemenea, greutatea aerului
poare fi niglijată ( ), fiind mică în raport cu celelalte forțe. Astfel, teorema
impulsului devine în acest caz

v v (4.131)

care prin raportare la axa ( ) este

v v (4.132)

Diferența dintre puterea curentului, amonte și aval de rotor, reprezintă

puterea extrasă de rotor, egală și cu produsul dintre forță axială și viteza curentului la
trecerea prin discul actuator ( ), deci

v v
v v v v (4.133)

v v
(4.134)

Așadar, viteza curentului de aer prin secțiunea discul actuator este egală cu
media aritmetică a vitezlor din amonte și aval de rotor, iar puterea definită conform
relației (4.133) devine

v v v v v v v v
(4.135)
v v v v v v

Pentru parametri ( , v ) cunoscuți ai curentului de aer, variabila din relația

anterioară este v . Astfel, valoarea puterii maxime se determină pentru o valoare
nulă a derivatetei

v v v (4.136)

77
 v v v
deoarece densitatea aerului ( ) și aria discului actuator nu pot fi nule. Soluțiile
ecuației pătratice (4.136) sunt
v
v v v

Doar a prima soluție are și sens fizic, ce de a doua conducând la situația în

care , conform relației (4.134). Așadar, puterea extrasă de rotor este maximă
atunci când
v
v (4.137)

iar relația (4.135) devine

v
(4.138)

În consecință, puterea maximă (teoretic) pe care un rotor o poate extrage din

cea a unui curent de aer este egală cu raportul , numit și
coeficientul lui Betz. De asemenea, din relația (4.132) rezultă forța axială maximă

v (4.139)

4.4.4 Aplicație

Un turboreactor, figura 4.35, care evoluează într-un curent de aer cu o viteză (v )

ce corespunde unui număr Mach , absoarbe aerul atmosferic cu debitul
. Raportul dintre combustibilul utilizat și aer este , iar viteza
sunetului este . Dacă viteza gazelor de ardere în secțiunea de
evacuare este v , să se calculeze forța de tracțiune dezvoltată
datorită variației de impuls.

Fig. 4.35

78
 4.5 NOȚIUNI DE TEORIA VÂRTEJURILOR

4.5.1 Vârtejul unei particule de fluid

Vârtejul unei particule de fluid este vectorul definit
de relația (4.20)

(4.20)

unde este viteza de translație a centrului de greutate al particulei de fluid, având

componentele scalare v v v ,
unde este vectorul ce definește rotorul vitezei, relația (1.72).

După cum am precizat și anterior, reprezintă viteza unghiulară medie de

rotație a particulei în jurul unei axe ce trece prin centrul ei de greutate. Pentru
demostrație, se consideră cazul, mai simplu, corespunzător mișcării bidimenionale în
planul ( ) al unei particule de fluid de dimensiuni infinitezimale ( ), precum în
figura 4.36.

Fig. 4.36 - Deformarea unei particule în mișcare

Dacă la momentul inițial ( ), punctul A are viteza v v v v , atunci

vitezele în punctele și (aflate la distanțele , respectiv față de ) au vitezele
79
 v v (4.140)
v v v și v v v

În intervalul de timp , punctul parcurge, în raport cu poziția inițială,

distanța v în direcția axei ( ), respectiv v în direcția axei ( ).
În același interval de timp, distanța parcursă de puctul în direcția axei ( )
este v v iar deplasarea punctului , pe ( ), față de punctul
este
v v (4.141)
v v

De asemenea, ca urmare a vitezelor diferite între punctele particulei, laturile

AB și AD se vor roti față de direcțiile inițiale cu unghiurile , respectiv ,
considerând pozitive rotațiile în sens trigonometric. Pentru deplasări mici
v
v (4.142)

Similar,
v v
(4.143)

Vitezele unghiulare ale laturilor ( ) și ( ) se determină calculând limitele

(4.144)
v

Prin definiție, viteza unghiulară ( ) de rotație a elementului de fluid este

media aritmetică a vitezelor unghiulare de rotație ale laturilor elementului

v v (4.145)

care coincide cu componenta după direcția a vârtejului, relația (4.21).

Așadar, vârtejul unei particule rezultă ca efect al discontinuității vitezelor de
pe fețele opuse ale particulei.
80
 În paragrafele următoare sunt prezentate teoremele fundamentale ale
teoriei vârtejurilor.

4.5.2 Teorema lui Helmholtz

Teorema lui Helmholtz se referă la intensitatea unui tub de vârtej, relația

(4.24) și se enunță astfel

Într-un curent de fluid ideal, incompresibil sau compresibil barotrop, supus

acțiunii unui câmp de forțe exterioare potențiale, intensitatea unui tub de vârtej este
constantă de-a lungul tubului și în timp (nu depinde de timp),

(4.146)

unde este versorul normalei la suprafața elementară a secțiunii tubului de

vârtej.
În cazul unui tub elementar de vârtej de secțiune , relația anterioară
devine

, (4.147)
ceea ce conduce la concluzia că un tub de vârtej nu poate avea unul din capete în
interiorul fluidului, deoarece descreșterea secțiunii spre zero ( ) implică
creșterea spre infinit a vârtejului ( ), implicit și a vitezei ( ), caz ce nu are
sens din punct de vedere fizic. Astfel, teorema lui Helmholtz are o consecință foarte
importantă.
Un tub de vârtej nu se poate termina brusc, ci se întinde (teoretic) la infinit,
sau are capetele pe suprafețe oarecare, sau se închide în el însăși, caz în care
formează un inel de vârtej.
Ultimele două cazuri enunțate în corolarul anterior sunt confirmate și de
experiențele practice care au relevat faptul că tuburile de vârtej sunt ori toroidale, ori
au capetele pe pereți solizi, precum în cazul unei tornade care are unul dintre capete
la nivelul solului.

4.5.3 Circulația vitezei. Teorema lui Stokes

Prin definiție, circulația vitezei ( ) pe un segment de curbă ( ), figura 4.37,

reprezintă lucrul mecanic al vectorului viteză pe segmentul respectiv

81
 v v v (4.148)

unde este versorul tangentei la curbă pe elementul de spațiu ,

reprezintă variația vectorului de poziție pe elementul de spațiu.

Fig. 4.37 - Circulația vitezei pe o curbă

Sensul pozitiv de integrare este cel trigonometric (invers rotației acelor de

ceasornic). În cazul în care curba ( ) este închisă, relația anterioară se rescrie în
forma

v v v (4.149)

Circulația vitezei în lungul unei curbe închise face obiectul unei importante
teoreme dedusă de Stokes, teoremă care-i poartă numele și care este exprimată de
relația (4.150). Astfel, pentru o curbă simplă închisă, precum în figura 4.38, circulația
vitezei pe curba ( ) poate fi exprimată prin intermediul unei integrale de suprafață
( ) ce se sprijină pe curbă

(4.150)

Așadar,
circulația vitezei în lungul unei curbe închise ( ) este egală cu fluxul rotorului
vitezei (fluxul de vârtejuri) printr-o suprafață (S) ce se sprijină pe curba ( ),

după cum se poate observa și comparând relațiile (4.146) și (4.150).

82
 Fig. 4.38 - Circulația vitezei pe o curbă închisă

4.5.4 Teorema lui Thomson (lord Kelvin)

Este valabilă doar pentru fluidele perfecte (ideale), incompresibile sau

compresibile barotrope, asupra cărora acționează forțe exterioare potențiale (ce
derivă dintr-un potențial) și se enunță astfel

Într-un curent de fluid ideal, incompresibil sau compresibil barotrop, supus

acțiunii unui câmp de forțe exterioare potențiale, circulația vitezei în lungul unei curbe
fluide închise oarecare ( ) este constantă în timp.

Variația în timp a circulației pe o curbă închisă este reprezentată grafic în

figura 4.39. Astfel, se consideră la un moment dat o linie fluidă închisă oarecare ( ) și
circulația în jurul acesteia. În intervalul de timp , particulele de fluid care formau
la momentul inițial curba ( ) se deplasează și formează o nouă linie ( ), pe care
circulația vitezei este .

Fig. 4.39 – Variația în timp a circulației vitezei pe o curbă închisă

83
 Conform teoremei lui Thomson, variația circulației în unitatea de timp este
nulă, deci

(4.151)

Teorema lui Thomson are două consecnțe, valabile pentru curenții de fluid
definiți precum în enunțul teoremei.

4.5.4.1 Dacă fluidul execută la un moment dat o mișcare fără vârtejuri

(irotațională), atunci mișcarea continuă să fie fără vârtejuri. Așadar, o mișcare pornită
din repaus (pentru care circulația la momentul inițial este nulă) va fi irotațională în
orice moment. Mișcările irotaționale sunt și potențiale: mișcări pentru care vitezele
locale derivă dintr-o funcție ( ), numită funcția de potențial al vitezelor,

v v v

Așadar, orice mișcare pornită din repaus posedă un potențial de viteze.

4.5.4.2 Dacă fluidul execută la un moment dat o mișcare cu vârtejuri
(rotațională), atunci mișcarea continuă să fie cu vârtejuri, intensitatea acestora
menținându-se constantă (conform teoremei lui Helmholtz). Această consecință
exprimă și condițiile de valabilitate a teoremei lui Thomson. În cazul fluidelor reale,
eforturile tangențiale de frecare vâscoasă frânează vârtejurile, duc la descompunerea
acestora în altele mai mici și în final la dispariția turbioanelor, energia acestora
transformându-se în căldură și/sau energie acustică.
În mișcarea fluidelor reale, teorema lui Thomson poate fi aplicată pentru
intervale scurte de timp, în care influența eforturilor tangențiale de frecare vâscoasă
poate fi neglijată. Această teoremă stă la baza unui concept important în mecanica
fluidelor, respectiv cel al circulației care se formează în jurul unui corp plasat într-un
curent de fluid, precum în cazul unui profil aerodinamic, figura 4.40.
Considerând la momentul inițial că viteza profilului este nulă, relativ la cea a
fluidului, atunci circulația în jurul unei curbe ( ) care coține profilul este nulă,
conform teoremei lui Thomson. Dacă profilul este pus în mișcare cu viteza ( ),
curgerea fluidului în jurul acestuia conduce la formarea unui vârtej în aval de profil,
evidențiat și experimental, din care ulterior se dezvoltă altele, formând trena de
vârtejuri.
Rezultă că odată cu formarea vârtejului inițial de circulație , se mai
formează un vârtej de circulație , în jurul profilului, astfel încât suma suma lor să

84
fie nulă pe curba ( ), suficient de mare astfel încât să conțină profilul și vârtejul
inițial

(4.152)

Fig. 4.40 – Circulația în jurul unui profil aerodinamic

4.5.5 Câmpul de viteze datorat unui sistem de vârtejuri pentru fluide

incompresibile. Formula lui Biot și Savart generalizată

Distribuția vârtejurilor în interiorul unui curent de fluid se poate determina

dacă se cunoaște câmpul de viteze al mișcării ( ), din relația de definiția a vârtejului,
.
Problema inversă (reverse engineering) constă în determinarea câmpului de
viteze al unui curent de fluid pornind de la o distribuție impusă de vârtejuri. Această
problemă a fost rezolvată de Henri Poincaré pentru cazul unui curent de fluid
nelimitat și apoi de Vladimir Steklov pentru un curent limitat [11].
Astfel, fie un vector conservativ, deci care îndeplinește condiția

(4.153)

De asemenea,

(4.154)

_____________________________________________________________________
[11] E. Carafoli – Dinamica Fluidelor Incompresibile, Editura Academiei, România, 1981,
pg. 157.

85
 Pentru un curent de fluid incompresibil ( ) a cărei mișcare este descrisă
de câmpul de viteze , ecuația de continuitate are forma
v v v
(4.40)

Așadar, din relațiile (4.154) și (4.40), câmpul de viteze al fluidului se poate

exprima ca fiind
(4.155)

iar vârtejul devine

1.86 (4.156)

unde este operatorul lui Laplace; în sistemul de referință cartezian xOyz este
definit de relația (1.68)

(1.68)

Din ecuația vectorială (4.156) se poate determina vectorul viteză. În

coordonate carteziene aceasta este echivalentă cu sistemul de ecuații scalare

(4.157)

unde , , sunt componentele scalare ale vitezei ,

, , sunt componentele scalare ale vârtejului .

Pentru rezolvarea ecuației (4.156), se consideră că spațiul ocupat de fluid

poate fi împărțit în două domenii, dintre care
 un domeniu în care mișcarea este irotațională ( ), sau având un
potențial de viteze,

86
  un domeniu în care mișcarea este rotațională ( ), volumul ( ) acestui
spațiu fiind în întregime ocupat de vârtejuri: inele de secțiuni mici dacă
spațiul este limitat, sau tuburi subțiri de vârtej infinit lungi pentru un spațiu
infinit, situație în care tuburile subțiri de vârtej pot fi tratate ca inele care se
închid la infinit.

Astfel, spațiul domeniului în care mișcarea este rotațională se poate

descompune în inele subțiri, figura 4.41, de secțiune și intensitate

, (4.158)
constantă pe întreg circuitul (conturul) inelului, conform teoremei lui Helmholtz.

Fig. 4.41 – Inel de vârtej de secțiune și intensitate

Dacă înmulțim ambii membri ai ecuației anterioare cu deplasarea elementară

se obține

, (4.159)

unde (spațiul infinitezimal) când .

Soluția ecuației (4.156) se poate determina prin analogie cu cea a ecuației lui
Poisson (4.160) [30], referitoare la potențialul newtonian ( ) într-un punct oarecare,
al unei mase atractive de densitate conținută într-un volum

(4.160)

având soluția

____________________________________________________________________
[30] Caius Iacob, Mecanică Teoretică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980,
pag. 380

87
 (4.161)

unde este distanța de la punctul considerat la elementul de masă ( ).

Astfel, pentru și , soluția ecuației (4.156) este

(4.162)

Înlocuind relația (4.159) în (4.162), pentru un inel de vârtej se obține soluția

(4.163)

iar pentru toate inelele de vârtej din spațiul de volum

(4.164)

Calculând rotorul vectorului exprimat cu relația anterioară se poate

determina vectorul definit cu relația (4.155)

vezi

(4.165)

Exprimând în funcție de , relația (4.159), se poate determina

expresia câmpul de viteze al fluidului indus de sistemul de vârtejuri din spațiul , care
se mai numește și formula lui Biot și Savart generalizată

(4.166)

88
4.5.6 Câmpul de viteze indus de tuburi subțiri de vârtej

Pentru un singur inel de vârtej subțire (sau fir de vârtej infinit subțire), de
intensitate , din relația (4.165) se obține formula Biot-Savart-Laplace

(4.167)

Partea contributivă a unui element de tub de lungime asupra vitezei într-

un punct ( ) aflat la o distanță de acest element are modulul vitezei dat de relația
(4.168), direcția perpendiculară pe planul format de vectorii și și sensul după
regula șurubului drept (figura 4.42)

(4.168)

Fig. 4.42 – Viteza indusă de un element de tub de vârtej subțire

Pentru un vârtej subțire rectiliniu ( ), precum în figura 4.43, relația

anterioară se rescrie sub forma

(4.169)

unde reprezintă distanța de la punctul la vârtejul rectiliniu

este lungimea elementului de tub de vârtej (definit de segmentul

în figura anterioară)

89
 Fig. 4.43 – Viteza indusă de un tub de vârtej subțire rectiliniu

Prin integrare, din relația (4.169) se obține

v v (4.170)

iar pentru un tub de vârtej subțire, care se întinde spre infinit la ambele capete
( , )

v (4.171)

Acest rezultat este utilizat în studiul mișcării fluidelor în contact cu suprafețe

solide, precum în cazul curgerii aerului în jurul structurilor portante de aviație (profile
aerodinamice, aripi).
În coordonate polare ( ), figura 4.44, relația anterioară se scrie în forma

v (4.172)

Fig. 4.44 – Viteza indusă de un tub de vârtej subțire rectiliniu (coordonate polare)
90
4.5.7 Aplicații
4.5.7.1 Să se determine viteza indusă în punctul " " de un tub de vârtej de
intensitate , având forma unei potcoave cu laturile egale, precum în figura 4.45(a).

Fig. 4.45

Soluție
Aplicând relația (4.170), în acord cu notațiile din figura 4.45(b), pentru
segmentul ( ) se obține

Pentru cele trei segmente ale vârtejului se obține

4.5.7.2 Să se determine viteza indusă în punctul " " aflat pe axa de simetrie a unui
tub de vârtej de forma unei potcoave, precum în figura 4.46.

Fig. 4.46

91
 4.6 MIȘCĂRI POTENȚIALE PLANE
4.6.1 Funcția de potențial. Funcția de curent

Se numesc potențiale, mișcările fluidelor ideale, incompresibile, în care viteza

derivă dintr-o funcție de potențial (al vitezelor)

v v v (4.173)

Așadar, mișcarea unui fluid ideal incompresibil este potențială, dacă există o
funcție scalară ( ) ale cărei derivate parțiale în raport cu coordonatele spațiului,
calculate într-un punct, reprezintă componentele scalare ale vitezei în punctul
respectiv.
Din ecuația de continuitate rezultă că funcția de potențial a vitezelor este
armonică

( ) (4.174)

De asemenea, mișcările potențiale sunt irotaționale și reciproc, mișcările

irotaționale sunt potențiale

(4.175)

Tratarea unor mișcări ale fluidelor ca fiind potențiale prezintă avantaje din
punct de vedere al efortului de calcul. Astfel, numărul necunoscutelor scalare care
descriu mișcarea unui fluid se reduce de la patru (v , v , v și ) la două ( și ). De
asemenea, deducerea funcției de potențial se poate face direct din ecuația de
continuitate, iar odată cunoscută , se poate calcula presiunea din ecuația de
mișcare. Cele mai importante aplicații ale mișcărilor potențiale se referă la

 la curgerea în jurul corpurilor aerodinamice de anvergură mare, teoretic

infinită, precum în cazul profilelor aerodinamice (mișcări potențiale plane)
 curgerea în jurul corpurilor de revoluție (mișcări axial simetrice).

O mișcare potențială poate fi considerată plană dacă curgerea este identică

în toate planurile paralele cu un plan fix, de referință, numit plan director. Curgerea
în jurul zonei mediane a unei aripi drepte, de alungire mare, figura 4.47, reprezintă
un astfel de exemplu.
92
 Fig. 4.47 – Curgerea în jurul zonei mediane a unei aripi drepte de anvergură mare

În cazul mișcărilor plane viteza are doar două componente, corespunzătoare

variabilelor spațiale care definesc planul director. Astfel, pentru un plan director
paralel cu planul ( ), viteza va avea componentele v și v . Liniile de curent sunt
descrise de ecuația

v v (4.176)
v v

Deoarece, din ecuația de continuitare, este îndeplinită condiția

v v v v
(4.177)

ultima expresie din ecuația (4.176) reprezintă diferențială totală exactă* a unei
funcții scalare , numită funcție de curent, constantă pe o linie de curent

v v d (4.178)

* Ecuația de forma este o ecuație cu diferențială totală

exactă dacă există funcția astfel încât

și

Dacă funcțiile ( ) admit derivate parțiale parțiale de ordinul întâi,

93
atunci condiția ca expresia să fie o diferențială totală exactă este

iar soluția ecuației este

unde punctul este convenabil ales.

Exemplu: este o ecuație cu derivată totală exactă, deoarece

și are soluția generală pentru

Funcția de curent este astfel definită, încât ecuația de continuitate să

reprezinte o indentitate.
Din (4.178) rezultă relațiile de legătură dintre derivatele funcțiilor și

v
(4.179)
v

De asemenea, din condiția ca rotorul să fie nul ( v ) se obține că

funcția de curent este și armonică, verificând ecuația lui Laplace

(4.180)

Liniile de potențial ( ) și cele de curent ( ) formeaza o rețea de

curbe ortogonale, vezi figura 4.48, denumită uneori și spectrul aerodinamic (sau
hidrodinamic) al mișcării. Astefel, în orice punct al rețelei

(4.181)

94
 Fig. 4.48 – Element de rețea al unei mișcări potențiale plane cu secțiune de
curgere variabilă

Din (4.178) și (4.179) rezultă relația de calcul a funcției de curent ( ) când se

cunoaște funcția de potențial ( )

(4.182)

Similar, dacă se cunoște , se poate calcula

(4.183)

4.6.2 Potențialul complex al mișcării. Viteza complexă

Deaoarece relațiile (4.179) reprezintă condițiile de monogeneitate Cauchy-

Riemann* ale unei funcții de variabilă complexă , rezultă că funcțiile
și ( ) reprezintă partea reală, respectiv partea imaginară ale funcției
, care se mai numește și potențialul complex al mișcării

(4.184)

* O funcție de variabilă complexă, ( ) este

momogenă (derivabilă) în punctul , dacă funcțiile și v admit
derivate parțiale de ordinul întâi în punctul ( ) , care satisfac relațiile
v v
și

numite condițiile de monogeneitate ale lui Cauchy-Riemann. Derivata funcției în punctul

se calculează cu una din relațiile

95
 v

Reciproc, unei funcții monogene de variabilă complexă i se poate asocia o

mișcare potențială plană, nu totdeauna cu semnificație fizică (care să corespundă
unei situații reale). Pentru mișcările potențiale plane neparmanente, potențialul
complez al mișcării se exprimă sub forma

( ). (4.185)

Derivata potențialului complex

d
v v (4.186)
d
se numește viteză complexă. Conjugata acesteia, v v , se numește viteză
complexă conjugată. Produsul ( ) furnizează relația de calcul a modulului vitezei
totale ( )

v v v (4.187)

Exprimând variabila complexă în coodonate polare,

cos sin (4.188)

potențialul complex și viteza complexă se scriu sub urmoarele forme

( ), (4.189)

d
v v (4.190)
d
Componentele vitezei (v și v ) se determină calculând derivatele (4.191) și
(4.192), sau geometric (vezi figura 4.49)

v v v (4.191)

v v v (4.192)

96
 Fig. 4.49 – Componentele vitezei în coordonate carteziene și polare

Astfel, studiul mișcărilor potențiale (determinarea câmpului curgerii și

calculul forțelor de presiune) se reduce la determinarea potențialului complex
Dacă acesta este cunoscut, pentru studiul mișcării se utilizează direct
formulele anterioare. În caz contrar, se poate determina dacă se cunoaște una
din funcțiile sau .
În general, studiul mișcării se face pornind de la un contur dat, în jurul căruia
are loc curgerea. În astfel de cazuri, pentru determinarea potențialului complex
există mai multe metode, care folosesc dezvoltările în serie, transformările conforme,
sau procedee indirecte (metoda surselor).

4.6.3 Mișcări potențiale plane definite de funcții date. Funcția

Câteva mișcări care pot fi asociate unor situații concrete, practice, sunt
definite de forme particulare ale funcției

cos sin (4.193)

unde reprezintă un coeficient real.

Astfel, potențialul de viteze și funcția de curent au următoarele expresii

(4.194)

Viteza complexă rezultă din relația (4.193)

(4.195)
v v

97
 v v (4.196)

Viteza rezultantă are valoarea

v v v (4.197)

4.6.3.1 Pentru cazul particular în care și v se obține potențialul

complex corespunzător unei mișcări uniforme, cu viteza v paralelă cu axa ,
constantă în tot câmpul mișcării, prezentată în figura 4.50. Liniile de curent ( )
reprezintă drepte paralele cu axa ( )

v v v și v . (4.198)

Fig. 4.50 – Mișcarea potențială plană pentru v

4.6.3.2 Pentru cazurile în care , liniile de curent sunt curbe hiperbolice

de ordinul , cuprinse între pereți plani cu unghi diedru , precum în figura
4.51(a). Astfel, pentru , în primul cadran al sistemului de coordonate carteziene
( ) potențialul complex corespunde unei mișcări între doi pereți
perpendiculari, figura 4.51(b) și are expresia

A A A( 2A , (4.199)

în coordonate carteziene, iar în coordonate polare

A A
(4.200)
A .
Componentele vitezei sunt date de relația (4.201), respectiv (4.202)

v v (4.201)

98
 vr v (4.202)

Fig. 4.51 – Mișcarea potențială plană pentru A

Raportat la primele două cadrane ( ), pentru și ,

potențialul complex corespunde acțiunii unui jet asupra unei suprafețe plane, sub un
unghi , figura 4.52. Semnul componentelor vitezei determină sensul de
parcuregere al liniilor de curent. Asfel, din relația (4.201) rezultă că în primul cadran
v și v , iar în al doilea v și v .

Fig. 4.52 – Mișcarea potențială plană pentru A

Originea reprezintă punctul de stagnare, în care viteza este nulă,

v v .

99
4.6.3.3 În cazurile în care se obține curgerea în jurul unei muchii
ascuțite, precum în figura 4.53(a) când . Pentru se obține mișcarea
în jurul unui semiplan infinit, figura 4.53(b), în coordonate carteziene potențialul
complex având expresia

(4.203)

iar în coordonate polare

(4.204)
A A

Componentele vitezei se exprimă convenabil în coordonate polare

v v (4.205)

Fig. 4.53 – Mișcarea potențială plană pentru A

Din relațiile (4.201), (4.202) și (4.205) rezultă că în originea axelor de

coordonate, , viteza este nulă pentru exponent supraunitar și
tinde spre infinit pentru exponent subunitar: v , respectiv
v . Din punct de vedere tehnic, ultimul caz nu corespunde unei
situații reale, originea reprezentând punctul singular al potențialului complex.
Mișcarea este definită în tot planul complex, cu excepția singularității.

100
 Dacă , atunci și în consecință liniile de curent se
intersectează, deci potențialul complex nu mai corespunde unei situații cu sens fizic.

4.6.3.4 Dacă exponentul este negativ, număr întreg, se obțin multipoli plani de
ordinul , precum în figura 4.54(a) unde este reprezentat un dipol (sau dublet),
pentru , respectiv un cuadripol, figura 4.54(b), când .
În cazul unui dipol, potențialul complex are una din formele

și (4.206)

și (4.207)

Componentele vitezei sunt

v v (4.208)

respectiv,

vr v (4.209)

Fig. 4.54 – Mișcarea potențială plană pentru

A (dipol), respectiv pentru A (cuadripol)

101
 În cazul unui dipol plasat în originea axelor de coordonate, precum în figura
4.54(a), liniile de curent sunt cercuri cu centrele pe axa , tangente la axa în
origine, având ecuația

(4.210)

unde este o constantă. De asemenea, liniile de potențial sunt tot cercuri,

ortogonale cu liniile de curent. Și în acest caz, originea reprezintă punctul singular al
potențialului complex definit de ralațiile (4.206) și (4.207). Dacă dipolul nu este plasat
în origine, ci într-un punct oarecare, , potențialul complex definit de
relația (4.206) se poate rescrie în forma (4.211), iar reprezintă punctul singular
al funcției

. (4.211)

Dacă , potențialul complex reprezintă mișcarea unipolară,

prezentată în figura 4.55

(4.212)

Fig. 4.55 – Mișcarea potențială plană pentru

A (unipol)

102
Componentele vitezei sunt

vr și v (4.213)

Alte mișcări se pot obține prin combinarea (suprapunerea) unor curgeri

descrise de funcții cunoscute, precum cele prezentate în acest paragraf. Astfel,
curgerea în jurul unui cilindru înfinit de lung poate fi determinată prin compunerea
unei mișcări de translație și a unei mișcări produse de un dipol, mișcare detaliată
ulterior.

4.6.4 Mișcări potențiale plane produse de surse și vârtejuri

4.6.4.1 Sursa punctiformă. Sursa distribuită

Sursa punctiformă (concentrată) este definită ca fiind un spațiu infinit mic de
unde izvorăște uniform în toate direcțiile o cantitate de fluid, care raportată la
unitatea de timp definește debitul sursei ( ). În cazul în care , ilustrat în figura
4.56(a), sursa se numește pozitivă, sau negativă pentru , figura 4.56(b).

Fig. 4.56 – Surse, (a) pozitivă, (b) negativă

Liniile de curent sunt drepte care trec prin centrul sursei, iar liniile de
potențial sunt cercuri concentrice cu sursa. Astfel, pentru o sursă punctiformă, viteza
pe direcția radială (v ) este normală pe suprafața unei sfere și are valoarea egală
debitul raportat la suprafața sferei. Viteza într-un punct aflat la o distanță de sursă
este

v (4.214)

103
 Dacă sursa este uniform distribuită în lungul unei drepte se obține cazul unei
mișcări plane, pentru care planul director este perpendicular pe sursă. Fie acesta
( ), ca și pentru mișcările anterioare. Astfel, liniile de curent sunt drepte care trec
prin sursă și sunt paralele cu planul director, iar liniile de potențial sunt cercuri
concentrice cu centrele pe dreapta pe care este distribuită sursa. Viteza pe direcția
radială (v ) este normală pe suprafața laterală a unui cilindru. Pentru o valoare a
debitului ( ) raportat la unitatea de lungime, valoarea vitezei într-un punct aflat la o
distanță de sursa distribuită, pozitivă, este

v (4.215)

având componentele

v v (4.216)

Viteza complexă definită de relația (4.186) devine

v v
(4.217)

Prin integrarea relației (4.217) se obține potențialul complex pentru cazul

unei surse pozitive

(4.218)

funcțiile de potențial ( ) și de curent ( ) având expresiile

(4.219)

Dacă sursa este plasată într-un punct oarecare ( ) atunci

(4.220)

iar reprezintă punctul singular al funcției . Mișcarea este potențială în

planul ( ) cu excepția vecinătății sursei.

104
 Pentru o sursă negativă, potențialul complex este

(4.221)

Potențialul complex al unei surse distribuită pe un segment ( ) de lungime

, precum în figura 4.57, având debitul ( ) corespunzător unui element
infinit mic ( ) se calculează integrând potențialul complex corespunzător unui
element într-un punct

(4.222)

Fig. 4.57 - Sursă distribuită pe un segment

Așadar potențialul total al sursei este

(4.223)

Dacă debitul total este repartizat uniform pe segmentul (OA), atunci

(4.224)

iar potențialul complex defint de relația (4.222) devine

(4.225)

Prin derivare, rezultă viteza complexă

(4.226)

105
 Din punct de vedere fizic, curgerea prin orifici de mici, sau prin fante (vezi
figura 4.58) sunt exemple de mișcări ce pot fi studiate cu ajutorul surselor
concentrate, respectiv considerând surse distribuite. Pentru mișcările plane, debitul
real reprezintă din debitul sursei distriuite, definită anterior, unde este
unghiul diedru al sursei reale.

Fig. 4.58 – Curgerea printr-un orificiu mic, sau printr-o fantă

4.6.4.2 Mișcarea plană produsă de vârtejuri (turbioane)

Mișcarea produsă de un vârtej este inversă celei produse de o sursă. În acest
caz, liniile de potențial sunt drepte care trec prin centrul turbionului, iar liniile curent
de sunt cercuri concentrice cu turbionul. În funcție de sensul de parcurgere al linilor
de curent, vârtejul este considerat pozitiv dacă sensul este cel trigonometric,
respectiv negativ dacă sensul este invers trigonometric.
Astfel, un vârtej rectiliniu infinit, de intensitate , relația (4.172), conduce la
o mișcare plană, prezentată în figura 4.59(a).

Fig. 4.59 (a) - Vârtej pozitiv, (b) –vârtej negativ,

plasate în originea sisitemului de coordonate

106
 Viteza indusă de vârtej într-un punct aflat la distanța de origine,

v (4.227)

este normală pe raza vectoare și constantă pe cercul de rază . Componentele

acesteia sunt

v v și v v (4.228)

iar viteza complexă

v v

(4.229)

Prin integrarea relației (4.229) se obține potențialul complex corespunzător

unui vârtej pozitiv

(4.230)

funcțiile de potențial ( ), respectiv de curent ( ) având expresiile

(4.231)

Dacă vârtejul este plasat într-un punct oarecare ( ) atunci

(4.232)

realizându-se astfel translația între sistemele având originile în punctele de

coodonate ( ) și ( ).
Pentru un vârtej negativ, plasat în originea sistemului de coordonate,
potențialul complex este

(4.233)

107
 Relațiile anterioare au fost deduse pentru un firul de vârtej infinit subțire,
rectiliniu și infinit de lung, normal pe planul de vârtej și unde v pentru (pe
axa vârtejului). În realitate (pentru fluidele reale) distribuția de viteze definită de
relația (4.227) este valabilă pentru , figura 4.60, unde este raza nucleului de
vârtej.

Fig. 4.60 – Variația vitezei unui vârtej

Mișcarea este potențială în tot planul mișcării, cu excepția nucleului

vârtejului. În interiorul acestuia ( ) se admite că fluidul se mișcă în bloc (precum
un solid) cu viteza locală

v (4.234)

astfel încât există o valoare constantă a vârtejului .

Similar precum în cazul surselor, se pot considera și vârtejuri distribuite,

precum în figura 4.61(a), pe un spațiu ( ), sau pe un segment ( ) de lungime ,
figura 4.61(b), situație în care putem vorbi de o suprafață sau linie de vârtejuri,
concept cunoscut și sub denumirea de strat de vârtejuri.
Intensitatea vârtejului corespunzător unui element infinit mic ( ) este

(4.235)

Astfel, reprezintă intensitatea vârtejului corespunzătoare unității de

lungime , sau vârtejul elementar corespunzător punctului de abscisă ( ).

108
 Fig. 4.61 - Vârtejuri distribuite

Pentru cazul din figura 4.62(b), potențialul total se obține prin integrarea
potențialului complex al vârtejului elementar

(4.236)

Semnul relației anterioare este dat de orientarea vârtejului, în acord cu

convenția stabilită la începutul acestui paragraf.
Viteza elementară ( v), orientată după direcția axei ( ), indusă în punctul
de abscisă de vârtejul va fi

v (4.237)

iar viteza rezultantă

v (4.238)

După cum a fost menționat în subcapitolul anterior, vârtejul unei particule

rezultă ca efect al discontinuității vitezelor de pe fețele opuse ale particulei. Astfel,
conceptul menționat anterior reprezintă un instrument în analiza curgerii fluidelor,
deoarece permite modelarea suprafețelor de discontinuitate ca straturi de vârtejuri,
precum în cazul suprafețelor solide supuse acțiunii unor fluide în mișcare.
Din punct de vedere fizic, înlocuiriea conturului care definește o suprafață cu
o linie de vârtejuri este dată de existența stratului limită la nivelul suprafeței (concept
detaliat în subcapitolul 5.5), unde efectele vâscozității conduc la o variație a vitezei
pe direcția normală curgerii, implicit și la o vorticitate (distribuită) pe respectiva
supafață.
Un exemplu relevant în acest sens îl reprezintă studiul curgerii în jurul
profilelor aerodinamice subțiri.
109
4.6.4.3 Mișcarea plană compusă dintre o sursă și un vârtej

Un caz frecvent în practică îl constituie mișcarea potențială compusă dintre o

sursă și un vârtej. Potențialul complex al mișcării rezultante se obține prin însumarea
funcțiilor ce reprezintă potențialul complex ale sursei, respectiv al vârtejului,

(4.239)
(

Așadar, funcțiile de potențial ( ), respectiv de curent ( ) au expresiile

(4.240)

(4.241)

Astfel, liniile de potențial și liniile de curent sunt spirale logaritmice

conjugate, figura 4.62(a).

Fig. 4.62 – Mișcarea plană compusă dintre o sursă și un vârtej

În practică, acest tip de mișcare potențială corespunde curgerilor prin

mașinile hidropneumatice de tip radial, figura 4.62(b)

 pompe, compresoare: sursă pozitivă suprapusă peste un vârtej,

 turbine: sursă negativă suprapusă peste un vârtej.

110
4.6.4.4 Mișcarea plană compusă din două surse. Dubletul

Fie două două surse de debite și , plasate în punctele , respectiv .

Potențialul complex al sistemului format din cele două surse este

(4.242)

Dacă sistemul este compus din două surse plane, de debite ( ) egale și de
sensuri opuse, precum în figura 4.63(a), iar distanța dintre surse este , figura
4.63(b), potențialul complex al mișcării devine

(4.243)

Fig. 4.63 – Dipolul: sistemul compus din două surse plane de debite și

Potențialul complex al dipolului (dubletului) se obține atunci când cele două

surse se apropie una de alta, , astfel încât produsul , deci

(4.244)

111
 Aplicând regula lui l'Hospital pentru calculul limitei din relația anterioară, se
obține

Așadar, potențialul complex al dipolului devine

(4.245)

Mărimea se numește momentul dipolului.

4.6.5 Mișcarea în jurul unui contur circular

După cum menționam anterior, curgerea în jurul unui cilindru înfinit de lung
(mișcarea plană în jurul unui contur circular) poate fi determinată prin compunerea
unei mișcări de translație și a unei mișcări produse de un dipol. Deoarece, din punct
de vedere geometric, cercul reprezintă cel mai simplu contur închis, iar orice contur
poate fi transformat într-un cerc cu ajutorul transformărilor conforme, mișcarea în
jurul unui contur circular reprezintă punctul de plecare în studiul mai multor mișcări
cu aplicație practică. Această mișcare poate fi cu, sau fără circulație (mișcare de
roatație în jurul centrului/axei).

4.6.5.1 Mișcarea în jurul unui contur circular fără circulație

Dacă se plasează un dipol, relația (4.245), într-un curent paralel, relația

(4.198), potențialul complex al mișcării rezultante este

v v v
v
(4.246)
v

unde

(4.247)
v

Astfel, funcțiile de potențial ( ) respectiv de curent ( ) au expresiile

112
 v v (4.248)

iar penru rezultă că , deci relația (4.246) reprezintă potențialul

mișcării plane al unui curent de fluid de viteză v în jurul unui cerc, figura 4.64.

Fig. 4.64 – Mișcarea în jurul unui unui contur circular, fără circulație

Componentele vitezei în coordonate polare sunt

vr v v v (4.249)

Astfel, pe cerc ( ) viteza radială este nulă, v , întrucât conturul

cercului reprezintă linie de curent, iar componenta v este

v v (4.250)

Așadar, viteza rezultantă pe conturul cercului are valoarea

v v v v . (4.251)

Viteza este nulă în punctele cercului de pe axa , punctele (de stagnare)

și în figura 4.64 și maximă în punctele cercului de pe axa , v v
Pentru a caracteriza acțiunea unui curent de fluid asupra unui corp se
construiesc diagrame ale variației coeficientului de presiune ( ) definit de relația

113
 v
(4.252)
v

Pentru acest caz

v
(4.253)
v
Variația pe conturul cerului este prezentată în figura 4.65.

Fig. 4.65 – Variația pe conturul cercului, fără circulație

După cum se observă, presiunea este simetric distribuită față de axele

sistemului de referință, deci rezultanta forțelor aerodinamice care acționează asupra
unității de lungime a cilindrului este nulă. Acest rezultat se obține și analitic, prin
integrarea eforturilor de presiune pe suprafața cilindrului de rază și lungime egală
cu unitatea , figura 4.66

Fig. 4.66 – Calculul forțelor de presiune pe suprafața cilindrului

(4.254)
( )

114
 Similar,

(4.255)

Presiunea se determină din relația lui Bernoulli aplicată între două puncte,
dintre care unul în curentul neperturbat (teoretic la infinit) iar celălalt pe conturul
circular

v v

(4.256)
v
v

Așadar, relațiile (4.254) și (4.255) devin*

v (4.257)

v (4.258)

Rezultatul care conduce în ipoteza fluidului ideal, nevâscos la o rezultantă

nulă pe suprafrafața cilindrului este cunoscut ca paradoxul lui d'Alembert, deoarece,
la momentul respectiv (sec. XVIII) era contrar experimentelor, care indicau existența
unei forțe de rezistență pe direcția de curgere a curentului de fluid. Problema a fost
clarificată odată cu dezvoltarea teoriei fluidelor reale.

4.6.5.2 Mișcarea în jurul unui contur circular cu circulație

Mișcarea în jurul unui contur circular cu circulație se obține prin compunerea

mișcării în jurul cercului, ecuația (4.246), cu mișcarea produsă de un vârtej de
intensitate plasat în originea sistemului de coordonate. Pentru cazul unui vârtej
negativ, ecuația (4.233), potențialul complex al mișcării devine
115
 v (4.259)

având viteza complexă

v (4.260)

Funcțiile de potențial și de curent au expresiile

v (4.261)

v
(4.262)
v

În expresia funcției de curent din relația anterioară a fost introdusă și

constanta pentru ca pe conturul cercului ( ) să fie îndeplinită
condiția (cercul să fie linie de curent). Componentele vitezei sunt

v v v v (4.263)

având pe conturul cercului valorile

v v 2v
(4.264)
v v v 2v

În acest caz, punctele de stagnare sunt plasate simetric față de axa verticală,
precum în figura 4.67, sub unghiurile și definite de relația

v v (4.265)
v

fiind este îndeplinită și condiția

v (4.266)

Dacă se cunosc coordonatele punctelor de stagnare, atunci

116
 v (4.267)

Pentru se obține mișcărea fără ciculație, caz în care și .

Fig. 4.67 – Mișcarea în jurul unui unui contur circular, cu circulație ( v )

Pentru cazurile în care v , punctele de stagnare

coincid, iar , după cum este prezentat în figura 4.68.
În cazul în care v punctele de stagnare nu se mai găsesc pe
conturul cercului, iar aspectul curgerii este precum în figura 4.69. Astfel, se
găsește în exteriorul cercului, iar în interiorul cercului, ambele puncte situîndu-se
pe axa ordonatelor.

Fig. 4.68 – Mișcarea în jurul unui unui contur circular, cu circulație ( v )

117
 Fig. 4.69 – Mișcarea în jurul unui unui contur circular, cu circulație ( v )

Determinând presiunea din relația lui Bernoulli

v
v (4.268)

se pot calcula componentele rezultantei forțelor de presiune ce acționează pe

suprafața circulară corespunzătoare unității de lungime. Astfel

(4.269)

și paradoxul lui d'Alembert este valabil și în acest caz, iar

v (4.270)

Relația (4.270) exprimă matematic una dintre teoremele importante ale

aerodinamicii, respectiv teorema Kutta-Jukowski.

Forța de sustentație care acționează asupra unui corp plasat într-un curent de
fluid este direct proporțională cu circulația care se dezvoltă în jurul acestuia.

118
 A fost numită după matematicianul german Martin Wilhelm Kutta și fizicianul
rus Nikolai Jukowski, care au dedus-o, independent, la începutul secolului XX.
În formă vectorială relația (4.270) devine

v (4.271)

4.6.5.2 Mișcarea în jurul unui contur circular cu circulație într-un sistem oarecare

Dacă sistemul de referință nu este plasat în centrul cercului ci într-un punct

oarecare ( ), precum în figura 4.70, atunci , iar potențialul complex al
mișcării în jurul cercului cu circulație (ecuația 4.259) devine

v ln (4.272)

De asemenea, dacă direcția curentul de fluid neperturbat face cu orizontala

un unghi (de atac) , atunci

. (4.273)

Fig. 4.70 – Mișcarea raportată la un sistem de referință oarecare

Potențialul complex al mișcării în jurul cercului cu circulație, raportată la un

sistem de referință oarecare devine

v (4.274)

119
4.6.6 Metoda transformărilor conforme

Transformările conforme reprezintă o medodă de rezolvare a problemelor de

mecanica fluidelor modelate ca fiind mișcări potențiale plane. O curgere poate fi
studiată prin această metodă prin transformarea domeniului ( ) în care se produce,
într-unul ( ) căruia i se cunoaște potențialul complex, după cum este reprezentat în
figura 4.71.

Fig. 4.71 – Transformarea conformă

O transformare se numește conformă dacă funcția

este olomorfă (continuă, uniformă și derivabilă) în punctele domeniului și derivata
acesteia este nenulă.
Transformările conforme au proprietatea de a păstra unghiurile dintre două
linii care se intersectează, deci mișcarea potențială corespunzătoare domeniului ,
descrisă de potențialul complex , se va transforma în
domeniul tot într-o mișcare potențială, descrisă de potențialul complex
.
Între vitezele din cele două planuri, v v , respectiv
există relația
v v
(4.275)

De asemenea, circulația și fluxul nu se modifică prin transformarea conformă,

deci sunt egale în cele două planuri, , respectiv

(4.276)

unde ( ) și ( ) sunt curbele (linii de curent) care definesc domeniile , respectiv .

120
 Un exemplu de transformare conformă este transformarea Jukowski, definită
de relația

(4.277)

care transformă cercul de rază " " cu centrul în originea sistemului ( ) într-un
segment de dreaptă în planul , de lungime " ", plasat pe axa , simetric
față de , după cum este prezentat în figura 4.72.

Fig. 4.72 – Transformarea conformă Juko ski

Într-adevăr, pentru punctele de pe conturul cercului din planul

( ) rezultă

(4.278)

care reprezintă ecuația unui segment pe axa în planul

(4.279)

partea imaginară a numărului complex fiind nulă ( ). Astfel, pentru

punctul din planul devine în planul

punctul din planul devine în planul
punctul din planul devine în planul
punctul din planul devine în planul

121
 Așadar, când variază între și , rezultă că variază între " " și "- ",
deci semicercul superior este reprezentat de partea superioară a segmentului ( )
în planul transformat. Analog, semicercul inferior este reprezentat de partea
inferioară a segmentului ( ).
În funcție de poziția centrului cercului în planul ( ) (abateri mici față de
originea sistemului), transformarea Jukowski poate face conversia conturului circular
într-un

 profil în arc de cerc, precum în situația din figura 4.73(a),

 profil simetric, figura 4.73(b),
 profil oarecare figura 4.73(c).

Fig. 4.73 – Transformarea conformă Juko ski

Pentru studiul unor curgeri complexe se pot utiliza serii de transformări

conforme cunoscute.

122
4.6.7 Relațiile Blasius-Ceaplîghin

Cu ajutorul relațiile Blasius-Ceaplîghin se pot calcula forța și momentul

datorită eforturilor de presiune, cu care un curent de fluid acționează asupra unui
corp, când se cunoaște potențialul complex al mișcării.

Fig. 4.74 – Forța elementară rezultantă asupra unui corp de contur ( )

Fie mișcărea potențială în jurul unui corp definit de conturul ( ), precum în

figura 4.74.

4.6.7.1 Rezultanta forțelor de presiune care acționează asupra unui element de

contur ( ) este , având componentele

(4.280)

Asemănător vitezei complexe, corespunzătoare potențialului complex al

mișcării, se definește forța elementară complexă

(4.281)

unde este conjugatul lui .

Rezultanta pe întreg conturul ( ) se determină prin integrare

(4.282)

123
 Valoarea presiunii ( ) din punctul corespunzător elementului de contur se
determină din ecuația lui Bernoulli, precum în relația (4.256), deci

v v v v v
(4.283)

iar relația (4.282) devine

v v

(4.284)

v v

Din relația (4.187) ce exprimă modulul vitezei complexe

v v v v v v v

rezultă că forța complexă ( ) poate fi exprimată și în forma

v v v v v v (4.285)

Deoarece curba ( ) este și linie de curent, deci v v

v v , relația (4.176), rezultă că pe conturul solidului

v v v v

v v v v v v v v (4.286)

v v v v

Așadar, relația (4.285) poate fi exprimată și în forma

v v v v v v (4.287)

echivalentă cu

(4.288)

relație cunoscută ca prima formulă Blasius-Ceaplîghin.

124
4.6.7.2 Momentul elementar față de originea sistemului de axe este definit de
expresia

(4.289)

unde reprezintă partea reală a numărului complex

Ținând cont de (4.281), , relația anterioară este

echivalentă cu

(4.290)

Prin integrare se obține momentul rezultant al forțelor de presiune

(4.291)

care reprezintă a doua formulă Blasius-Ceaplîghin.

În cazul mișcării potențiale cu circulație în jurul unui contur circular descrisă

de relația (4.259) se obține

v v

v
(4.292)
v
v

Având în vedere că (Ion Crăciun, Capitole de matematici speciale, Editura

PIM, Iași 2007, pg. 182)

(4.293)

125
se obțin următoarele rezultate aplicând formulele Blasius-Ceaplîghin

v v

(4.294)
v

care coincid cu rezultatele soluțiile calculate în paragraful 4.5.6.2, relațiile (4.269) și

(4.270).
Din a doua formulă Blasius-Ceaplîghin rezultă pentru mișcarea potențială
descrisă de (4.259) că momentul în raport cu originea este nul.

v (4.295)

4.7 CURGEREA FLUIDELOR IDEALE COMPRESIBILE

După cum am menționat și în paragraful referitor la comportamentul

mecanic al fluidelelor, acestea pot suferi deformații oricât de mari sub acțiunea unor
forțe relativ mici, datorită coeziunii reduse dintre molecule, care în cazul gazelor este
aproape nulă. Astfel, gazele ocupă întregul volum al recipientelor care le conțin, deci
nu au volum constant, în consecință densitatea lor este variabilă, putând fi
comprimate.
Curgerea gazelor este însoțită în general și de procese termodinamice, ca
urmare a faptului că parametrii fundamentali ce le definesc starea fizică (parametrii
de stare), presiunea ( ), densitatea ( ) și temperatura ( ) sunt interdependenți.
Matematic, această dependență se exprimă în forma unei funcții , sau
(4.296)

explicitând unul dintre parametri în funcție de ceilalți doi, funcțiile (4.296) fiind
continue, deci și derivabile, în acord cu ipoteza în care un fluid este mediu continuu.
Astfel

(4.297)

deci funcțiile care descriu parametrii de stare sunt diferențiale totale.

126
 Relația care definește dependența dintre parametrii de stare pentru gazele
perfecte este ecuația de stare Clapeyron-Mendeleev

(4.298)

unde constanta caracteristică a gazului studiat,

volumul specific (unității de masă),
constanta universală a gazelor,

[ ] masa gazului,
masa molară a gazului.

Pe lângă ecuația de stare, în studiul mișcării gazelor se mai utlizează și

principiile termodinamicii.

4.7.1 Principiul I al termodinamicii

Principiul I al termodinamicii reprezintă principiul conservării energiei pentru
sisteme termodinamice și într-o primă formă poate fi enunțat după cum urmează.

Variația energiei unui sistem în timpul unei transformări este egală cu

energia pe care sistemul o primește din exterior.
Acest principiu introduce conceptul de energie internă, notată cu " ", sau cu
" " pentru unitatea de masă, reprezentând suma dintre energia cinetică internă
datorată mișcării moleculelor și energia internă potențială datorată forțelor
intermoleculare. Pentru un gaz ideal, forțele de atracție intermoleculare sunt
neglijabile, astfel încât într-o transformare fără schimb de masă (sistem
termodinamic închis), energia internă este egală cu energia cinetică a moleculelor și
poate fi exprimată cu relația

(4.299)

unde reprezintă variația (modificarea) energiei cinetice a moleculelor

gazului,
este căldura schimbată de sistem cu mediul exterior; se consideră
dacă sistemul primește căldură din exterior și în
cazul în care sistemul cedează căldură,

127
 reprezintă lucrul efectuat de sistem (asupra mediul exterior), caz în
care asemeni căldurii cedate, sau lucrul mecanic efectuat
asupra sistemului și în acord cu convenția adoptată .

Relația anterioară nu reprezintă o diferențială totală exactă, indicând doar

modificarea energiei interne datorită căldurii primite din exterior și a lucrului
mecanic schimbat cu exteriorul. În termodinamică, pentru a evidenția diferențele
dintre mărimile de stare (presiune, temperatură, densitate, energie) de mărimile de
proces (căldură și lucru mecanic), relația care exprimă primul principiu al
termodinamicii se scrie în forma

(4.300)

Din punct de vedere al calcului integral, " " și " " operează similar, dar
rezultatele sunt diferite

ariație inită (4.301)

ă (4.302)

Astfel, dacă pe parcursul unui proces (finit) sistemul revine într-o stare dată,
atunci și parametrii de stare revin la valorile corespunzătoare respectivei stări, deci
integrala pe un contur închis a diferențialei unui parametru de stare este nulă

(4.303)

în timp integrala pe un contur închis a unei mărimi de proces este o cantitate finită,
nenulă.

Pentru situația în care un sistem care primește căldură din exterior ( )

și efectuază lucru mecanic ( ), ilustrat în figura 4.75 în cazul unui gaz în
interiorul unui cilindru cu piston, ecuația (4.299) care descrie primul principiu al
termodinamicii este

(4.304)
formă în care primul principiu poate fi interpretat astfel: cantitatea de căldură
introdusă din exterior într-un gaz se regăsește în variația energiei cinetice a
moleculelor acestuia și în lucrul mecanic efectuat de gaz în exterior.

128
 Pentru unitatea de masă, relația anterioră se rescrie în mărimi specifice

(4.305)

Fig. 4.75 – Lucrul mecanic efectuat de sistem

Pentru situația ilustrată în figura 4.75, la o deplasare a pistonului pentru

care variația presiunii poate fi neglijată, lucrul mecanic efectuat este

(4.306)
sau
pentru unitatea de masă), (4.307)
unde este forța cu care gazul acționază asupra pistonului,
reprezintă presiunea gazului,
este aria pistonului și
variația de volum a gazului.

Așadar, lucrul mecanic este reprezentat de comprimarea sau destinderea

volumului inițial de gaz, iar relația (4.305) devine

(4.308)

La nivel macroscopic, energia cinetică a moleculelor gazului se manifestă prin

temperatura acestuia, (energie mare temperatura ridicată), legătura dintre
acestea fiind exprimată de relația (teoria cinetico-moleculară a gazelor)

(4.309)

unde este numărul gradelor de libertate ale moleculelor gazelor

pentru gazele monoatomice, precum He (heliu), Ar (argon),

Ne (neon) etc.
pentru gazele biatomice, precum (hidrogen), (oxigen),
(azot) etc.
pentru gazele poliatomice.

129
4.7.2 Călduri specifice
4.7.2.1 Căldura specifică la volum constant
Dacă în relația (4.308) exprimăm variația energiei interne în funcție de
temperatură, de care depinde exclusiv, rezultă

(4.310)

Pentru situațiile în care variația de volum este nulă, , relația anterioară

devine

(4.311)

unde reprezintă căldura specifică la volum constant.

Astfel
, pentru unitatea de masă, (4.312)
sau
, petru o masă de gaz, (4.313)

deci poate fi interpretată ca reprezentând căldura necesară pentru a crește cu

temperatura unei mase de gaz, la volum constant.

4.7.2.2 Căldura specifică la presiune constantă

Pentru definirea căldurii specifice la presiune constantă, se exprimă ( )
din relația

(4.314)

De asemenea, din ecuația de stare

(4.315)
așadar,
(4.316)

Înlocuind (4.316) în (4.310) rezultă

(4.317)

care pentru procese la presiune constantă ( ) devine

(4.318)

130
unde este căldura specifică la presiune constantă, reprezentând căldura necesară
pentru a crește cu temperatura unei mase de gaz, la presiune constantă.
Căldurile specifice se pot determina experimental, valorile obținute fiind în
acord cu cele deduse utilizând teoria cinetico-moleculară. Din relațiile (4.309), (4.312)
și (4.318) rezultă

(4.319)

Raportul dintre căldura specifică la presiune constantă și căldura specifică la

volum constant definește exponentul transformării izentropice ( )

(4.320)

Astfel,
pentru gazele monoatomice ( ),
00 pentru gazele biatomice ( ),
pentru gazele poliatomice ( ).
Din relațiile (4.319) și (4.320) rezultă

(4.321)

4.7.3 Funcții de stare ale gazelor

Pe lângă proprietățile fundamentale, presiune, densitate și temperatură,
starea gazelor mai poate fi caracterizată și cu ajutorul unor mărimi care derivă din
cele fundamentale, numite și funcții de stare. Acestea sunt energia internă, definită
anterior, entalpia și entropia.
4.7.3.1 Entalpia
Entalpia se notează uzual cu pentru un gaz de masă , sau cu pentru
, situație în care este o mărime specifică (unității de masă).
Reprezintă suma dintre energia internă și energia potențială de presiune

(4.322)

O altă interpretare a entalpiei este aceea că reprezintă conținutul total de

căldură dintr-un sistem pentru o presiune dată ( ).

131
 Într-adevăr, calculând diferențiala se obține

(4.323)

În funcție de căldurile specifice, relația (4.322) devine

(4.324)

iar în funcție de exponentul transformării izentropice

(4.325)

4.7.3.2 Entropia
Pentru definirea funcției care definește entropia se pornește de la relația
(4.317)

(4.326)

După cum am menționat și la începutul subcapitolului, nu este o

diferențială totală exactă. Într-adevăr,

(4.327)

deoarece (exprimată cu relația (4.319)) nu depinde de presiune, deci

, în timp ce volumul specific este o funcție de temperatură (din ecuația
de stare, ) și în consecință .
Relația (4.326) devine o diferențială totală exactă ( ) prin înmulțirea cu
factorul integrant ( )

(4.328)

Mărimea notată cu " " pentru unitatea de masă (sau " " pentru o masă de
gaz) se numește entropie. Prin integrare între valorile inițiale ( ) și ( ) rezultă

132
 (4.329)

relație echivalentă și cu [12]

(4.330)

Așadar, tranformarea în care conduce la o variație nulă a

entropiei, motiv pentru care se numește și tranformare izentropică. Pentru gazele
ideale, transformările izentropice sunt și adiabatice, fără schimb de căldură datorită
frecării cu mediul exterior .
Variația entropiei reprezintă un indicator al nivelului energetic corespunzător
cantității de căldură schimbată între două sisteme. Pentru un sistem izolat, entropia
acestuia crește în timpul unei transformări reale (ireversibilă)

(4.331)

Aceasta constituie expreia generală a celui de al doilea principiu al

termodinamicii conform căruia, în cazul a două corpuri, căldura nu poate trece în
mod natural de la corpul cu temperatură mai mică la cel cu temperatura mai mare.

4.7.4 Ecuația energiei totale a fluidelor în mișcare permanentă

După cum a fost determinată, ecuația lui Bernoulli (4.57)

(4.332)

reprezintă o formă particulară a principiului conservii energiei aplicat unității de masă

a unui fluid în mișcare, când acesta nu schimbă energie (mecanică) cu mediul
înconjurător, . În situația în care există schimb de energie mecanică cu
exteriorul, , cu relația anterioară devine

(4.333)

Dacă există și schimb de căldură, conform principiului I al termodinamicii

_____________________________________________________________________
[12] Carafoli E., Constantinescu V. N., Dinamica Fluidelor Compresibile, Editura
Academiei - România, București, 1984, pg. 32

133
 (4.334)

Prin însumarea relațiilor (4.333) și (4.334) rezultă ecuația energiei totale a

unității de masă a unui fluid în mișcare, care poate fi exprimată într-una din formele

(4.335)

Pentru gaze, variația energiei potențiale de poziție este neglijabilă în

raport cu celelalte variații, . De asemenea, în condițiile unei evoluții
adiabatice (fără disipație de căldură datorită frecării) variația căldurii și schimbul de
energie mecanică cu exteriorul sunt nule, . Astfel, ecuația energiei
totale ia forma (simplificată)

(4.336)

care prin integrare devine

(4.337)

sau exprimând entalpia cu relația (4.325)

(4.328)

4.7.5 Mișcarea fluidelor prin conducte cu secțiune variabilă. Viteza critică

În ipoteza unei evoluții adiabatice (fără frecare), ecuațiile care descriu
curgerea unui fluid compresibil sunt

 ecuația de stare, variație izentropică (2.42)

(4.339)

134
  ecuația continuității (4.30)

(4.340)

 ecuația de mișcare (4.63), care pentru devine ecuația presiunii

totale, unde pentru variația izentropică

(4.341)

În formă diferențială, ecuațiile anterioare se scriu

(4.342)

unde reprezintă viteza de propagare a sunetului într-un mediu fluid, relația (2.26),

(4.343)

(4.344)

Din ecuația (4.342) rezultă

(4.345)

iar din ecuația (4.344)

(4.346)

așadar

(4.347)

Înlocuind (4.347) în (4.343) se obține

(4.348)

unde reprezintă numărul Mach, relația (2.27).

135
 Din ecuația (4.348), rezultă că pentru curgeri subsonice ( ),
unei creșteri de secțiune ( ) îi corespunde o scădere a vitezei ( ), sau o
descreștere a secțiunii de curegere conduce la o creștere a vitezei, după cum se
poate observa și din relația lui Bernoulli aplicată fluidelor incompresibile, care la
limită corespunde situațiilor .

Fig. 4.76 – Curgerea prin conducte de secțiune variabilă

În schimb, pentru curgerile supersonice ( ), o creștere de

viteză corespunde unei variații pozitive de secțiune, după cum este ilustrat
comparativ în figura 4.76.
Așadar, se pot obține curgeri cu viteze supersonice prin combinarea unui
difuzor cu un confuzor, aranjament cunoscut ca ajutajul Laval, figura 4.77, după
numele inginerului suedez Gustaf de Laval (1845 1913) care l-a inventat.

Fig. 4.77 – Ajutajul Laval

Valoarea maximă a vitezei în secțiunea de evacuare a ajutajului Laval se

determină aplicând ecuația energiei (4.337) între secțiunile acestuia,

(4.349)

Viteza este maximă în secțiunea (2) dacă , deci

136
 (4.350)

Pentru un fluid a cărui curgere pornește din repaus (

rezultă

(4.351)

deci mișcarea unui fluid compresibil în condiții adiabatice are o viteză maximă, pe
care nu o poate depăși și care este mai mare decât cea a sunetului.
Ajutajele Laval sunt utilizate la construcția ajutajelor turbinelor cu gaze și la
construcția motoarelor cu reacție. Sunt astfel concepute încât în secțiuea minimă se
obține o valoare a vitezei corespunzătoare unui număr Mach egal cu unitatea, numită
și viteză critică, . Similar, parametrii pentru care se numesc critici.
Determinarea vitezei critice se face aplicând relația lui Bernoulli (4.349) între
secțiunea minimă și cea de evacuare, deci și .
Similar ecuației (4.350) se obține

(4.352)

Admițând că fluidul pornește din repaus, viteza maximă este dată de relatia
(4.351), așadar

(4.353)

În cazul aerului ( ) se obține

4.7.6 Transmiterea perturbațiilor în fluidele compresibile

Pentru studiul modului în care sunt transmise pe o direcție perturbațiile în
interiorul fluidelor, se consideră mai întâi cazul unui fluid compresibil barotrop, în
repaus în interiorul unui cilindru (nedeformabil), figura 4.78, asupra căruia pistonul

137
exercită la un moment dat o variație de presiune , care provoacă la rândul ei
perturbații în densitatea fluidului ( ) și în viteza acestuia ( ).

Fig. 4.78 – Transmiterea perturbațiilor în interiorul fluidelor

Neglijând forțele masice (foarte mici în raport cu cele de presiune în cazul

gazelor) ecuația de mișcare (4.46) a fluidului pe direcția devine, notând ,

(4.354)

Pentru un fluid barotrop, a cărui densitate depinde exclusiv de presiune,

relația anterioară poate fi scrisă și în forma

(4.355)

unde reprezintă densitatea medie a volumului de fluid perturbat, pe distanța

(4.356)

De asemenea, reprezintă viteza de propagare a perturbațiilor.

Astfel, (4.355) poate fi scrisă în forma (N. Jukowski)

(4.357)
care arată că într-un fluid, orice variație de viteză produce o variație de presiune
de sens opus, care care se transmite cu o viteză .
Determinarea vitezei ( ) de propagare a perturbațiilor se face din ecuația de
continuitate (4.33) pentru (aria pistonului)

138
 (4.358)

Exprimând din ecuația (4.357) rezultă

(4.359)

Așadar, viteza de propagare a unei perturbații de presiune într-un fluid este

egală cu viteza de propagare a sunetului în respectivul fluid, iar relația lui Jukowski
devine

(4.360)

Generalizând pentru transmiterea unidimensională a perturbațiile, rezultă că

o perturbație produsă într-un punct oarecare din interiorul unui fluid se propagă în
toate direcțiile cu viteza sunetului. Pentru o sursă (de perturbații) în repaus față de
fluid, undele de presiune generate de aceasta sunt cercuri concentrice în cazul
mișcărilor plane, figura 4.79, sau sfere pentru mișcările tridimensionale.

Fig. 4.79 – Propagarea undelor generate de o sursă staționară

Modul de propagare al undelor se modifică în cazul în care sursa are o viteză

( ) relativă la cea a fluidului, când se disting următoarele situații

 , care corespunde curgerilor subsonice; viteza de transmitere

a perturbațiilor este mai mare decât cea a sursei, astfel încât apare un decalaj
între poziția sursei și cea a frontului de propagare a undelor, după cum este
ilustrat în figura 4.80.

139
 Fig. 4.80 – Propagarea undelor în regim subsonic

 , care corespunde curgerilor sonice; nu există decalaj între

poziția sursei și frontul de propagare a undelor figura, 4.81 (a), care
reprezintă și limita de formare a conului Mach, figura 4.81 (b),
 , care corespunde curgerilor supersonice; viteza sursei fiind
mai mare decât cea de propagare a undelor, acestea se vor situa în urma
sursei, în interiorul unei suprafețe care formează conul Mach (sau unda
Mach) tangent la suprafețele undelor (sferice).

Fig. 4.81– Propagarea undelor în regim supersonic

Unghiul la vârf al acestui con se poate calcula din relația

(4.361)

140
 Așadar, în cazul unei mișcări supersonice, spațiul mișcării poate fi împărțit în
două zone: cea neperturbată din exteriorul conului Mach și cea perturbată în
interiorul acestuia. Astfel, undele acustice pot fi sesizate de un observator doar dacă
acesta se află în interiorul conului Mach.

4.7.7 Unde de șoc

În paragraful anterior a fost studiat modul de transmitere al perturbațiilor cu
variații mici ale parametrilor caracteristici, , , ..., discontinuitățile fiind
de mică întensitate, unda numindu-se simplă normală.
Dacă după traversarea zonei de discontinuitate parametrii caracteristici
gazului suferă modificări semnificative, după cum este ilustrat în figura 4.82, atunci
zona de discontinuitate reprezintă o undă de șoc. Conul Mach reprezentă o astfel de
zonă de discontinuitate, la traversarea căreia au loc variații mari ale parametrilor
fluidului.
Undele de șoc plane, analizate în continuare, pot fi clasificate în

 normale, când planul undei este perpendicular pe direcția de mișcare

a unui fluid și unda șoc nu modifică direcția curentului de
fluid și
 oblice, când planul undei nu este perpendicular pe direcția
curentului de fluid, care își schimbă direcția după traversarea
planului undei de șoc, figura 4.83.

În multe dintre situațiile reale aspectul undelor de șoc este unul mixt.

4.7.7.1 Unda de șoc normală. Relațiile Hugoniot - Rankine

Se consideră cazul unui curent de fluid care traversează o undă de șoc
normală, precum în figura 4.82, unde cu indice "1" sunt notați parametrii în amonte
de unda de șoc și cu indice "2" în aval.

Fig. 4.82– Variația parametrilor fluidului la traversarea undei de șoc normale

Considerând aria secțiunii curentului constantă ( ) și evoluția

izentropică cu exponentul , mișcarea fluidului este descrisă de următoarele ecuații

141
  ecuația continuității

(4.362)

 presiunii totale

(4.363)

 teorema impulsului

(4.364)

Acestea formează un sistem care permite determinarea parametrilor într-una

din secțiunile cuurgerii, amonte sau aval, dacă sunt cunoscuți ceilalți parametri.
Astfel, ținând cont de ecuația continuității, relația (4.364) poate fi scrisă și în forma

(4.365)

care prin înmulțire cu ( ) devine

(4.366)

Exprimând ( ) din (4.363), relația anterioară devine

(4.367)

iar prin separarea presiunilor, aceasta poate fi scrisă și în forma

(4.368)

sau

(4.369)

142
 Relațiile (4.368) și (4.369) sunt cunoscute ca ecuațiile Hugoniot - Rankine, sau
ecuațiile adiabatei de șoc, deoarece după cum se observă, dependența dintre
presiuni și densități în acest caz este diferită de cea care descrie evoluțiile adiabatice
fără unde de șoc, (2.42).
Dacă în relația (4.369) raportul presiunilor tinde către zero, ,
atunci raportul densităților are valoarea maximă

(4.370)

care în cazul aerului ( ) conduce la .

Variația temperaturilor este dată de relația

(4.371)

4.7.7.2 Unda de șoc oblică

După cum menționam anterior, în cazul undelor oblice direcția curentului nu
este perpendiculară pe planul undei, situație ilustrată în figura 4.83.

Fig. 4.83– Variația parametrilor fluidului la traversarea undei de șoc normale

Notând cu unghiul de deviație al peretelui care produce unda de șoc oblică

și cu " " unghiul pe care-l face direcția inițială a curentului cu planul undei, atunci
componentele vitezelor v și v (amonte, respectiv aval de undă) au următoarele
componente după normala și o paralelă la planul undei

v v , v v , (4.372)
v v v v ,
(4.373)
v v v v .

143
 Exprimând viteza v în funție de componentele în raport cu direcția
curentului inițial și normala la aceasta

v , v , (4.374)

relațiile (4.373) devin

v v ,
(4.375)
v v .

Ecuația de continuitate, ecuația presiunii și teorema impulsului formează un

sistem din care se pot determina necunoscutele v , și

 ecuația continuității (pe direcție normală)

v v (4.376)

 ecuația presiunii totale

(4.377)

 teorema impulsului (pe direcție normală)

(4.378)

 teorema impulsului (pe direcție tangențială)

v v v v (4.379)

Din ecuațiile (4.376) și (4.379) rezultă că vitezele tangențiale sunt egale

v v v (4.380)

astefel încât relațiile (4.372) și (4.375) conduc la

v (4.381)

deci
v v v
(4.382)
v
unghiul fiind o cunoscută constructivă.

De asemenea, ținând cont de relația (4.380), ecuațiile anterioare devin

asemeni celor din cazul undei de șoc normale, deci relațiile Hugoniot-Rankine își
păstrează forma și în cazul undei de șoc oblice.
144
 Relațiile determinate în ipoteza fluidului ideal în acest subcapitol își păstrează
forma și pentru fluidele reale. Diferențele dintre rezultatele teoretice și cele
corespunzătoare situațiilor reale se datorează modificării valorilor exponenților
evoluțiilor adiabatice sau politropice, aceștia având valori ușor diferite față de cele
determinate teoretic.
De exemplu, în cazul aerului, exponentul transformării izentropice/adiabatice
are următoarele valori

 pentru aer, considerat fluid ideal (tranformare izentropică) și

 pentru fluidul real (transformare adiabatică).

Curgerea fluidelor compresibile este tratată pe larg în monografia autorilor

Carafoli E., Constantinescu V.N., "Dinamica Fluidelor Compresibile", Editura
Academiei Române, București, 1984.

145
 5. DINAMICA FLUIDELOR REALE

5.1 GENERALITĂȚI

Studiul mișcării fluidelor reale se realizează considerând și influența

vâscozității acestora, care se manifestă prin apariția unor eforturi tangențiale de
frecare vâscoasă ( ) între straturile de fluid, precum și între fluid și suprafețele solide
cu care acestea vin în contact, care conduc la modificări ale profilului de viteze.
Astfel, una dintre principalele deosebiri față de mișcarea fluidelor ideale este
legata de condițiile la limită la nivelul frontierelor solide, după cum este prezentat în
figurile 5.1 și 5.2 în cazul curgerii gravitaționale a unui curent cu suprafață liberă.

Fig. 5.1 – Profilul de viteze într-un Fig. 5.2 – Profilul de viteze într-un
fluid ideal fluid real

Dacă în cazul fluidelor ideale, viteza particulelor la nivelul suprafaței solide se

consideră tangentă la aceasta, precum în figura 5.1, în cazul fluidelor reale, viteza la
perete este egală cu cea a peretelui, nulă pentru exemplul considerat.

5.1.1 Experimentele lui Reynolds. Curgeri laminare și curgeri turbulente

Curgerea fluidelor reale se poate produce în două regimuri distincte de

mișcare din punctul de vedere al structurii fizice a acestora. Existența acestor două
regimuri a fost pusă în evidență de fizicianul Osborne Reynolds, cu ajutorul unei
instalații experimentale care în prezent îi poartă numele și a cărei schemă de
principiu este prezentată în figura 5.3.
Aparatul lui Reynolds constă dintr-un rezervor de nivel constant, alimentat cu
un apă, căruia i se atașează o conductă de golire, de diametru ( ), transparentă,
prevăzută cu un robinet pentru reglarea debitului, respectiv a vitezei apei (v) prin
conductă. Pentru a putea vizualiza traiectoriile particulelor de apă, în conducta de
146
golire este introdus un tub subțire prin care curge un lichid colorat, dintr-un recipient
aflat în partea superioară.

Fig. 5.3 – Schema de principiu a "aparatului Reynolds"

Experimentele au relevat faptul că

- la viteze mici de golire, curgerea firului de lichid colorat nu este perturbată de

curgerea lichidului din rezervor (figura 5.4): curgere laminară;
- la viteze mari cele două lichide se amestecă turbulent (figura 5.5): curgere
turbulentă.

Fig. 5.4 – Curgere laminară Fig. 5.5 – Curgere turbulentă

Trecerea de la un regim de curgere la altul se face pentru aceeași valoare a

raportului, denumit uzual număr Reynolds,
v
v (5.1)

unde următoarele reprezintă

densitatea lichidului,
vâscozitatea dinamică a lichidului,
vâscozitatea cinematică a lichidului,

147
 v viteza de curgere,
diametrul conductei de golire; reprezintă dimensiunea caracteristică
curgerii; pentru conducte cu secțiune necirculară se utilizează
diametrul hidraulic, .
Numărul Reynolds este un parametru adimensional, cunoscut și ca
invariantul Reynolds sau criteriul Reynolds, fiind utilizat pentru caracterizarea mișcării
unui fluid vâscos.
În cazul apei, în practica curentă sunt acceptate următoarele valori pentru
stabilirea celor două regimuri distincte de curgere. Astfel, pentru regimul
este unul laminar, iar pentru regimul este turbulent complet dezvoltat.
Aceaste valori depind de o serie de factori precum gradul inițial de turbulență al
curentului de fluid, rugozitatea peretelui conductei, sau geometria instalației.
Pentru numere Reynolds în intervalul regimul de curgere
este unul de tranziție, denumit și (turbulent) de tranziție. Aspectul traiectoriilor
particulelor de fluid este unul oscilant, după cum este sugerat în figura 5.3. De
asemenea, acest regim este caracterizat și de o instabilitate ridicată, pe traseul
conductei putând fi vizualizate atât zone de curgere laminară cât și de curgere
turbulentă, care pot alterna.
Trecerea de la regimul laminar la cel turbulent are loc dacă perturbațiile din
curentul de fluid acumulează energie mai rapid decât cedează prin frecare vâscoasă,
deoarece, din punct de vedere fizic, acest parametru reprezintă tocmai raportul
dintre forțele masice inerțiale ( ) și forțele de frecare vâscasă ( ) care acționeză
asupra particulelor de fluid. Pe direcția de curgere

v v v
v v
v (5.2)
v v

Dacă mișcarea este lentă, forțele de inerție sunt neglijabile, iar numărul
Reynolds tinde căte zero, . Odată cu creșterea vitezei, forțele de frecare devin
neglijabile în raport cu cele de inerție, care devin dominante, caz în care numărul
Reynolds tinde (teoretic) căre infinit, . Așadar, influența acestui parametru
asupra mișcării unui fluid scade odată cu creștrea valorii , fapt relevat și de
experimente, precum în cazul curgerii bidimensionale în jurul unui cilindru, ale cărei
rezultate sunt prezentate schematic în figura 5.6. Astfel, la numere Reynolds foarte
mici fluidul parcurge întreg conturul cilindrului, după cum este figurat în cazul (a).

148
 Fig. 5.6 – Curgerea în jurul unui cilindru în funcție de Re

Odată cu creșterea numărului Reynolds, în spatele cilindrului apar mai întâi

două vârtejuri simetrice fată de axa mișcării, cu sensuri de rotație opuse, care cresc
cu valoarea , după cum este ilustrat în figurile (b) și (c). Pentru valori apropiate de
, din vârtejurile inițiale se desprind altele, formarea acestora având un
caracter alternant, precum în figura (d), numită și alee de vârtejuri Bénard - Kármán,
denumită după Henri Bénard (1874 - 1939) și Theodore von Kármán (1881 - 1963).
Conform datelor obținute de von Kármán, curgerea este stabilă pentru un raport (
) = 0.281, unde reprezintă distanța dintre nucleele vârtejurilor, măsurată de
direcția normală curgerii, iar este distanța dintre două vârtejuri succesive. Pentru
valori ale de ordinul , vârtejurile se micșorează și devin neregulate,
formând în spatele cilindrului o zonă de recirculare, cvasistabilă, precum în cazul
cazul (e). Zona de recirculare se micșorează senificativ și devine stabilă pentru
valoarea critică (numită și de automodelare) , figura (f). Ansamblul
vârtejurilor care se formează la curgerea unui fluid peste un corp se mai numește și
trenă de vârtejuri. Dimensiunea caracteristică curgerii, utilizată în calculul pentru
cazurile prezentate anterior, este diametrul cilindrului.
Relația (5.1) se poate scrie și sub forma (generală)
v
(5.3)

unde reprezintă o dimensiune caracteristică curgerii.

149
 În general, pentru cazul curgerilor exterioare, dimensiunea caracteristică
curgerii este lungimea corpului. Pentru un profil aerodinamic, figura 5.7(a) se
utilizează coarda acestuia (distanță dintre punctele extreme, bordul de atac,
respectiv bordul de fugă), iar pentru o aripă portantă se utilizează coarda medie
aerodinamică. Pentru un automobil, figura 5.7(b) se consideră ca lungime
caracteristică distanța dintre puntea față și puntea spate (conform normelor SAE -
Society of Automotive Engineers), dar sunt situații în care se utilizează și lungimea
automobilului.

Fig. 5.7 – Lungimi caracteristice utilizate la calculul

5.1.2 Profilul vitezelor în mișcare laminară și în mișcare turbulentă

După cum a fost menționat la începutul acestui capitol, existența eforturilor

tangențiale de frecare vâscoasă are ca efect modificarea mobilității particulelor și
implicit modificarea profilului de viteze (legea de repartiție a vitezelor) într-un un
curent de fluid.

Fig. 5.8 – Profilul de viteze în mișcare laminară

Pentru mișcările laminare, profilul vitezelor este unul parabolic, precum în

figura 5.8. Viteza într-un punct din interiorul unei conducte de rază , aflat la distanța
fața de axa conductei, este dată de relația

150
 v v (5.4)

unde v este viteza maximă (în axa conductei).

Relația anterioară a fost dedusă analitic pentru mișcarea uniformă în regim

permanent a unui fluid cu vâscozitatea dinamică , într-o conductă circulară de rază
(diametru ). Pentru modelarea curgerii se consideră un volum cilindric
(caracteristic) de fluid, de rază și lungime , care alunecă în interiorul unui volum de
formă inelară, de rază exterioară , precum în figura 5.9.

Fig. 5.9 – Modelul de calcul al profilului de viteze în mișcare laminară

În cazul mișcărilor uniforme în regim permanent forțele inerțiale sunt nule

(accelerația particulelor de fluid fiind nulă). Așadar, pentru volumul de fluid
considerat, forțele exterioare de presiune ( ) de pe suprafețele și vor fi
echilibrate de forța de frecare ( ) care se exercită la nivelul suprafeței laterale .
Astfel
v
(5.5)

unde ( v ) reprezintă gradientul de viteză pe direcție radială, negativ după cum

se observă în figura anterioară: creștea razei corespunde unei scăderi
a vitezei, care devine nulă la nivelul peretelui interior al conductei.

După separarea variabilelor, se obține următoarea ecuație diferențială

v (5.6)

151
care după integrare are soluție generală

v (5.7)

Valoarea constantei de integrare ( ) se calculează din condițiile la limită ale

domeniului de calcul: v , sau

(5.8)

Așadar, se obține următoarea relație de calcul a vitezei particulelor în

interiorul curentului de fluid

v (5.9)

După cum am enunțat anterior, profilul de viteze calculat cu această relație

este unul parabolic, având valoarea maximă în axa conductei ( )

v (5.10)

Astfel, exprimând viteza maximă în relația (5.9) se obține tocmai relația (5.4).
Variația vitezei într-o secțiune de calcul impune și determinarea vitezei medii,
v , a cărei valoare este utilizată în calculele curente. Debitul ( ) se
calculează prin integrarea vitezei pe aria ( ) secțiunii de curgere

v
(5.11)

Această relație, determinată de Hagen și Poiseuille, poate fi utilizată și la

măsurarea vâscozității dinamice

(5.12)

Din expresia debitului, rezultă că viteza medie în secțiunea de arie este

v
v (5.13)

152
 Astfel, rezultă că viteza medie pentru curgerile laminare reprezintă jumătate
din valoarea vitezei maxime.
În mișcarea turbulentă, profilul de viteze se aplatisează odată cu creșterea
numărului Reynolds, devenind aproximativ logaritmic, după cum este prezentat în
figura 5.10.

Fig. 5.10 - Profilul de viteze în mișcare turbulentă

Pe baza unor determinări experimentale, Ludwig Prandtl și Johann Nikuradze

au stabilit că profilul de viteze în mișcarea turbulentă poate fi aproximat cu relația

v v (5.14)

unde este distanța pe direcție radială, măsurată de la perete.

Pentru exponentul au fost determinate diferite valori, care depind de
numărul Reynolds. Pentru domeniul Nikuradze a indicat , motiv
pentru care relația (5.14) mai este cunoscută și ca legea unu pe șapte. Pentru
a fost determinată valoarea iar pentru
are valoarea .
Raportul dintre viteza medie și viteza maximă depinde și el de valoarea
numărului Reynolds. Astfel

 (v v pentru ,
 (v v pentru și
 (v v când , precum în cazul mișcării unui fluid ideal.

153
 5.2 ECUAȚIILE MIȘCĂRII FLUIDELOR REALE
5.2.1 Ecuațiile mișcării fluidelor reale în componente de eforturi. Ecuațiile Cauchy

Pentru stabilirea ecuațiilor de mișcare ale fluidelor reale se consideră o

particulă elementară de fluid, în mișcare, de formă paralelipipedică, cu muchiile
aliniate după axele sistemului de referință, precum în figura 5.11.
Asupra acesteia acționează rezultanta forțelor masice exterioare ( ) și
rezultanta forțelor exterioare de suprafață ( ), ecuația de mișcare obținându-se
prin aplicarea legii fundamentale a mecanicii (a II-a lege a lui Newton)
v

(5.15)
v

Fig. 5.11 – Eforturile care acționează pe fețele unei particule elementare de fluid

Similar ca și în cazul fluidelor ideale

(5.16)

unde reprezintă forța masică unitară, iar componentele

rezultantei forțelor masice exterioare sunt

154
 (5.17)

Tabelul 5.1.1 Eforturile pe fețele normale axei

Suprafața
Aria
direcția axei
Eforturile în

Tabelul 5.1.2 Eforturile pe fețele normale axei

Suprafața
Aria
direcția axei
Eforturile în

Tabelul 5.1.3 Eforturile pe fețele normale axei

Suprafața
Aria
direcția axei
Eforturile în

Pentru calculul rezultantei forțelor exterioare de suprafață se consideră

forțele care acționează asupra fețelor particulei. Astfel, pe fiecare dintre acestea vor

155
acționa câte trei eforturi (unitare), dintre care unul normal (perpendicular) pe față,
, respectiv ( ), celelalte două fiind tangente la suprafață (în planul
suprafeței), și , unde primul indice indică axa pe care fața considerată este
perpendiculară, iar cel de al doilea indică direcția efortului. Expresiile eforturilor pe
fețele particulei de fluid sunt prezentate în tabelele 5.1.
Astfel, forța de suprafață rezultantă are umătoarele componente după
direcțiile sistemului de referință

(5.18)

Dezvoltând relația (5.15) și proiectând-o pe axele sistemului de referință, se

obține următorul sistem de ecuații
v

v
(5.19)

Împărțind termenii cu ( ) se obțin ecuațiile de mișcare ale fluidelor

reale în componente de eforturi unitare, sub forma dată de Cauchy
v

v
(5.20)
v

156
 bsevații După cum am menționat și în paragraful 1.2, starea de tensiune a
unui fluid real în mișcare este dată de tensorul de ordinul doi al
eforturilor unitare, definit de matricea

(5.21)

Tensorul eforturilor unitare este unul simetric, deoarece

și

Pentru demostrație se calculează momentele față de una dintre muchiile

paralelipipedului care definește particula, neglijând infiniții de ordin superior. Astfel,
pentru momentele față de muchia (CG) ale și rezultă

5.2.2 Ecuațiile Navier-Stokes

Exprimând eforturile care acționează asupra unei particule de fluid precum în
relațiile (5.22) [14], în funcție de componentele vitezei, v v v

v v v v
x z
v v v v
x z
v v v v
x z
(5.22)
v v
x
v v
z
v v
x z
se obține următorul sistem de ecuații
_____________________________________________________________________
[14] V. N. Constantinescu, St. Găletușe, Mecanica Fluidelor și Elemente de Aerodinamică,
Editura Didactică și Pedagogică, 1983, pg. 406

157
 v v v v

v v v v v

v v v v

(5.23)
v v v v v

v v v v v

v v v v

În general, densitatea și vâscozitatea sunt determinate din ecuația de stare

, respectiv din funcția de vâscozitate , care exprimă dependența
vâscozității de temperatura ( ), iar sistemul (5.23) se rezolvă împreună cu ecuația
continuității (4.38) și ecuația energiei (4.336).
În situațiile pentru care , ecuațiile (5.23) se pot scrie în forma

v v v v v v v

v v v v v v v
(5.24)

v v v v v v v

fiind cunoscute și ca ecuațiile Navier-Stokes, după numele celor doi oameni de știință
care au contribuit la formularea lor.
Împreună cu ecuația continuității, ele formează un sistem neliniar de patru
ecuații cu derivate partiale de ordinul doi, care descriu mișcarea fluidelor reale
(vâscoase), compresibile. Variabilele independente sunt și , iar variabilele
dependente sunt componentele vitezei v v v și presiunea .
În formă vectorială, sistemul (5.24) este descris de ecuația (5.25), care
exprimă echilibrul dintre forțele (unitare) care acționează asupra unei mase
fluid în mișcare

158
 v
v v (5.25)

v
unde reprezintă forța unitară de inerție (accelerație),

reprezintă forță unitară masică,

reprezintă forță unitară de presiune,

v reprezintă forță unitară de vâscozitate ,

v reprezintă forță unitară de compresibilitate.

Dacă , se obține ecuația (4.46) de mișcare a fluidelor ideale. Pentru

fluidele incompresibile, și v din ecuația continuității, în regim
permanent, v , sistemul de ecuații (5.24) se poate scrie în forma
simplificată
v v v
v v v v
v v v
v v v v (5.26)
v v v
v v v v

în care derivatele ( v ) au fost exprimate în forma (4.7)

v v v v v v v
v v v ș

Integrarea ecuațiilor Navier-Stokes este dificilă și posibilă doar în unele cazuri

particulare, în care comportamentul fluidului din punct de vedere vâscoelastic este
unul de tip Newtonian, precum în cazul mișcărilor laminare.
Ecuațiile de mișcare ale fluidelor reale se rezolvă cel mai adesea numeric, cu
ajutorul tehnicilor CFD (Computational Fluid Dynamics). În figura 5.12 sunt
prezentate rezultatele unei astfel de analize, referitoare la curgerea aerului în jurul
unei caroserii de automobil: trena de vârtejuri în spatele acesteia și variația presiunii
pe caroserie (afișaj muticontur). Suprafețele de impact corespund zonelor de
presiune ridicată.

159
 Fig. 5.12 – Trena de vârtejuri și variația presiunii pe caroseria unui automobil

Câteva dintre soluțiile numerice ale unor cazuri frecvent întâlnite în

hidrodinamică sunt prezentate în lucrarea "Mecanica Fluidelor cu FLUENT" [10].

5.2.3 Ecuațiile Navier-Stokes în coordonate cilindrice

Există situații când e mai practică raportarea la un sistem de coordonate

cilindrice (figura 5.13), precum în cazul mișcărilor axial simetrice, în care ecuațiile
mișcării fluidelor incompresibile pot fi scrise sub forma

Fig. 5.13 – Sistemul de coordonate cilindrice

- ecuația continuității

v v v
(5.27)

160
 - ecuațiile Navier-Stokes

v v
v v
v v
v v (5.28)

v
v

unde
v v v v v
v v v v
v v v v v
v v v v v (5.29)

v v v v v
v v v

v v v
v

v v v
v (5.30)

v v v
v

5.3 SOLUȚII EXACTE ALE ECUAȚIILOR NAVIER-STOKES

După cum am menționat anterior, ecuațiile Navier-Stokes exprimă
echilibrul dintre forțele care acționează asupra unuei mase în mișcare de fluid
vâscos. Datorită complexității acestora, se rezolvă cel mai adesea numeric, dar în
cazurile în care o parte din forțe sunt nule, sau sunt mult mai mici comparativ
cu altele (deci influența acestora poate fi neglijată), ecuațiile Navier-Stokes
capătă forme mai simple, cu soluții exacte. Astfel de mișcări sunt cele pentru
care forțele inerțiale sunt nule,
v

condiție îndeplinită de mișcările permanente, cu linii de curent paralele, pe care

vitezele particulelor de fluid sunt constante, precum în situațiile prezentate în
următoarele paragrafe.
161
5.3.1 Mișcarea permanentă a unui fluid între două plăci plane, paralele

În acest paragraf este studiată curgerea în regim staționar, ( v ) = 0, a

unui fluid incompresibil, ct, cu vâscozitatea dinamică , între două plăci
plane, paralele, aflate la distanța una față de cealaltă. Pentru cazul general,
plăcile sunt considerate mobile, deplasându-se după direcția axei cu vitezele
constante v , respectiv v , după cum este ilustrat în figura 5.14.

Fig. 5.14 – Mișcarea unui fluid între două plăci plane, paralele în regim staționar

Pentru sistemul de axe adoptat, viteza are o singură componentă, după

axa , aceasta fiind o funcție de distanța pe verticală dintre cele două plăci,
deci v v . Componentele după axele și sunt nule, v v .
Astfel, ecuația de continuitate este automat satisfăcută
v v v v v v
v (5.31)

De asemenea, forța masică unitară ( ) acționează după direcția ,

având componentele

. (5.32)

Așadar, în cazul curgerii în regim permanent a unui fluid incompresibil

între două plăci plane, paralele, ecuațiile Navier-Stokes se scriu în forma

v
(5.33 1)

(5.33 2)

g. (5.33 3)

Soluția ecuației (5.33 3) din sistemul anterior reprezintă legea de variație

a presiunii în interiorul fluidului, după direcția : ct (ecuația

162
fundamentală a hidrostaticii). Ecuația (5.33 2) exprimă variația presiunii după
direcția : ct.
Pentru determinarea legii generale de mișcare a fluidului, v v , se
1
integrează succesiv ecuația (5.33 )

v (5.34)

Constantele de integrare și se determină din condițiile la limită

(cunoscute)
v
v v (5.35)
v v
v v

Astfel, soluția generală a ecuației (5.34) este

v v
v v (5.36)

profilul de viteze corespunzător fiind prezentat în figura 5.15 cu linie continuă

pentru un gradient de presiune negativ după direcția , , natural
pentru un curent în sensul axei , respectiv cu linie întreruptă pentru
.

Fig. 5.15 – Profilul de viteze pentru mișcarea permanentă a unui fluid

între două plăci plane, paralele, pentru cazul

Din relația (5.36) se poate determina ulterior debitul de fluid și viteza

medie pe unitatea de lungime după direcția , , respectiv
v v , de asemenea și efortul tangențial ( ) cu relațiile

v (5.37)

163
 v (5.38)

v
(5.39)

În figura 5.16 este prezentat profilul de viteze corespunzător soluției

particulare pentru cazul unui gradient de presiune nul ,
v v
v v (5.40)

Fig. 5.16 – Profilul de viteze pentru mișcarea permanentă a unui fluid

între două plăci plane, paralele, pentru cazul ,
ipoteză valabilă pentru distanțe mici, după direcția ( )

5.3.2 Mișcarea plană Couette

Dacă pentru cazul anterior v v, v și , se obține

curgerea cunoscută sub denumirea de mișcarea plană Couette, figura 5.17, care
reprezintă tocmai modelul lui Newton utilizat pentru definirea expresiei
efortului tangențial unitar de vâscozitate, v .

Fig. 5.17 – Profilul de viteze pentru mișcarea Couette

În această situație, ecuațiile Navier-Stokes au forma

164
 v (5.41 1)

(5.41 2)

g. (5.41 3)

Soluția generală a ecuației (5.41 1) este:

v
v (5.42)

din care rezultă

v vh
v (5.43)

v
v (5.44)

v v
(5.45)

5.3.3 Mișcarea plană Poiseuille

Reprezintă cazul mișcării datorită unui gradient de presiune negativ,

, când ambele suprafețe sunt fixe, v v . În această situație,
din relația (5.36) rezultă

v (5.46)

profilul de viteze corespunzător fiind prezentat în figura 5.18.

De asemenea,

v (5.47)

v (5.48)

v
(5.49)

165
 Fig. 5.18 – Profilul de viteze pentru mișcarea Poiseuille

Observație Mișcarea Hagen-Poiseuille într-un tub cilindric, prezentată în

paragraful 5.1.2, reprezintă un exemplu de curgere rezolvată în
coordonate cilindrice.

5.5 NOȚIUNI GENERALE DE TEORIA STRATULUI LIMITĂ

După cum menționam și la începutul acestui capitol, existența eforturilor
tangențiale de frecare vâscoasă care se manifestă în interiorul fluidelor reale, în
mișcare, are ca efect modificarea profilului de viteze la nivelul suprafețelor corpurilor
aflate în mișcare relativă față de fluide.
În cazul mișcărilor caracterizate de numere Reynolds mici, vâscozitatea
acționează în tot domeniul de curgere, acestea fiind controlate în întregime de
forțele vâscoase. Odată cu creșterea numărului Reynols, crește influența forțelor de
inerție, iar domeniul de acțiune al vâscozității se restrânge la zona din imediata
vecinătate a suprafețelor în contact cu fluidul, în interiorul căreia forțele de inerție
au același ordin de mărime cu forțele vâscoase. Această zonă este denumită strat
limită și este caracterizată de o grosime ( ) mult mai mică decât lungimea ( )
caracteristică curgerii.
Astfel, mișcarea în jurul unui corp poate fi studiată împărțind câmpul curgerii
în două regiuni distincte, precum în figura 5.28, concept care a fost introdus de către
Ludwig Prandtl

 zona stratului limită și

 zona exterioară stratului limită.

166
 Fig. 5.28 – Câmpul mișcării conform teoriei lui Prandtl

Mișcarea în fiecare regiune este descrisă de modele matematice distincte, cu

condiții la limită de racordare la interfața comună. Ecuațiile de mișcare a în zona
exterioară stratului limită sunt cele care corespund fluidelor perfecte. Ecuațiile
mișcării în interiorul stratului limită constituie simplificări ale ecuațiilor Navier-Stokes,
sau Reynolds, obținute în ipoteza și din condiția egalității ordinelor de mărime
ale forțelor de inerție și forțelor de vâscozitate.

5.5.1 Parametrii și relațiile care definesc stratul limită

Din modul de definire al stratului limită, primul dintre parametrii ce-l

caracterizează este grosimea acestuia. Datorită fluctuațiilor vitezei în timp, este greu
de stabilit punctul în care viteza din stratul limită atinge valoarea (v ). Astfel, s-a
convenit să se definească grosimea stratului limită ( ), figura 5.29, ca fiind distanța
pe direcție normală de la perete pentru care viteza din stratul limită diferă cu de
viteza curentului neperturbat, sau în termeni de viteză: v v .

Fig. 5.29 – Definirea grosimii stratului limită ( )

Ca ordin de mărime, grosimea stratul limită reprezintă din lungimea

caracteristică curgerii, deci poate avea o grosime de ordinul
 milimetrilor la curgerea în jurul unei aripi de avion,

167
  zecilor de centimetri, în zona din spate a carenei unei nave maritime (partea
corpului navei imersă în apă),
 metrilor, în cazul stratului limită terestru.

În calcule referitoare la stratul limită se mai utilizează încă două mărimi

caracteristice ale acestuia și anume:

 grosimea de deplasare ( ), definită de relația

v v v
(5.99)

v v
v
 grosimea de impuls ( )

v v v v
(5.100)
v
v
v v

Fig. 5.30 – Reprezentarea grafică a grosimii de deplasare ( )

și a grosimii de impuls ( )

Din ecuația (5.99) rezultă că semnificația lui este aceea a grosimii unui
strat imaginar de fluid având viteză v și debitul masic egal cu diferența dintre
debitul caracteristic curgerii în ipoteza fluidului ideal (nevâscos), v v , care
se extinde până la suprafața solidului și debitul corespunzător curgerii fluidului real,
168
v v , motiv pentru care se mai numește/reprezintă și grosimea deficitului
de debit.
Similar, semnificația celei de a doua mărimi este aceea a grosimii deficitului
de impuls. Reprezentarea grafică a acestor mărimi este prezentată în figura 5.30.

Relațiile care definesc codițiile pe frontierele stratului limită sunt

 Viteza la perete este nulă v v , (5.101)

 Viteza este maximă la frontiera v v . (5.102)

stratului limită

5.5.2 Ecuațiile de mișcare în stratul limită bidimensional

Cele mai simple modele care descriu mișcarea în interiorul stratului limită
sunt cele referitoare la curgerea plană (bidimensională) în jurul unei plăci plane,
foarte subțiri. Modul în care se formează și se dezvoltă stratul limită pe o suprafață
plană, plasată într-un curent având viteza , pe direcția acestuia, este prezentat în
figura următoare.
Considerând ( ) grosimea stratului limită într-un punct de coordonată ( ) în
raport cu de bordul de atac ( ) al plăcii (punctul de formare și dezvoltare al
stratului limită), se constată că odată cu creșterea valorii are loc și o creștere a
numărului Reynolds asociat, în intervalul ], unde reprezintă lungimea
plăcii
v
(5.103)

Astfel, în funcție de valoarea coordonatei , numărul Reynolds poate avea

valori corespunzătoare fiecărui regim caracteristic de curgere, de la laminar la
turbulent complet dezvoltat.

Fig. 5.31 – Evoluția stratului limită pe placa plană

169
 Așadar, la nivelul suprafeței plăcii, curgerea fluidului cu viteză neperturbată,
constantă (v ), debutează începând cu bordul da atac ( ) cu formarea unui strat
limită laminar de grosime , din care ulterior se dezvoltă unul turbulent de grosime
. În această zonă stratul laminar este redus la o grosime ( ) foarte mică, formând
substratul vâscos. Trecerea de la stratul laminat la cel turbulent se face printr-o zonă
de tranziție a cărei lungime depinde de tipul curgerii: poate fi relativ extinsă, situație
valabilă în cazul curgerilor de aerodinamică exterioară, sau să nu existe precum la
curgerea în jurul paletelor compresoarelor.
Ecuațiile de mișcare plană a unui fluid incompresibil în interiorul stratului
limită obțin din ecuațiile Navier-Stokes (5.26) pentru care se consideră doar primele
două ecuații, v v v v ,

v v v v
v v
(5.26')
v v v v
v v

Datorită grosimii foarte mici a stratului limită ( ) în raport cu lungimea

caracteristică a plăcii ( ), raportul dintre cele două dimensiuni având ordinul de
mărime , se pot face o serie de simplificări importante ale acestor
ecuații.
Astfel, forțele masice exterioare sunt mici comparativ cu cele inerțiale și de
presiune, deci influența acestora poate fi neglijată: . De asemenea, se
poate considera că cele două componente ale vitezei sunt proporționale cu viteza
curentului nepertubat conform relațiilor

v v v v (5.104)

Definind mărimile adimensionale

v v
v v (5.105)
v v
și variabilele adimensionale

(5.106)

prin înlocuirea acestora în sistemul ecuațiilor (5.26') se obține următorul sistem de

ecuații

170
 v v v v v
v v
v
(5.107)
v v v v v
v v
v

Deoarece raportul dintre grosimea stratului limită și lungimea plăcii este

foarte mic, , termenii care se înmulțesc cu , și pot fi
neglijați, cu excepția produsului , numărul Reynolds având un ordin de
mărime în intervalul . Astfel sistemul anterior poate fi rescris în
forma

v v v v
v v
v
(5.107')

Revenind la forma inițială, adimensională, sistemul ecuațiilor de mișcare

împreună cu ecuația continuității devine

v v v
v v (5.108 1)

(5.108 2)

v v
(5.108 3)

Relațiile (5.108) sunt cunoscute ca ecuațiile lui Prandtl pentru curgerea plană
(în două dimensiuni) în interiorul stratului limită, în regim permanent (staționar).
Din ecuația (5.108 2) rezultă că presiunea este constantă pe grosimea
stratului limită, pe direcția normalei la suprafața plăcii, această observație
permițând aplicarea ecuației lui Bernoulli pentru calculul vitezei pe conturul
plăcii (sau al altei suprafețe) ca fiind egală cu viteza la distanța de suprafață
(la frontiera stratului limită).
În aceleași ipoteze de lucru, din relațiile (5.67) și (5.68) rezultă că ecuațiile de
mișcare turbulentă în stratul limită bidimensional sunt

171
 v v v v v
v v (5.109 1)

(5.109 2)

v v (5.109 3)
.

Deși au fost dezvoltate modele simplificate și pentru curgerile

tridimensionale din interiorul stratului limită, abordările uzuale în aceste situații
implică utilizarea ecuațiilor de mișcare în formă completă.

5.5.3 Ecuația integrală a lui Kármán

Prin integrarea ecuației lui Prandtl (5.1081) după direcția ( ), între la

nivelul peretelui și o valoare , se obține o relație care permite calculul
efortului la perete ( ) pentru o variație cunoscută a vitezei în stratul limită. Așadar

v v v
v v (5.110)

rezolvarea integralelor anterioare fiind prezentată separat.

Astfel, pornind de la legea lui Newton referitoare la efortul tangențial de

frecare vâscoasă

v v v v
(5.111)

rezultă că integrala devine

v
(5.112)

Deoarece eforturile tangențiale sunt nule pentru , soluția

integralei este

(5.113)

Pentru calculul integralei , se exprimă variația presiunii în direcția curgerii

din ecuația lui Bernoulli (pentru )
172
 v
v

v v
v v

iar integrala este egală cu

(5.114)

Integrala

v v v v
v v

v v v v (5.115)
v v v v

Din ecuația continuității (5.108 3) rezultă

v v v
v (5.116)

și, de asemenea

v v v v
v v (5.117)

astfel încât relația (5.115) devine

v v
v v (5.118)

Integrala

173
 v v v v
v v

v v v
v (5.119)

Înlocuind relațiile (5.113), (5.114), (5.118) și (5.119) în (5.110) se obține

v v v v
v v (5.120)

De asemenea,

v v v v v
v v v (5.121)

astfel încât relația (5.120) se poate rescrie și în forma

v v v v v v
v v (5.122)

echivalentă cu

v
v v v v v (5.123)

Ținând cont de relațiile (5.99) și (5.100) care definesc grosimea de deplasare

( ), respectiv grosimea de impuls, relația anterioară devine pentru

v
v v v v v
(5.124)
v v

v
v v (5.125)

În forma (5.124), sau în cea echivalentă (5.125), această relație este

cunoscută și ca ecuația integrală a lui Kármán (pentru stratul limită plan), care a
dedus-o pentru prima dată. Aceasta permite calculul tensiunii tangențiale de frecare

174
la perete ( ) dacă se cunoaște distribuția de viteze, implicit și grosimea stratului
limită, după cum este prezentat în aplicațiile de la sfârșitul capitolului.
În ipoteza unui gradient de presiune nul, , aplicabilă pentru
distanțe mici, relația (5.125) devine

v (5.126)

5.5.4 Placa plană într-un curent uniform, cu strat limită laminar

Cunoșterea efortului la perete ( ) permite calculul forței de rezistență de
frecare ( ) pentru un corp de suprafață ( ) plasat într-un curent de fluid

(5.127)

Această forță se poate exprima și în funcție de un coeficient de frecare

adimensional ( ) conform relaței

v
(5.128)
deci

v (5.129)

unde v reprezintă presiunea dinamică a curentului neperturbat.

Pentru o placă plană cu suprafața (pentru ambele fețe), plasată

într-un curent de viteză (v ), precum în figura 5.32, rezultă

Fig. 5.32 – Modelul plăcii plane într-un curent de fluid

175
 (5.130)

v (5.131)

Așadar, efortul la perete poate fi exprimat și în funcție de coeficientul de

frecare

v
(5.132)

iar relația (5.126) devine

v
v (5.133)

Această abordare este utilă din punct de vedere practic, când se poate
măsura experimental rezistență de frecare ( ), după care se calculează coeficientul
de frecare ( ).
Pentru variația vitezei în stratul limită laminar de grosime , dependentă
de distanța ( ) față de originea sa (bordul de atac al plăcii), se utilizează frecvent

 legea sinusoidală de forma

v v (5.134)

care îndeplinește condițiile la limită

v
(5.135)
v v
Prima relație de calcul a grosimii stratului limită laminar ca funcție de
distanța în raport cu de punctul de formare, a fost stabilită de Paul Richard Heinrich
Blasius

(5.136)
v

având grosimea de deplasare

(5.137)

176
și grosimea de impuls

(5.138)

care conduce la

(5.139)

5.5.5 Placa plană într-un curent uniform, cu strat limită turbulent

În studiile de aerodinamică industrială prezintă importanță stratul limită

turbulent. Viteza v în stratul limită turbulent de grosime se poate calcula cu o
relație de forma (5.14)

v v (5.140)

unde valoarea coeficientului depinde de regimul de curgere (numărul Reynolds).

Pentru calculul grosimii stratului limită turbulent se poate adopta o

relație similară celei stabilite de Blasius pentru stratul limită laminar

(5.141)

Pe baza rezultatelor experimentale, în domeniul ,

pentru care profilul de viteze este dat de legea unu pe șapte ( ), pentru
constantele din relația anterioară au fost determinate valorile , respectiv
. Astfel

(5.142)

pentru care

(5.143)

(5.144)

177
 (5.145)

Și în acest caz, ecuațiile anterioare reprezintă aproximări ale curgerii

bidimensionale la presiune constantă, pe suprafețe netede.

5.5.6 Desprinderea stratului limită. Metode de control ale stratului limită

Modul în care evoluează distribuția de viteze în stratul limită la curgerea pe o

suprafață, până la desprinderea acestuia și formarea turbioanelor, este prezentat în
figura 5.33.

Fig. 5.33 – Desprinderea stratului limită

Astfel, la curgerea unui fluid pe o suprafață solidă apar zone în care variația
presiunilor în sensul curgerii poate să fie pozitivă sau negativă, după cum
vitezele scad sau cresc. Domeniile pentru care se numesc și zone cu
gradient de presiune favorabil, deoarece presiunea descrește în direcția de mișcare a
fluidului, fenomen care tinde să accelereze fluidul în stratul limită, precum în punctul
(A) din figura 5.33. Cele pentru care se numesc zone cu gradient de
presiune nefavorabil și sunt cele pentru care distribuția de viteze are un aspect
normal, zona (B - C) conform figurii 5.33. Situațiile pentru care
corespund domeniilor în care apare fenomenul de inversare al sensului de curgere
(de la C la D), delimitat de curba (C-E). Punctul (C) de debut al fenomenul de
inversare al curgerii reprezintă punctul de desprindere al stratului limită de pe
suprafața solidă, în care este îndeplinită condiția
v
(5.146)

178
 Desprinderea stratului limită are ca efect formarea trenei de vârtejuri (dârei),
care reprezintă o măsură a rezistenței aero(hidro)-dinamice a structurilor care
evoluează în curenți de fluid, după cum este ilustrat în figura 5.34(b) în cazul unui
profil care evoluează la unghiuri mari de atac ( ).

Fig. 5.34 – Desprinderea stratului limită și formarea trenei de vârtejuri

Astfel, o trenă de vârtejuri mare corespunde unei rezistențe aerodinamice

ridicate.
Pentru a controla desprinderea stratului limită de pe suprafețele structurilor
aerodinamice se utilizează diverse metode, care pot fi grupate în

 metode pasive, fără aport de energie din exterior, în care geometria structurii
este modificată utilizând turbulatori al căror rol este acela de a accelera local
curentul de fluid, împiedicând în acest mod desprinderi masive ale acestuia,
figura 5.35;

Fig. 5.35 – Controlul desprinderii stratului limită prin metode pasive

 metode active, cu aport de energie din exterior, în care controlul activ al

curgerii se realizează prin suflarea stratului limită, precum în cazul utilizării
efectului Coandă, ilustrat în figura 5.36;

Fig. 5.36 – Controlul desprinderii stratului limită prin metode active

179
 Efectul Coandă reprezintă fenomenul de atașare a jeturilor de fluid pe
suprafețele curbe peste care curg. Poartă numele savantului român Henri Coandă,
care l-a observat pentru prima dată în 1910, în timpul testării unuia dintre avioane
sale (Coandă-1910, primul avion cu reacție care a zburat). Astfel, în timpul zborului,
Coandă a putut observa alipirea jeturilor de gaze arse de fuselajul avionului, deși
evacuarea acestora se făcea transversal față de axa fuselajului. Ulterior, prin
studierea și înțelegerea acestui fenomen, Henri Coandă trece la utilizarea practică a
acestuia. Astfel, obține o serie de brevete de invenție, primul dintre ele în anul 1934
(Franța): Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid. Acesta este
urmate și de alte invenții precum Aerodina Lenticulară, Dispozitiv pentru
îmbunătățirea randamentului motorului cu combustie internă, Frâna de recul pentru
armele de foc etc. În total, pe parcursul întregii cariere științifice, Henri Coandă a
obținut 215 brevete de invenție referitoare la dispozitive ce utilizează efectul cere-i
poartă și numele.
Un efect similar se obține și prin utilizarea unor fante profilate adecvat prin
care curenții având energie cinetică ridicată sunt dirijați în zonele cu gradient de
presiune nefavorabil, figura 5.37.

Fig. 5.37 – Controlul stratului limită utilizând fantă bord de fugă (BF)

6. FORȚE ȘI MOMENTE AERO- HIDRODINAMICE

Interacțiunea dintre un curent de fluid (un gaz, sau un lichid) și un solid

(denumit generic structură aeromecanică) aflat în mișcare relativă față de fluid, are
ca rezultat formarea unei forțe rezultante ( ) și a unui moment corespunzător ( ),
ale căror componente sunt prezentate în figura 5.38 pentru un automobil, raportate
la sistemul de referință al acestuia.

180
 Fig. 5.38 – Forțele și momentele aerodinamice

În funcție de natura fluidului, forțele și momentele se numesc

 aerodinamice, dacă fluidul este un gaz, precum în cazul aerului atmosferic,

 hidrodinamice, dacă fluidul este un lichid, precum în cazul apei.
În cele ce urmează se vor face referiri doar la forțele aerodinamice, cele
hidrodinamice fiind tratate similar. În figura anterioară, următoarele reprezintă
- forța aerodinamică de rezistență la înaintare ( ),
- forța aerodinamică laterală ( ),
- forța aerodinamică de portanță ( ),
- momentul aerodinamic de ruliu,
- momentul aerodinamic de tangaj,
- momentul aerodinamic de girație,
- v viteza relativă a curentului de aer față de automobil,
- unghiul dintre v și axa longitudinală a automobilului ( ).

Natura forței aerodinamice globale, precum și a componentelor ei, poate fi

interpretată din două perspective diferite: cea a solidului, respectiv cea a aerului
atmosferic prin care acesta se deplasează.
Astfel, din perspectiva structurii aeromecanice, valoarea forței pe care
curentul de aer o exercită asupra acesteia se poate calcula prin integrarea pe
suprafețele exterioare ( ) a forțelor elementare care acționează asupra acestora

- forțele de presiune, , pe direcție normală, respectiv

- forțele tangențiale de frecare vâscoasă, , care se exercită în
stratul limită ce se formează la nivelul suprafețelor corpului expuse acțiunii
aerului.

181
 (6.1)

Așadar, forța aerodinamică se poate scrie ca sumă a două componente,

dintre care una de presiune ( ) și a doua de frecare vâscoasă ( )

(6.2)

Evaluarea directă a celor două componente, separat, necesită cunoștințe

detaliate despre distribuția de presiuni și eforturi tangențiale de frecare pe întreaga
suprafață a structurii studiate. Aceste distribuții se obțin extrem de dificil pe cale
experimentală, pentru corpuri complexe din punct de vedere geometric. Este practică
doar în cazul anumitor suprafețe, unde distribuția de presiuni este rezonabil
uniformă.
Calculul celor două componente se poate realiza cu o precizie suficient de
bună cu ajutorul tehnicilor CFD utilizând un program de calcul adecvat. Uzual,
componentele forței aerodinamice rezultante se pot evalua experimental în mod
direct, cu ajutorul unei balanțe aerodinamice.
Din perspectiva curentului de aer, forțele aerodinamice se determină
aplicând teorema impulsului (Euler) masei de aer cuprinsă într-un volum de control
de mari dimensiuni din jurul solidului. În această direcție unul din rezultatele
semnificative ale cercetărilor din domeniu a fost determinarea rezistenței la înaintare
ca o consecință a trenei de vârtejuri care se formează în spatele corpului, ce își au
originea în zonele de desprindere a stratului limită (de presiune ridicată). Astfel, o
forță aerodinamică se poate determina experimental în mod indirect, prin
determinarea variaței vitezelor (presiunilor) dintre două planuri situate în amonte,
respectiv în aval față de structură, perpendiculare pe direcția de acțiune a forței.
Pentru a putea compara din punct de vedere aerodinamic diferite structuri se
utilizează coeficienți adimensionali definiți cu relații de forma

(6.3)

(6.4)

unde reprezintă forța aerodinamică, respectiv momentul aerodinamic care

acționează asupra structurii,

182
 reprezintă presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat de
prezența solidului, teoretic la infinit,
aria de referință a structurii evaluate aerodinamic; în cazul unei aripi
de aviație reprezintă suprafața aripii; pentru un automobil se
consideră ca referință aria proiecției automobilului pe planul
transversal,
lungimea de referință (caracteristică) luată în considerare la calculul
forțelor aerodinamice.

Un alt coeficient adimensional utilizat în studiile de aerodinamică este

coeficientul de presiune ( ) definit de relația

(6.5)

unde reprezintă presiunea statică măsurată într-un punct de pe suprafața

structurii,
este presiunea statică a curentului de aer neperturbat,
este presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat.

Aplicând ecuația lui Bernoulli pentru calculul diferenței de presiuni statice

coeficientul de presiune poate fi exprimat și în funcție de viteze cu relația

v
(6.6)
v
Modul în care un solid interacționează cu aerul atmosferic, poate fi evaluat și
cu ajutorul diagramelor de variație ale coeficientului de presiune pe suprafața
acestuia.
Cu ajutorul acestor diagrame se poate determina componenta datorată
distribuției de presiuni a forței aerodinamice globale ca fiind aria definită de
curbele de variație ale coeficintului de presiune și, de asemenea, punctul de aplicație
al acesteia, centrul aerodinamic ( ), în centru de greutate al respectivei arii.

183
 APLICAȚII
1. Pentru stratul limită laminar descris de legea sinusoidală (5.134)

v
v

să se calculeze grosimea stratului limită ( ), grosimea de deplasare ( ), grosimea de

impuls ( ) și coeficientul adimensional de frecare ( ).
Soluție Din ecuațiile (5.99) și (5.100) de definiție ale , respectiv , rezultă
 grosimea de deplasare,

v
v

 grosimea de impuls,

v v
v v

Înlocuind relația anterioară în ecuația integrală a lui Kármán (5.126), rezultă

184
 v v v
v v

Membrul drept se poate calcula din ecuația care definește stratul limită.

v
v v v

Înlocuind acest rezultat în relația anterioară se obține ecuația diferențială

v
v
v
care prin integrare conduce la

v
Din condiția la limită rezultă că valoarea constantei de
integrare este nulă, . Așadar, relația de calcul a grosimii stratului stratului
limită devine

v v

care este foarte apropiată de cea stabilită de Blasius (5.136).

Aplicând relația (5.133) și procedând similar, se poate calcula coeficientul
adimensional de frecare , pentru (lungimea plăcii)

care, de asemenea, este foarte apropiat de soluția lui Blasius (5.139).

2. Pentru stratul limită turbulent descris de legea (5.134), ,

v
v

185
să se calculeze grosimea de deplasare ( ) și grosimea de impuls ( ). Cunoscând
expresia coeficientul adimensional de frecare , să se calculeze
grosimea stratului limită ( ).

Soluție
Din ecuațiile (5.99) și (5.100) de definiție ale , respectiv , rezultă:

 grosimea de deplasare,

v
v

 grosimea de impuls,

v v
v v

Aplicând relația (5.133) rezultă

din care, după integrare, se obține relația de calcul a grosimii stratului limită

Similar ca în exemplul anterior, valoarea constantei de integrare rezultă nulă

din condiția la limită .

3. Un cilindru de diametru și lungime este plasat într-un

current de fluid având viteza v și densitatea de . Axa
cilindrului este normală pe direcția de curgere a fluidului. Dacă forța de rezistență
(hidrodinamică) este , să se calculeze coeficientul de rezistență
hidrodinamică ( ). Dacă presiunea (relativă) într-un punct este , să se
calculeze viteza în acest punct.

186
Soluție

Coeficientul de rezistență hidrodinamică se calculează cu relația (5.149),

considerând ca referință aria secțiunii longitudinale, perpendiculară pe direcția
curentului, . Astfel

Pentru calculul vitezei în punctul de presiune , se aplică relația lui

Bernoulli între respectivul punct și unul în care parametrii fluidului sunt cei de
referință, v și :

v v
v v

Fig. 5.41 – Variația cu numărul Re nolds pentru un contur circular (după Ronald L.
Panton, Incompressible Flow, Wiley-Interscience, New York, 1984, ISBN 0471897655)

4. Utilizând graficul din figura 5.41 pentru a determina coeficientul de rezistență ( )

corespunzător unității de lungime pentru cilindru, să se calculeze forța aerodinamică
care acționează asupra unei linii de înaltă tensiune având diametrul și
lungimea , supusă acțiunii unui curent de aer cu viteza medie de
v , în condițiile atmosferice și .

187
 7.1 PROFILE AERODINAMICE

Se numește profil aerodinamic conturul bidimensional special conceput

pentru obținerea unui raport optim între portanța și rezistența generate de
interacțiunea acestuia cu un fluid. În general, forma profilului aerodinamic este
alungită pe direcția de curgere a fluidului.
Sunt folosite la construcția structurilor portante/deportante de aviație, în
automobilism etc., precum aripile avioanelor, eleroanele automobilelor, palele
elicelor de aviație sau navale, paletele rotoarelor mașinilor hidraulice etc.

7.1.1 Caracteristicile geometrice ale profilelor aerodinamice

Principalele caracteristici geometrice ale unui profil aerodinamic sunt

prezentate în figura 7.2.

Fig. 7.2 - Caracteristicile geometrice ale unui profil aerodinamic

Se disting

- Extradosul profilului partea superioară a profilului,

- Intradosul profilului partea inferioară a profilului,

- Bordul de atac partea care vine prima în contact cu curentul de

fluid, caracterizată de

- Raza bordului de atac raza cercului de racordare a extradosului și

intradosului în bordul de atac (raza cercului
osculator),
- Bordul de fugă capătul opus bordului de atac, caracterizat de

188
- Unghiul diedru unghiul dintre tangentele la extrados și intrados în
bordul de fugă,

- Coarda segmentul care unește punctele comune de pe

extrados și intrados (dintre bordul de fugă și bordul
de atac),

- Grosimea maximă distanța maximă dintre extrados și intrados

măsurată pe direcție normală la coardă,
- Scheletul profilului este linia medie a grosimilor; se poate defini și ca
linia care unește centrele cercurilor tangente la
extrados și intrados,

- Curbura, sau săgeata distanța dintre coardă și schelet, pe direcția normală

corzii.

Conturul unui profil este descris prin punctele (sau ) care

definesc extradosul și intradosul, uzual în sistemul în care axa ( ) este orientată pe
direcția corzii, dinspre spre , iar cea de a doua axă orientată înspre extrados.
În cazul tridimensional al unei aripi, lungimea acesteia (distanța dintre
capete) se numește anvergură și se notează cu , figura 7.3.

7.1.2 Caracteristicile aerodinamice ale profilelor

Caracteristicile aerodinamice ale profilelor sunt reprezentate de coeficienții

adimensionali de portanță ( ), rezistență la înaintare ( ) și moment ) definiți
astfel (pentru anvergura egală cu unitatea de lungime, )

v (7.3)

v (7.4)

v (7.5)

189
 Fig. 7.3 - Caracteristicile aerodinamice ale unui profil

Raportul dintre coeficientul de portanță și cel de rezistență la înaintare

definește finețea profilului

(7.6)

Dependențele dintre coeficienții aerodinamici pentru diferite valori ale

numărului Reynolds și ale unghiului de atac (unghiul dintre direcția curentului
neperturbat și coarda profilului) poartă denumirea de polare aerodinamice,
denumire introdusă de Gustave Eiffel.
Cele mai utilizate sunt dependențele de forma , sau ,
prezentate în figura 7.4, trasate pentru diferite valori ale numărului Reynolds.

Fig. 9.4 - Tipuri de polare ale unui profil aerodinamic

Sunt marcate punctele caracteristice, precum cele corespunzătoare

unghiurilor de portanță nulă, portanța maximă și rezistență minimă. Porțiunea liniară
definește panta portanței ( și corespunde unor curgeri atașate de
conturul profilului (fără desprinderi), figura 7.5 (a). Pentru valori ale unghiului de atac
190
mai mari decât cea corespunzătoare , portanța scade datorită desprinderii
masive a stratului limită de pe conturul profilului, figura 7.5 (b), iar rezistența
aerodinamică crește rapid. Acest unghi este cunoscut în literatura de specialitate ca
stall angle ( ).

Fig. 7.5 - Aspectul curgerii în funcție de ungiul de atac

De asemenea, pentru a caracteriza modul în care un profil interacționează cu

aerul atmosferic, se construiesc diagrame ale variației coeficientului de presiune pe
conturul acestuia, precum în figura 7.6

v
(7.7)
v

Fig. 7.6 - Variația coeficientului de presiune pe conturul unui profil

191
unde reprezintă presiunea statică măsurată într-un punct de pe suprafața
structurii,
este presiunea statică a curentului de aer neperturbat,
este presiunea dinamică a curentului de aer neperturbat.

Cu ajutorul acestor diagrame se poate determina componenta datorată

distribuției de presiuni a forței aerodinamice globale, dependentă de forma
acestuia. De asemenea se poate determina și punctul de aplicație al acesteia ( ),
centrul aerodinamic, în raport cu axa orizontală, la intersecția dintre coarda profilului
și verticala centrului de arie al diagramei distribuției coeficientului de presiune.

7.1.3 Clasificarea profilelelor aerodinamice

Există mai multe criterii de clasificare pentru profilele aerodinamice, care țin
cont, fie de diverse particularități geometrice, fie de carecteristicile aerodinamice
care le recomandă pentru anumite aplicații în practică.

Fig. 7.7 - Profile aerodinamice

192
 O primă clasificare a profilelor aerodinamice se poate face în funcție de
aspectul general al geometriei acestora. Se pot distinge astfel

- profile simetrice, dacă conturul care definește extradosul este simetric cu cel al
intradosului față de coarda profilului, precum în figura 7.7(a); în caz contrar
profilele sunt asimetrice; pentru situațiile în care există și un al doillea plan de
simetrie, precum în cazurile (g) și (i), profilul este unul bisimetric;
- profile biconvexe, atunci când extradosul și intradosul sunt curbe convexe,
precum în figura 7.7 (a), (b) și (g);
- profile concav-convexe, figura 7.7 (c);
- profile lenticulare, în variantele bisimetric, figura 7.7 (g), respectiv în forma
generală (biasimetric) prezentată în figura 7.7 (h);
- profile poligonale, precum în figura 7.7 (i) pentru cazul unui profil rombic.

Fig. 7.7 - Profile aerodinamice

193
 În fucție de conturul scheletului se disting profile cu curbură simplă, figura
7.7 (b), (c) și (d), sau profile cu curbură dublă, figura 7.7 (e) și (f).
De asemenea, în funcție de unghiul diedru există

 profile cu bord de fugă ascuțit, figura 7.7 (a), când tangentele la extrados și
întrados în bordul de fugă se confundă, deci unghiul diedru este nul, precum în
cazul profilelor Jukowski; datorită dificultăților tehnice de realizare a unor
structuri portante aviație având bordul de fugă foarte subțire, importanța
acestora e în primul rând de ordin academic,
 profile cu unghi diedru, ( ) , figura 7.7 (b), precum în cazul profilelor Kármán-
Trefftz; sunt utilizate în mod curent la construcția aripilor și ampenajelor de
aviație,

 profile cu bordul de fugă rotunjit, la care extradosul și intradosul sunt racordate

după un cerc de rază , figura 7.7 (c), precum în cazul profilelor Carafoli; sunt
utilizate la construcția palelor elicelor de aviație sau a turbinelor eoliene.
 profile cu bordul de fugă îngroșat, sau retezat, figura 7.7 (d); sunt utilizate pentru
evoluții în regim transonic deoarece prezintă variații mai mici ale coeficienților de
portanță și de moment în funcție de numărul Mach; scurtarea profilului conduce
la reducerea destinderilor supersonice care se stabilesc în zona dinspre bordul de
fugă și la întârzierea formării undelor de șoc.

Din punct de federe funcțional, există profile generale de aviație, profile

pentru elice de aviație sau navale, profile pentru paletele rotoarele mașinilor
hidropneumatice etc.
În funcție de regimul de lucru se disting profile pentru regimuri de zbor
subsonice incompresibile, pentru regimuri subsonice la viteze mari (profile laminare),
pentru regimul transonic (profile supercritice), respectiv pentru regimuri supersonice.
Nu în ultimul rând, o grupare a profilelor se poate face și după numele
proiectantului. Mai cunoscute sunt cele din seria Göttingen, NACA, ONERA, Eppler,
Wortmann (profile de catalog).

7.1.4 Curgerea în jurul unui profil aerodinamic. Teorema Kutta-Jukowski

Forța de sustentație ( ), sau de portanță, generată pe unitatea de lungime

(anvergură) de o aripă plasată într-un curent de fluid se determină cu ajutorul
teoremei Kutta-Jukowski

v (7.8)

194
unde este densitatea de referință a fluidului, a cărei curgere nu este
perturbat de prezența aripii,
v este viteza de referința a fluidului,
circulația vitezei pe conturul profilului ce definește aripa.

Circulația ( ) poate fi calculată înlocuind mișcarea în jurul profilului cu

mișcarea datorată unui strat de vârtejuri, concept introdus de Ludwig Prandtl.

Fig. 7.8 - Distribuția circulației pe conturul unui profil

Astfel, circulația totală în jurul profilului poate fi considerată ca distribuită pe

conturul profilului ( ), după cum este prezentat în figura 7.8

(7.9)

unde trebuie să satisfacă condiția Kutta de unicitate a soluției, în acord cu

fenomenul fizic, după cum este ilustrat în figura 7.9(a): circulația la bordul de fugă
este nulă

(7.10)

Fig. 7.9 - Curgere cu și fără îndeplinirea condiției Kutta

Circulația rezultantă se obține prin integrare

(7.11)
(C)

În general pentru un profil aerodinamic, soluția pentru ecuația integrală

(7.11) se determină numeric prin metoda panourilor (panel method). Există și situații
când se pot determina soluții analitice aproximative, precum în cazul curgerilor în
ipoteza perturbațiilor mici peste profile subțiri, teorie dezvoltată de către inginerul

195
de aviație Michael Max Munk, care a activat și ca membru al echipei de cercetători
coordonată de Ludwig Prandtl la Universitatea din Göttingen, Germania.

7.1.5 Curgerea în jurul unui profil subțire în ipoteza perturbațiilor mici

La curgerea peste un profil subțire cu curbură redusă (săgeată mică) și sub un

unghi de atac ( ) mic, se poate considera că viteza ( ) într-un punct oarecare ( ),
inclusiv pe profil (tangentă la conturul acestuia în cazul fluidelor ideale), se compune
din viteza curentului neperturbat ( ) și o viteză de perturbație ( ,
pentru cazul bidimensional al unui profil), având componenta orizontală mult mai
mică în raport cu cea verticală ( ) după cum este ilustrat în figura 7.10 pentru
un profil raportat la un sistem cu axa ( ) orientată după coardă.
În ipoteza perturbațiilor mici se poate admite , deci nu diferă
mult de . De asemenea, este dirijată aproape după direcția ( ).
Orientarea vitezei într-un punct de pe profil după tangenta la conturul
acestuia, exprimă așa-numita condiție cinematică pe conturul profilului.

Fig. 7.10 - Profil raportat la un sistem orientat după coardă

Astfel, în ipoteza perturbațiilor mici, unghiul ( ) dintre axa ( ) și un element

de spațiu ( ) de pe conturul profilului, care conține punctul

(7.12)

reprezintă și unghiul dintre axa ( ) și viteza ( )

(7.13)

Din relațiile anterioare rezultă euația care exprimă condiția cinematică pe

conturul profilului

196
 (7.14)

Așadar, între viteza de perturbație ( ), unghiul de atac ( ) și variația ( )

ce descrie conturul profilului există o legătură liniară. În relația anterioară, unghiul de
atac ( ) este exprimat în radiani.
În cazul profilelor (foarte) subțiri, distribuția circulației pe conturul acestora
poate fi calculată înlocuind mișcarea în jurul profilului cu mișcarea datorită unui strat
de vârtejuri distribuite pe scheletul profilului, iar pentru curburi mici ale scheletului
( ) se poate considera circulația ca fiind distribuită în lungul corzii, după axa
( ), după cum este prezentat succesiv în figura 7.10, unde

și (7.15)

sunt coordonatele adimensionalizate.

Astfel, linia care definește scheletul profilului, figura 7.11(b) și ulterior coarda
profilului, figura 7.11(c), devin linii de curent, caz în care viteza normală la aceste
curbe este nulă, deci suma dintre viteza indusă de stratul de vârtejuri ( ) și viteza
de perturbație pe direcție normală ( ) este nulă, sau

(7.16)

Fig. 7.11 - Distribuția stratului de vârtejuri pe profile subțiri pentru

valori mici ale unghiului de atac, în ipoteza perturbațiilor mici

197
 Relația de calcul a vitezei induse de elementul de vârtej ( )
într-un punct (Teoria vârtejurilor, relația 4.237), aflat la o distanță x' , se rescrie
pentru acest caz, în coordonate adimensionalizate

(7.17)

iar viteza indusă în punctul datorită tuturor vârtejurilor (relația 4.238) este

(7.18)

Înlocuind (7.18) în relația (7.16), rezultă în coordonate adimensionalizate

(7.19)

unde reprezintă coordonata scheletului pe direcția .

Relația (9.19) este cunoscută ca ecuatia fundamentală a teoriei profilelor

subțiri. Exprimă faptul că scheletul profilului este linie de curent. Reprezintă o ecuație
integrală în , dacă aceasta este necunoscuta. Dacă se cunoaște/impune
(metoda inversă), ecuația anterioară devine una diferențială ordinară ce permite
calculul scheletului profilului .
De asemenea, dacă se cunoaște se pot determina direct caracteristicile
aerodinamice ale profilului.

7.1.6 Determinarea distribuției de vârtejuri pentru profile subțiri cu schelet dat

Soluția la problema directă pentru ecuatia fundamentală a teoriei profilelor

subțiri a fost dată de Walter Birnbaum și Hermann Glauert [14] și constă în
determinarea distribuției de vârtejuri pentru profile subțiri cu schelet dat, deci
pentru care se cunoaște .
Pentru rezolvarea ecuației integrale (7.19) în se face schimbarea de
variabilă

198
 (7.20)

pentru care condiția Kutta (7.10) rămâne valabilă

 corespunde unghiului ,
 corespunde unghiului .

În acest caz, condiția Kutta este îndeplinită pentru exprimată sub formă
unei serii trigonometrice în " " de forma

(7.21)

Exprimând precum în relația (7.20)

(7.22)
rezultă

(7.23)
și

(7.24)

așadar, termenul din ecuația (7.19) devine

(7.25)

De asemenea, în acord cu schimbarea de variabilă definită de relația (7.20),

termenul 1/( ) din ecuația (7.19) este egal cu

(7.26)

199
 Înlocuind (7.25) și (7.26) în ecuația fundamentală a teoriei profilelor (7.19)
rezultă

(7.27)

Soluția integralelor de acest tip a fost dată de Glauert în forma

(7.28)

Aplicând acest rezultat pentru

...

relația (7.27) devine

(7.29)

Prin înlocuirea relației (7.29) în ecuația fundamentală a teoriei profilelor

subțiri (7.19) rezultă

200
 (7.34)

unde , , ..., reprezintă termenii dezvoltării în serie Fourier în cosinus ai

derivatei scheletului

(7.35)

problema directă, referitoare la determinarea distribuției de vârtejuri pentru profile

subțiri cu schelet dat, fiind astfel determinată.

7.1.7 Determinarea caracteristicilor aerodinamice pentru profilele aerodinamice

Dacă distribuția de vârtejuri este impusă/cunoscută, se pot determina
direct caracteristicile aerodinamice ale unui profil. Astfel, conform teoremei Kutta-
Jukovski, portanța profilului pentru unitatea de anvergură este

v v (7.36)

iar momentul față de bordul de atac (pentru unitatea de anvergură)

v (7.37)

Din relațiile (7.3) și (7.5) rezultă pentru unitatea de anvergură ( )

v
v (7.38)
v
și similar

201
 (7.39)
v

Exprimând precum în relația (7.25), se obțin următoarele rezultate

v v (7.40)

v (7.41)

v (7.42)

(7.43)

unde
(7.44)

reprezintă coeficientul de moment în raport cu focarul profilului (punctul pentru care

coeficientul de moment al unui profil nu mai depinde de unghiul de atac), situat față
de bordul de atac la o distanță .

Aplicarea relațiilor anterioare este prezentată în exemplul următor, referitor

la determinarea caracteristicilor aerodinamice și distribuției de vârtejuri pentru
o placă plană plasată într-un curent de fluid sub ungiul , figura 7.12.

Fig. 7.12 - Placă plană într-un curent de fluid

Astfel, deoarece pentru o placă plană ecuația care descrie variația este

(7.45)

valorile coeficienților definiți de relațiile (7.35) sunt

202
 (7.46)

situație în care distribuția de vârtejuri definită de relația (7.21) este

(7.47)

Ținând cont că

(7.48)

relația (7.47) este echivalentă cu

(7.49)

Efectuând schimbarea de variabilă (7.20)

distribuția de vârtejuri devine

(7.50)

Variația în lungul corzii este prezentată în figura 7.13.

După cum se observă

 pentru
 pentru .

Conform relatiilor (7.41) - (7.44), coeficienții aerodinamici sunt

203
unde este exprimat în radiani.

Fig. 7.13 - Variația pentru placa plană

Aceste rezultate sunt aplicabile în special pentru profilele subțiri ale căror
corzi sunt descrise de relația (7.45), precum în cazul profilelor simetrice, existând o
corespondență bună între rezultatele teoretice și cele experimentale la valori
moderate ale unghiului de atac, precum în cazul profilului NACA 0012 a cărui polară
este prezentată în figura 7.14.

Fig. 7.14 - Polara profilului NACA 0012,

după J. D. Anderson, Fundamentals of Aerodynamics, McGraw-Hill Series in
Aeronautical and Aerospace Engineering, 2001, ISBN 0-07-237335-0

204
 7.2 ARIPI DE ANVERGURA FINITĂ
În subcapitolul anterior au fost prezentate caracteristicile profilelor
aerodinamice, care pot fi considerate aceleași ca la aripa de anvergură infinită.
Profilul aerodinamic fiind o secțiune prin aripă cu un plan paralel cu planul ( ),
curgerea în jurul profilului a fost considerată bidimensională.

Fig. 7.15 - Aripa de anvergură finită

În cazul aripii de anvergură finită, curgerea este tridimensională întrucât
viteza are și o componentă în direcția anvergurii aripii (axa ), după cum se poate
intui din fig. 7.15, unde este prezentată o aripă cu anvergură dispusă într-un curent
de aer de viteză .

Fig. 7.16 - Vârtejurile la capetele unei aripi de anvergură finită

205
 Datorită diferenței de presiune de pe intradosul și extradosul aripii, liniile de
curent sunt deplasate spre interior în cazul extradosului și spre exterior în cazul
intradosului, fenomen vizibil în special la capetele aripii.
Prin urmare, la vârfurile aripii apar două vârtejuri, figura 7.16, care prin
acțiune combinată determină apariția unei componente verticale a vitezei aerului,
denumită viteză indusă ( ), figura 7.17. Unghiul dintre coarda aripii și viteza este
denumit unghi de atac și se notează și în acest caz cu , precum și în cazul profilelor
aerodinamice.
Datorită apariției vitezei induse, direcția vitezei curentului neperturbat ( )
se modifică cu unghiul , denumit unghi de atac indus

(7.51)

ceea ce conduce la două efecte importante

1. Micșorarea unghiului de atac la valoarea ,

(7.52)

2. Modificarea direcției vectorului forței portante față de axa verticală cu

unghiul , ceea determină apariția unei proiecții pe orizontală a forței
portante, denumită forță de rezistență indusă ( ), fig. 7.17.

Fig. 7.17 - Rezistența indusă

Din cele menționate anterior, rezultă că aripa de anvergură finită are

caracteristici diferite față de profilele aerodinamice care le definesc.
Dacă în cazul profilelor aerodinamice au fost utilizate notațiile

 , și pentru forțele aerodinamice și momentul aerodinamic,

corespunzătoare unității de anvergură ( ) și
 , și pentru coeficienții aerodinamici,
206
la aripa de anvergură finită se utilizează următoarele notații

 , și pentru forțele aerodinamice și momentul aerodinamic,

 , și pentru coeficienții aerodinamici.

Astfel, forța de rezistență a aripii de anvergură finită crește semnificativ,

reprezentând suma dintre rezistența aripii în ipoteza anvergurii infinite și rezistența
indusă

v v v (7.53)

Așadar, pentru aripa de anvergură finită, coeficientul forței de rezistență

aerodinamică ( ) poate fi exprimat ca reprezentând suma dintre coeficientul de
rezintență aerodinamică al profilului ( ) și coeficientul rezistenței induse ( )

(7.54)

Valoarea rezistenței profilului ( ) se obține în mod uzual din polarele

profilelor aerodinamice.
În cazul coeficientului rezistenței induse ( ), sunt necesare unele date
suplimentare în vederea obținerii unei formule de calcul.

Fig. 7.18 - Modelul liniei portante al lui Prandtl

207
 Primul model de calcul al unei aripi de anvergură finită a fost cel elaborat de
Prandtl, care a înlocuit mișcarea în jurul aripii cu cea produsă de un număr ( ) de
vârtejuri , în formă de potcoave semiinfinite, plasate pe linia focarelor, după cum
este prezentat schematic în figura 7.18 pentru .
Conform legii Biot-Savart-Laplace pentru vârtejuri semiinfinite (relația (4.70)
pentru și ), viteza indusă de un segment d din pânza de vârtejuri
din aval, într-un punct de pe axa este

(7.55)

semnul minus indicând variația negativă (circulația descrește) pe direcția .

Viteza indusă totală în punctul se obține prin integrare între extremitățile

aripii

(7.56)

iar din relația (7.51), rezultă că unghiul vitezei induse este

(7.57)

De asemenea, unghiul poate fi exprimat din relația

v (7.58)

care se verifică în cazul aripilor subțiri, de curbură mică ce pot fi asimilate cu placa
plană (paragraful anterior), deci pentru care ,

v
v

Astfel

(7.58')
v
iar prin înlocuirea relațiilor (7.58') și (7.57) în (7.52) se obține relația integro-
diferențială a lui Prandtl
208
 v (7.59)

Cunoscând se poate determina distribuția portanței în lungul

anvergurii (soluții date de Glauert și Carafoli), după care celelalte caracteristici ale
aripii: portanța, rezistența indusă și rezistența totală.
Un rezultat particular îl constituie distribuție eliptică de portanță în lungul
anvergurii

(7.60)

definită de

(7.61)

unde este circulația în originea sistemului de coordonate.

Distribuția definită de relația (7.61) corespunde unei aripi de formă eliptică,

caracterizată de variația eliptică a corzii în lungul anvergurii, pentru care se obțin
următoarele relații pentru unghiul de atac indus (valoare absolută) și coeficientul
rezistenței induse

(7.62)
și
(7.63)

unde reprezintă alungirea aripii: raportul dintre pătratul anvergurii și suprafața

aripii ( )

(7.64)

Relația (7.63) exprimă faptul că este direct proporțional cu , adică

rezistența indusă depinde de pătratul forței portante. De asemenea, este invers

209
proporțional cu , de unde rezultă că pentru a reduce rezistența indusă trebuie ca
alungirea aripii să fie cât mai mare posibil.
Din relația (7.62) se observă că unei creșteri a alungirii îi corespunde o
scădere a unghiului de atac indus. Relațiile anterioare sunt valabile pentru .
Astfel, pentru o aripă eliptică

(7.65)

Pentru o aripa de forma oarecare

(7.66)

unde coeficientul depinde de alungirea aripii și raportul de trapezoidalitate al aripii

( ): raportul dintre coarda la vârful aripii ( ) și coarda la încastrare ( ), figura 7.19,
unde este unghiul de săgeată al aripii: unghiul dintre axa și linia focarelor.
Daca atunci aripa este în săgeată, figura 7.22.

Fig. 7.19 - Unghiul de săgeată al unei aripi ( )

Dependența ( ) este prezentată în figura 7.20 pentru diferite valori ale

alungirii.

210
Fig. 7.19 - Variația , după J. D. Anderson, Fundamentals of Aerodynamics, McGraw-
Hill Series in Aeronautical and Aerospace Engineering, 2001, ISBN 0-07-237335-0

Pentru o distribuție eliptică de portanță, acest coeficient este nul, .

Așadar, în acest caz rezistența indusă este minimă.
Un exemplu de realizare practică a conceptului de aripă de rezistență minimă
o reprezintă aripa avionului britanic de vânătoare Spitfire, prezentat în figura 7.20.

Fig. 7.20 - Avionului de vânătoare Spitfire

În figura 7.22 sunt prezentate aripi în săgeată. Un caz paricular îl reprezintă

aripa "delta", 7.22(b), caracterizată de rapoarte de trapezoidalitate foarte mici.

211
 Fig. 7.22 - Aripi în săgeată

Din punct de vedere al forței de sustentație, între aripa de anvergură infinită

și cea de anvergură finită apar diferențe între pantele coeficinților de portanță,
pentru profil și pentru aripă. Comparând valorile pantelor
profilului și aripii, se constată constată că .
Pentru aripa de formă eliptică

(7.67)

aspectul polarelor profilului și aripii fiind prezentate în figura 7.23.

Pentru o aripă de anvergură finită, de altă formă decât cea eliptică, ecuația
(7.67) are forma

(7.68)

unde valorile coeficientului sunt în intervalul (0,005 - 0.25).

Fig. 7.23 - Modificarea pantei coeficientului de portanță

212